Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)
Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) a fost un cuvios schimonah care a trăit în secolul al XVII-lea ca pustnic în apropiere de Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă (județul Argeș).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 26 iulie.
Pe Valea Dâmboviței, între Târgoviște și Câmpulung, se află un deal înalt numit „Dealul Cetățuia” sau „Dealul lui Negru Vodă”. Prima așezare monahală cunoscută pe această colină datează de la începutul secolului al XIV-lea, când domnul Țării Românești întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele de „Schitul Negru Vodă” (Cetățuia).
Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca și pe valea pârâului Cetățuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste românești, între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, aici s-au nevoit mulți sihaștri cu viață sfântă, ale căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numește de sute de ani „Valea Chiliilor”, din cauza numărului mare de sihaștri trăitori aici.
Unul din cei mai renumiți sihaștri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele decenii ale secolului al XVII-lea, a fost și Cuviosul schimonah Ioanichie.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut în secolul al XVI-lea din părinți evlavioși, trăitori în ținutul Muscelului. Din fragedă tinerețe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărțit de toate plăcerile și ispitele lumii deșarte și s-a retras în Mănăstirea Cetățuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviței, unde s-a călugărit și a deprins, de la părinții îmbunătățiți ai așezământului, primele reguli ale vieții ascetice. A cunoscut pe mulți dintre sihaștrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, ținutul muscelean a fost numit, mai târziu, Valea Chiliilor.
Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viață al călugărilor iscusiți, râvnind fericitei vieți pustnicești și arzând pentru dragostea lui Hristos, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peșterile Muntelui Negru-Vodă, săpată în peretele muntelui, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. Petrecând multă vreme în rugăciune și aspră nevoință, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut.
Numai ucenicul său îi aducea pâine și apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peșterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp egumenul schitului.
Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat și la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu știe. Însă, după o nevoință atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfințeniei și cunoscându-și dinainte sfârșitul, minunatul părinte Ioanichie și-a săpat singur mormântul în peștera sa, încrustându-și în dreptul capului anul trecerii la cele veșnice – 1638. Așezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit cu pace întru Domnul.
Moaștele
Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peștera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. Așa, osemintele Sfântului, au rămas mulți ani acolo ascunse. Din rânduială dumnezeiască, moaștele lui s-au aflat după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. În anul 1944 coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii. Erau galbene, binemirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen, ca cu un epitaf. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638″.
În timpul comunismului s-a dat dispoziție să fie îngropate moaștele Sfântului în cimitirul mănăstirii. După 1990 Biserica recăpătând libertatea de a-și manifesta misiunea în rândul credincioșilor, starețul reînființatei mănăstiri Cetățuia Negru Vodă, împreună cu tot soborul, a descoperit moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul și le-a reașezat spre închinarea credincioșilor în biserica mare a mănăstirii (2013). Astăzi credincioșii se pot închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulțime de minuni, unele consemnate de viețuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)- foto preluat de pe doxologia.ro
Proslăvirea
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie 2009 s-a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Ioanichie de la Muscel
Glas 1
Locuitor în sihăstrie şi înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Sfântul Mucenic Emilian († 18 iulie 362) a trăit în secolul al IV-lea în Durostor (lat. Durostorum), fiind fiul unui prefect roman pe nume Sabbatianus. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 18 iulie.
Acest sfânt era elin din Durostor, cetatea Misiei din Tracia (azi Silistra în Bulgaria), în zilele lui Iulian Apostatul și ale lui Capitolinus Vicarul.
Crezând el în Hristos și scârbindu-se de idoli, aflând vreme cu bun prilej, luând un ciocan, a intrat în capiștea idolilor și a sfărâmat toți idolii și a risipit jertfele.
Însa fiind supuși alții la chinuri pentru aceasta, el a mers de s-a vădit pe sine și a fost bătut cu vine de bou și, fiind băgat într-un cuptor cu foc, și-a dat sufletul la Dumnezeu în anul 362 de la Hristos.
“În aceea vreme a venit la Durostor vicarul Capitolinus, un om cu mintea întunecată de răutate și invidie și un aprig persecutor, care se lăuda că toată cetatea aduce ofrande zeilor păgâni, fiind râvnitoare „credinței strămoșești”.
De aceea, a poruncit să se facă un mare ospăț, la care să fie chemate toate căpeteniile sale.
În timpul petrecerii, Emilian, umplându-se de râvnă pentru Dumnezeul cel adevărat, a luat un ciocan și a intrat în capiștea idolească din acel oraș, unde a sfărâmat toți idolii care se găseau acolo, a răsturnat altarele, a doborât sfeșnicele și a vărsat toate vasele și jertfele cele idolești, după care a plecat de acolo,nefiind aflat de nimeni.
Auzind despre cele întâmplate cu capiștea idolească, Capitolinus s-a umplut de mânie și a poruncit să fie adus făptașul imediat, oricine ar fi el.
Ieșind ostașii, aceștia au văzut pe un oarecare țăran ce trecea pe acolo de la câmp, pe care ostașii l-au arestat, l-au bătut și l-au dus la Capitolinus.
Văzând aceasta, Emilian a cugetat în sinea sa și a ieșit înaintea ostașilor spunându-le ca să-l ia pe el în locul acelui om nevinovat, căci el era făptașul căutat de ei.
Astfel, Sfântul Emilian va ajunge în fața lui Capitolinus, unde va mărturisi care este adevăratul Dumnezeu, iar că idolii din acea capiște erau niște pietre fără suflet, mute și surde, care nu erau bune de nimic.
Auzind acestea, vicarul a poruncit ca Sfântul să fie dezbrăcat de hainele sale, după care a poruncit să fie aspru bătut cu vine.
Neîncetând a-L mărturisi pe Hristos, Sfântul a răbdat cu bărbăție toate acele chinuri.
Văzând Capitolinus că Sfântul este de neînduplecat, a poruncit ca Sfântul să fie luat și dus în afara cetății, unde să fie aruncat în cuptor.
Înainte însă de a fi aruncat în foc, Sfântul a cerut să fie lăsat să facă puțină rugăciune, după care, aruncat fiind în foc, a ieșit de acolo nevătămat, după care s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, și și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la data de 18 iulie 362, așa cum arată actul său martiric, păstrat până în zilele noastre.
Femeia lui Capitolinus, care în taină era și ea creștină, i-a cerut acestuia să o lase să ia corpul Sfântului mucenic, care era neatins de foc, pentru a-l putea îngropa după cuviință.
Astfel, după ce creștinii au uns cu evlavie trupul Sfântului, l-au dus la locul numit Gedina unde l-au îngropat.”
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor
Glasul al 4-lea:
Mucenicul Tău, Doamne, Emilian, întru nevoința sa, cununa nestricăciunii a luat de la Tine, Dumnezeul nostru, că având puterea Ta, pe chinuitori a învins, zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mânuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
(Audio) Troparul Sfântului Mucenic Emilian de la Durostor (în limba greacă)
Arătatu-te-ai luminos luminător, mucenice, și cu strălucirile minunilor luminezi toată făptura, izgonind totdeauna negura patimilor de la cei ce te cinstesc pe tine, mărite Emiliane.
„Cine este acesta?” Cetățenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărâmat pe zeii noștri și a răsturnat jertfele”.
Sfânta Muceniţă Valentina, Sfântul Cuvios Pamvo și Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 18 iulie – foto preluat de pe doxologia.ro
Pe vremea împărăției păgânului împărat Iulian, depărtatul de Dumnezeu, s-a ridicat de la dânsul o cumplită prigoană împotriva creștinilor, ca un vifor și furtună, încât s-a tulburat toată lumea. El dăduse poruncă, trimițând ighemoni aspri în toată stăpânirea Romei, prin toate țările și cetățile, ca toți creștinii din toată seminția și neamul, bărbați și femei de toată vârsta, să fie dați fără de milă la moarte amară prin chinuri. Cu o nedreaptă poruncă ca aceea, acel împărat urâtor de Dumnezeu, Iulian, a stricat legile cele drepte și a umplut Răsăritul și Apusul de sângele creștinilor, pe care-l vărsa fără cruțare, întărâtându-se cu mânie și cu vrajbă împotriva lui Hristos și a robilor Lui.
Și trimițând ighemoni aspri prin toate cetățile și țările ca să muncească pe creștini, a așezat în cetatea Durostor, care se află în țara Misiei, pe un muncitor nemilostiv, anume Capitolin, plin de înșelăciune și cu mintea întunecată, pierzător de oameni și iubitor de idoli. Acela venind în cetatea zisă mai sus, întâi a intrat în capiștea idolească și a adus jertfe dracilor, închinându-se idolilor neînsuflețiți. Apoi, în altă zi, a ieșit la locul cel de judecată, care era în priveliște, și a șezut pe un scaun înalt, cu mare mândrie și cu îngrozire spre înfricoșarea creștinilor. Deci, punând de față porunca împărătească, întreba cu dinadinsul de este cineva în cetate, care se împotrivește zeilor și mărturisește că este creștin. Iar cetățenii îl încredințau cu jurământ că nu este în cetatea lor nici unul din acel fel; ci toți cu închinăciune și cu jertfe, cinstesc pe zei în toate zilele.
Auzind acestea, ighemonul Capitolin s-a bucurat foarte mult și a chemat la prânz la el pe toți mai marii cetății, zicându-le: „De vreme ce vă văd pe voi slujind cu osârdie zeilor părintești, se cade ca în ziua de astăzi să mâncăm, să bem și să ne veselim împreună”.
În acea cetate era un creștin tăinuit cu numele Emilian, rob al oarecărui bărbat păgân cinstit, mai mare al cetății. Acel Emilian, pe când ighemonul cu mai marii cetății se ospătau, aflând vreme bună, a intrat singur – neștiind nimeni – în capiștea idolească, având un ciocan de fier. Și începând a bate pe idoli, i-a sfărâmat pe ei ca praful, apoi a răsturnat altarul, jertfele le-a aruncat și le-a călcat, făcliile cele mari care erau înaintea lor le-a rupt și le-a sfărâmat și surpându-le pe toate ca un ostaș viteaz, s-a dus, bucurându-se și veselindu-se cu duhul. După plecarea lui, a intrat în capiște un elin oarecare și văzând toate sfărâmate, s-a spăimântat. Deci alergând, a vestit ighemonului și tuturor cetățenilor ce erau la masă cu dânsul. Atunci îndată toți s-au tulburat și ighemonul s-a mâniat foarte tare și a trimis cu sârguință să caute pe cel ce a îndrăznit să facă o răutate ca aceea. Și alergând trimișii degrabă, au văzut pe un oarecare țăran venind de la țarină, mergând pe lângă capiște; deci, prinzându-l pe acela, l-au adus la palatul lui Capitolin, bătându-l ca pe un tâlhar. Iar după el venea mult popor cu slujitorii idolești, plângându-se de sfărâmarea zeilor lor și mâniindu-se.
Iar fericitul Emilian, văzând aceasta, a gândit în sine, zicând: „De voi tăinui eu lucrul meu, apoi ce folos va fi din aceasta; oare nu-mi voi îngreuna conștiința mea, facându-mă pricinuitor de moartea omului celui nevinovat și voi fi pedepsit ca un ucigaș înaintea lui Dumnezeu?”. Aceasta gândind, a alergat la cei ce trăgeau și băteau pe omul acela, i-a oprit pe dânșii și cu glas mare a strigat: „Lăsați pe acest nevinovat, și luați-mă pe mine; pentru că eu am sfărâmat și am călcat pe zeii voștri cei fără de suflet”. Iar ei lăsând pe omul acela, l-au prins cu mânie pe Sfântul Emilian și l-au dus cu bătăi și cu ocări la ighemon.
Iar ighemonul, șezând înaintea poporului la obișnuita lui judecată și văzând pe Emilian, a zis către cetățeni: „Cine este acesta?”. Cetățenii au zis: „Acesta este cel ce a sfărâmat pe zeii noștri și a răsturnat jertfele”. Iar ighemonul, umplându-se de mânie, a grăit către cetățeni cuvinte mai aspre: „Voi ați zis mai înainte că nu este în cetatea voastră nici un potrivnic zeilor, dar iată, prin nepurtarea voastră de grijă, s-a găsit unul ca acesta; pentru această pricină veți plăti la visteria împărătească o litră de aur”.
Aceasta zicând către cetățeni, s-a întors spre fericitul Emilian și a început a-l întreba pe el cu mânie, zicându-i: „Cap necurat, să ne spui nouă cum te numești?”. Emilian, viteazul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Sunt creștin”. Iar ighemonul, mâniindu-se și mai mult, a zis: „Necuratule, numele tău să ni-l spui”. Mucenicul a răspuns: „Părinții mei m-au numit Emilian, iar Hristos, adevăratul Dumnezeu, m-a învrednicit a fi și a mă numi creștin”. Zis-a ighemonul: „Spune-ne cine te-a îndemnat să aduci astfel de ocări nemuritorilor zei?”.
Atunci robul lui Hristos a răspuns: „Dumnezeu și sufletul meu mi-au poruncit să sfărâm idolii cei fără de suflet care se numesc de voi zei. Aceasta am făcut ca să se arate tuturor că sunt fără suflet, muți și surzi, în care nu se află nici un fel de grăire, căci sunt pietre și lemne nesimțitoare. Deci să știi că nu am adus ocară adevăratului Dumnezeu, Care a făcut toate, ci pe zeii voștri cei mincinoși, care n-au făcut nimic, ci au fost făcuți de voi, i-am ocărât și i-am surpat, ca să piară în veci”.
Capitolin a întrebat iarăși: „Tu singur ai sfărâmat pe zei, sau a fost și altcineva cu tine?”. Sfântul Emilian a răspuns: „Singur eu, cu ajutorul lui Hristos, am sfărâmat pe zeii voștri; iar jertfele și lumânările lor le-am călcat cu picioarele și nici unul n-a putut să se răzbune, nici să scape din mâinile mele, pentru că n-au putere, nici vreo simțire. Ca aceia, așa să fiți și voi, cei ce-i faceți pe dânșii și toți cei ce nădăjduiesc spre ei”.
Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-l dezbrace spre bătăi pe robul lui Hristos. Iar mucenicul fiind dezbrăcat pentru bătăi, ighemonul a zis către el: „Ticălosule, spune-ne cine te-a îndemnat să necinstești pe zei?”. Răspuns-a sfântul: „Ți-am spus mai înainte și îți spun și acum că nimeni altul decât numai Dumnezeu mi-a poruncit să fac aceasta”.
Auzind ighemonul aceasta, a zis către slujitori: „întindeți-l și-l bateți tare, ca să știe că îndrăzneala lui nu-i va ajuta, nici nu-l va scoate cineva din mâinile mele”. Și fiind bătut cumplit mucenicul și pământul roșindu-se de sângele său, ighemonul a zis către dânsul: „Spune, osânditule, cine te-a îndemnat să faci răul acesta?”. Iar mucenicul a răspuns: „Ți-am spus și tot nu mă crezi? Dumnezeu mi-a poruncit mie și sufletul meu, însă nici un rău nu am făcut, ci bine; pentru că am rușinat pe diavol și am proslăvit pe Dumnezeul meu!”.
Ighemonul Capitolin a zis către slujitori: „Întoarceți-l și-l bateți pe pântece și pe piept, pentru că este îndrăzneț și neascultător legilor împărătești”. Și a fost bătut mucenicul multă vreme fără de cruțare, apoi ighemonul a poruncit să înceteze cu bătaia și a zis către sfânt: „Rob ești, sau liber?”. Sfântul Emilian a răspuns: „Sunt rob al unui mai mare din cetate”. Auzind ighemonul aceasta, s-a mâniat foarte pe acela mai mare din cetate care era stăpânul lui Emilian, că ține la dânsul pe un rob ca acela potrivnic zeilor și nesupus poruncii împăratului. Deci a pus asupra lui sarcină ca să dea la visteria împărătească o litră de argint, iar pe mucenic l-a osândit la ardere.
Și îndată slujitorii și poporul luând pe sfânt, l-au scos afară din cetate și, aprinzând un foc mare aproape de malul Dunării, au aruncat într-însul pe Sfântul Mucenic Emilian. Iar văpaia focului, înconjurând pe sfânt, nu s-a atins de dânsul, ci s-a vărsat împrejur până departe, arzându-i pe toți necredincioșii, pe câfi i-a ajuns. Și pe unii i-a ars foarte, iar ceilalți abia au scăpat. Iar câți din norod erau credincioși tăinuiți, aceia n-au fost vătămați de foc, deși văpaia i-a ajuns.
Iar sfântul stând în foc, s-a întors cu fața spre răsărit și s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, binecuvântând pe Dumnezeu. Și rugându-se pe cât a voit, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, primește duhul meu!”. Aceasta zicând-o, s-a culcat și a adormit întru Domnul, focul fiind acum stins. Și a rămas trupul său nevătămat de foc, încât nici perii capului n-au ars. Iar câți din cetățeni erau în taină creștini, mergând la femeia ighemonului, care asemenea avea în taină credința creștină, au spus ei toate cele despre sfânt, îndemnând-o să ceară de la bărbatul ei trupul mucenicului spre îngropare, nevătămat fiind de foc prin minune. Deci femeia rugându-se de bărbatul său, acela i-a poruncit să-l ia fără temere. Iar credincioșii, luând trupul Sfântului Emilian, l-au învelit cu pânze curate, l-au uns cu aromate și apoi l-au îngropat cu cinste, cu psalmi și cu cântări, în locul numit Ghizidina, departe de cetatea Durostor ca la trei stadii.
Sfântul Mucenic Emilian a pătimit pentru Hristos de la ighemonul Capitolin, în 18 zile ale lunii lui iulie, stăpânind în Roma peste păgâni Iulian Paravatul, iar întru noi împărățind Stăpânul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh I se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost cel mai de seamă domnitor al Moldovei, domnind între 14 aprilie 1457 și 2 iulie 1504.
A fost fiul lui Bogdan al II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca medievală din Țările Române.
A ridicat multe biserici și mănăstiri și a fost unul dintre apărătorii creștinătății împotriva invaziei otomane.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 2 iulie, ziua trecerii sale la Domnul.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe www.facebook.com
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și conducător militar.
Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie.
În timpul domniei sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică și liniște socială.
Pe plan intern și-a bazat regimul pe o nouă clasă conducătoare formată din oameni proveniți preponderent din mica boierime, ridicați la demnități pe baza meritelor militare, loialității față de domn sau a înrudirii apropiate cu acesta.
De asemenea a sprijinit foarte mult dezvoltarea răzeșimii prin împroprietăriri colective ale obștilor de răzeși, în special în urma războaielor și bătăliilor purtate, fapt care i-a asigurat loialitatea acestei clase, liniștea socială în țară și forța umană pentru a avea o armată de masă -„oastea cea mare”.
Pe plan extern a reușit să ducă o politică realistă având două mari linii directoare: impunerea sau susținerea unor conducători favorabili în țările vecine mici – Țara Românească și Hanatul Crimeii – și o politică de alianțe care să nu permită nici uneia din marile țări vecine – Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei să obțină o poziție hegemonică față de Moldova.
A încercat, fără succes, realizarea unui sistem de alianțe internaționale împotriva turcilor, trimițând soli la Papa de la Roma, Veneția, Ungaria, Polonia, Cehia și Persia.
În plan militar a urmărit două direcții majore de acțiune.
Prima a fost crearea unui sistem de fortificații permanent la granițele țării – în timpul său construindu-se sau dezvoltându-se rețeaua de cetăți ce cuprindea cetățile de la Suceava, Neamț, Crăciuna, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, Orhei, Lăpușna și Hotin.
Cea de-a doua direcție majoră a fost crearea unei armate moderne cu o componentă permanentă, profesionistă și semiprofesionistă și o componentă de masă, formată din corpuri de răzeși înarmați, mobilizați în cazul marilor campanii militare.
Cel mai mare succes militar l-a reprezentat victoria zdrobitoare din Bătălia de la Vaslui (10 ianuarie 1475) împotriva unei puternice armate otomane conduse de Soliman-Pașa – beilerbeiul Rumeliei.
În urma pierderii acestei bătălii, în anul următor sultanul Mahomed al II-lea va conduce în persoană o expediție în Moldova încheiată cu înfrângerea armatei Moldovei, în Bătălia de la Valea Albă-Războieni (26 iulie 1476).
După 1476, Ștefan a fost nevoit să accepte suzeranitatea Imperiului Otoman, obținând condiții foarte bune pentru Moldova.
În schimbul unui tribut anual modic, țara își conserva intacte instituțiile și autonomia politică internă.
Ștefan cel Mare a fost un mare sprijinitor al culturii și al bisericii, ctitorind un număr mare de mănăstiri și biserici atât în Moldova, cât și în Țara Românească, Transilvania sau la Muntele Athos.
Pentru aceste merite a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română, cu numele de Ștefan cel Mare și Sfânt, la 20 iunie 1992.
A fost căsătorit de trei ori, cu Evdochia – fiica marelui cneaz de Kiev, Maria din Mangop – din familia imperială bizantină și Maria Voichița – fiica lui Radu cel Frumos, căsătorii în care s-au născut șapte copii.
Începând cu 1497 l-a asociat la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea, care-i va succede la tron.
A murit la 2 iulie 1504 fiind înmormântat la Mănăstirea Putna.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Primii ani
Binecredinciosul Ștefan s-a născut în anul 1433, potrivit tradiției în localitatea Borzești, ca fiu al lui Bogdan al II-lea (domn al Moldovei între anii 1449-1451), din familia domnitoare moldoveană a Mușatinilor și al Mariei (Oltea).
Este silit să fugă din Moldova în octombrie 1451, când tatăl său este ucis, la Reuseni, de Petru al III-lea Aron (1451-1452, februarie 1455, mai 1455-aprilie 1457).
Instalarea pe tron
Se întoarce în Moldova în aprilie 1457, cu ajutorul sprijinitorilor săi din Moldova și probabil cu sprijinul lui Vlad Țepeș, domnul Țării Românești și îl înfrânge pe Petru Aron în Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457), fiind apoi proclamat domn în apropiere de Suceava, pe câmpia Direptății, de adunarea boierilor și ostașilor și târgoveților, în frunte cu mitropolitul Teoctist.
A domnit vreme de patruzeci și șapte de ani, până la trecerea sa la Domnul, pe 2 iulie 1504, cea mai lungă domnie din istoria statelor românești, după cea a lui Carol I (1866-1914).
Ștefan cel Mare (portret de Constantin Lecca) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Politica externă
În politica externă, Ștefan a urmat o politică a echilibrului de forțe între cele trei mari puteri vecine Moldovei (Imperiul Otoman, Polonia și Ungaria), încercând în același timp să consolideze statutul și rolul politic și economic al Moldovei pe plan regional.
Astfel, Ștefan a continuat să plătească Imperiului Otoman tributul de 2000 de galbeni (monede de aur) anual până în 1473.
În prima perioadă a domniei sale a acceptat totodată (1459) suzeranitatea a lui Cazimir al IV-lea al Poloniei (1447-1492), pe care o tratează ca pur nominală, evitând să se prezinte personal regelui pentru a depune omagiul.
În schimb, regele l-a alungat din Polonia pe Petru Aron, care se refugiase inițial acolo și care ulterior s-a retras în Ungaria.
Aceasta a adus Moldova și Ungaria în stare de război, război care s-a prelungit până în 1467.
Ștefan a încercat în 1462 să cucerească cetatea Chilia, una din cetățile de la Marea Neagră care funcționau ca noduri esențiale ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice și care aparținea atunci Ungariei, cetate pe care o cucerește în 1465.
În 1467, o expediție a regelui Ungariei, Matiaș Corvin în Moldova se soldează cu înfrângerea acestuia în Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467). Ostilitățile s-au prelungit până în 1469, când Petru Aron este prins și ucis.
Între 1470-1473, Ștefan pregătește ofensiva împotriva otomanilor, încercând fără succes să îl înlocuiască pe Radu cel Frumos, domnul Țării Românești (1462-1473, 1473-1474, 1474, 1474-1475), care era sprijinit de aceștia cu Basarab Laiotă, un pretendent susținut de el, apoi, ca urmare a trecerii acestuia de partea turcilor, cu Basarab Țepeluș.
În aceeași perioadă se pun bazele unei alianțe între Moldova și Ungaria, Ștefan acceptând suzeranitatea regelui Ungariei.
În 1474, sultanul Mahomed al II-lea trimite o mare expediție punitivă împotriva lui Ștefan, sub conducerea lui Suleiman Pașa, beglerbegul Rumeliei.
Așteptându-se la represalii, Ștefan face apel la marile puteri europene, cerându-le sprijin în încercarea de a opri înaintarea otomană.
“Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu şi vă doresc tot binele şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea.
De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută, mai sus numitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman Paşa. Auzind şi văzând noi acestea, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii şi i-am biruit, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru.
Auzind despre acestea, păgânul împărat al turcilor îşi puse în gând să-şi răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră care e o parte creştinească şi pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dacă această poartă, care e ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie.
De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi din toate părţile are de lucru cu oamenii ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră, făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurământul domniei noastre că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi, pe mare şi pe uscat, după ce cu ajutorul lui Dumnezeu Cel Atotputernic noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere.
Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6)”.
Primește scrisori laudative de la Papa Sixt al IV-lea, din partea Republicii venețiene și promisiuni de ajutor armat în special din partea Ungariei, dar pregătirile de luptă au demarat cu întârziere.
Otomanii au cucerit în 1476 Caffa, ultima cetate genoveză din Marea Neagră și principatul independent al Mangopului, din Crimeea.
Sultanul însuși a preluat comanda trupelor într-o nouă expediție lansată în vara lui 1476 împotriva Moldovei.
Datorită disproporției mari dintre trupele otomane și cele moldovene, oastea lui Ștefan suferă o înfrângere importantă la Războieni, pe 26 iulie 1476.
Otomanii nu reușesc să cucerească însă Suceava, Neamțul și Hotinul, iar domnul Moldovei reușește să taie posibilitățile de aprovizionare ale armatei otomane, pârjolind pământurile înainte de sosirea oștilor otomane și continuă luptele de hărțuială.
În acest timp Ungaria pregătește trupele pentru o contraofensivă împotriva otomanilor, comasându-le la Turda.
Epuizată și amenințată de confruntarea cu o nouă armată, oștirea otomană se retrage în cele din urmă, fără să fi obținut o victorie hotărâtoare, astfel încât Ștefan își păstrează tronul.
În noiembrie 1476, pentru consolidarea frontului defensiv împotriva otomanilor, trupele moldovene și maghiare îl reinstalează pe tronul Țării Românești pe Vlad Țepeș.
Acesta a fost ucis după scurt timp, iar ulterior a alți doi pretendenți sprijiniți de el au trecut de partea turcilor.
În 1483, regele Ungariei a încheiat pace cu Imperiul Otoman.
În 1484, otomanii au atacat Chilia și Cetatea Albă, cetățile de la Dunăre care se aflau în stăpânirea Moldovei și puncte-cheie ale marilor drumuri comerciale euro-asiatice.
Ștefan a cerut sprijinul regelui Ungariei, dar ajutorul acestuia a întârziat.
Cetățile au fost cucerite de otomani, iar încercările ulterioare de recuperare a lor au eșuat.
Ca urmare, domnul moldovean a renunțat la alianța cu Ungaria și s-a pus din nou sub suzeranitatea polonă.
A acceptat chiar să depună omagiul în persoană înaintea regelui Poloniei, potrivit dreptului feudal.
Ceremonia a avut loc la Colomeea, pe 15 septembrie 1485.
În timp ce domnul era plecat din țară, otomanii au atacat din nou Moldova, aducând cu ei un pretendent.
Ștefan se întoarce în Moldova cu oastea sa și sprijinit de 3000 de cavaleri poloni, iar trupele turcești se retrag și sunt înfrânte pe 16 noiembrie 1485 la Cătlăbuga, în apropiere de Chilia.
Stefan cel Mare si Aprodul Purice (Theodor Aman) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Polonii încheie însă pace cu otomanii, ceea ce îl face pe domnul Moldovei să ceară din nou sprijinul Ungariei, care îi oferă, ca gest de bunăvoință, castelul Ciceu și Cetatea de Baltă.
După 1486, domnul avea să facă și el pace cu Imperiul Otoman.
A acceptat (cu scurte întreruperi periodice) plata unui tribut mai ridicat.
După moartea lui Cazimir al IV-lea al Poloniei în 1492, succesorul său, regele Albert încearcă să îl așeze pe tronul Moldovei, în locul lui Ștefan, pe fratele său Sigismund.
Eșuând să îl atragă pe Ștefan în cursă pe cale diplomatică, acesta lansează împotriva Moldovei o expediție militară în 1497, sub pretextul unui atac îndreptat împotriva otomanilor.
Trupele polone nu reușesc să cucerească Suceava și, ca urmare a hărțuielilor permanente din partea armatei moldovene, sunt nevoite să accepte un armistițiu, angajându-se să se retragă pe drumul pe care veniseră.
Polonii nu au respectat însă prevederile armistițiului, ci au urmat un alt drum.
După înfrângerea polonilor, Ștefan lansează în Polonia o expediție punitivă, în coordonare cu otomanii.
Până la moartea domnului Moldovei în 1504, acesta și-a continuat eforturile de a ajunge la o formulă de pace atât cu Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, rămânând însă mai favorabil alianței cu Ungaria.
Principatul Moldovei în 1483 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Alianțele matrimoniale
În sprijinul politicii sale pontice, vizând extinderea și respectiv consolidarea influenței sale în zona Mării Negre, Ștefan a contractat o serie de alianțe matrimoniale.
S-a căsătorit mai întâi (1463) cu Evdochia, fiica cneazului Olelko de Kiev, din familia domnitoare a Marelui Ducat al Lituaniei, gest care servea astfel la consolidarea alianței moldo-polone.
Evdochia a fost probabil mama lui Alexandru (n. 1464?-m. 1492) și a Elenei, care avea să fie ea însăși măritată (1483) cu fiul țarului Ivan al III-lea al Moscovei, Ștefan devenind astfel un posibil mediator între moscoviți și polonezi.
Soțul Elenei a murit însă de tânăr, iar Elena și fiul ei au fost marginalizați și în cele din urmă uciși de a doua soție a lui Ivan al III-lea și de fiul acesteia.
Evdochia din Kiev – extras de pe tabloul votiv al bisericii „Sf. Nicolae Domnesc” din Iaşi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea Evdochiei, în 1472, în pregătirea alianței antiotomane, Ștefan a contractat o a doua căsătorie cu Maria, sora principelui Alexandru al Mangopului, un mic principat independent din nordul Mării Negre, care avea să fie cucerit însă de otomani în 1476.
Maria a fost mama lui Petru, precum și a lui Bogdan și Iliaș (posibil gemeni), dintre care nici unul nu a supraviețuit până la maturitate. Maria de Mangop a murit în 1477.
Înainte de anul 1480, Ștefan s-a căsătorit a treia oară cu Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, care trăia din 1473 ca prizonieră la curtea Moldovei, împreună cu mama sa. Maria a fost mama lui Bogdan Vlad (Bogdan al III-lea cel Orb), urmașul lui Ștefan la tron (1504-1517), și i-a supraviețuit până în 1511.
Pe lângă copiii săi legitimi, domnul a mai avut probabil și un fiu nelegitim, Petru Rareș (domn al Moldovei între 1527-1538 și 1541-1546) și poate un al doilea, Ștefan (viitorul domn Ștefan Lăcustă, 1538-1540, care este posibil să fi fost totuși nepotul acestuia, fiu al fiului său cel mare, Alexandru).
Petru Rareș (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) a fost domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546. A fost fiul natural al lui Ștefan cel Mare cu o anume Răreșoaia, a cărei existență nu e documentată istoric. A urmat în linii mari politica internă și externă stabilită de tatăl său, având și o parte din calitățile acestuia – ambiția, îndrăzneala, vitejia, religiozitatea, gustul artistic – dar, fire mai aventuroasă, a făcut și erori, mai ales în politica externă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ștefan a mai avut două fiice despre care nu există date precise, Ana, care a murit înainte de 1499 și Maria, care a trecut la Domnul în 1518.
Politica internă
Pe plan intern, Ștefan cel Mare a continuat eforturile de consolidare a autorității domnești, în defavoarea marii boierimi patrimoniale.
Încearcă și reușește, dar nu fără o intervenție brutală, în fața revoltei unei părți a boierilor, impunerea principiului ereditar de transmitere a domniei, în defavoarea sistemului semi-electiv de care beneficiase el însuși.
Și l-a asociat la tron, după moartea primului său fiu, Alexandru, pe Bogdan Vlad, singurul fiu legitim care mai supraviețuise până la maturitate, viitorul domn Bogdan cel Orb (+1517).
A stimulat ridicarea socială a micii boierimi și a țăranilor liberi, care au beneficiat de promovări îndeosebi pentru isprăvi militare, mulți dintre aceștia fiind, de exemplu, trecuți în rândul vitejilor (armata permanentă – plătită – a Domniei).
Le-a oferit acestora și diferite alte recompense (daruri în bani, moșii sau/și diferite privilegii), urmărind prin aceste măsuri câștigarea loialității lor directe față de domn.
Sistemul de privilegii, beneficii, scutiri de taxe și de vămi este folosit de domnitor și pentru a favoriza dezvoltarea comerțului.
Negustorii din Brașov, între alții, beneficiază de privilegii importante, iar domnia și Biserica se folosesc la rândul lor de facilitățile comerciale de care dispun pentru a-și consolida proprietățile.
Domnia dispune de o serie de monopoluri, precum cel al cerii.
Un rol important în asigurarea veniturilor domniei îl constituie vămile instituite pe principalele drumuri comerciale.
Stăpânirea temporară a Chiliei și Cetății Albe, două puncte importante de pe rutele comerciale internaționale asigură Moldovei o poziție foarte avantajoasă în comerțul internațional, iar pierderea lor va însemna și o pierdere economică importantă.
Sistemul juridic din Moldova lui Ștefan cel Mare era unul mixt, combinând elemente de drept scris și cutumiar cu un sistem politic de tip autocratic.
Domnia avea în principiu autoritatea judecătorească supremă, însă la aceasta se adăuga un sistem foarte complex de autorități intermediare (boierii mari sau mici, conducătorii orașelor, mitropolia, episcopiile și egumenii mănăstirilor, drepturile obștilor țărănești etc.) și de scutiri și privilegii individuale sau colective care diminuau impactul hotărârilor Domniei asupra vieții personale a oamenilor.
Domnitorul încearcă să consolideze, de-a lungul domniei sale, și armata țării, periodic decimată de numeroasele războaie și lupte de hărțuială în care este angajată țara.
Deși se bazează în principal pe armata profesionistă a vitejilor (călăreți) și pe boierii mari care constituiau cavaleria grea, el se folosește și de un corp de pedestrime ușoară (feciorii), de cavaleria ușoară (husarii) și chiar de tunuri, atunci când este cazul, iar în situații excepționale (ca în 1476 la Războieni sau în 1497 la Codrii Cosminului) face apel la „oastea cea mare” formată din țărani, aceștia din urmă probabil fără pregătire militară.
Sursele atestă faptul că mulți dintre oștenii lui Ștefan erau de origine țărănească (probabil răzeși).
Ștefan încurajează însă ascensiunea socială a țăranilor și a micilor boieri din corpurile militare inferioare spre corpul de elită al vitejilor și le răsplătește periodic loialitatea.
Ștefan cel Mare a întărit autoritatea și drepturile Bisericii – atât ale Mitropoliei (de la Suceava) și episcopiilor (de Roman și de Rădăuți), cât și ale mănăstirilor și a egumenilor acestora (egumenii mănăstirilor mari sunt înzestrați cu autoritate quasi-episcopală).
A înzestrat numeroase biserici și mănăstiri cu bani, moșii, beneficii, privilegii și scutiri de taxe.
A consolidat multe mănăstiri și biserici mai vechi, iar pe locul multor construcții preexistente de lemn a zidit lăcașe de piatră.
A fost de asemenea un mare binefăcător al mănăstirilor de la Muntele Athos, și îndeosebi al Mănăstirii Zografu.
Din punct de vedere politic, aceste măsuri îi asigurau la rândul lor sprijinul autorităților bisericești, de care beneficiază încă de la începutul domniei sale.
Astfel, este susținut de Mitropolitul Teoctist I în urcarea pe tron, iar acesta va rămâne până la moarte (1477) un colaborator apropiat al domnului și primul citat în toate actele oficiale.
Din punct de vedere bisericesc, și după cum reiese și din pisaniile bisericilor și mănăstirilor zidite de el, precum și din hrisoavele domnești și din diferite alte scrisori și documente emise de Ștefan, aceste ctitorii de biserici și mănăstiri și sprijinul extraordinar arătat Bisericii ilustrează evlavia binecredinciosului domnitor.
Din punct de vedere cultural, perioada lui Ștefan cel Mare a fost una de înflorire atât a culturii scrise, cât și a arhitecturii, picturii etc.
Limba cancelariei domnești, ca și a Bisericii, era slavona. potrivit unor documente este probabil că domnitorul însuși ar fi avut măcar unele cunoștințe de limba rusă.
Din porunca lui se încep sau se continuă mai multe cronici ale evenimentelor petrecute în Moldova, precum Letopisețul de la Bistrița, adăpostit la Mănăstirea Bistrița, dar care, potrivit lui Ion Ursu, ar fi fost mai degrabă opera cancelariei domnești și Analele putnene, scrise la mănăstirea Putna, de călugării mănăstirii.
Mănăstirile mari devin centre active de copiere a manuscriselor, și se dezvoltă în același timp și arta miniaturii.
Domnia stimulează dezvoltarea atelierelor de meșteșugari (orfevri etc.) de pe lângă acestea și încurajează schimburile culturale cu meșteșugari și ateliere din zonele învecinate, invitând constructori, arhitecți, meșteșugari îndeosebi din Transilvania și Polonia să participe la proiectele sale de construcție.
În perioada ștefaniană se dezvoltă o arhitectură bisericească și un stil de pictură cu totul distincte și specifice Moldovei.
Apar o serie de mănăstiri pictate atât pe dinăuntru, cât și pe dinafară, cu programe iconografice foarte elaborate, de un stil inconfundabil, ancorate, cu unele particularități, în marea tradiție iconografică bizantină.
Multe mănăstiri și biserici mai vechi de lemn sunt înlocuite în vremea domniei sale de construcții din piatră, edificate fie de domnie, fie de boieri sau de alți particulari.
Sf. Voievod Ștefan cel Mare (1433 – 1504) – foto preluat de pe doxologia.ro
Ctitor și binefăcător al Bisericii
Dreptcredinciosul Ștefan este cunoscut și pentru ctitorirea și înzestrarea a zeci de biserici și mănăstiri din Moldova și de dincolo de hotarele acesteia.
Potrivit tradiției, dreptcredinciosul voievod a zidit câte o biserică în amintirea fiecărei bătălii purtate.
Campania de construcție și reconstrucție de biserici și mănăstiri a luat amploare mai ales în a doua parte a domniei sale, după anul 1475, cel al marii bătălii de la Vaslui împotriva turcilor otomani.
Mănăstiri înzestrate
Astfel, el a început prin a înzestra cu danii și privilegii mai multe mănăstiri ctitorite de înaintașii săi.
Astfel, el a făcut și confirmat Mănăstirii Moldovița, ctitorie a lui Alexandru cel Bun (1400-1432) mai multe danii, cuprinzând sate, lacuri cu pește, prisăci și o serie de privilegii comerciale.
Mănăstirea Sf. Nicolae-Probota din Poiana Siretului, locul de îngropare al doamnei Maria-Oltea, mama voievodului a primit și ea mai multe danii, iar egumenul mănăstirii a primit autoritatea directă asupra preoților din satele închinate mănăstirii.
Domnul a confirmat și privilegiile și daniile mănăstirii Humor, o ctitorie boierească, precum și pe ale mănăstirii Horodnic, ctitorită tot de Alexandru cel Bun, locuitorii din satele mănăstirești de aici fiind scutiți de toate obligațiile față de domnie, inclusiv cele militare, iar mănăstirea însăși a fost închinată mănăstirii Putna, ctitoria domnului.
A mai înzestrat și mica mănăstire de la Ițcani, de lângă Suceava.
Nou ctitor la mănăstiri și biserici mai vechi
La Mănăstirea Neamț, ctitorită de Petru I Mușat (1375-1391) și devenită una din cele mai importante din Moldova în vremea lui Alexandru cel Bun, pe lângă noi danii și privilegii, a zidit o nouă biserică (terminată în 1497), care se păstrează până astăzi.
Mănăstirea Bistrița, ctitoria și locul de îngropare al lui Alexandru cel Bun și, poate, și a fiului cel mare al lui Ștefan, Alexandru (+1496) a primit și ea danii și privilegii considerabile, devenind una din cele mai puternice mănăstiri din acea vreme.
Domnitorul a zidit aici o clopotniță cu paraclis în anii 1496-1497.
A înzestrat și mănăstirile de pe râul Dobrovăț, iar pentru una din acestea a zidit (1503-1504) și o biserică, cu hramul Pogorârea Sfântului Duh, care mai există și astăzi.
Mănăstirea a suferit o perioadă de declin în secolul al XIX-lea, după secularizarea averilor mănăstirești și mai târziu a fost transformată în biserică de mir, însă a fost redeschisă după 1990 ca mănăstire mai întâi de călugărițe, apoi, din 1992, de călugări.
Ziditor de noi mănăstiri și biserici
Prima și cea mai mare ctitorie a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, începută în 1466, după cucerirea cetății Chilia, și sfințită pe 3 septembrie 1470, după victoria de la Lipinți împotriva tătarilor.
Menită să fie locul de îngropare al domnului și al familiei sale, mânăstirea a fost înzestrată cu multe privilegii și danii și sfințită cu mare fast.
La Putna aveau să fie îngropați Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului (+1477) și cei doi fii ai ei, Bogdan (+1479) și Petru (+1480), domnul Ștefan însuși (+1504), doamna Maria Voichița (+1511), ultima soție a lui, fiul lor, domnul Bogdan cel Orb (+1517), o fiică a lui Ștefan pe nume Maria (+1518), Ștefăniță Vodă (+1527) prima soție a lui Petru Rareș, doamna Maria (+1529), precum și Mitropolitul Teoctist I al Moldovei (+1477), acesta din urmă îngropat în pridvor.
Mănăstirea Putna este un lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu). Mănăstirea se află la 33 km nord-vest de orașul Rădăuți, în județul Suceava, în nordul Moldovei. Mănăstirea a fost un important centru cultural; aici s-au copiat manuscrise și au fost realizate miniaturi prețioase. Lăcașul deține un bogat muzeu mănăstiresc, cu broderii, manuscrise, obiecte de cult, icoane etc – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
O altă ctitorie importantă a dreptcredinciosului Ștefan a fost Mănăstirea Voroneț, de dimensiuni mai mici, rezidită din piatră pe locul unui vechi schit de lemn, în anul 1488, pe care domnul a și înzestrat-o.
Mănăstirea Voroneț, supranumită „Capela Sixtină a Estului”, este un complex monahal medieval construit în satul Voroneț, astăzi localitate componentă a orașului Gura Humorului. Mănăstirea se află la 36 km de municipiul Suceava și la numai 4 km de centrul orașului Gura Humorului. Ea constituie una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Biserica a fost ridicată în anul 1488 în numai 3 luni și 3 săptămâni, ceea ce constituie un record pentru acea vreme – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În Țara de Jos, în zona Buhușilor, domnul a ctitorit mănăstirea de la Tazlău, în preajma anului 1481, căreia i-a dăruit mai multe sate și prisăci și i-au fost închinate două mănăstiri mai mici din zonă.
A ridicat o nouă biserică a mănăstirii în 1496-1497, iar aceasta există până astăzi, transformată o vreme în biserică de mir, dar redeschisă ca mănăstire după 1990.
Domnul a zidit în Moldova și mai multe biserici. Astfel, el a ridicat biserica de la Bădeuți în 1487, și a început construirea unei biserici la Pătrăuți (inițial un mic schit de maici), în apropiere de Suceava în același timp.
În 1488, a zidit biserica Sf. Ilie de lângă (astăzi în) Suceava (posibil să fi fost inițial mănăstire de călugări).
În 1490 a zidit biserica domnească din Vaslui, probabil în amintirea luptei din 1475.
În 1491-1492, a construit biserica Sf. Nicolae Domnesc.
În 1492 a zidit biserica Sf. Gheorghe din Hârlău, iar în 1493-1494 pe cea din Borzești.
În 1495 erau zidite biserica Sf. Nicolae din Dorohoi și biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel din Huși.
În 1496 a zidit la Războieni biserica Sf. Arhanghel Mihail, în amintirea înfrângerii din 1476 și în același an a zidit biserica Sf. Nicolae din Popăuți, azi în Botoșani.
În 1497-1498 a ctitorit biserica Sf. Ioan Botezătorul din Piatra Neamț, căreia i-a adăugat în 1499 și un turn-clopotniță.
În 1500-1502 a zidit biserica de la Volovăț, probabil pe locul unei biserici mai vechi de lemn.
În 1503 a început construcția unei biserici la Reuseni, pe locul unde fusese ucis tatăl voievodului, biserică terminată după moartea lui Ștefan în septembrie 1504.
Pe lângă acestea, tradiția locală atribuie lui Ștefan cel Mare și bisericile din Scânteia, cheia, Florești, Cotnari, Ștefănești, Șipote, o biserică a mănăstirii Căpriana (Republica Moldova), o biserică în cetatea Chilia, un paraclis din cetatea Neamțului, unul la Hotin și poate încă o biserică la Cetatea Albă, și în sfârșit încă o biserică în Suceava.
Ctitorii în afara Moldovei
Dreptcredinciosului Ștefan îi mai sunt atribuite și unele ctitorii în Transilvania: o biserică de mănăstire de la Vad, pe râul Someș și o biserică din Feleac, lângă Cluj.
Se mai crede că a ridicat și o biserică în Țara Românească, la Râmnicu Sărat.
Danii și ctitorii la Muntele Athos
Dreptcredinciosul Ștefan este pomenit până în ziua de astăzi ca unul dintre marii binefăcători ai mănăstirilor de la Sfântul Munte.
Mănăstirea care s-a bucurat de cele mai mari danii din partea domnitorului, care o numea „mănăstirea noastră” a fost Mănăstirea Zografu, astăzi mănăstire bulgărească, care fusese mai înainte înzestrată și de Alexandru cel Bun, dar intrase în declin odată cu scăderea sprijinului moldovenesc în perioada de instabilitate politică din Moldova de după moartea lui Alexandru cel Bun.
Între anii 1466-1471, Ștefan face mănăstirii daruri în bani pentru înnoirea bisericii și a bolniței; în 1475 zidește arsanaua mănăstirii, iar ulterior între arsana și mănăstire avea să fie construit, tot în vremea domniei lui Ștefan, un drum pietruit; în 1502 se îngrijește de rezidirea bisericii, cu hramul Sf. Gheorghe, și de pictarea sa în frescă.
În 1484 dăruiește mănăstirii o icoană a Sf. Gheorghe, iar în 1492 un Tetraevangheliar și un Apostol.
În 1502 dăruia mănăstirii încă o icoană a Sf. Gheorghe, precum și cunoscutul său steag său de luptă, brodat cu icoana Sf. Gheorghe și cu stema țării.
Steagul de luptă al lui Ştefan cel Mare, dăruit Mănăstirii Zografu de la Muntele Athos – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pe lângă aceste ctitorii, voievodul înzestra mănăstirea cu considerabile danii anuale și ocazionale, pentru pomenirea sa și a familiei sale.
Pe lângă mănăstirea Zografu, binecredinciosul voievod și familia acestuia a mai făcut danii și altor mănăstiri atonite.
Astfel, el mai înzestrează și Mănăstirea Grigoriu, ctitorie sârbească (azi mănăstire grecească).
În 1497, domnul Moldovei rezidește din temelii biserica și întreaga incintă a mănăstirii, care fuseseră distruse de pirați.
În 1500 face o mare danie pentru cumpărarea unui metoc, iar în 1502 finanțează noi reparații generale.
Din vremea reparațiilor făcute de domnitor, se păstrează astăzi două corpuri de chilii și turnul-clopotniță. Maria de Mangop, a doua soție a domnitorului, este probabil cea care a dăruit mănăstirii o icoană a Maicii Domnului Pantanassa („Împărăteasa tuturor”), care s-a păstrat până astăzi.
Binecredinciosul Ștefan a mai făcut danii semnificative și Mănăstirea Vatoped. Acesta a zidit turnul de apărare, arsanaua și biserica de pe malul mării care țin de mănăstire (construcții încheiate probabil în 1496).
Mănăstirii Constamonitu, voievodul i-a trimis anual, pentru întreținere și reparații, începând cu anul 1493, o danie de 5500 de aspri de argint.
În 1475, după victoria împotriva turcilor otomani, voievodul făcea danii și Mănăstirii Xenofont, care îl avea drept ocrotitor pe Sf. Gheorghe, sub steagul căruia domnitorul pornea la luptă.
Începând cu anul 1502, domnul mai făcea danii anuale de câte 4000 de aspri și Mănăstirii Sf. Pantelimon (rusească), căreia îi dăruia și diferite obiecte de cult.
La Mănăstirea Sf. Pavel, voievodul a construit în 1472 un aghiasmatar, a renovat biserica (1497-1500) și a construit un apeduct.
Profilul moral al lui Ștefan cel Mare și posteritatea sa
Personalitatea lui Ștefan cel Mare i-a fascinat atât pe contemporani, cât și pe urmașii săi direcți.
Politician și tactician abil, a încercat, cu rezultate notabile, să impună Moldova ca entitate statală relativ autonomă într-unul din punctele cheie ale drumurilor comerciale euro-asiatice și la granița între cele trei mari puteri regionale – Regatul Ungariei, Regatul Poloniei și Imperiul Otoman, aflat la acea dată în ascensiune.
Angajat într-un sistem de alianțe complicat, schimbat în funcție de evoluția situației locale, el a reușit să-și păstreze tronul vreme de 47 de ani, punând capăt unei perioade de instabilitate politică de un sfert de secol.
Reușitele sale militare i-au câștigat respectul și chiar admirația contemporanilor, și au captat imaginația posterității.
A fost numit Ștefan „cel Mare” de la scurt timp după moartea sa, într-o scrisoare adresată de regele Sigismund al Poloniei domnitorului Petru Rareș[6], iar cronicarii l-au numit „cel Viteaz”.
Domnia lui a rămas un reper pentru urmașii săi și legitimarea dinastică de la el a avut o importanță fundamentală pentru mai bine de un secol după moartea lui.
Personalitatea lui a făcut obiectul multor speculații, atât din partea contemporanilor cât și a posterității.
Cărturarul Grigore Ureche, scriind cu două secole mai târziu, îl vedea ca pe un om mic de statură, impulsiv și irascibil, dar curajos și altminteri practic, perseverent și mereu gata de acțiune.
Într-o descriere frecvent citată a domnitorului, el îl descrie astfel:
“Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”
Totuși, dacă se poate accepta ideea că domnitorul era irascibil, Ion Ursu arată că este greu de crezut a doua afirmație a lui Ureche, cu privire la uciderile nemotivate „la ospețe”.
Decapitări de boieri sunt puține (Ion Ursu enumeră trei, pentru acte de trădare), iar cele mai severe sancțiuni sunt pentru încălcarea ordinelor militare, sau ca gesturi excepționale față de unii dușmani pe care căuta să îi demoralizeze.
O posibilitate este ca Ureche să-l fi confundat cu unii urmași ai lui precum Ștefăniță Vodă sau Ștefan Lăcustă.
Ștefan s-a distins totodată prin realism politic și abilitate diplomatică, după cum o arată și reușita excepțională a unei domnii atât de lungi.
Pentru reușitele lui, mai ales în luptele împotriva otomanilor, și-a căpătat de la Papa Sixt al IV-lea (1475–1483) și apelativul de „atlet al lui Hristos”, iar de mulți cronicari contemporani de la curțile polonă și maghiară a fost numit deja „erou”.
A fost apreciat de contemporani, și mai ales de posteritate ca un om drept și un reper în administrarea dreptății, și s-au păstrat în memoria populară multe legende cu privire la acte de dreptate făcute de Ștefan de-a lungul domniei sale.
De asemeni, se pare că a fost iubit de țară și cinstit ca un părinte al țării încă din timpul vieții, după cum o mărturisește și cronicarul Ureche, care spune că la moartea domnitorului „prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…”
Pe bună dreptate, contemporanii l-au apreciat nu doar ca pe un mare războinic și diplomat, ci și ca pe un iubitor de frumos, lucru atestat și de excepționala dezvoltare a artelor și meșteșugurilor în vremea domniei lui.
Pe lângă comentariile lui Grigore Ureche, principala scădere morală pusă pe seama domnului este pasiunea sa pentru sexul frumos, iar aceasta a fost principala critică ridicată împotriva canonizării sale de către Biserica Ortodoxă Română și după căderea regimului comunist.
Astfel, este incontestabil faptul că Ștefan a avut cel puțin un fiu ilegitim (Petru Rareș), poate și un al doilea (al doilea fiind Ștefan Lăcustă, care s-a autodeclarat fiu al lui Ștefan, dar care ar fi putut fi nepotul său), din mame diferite.
Pe de altă parte, domnul a fost într-adevăr căsătorit de trei ori.
O primă căsătorie cu Marușca, care ar fi fost mama lui Alexandru, este atestată doar de o singură sursă, iar în documente ulterioare Alexandru apare alături de Elena ca fiu al lui Ștefan și al Evdochiei de Kiev.
Toate căsătoriile lui Ștefan au fost însă parte a rețelei de alianțe politice pe care domnul încerca să le consolideze prin aceste gesturi, și fără îndoială au avut ca scop și consolidarea succesiunii la tron, căci, în afară de primul său fiu, Alexandru, care a murit la maturitate, dar înaintea tatălui său, și de Bogdan Vlad, care i-a supraviețuit, toți fiii legitimi ai lui Ștefan au murit înainte de a atinge vârsta adultă.
Luând în considerare aceste lucruri, precum și evlavia extraordinară a domnitorului, mai ales în ultima perioadă a vieții sale, Biserica Ortodoxă Română a considerat că pentru scăderile sale omenești, domnitorul se va fi pocăit, după cum o arată, de altfel, și mai multe documente în care domnul mărturisește că este pedepsit „pentru păcatele sale”.
De aceea, nu a considerat aceste argumente drept hotărâtoare în luarea hotărârii de canonizare a domnitorului.
De altfel, binecredinciosul Ștefan a dat dovadă, de-a lungul întregii sale domnii, de o profundă credință în Dumnezeu, de smerenie și evlavie.
Preocupat din ce în ce mai mult, mai ales în a doua parte a vieții, de viața veșnică și de mântuirea sufletului său, domnul își dăruiește mare parte a averilor înzestrării de biserici și mănăstiri și cere mereu rugăciunile Bisericii pentru sufletul său, pentru familia sa, dar și pentru oștenii săi căzuți în luptă și pentru întreaga țară.
Se pare că avea o deosebită evlavie în primul rând față de Maica Domnului și față de sfinții mucenici militari – Sf. Gheorghe (23 aprilie), Sf. Dimitrie (26 octombrie) și, în plan secundar, Sf. Procopie (8 iulie).
Potrivit unor surse izolate, fiecare din acești trei sfinți i s-ar fi arătat înaintea unor bătălii, vestindu-i biruința.
Potrivit tradiției, Ștefan ar fi ridicat câte o biserică sau mânăstire după sau în amintirea fiecărei bătălii, și într-adevăr, acesta a ridicat multe biserici pe locurile unor bătălii purtate cu ceva vreme în urmă, și, mulțumind atât pentru victorii cât și pentru înfrângeri, a înzestrat cu multe daruri și beneficii o mulțime de biserici și mănăstiri din cele care existau deja în Moldova sau la Sfântul Munte.
Domnul primește înfrângerea dramatică de la Războieni cu smerenie, ca pe voia lui Dumnezeu, după cum o arată pisania bisericii construite de el pe locul bătăliei douăzeci de ani mai târziu, care spune simplu:
„cu voia lui Dumnezeu au fost biruiți creștinii de către păgâni”, ridicând biserica pentru pomenirea sa, a familiei sale și a mulțimii de oșteni căzuți pe acel loc. Iar prin Grigore Țamblac el își vestește cu smerenie înfrângerea Curților europene: „Eu împreună cu a mea curte am făcut tot ce am putut [...] Acest lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele”
Astfel, în jurul personalității lui Ștefan cel Mare s-a construit, încă de când acesta era în viață, dar mai ales după moartea sa, aura unui personaj de legendă – de erou și sfânt în același timp, făcând obiectul venerației atât pentru calitățile sale militare și justițiare, cât și ca un personaj miraculos.
I se atribuie, direct sau indirect, o serie de minuni, unele cu semnificație militară, altele nu.
Astfel, potrivit legendei, clopotul mare al Mănăstirii Putna a bătut singur de fiecare dată când țara a fost în mare pericol, chemându-l parcă pe domnitor la luptă, iar domnul însuși a devenit un personaj de baladă, gata oricând să vină în ajutor Moldovei, în vreme de primejdie.
Alte legende îl prezintă ca apărând misterios pentru a ajuta oameni la ananghie sau pentru a împărți dreptatea, uneori chiar în chip de înger.
Această imagine a domnului a trecut din memoria și evlavia populară în literatura cultă și în discursul istoriografiei naționale, Ștefan cel Mare devenind una dintre figurile eroice centrale ale acesteia.
Astfel, dacă Ștefan cel Mare și Sfânt a făcut obiectul evlaviei populare de la scurt timp după moartea sa, acest cult s-a amplificat și extins la nivelul întregii țări după crearea statului românesc modern, și a supraviețuit inclusiv perioadei comuniste.
Viața și personalitatea lui Ștefan cel Mare au făcut și obiectul a numeroase opere literare — poeme, balade, nuvele, romane, istorisiri, legende culte etc.
În ultimii ani, a făcut și obiectul unor eforturi istoriografice de reevaluare, în context european, punând în evidență complicata conjunctură istorică și inevitabilele rezultate împărțite ale politicii interne și externe a domnitorului
Portretul lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale (Maria Voichița, Alexandru și Bogdan) la Mănăstirea Voroneţ – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea rugătorii noştri:
“Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire„.
Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii.
Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă.
Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine.
Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug împrumutate de la boieri.
Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite:
Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste.
Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită.
Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte:
Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el. Cum vedem, grija pentru binele ţării şi al credinţei străbune o poartă în inima sa până în ceasul morţii.
Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte:
Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt.
Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul:
iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, căci cunoşteau toţi că s-au scăpat (păgubit) de mult bine şi multă apărătură.
A fost plâns de întreg poporul şi de tot pământul Moldovei, cum se spune şi azi în cântarea populară: ,,Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne./ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?”
Cinstirea și proslăvirea
Ținând seama de toate aceste lucruri, Biserica Ortodoxă Română a hotărât proslăvirea (canonizarea) sa ca Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt, punând în prim plan calitățile sale de apărător al creștinătății, ctitor de sfinte lăcașuri și binefăcător al Bisericii. Hotărârea a fost adoptată în iunie 1992, iar Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a stabilit ca dată de prăznuire ziua de 2 iulie.
Imnografie
Troparul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
Glasul 1:
Apărător neînfricat al credinței și patriei străbune, mare ctitor de locașuri sfinte, Ștefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi și din necazuri.
Alt tropar, glasul al 2-lea
Neînfricat apărător al dreptei credințe, te-a avut pe tine Biserica lui Hristos, Binecredinciosule Voievod Ștefane, pentru care tot poporul te-a numit mare, bun și sfânt, și te-a cinstit. Drept aceea noi pururea te avem întăritor credinței noastre ortodoxe și al țării ocrotitor, prin rugăciunile tale cele către Dumnezeu.
Condacul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare
Glasul al 8-lea:
Iubind pe Dumnezeu cu adevărat, binecredinciosule voievod Ștefane, sfinte biserici și mănăstiri ai înălțat, pe cei săraci ai ajutat și pe cei greșiți ai îndreptat. Pentru aceste fapte ale tale, Dumnezeu ți-a dat înțelepciune și putere ca să biruiești pe vrăjmașii țării și ai credinței creștinești; drept aceea, pentru vredniciile tale, te cinstim, ca pe un evlavios biruitor.
1459 – Regatul Poloniei1469 – Hanatul Crimeii (Lipnic)
1471 – Țara Românească (Soci)1474 – Țara Românească1475 – Imperiul Otoman1476 – Hanatul Crimeii1476 – Țara Românească1485 – Imperiul Otoman (Cătlăbuga)
1486 – Imperiul otoman (Șcheia)1498 – Regatul Poloniei (Galiția și Podolia)1502 – Regatul Poloniei
Asedii
1462 – Chilia1462 – Chilia
1474 – Teleajen1482 – Crăciuna1485 – Cetate Albă și Chilia
1489 – Camenița
Incursiuni
1461 – Regatul Ungariei1469 – Regatul Ungariei
1470 – Țara Românească (Brăila, Cetatea de Floci)1480 – Țara Românească
1490 – Regatul Poloniei1491 – Regatul Poloniei1493 – Regatul Poloniei (3 incursiuni)1495 – Podolia (Breaslav)
Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți în ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).
Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți a fost un călugăr râvnitor și episcop de Rădăuți din secolele XIV-XV.
Este prăznuit de către Biserica Ortodoxă Română în ziua de 1 iulie.
***
Sfântul Leontie s-a născut în secolul al XIV-lea, în orașul Rădăuți, din părinți binecredincioși, care i-au dat o educație creștină.
El iubea de mic slujbele și rânduielile bisericești, precum și rugăciunea.
În anii 1359-1365, când Bogdan I, primul domnitor al Moldovei întemeiază la Rădăuți Mănăstirea Bogdana, cu hramul „Sfântul Nicolae”, Leontie intră în viața călugărească în această mănăstire.
Aici a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie.
Mai târziu primește binecuvântarea de a se retrage în sihăstrie în codrii Rădăuților, pe valea Putnei, unde se nevoiau mulți călugări îmbunătățiți, care l-au povățuit pe Lavrentie spre înaintarea în viața duhovnicească.
După o vreme, în jurul chiliei cuviosului încep să se strângă din ce în ce mai mulți ucenici care îi cer lui Lavrentie să îi călăuzească în viața duhovnicească, ca egumen al obștii în creștere.
Cuviosul Lavrentie întemeiază atunci un schit – „Schitul Laura” (Lavra) sau, care avea să fie cunoscut și drept „Schitul lui Lavrentie”, prima sihăstrie cunoscută din nordul Moldovei.
Construiește o mică biserică din lemn într-o poiană, în jurul căreia avea să se închege noul schit.
Potrivit tradiției, la acest schit avea să se retragă mai târziu și Sfântul Daniil Sihastrul, sub povățuirea egumenului Lavrentie.
Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) întemeiază în anul 1402 Episcopia Rădăuților, astfel că biserica mănăstirii Bogdana devine catedrală episcopală.
Faima cuviosului Lavrentie se răspândise pe-atunci în Moldova, astfel că domnitorul, împreună cu clerul și cu mitropolitul Sucevei îl aleg să urce pe tronul nou-înființatei episcopii.
Cuviosul Lavrentie, deși nu își dorea aceasta, primește hotărârea și îl lasă în locul său ca egumen al schitului Laura pe cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său.
Ca episcop al Rădăuților, Lavrentie a rămas un om al rugăciunii și dragostei de aproapele, făcând milostenie și împărțind sfaturi și cuvinte de mângâiere tuturor.
Când, ajuns la bătrânețe, n-a mai putut face față îndatoririlor episcopale, s-a retras din scaun și s-a retras la schitul pe care îl întemeiase, nevoindu-se mai departe în pustnicie.
Pentru râvna sa duhovnicească, Cuviosul Lavrentie a ajuns la măsura desăvârșirii, fiind binecuvântat și cu darul înainte-vederii și al vindecărilor.
Cunoscându-și mai dinainte vremea sfârșitului său, cuviosul Lavrentie a cerut să fie tuns în marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de schimonahul Leontie.
Chemându-i la el apoi pe toți frații și ucenicii, și-a luat rămas-bun de la obște, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.
A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului, ctitoria sa.
Moaștele
La mormântul cuviosului Leontielui veneau mulți oameni să se închine, iar acolo se săvârșeau și multe vindecări de boli.
Auzind despre aceste vindecări, credincioșii și clerul episcopiei de la Rădăuți au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să strămute sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți în catedrala episcopală.
Mitropolitul a încuviințat, astfel că sfintele moaște aduse în catedrala din Rădăuți și așezate în partea dreaptă a naosului.
Şi aici veneau zilnic mulți credincioși și primeau vindecare de boli și ajutor în necazuri.
Vestea despre Sfântul Ierarh Leontie se răspândise dincolo de hotarele Moldovei.
Astfel, într-o carte din anul 1622 numită Palinodia, scrisă de un teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopîstenski, se amintește că moaștele Sfântului se găseau încă în biserica episcopală din Rădăuți.
În anul 1639, orașul Rădăuți a fost jefuit de o ceată de tâlhari veniți de dincolo de hotarele de nord ale Moldovei, aceștia furând, între altele, și racla cu moaștele Sfântului Ierarh Leontie.
Moaștele sfântului n-au mai fost găsite multă vreme. O parte din moaștele Sfântului au fost redescoperite ca urmare a unor cercetări arheologice de la sfârșitul secolului trecut.
Apoi, când în anul 1783, Moldova de nord a fost ocupată de trupele austriece, mănăstirea Bogdana a fost desființată, călugării risipiți, iar biserica transformată în biserică de parohie, astfel că, în timp, cultul sfântului Leontie s-a pierdut.
Ulterior, și biserica schitului Laura a devenit biserica parohială a satului Laura.
Proslăvirea ca sfânt
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 să reînvie cultul Sfântului Leontie de la Rădăuți.
În același an s-a făcut proslăvirea sa ca sfânt, fiind rânduită ca dată de prăznuire a acestuia ziua de 1 iulie.
Moaștele Sfântului Ierarh Leontie, împreună cu cele ale Sfântului Teodosie de la Brazi, au fost puse într-o raclă și reașezate în biserica mănăstirii Bogdana din Rădăuți.
Imnografie
Troparul Sfântului Leontie de la Rădăuţi
Glasul al 8-lea:
În nevoințe duhovnicești, toată viața ai petrecut-o și primind harul arhieriei, cu smerenie și cu frică de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acesta roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Leontie, să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Leontie de la Rădăuţi
Glasul al 3-lea:
Pe ierarhul lui Hristos, vasul cel prea ales al Duhului Sfânt, care cu înțelepciune și smerenie s-a nevoit cu privegherea sihăstriei și cu povățuirea celor încredințați lui pe calea mântuirii, pe Sfântul Ierarh Leontie cu cântări duhovnicești lăudându-l, îl cinstim.
Viața Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți
Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi (sec. XIV-XV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Leontie, cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții sale pământești, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale povețe părintești.
Acest sfânt purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinți dreptmăritori creștini, în orașul Rădăuți, la începutul secolului al XIV-lea.
Încă din pruncie, mergând cu părinții săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste față de casa lui Dumnezeu, unde, mai apoi, mergea zilnic și asculta cu toată luarea aminte întreaga slujbă, căutând să se apropie cât mai mult sufletește de sfințiții slujitori, de Cuvioșii Părinți și de ostenitorii de la această biserică voievodală.
Părinții din obștea Catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu și pentru sfintele slujbe, l-au primit în obștea lor, unde fericitul Leontie în toate arăta râvnă și smerenie.
Pentru viața lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoințele duhovnicești sporea tot mai mult. Luând binecuvântare de la starețul obștii, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câțiva sihaștri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Mușat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială prea frumoasă, a mers și a sfințit biserica acelui schit și, o dată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinței acelei obști.
Aici, în această cuvioasă obște, vine să se nevoiască și Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povața părintelui său duhovnicesc Lavrentie.
Înființându-se scaun episcopal la Rădăuți, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea Episcopiei Rădăuților, Cuviosul Lavrentie este chemat la această înaltă vrednicie și răspundere de ierarh. Primind harul arhieriei, din ascultare, lasă locul nevoințelor sale sihăstrești. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă nevoințele duhovnicești. A hirotonit preoți și diaconi, a sfințit biserici și a vegheat la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea și pogorământul în toate cele rânduite de Biserica lui Hristos spre folosul cel mântuitor al păstoriților săi sufletești.
După ani mulți de arhipăstorie, simțindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul arhieresc reîntorcându-se la mănăstirea sa, Laura. Aici, a primit schima cea mare, luând numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi și ducând cu adevărat viață de înger în trup, până la trecerea sa la cele veșnice.
Cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții sale pământești, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale povețe părintești. A rânduit ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, pe Cuviosul Daniil Sihastrul și, binecuvântându-l, a adormit în Domnul întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. Credincioșii și fiii lui duhovnicești veneau la mormântul său primind binecuvântare și tămăduiri de tot felul de boli. Curând a fost dezgropat și dus la Rădăuți potrivit dorinței credincioșilor. La racla moaștelor sale venea multă lume, din împrejurimi și chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui Dumnezeu care se revărsa cu prisosință asupra celor care se rugau cu credință.
Amintirea faptelor sale minunate a rămas din generație în generație până astăzi. Satul Laura, unde a fost mănăstirea în care s-a nevoit Sfântul Leontie pe când era egumenul mănăstirii, înainte de a fi chemat la treapta arhieriei, îi poartă numele; acest nume de Laura era numele acelei mănăstiri.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Cel întru sfinți părintele nostru Ghelasie de la Râmeț a fost arhiepiscop al Transilvaniei în secolul al XIV-lea, călugăr, pustnic și unul din organizatorii monahismului în Transilvania.
Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face în Biserica Ortodoxă la 30 iunie.
Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ghelasie a viețuit în secolul al XIV-lea. A pustnicit pe valea pârâului Râmeț (în județul Alba). Se știe că în 1377 Sfântul Ghelasie era arhiepiscop în Transilvania, dar se cunosc puține date istorice despre viața lui.
Menționarea Sf. Ghelasie și a anului 1377 apare într-o inscripție de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeț:
„Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic”.
A fost cel mai cunoscut pustnic din regiune în secolul al XIV-lea. Alți pustnici veneau la el pentru sfat duhovnicesc.
Împreună cu unii dintre ei și cu ucenicii care s-au adunat în timp în jurul lui, sfântul Ghelasie a întemeiat Mănăstirea Râmeț (azi mănăstire de maici).
După tradiția locală, cuviosul Ghelasie a murit coborând înspre mănăstire, călare pe asin care l-a dus singur acasă.
În fața bisericii, unde s-a oprit, a rămas imprimată copita măgărușului într-o piatră care se află și astăzi în muzeul mănăstirii.
Se povestește că la șapte biserici, între care și la mănăstire, clopotele au început singure să bată la moartea lui.
Proslăvirea
Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ghelasie. Canonizarea solemnă s-a făcut la Mănăstirea Râmeț la 30 iunie 1992, a doua zi după sfințirea/ târnosirea bisericii noi.
Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face la 30 iunie.
Posteritatea
Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (Secolul al XIV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Capul sfântului a fost descoperit în mod minunat în secolul XX, și se află expus pentru închinare în biserica principală a Mănăstirii Râmeț. Moaștele lui sunt făcătoare de minuni, multe mărturii fiind adunate la mănăstire și publicate în cărți.
- Biserica Sf. Simeon Stâlpnicul, Vatra, Republica Moldova.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ
Glasul al 4-lea:
De Dumnezeu purtător, Părinte al nostru Ghelasie, povățuitorul călugărilor, preoților și credincioșilor, podoaba cuvioșilor și lauda arhiereilor, sprijinitorul celor întru necazuri și făcătorule de minuni, cu nevoințele tale în chip de sfințenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veselești. Cu aceștia, roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace și mare milă.
Condacul Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ
Glasul al 3-lea:
Mărturisitor al credinței ortodoxe și apărător al Bisericii lui Hristos, Preafericite Părinte Ghelasie, purtătorule de biruință, ocrotește cu rugăciunile tale pe binecredincioșii care îți cântă pururea: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, Părintele nostru.
Fragment din Acatistul Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț:
Condacul 1
Preafericite Părinte Ierarhe Ghelasie, prinos de mulțumire îți aducem noi nevrednicii, pentru folosințele ce le dobândim de la tine neîncetat. Și, ca unul care ne izbăvești de tot necazul cu rugăciunile tale, primește de la noi cântare sfântă: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, părintele nostru.
Icosul 1
Îngerii cântând cu bucurie Te-au primit pe tine Sfinte Ierarhe Ghelasie, că îngerește pe pământ ai viețuit și turma duhovnicească ție încredințată bine o ai păstorit, ca să dobândești veșnică bucurie în ceruri. Pentru aceasta primește de la noi smerite cântări:
Bucură-te, cel ce ai fost ca un înger în trup, Bucură-te, cel ce ai fost îmbrăcat cu harul arhieriei, Bucură-te, că lui Dumnezeu cu râvnă ai slujit, Bucură-te, că trupul cu postiri și privegheri ți l-ai înfrumusețat, Bucură-te, căci sufletul cu virtuți ți-ai împodobit, Bucură-te, cel ce ești împreună vorbitor cu îngerii, Bucură-te, că pentru biserica lui Hristos jertfă te-ai adus, Bucură-te, că prin rugăciunile tale duhurile necurate ai izgonit, Bucură-te, că pe cei stăpâniți de demoni ai tămăduit, Bucură-te, căci apă din pământ ai izvorât, Bucură-te, lauda cea prea iubită a călugărilor, Bucură-te, podoabă sfințită a meleagurilor Râmețului, Bucură-te, Sfinte Părinte Ghelasie!
Se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvârșind sfintele slujbe cu mare osârdie și frică de Dumnezeu.
Sfântul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe valea pârâului Râmeț din Munții Apuseni și, apoi, ca egumen al Mănăstirii Râmeț din județul Alba, având o viață duhovnicească îmbunătățită și învrednicindu-se încă din tinerețe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luând din tinerețe jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiți eremiți meșteșugul luptei duhovnicești. Apoi, curățindu-și mintea de cugetele cele rele și învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obște și a ajuns vestit povățuitor de suflete, întemeind o obște de monahi aleși.
În tradiția locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga și postea, săvârșind sfintele slujbe cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. În toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere și săvârșea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta și Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.
Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaștrilor din Munții Râmeț, precum și al sătenilor din Țara Moților. în posturi cerceta pe toți sihaștrii ce se nevoiau în peșteri de piatră și el însuși se ostenea la rugăciune împreună cu dânșii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl așteptau credincioșii și mocanii de prin munți. La fericitul Ghelasie veneau și mulți bolnavi, mai ales cei stăpâniți de duhuri rele, și cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.
Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopați și fiind mare arșiță, încât toți sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune și îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre și se cheamăIzvorul Cuviosului Ghelasie. Mulți săteni iau apă din el pentru sănătate și binecuvântare.
Altădată, urcând Sfântul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fân, și-a cunoscut dinainte sfârșitul. Deci, rugându-se mult, și-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvârșită dragoste, să iubească Biserica și să fugă de beție, desfrâu și de tot păcatul. Apoivsărutându-i pe toți, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.
În tradiția mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii și mulți bolnavi se vindecau la mormântul lui.
În anii din urmă, s-au descoperit în chip minunat, prin bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, în jurul mănăstirii, bucăți din sfintele sale moaște, prin care se fac nenumărate minuni în rândul credincioșilor veniți la mănăstire pentru rugăciune și închinare.
Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negrești-Oaș, după ce i s-a arătat în vis un porumbel care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Râmeț, să se roage și să se atingă de moaștele Sfântului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis și s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina – Timiș, i-a fost vindecată mâna bolnavă prin neîncetate rugăciuni și lacrimi la moaștele Sfântului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credință, din Cocora – Alba, și care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin neîncetatele sale rugăciuni și ale părinților la Moaștele Sfântului Ghelasie, întorcându-se vindecat la casa sa trupește și sufletește, asemenea paraliticului din Evanghelie.
Ceea ce s-a transmis prin tradiția locului, de generații întregi, s-a adeverit în zilele noastre, când, în anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripție de mare însemnătate pentru Biserica și neamul românesc, mai ales din părțile Transilvaniei, și care consemnează numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului „Mihul de la Crișul Alb”, precum și anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătățitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinstește ca sfânt.
Deci, fără îndoială, Sfântul Ghelasie a fost Arhiepiscop și păstor sufletesc al credincioșilor din centrul Transilvaniei și din Munții Apuseni în secolele XIV-XV, retrăgându-se la bătrânețe în mănăstirea de metanie, Râmeț.
Iar viețuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu venerație părți din sfintele moaște, știind că, prin rugăciuni neîncetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecării de boli și de suferințe. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian de la Durostorum
Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian au trăit în secolele III – IV.
Erau ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum, în provincia romană Moesia Inferior.
Mărturisindu-L pe Hristos în vremea persecuției din timpul împăratului Maximian Galeriu, au luat cununa muceniciei.
Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 8 iunie.
Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăratul Maximian decide eliminarea din armată a ostașilor creștini, considerând răspândirea creștinismului drept vinovată de decăderea Imperiului Roman și că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului.
Sfinții Nicandru și Marcian s-au declarat creștini, alături de cu alți patru sfinți ostași, anume Pasicrat, Valentin, Isihie și Iuliu, cel din urmă fiind veteran al armatei romane.
Ca urmare, au fost aruncați în închisoare.
Au fost nou îndemnați și apoi amenințați cu chinurile, ca să se lepede de Hristos, dar ei au refuzat.
Au fost apoi supuși la chinuri, ca să se lepede de credința lor: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele; apoi li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele.
Dar ei au rămas statornici în credința în Domnul Iisus Hristos.
Atunci împăratul, în ziua de 8 iunie 298, a poruncit să li se taie capetele, cei doi primind astfel cununa muceniciei.
Troparul – Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru si Marcian, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip sunt patru mucenici, probabil din secolul al IV-lea, martirizați undeva pe teritoriul orașului Noviodunum (Isaccea de azi), ale căror moaște au fost descoperite în comuna Niculițel (jud. Tulcea) în toamna anului 1971. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 4 iunie.
Viața și mucenicia
Patru martiri din acest grup mare de mucenici, și anume Zotic, Atal, Camasis și Filip, au fost înmormântați într-o criptă a unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculițel din județul Tulcea, în toamna anului 1971, cu ocazia unor surpări de teren datorate unor ploi abundente. Localitatea aceasta era în antichitate o așezare romană rurală pe teritoriul orașului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Moaștele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn și depuse în criptă, iar în interior, pe peretele de lângă intrare, a fost inscripționat textul „Martirii lui Hristos” (gr. „Martyres tou Hristou”), apoi înscrierea numelor lor în ordinea în care sunt astăzi cinstiți: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.
Este posibil ca acești patru mucenici să fi pătimit împreună cu alți frați de suferință de către autorități, în așezarea urbană de la Noviodunum. După ce au suferit pedeapsa capitală, este posibil ca ei să fi fost luați de către creștini și duși spre îngropare într-un loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculițel, dar au fost puse inițial într-o criptă modestă, după care au fost mutate în cripta în care s-au descoperit, probabil atunci când s-a putut ridica și bazilica respectivă.
Nu se cunoaște cu exactitate data pătimirii acestor patru mucenici, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea. Există presupuneri că aceștia au pătimit în perioada 319-324, când domnea împăratul Liciniu. O altă presupunere este că ei au pătimit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), iar altă presupunere așează data martiriului acestor 4 mucenici în jurul anilor 370-372, pe vremea domniei regelui got Athanaric.
Cert este însă faptul că cei 4 mucenici au pătimit împreună. Cercetările arheologice au dus însă la descoperirea unei alte încăperi, situată sub cripta celor 4 mucenici, încăpere în care s-au descoperit numeroase fragmente de oase umane, provenind de la 2 bărbați. felul în care au fost găsite oasele au îndreptățit pe cercetători să afirme că cei 2 au fost și ei martiri, morți poate mai devreme, probabil pe la mijlocul sec. al III-lea, și reînhumați în cripta respectivă. Astfel, ajungem la concluzia că în cripta descoperită la Niculițel ar fi fost înhumați 6 mucenici.
Din cele afirmate până aici reiese că nu există suficiente elemente pentru a putea preciza cu exactitate data și locul pătimirii acestor 4 mucenici, dar avem certitudinea că această descoperire a scos la lumină existența uneia dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul țării noastre, precum și faptul că încă de atunci, sfinții mucenici care au pătimit pentru Hristos erau cinstiți după cuviință.
Prezentarea Pr. Dr. Mircea Păcurariu
Prezentarea Părintelui Mircea Păcurariu în volumul Sfinți daco-romani și români:
„În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune și mai mult în lumină vechimea și vigoarea creștinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreștină, având trei nave și o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculițel din județul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum.
Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaște de martiri (martirion), – de formă pătrată (3,70×3,40), construită din cărămidă cu mortar – așezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, așezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaștele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripție în grecește: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum și numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos.
În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripție, cu următorul cuprins: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii și teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculițel n-au putut stabili data și timpul pătimirii acestor șase martiri.
Cei mai mulți consideră că au fost martirizați în localitatea învecinată Noviodunum (azi orașul Isaccea), fie în cursul persecuției lui Dioclețian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creștinilor, în anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuți, să fi pătimit și mai devreme.
Martirologiul „siriac” pomenește pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menționează pe toți, la aceeași dată, adăugând și alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio și alți 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost și cei doi martiri necunoscuți descoperiți la Niculițel.
Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niște localnici daco-romani. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropați, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaș de închinare paleocreștin – sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu – a dat satului numele de Mănăstiriște, care este întâlnit în câteva izvoare medievale.
Bazilica de la Niculițel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaște de martiri din perioada paleocreștină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaștele lor sunt așezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoș, situată în apropiere”.
Cinstirea
La 4 iunie, Martirologiul siriac indică sărbătorirea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zotic, Atal, Eutihie, Camasis, Quirinus și alți 28 al căror nume nu sunt amintite.
Pe 17 ianuarie 1973, arhiepiscopul Dunării de Jos, Antim Nica, a dat binecuvântare ca moaștele celor patru sfinți mucenici să fie depuse în biserica mănăstirii Cocoșu, din județul Tulcea, spre a fi venerate de credincioși. Ele au fost duse de arhiereul Gherasim Constănțeanul pe atunci, actualmente Arhiepiscopul Râmnicului, și preotul consilier Dumitru Capaciurea din Macin. Sfintele moaște se află la Mănăstirea Cocoș până astăzi, izvorând mângâiere și întărire în credință celor ce se învrednicesc să ajungă în pelerinaj până acolo.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.
În martirologiul siriac și cel al Fericitului Ieronim din secolele III-IV sunt pomeniți, pe lângă alți 25 de martiri, și patru martiri originari din Răsăritul Europei, numiți: Zotic, Atal, Camasie și Filip. Acești sfinți mucenici au pătimit pentru Hristos sub împărăția lui Dioclețian și Maximian. Se crede că erau ostași în armata romană, dar, pentru credința lor în Hristos, au fost osândiți la moarte prin tăiere cu sabia.
Nu se știe exact data morții lor, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea.
Prin secolele IV-V, s-a construit în localitatea Niculițel, din județul Tulceade astăzi, o basilică din piatră cu hramul Sfântul Atanasie cel Mare, care a fost reînnoită în secolul XIII, în care au fost așezate moaștele acestor sfinți mucenici. Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, datorită ploilor abundente, pârâul Niculițel a inundat și a scos la lumină o criptă sub vechea temelie a bisericii din secolul IV, în care se aflau, într-un sicriu comun, moaștele acestor patru sfinți mucenici. Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.
Această criptă martirică, recent descoperită, este unică în România și în sud-estul Europei.
Moaștele acestor sfinți martiri au fost așezate în patru racle de lemn și depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoș din apropiere, unde se păstrează și astăzi, având zi de prăznuire 4 iunie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinți creștini greci[1] [2], iubitori de Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să fie râvnitor al împlinirii poruncilor lui Hristos. Ocupația lui de bază era negoțul, călătorind adesea prin cetățile și târgurile de pe malurile Mării Negre. Acest lucru i-a dat posibilitatea să cunoască să cunoască multe din frumusețile Ortodoxiei, și să dorească și mai mult împlinirea poruncilor lui Hristos. Astfel, tânărul negustor se arăta milostiv față de cei lipsiți, mângâietor al celor aflați în necazuri, apărător al dreptei-credințe. De aceea, în scurt timp, el s-a bucurat de o deosebită prețuire în fața tuturor, ceea ce nu era pe placul anumitor negustori, care doreau să aibă mai multă clientelă. Astfel că aceștia ajunseră să-l invidieze pe Ioan pentru cinstea de care se bucura.
Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, acest râvnitor al Domnului a avut ca însoțitor pe un neguțător apusean, pe nume Reiz, care era de confesiune catolică. Iscându-se discuții pe tema credinței, Ioan reușea să-i demonstreze neguțătorului catolic erorile fundamentale ale credinței lui, astfel că acesta s-a pornit cu ură împotriva lui Ioan, punându-și în gând să se răzbune pe tânărul Ioan. Ajunși în Cetatea Albă, negustorul catolic a mers la mai-marele cetății, spunându-i că știe pe cineva care ar dori să se lepede de credința sa și treacă la religia tătarilor. Această veste l-a bucurat mult pe mai-marele cetății, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz, poruncind totodată ca să fie adus cel ce dorea convertirea la religia strămoșilor săi. Astfel, Ioan ajunge în fața mai-marelui cetății, care îl îmbie cu cuvinte măgulitoare să se lepede de credința cea întru Hristos. Înțelegând ticăloșia lui Reiz, Sf. Ioan a mărturisit că totul era o minciună pusă la cale de Reiz, și că el nu are de gând să se lepede de credința sa, trecând la cea a tătarilor, pe care a arătat-o a fi neputincioasă.
Auzind aceste vorbe, eparhul a considerat că tânărul Ioan este un disprețuitor al credinței tătărești, drept pentru care a poruncit să fie dus la munci groaznice. În toiul acestor chinuiri, tânărul mucenic lăuda pe Dumnezeu că l-a învrednicit de o asemenea pătimire, și se ruga pentru întărirea sa în suferințe. Văzând chinuitorii că nu reușesc să biruiască tăria credinței “ghiaurului”, aceștia l-au dus înapoi la eparh, care i-a făgăduit multe bunătăți în schimbul lepădării sale de Hristos. Tânărul mucenic a arătat însă că mai de preț sunt acele pătimiri, ceea ce a înfuriat și mai tare pe eparh, care a poruncit ca Ioan să fie legat de coada unui cal și să fie târât pe caldarâmul cetății, ceea ce s-a împlinit cu repeziciune. Rămânând tare în credință, mucenicul lui Hristos nu înceta să înalțe rugăciuni către Atotțiitorul, ceea ce a înfuriat pe unul din chinuitori să scoată sabia și să reteze capul acelui mărturisitor al lui Hristos. Astfel, acest ales al Domnului, și-a dat viața în mâinile lui Hristos, de la care a primit cununa cea neveștejită a slavei sfinților mucenici.
Din ură față de creștini (majoritatea români), tătarii nu i-au lăsat pe aceștia să vină și să ia corpul neînsuflețit al Sfântului, pentru a-l îngropa după cuviință. Însă tradiția spune că în noaptea care a urmat martiriului, în jurul acelui trup s-au arătat făclii arzând și câțiva bărbați cu chipuri luminoase, care cântau și făceau tămâiere. Un martor păgân tătar, care se întâmpla să fie acolo, a crezut că acei bărbați sunt creștini, și de aceea a scos arcul ca să tragă asupra lor. Însă, întinzând arcul, mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată, până când și-a mărturisit fapta. Auzind acele întâmplări și înfricoșându-se, eparhul a îngăduit creștinilor să vină și să ia spre îngropăciune trupul Sfântului. Astfel, Sfântul Ioan a fost îngropat după cuviință în cimitirul creștinesc al Cetății Albe.
Deși se simțea vinovat de moartea mucenicului, negustorul Reiz și-a pus în gând încă o faptă nelegiuită, plănuind să fure moaștele Sfântului și să le ia cu el, pentru ca de revărsările darurilor dumnezeiești ce se făcea printr-însele să se bucure conaționalii săi. Dar acest lucru i s-a descoperit, prin minune dumnezeiască, preotului care slujea la biserica cimitirului. Acesta l-a prins astfel pe negustor asupra faptului, astfel că fapta acestuia a fost zădărnicită. Totodată, preotul a adunat pe creștini în procesiune, și astfel au dus moaștele Sfântului Ioan în biserica cetății, depunându-le în Sfântul Altar. Aici au stat timp de 70 de ani revărsând multe binefaceri asupra celor care veneau și îngenuncheau în fața sfintei racle.
Proslăvirea
Vestea minunilor ce se săvârșeau la moaștele Sfântului Ioan a ajuns până în Moldova, unde pe atunci domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta, sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif al Moldovei, a dorit să aducă sfintele moaște în țară. Astfel, în anul 1402, la numai 2 ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reușește să aducă în Moldova moaștele Sfântului Ioan, printr-o procesiune, în urma căreia moaștele au fost depuse în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuți. Ieromonahul Grigorie[3], care însoțise sfintele moaște de la Cetatea Albă, a rostit atunci o cuvântare despre viață și pătimirile Sfântului Ioan cel Nou, tipărită ulterior în slavonă, care este considerată prima operă originală cunoscută în Moldova.[4]
De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, prin sfintele sale moaște săvârșindu-se minuni nenumărate asupra celor care au venit să se închine cu credință Sfântului.
Atunci când scaunul mitropolitan a fost mutat la Iași, au fost mutate și moaștele Sfântului Ioan, fiind depuse în biserica Mitropoliei, unde au stat până în anul 1686, când au fost luate ca pradă de regele polon Jan Sobieski, în campania sa antiotomană, împreună cu tot tezaurul Mitropoliei Moldovei (însuși mitropolitul Dosoftei a fost luat ca ostatic și dus în Polonia). Ele au fost repatriate de-abia la 13 septembrie 1783, prin eforturile episcopului de Rădăuți, Dositei, și depuse în fosta catedrală mitropolitană „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. Sfintele moaște vor mai călători încă o dată forțat prin străinătăți, de această dată în timpul primului război mondial, fiind adăpostite la Viena, până în anul 1918, când se vor întoarce definitiv în Moldova, de unde vor continua să poarte sufletele credincioșilor către acea epocă măreață de început a dăinuirii noastre pe aceste meleaguri.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în anul 1950, ca ziua de 2 iunie să fie înscrisă în calendar ca zi de pomenire a acestui vrednic mucenic al lui Hristos. Pe 24 iunie este zi de pomenire pentru aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava.
Imnografie
Troparul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Glasul al 4-lea:
Viața ta pe pământ bine cârmuind, pătimitorule, cu milostenii și cu neîncetate rugăciuni și lacrimi, și iarăși către pătimire bărbătește pornindu-te, necredința persienească ai mustrat. Drept aceea Bisericii te-ai făcut întărire și creștinilor laudă, Ioane, pururea pomenite.
Condacul Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava
Glasul al 4-lea:
Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce…
Plutind pe luciul mării cu neguţătorie, de la răsărit către miazănoapte te-ai nevoit şi chemandu-te Dumnezeu pe tine, precum Matei vama şi tu neguţătoria lăsând, Aceluia ai urmat prin sângele muceniciei, cu cele vremelnice răscumpărând cele netrecătoare, ai luat cunună de biruinţă.
Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuși de puțin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel”.
Mulți au viețuit în lume viață bună și plăcută lui Dumnezeu, după învățătura Domnului nostru Iisus Hristos și după învățătura Sfinților Lui Apostoli. Dintre aceștia este și Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care deși s-a arătat cu mult timp mai târziu, însă nu este mai mic decât cei de demult. Căci Stăpânul Hristos și Dumnezeul nostru, dătătorul de nevoințe, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci și acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide ușa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici și îi cinstește cu aceeași cinste, încununându-i cu aceleași cununi. Deci se cade să începem a istorisi de unde este nașterea și creșterea sfântului ce se prăznuiește astăzi, ce fel de lucruri bune a făcut, cum a mărturisit pe Hristos și cum a pătimit pentru dragostea Lui.
În părțile Capadociei, care se mărginește cu Armenia mică, este o cetate mare și vestită ce se numește Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor și pentru avuția ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest mare plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinți creștini, binecredincioși, iubitori de Dumnezeu și împodobiți cu fapte bune; întru care și pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l și deprinzându-l, l-au făcut desăvârșit în faptele cele bune creștinești. Iar de vreme ce acea cetate este zidită lângă mare și cetățenii ei erau obișnuiți a umbla cu corăbiile pe mare și a face neguțătorie, spre a-și câștiga cele de trebuință, de aceea și fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie și ducându-se în multe cetăți, făcea neguțătorie.
Deci într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om dintr-altă țară care avea multă neguțătorie. Acela era de neam francez, cu credința latin, adică papistaș, cu năravul sălbatic, nemilostiv și fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viața cea îmbunătățită și plăcută lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmașul nu suferea cu ușurință faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând și plecat către toți, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toți, miluind pe toți cei lipsiți ce erau în corabie, îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mângâindu-i, dându-le lor cele de nevoie din averile lui și întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi și, izvorând totdeauna lacrimi, își zicea: „De vei milui pe fratele cel ce pătimește rău, miluit vei fi și tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat așa vei fi și tu mângâiat de Dumnezeu”.
Acestea văzându-le vrăjmașul cel nevăzut și pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta și sfânta credință a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat asupra fericitului pe vrăjmașul cel văzut, pe căpitanul corăbiei, care se împotrivea credinței celei drepte, ca să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credință a Răsăritului. De aceea, între ei se făcea mare ceartă pentru credință în călătoria pe mare, și totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învățăturile cărților și preaînțe- lept; și astfel îi rușina socoteala lui cea nedreaptă și ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău asupra nebiruitului ostaș al lui Hristos, se iuțea și îl batjocorea cu multe ocări și-l vrăjmășuia, gândind rău asupra lui.
O vrăjmășie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Mării Negre cel dinspre țara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieșind din corabie, vrăjmașul cel rău și pizmaș s-a dus la eparhul cetății, care era cu neamul și credința turc, fierbinte păzitor și apărător al credinței sale celei turcești. Și a adus căpitanul la cadiu următoarea pâră împotriva Sfântului Ioan, zicând: „O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici și voiește să se lepede de credința sa cea creștinească și să se înstrăineze de patria sa. El voiește a se apropia de credința voastră și să primească legea voastră cea turcească, ca să se facă părtaș al seminției voastre. Aceasta o știu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta și s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-și va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credința voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul și de la toți cei de un neam și de o credință cu tine, căci acest bărbat este înțelept și iscusit cuvântător, ritor prea ales și vestit, și nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste și mai de frunte în cetatea Trapezunda”.
Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie și șezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar când a venit și a stat înaintea lui, eparhul, privind la el cu fața veselă, i-a zis cu blândețe: „M-am înștiințat destule despre tine, cum că ești om ales și înțelept, din cei de frunte din Trapezunda, și cum că ai iubit credința noastră cea mahomedană și voiești a te apropia de ea. Căci astfel este credința noastră, încât se lipesc și-și aprind inima de ea toți cei ce sunt cu gând curat și o înțeleg pe ea; și celor ce o primesc cu bucurie, le dă viață bine norocită și lungime de zile, pe când credința creștinească este vrednică de râs. Pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credința creștinească care este defăimată și batjocorită de toți și cu glas mare înaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, hulește și blestemă legea și credința cea creștinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile și cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind acum credința noastră; fiindcă au auzit despre tine că voiești acum să te faci propovăduitor al credinței noastre celei strălucite, bine norocite și desfătate.
Deci vino, o, minunatule, și stai împreună cu noi și preamărește cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui și adu jertfă luminătorilor cerești, celor ce luminează toată lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste și de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viața cea dulce împreună cu noi. Deci calcă în picioare legea și credința creștinească, ca una ce este defăimată și proastă, încât să vadă și alții și să învețe de la tine a cinsti credința noastră”.
Iar fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean și răucredincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri și cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie:Când veți fi duși înaintea domnilor și împăraților, pentru numele Meu, să nu vă gândiți mai înainte ce veți grăi sau ce veți răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde toți cei ce se vor împotrivi vouă.
Apoi, căutând cu ochii cei simțiți către tiran și, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: „O, cadiule! Mi se pare că minți pe față. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credință a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meșteșugiri ale vrăjmașului adevărului și ale satanei, tatăl tău; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăiește prin tine către mine, și nădăjduind că mă va trage spre pieire, se silește să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care precum este Ziditor al tuturor făpturilor văzute și nevăzute, așa și al soarelui acesta, pe care tu îl cinstești ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, nebunește aduci făpturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini.
Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuți învățându-te de la mine taina adevărului, leapădă, te rog, întunericul păgânătății care zace în sufletul tău și învrednicește-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Și nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaște că este un luminător făcut din ființa focului și pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?”.
Niște cuvinte ca acestea zicând Sfântul Ioan, și-a ridicat mâinile și ochii către cer, și a strigat cu glas mare în auzul tuturor: „Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care ești Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început și cu Preasfântul Duh, o Putere și o împărăție! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu și nici nu voi sluji diavolului!”. Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală și cu față veselă, tiranul își schimba adeseori fața sa, aprinzându-se înăuntru de focul mâniei. Și neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă și îi arăta păgânătatea și deșarta lui credință, căci pe Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda și Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credința lui păgânească, sau mai bine zis înșelăciunea, o defăima și o surpa până la sfârșit; pentru aceasta a poruncit ostașilor săi să-l dezbrace pe mucenic de hainele sale.
Și îndată făcând ostașii cele poruncite, sfântul stătea gol, fiind îmbrăcat întru Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să se aducă multe toiege înaintea lui, și uitându-se către mucenic, a zis: „Nu spune către noi niște povești ca acestea, ci leapădă-te îndată de credința cea nefolositoare și primește legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, și împodobește-te cu legile noastre. Părăsește de acum acele lungi cuvântări ale tale și împlinește ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră cea bine norocită și slăvită, că nu numai îți voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci și cu alte munci prea cumplite și nesuferite firii; iar mai pe urmă te voi omorî cu moarte grea”.
Iar sfântul, răspunzând, a zis: „Tiranule și plinule de toată spurcăciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de povești precum spui tu, ci sunt rob și mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. In El m-am învățat a crede de la strămoșii și de la părinții mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este Ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela îl aștept judecător al viilor și al morților. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, așezat și rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi și de la început, acelea le grăiesc și acum și le voi grăi până la sfârșit.
Că niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu și Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credință în Dumnezeul meu, în care m-am născut și în care m-am deprins de la părinții mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; și, mai ales, până când voi răsufla văzduhul acesta. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptății, ci arată obiceiul tău de câine și fără de omenie care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiești să mă muncești, și trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stăpânul meu cel dorit de mine. Deci fă degrab ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul:Venin de aspidă este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă fața ta cea spurcată, despre care iarăși același prooroc zice într-alt loc:Umple fețele lor de ocară și vor căuta numele Tău, Doamne!
Iată ai înaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăți cu sabia, pune asupra lui și alte munci; și dacă ai mai cumplite decât acestea, și pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea și pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere și cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu”.
Iar tiranul cel sălbatic și nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie și îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ și să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci atât de cumplit l-au bătut slugile tiranului pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăți și lipindu-se pe toiege, se arunca sus în aer, iar tot locul pe care era întins mucenicul s-a roșit de sângele lui. Deci viteazul pătimitor răbdând cu bărbăție o muncă ca aceea, și-a ridicat ochii minții sale către cer și a zis: „Mulțumesc Ție, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu și a mă face curat de păcatele mele, care mi s-a întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez, din neputința omenească”. Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie și atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins și glasul.
Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanțuri, să-l arunce în temniță și să-l păzească până a doua zi, spre o mai mare muncă. Și neputând mucenicul lui Hristos să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort și astfel l-au închis în temniță. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, șezând la locul lui cel obișnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan.
Deci răbdătorul de chinuri și viteazul ostaș al lui Hristos a venit înaintea lui cu fața luminată și cu sufletul vesel. Și privind răucredinciosul cadiu spre el și văzându-l astfel luminat și vesel – căci darul și puterea lui Dumnezeu care a întărit pe sfinții mucenici cei de demult, aceea întărea și pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeași mărturisire a bunei credințe și a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru –, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el și, ca și cum n-ar fi pătimit nimic, se arată așa de vesel.
Deci a zis către el: „O, Ioane, nu vezi în ce fel de rușine și necinste te-a adus neînduplecarea și nesupunerea ta, încât puțin a lipsit de nu ți-ai pierdut și viața, care este atât de scumpă și de iubită tuturor oamenilor. însă de te vei pleca sfatului și socotelii mele, este gata însănătoșirea ta, căci în puține zile, rănile și zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiți, veniți din India și din Persia. Iar de nu voiești să asculți de sfatul meu, ci încă vrei să mai petreci în creștinătatea ta, apoi să știi că te așteaptă mai multe și mai cumplite bătăi”.
Atunci Sfântul Mucenic Ioan a răspuns: „O, judecător tiran, eu nu mă îngrijesc nici câtuși de puțin de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, cu atât omul nostru cel dinlăuntru se înnoiește, după cum grăiește Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârșit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întărește și Care a zis:Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit și ai aflat și alte munci, mai noi și mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!”.
Nebunul tiran s-a rușinat foarte mult de aceste cuvinte prea înțelepte și, tremurând cu totul de mânie, a răcnit ca o fiară și a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau. Iar după aceea schimbându-se unii după alții, așa l-au muncit până ce s-au rănit și s-au rupt și cele dinlăuntru ale sfântului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slăbit. Și toți câți se adunaseră la acea priveliște și priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv și sălbăticia lui cea de fiară. Iar sfântul șoptea cu buzele și se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârșit.
Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic și să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostași să încalece pe calul acela și să alerge pe ulițele cetății cât va putea; și astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci sfântul a fost tras prin toate ulițele cetății, încât s-a făcut priveliște îngerilor și oamenilor. Îngerilor s-a făcut priveliște de bucurie și veselie,că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie,pentru un păcătos care se pocăiește, iar dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credincioși li s-a făcut priveliște de jale. Și cum să fie de jale, când vedeau calul alergând și trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roșindu-se cu sângele lui, și bucățile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ și de pietre? Cine nu s-ar fi umilit și nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvântătoare.
Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreț, când a ajuns pe la locuințele jidovești și alerga trecând pe ulițele lor, mulțime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, și strigând și strâmbând fețele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Iar unul din acei jidovi, alergând în casa sa, a apucat o sabie goală și, ajungând pe sfântul ce era târât, i-a tăiat cinstitul și sfântul lui cap. Și astfel bunul și viteazul ostaș al lui Iisus Hristos și-a sfârșit nevoința sa mucenicească, dându-și în mâinile Domnului sfântul și luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l ostașul acela de la coada calului, l-a lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în seamă și neîngrijit. Și astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, și nimeni din creștini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor.
Iar după ce s-a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic: deodată s-au arătat multe făclii arzând, iar trei bărbați cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfințite și negrăite și tămâiau împrejurul trupului mucenicului. Și s-a arătat un stâlp de foc deasupra sfintelor moaște, întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulți, iar mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaște. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoții creștini au venit să-l ia și să-l dea îngropării celei obișnuite, a luat un arc cu săgeată și s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoți. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut și când a vrut să dea drumul săgeții, săgeata și coarda s-au lipit de degetele mâinii lui drepte, iar arcul de mâna lui stângă, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească.
Așa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Și făcându-se ziuă, acei minunați bărbați și stâlpul de foc și făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuți; iar bărbații, femeile, tinerii și bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemișcat, precum întinsese arcul și săgeata, ca fiind ferecat cu fiare, însă fiind legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu.
Deci iudeul acela, deși nu voia, povestea tuturor cu de amănuntul toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului și cum i s-a făcut de Dumnezeu acea răzbunare, pentru încercare cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. Iar după ce a făcut către toți de multe ori arătarea și mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile și a scăpat de pedeapsă. Iar cadiul înștiințându-se de această minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit creștinilor să ia trupul mucenicului și să-l îngroape. Deci creștinii luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor.
Iar după ce au trecut câteva zile, francezul acela care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup și să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa sau poate a avut de gând să spună pe urmă că sfântul a fost de credința lor cea apuseană. Deci într-una din nopți, aflând vreme prielnică pentru acel lucru cugetat în sine, a mers cu ai săi la mormântul mucenicului și a început a săpa locul și a descoperi mormântul, vrând să ia cinstitele lui moaște. Dar în acel ceas, ostașul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici și a zis: „Scoală-te îndată și aleargă la biserică, că iată acel francez voiește să fure trupul meu”. Iar preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică și a găsit mormântul săpat și deschis; iar trupul sfântului aproape să fie furat. Deci a izgonit pe acel francez și pe oamenii săi nelucrători și deșerți. Și chemând pe creștinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute și toți au preaslăvit pe Dumnezeu, Cel ce preamărește pe sfinții Săi. Și luând cinstitele moaște ale sfântului mucenic, le-au dus în biserică, așezându-le în altar aproape de Sfânta Masă.
Acolo au stat acele sfinte moaște ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de șaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumnezeiești ziua și noaptea. Uneori se arăta oarecare lumină minunată; uneori un stâlp de foc se arăta pogorându-se asupra sfintelor moaște; alteori îngeri pogorându-se asupra lor și suindu-se la cer, iar alteori ieșea de acolo bună mireasmă negrăită. Și multe și felurite tămăduiri se făceau acolo, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau la acele sfinte moaște.
într-acea vreme domnea în țara Moldovei binecredinciosul și de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit și „cel Bun”, ci era aprins și cu dragoste și cu râvnă dumnezeiască către sfinții mucenici.
Deci auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaște ale acelui mucenic, a dorit să le aibă la sine, iar mai cu seamă să-și împodobească țara cu acea neprețuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfințitul arhiepiscop a toată țara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulțime de ostași și cu multă avere. Iar aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat – după cum spune zicala – toată piatra, necruțând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuință de acestea – căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor – și astfel și-au dobândit dorirea.
Deci luând acele sfinte moaște, multă părere de rău au pricinuit credincioșilor de acolo. Iar când se apropiau cu dânsele de cetatea domnească a Sucevei, a ieșit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toți boierii săi cei mari, încă și preasfințitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc și tot poporul. Și astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie și cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dânșii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrățișat mult pătimitoarele sale moaște și, punându-și ochii și gura pe cinstitele mâini ale mucenicului, le-a sărutat cu multă evlavie și credință. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său și al stăpânirii sale, încă și al binecre- dinciosului popor al țării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au așezat cinstitele moaște ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domnească și capitală a Moldovei.
Deci sfintele moaște au stat mulți ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, până când, mutându-se scaunul domniei la Iași, la mijlocul țării, s-a mutat acolo și scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stăpânitorii țării cei duhovnicești și politicești aveau frică să nu se prade de neamuri păgâne acel odor neprețuit. Pentru aceea au adus sfintele moaște la Iași și le-au așezat în biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7l94, iar de la Nașterea lui Hristos l686, domnind peste țara Moldovei răposatul și fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, și mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multa învățătură, a venit Ioan Sobiețchi, craiul polonez, cu oștile sale, trecând asupra Bugeacului tătărăsc și întorcându-se prin târgul lașului. Iar mitropolitul Dositei, cu știrea craiului leșesc, văzând vremurile tulburi și nepașnice și temându-se ca să nu pricinuiască vreo robie a țării și, împreună cu țara, să se prade de alte neamuri străine și barbare și această vistierie sfântă și neprețuită, a ridicat sfintele moaște ale Sfântului Ioan și luându-le cu sine, împreună cu toate odoarele sfintei mitropolii și cu hrisoavele moșiilor ei, s-a dus împreună cu oastea crăiască în țara leșească, cu gândul să se sprijinească acolo, ca la niște vecini buni, până se vor liniști tulburările și se va face pace, ca apoi iarăși să le aducă pe toate în Moldova la locul lor.
Dar prelungindu-se vremea tulburărilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns să-și împlinească scopul și făgăduința sa, căci a murit acolo în țara leșeasca și de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte neamuri barbare, a împlinit-o el cu lucrul; căci a păgubit țara Moldovei multă vreme de acea vistierie neprețuită. încă și cei de pe urmă, neavând osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaște, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în țara leșească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, așezate într-una din bisericile din târgul ce se numește Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaște sub stăpânirea apusenilor, vărsau neîncetate minuni și izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credință, cu dragoste și cu evlavie la ajutorul sfântului.
Și au stat sfintele moaște mulți ani în țara leșească, în târgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de stăpânirea apuseană o bucată mare din țara Moldovei, care s-a numit Cordunul și în care s-a cuprins și târgul Sucevei. Acolo se afla și Mitropolia cea veche, în care fuseseră așezate sfintele moaște, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pomenire și prea binecuvântatul și de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit și cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut.
Iar în anul de la mântuirea lumii l783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordu- nului, ca să vadă hotarul, și a venit și prin satul ce se numește Bosanci.
De acolo a mers și în Suceava, căci nu este departe de acel sat târgul Sucevei, și a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părțile și văzând între altele și locul în care fuseseră așezate mai înainte sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuțiului, Dositei: „Ce loc este acolo?”. Episcopul a răspuns, zicând: „Acolo au fost așezate sfintele moaște ale Sfântului Ioan cel Nou”. Iar împăratul arătând cu mâna, a zis: „Se vor aduce și se vor așeza iarăși acolo”. Fiindcă episcopul mai înainte făcuse cererea aceasta.
Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaște. Iar el, pregătindu-se, a pornit către Țara Leșească spre cetatea Liovului și, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind și arhimandritul Meletie trimis mai înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se și împăratul, a poruncit la două regimente de ostași să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, în care se aflau sfintele moaște la o mănăstire baziliană, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaște. Acea mănăstire fusese ortodoxă în vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaște.
Deci trimișii au pornit pentru luarea sfintelor moaște și, ajungând la marginea cetății Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăși baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atât de sus așezate, încât puteau să se vadă una cu alta. Și era dată poruncă împărătească ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieși afară să fie împușcat. Deci numiții trimiși zăbovind la locul acela până la miezul nopții, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaște. Și astfel au pornit la miezul nopții, prin întuneric, fără nici o lumină.
Și împreună cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă. Deci au ajuns cu toții la întâia strajă nemțească. Și înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povățuitorul părinților, a vorbit cu mai marele străjii și îndată i-au liberat. De acolo mergând înainte și trecând prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetății și, mergând către biserica în care se aflau sfintele moaște, au dat peste altă strajă, care întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele străjii i-a întrebat: „Dar puteți să-l luați?”. Ei au răspuns: „Putem, căci avem poruncă împărătească”. Atunci îndată i-a lăsat și, mergând ei printr-o boltă la o ușă, au găsit acolo doi soldați cu puștile în spate, care i-au oprit puțin, până ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toți ai săi, de le-a dat de știre. Și fără de zăbavă au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse, și îndată au intrat în biserică.
Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofițeri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-le cale, trimișii s-au apropiat de racla sfântului, care era pusă în loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dânsul. Pe ea mai erau cincisprezece sfeșnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă. Deci luând toate sfeșnicele de pe raclă, au cerut cheia și descuind-o, au ridicat capacul și au văzut pe dinăuntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini și altele, pe care le puseseră acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli și vătămături la aceste părți ale trupului lor și se vindecaseră cu rugăciunile sfântului. Mai era încă în raclă și un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Țării Moldovei”. Iar banii ce s-au aflat în vas s-au dat bazilianilor. Deci făcându-se catastif de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăși racla cu încuietoarea ei.
După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistași, care merseseră cu părinții cei trimiși, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc întrebându-l care este pricina, el a răspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverință de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată sfintele moaștele”.
Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverință și s-a iscălit de arhimandritul Meletie și de fostul egumen Ioasaf, care au pus și pecețile lor și au dat-o bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaște și, ieșind din biserică, le-au pus în careta cea pregătită spre această slujbă și au ieșit la poarta cetății, unde erau cei treizeci de husari călări, pe care i-au găsit tot așa cum i-au lăsat. După ce au ieșit pe poartă, îndată acei ostași au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte și cincisprezece de altă parte, și astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaștele. Și mergând până la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la comandantul general, cu poruncă ca cei treizeci de ostași să se întoarcă înapoi, iar părinții cu sfintele moaște să meargă singuri în cetatea Liovului.
Iar împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieșit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la comandantul general, au spus că au adus sfintele moaște și le-a dat voie să rămână până a doua zi. Iar a doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute sfintele moaște. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica nicidecum. Și văzând aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este voia sfântului! Deci sărută racla deasupra cu credință”. Astfel făcând grecul, s-a dus.
Deci stând amândoi părinții în altă caretă, au mers pe valea Liovului, după careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal, unde i-au ajuns patru greci, cu femeile lor, ca să se închine sfintelor moaște, după parola ce o avuseseră cu dânșii în Liov, ca în acel loc să se închine și să sărute sfintele moaște. Deci acolo cu ușurință s-a ridicat acoperământul de pe raclă, și s-a deschis racla. Atunci, aducându-și aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaște a fost fățarnic și necredincios, vrând să ispitească puterea sfântului; și de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numește Stanislav, neștiindu-i nimeni cu ce trebuință merg. Ajungând la alt târg ce se numește Tolmaci, i-a întâmpinat o poștă trimisă de Dositei, episcopul Rădăuțiului, ca să cerceteze unde se află trimișii, dacă s-au luat sfintele moaște și în ce chip au urmat. Și răspunzându-i-se poștei pentru toate, aceea s-a întors înapoi.
A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache venind iarăși în poștă de la episcop. A doua zi, s-a făcut rânduială de li s-au dat câte șapte husari și au mers în acea zi până aproape de hotarul ce desparte Țara Leșească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieșise din târg.
Dându-li-se de acolo alți șapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Țărilor Leșești și al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse și pe episcop sosit. Dar, pentru că generalul Ențiverc încă nu sosise, le-a spus episcopul că nu este poruncă să treacă peste hotar până nu va sosi și generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieșise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaște. Apoi sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta în care a venit până acolo și s-a pus într-alta.
Și trecând peste graniță, s-au tras, în cinstea sfântului, vreo șaizeci de tunuri. Și au stat pe loc acolo, până a sărutat racla tot poporul care îl aștepta pe sfânt; iar peste graniță, de partea aceasta, n-au lăsat să treacă nici un om din Țara Leșească.
Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, între care numai preoți erau 204, cu dascălii lor și cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfinților Apostoli, la un sat ce se numește Lucavețul, unde au rămas. Iar a doua zi au mers în Cernăuți cu mulți creștini și cu mulțime de ostași, trăgând și multe tunuri din dealul Cernăuțiului.
Și mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au așezat sfintele moaște și au stat până la opt septembrie. Iar în acea zi, au pornit sfintele moaște cu alai spre târgul Sucevei, unde le-au așezat într-o biserică de piatră a unei mahalale ce se numește Ițeam. Acolo au stat până la ziua Înălțării cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Și făcându-se știre și în Moldova de cealaltă parte de Cordun, s-a adunat mulțime de creștini, spre cinstirea sfintelor moaște. Și astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulțime de preoți îmbrăcați și cu tot poporul, ridicând sfintele moaște din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei și le-au așezat în mijlocul bisericii, unde au rămas și până în ziua de azi.
Aceasta este viața și pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, această bună neguțătorie a neguțătorii în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pământească de la Trapezunda, dar a neguțătorii și duhovnicește, căci prin post și rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie și prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile.
Astfel a avut sfârșitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoința mărturisirii, astfel a rușinat pe păgânul cadiu, cu aceste cununi a fost încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoință. El așa de bine s-a neguțătorii, încât puțin a dat și mult a dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină și, de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Și s-a așezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru împărăția cea veșnică, întru odihna drepților, întru lumina cea neînserată și întru veselia și bucuria cea nesfârșită.
Iar mutările moaștelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei și cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus în Țara Leșească de Mitropolitul Dositei și de craiul acelei țări, Ioan Sobiețchi; iar șederea Sfântului Ioan în Țara Leșească a fost de 94 ani. Al treilea, din Țara Leșească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul l783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slavă și prin necinste, nevătămat și prea cu cuviință.
Că Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamărește cu îndoită slavă, și cu cea cerească și cu cea pământească. Pe cei ce-L mărturisesc pe El înaintea oamenilor, și El îi mărturisește, nu numai înaintea sfinților îngeri, ci și înaintea Tatălui Său celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea și stăpânirea, împreună și Părintelui Său celui fără de început și Preasfântului și de viață Făcătorului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760 (precedat de Nechifor, urmat de Gavriil Callimachi).
El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.
***
Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei. La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna.
Formarea sa duhovnicească este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova.
S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”, fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în 1744).
În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română.
După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni: Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor Callimachi.
În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului.
Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română, care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.
A avut grijă și de românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș și din ținutul Clujului.
El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”.
De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova.
A dispus și traducerea în românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.
Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și altele.
În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea. Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea „veciniei” – forma autohtonă a iobăgiei – de către Constantin Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a „văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.
În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea, Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei.
În în anul următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării.
A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.
Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material.
Astfel, acest sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.
Retragerea sa la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet.
El a scris astfel despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.
Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie.
După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul.
Sf. Iacob Putneanul a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.
Cărți tipărite
- Liturghierul (Rădăuți, 1745)
- Penticostarul (Iași, 1754)
- Antologhionul (1755)
- Apostolul (1756)
- Psaltirea (1757)
- Liturghierul (1759)
- Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)
- Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)
- Alfavita sufletească (1755)
- Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)
- Bucvar (1755; retipărit – cu completări – la Viena, 1771)
Proslăvirea ca sfânt
Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.
La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
lasul glasul al 3-lea
Podobie: Mare apărător…
Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei
Glasul al 4-lea:
Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.
Sfântul Iacob Putneanul este un dar neprețuit, pe care Dumnezeu l‑a făcut poporului român și Bisericii. Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile cu care marele ierarh a fost înzestrat.
Intrat în mănăstire din copilărie, a ajuns egumen la Putna, episcop de Rădăuți, mitropolit al Moldovei și a strălucit tuturor prin dragostea și jertfa pentru oameni, prin râvna pentru Hristos și Biserică, prin demnitate creștină și neînfricare întru apărarea adevărului și a binelui.
Smerit, rugător pentru neam și țară, el a știut să se identifice cu nevoile și durerile poporului, devenind un părinte al tuturor, dăruitor, rugător și jertfitor. Rugăciunile și activitățile sale au fost îndreptate, în primul rând, spre binele familiei, creșterea și educația copiilor și ajutorarea săracilor și a celor în nevoi. A ctitorit mai multe biserici și mănăstiri, a tipărit primul abecedar din Moldova, s‑a îngrijit de înființarea primei școli rurale din Moldova și a Spitalului Sfântul Spiridon din Iași.
Pentru Putna, el este al doilea mare ctitor al mănăstirii și părintele monahilor nevoitori la mănăstire și în așezămintele ei, Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și Mănăstirea veche, în secolul al XVIII‑lea. În jurul lui s‑au adunat părinți care, la rândul lor, au format pe alții și au dus mai departe mesajul pe care l‑a avut Putna dintru început, de la Sfântul Voievod Ștefan cel Mare: buna chivernisire a vieții, iubirea adevărului, iubirea credinței, iubirea a ce este frumos și veșnic.
Începuturile vieții monahale
Sfântul Mitropolit Iacob s‑a născut la 20 ianuarie 1719, într‑o familie credincioasă și așezată din nordul Moldovei. Aproape toți membrii familiei sale vor intra în cinul monahal: părinții s‑au călugărit și au purtat numele Adrian și Mariana, fratele a devenit monahul Ioil, o soră a fost monahia Pelaghia, iar o altă soră, Maria, se va căsători, soțul ei devenind mai târziu ieromonahul Misail de la Schitul Doljești.
Mișcat de râvna pentru Hristos, la numai 12 ani, a intrat în Mănăstirea Putna. Aici a aflat o adevărată școală monahală, cu părinți duhovnicești care transmiteau știința vieții în Hristos de la o generație la alta. Cu smerenie, s‑a predat pe sine ascultării și astfel s‑a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.
La Putna, el a fost ucenic al Mitropolitului Antonie, pe care îl considera „starețul” său, părintele său duhovnicesc. Astfel, s‑a înscris în filiația duhovnicească a acestuia, care începe cu Mitropolitul Sava Balaci, în prima jumătate a secolului al XVIII‑lea, și continuă prin Episcopul Calistru de Rădăuți, Mitropolitul Antonie, Sfântul Iacob. În Pomelnicul mănăstirii, alcătuit din porunca Sfântului Iacob în 1756, la locul unde este însemnat numele Mitropolitului Sava, această legătură este arătată astfel: „Sava mitropolit: Acesta au călugărit pre episcopul Calistru, iar Calistru pe Antonie mitropolit, iar Antonie pe Iacob mitropolit”.
În puțini ani, a sporit duhovnicește foarte mult, încât, în 1736, la numai 17 ani, a fost hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Antonie.
După ce a primit darul preoției, și‑a continuat nevoințele duhovnicești cu mai multă râvnă și s‑a adâncit în smerita cugetare, în cunoașterea de sine și în cunoașterea lui Dumnezeu. Hrănindu‑se cu scrierile Sfinților Părinți, care se aflau în biblioteca mănăstirii, cu hrana duhovnicească a rugăciunii și purtat de aripile dumnezeiești ale ascultării, Sfântul Iacob și‑a umplut sufletul de dorul pentru Dumnezeu și de râvna pentru frumusețea vieții în Hristos. Gândul la dobândirea unirii cu Dumnezeu l‑a călăuzit toată viața, arătându‑i care faptă se înveșnicește și care piere fără folos sufletesc.
Râvna sa pentru mănăstire, priceperea la cele văzute și darul lui Dumnezeu care se odihnea întru smeritul Său slujitor au arătat obștii că este vrednic să se îngrijească de bunul mers al Putnei. Astfel, a fost ales egumen al mănăstirii în 1744, la vârsta de 25 de ani.
Alegerea ca ierarh
Însă darurile sale și lucrarea lui Dumnezeu cu el străluceau și dincolo de porțile mănăstirii, astfel încât, un an mai târziu, în 1745, este ales Episcop de Rădăuți.
Sfântul Iacob s-a implicat în organizarea învățământului pentru copii. La 25 decembrie 1747, domnul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, membrii divanului, Mitropolitul Nichifor și episcopii Iacob al Rădăuților, Ioanichie al Romanului și Ierotei al Hușilor au hotărât înființarea a trei școli pentru copii în centrele episcopale din Roman, Rădăuți și Huși. Episcopilor le revenea îndatorirea de a găsi dascăli și de a face „necontenită cercetare școlilor, adesea luându-se seama cum învață copiii și la ce sporesc, ca și dascălii să se silească, și copiii să se procopsească cu învățătura lor”. La Rădăuți, școala a funcționat chiar în sediul episcopal.
Sfântul Iacob a fost și un susținător al traducerilor cărților de cult în limba română, continuând astfel opera Sfântului Mitropolit Dosoftei. În anul 1745, la Rădăuți, a văzut lumina tiparului Liturghierul, tipărit „cu osteneala și toată cheltuiala a iubitorului de Dumnezeu chir Iacob, episcopul Rădăuțiului”, cartea fiind cel de-al doilea liturghier românesc din Moldova, după cel al Sfântului Dosoftei (1679, 1683). Traducerea a fost făcută din grecește de către Evloghie dascălul.
În anul 1749, domnul Constantin Cehan Racoviță a desființat vecinia, echivalentul iobăgiei din Moldova. Printre cei care l-au convins la aceasta a fost și Sfântul Iacob Putneanul.
După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa pentru slujirea lui Dumnezeu au fost hotărâtoare pentru a fi înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei. În noiembrie 1750, a fost ridicat în treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești a țării. Tradiția era ca episcopul de la Roman, pe atunci Ioanichie, să devină mitropolit, însă acesta, cunoscându‑l bine pe Sfântul Iacob, a văzut că el este cel ales de Dumnezeu să păstorească Biserica în acele vremuri. La rândul său, și Sfântul Iacob l‑a cinstit pe acest evlavios și energic ierarh și îl considera ca un „al doilea stareț”, după întâiul său părinte duhovnicesc, Mitropolitul Antonie. Atunci când va începe înnoirea Mănăstirii Putna, Sfântul Iacob îl va chema și pe Episcopul Ioanichie să participe la această lucrare.
În cei zece ani cât a fost mitropolit la Iași, 1750–1760, a desfășurat o intensă activitate pastorală și socială, a promovat cultura și tiparul românesc și a vegheat la traducerea de cărți folositoare de suflet.
Miluitor al sărmanilor
În slujirea de cel dintâi ierarh al țării, Sfântul Iacob a împlinit, cu toată ființa sa, cuvântul Mântuitorului Hristos: „care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26). A lucrat cu multă râvnă la creșterea duhovnicească a poporului și, când a fost nevoie, s‑a jertfit, fără cruțare de sine, pentru apărarea turmei încredințate lui de Dumnezeu.
Una dintre cele mai mari binefaceri pe care le‑a făcut păstoriților săi a fost faptul că a reușit să determine pe domnii țării să elimine câteva impozite care sărăceau întreaga țară, dar mai ales pe oamenii simpli.
Lupta cea mai grea a dus‑o pentru eliminarea impozitului numit „văcărit”. A câștigat această luptă în care și‑a pus toată puterea și a pecetluit izbânda cu renunțarea la scaunul de mitropolit. Izvorul râvnei pentru această luptă a fost faptul că el s‑a identificat cu necazurile poporului din vremea sa. Dragostea pentru credincioși l‑a făcut să fie una cu durerea lor și cu dorința lor de bine.
Țările române se aflau în perioada foarte dificilă a domniilor fanariote. Pentru a deveni domni, candidații trebuiau să achite sultanului, marelui vizir și altor persoane importante din administrația Imperiului Otoman mari sume de bani. Apoi, venind în țările române, puneau impozite împovărătoare, pentru a strânge banii cheltuiți cu dobândirea domniei.
Cel mai greu era văcăritul, impozitul pe animale mari. Acesta ducea la o sărăcie cumplită în țară, care afecta mai ales pe oamenii nevoiași. În mai multe rânduri, ierarhii țării au reușit să lege cu blestem și să interzică, astfel, acest impozit. Dar, la presiunea puterii domnești, blestemul era dezlegat și se percepea, din nou, văcăritul. Pentru prima dată, strămoșul duhovnicesc al Sfântului Iacob, Mitropolitul Sava, a reușit să oprească impozitul, prin blestem, în 1698. În 1749, Sfântul Iacob luase parte la legarea prin blestem a văcăritului de către toți ierarhii moldoveni.
Voievodul Constantin Racoviță, la începutul celei de‑a doua domnii în Moldova, în 1756, l‑a impus din nou. Sfântul Iacob l‑a sfătuit și l‑a determinat să renunțe la acest impozit. Iată cum este descrisă fapta Sfântului Iacob și gravitatea văcăritului într‑o cronică din epocă:
„Îndemnându‑se din râvnă dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al Preasfințitului Iacob Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată ticăloșia și stricăciunea țării acesteia nu este dintr‑altă, fără numai dintr‑acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu rămăseseră la locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot trebuia să dea sumă de bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă să‑și agonisească hrana și comândul său, trebuia la acea vreme să dea și ea bani la văcărit”.
Sfântului Iacob și celorlalți ierarhi li s‑au alăturat boierii țării și, împreună, au cerut și au primit de la patriarhul de Constantinopol o carte de afurisenie împotriva acelora care vor pune din nou acest impozit.
Ceremonia religioasă de punere a blestemului asupra văcăritului a fost deosebită. Domnul Constantin Racoviță a chemat la Iași câte 6 locuitori din fiecare ținut al țării. Alături de ei, au venit mulți oameni din oraș și din împrejurimi. S‑au adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în incinta Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a răspuns după fiecare frază: „Amin!”. Cronicarul Enache Kogălniceanu, care s‑a ocupat cu buna rânduială la slujbă, a scris: „nu putem arăta ce vuiet era în biserică de strigarea norodului”. Apoi a urmat citirea unei cărți de blestem, semnată de mitropolit, de episcopi și de egumenii marilor mănăstiri.
După înlăturarea acestui impozit, în anii următori țara a înflorit, pentru că familiile se eliberaseră de povara sărăciei datorate impozitului văcăritului. Înlăturarea impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască în familiile care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de mâncare: „îndată cum s‑au rădicat această dajdie, au început a se întări și a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s‑au îndreptat țara”.
Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în continuare pentru păstrarea acestei binefaceri. Urâtorul de bine al neamului omenesc, care, mai ales, se luptă împotriva celor mai slabi, a copiilor, nu putea să rabde că din ce în ce mai mulți prunci veneau pe lume, primeau Taina Botezului, iar părinții lor lăudau pe Dumnezeu pentru aceasta.
În martie 1757, Constantin Racoviță a fost schimbat și în locul lui a fost pus domn Scarlat Ghica, care a încercat să îl determine pe Sfântul Iacob și pe ceilalți arhierei să dezlege blestemul pe văcărit.
Văzând că nu îl poate convinge pe Sfântul Iacob, Scarlat Ghica a apelat la sultan și a obținut dreptul de a reintroduce văcăritul, chiar dacă arhiereii nu dezleagă blestemul. Dar, spune cronica, „s‑a cunoscut că nu a fost voia lui Dumnezeu să treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să pornească văcăritul, i‑a sosit mazilirea și s‑a dus în Țara Muntenească, rupând toate rânduielile slujbei ce făcuse”.
La 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Noul domn a insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul Iacob să dezlege blestemul, atât în mod direct, cât și prin intermediul altor demnitari.
În cele din urmă, după doi ani de insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru a nu apărea o criză în țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit atunci un mișcător cuvânt de învățătură:
„Iată că m‑am lepădat și de Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu‑mi iau în cap și în suflet; și socotiți că sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a trăi și a răspunde la faptele noastre și fiți sănătoși”.
La aceste cuvinte, cei de față s‑au „pierdut cu firea” și au izbucnit în plâns. Nu numai ei, ci tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la retragerea sa, căci știau că un mare și sfânt păstor pleca de la ei.
Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea s‑a pecetluit eliminarea văcăritului. În ciuda dezlegării primite de la Patriarhul de Constantinopol, nimeni nu a îndrăznit, nici următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar dacă era fratele domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a impune din nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească văcăritul a mai fost perceput încă 40 de ani.
Atât de mare a fost importanța opoziției Sfântului Iacob față de văcărit, încât în popor au rămas două versuri, în care este portretizat tocmai prin această faptă:
„Iacob mitropolitul, Care‑a legat văcăritul.”
Sfântul Iacob a avut rolul decisiv și la eliminarea temporară a altor două impozite, pogonăritul (5 august 1755) și vădrăritul (25 august 1756), care vor fi apoi desființate.
Luminarea poporului prin educație
Marele Mitropolit a dorit din toată inima ca poporul să meargă pe urmele lui Hristos, să Îl cunoască pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care S‑a făcut om pentru a noastră mântuire. Hristos era viața Sfântului Iacob și această Viață voia să o dăruiască din belșug credincioșilor. De aceea, a lucrat neobosit ca sufletul poporului să fie luminat prin învățătură, să aibă parte de o educație care să îl înalțe spre cele sfinte, spre cele veșnice.
Unul dintre mijloacele de aflare a cuvântului lui Dumnezeu și de formare duhovnicească este cuvântul scris. Bucurându‑se de hrana sufletului și a minții prin cărțile citite la Putna, a dorit ca această hrană să ajungă și la alți nevoitori și la cât mai mulți creștini, spre luminarea și mântuirea lor. Pentru aceasta, a rânduit să fie traduse și tipărite mai multe cărți. A găsit traducători pricepuți la limba greacă, precum Evloghie Dascălul, și la limba slavonă, precum arhimandritul Vartolomei Mazereanu, și le‑a creat condiții pentru a traduce cărți de slujbă și de învățătură.
În primul rând, a tipărit numeroase cărți necesare pentru buna rânduială a slujbelor. Acestea au fost traduse în limba română, pentru ca preoții să slujească în limba înțeleasă de popor și pentru ca oamenii să trăiască prezența lui Hristos în sfintele slujbe.
De pe la sfârșitul veacului al XVII‑lea, în Moldova, a început să fie folosită limba română în Biserică. Principalul osârduitor în această privință a fost Sfântul Mitropolit Dosoftei. După aceasta, traducerea cărților de slujbă în limba română a stagnat. Sfântul Iacob Putneanul a reluat traducerea și a tipărit mai întâi Liturghierul slavo‑român, tradus din nou, în 1745, la Rădăuți. Apoi a tipărit la Iași Adunare de rugăciuni (1751), Synopsis, adică Adunarea celor șapte taine și a celor șapte laude ale Sfintei Biserici și canoane din Sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751), Târnosania (1752), Evhologhion adică Molitvenic (1754), Penticostar (1754), Antologhion (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757), Liturghier (1759), Antologhion (1760).
Tot la Iași, Sfântul Iacob s‑a îngrijit să publice cărți cu învățăturile marilor părinți văzători de Dumnezeu, folositoare la deprinderea meșteșugului luptei duhovnicești. Astfel, a tipărit Adunare de multe învățături pentru preoți (1753), Carte de duhovnicie (1755), Alfavita (1755), Despre lemnul Sfintei Cruci (1759).
Pentru a înțelege cât de mult a sporit Sfântul Iacob numărul cărților de folos, trebuie spus că, între 1700 și 1750, au fost tipărite 66 de cărți în Țara Românească și doar 10 în Moldova, iar între 1750 și 1760, Sfântul Iacob a tipărit 15 cărți în Moldova.
Sfântul Iacob a avut un rol foarte important pentru dezvoltarea învățământului. Pentru a împlini nevoia de cărți după care să învețe copiii, Sfântul Iacob a tipărit, în 1755, primul abecedar din Moldova, Bucvarul. În prefața acestuia, Sfântul Iacob scrie cât de importantă este educația copiilor și cât de mare nevoie era de cărți pentru copii: „Cum dar vei nădăjdui de bine unde nu este hrană bună copiilor? Iar de hrană ca aceea în țara aceasta, cine nu vede câtă lipsă este?”
Patru ani mai târziu, a tipărit o nouă ediție a Bucvarului, îmbunătățită. În 1771, această ediție va fi republicată la Viena, pentru școlile din Bucovina.
La propunerea Sfântului Iacob, prin hrisovul domnesc al lui Teodor Callimachi din 25 iunie 1759, s‑a înființat prima școală rurală din Moldova, pentru copiii satului Putna. În primele decenii de funcționare, Sfântul Iacob va încredința arhimandritului Vartolomei Mazereanu și altor călugări ascultarea de a preda copiilor și de a purta grija întreținerii școlii. Până la mijlocul secolului al XIX‑lea, aici vor preda monahi putneni, apoi vor veni învățători laici. Școala funcționează, fără întrerupere, până în prezent.
Nu numai prin tipărirea Bucvarului și prin înființarea școlii din Putna și‑a arătat Sfântul Iacob grija pentru educarea copiilor, ci permanent îi îndemna pe credincioși spre aceasta. Fără învățătură, sufletul se usucă, scria el: „Învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat”.
Râvna sa pentru educație se datora înțelegerii pe care o avea despre rostul educației. Sfântul Iacob a înțeles că lumea și frumusețea ei sunt daruri de la Dumnezeu pentru om. Iar omul, prin frumusețea și sensul celor văzute, este chemat să înțeleagă frumusețea și realitatea celor nevăzute.
Educația deschide ochii pentru a înțelege firea acestei lumi, pentru a înțelege rostul fiecărui lucru și dreapta lui folosire, rostul fiecărui om și dreapta legătură cu ceilalți oameni. Cunoscând lucrările lui Dumnezeu, omul află despre El și despre dragostea Sa pentru om, pentru care a făcut toate. Și astfel, folosind după voia lui Dumnezeu cele văzute, omul se înălță către cele duhovnicești, nevăzute. Așadar, pentru Sfântul Iacob, educația este o cale pentru dobândirea vieții veșnice.
De aceea, ca părinte sufletesc și ca ierarh responsabil cu educația în țară, el a urmărit ca prin aceasta să se formeze fii ai Împărăției cerurilor. Având în fața ochilor acest rost, Sfântul Iacob, împreună cu colaboratorii săi au făcut eforturi mari, continue, și au înscris câte o pagină importantă în istoria educației și în istoria culturii românești.
Sfântul Iacob a dorit să arate poporului modele de desăvârșire – sfinții. De aceea, a rânduit să fie traduse Viețile sfinților, adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire și statut, își poate afla un model de viață. La îndemnul lui, s‑au tradus, deși fără a fi reușit să le publice, 6 dintre cele 12 volume ale Vieților sfinților, pe lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie și mai. Nu doar acestea, ci, din păcate, și alte cărți, pe care el a rânduit să fie traduse, au rămas în manuscris, în urma retragerii sale din scaunul de mitropolit.
Părinte al tuturor
Contemporanii au simțit că asupra Sfântului Iacob este harul lui Dumnezeu, este lucrarea Sa. De aceea l‑au ascultat și l‑au urmat în inițiativele sale. Dar mai ales dragostea sa i‑a făcut să îi fie alături.
Împărtășindu‑se de dragostea lui Dumnezeu pentru om, Sfântul Iacob a avut multă dragoste față de semeni. Prin aceasta, a încălzit inimile lor spre facerea de bine și spre viața în Hristos.
Nu numai oamenii simpli au fost cuceriți de dragostea și de lucrarea lui pentru ei. Sfântul Iacob a izbândit și acolo unde mulți dintre cei care doresc binele nu izbândesc: a reușit să miște inimile oamenilor bogați și puternici spre a face bine poporului. Cuvântul său cu putere multă, dat de Dumnezeu, le‑a arătat acestora cum să folosească poziția socială și bogățiile pe care le‑au primit de la Dumnezeu, spre folosul aproapelui. Așa s‑au dat legi mai bune, s‑au ctitorit locașuri sfinte și s‑au creat instituții folositoare oamenilor.
Autoritatea pe care Sfântul Iacob o avea în fața demnitarilor și a oamenilor a făcut ca el să aducă pacea în momente foarte dificile, salvând vieți de oameni și salvând suflete de la păcate grele.
În anul 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Principalul demnitar al acestui domn, Iordache Stavarache, a determinat, prin comportamentul său, o răscoală a locuitorilor din Iași împotriva lui, a Curții și a domnului. În fața răscoalei poporului, soldații care păzeau curtea domnească au ucis câteva persoane și erau gata să ucidă pe cei care ar fi încercat să intre cu forța.
Datorită încrederii în el, Sfântul Iacob a fost rugat de răsculați să mijlocească înțelegerea cu domnul țării: „au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolitul, zicând să meargă la Domn din partea țării, să‑i spună că cer pe Stavarache să li‑l dea”. Tot datorită conștiinței că mitropolitul este un om al lui Dumnezeu, și Ioan Teodor Callimachi l‑a rugat pe mitropolit să‑i fie „chezaș” față de revolta oamenilor.
Luminat de Dumnezeu, Sfântul Iacob a reușit să reprezinte dorințele și durerile poporului și a obținut de la domn și boieri ceea ce a putut împlini nevoile oamenilor, dar fără vărsare de sânge. Domnul a promis că va aduce înapoi pe boierii exilați pentru că se împotriviseră fiscalității lui Stavarache: „au căzut Domnul la Mitropolit cu rugămintea ca să intre chezaș că‑i va aduce într‑atâtea zile; și așa Mitropolitul au început a intra chezaș că până în atâtea zile îi va aduce pe boieri; și așa s‑au potolit”. Astfel, el a evitat o mare vărsare de sânge creștinesc.
Istorisind această grea cumpănă, care nu s‑a sfârșit într‑o mare tragedie datorită curajului și a dragostei de pace ale Sfântului Iacob, Nicolae Iorga îl numește „păstorul celor săraci și umili […] ce dusese o viață de sfânt”.
Un alt moment în care Sfântul Iacob a ferit poporul de o mare primejdie a fost în septembrie – octombrie 1758. Atunci, tătarii din Bugeac și Nogai au jefuit cumplit Moldova, din cauză că Vidali și Rizu, caimacamii lui Ioan Teodor Callimachi, nu le dăduseră darurile obișnuite. Sudul și centrul Moldovei au suferit cea mai cumplită invazie a tătarilor din secolul al XVIII-lea. Orașele Bârlad și Focșani precum și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de oameni au fost luați în robie. Mitropolitul, împreună cu episcopii, câțiva egumeni și boieri care se aflau în Iași, a trimis o plângere la hanii tătari din Buceag și Nogai. În scrisoare a prezentat situația în care se afla țara, cu satele arse și locuitorii robiți, obligația de a apăra pe locuitori și a nu‑i ataca și a cerut să înceteze distrugerea țării și uciderea populației.
„Vedem că toți săracii din raiaua Moldovei se pradă de tot, se jăcuiesc, să omoară și se robesc, și se ard cu foc fânațele și ariile cu pâine, și casele pe la târguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiurea, unde nici acolo nu pot să se mistuiască. Și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo, prin pădure, năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia au omorât, și pe câți prind vii îi robesc și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor. Și alte multe nevoi și supărări ce se fac întru această una dată nu s-au făcut în săracele raiale de când sunt și până acum, că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pâinile cele strânse pe la arii le ard, cele ce au rămas nesecerate se prăpădesc pe pământ, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus, de spaimă și groaza aceasta, s-au dus printr-alte țări, lăsându-și toate ale lor la pieire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune. Pentru aceasta, cu plecăciune până la pământ și cu fierbinți lacrimi, ne rugăm Măriilor Voastre să socotiți dreptatea lui Dumnezeu că nu suntem cu nimic vinovați, nici suntem haini împărăției sau Măriilor voastre. Și să fie mila Măriilor Voastre, să porunciți să se oprească prada, să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară … ”.
Sfântul Iacob a intervenit într‑o problemă importantă pentru sufletele oamenilor, care ține de domeniul dreptului juridic. Modul în care se încheiau tranzacțiile și se judecau conflictele ducea uneori la jurăminte, la căderea sub blesteme. Sfântul Iacob a prezentat domnitorului Matei Ghica problema și i‑a propus soluția ca orice act de tranzacție să se facă cu consemnarea în scris și în fața a trei martori, pentru a nu mai fi nevoie de jurăminte și cărți de blestem. În actul din 1 august 1755, prin care această soluție devenea lege, domnul arată că a luat această hotărâre la propunerea Sfântului Iacob, „al nostru prea cinstit părinte duhovnicesc”.
În 25 septembrie 1755, domnul Matei Ghica, la îndemnul Sfântului Iacob, a întărit regulamentul de funcționare al breslei groparilor din Botoșani, prin care li se impunea acestora să îi înmormânteze și pe străini. Până atunci, străinii morți rămâneau și câteva săptămâni neînmormântați, lucru necreștinesc, dar și periculos pentru sănătatea publică. Având în vedere aceeași problemă, domnul Constantin Racoviță, în 1757, a dat un document în care îl arată pe Sfântul Iacob ca inițiatorul reînființării breslei groparilor în Suceava.
O mare binefacere a Sfântului Iacob este ctitorirea Spitalului Sfântul Spiridon, în Iași. În trecut, când un om cu stare era bolnav, doctorul venea la el acasă. Dar la cei fără bani, nu veneau doctorii, căci nu erau plătiți. Din milă față de oamenii bolnavi care nu aveau bani, Sfântul Iacob l‑a determinat pe domnul Constantin Racoviță să facă un spital public, la biserica Sfântul Spiridon din Iași, în 1757. Aici erau doctori și puteau să vină oamenii săraci să se trateze. Pentru a întreține spitalul, Sfântul Iacob a transformat biserica Sfântul Spiridon în mănăstire și a îndatorat‑o să se îngrijească de spital. În 1758, când lucrările au fost terminate, Sfântul Iacob a sfințit mănăstirea.
L‑a avut ca pildă în această întreprindere pe Episcopul Ioanichie de la Roman, care ctitorise un spital public la Mănăstirea Precista Mare, în Roman, și unul la Mănăstirea Sfântul Proroc Samuil, în Focșani. De altfel, Sfântul Iacob a avut grijă nu numai de spitalul ridicat de el, ci și de aceste așezăminte. Astfel, în 1756, prin mijlocirea sa, Constantin Racoviță a dat 12 hrisoave Mănăstirii Precista Mare și metocului ei, Prorocul Samuil, acordându‑le însemnate privilegii, venituri, scutiri și întinse moșii, pentru a asigura funcționarea spitalului.
Sfântul Iacob a vegheat și la soarta românilor din Transilvania. Ca și ceilalți ierarhi din Moldova, Sfântul Iacob a dăruit antimise mănăstirilor și bisericilor ortodoxe din Transilvania. Se păstrează, de când era episcop la Rădăuți, un antimis dăruit bisericii din Cuhea Maramureșului și mai multe antimise dăruite, de când era mitropolit, bisericilor din zona Clujului. El s‑a ocupat și de legătura cu Mănăstirea Moisei din Maramureș, atestată ca schit al Putnei în 1759.
În general, cărțile tipărite de Sfântul Iacob au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de mult ajutor în apărarea credinței ortodoxe a românilor din Transilvania.
Pentru că era un izvor de lumină și de har, oamenii au venit alături de Sfântul Iacob și i‑au devenit colaboratori. Astfel, la fiecare dintre ctitoriile sale, a știut să aducă lângă el pe unii dintre boierii vremii, care s‑au învrednicit, astfel, să devină împreună ctitori cu el și sunt pomeniți mereu în bisericile și mănăstirile ctitorite. Prima asupra căreia și‑a îndreptat mâna spre a o reface a fost biserica Mitropoliei din Iași. Sfântul Iacob, în timpul păstoririi sale, a înfrumusețat Mitropolia și s‑a îngrijit de plata datoriilor pe care le acumulase.
Prin sprijinul și sfatul pe care le‑a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat acest oraș să renască în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea. Sfântul Iacob este considerat al doilea ctitor al bisericii Sfântul Dumitru din Suceava. Tot el a purtat și grija Catedralei Mitropolitane din Suceava și a vegheat asupra ctitoririi Schitului Doljești de către un fost boier, intrat în viața monahală la Putna, Dionisie Hudici.
Al doilea mare ctitor al Putnei
Dacă pentru întreaga țară Sfântul Iacob a fost o lumină vreme de câteva decenii, pentru Mănăstirea Putna el a pus un fundament pentru următorii mai bine de 100 de ani. După ocuparea nordului Moldovei de către Austria, Putna a fost una dintre cele trei mănăstiri rămase deschise, alături de Dragomirna și Sucevița. Principalul motiv al acestei alegeri a fost dat de refacerea materială și de înflorirea duhovnicească de sub conducerea Sfântului Iacob.
Acesta a început lucrările de refacere a Putnei în anul 1755, când „din întâmplările vremilor și a nepăcilor”, „toate câte sunt în mănăstire erau stricate, încât era un lucru de jale a și vedea cineva la câtă stare rămăsese această sfântă mănăstire”, după cum relatează arhimandritul Vartolomei Mazereanu.
Cu smerenie, Sfântul Iacob nu s‑a folosit atunci de faptul că era mitropolit, ci a cerut acordul obștii pentru a începe lucrările ca „al doilea ctitor mare al mănăstirii și înnoitor” al ei, așa cum este numit în pomelnicul mănăstirii. Alături de el, la înnoirea mănăstirii au fost monahii putneni, și în mod deosebit, Cuviosul Sila, Cuviosul Natan, arhimandritul Vartolomei Mazereanu, ieroschimonahul Mihail Mazereanu, egumenul Calistru și câteva familii domnești și boierești, în primul rând familia Racoviță.
Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila de la Sihăstria Putnei în Țara Muntenească, unde, în jumătate de an, a adunat 1000 de lei. Cu acești bani și cu alții, Sfântul Iacob a început înnoirea mănăstirii.
Prin mâna plină de har a arginatarului mănăstirii, monahul Rafail, primul pas a fost ferecarea în argint a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la 15 august 1755. „Și, mai întâi de toate, au scos sfânta și făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Sfântul Altar și au ferecat‑o peste tot cu argint. Și, făcându‑i scaun frumos, o au așezat în mijlocul Sfintei biserici și i‑au făcut candele frumoase de argint. La care sfânta icoană îndată au început a se face minuni și tămăduiri de boli și de duhuri necurate.” La aceasta, arhimandritul Vartolomei adaugă că strana pe care s‑a așezat icoana era de lemn lucrat foarte iscusit, peste tot poleit cu foiță de aur.
În anul 1757, a fost refăcut zidul din jurul mănăstirii, iar arhimandritul Vartolomei, ieromonahul Calistru din Putna și ieromonahul Mihail din Sihăstria Putnei au fost trimiși la Kiev, de unde au adus „86 icoane a toate praznicele mari și mici de peste an și 2 steaguri mari bisericești și alte lucruri de trebuința bisericii, cu care mult s‑au împodobit sfânta biserică”.
În această perioadă a fost consolidată clopotnița, au fost făcute trapezele, pivnițele, bucătăria, brutăria, paraclisul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, chiliile și un cerdac pentru procesiuni. Au fost refăcute acoperișul bisericii mari și turla bisericii, căreia i s‑au adăugat cele opt colonete ornamentale. Tot acum este fortificat, cu cinci contraforți, și zidul de nord al bisericii, afectat de cutremurul din anul 1739, iar Turnul tezaur capătă, și el, un acoperiș.
Când s‑a retras din scaunul mitropolitan, în 1760, Sfântul Iacob a ales ca loc de retragere Putna. Ioan Teodor Callimachi i‑a confirmat, la plecarea de la Iași, dreptul de a veghea asupra vieții de la mănăstire, dat și de calitatea de ctitor. Acest statut a fost reînnoit de către domnul Grigore Callimachi în 1768: „De vreme ce Sfinția Sa va să petreacă rămășița vieții sale întru sfântă mănăstirea Putna, la care nu numai că și de metania este de acolo, ci încă și cu oarecare ctitorie este împărtășit […], hotărâm domnia mea ca oricând ar fi trebuința ca să se scoată sau să se pună egumen acestei sfinte mănăstiri, pe care va arăta sfinția sa că este vrednic, acela să se facă egumen”.
După revenirea în obștea mănăstirii, Sfântul Iacob „nu s‑a dat spre odihnă, ci iarăși s‑a apucat de înnoirile Sfintei mănăstiri, care încă nu se isprăviseră”: în 1761 a făcut fântâna din incinta mănăstirii și în anul următor a pavat biserica cu lespezi de piatră.
Urmând obiceiul ctitorilor din vechime, Sfântul Iacob nu s‑a mulțumit doar cu înnoirea și ridicarea de clădiri, ci s‑a străduit, pe cât i‑a stat în putere, să înzestreze mănăstirea cu toate cele de trebuință. Clopotul Buga, de la Sfântul Ștefan, a fost turnat din nou cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, în anul 1761, cântărind aproape dublu. De refacerea clopotului a răspuns un meșter adus de la Liov special cu acest scop.
Alte danii sunt consemnate de arhimandritul Vartolomei Mazereanu: „făcut‑a Sfinția Sa, dintru a Sfinției Sale argint, o candelă mare de argint și au pus‑o în biserica cea mare, înainte sfintei, făcătoarei de minuni icoane”, „un felon de material roșu, cu flori de fir de aur”. La 1 ianuarie 1765, Sfântul Iacob a dăruit un policandru „de alamă galbenă cu 35 ramuri”, care se află până azi în naosul mănăstirii.
În anul 1773, a făcut o catapeteasmă nouă în biserică, poleită cu aur. A luat alături de sine pentru a fi ctitori la această catapeteasmă pe Episcopii Antonie de Roman și Dositei de Rădăuți, ieromonahii Clement, Gheorghe, Varlaam și Gheorghe.
Arătând multele înnoiri pe care Sfântul Iacob le‑a adus mănăstirii, arhimandritul Vartolomei încheie astfel: „au mai făcut și alte multe lucruri bune, cât dinlăuntru, așa și din afară, la această sfântă mănăstire, pe care, pentru scurtare, nu le‑am mai scris”. Toate acestea și purtarea de grijă pentru bunăstarea duhovnicească au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii, chemat de Maica Domnului și de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare să pregătească mănăstirea pentru perioada foarte grea ce va urma, a stăpânirii austriece.
Astfel, mișcat de dragostea sa pentru maica duhovnicească și de râvna pentru Hristos, Sfântul Iacob s‑a ostenit și a devenit „fericit și mare ctitor și înnoitor acestei sfinte mânăstiri”.
Părintele familiei duhovnicești a monahilor putneni
Documentele din veacul al XVIII‑lea îl arată pe Sfântul Iacob conlucrând foarte mult cu monahii de la Putna în activitățile sale ca mitropolit. Ele reflectă o realitate a vremii, și anume că Sfântul Iacob a fost părintele obștii putnene pentru câteva decenii și că el a lucrat și în afara mănăstirii cu monahii din obște.
În secolul al XVIII‑lea, viețuirea la Putna s‑a extins și în așezămintele Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Mănăstirea veche, aflate foarte aproape de vatra mănăstirii. În această perioadă, viețuitorii au alcătuit o familie duhovnicească unică, descrisă de expresia Sfântului Iacob: „o casă sunt”. În această familie, fiecare viețuitor avea rostul lui, ca și fiecare loc de nevoință.
Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul viețuirii de la Putna sunt exprimate cel mai bine în cuvintele Sfântului Iacob: mănăstirea este „maica și clironomia mea”, după cum scrie în testamentul său, în 1761–1762. Mănăstirea este maica duhovnicească în care s‑a format și căreia îi datorează sporirea duhovnicească. „Clironomie” înseamnă că mănăstirea îi este moștenitoare, adică toate ostenelile sale duhovnicești și materiale se adaugă la zestrea mănăstirii, care mereu se îmbogățește prin fiii ei.
Cele două sihăstrii sunt locuri ale nevoinței duhovnicești mai înalte, în care se retrag, cu binecuvântare, părinții mănăstirii doritori de liniștea isihiei și care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească. La sihăstrie pot veni și viețuitori din alte locașuri monahale, dornici să viețuiască aici. Din evlavia pentru piscul vieții monahale, care este schima mare, pustnicia, unii dintre părinții mănăstirii vin la Sihăstria Putnei pentru a primi chiar și schima mică, precum Sfântul Iacob și Episcopul Dositei Herescu. Ei vor să își închine viața lui Hristos în acest loc retras, în care rugăciunea cea neîncetată este în inimile nevoitorilor de aici, care sunt dezlipiți de datoriile față de societate ale viețuitorilor de la vatra mănăstirii.
„Mănăstirea veche” era așezământul din jurul bisericii de lemn, construită de Dragoș vodă, la Volovăț, și adusă aici de Sfântul Voievod Ștefan. În a doua parte a secolului al XVIII‑lea, aici a fost înființată școala pentru copiii din sat și așezământul a fost orientat spre activități cărturărești.
De la sfârșitul secolului al XVII‑lea și până la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, această familie a viețuitorilor de la Putna i‑a avut ca părinți duhovnicești pe Mitropolitul Sava, Episcopul Calistru, Mitropolitul Iacob, Episcopul Dositei Herescu.
După plecarea Mitropolitului Antonie în Rusia, în urma războiului ruso‑turc din 1735–1739, cel care a vegheat asupra familiei monahale de la Putna, până la trecerea sa la cele veșnice, a fost Sfântul Iacob. Ca egumen al mănăstirii, Episcop la Rădăuți, Mitropolit la Iași și apoi în perioada de retragere la Putna, el a fost cel care a sfătuit și a dat binecuvântare pentru buna rânduială a vieții monahilor din această familie.
Astfel, Sfântul Iacob a rânduit, în 1753, pe Cuviosul Sila ca stareț la Sihăstria Putnei. În 1754, Sfântul Iacob l‑a chemat la Iași, la Mitropolie, pe Cuviosul Natan, care era eclesiarh la Putna, pentru a întocmi împreună pomelnicul Mitropoliei Moldovei. Aici, Sfântul Iacob l‑a hirotonit ieromonah, iar în anul următor, 1755, îi dă și ascultarea de duhovnic, pe care o va împlini toată viața.
Tot Sfântul Iacob l‑a chemat înapoi în țară, la 1754, pe Vartolomei Mazereanu, ieromonahul putnean plecat la Mitropolitul Antonie, în spațiul rusesc, pentru „treaba tălmăcirii cărților de pe limba slovenească pe limba moldovenească”. În 15 august 1755, Sfântul Iacob l‑a hirotesit arhimandrit și l‑a numit egumen la Mănăstirea Putna. Apoi, în 1755, Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila, viețuitor la Sihăstria Putnei, în Țara Românească, la domnitorul și boierii de acolo, pentru a strânge fonduri în vederea înnoirii mănăstirii.
Din inițiativa Sfântului Iacob, starețul Mihail Mazereanu de la Sihăstria Ursoaia termina de tradus din slavonă, în 6 ianuarie 1756, lucrarea Piatra smintirii. În noiembrie 1756, cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, Cuviosul Natan realizează Pomelnicul Mănăstirii Putna, al doilea pomelnic al său. Iar în 1757, Sfântul Iacob a trimis pe arhimandritul Vartolomei Mazereanu, pe ieromonahul Calistru de la mănăstire și pe starețul Mihail Mazereanu la Kiev, de unde au adus 86 de icoane și alte obiecte necesare bisericii.
Unitatea viețuitorilor și chivernisirea lor de către marele mitropolit este frumos exemplificată într‑o scrisoare din 26 decembrie 1757, în care Sfântul Iacob îi scrie arhimandritului Vartolomei Mazereanu să îl sprijine pe Cuviosul Sila într‑o problemă legată de Sihăstria Putnei, „de bună vreme că acea Sihăstrie este tot o casă cu mănăstirea cea mare”.
Sfântul Iacob a avut darul de a‑i rândui pe monahii putneni după voia lui Dumnezeu, dând fiecăruia ascultarea și locul potrivit. Sprijinindu‑se unul pe altul, în rugăciune și în ascultare, lucrându‑și fiecare talantul dat de Dumnezeu, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII‑lea din Moldova.
Sub ascultarea Sfântului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești și straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor. Împreună‑lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, între cler și popor, în ascultare și în dragoste, care a bineplăcut lui Dumnezeu.
Peste timp, roadele acestei familii duhovnicești se vor vădi în toată puterea lor, când Sfântul Iacob și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori la Putna și Sihăstria Putnei, au fost canonizați. Alături de ei, alți împreună‑nevoitori din acea vreme se bucură de slava Împărăției cerurilor, dintre care, după voia lui Dumnezeu, Cuviosul Arsenie ori arhimandritul Vartolomei Mazereanu, vor fi proslăviți și în Biserica luptătoare pentru viața lor aleasă și sfântă.
Trecerea la cele veșnice
Odată cu retragerea din scaunul mitropolitan, Dumnezeu a lucrat în chip deosebit prin slujitorul Său credincios. Părintele ceresc l‑a purtat, peste priceperea omenească, acolo unde El a știut că este nevoie.
Mai întâi, Sfântul Iacob, cu smerenie și cu blândețe, fără a se robi patimii ținerii de minte a răului, a căutat îndreptarea domnului care îl izgonise, practic, din scaun. A reușit aceasta, astfel încât și Ioan Teodor Callimachi și, apoi, fiul său, Grigore Callimachi, devenit domn, îl vor sprijini în chivernisirea mănăstirii și la înnoirea ei.
Apoi, la Putna, a dus mai departe activitatea lui cărturărească și duhovnicească, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus Hristos și având totodată cugetul la viața de dincolo. Cugetarea la moarte și la vremelnicia lucrurilor i‑au dat o adâncă așezare în Hristos și o smerită cugetare prin care a urcat din treaptă în treaptă spre unirea cu Blândul Iisus, Domnul și bucuria călugărilor.
S‑a adâncit în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletul nostru și risipind dintru dânsul negura ce‑l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion).
Sfântul Iacob a fost acum mai aproape de viața sihăstrească. A iubit de la început acest fel de viețuire, dar a urmat cu smerenie chemărilor pe care i le‑a făcut Dumnezeu, de a fi preot, egumen, episcop și mitropolit. Nici după întoarcerea la Putna nu și‑a împlinit voia sa de a fi sihastru, căci a trebuit să poarte în continuare grijă de mănăstire și de credincioșii care alergau la el pentru sfat și binecuvântare.
Acest dor adânc al inimii sale l‑a arătat tuturor și l‑a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice. A mers și a fost tuns în schima mare de către ucenicul și duhovnicul său de decenii, Cuviosul Natan, în biserica schitului Sihăstria Putnei. A primit numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l‑a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse.
Cu durerea pricinuită de răpirea Bucovinei, dar cu bucuria de a fi înnoit mănăstirea, în 15 mai 1778, sufletul sfântului păstor s‑a înălțat la cer, alături de Hristos, Cel pe care L‑a purtat în inimă întreaga viață, Cel care a fost, în toate, bucuria lui. S‑a împlinit cu el ceea ce scrisese în cuvântul înainte la Alfavita sufletească: „Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci, de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.”
Cu doi ani în urmă, în 1776, scrisese în testamentul său: „Așijderea și altor frați și creștini tuturor cu lacrimi mă rog, de toate cele ce voi fi greșit, să mă ierte. Și cu dragoste pe toți îi chem să mă sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, cum și eu cu duhul pe toți îi sărut. Și tuturor, pentru toate las iertăciune și blagoslovenie. Amin.”
Părinții l‑au înmormântat în pridvorul mănăstirii, ca nou ctitor al ei, alături de rămășițele pământești ale părinților săi după trup, călugăriți la bătrânețe. Chipul în care a fost înmormântat este pecetea modului cum și‑a trăit viața, lepădând toată slava lumii. Când sfintele sale moaște au fost găsite, s‑a văzut că fusese pus în mormânt în veșminte de schimnic, cu o simplă cruce de argint, mică, la piept. Atletul lui Hristos a părăsit slava lumii și a aflat slava Domnului și Dumnezeului său.
Cinstirea Sfântului Iacob
Purtându‑și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și cu smerenie crucea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu‑se pe sine pentru popor, Sfântul Iacob și‑a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l‑au adus, cu suflet curat, în brațele lui Hristos. Toată truda i‑a fost răsplătită, după credința lui: „Mică este osteneala, dar odihna este nesfârșită. Puțină este truda, dar câștigul este nenumărat. Puțină este tânguirea pe pământ, iar veselia nesfârșită” (Cuvânt înainte la Prothesis).
În vremea sa, Sfântul Iacob Putneanul a făcut pentru eparhiile pe care le‑a păstorit ceea ce au făcut marii ierarhi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare ori Sfântul Nicolae, în vremea lor, în eparhiile lor: acești păstori cu rugăciunea, cu predica și cu fapta s‑au făcut toate tuturor, cu timp și fără timp, ca pe toți să‑i câștige pentru Hristos și pentru Împărăția cerurilor. Astfel, miluitor al săracilor, dascăl al cărturarilor, îndreptător al dregătorilor, izvor al rugăciunii, el a devenit părinte al tuturor.
De aceea, Sfântul Iacob a fost cinstit în chip deosebit de oameni încă din timpul vieții. Cu multă smerenie a știut totuși să se lepede de toată slava lumii și să caute singura slavă nepieritoare, cea a lui Hristos Domnul. Iar Acesta l‑a încununat cu și mai multă slavă, în sufletele urmașilor și în Împărăția Sa.
Faptele sale alese de slujire și jertfă au fost consemnate în scris de către cronicarii secolului al XVIII‑lea. În conștiința poporului a rămas drept cel care a izbăvit țara de văcărit. La Putna, el a fost cinstit ca al doilea mare ctitor al mănăstirii și ca un mare părinte duhovnicesc al ei.
În secolul al XX‑lea, asupra chipului său blând și ferm, jertfitor și rugător s‑a aplecat și Patriarhul Teoctist Arăpașu. În cartea În slujba Ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române (1978), i‑a întocmit un portret adânc, plin de evlavie și în care se vede lucrarea lui Dumnezeu prin Sfântul Iacob:
„Sârguincios la săvârșirea celor sfinte în Altarul cel dumnezeiesc, ieromonahul Iacob întru toate s‑a arătat priceput; fie în gospodărie, fie la promovarea bunului mers al școlii, fie la îndrumarea fraților și elevilor, fie la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Râvna sa prisosea ca cel ce însuși s‑a îndulcit din știința și viața dascălilor de la această pepinieră, fiind distins între toți prin hărnicie și spor la învățătură”. Patriarhul Teoctist îl descrie ca „blândul și vrednicul ierarh, fire contemplativă și din pruncie dornic de viață călugărească, cu dragoste nemărginită față de chemările acestui cin și osârdnic făptuitor al binelui de obște”.
Canonizarea
Evlavia monahilor și credincioșilor mireni a crescut în timp și a dus la cinstirea Mitropolitului Iacob ca sfânt. Lucrarea lui Dumnezeu este ușor de văzut în ierarhul dăruit cu toate bunătățile, asemenea marilor ierarhi ai Bisericii: milostiv, iubitor de săraci, capabil să mijlocească între popor și conducători, salvator de vieți omenești, făcător de pace. De aceea, marele istoric Nicolae Iorga îl numește, fără șovăială, „un om sfânt”.
Luând aminte la viața pilduitoare a Sfântului Iacob, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea acestuia, în ședința din 6–7 iunie 2016, împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Prăznuirea Sfântului Iacob se face pe 15 mai, când a trecut la cele veșnice, iar cea a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan este în ziua următoare, 16 mai, pentru a fi alături de părintele lor.
În 15 iunie 2016, în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen, părinții mănăstirii au desfăcut cripta din pridvorul bisericii voievodale în care a fost înmormântat Sfântul Iacob. Starețul mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, a spus despre felul cum a fost aflat Sfântul Iacob: „L‑am găsit ca pe o pâine coaptă și rumenă – culoarea sfințeniei și a desăvârșirii întru Domnul. L‑am găsit smerit înveșmântat. Am simțit că atunci când a spus «mă las și de mitropolie», cu adevărat s‑a și lepădat de toate cele ale lumii. A fost așezat simplu, în veșmântul monahicesc al schimei mari, cu o cruce simplă din lemn, îmbrăcată în argint”.
Punerea în raclă a sfintelor sale moaște a avut loc în 25 septembrie 2016, ca parte a sărbătoririi celor 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Racla pentru sfintele moaște a fost sfințită de către Preafericitul Părinte Ioan al X‑lea, Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient.
Duminică, 14 mai 2017, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării celui între sfinți Părintelui nostru Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și a ucenicilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Au slujit Sfânta Liturghie și au exprimat public proslăvirea de către Dumnezeu a acestor sfinți Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, împreună cu ierarhi, clerici și credincioși români și din alte Biserici Ortodoxe.
Prin toată osârdia sa și prin darul lui Dumnezeu, Sfântul Iacob se bucură în cer alături de sfinții ierarhi pe care Dumnezeu i‑a dăruit poporului român, pentru a‑i purta de grijă în momente de cumpănă, precum Sfinții Iachint de Vicina, Teoctist I, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul, Calinic de la Cernica sau Andrei Șaguna.
Pentru noi toți, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul este model de jertfă, de purtare a crucii și de viață întru slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui, iar în ceruri este mijlocitor blând către Hristos Domnul.
Fie ca pacea, bunătatea și blândețea Părintelui nostru Iacob Putneanul să se reverse în casa fiecărui creștin și să dea tuturor râvnă fără șovăire pe calea Domnului nostru Iisus Hristos!
(De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna, Editura Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2017)
Sfântul nou mucenic Ioan Valahul a trăit în Țara Românească, în vremea domnitorilor Matei Basarab și Mihail Radu (cunoscut și sub numele de Mihnea al III-lea).
Suferă martiriul pentru nelepădarea de credința drept măritoare creștin ortodoxă în anul 1662, la data de 12 mai, atunci când se săvârșește și pomenirea sa în calendarul bisericesc.
Sfântul Mucenic Ioan Valahul (1644 – 1662) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Acest sfânt mucenic era din Țara Românească, născut din părinți de bun neam și binecredincioși, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab.
La câțiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această țară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului și a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii țărilor creștine din jur și să scape țara sa de sub robia turcească.
Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci și de tătari, care au biruit pe Mihnea și au făcut, ca și alte dăți, prăpăd și pustiire mare în biata țară, arzând, prădând și omorând, iar la ieșirea din țară au luat cu ei și o mare mulțime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre.
Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiți atunci s-a aflat și un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinții lui, cărora nu li se știe nici numele și nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, și în iubirea de țară și de credința strămoșească.
Pe deasupra, era voinic și chipeș; frumusețea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oștean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire și în vălmășeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă.
Fiind prins, a fost legat din nou și dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în fața vizirului să-l judece, și acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi.
Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic și bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfățișare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos și înțelept.
Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduințe, spunându-i că îl va lua de soț dacă el s-ar lepăda de credința creștină și s-ar face mahomedan.
Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile și a rămas nestrămutat în credința părinților lui și în curăția trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbutește, s-a înfuriat și l-a dat eparhului (mai-marelui cetății), ca să-l pedepsească pentru uciderea soțului ei.
Acesta l-a azvârlit în temniță, supunându-l la înfricoșătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniță, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face amenințările și chinurile.
Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăție și cu ajutor de sus, rămânând până la sfârșit, ca un tare diamant, neclintit în credința creștină.
Martiriul
Văzând, așadar, femeia și prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoțându-l din temniță, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piața marelui bazar al neguțătorilor); aici i-au pus gâtul în ștreang și l-au înălțat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălțarea Domnului, din anul mântuirii 1662.
Așa a trecut către veșnicele locașuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieții sale, când avea numai 17 sau 18 ani.
Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creștini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu și sfântul însuși știe.
Iar istoria scurtei dar pilduitoarei sale vieți a așternut-o în scris marele învățat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Ioan Valahul
Glasul al 4-lea:
Astăzi duhovnicește prăznuiește Biserica dreptcredincioșilor români, și cu bucurie strigă: Veniți, iubitorilor de mucenici, să prăznuim pomenirea cea de peste an a luptelor noului mucenic Ioan. Că acesta dintre noi cu voia lui Dumnezeu răsărind, în împărăteasca cetate a lui Constantin a înflorit minunat, aducând Stăpânului rod bogat și bineprimit, prin mucenicie. Iar acum se roagă neîncetat, în ceruri, să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Mucenic Ioan Valahul
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Arătatu-s-a nouă astăzi cel preaînfrumusețat cu curăția, tânărul ostaș al Mântuitorului luminând pe toți cei ce strigă: Bucură-te, Ioane, Mare Mucenice al lui Hristos!
Cu toate că era atât de tânăr, Sfântul Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos.
Multe ținuturi ale lumii s-au învrednicit să-i facă raiului belșug de suflete alese, care pururea se împărtășesc de neînserata lumină a lui Dumnezeu. între acestea, nici hotarele neamului românesc n-au fost mai sărace decât altele. Din duhul poporului român au izvorât suflete ce s-au suit în ceata drepților; din sângele lui s-au plămădit trupuri care n-au suferit stricăciunea morții; sub altarele lui s-au mucenicii mădulare care, prin suferință, au mărturisit puternicia duhului întru Hristos; prin munții lui s-au mântuit sihaștri în luminată cuvioșie, mistuindu-se în rugăciune, post și priveghere; și nu pe puține din scaunele vlădicești s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur și nestemate a prețuirii celei de obște, și-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfințeniei.
Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a rușinat în fața altor seminții, lipsindu-ne de rugători apropiați. Deși aceștia, împreună cu toți sfinții, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care L-au mărturisit aici pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovnicești, mai presus de orice chip al sângelui și al cărnii, ei sunt acolo iconarii chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârșit în templele Duhului Sfânt. Și cu toate că sălășluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice împărăție, ei cu osebire ne priveghează, ca niște străjeri neadormiți ai cetății lor celei pământești.
Prin sfinții lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu și se întregesc în Dumnezeu, așa cum culorile curcubeului purced din soare și se întregesc în soare. Și precum roua pământului răsfrânge soarele și-i arcuiește lumina pe boltă, desfătându-ne, așa sfinții cerului îl răsfrâng pe Dumnezeu Cel nevăzut și-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că și pe pământul țârii noastre a revărsat îmbelșugată ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mântuitoare a sfinților noștri.
Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este și Sfântul Nou Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după 1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, și de asemenea se numește «Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Țara Românească. Știut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe români vlahi sau valahi, adică neam de obârșie latină, iar amintirea aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei.
Binecuvântatul Mucenic Ioan și-a purtat vremelnica viață la jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Țării Românești a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit «Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul unui cămătar grec și, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor, adică ale închinătorilor lui Alah și cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la părinții lui. S-a dus apoi la Țarigrad și s-a curtenit lui Sinan Pașa, zicând că este feciorul Radului Vodă, și așa a petrecut la turci și în legea lor vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei și era întru totul robit de pofta slavei celei deșarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu galbeni, a ajuns domn în Țara Românească și a început a asupri poporul cu biruri. Țara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ține în scaun decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă, pustiau ținuturile și duceau cu ei mulțime de robi. Dar mai pe urmă, nemaiputând face față lăcomiei otomane și râvnind oarecare câștig și pentru sineși, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din Țarigrad.
Așadar, Mihnea s-a unit cu alți doi voievozi și, după ce a ucis pe mulți din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor, tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Țara Românească și o alta în Transilvania. Tătarii au ieșit biruitori în Moldova și au făcut cumplită prădare în laturile ei. în Țara Românească s-a întâmplat că Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a fugit peste munți, unde și-a dat sfârșitul nemântuit. Iar cea de a treia oaste a sultanului a câștigat biruință asupra voievodului transilvan, la Deva, și, întorcându-se prin ținutul Olteniei sau Vlahiei Mici – cum i se spunea atunci – a trecut munții prin văile Oltului și ale Jiului. Ea a făcut mare pierzanie în neamul creștinesc și a robit mulțime mare de bărbați, femei și copii, prinzându-i în arcane și târându-i, legați cu funii, în urma cailor și carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui noiembrie sau decembrie.
Printre cei robiți atunci a fost și tânărul Ioan, vlăstar de bun neam, născut și crescut aici, în Țara Românească, din părinți cuprinși în credință, evlavie și chivernisire gospodărească. Și Ioan, când a fost robit, era în vârstă de numai cincisprezece ani.
Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleșii Lui! Cu toate că era atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip, luminos în privire și bine legat în trup. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată ființa lui. Și măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăția cerurilor. In această împărăție însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor; și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.
Robii agarenilor erau socotiți ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi cumpărați de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei și folosului fiecăruia. Așa se face că, încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan și, plăcându-l, l-a cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înțeleagă frumusețea lui lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândrețea cea din afară. Și a început a-l sili să-și întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc și pucioasă pentru nelegiuirea ei; pe care păcat îl osândește și dumnezeiescul Pavel, în Epistola către romani, în cel de al douăzeci și șaptelea verset al întâiului capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului și s-a împlătoșat cu rugăciunea și cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.
I-a zis agareanul, plin de mânie: „într-atât de semeț ești înaintea mea și uiți că nu ești decât un biet rob?” Iar Ioan i-a răspuns: „Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieștii mele robii!” S-a încruntat păgânul: „Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am cumpărat cu preț de aur; fac cu tine ce vreau”. L-a înfruntat tânărul: „Hristos îmi e stăpânul, că El m-a răscumpărat cu preț de sânge; El face cu mine ce trebuie”. Și cugetul său se întărea întru puterea credinței. Atunci agareanul se pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit scârbindu-se în inima sa și nevrând să fie rușinat înaintea lui Dumnezeu, s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, și cu a ostașului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Și, prinzând curaj, a pândit o clipă prielnică și l-a ucis pe păgân.
Nu mult după aceea, ceilalți agareni care-l duceau pe Ioan în robie au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l întreba și, aflând adevărul, l-au legat în lanțuri și așa l-au purtat, îndelungată vreme, pe drumul Țarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi? Că era vreme de iarnă și gerul îngheța trupul gol al tânărului. Dar el răbda cu bărbăție, gândindu-se că mai bine este a-i arde trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea pântecului nehrănit și sângerarea picioarelor desculțe și sfârșeala mădularelor ostenite, cine le va putea ști? Pe drumul greu din trecătorile înzăpezite ale Balcanilor și Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi înlăcrima ochii și-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu toate că bănuia chinurile ce-l așteptau la capătul drumului, știind el că uciderea unui turc nu putea rămâne nepedepsită.
Și astfel, legat, a ajuns la Țarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis, povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soția agareanului l-a înfățișat pe Ioan vizirului, spre judecată. Și Ioan a fost supus cercetării și a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l pe păgân, nu a făcut altceva decât să-și apere curăția lui de creștin adevărat. Iar vizirul l-a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.
Ascuțite sunt ispitele satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos! Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credinței. Și cu cât mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveștejită este cununa de slavă a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumusețe în trup și prin frumusețea trupului a fost ispitit.
Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândrețea lui Ioan și l-a dus la locuința ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăța pe covoare și divanuri, hrănit cu mâncăruri alese și cu otrăvite miresme. Și i-a zis femeia: „Iată ești în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis bărbatul, îi vei lua locul și-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fii bărbat, trebuie să te faci de aceeași lege cu mine. Nimic mai ușor decât să te lepezi de Hristos și să te faci închinător al lui Alah și cinstitor al lui Mahomed, profetul său. Privește împrejur aurul și argintul, mătăsurile, pietrele nestemate, privește-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoțire”.
Nu era ușoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanțurile de fier pe veșminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin sațul meselor îmbelșugate; în loc de osteneala drumului, să-și îngăduie odihnă mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munților, să lunece în caiac, pe undele Bosforului!
Ioan însă era plin de virtute și nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a răspuns femeii: „Curăția sufletului mi-o voi păstra și la legea ta nu voi trece; neîntinarea trupului o voi păzi și nu mă voi însoți cu tine!” I-a zis femeia: „A fost aici, în Țarigrad, un tânăr din neamul vostru, pe nume Gioan Bei, a crescut în curțile seraiului și s-a bucurat de farmecele sultanei și a ajuns bogat și domn în țara voastră. Eu nu zic că și tu vei ajunge domn, dar Țarigradul e răscrucea multor drumuri către putere și slavă”.
Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr dreptcredincios a adăugat din bogăția datinilor strămoșești: „Nu știu ce s-a ales acum de domnul nostru, că fugise peste munți de frica voastră, dar știu că poporul îi spune «Mihnea Turcitul» și cu acest nume de rușine o să rămână el în amintire. Eu nu vreau să mă rușinez de numele meu”.
Și iarăși a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul și s-a întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit și întărit până la urmă, neabătut din credința părinților săi. Și și-a adus aminte de Iosif, fiul lui lacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din țara Egiptului. Și această aducere-aminte l-a luminat și l-a întărit peste măsură.
Câte meșteșuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe tânăr de la Hristos și să-l însoțească cu ea! Că era muncită de patimă și nu avea liniște. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani și jumătate, pe măsură ce și tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din temelia cea tare a credinței lui ortodoxe.
În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca și-a dezlănțuit păgâneasca furie și l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai- marelui cetății, care l-a aruncat în temniță. Și acolo a fost supus mucenicul la atât de multe, de cumplite și de înfricoșătoare chinuri, încât cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu adevărat.
Caznele au durat mai multe zile. Și nici în vremea aceea Ioan nu a fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumusețea lui, mergea în fiecare zi în temniță și cu lingușiri și făgăduințe îl ademenea spre întinare și lepădare de credință. Dar tânărul, asemenea unui diamant, a rămas neclintit în credință și în înțelepciune, căutând numai spre Domnul Hristos de la care prime putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălășluită în trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, știa că întreagă trebuie păstrată curăția și a sufletului, și a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută înaintea Cerului.
Întru sfârșit, văzând toți că în zadar se ostenesc cu chinurile și că asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduință să-l omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârșească aceasta. Deci, călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan și l-au dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Țarigrad, ca să-l ucidă prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri și străluminat de harul sfințeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulțumind lui Dumnezeu. Și ochii duhului său, adânciți undeva, dincolo de hotarele zărilor și ale veacului acestuia, în împărăția luminii celei pururea fiitoare, descoperind răsplata pentru lanțurile robiei, pentru bicele crivățului, pentru nevoințele trupului și caznele temniței, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile Răsăritului, simțeau mângâieri mai dulci decât adierile Țarigradului și lăcrimau de o fericire ce nu se poate asemăna cu bucuriile pământului.
Și astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinței. Iar viața sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec din vremea lui, și apoi tipărită la Veneția de Sfântul Nicodim Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele grecești și apoi în cele românești. Așa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în cartea vieții lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârșește în inima neamului care l-a odrăslit. Cu ale sale sfinte rugăciuni, Dumnezeu să ne învrednicească și pe noi de bunătățile cele fără înșelare și fără de sfârșit. Amin.
