Articole

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (1903 – 1993)

/0 Comentarii/în /de /1.617 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (1903 – 1993)

 

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (1903 - 1993) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Părintele Dumitru Stăniloae (n. 16 noiembrie 1903 – d. 5 octombrie 1993) a fost unul dintre cei mai importanți teologi ortodocși ai secolului al XX-lea, preot, membru titular al Academiei Române, profesor universitar, dogmatist, scriitor și ziarist. A tradus Filocalia (în 12 volume) și multe alte scrieri ale Sfinților Părinți, influențând dezvoltarea isihasmului românesc. A fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2024, cu titulatura Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, fiind prăznuit pe 4 octombrie.

„Prin studiile sale dogmatice, publicate în decursul a 50 de ani, profesorul D. Stăniloae este cel mai de seamă dogmatist al Bisericii noastre și, în același timp, unul dintre cei mai apreciați gânditori creștini.”

(Pr. Mircea Păcurariu)

 

Biografie

 

Părintele Dumitru Stăniloae (1903 - 1993) - foto preluat de pe doxologia.ro

Părintele Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) – foto preluat de pe doxologia.ro

A fost cel mai mic dintre cei cinci copii ai familiei lui Irimie și Reveca Stăniloae și a crescut într-un mediu familial profund religios, mama sa fiind nepoată de preot. Educația sa a început în 1917, când s-a înscris la Liceul confesional umanist “Andrei Șaguna” din Brașov.

În 1918, Stăniloae a primit o bursă de la “Fundația Gojdu” pentru clasa a IV-a. Aceasta a fost urmată de o altă bursă în 1922, la Universitatea din Cernăuți. Dezamăgit de metodele și materialele didactice de acolo, el a părăsit universitatea după un an. În 1923, s-a înscris la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, continuându-și educația până în 1924.

Anul 1928 a marcat un moment important în viața lui Stăniloae, când a susținut teza de doctorat intitulată “Viața și opera patriarhului Dosoftei al Ierusalimului și legăturile lui cu Țările Românești” la Cernăuți. A beneficiat de o bursă oferită de Centrul Mitropolitan din Sibiu pentru studii în Bizantinologie și Dogmatică. Acest lucru l-a dus la Munchen, unde a studiat sub îndrumarea profesorului August Heisenberg, tatăl celebrului fizician Werner Heisenberg.

În 1929, Stăniloae a călătorit la Berlin și Paris pentru a-și aprofunda studiile și cercetările asupra operei originale a Sfântului Grigorie Palama. La întoarcerea în România, a fost angajat ca profesor suplinitor, apoi provizoriu. În 1930, a efectuat o călătorie la Constantinopol pentru a cerceta și a copia opera teologică a lui Grigorie Palama. În aceeași perioadă, pe 4 octombrie, s-a căsătorit cu Maria, născută Mihu.

Anul 1932 a fost un alt moment semnificativ în viața lui Dumitru Stăniloae, când a fost hirotonit preot. În același an, a publicat lucrarea “Catolicismul de după război” la Sibiu. Doi ani mai târziu, în 1934, a fost numit director al ziarului “Telegraful Român“, poziție pe care a ocupat-o până în 1945. În această perioadă, a cunoscut și a dezvoltat o strânsă prietenie cu Nichifor Crainic.

În 1936, a fost numit rector al Academiei Teologice din Sibiu, funcție pe care a îndeplinit-o până în 1946. În 1938, a publicat lucrarea fundamentală “Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama” la Sibiu, urmată de “Ortodoxie și românism” în 1939.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1946, părintele profesor Dumitru Stăniloae a fost forțat să renunțe la rectoratul Academiei Teologice de către mitropolitul Nicolae Bălan, la cererea lui Petru Groza, însă a continuat să fie profesor până în 1947. În acest an, a fost transferat la Facultatea de Teologie a Universității din București, ocupând catedra de Ascetică și Mistică. A locuit cu soția și fiica în casa parohială a bisericii Sf. Gheorghe Vechi. În această perioadă, a publicat mai multe volume ale lucrării “Filocalia“.

În anii următori, părintele Stăniloae a fost invitat la conferințe internaționale, inclusiv în 1968 la Freiburg și Heidelberg de către profesorul Paul Miron, cu acordul Departamentului Cultelor din România. În 1969, a conferențiat la Oxford și a legat prietenie cu teologul Donald Allchin.

În 1971, Stăniloae a făcut parte din delegația Bisericii Ortodoxe Române care a vizitat Vaticanul, reflectând astfel interesul său pentru dialogul interconfesional. În 1976, a fost onorat cu titlul de “Doctor Honoris Causa” al Universității din Salonic, un semn al recunoașterii largi a contribuțiilor sale academice. În aceeași perioadă, a continuat să publice volume ale “Filocaliei“, cu volumul al V-lea apărând în București.

În 1977 și 1978, au fost publicate volumele VI și respectiv VII ale “Filocaliei“, urmate de Tratatul de Teologie Dogmatică Ortodoxă (volumele I-III). Aceste lucrări au consolidat statutul său de unul dintre cei mai influenți teologi ortodocși ai secolului al XX-lea. În 1979 și 1980, au urmat alte volume ale “Filocaliei”, atingând volumul al IX-lea.

Anul 1980 a fost deosebit de remarcabil pentru părintele Stăniloae, când a primit premiul “Dr. Leopold Lucas” de la Facultatea de Teologie din Tübingen și a văzut traduceri ale lucrărilor sale publicate în Geneva, New York și Atena.

În 1981, părintele profesor Stăniloae a fost numit “Doctor Honoris Causa” al Institutului Ortodox Sfântul Serghie din Paris și a primit distincția onorifică “Crucea Sf. Augustin din Canterbury” la Londra pentru meritele sale teologice și creștinești. În același an, au fost publicate mai multe lucrări de ale sale, inclusiv “Priere de Jesus et experience du Saint Esprit” și “Teologia morală ortodoxă, vol. II“.

În 1982, a fost onorat cu titlul de “Doctor Honoris Causa” de către Facultatea de Teologie din Belgrad și a ținut conferințe în mai multe orașe din Statele Unite. În această perioadă, a continuat să traducă și să publice lucrări teologice, inclusiv scrierile Sf. Grigorie de Nyssa.

Anii ’80 au continuat să fie o perioadă rodnică pentru părintele Dumitru Stăniloae, cu apariția “Orthodoxe Dogmatik” (vol. I) și alte lucrări semnificative. În 1986 și 1987, au apărut lucrări importante la Craiova și București, consolidându-și statutul de teolog și traducător eminent.

În 1990, părintele Dumitru Stăniloae a devenit membru corespondent al Academiei Române, un semn al recunoașterii naționale a muncii sale. Aceasta a fost urmată în 1991 de numirea sa ca membru titular al Academiei Române și de acordarea titlului de “Doctor Honoris Causa” de către Facultatea de Teologie din Atena. În același an, a publicat mai multe studii de teologie dogmatică și traduceri.

În 1992, a fost numit “Doctor Honoris Causa” al Universității din București, marcând recunoașterea continuă a contribuției sale academice.

Pe 4 octombrie 1993, Dumitru Stăniloae a trecut la cele veșnice, lăsând în urma sa un vast corpus de lucrări care reflectă profunda sa înțelegere și iubire pentru teologia creștină. El a fost comemorat drept “teologul dragostei creștine”, o titulatură care subliniază profunditatea și caldura abordării sale teologice. Acesta a fost un om care nu doar a studiat și a predat teologia, ci a trăit-o în mod autentic în fiecare zi a vieții sale.

 

Influență

 

În anii 1940, cursurile părintelui Stăniloae au avut un impact profund asupra tineretului creștin, într-o perioadă critică de confuzie. Astfel, arhimandritul Roman Braga, viitor membru al Rugului Aprins, își amintește:

La Facultatea de Teologie din București, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae începuse un curs de Mistică Ortodoxă, care formează astăzi materia volumului trei al Teologiei Morale Ortodoxe.

Acel curs, împreună cu Filocalia, ne-au surprins. Era tot ce ne lipsea nouă la vremea aceea. Ele formau o gnoză perfectă, un sistem antropologic bazat pe jurnalele de rugăciune, adică pe experiența Sfinților Părinți din răsărit, despre arta coborârii în noi și întâlnirea intimă cu Dumnezeu în punctul ontologic al ființei noastre, care este de fapt și centrul personalității omului; disciplina respirației în rugăciune, controlul câmpului emoțional, introducerea minții în inimă, până la vederea Luminii necreate, prin practica «Rugăciunii lui Iisus». Sfinții Părinți numeau această disciplină isihasm și este veche de când creștinismul. Duhovnicii au păstrat un secret asupra acestei arte, pe care au transmis-o cu economie, cu inițieri speciale, din părinte în fiu duhovnicesc. Pentru grupul de la Antim, însă, isihasmul era metoda de vindecare a nebuniei omului modern, a cărui dramă este fuga de sine, fuga de o confruntare cu Dumnezeu și amețeala cu mirajul lucrurilor din afară. După misticii răsăriteni, ieșirea din rai este egală cu ieșirea din tine însuți.

Comentariile Părintelui Stăniloae la teologia Sfântului Grigorie Palama schimbă și perspectiva învățământului dogmatic din România, care până atunci se mărginea la schema catolicizantă din Mărturisirea lui Petru Movilă. Prezentarea atributelor dumnezeiești și a Harului ca energie necreată, precum și îndumnezeirea omului „după modul harului”, nu după substanță, ne duce înapoi la izvoarele Sfinților Părinți și la Scriptură. Expresii ca: „fiți dumnezei”, „rămâneți întru Mine și Eu întru voi”, „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”, suntem „părtași firii dumnezeiești”, nu sunt simple figuri de stil, pentru că Duhul Sfânt descoperă niște adevăruri, nu face poezie.

 

Opera

 

Lucrări teologice

- Viața și activitatea patriarhului Dosoftei al Ierusalimului și legăturile lui cu țările românești, Cernăuți, 1929 169 p. (teză de doctorat);

- Catolicismul de după război, Sibiu, 1933, 204 p.;

- Ortodoxie și românism, Sibiu, 1939, 395 p.;

- Poziția d-lui Lucian Blaga față de creștinism și Ortodoxie, Sibiu, 1942, 150 p.

- Viața și învățătura Sf. Grigorie Palama, Sibiu, 1938, 250 + CLX p.;

- Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, 404p.;

- Teologia Dogmatică și Simbolică. Manual pentru Institutele Teologice, 2 vol., București, 1958, 1008p. (în colaborare cu profesorii Nicolae Chițescu, Isidor Todoran și Ioan Petreuță);

- Teologia Dogmatică ortodoxă pentru Institutele Teologice, 3 vol., București, 1978,504 + 380 + 463 p. (considerată “o sinteză amplă a Teologiei Dogmatice a Bisericii Ortodoxe, cu deschideri ecumenice, culme a gândirii dogmatice românești și punct sigur de plecare pentru noi dezvoltări în gândirea dogmatică”);

- Teologia Morală ortodoxă pentru Institutele Teologice, vol. Ill. Spiritualitatea ortodoxă, București, 1981, 320p.;

- Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, 440p.;

- Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, 392 p.;

- Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Craiova, 1990, 705 p.;

- Reflexii despre spiritualitatea poporului român, Craiova, 1992, 162 p.

- Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, București, 1993, 96 p.;

- Comentariu la Evanghelia lui Ioan, Craiova, 1993;

- Iisus Hristos lumina lumii, București, 1993,

- Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Antologie, studiu introductiv și note de Sandu Frunză, Cluj-Napoca, 1993, 240p.

- Filocalia sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși/ Traducere din grecește, introduceri și note, București: Harisma, 1994

 

Lucrări istorice

- “Din urmările Edictului de toleranță în ținutul Hațegului“, în vol.Fraților Alexandru și Ioan I. Lapedatu, București, 1936, p. 837-842;

- “O luptă pentru pentru Ortodoxie în Ţara Hațegului“, în Anuarul XV al Academiei teologice <>”, Sibiu, 1939, p. 5 – 76;

- “Din urmările Edictului de toleranță în ținutul Făgărașului“, în vol. Omagiu lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani, București, 1943, p. 826-833;

- “Lupta și drama lui Inocențiu Micu Clain“, în BOR, an. LXXXVI, 1968, nr. 9 – 10, p. 1137-1185;

- “Uniatismul din Transilvania, opera unei întreite silnicii“, în BOR, an. LXXXVII, 1969, nr. 3-4, p. 355-390;

- Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român, București, 1973, 207 p.;

- “Rolul Ortodoxiei în formarea și păstrarea ființei poporului român și a unității naționale“, în Ortodoxia, an. XXX, 1978, nr. 4, p. 584-603;

- “Vechimea și spiritualitatea termenilor creștini români în solidaritate cu cei ai limbii române în general“, în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3-4, p. 563-590;

- “De ce suntem ortodocși? (românii)”, în MMB, an. I (LXVII), 1991, p.15-27.

A publicat sute de articole și studii teologice, precum și importante traduceri din limba greacă.

 

Citate

 

“Ortodoxia e singura înfățișătoare autentică a cerului pe pământ.”

“Istoria ne învață că poporul român e foarte înclinat spre dezbinări duse până la lupte fratricide. Numai Biserica i-a ocrotit ființa, apărând şi promovând unitatea lui.”

“Nu viziunea bizantină despre existență a produs Liturghia Bisericii, ci Liturghia Bisericii primare a produs viziunea bizantină despre lume.”

„Cel mai frumos şi mai convingător discurs despre dragoste este îmbrăţişarea!”.

„Împărtăşania mai deasă, cu toată pregătirea, face ca în trupul şi sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul şi Sângele cel curat şi înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinţilor în curăţie, în dragoste, în duh de jertfă şi în puterea de a învia spre viaţa de veci, întru fericire”.

„Sfânta Treime este suprema taină a existenţei, care explică toate, sau fără de care nu se poate explica nimic”.

„Iubirea dintre cele Trei Persoane dumnezeieşti este singura explicaţie pentru actul creării”.

„Nu există limită în posibilităţile omului educat”.

„Ortodoxia e schemă pentru viaţa normală şi ajutor dumnezeiesc pentru viaţa normală, adică dogmă şi har dumnezeiesc”.

„Mântuirea stă în strânsă legătură cu responsabilitatea”.

„Viaţa nu poate fi cunoscută raţional, ci numai experimental”.

„Religia nu e o teorie, ci un mod de-a fi”.

„Maica Domnului premerge umanității și toți îi urmează. Premerge în iubire, în curăție, în apropierea de Dumnezeu”.

„Orice persoană sau lucru cuprinde forma sa întreagă în fiecare moment al dezvoltării”.

„Iubirea Sfintei Treimi luminează deplin existența noastră”.

„Cerem ajutor sfinților, Maicii Domnului, socotindu-ne smeriți față de ei, și convinși ca noi înșine nu putem avea o atât de mare ascultare de la Dumnezeu, pentru că nu suntem atât de smeriți ca ei”.

„De pe dealurile bucuriilor în văile necazurilor, așa decurge viața unui om duhovnicesc”.

Părintele Dumitru Stăniloae (1903 - 1993) - foto preluat de pe basilica.ro

Părintele Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) – foto preluat de pe basilica.ro

 

Imnografie

 

Troparulul Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae

Glasul al 5-lea:

Cu întreită cunună încununându-te: a preoției, Părinte, a bunei mărturisiri și cu cea a cuvântării de Dumnezeu, ca un soare strălucești, învățându-ne a cinsti Treimea de o ființă, la Care, Sfinte Dumitru, totdeauna pomenește-ne!

Condacul Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae

Glasul al 8-lea

Podobie: Apărătoare Doamnă…

Pe odraslirea cea în Domnul a românilor, nou-arătatul mare dascăl al Bisericii și înțelept tălcuitor al Filocaliei, pe Părintele Dumitru cu evlavie să-l cinstim după dreptate, credincioșilor, strigând: Bucură-te, Sfinte Dumitru, de Dumnezeu cuvântătorule!

 

(Video) Părintele Dumitru Stăniloae – preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult despre Sf. Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro; fericiticeiprigoniti.net; www.crestinortodox.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si:

- Crâmpeie din viaţa unui sfânt mărturisitor, Părintele Dumitru Stăniloae

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916)

/0 Comentarii/în /de /651 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916)

 

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 - 1916) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Gheorghe Pelerinul s-a născut în anul 1864, în Şugag (astăzi în judeţul Alba) din părinţi binecredincioşi, pe vremea când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic.

Încă din fragedă vârstă mânca puţin, postind, şi iubea singurătatea, având o mare bucurie să se roage în biserica satului, chiar şi atunci când nu erau slujbe, mai mult noaptea; iar ziua, când era cu vitele, se retrăgea în locuri tăinuite şi făcea multe metanii, cugetând la cele dumnezeieşti. După ce a deprins cititul, se ruga cu Psaltirea, încât a învăţat-o pe de rost.

La vârsta de 24 de ani, s-a însoţit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credincioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântaţi de Dumnezeu cu cinci copii. Ca soţ şi tată nu şi-a neglijat deprinderile sale duhovniceşti, împlinind cu şi mai mare evlavie faptele credinţei şi căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui.

Fiind milostiv şi lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deşi el însuşi trăia în sărăcie. Nu se tulbura de mustrările celor apropiaţi, ci tuturor le spunea cu încredere şi pace: „Nu vă tulburaţi, are grijă Dumnezeu să ne hrănească; datoria noastră este să ne rugăm fără încetare şi să facem voia Lui”.

Prin astfel de cuvinte se îmbărbăta şi pe sine şi pe cei din jur. Şi, aşa, omul lui Dumnezeu era totdeauna în pace, cu faţa luminoasă şi cu inima senină, blând şi neîngrijorat, ca unul care vieţuia în lume şi în trup, dar totodată mai presus de lume şi de trup. Rugăciunea neîncetată şi bucuria cerească umpleau inima lui, însoţindu-l toată viaţa.

După ce a trăit paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviinţarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulţi ţărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia şi Psaltirea, a mers pe jos până la Constanţa, apoi cu vaporul până la Ierusalim.

Acolo a rămas patruzeci de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe. Apoi s-a dus şi la celelalte Locuri Sfinte: Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret, Tabor.

La peştera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie şi rugăciune neîncetată; numai astfel avea să-şi mântuiască sufletul său şi să aprindă evlavia în inimile multor oameni.

Mai înainte însă de a începe această vieţuire, a rămas vreme de patruzeci de zile în nevoinţă aspră şi post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmaşul cu năluciri de fiare şi şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa şi cu ţânţarii.

Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos şi a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi diavolul i-a aruncat şi bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalţe.

Iar nebiruitul ostaş al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viaţa sa desculţ, atât vara, cât şi iama. Altă dată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoinţă, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înţeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă stăruinţă a trecut de încercarea celor patruzeci de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputinţele firii, fie de la vrăjmaşul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului.

Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică şi mângâietoare că rugăciunile şi postul au fost bineplăcute şi primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură.

După ce a mers în pelerinaj şi la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase. Într-o noapte, în timp ce se afla în biserica din Şugag la rugăciune, l-a văzut aievea pe diavolul venind la el şi zicându-i cu mare mânie: „Ce faci aici, Moş Gheorghe?”. „Mă rog lui Dumnezeu” a răspuns bătrânul cu îndrăzneală, iar vrăjmaşul a fugit de la el.

Altă dată bătrânul povestea celor mai de aproape ai săi: „Într-o duminică, pe când mă întorceam de la sfânta biserică, am văzut la cârciuma din Şugag mulţi săteni la băut, şi printre ei, mulţime de diavoli, aşa cum n-am mai văzut în altă parte”.

Sfântul n-a mai rămas mult în satul său, ci şi-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin străin şi călător în hotarele ţării. Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla fără grabă, desculţ şi cu capul descoperit, postea şi se depărta de toate desfătările lumii, cutreierând prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului. Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor.

Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpaţii şi s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în tumul clopotniţă al bisericii Sfântul Ioan Domnesc, lăcaş ctitorit de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.

În scurtă vreme a ajuns cunoscut de preoţi, călugări şi mireni, care îl preţuiau ca pe un adevărat om duhovnicesc. În acest loc a rămas până la sfârşitul vieţii sale, având acolo: biserică şi chilie, linişte, duhovnic şi multe mănăstiri în împrejurimi.

Pravila lui așa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălța rugăciuni către Dumnezeu și făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile orașului, șoptind neîncetat psalmi, desculț și cu capul descoperit, vara și iarna. Nu se întorcea până nu sfârșea toată Psaltirea de rostit într-o zi. Lunea, miercurea și vinerea nu mânca nimic, până a doua zi. Iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu și viața duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba și buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârșită, mărturisitoare și adâncă, purtând totdeauna în brațele sale fie Evanghelia, fie Psaltirea.

Adeseori intra în câte o brutărie și cumpăra câte un sac de pâine, pe care cineva îl ducea până la turn. La ora la care se întorcea, în jurul lui se adunau o mulțime de săraci, și fericitul Gheorghe le împărțea pâinile. Celor care îi cereau bani le dădea ceea ce primise pe drum. Iar după ce termina de făcut milostenia trupească, începea pe cea sufletească: venind rândul celor împresurați de necazurile și poverile vieții, înțeleptul bărbat stătea de vorbă cu fiecare, îl îmbărbăta, îl sfătuia și se ruga pentru cererea lui, iar oamenii simțeau că harul și mila lui Dumnezeu se coboară peste ei prin rugăciunile și sfaturile Sfântului.

Toate mânăstirile dimprejur îi erau nespus de iubite, dar mai ales Bistrița, unde era icoana Sfintei Ana. Aproape de mânăstirea Sihăstria, moșul Gheorghe și-a săpat pentru nevoință o groapă, în care se ascundea, rugându-se aproape toată ziua; iar când se întorcea în mănăstire, îi spunea plin de mulțumire părintelui Ioanichie, starețul acestei mănăstiri: „Astăzi am fost în cer!”.

La aceste mânăstiri mergea adeseori pentru rugăciune și să-i întâlnescă pe părinții duhovnicești, la care avea multă evlavie și care, la rândul lor, îl primeau pe bătrân ca pe un sfânt, mulți dintre ei fiindu-i chiar ucenici și alegând cinul îngeresc mișcați de sfințenia vieții bătrânului.

Odată, Moșul Gheorghe voind să meargă cu trenul spre Roman, s-a urcat fără bilet în vagon, căci nu avea bani. Con­duc­torul, care din întâmplare nu-l cunoștea, l-a coborât din tren la prima stație, deși călătorii care-l cunoșteau l-au rugat să-l lase să ajungă la Roman. Bătrânul a plecat pe marginea căii ferate, zicând: „Drăguță, rămâneți cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Însă, când să pornească trenul, trenul nu mai pornea deloc. Au schim­bat locomotiva; au schimbat conductorul, dar trenul nu pornea. Atunci unul dintre func­ționarii gării a zis: „Ați dat jos din vagon pe Moșul Gheorghe? De aceea nu poate pleca trenul. Acela este un om sfânt. Duceți-vă și-l chemați înapoi.” Au alergat îndată după el, l-au adus, l-au urcat în vagon și imediat a pornit trenul din gară.

O altă minune, istorisită de Părintele Ilie Cleopa, s-a săvârșit la Târgu Neamț. O evreică tânără nu putea să nască și era gata să moară. Au venit o mulțime de doctori, dar nu au izbutit nimic. Atunci rudele ei au venit la Moșul Gheorghe, în timp ce acesta rostea oamenilor pre­dică, și l-au chemat să se roage pentru ea. Când dreptcredinciosul Gheorghe a deschis ușa casei ei, a strigat: „Deschide-te, cu Dumnezeu și cu Maica Domnului!” Și îndată s-au deschis legăturile ei și a născut, iar Sfântul a venit și i-a făcut cruce pe cap copilului și a spus: „Să fie al lui Hristos!” Și s-a făcut sănătoasă și s-a botezat și ea și copilul, și i-a pus numele Gheorghe, după Moșul Gheorghe. Și s-au botezat atunci toate rudele femeii din Târgu Neamț.

În anul 1914 fericitul Gheorghe îi spunea tatălui Evdochiei Ștefan că va începe război, dar să nu se teamă, că se va întoarce sănătos de pe front, însă fratele lui nu se va întoarce întreg. Și într-adevăr așa a fost, acela s-a întors sănătos, iar fratele lui a venit fără o mână din război.

Maica Zenovia Iacov de la Mănăstirea Văratec amintea că Sfântul i-a prorocit ce avea să i se întâmple în viață și că va deveni monahie. Starețului Ioanichie Moroi i-a profețit, cu mai mult de 25 de ani înainte, necazurile prin care avea să treacă atât el, cât și obștea Sihăstriei Secului.

Ziua morții și-a cunoscut-o de mai înainte, arătând-o prin cuvinte prorocești: „O să mor când s-or tulbura popoarele și, la moartea mea, va fi sărbătoare și vor trage clopotele din țară.” Aceste cuvinte s-au adeverit când, în anul 1916, de praznicul Adormirii Maicii lui Dumnezeu, trupul Sfântului a fost găsit răposat, tocmai când țara intra în război iar clopotarul bisericii Sfântului Ioan din Piatra Neamț urca să tragă clopotele. La îngroparea lui s-au aduna mulțimi nenumărate, fiecare căutând să ia o ultimă binecuvântare de la cel adormit și cerându-i rugăciune de mijlocire către Dumnezeu. A fost îngropat în cimitirul orașului Piatra Neamț, cu același cojoc rupt, desculț, fără acoperământ pe cap, cu toiagul pribegiei sale, având pe față același zâmbet curat ca în toată viața.

După optsprezece ani, unul dintre ucenicii lui, vrând să-i mute cinstitele moaște la Râșca, a venit cu căruța la Piatra Neamț și, dezgropându-le și punându-le într-un sicriaș, a pornit la drum. Dar, prin dumnezeiasca rânduială, căruța nu a ajuns la Râșca, ci la mânăstirea Văratec, în a căreia gropniță au și fost așezate până astăzi. Sfântul Gheorghe Pelerinul a viețuit în smerenie și osteneală, fiind propovăduitor, prin viață și prin cuvânt, al Evangheliei lui Hristos, pentru care a fost hărăzit de Dumnezeu cu bogat har, prin care a săvârșit minuni și vindecări, atât în vremea vieții pământești, cât și după moarte, fiind cinstit de credincioși. De aceea, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinților, cu zi de pomenire la 17 august.

Pentru rugăciunile Sfântului Gheorghe Pelerinul, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 - 1916) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Gheorghe Pelerinul

Glasul 1

Pe nevoitorul cel mare și următorul sihaștrilor, pe fericitul pelerin al lui Hristos, în cântări să-l cinstim, strigându-i cu evlavie: Sfinte Gheorghe, prin rugăciunile tale, luminează calea vieții noastre.

Condacul Sfântului Gheorghe Pelerinul

Glasul 8

Podobie: Apărătoare Doamnă…

Toată viața cu credință lui Hristos urmând, ai lăsat toate pentru numele cel sfânt al Lui și în lume L-ai vestit, Sfinte Gheorghe, nici încălțăminte purtând, nici două haine având, și nici capul, fericite, acoperindu-ți; pentru aceasta, strigăm: Bucură-te, vas al alegerii!

 

VREI SĂ REUȘEȘTI ÎN CE-ȚI PROPUI? INSPIRĂ-TE DIN VIAȚA SFÂNTULUI GHEORGHE PELERINUL!

 

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 - 1916) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Gheorghe Pelerinul (1846 – 1916) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

articol preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Am vrut să știu de la o prietenă care excelează într-un domeniu extrem de competitiv care e secretul ei. „Mi-am urmat drumul, oricât de greu a fost”, mi-a răspuns înainte să închei de formulat întrebarea. „Și nu ți-a păsat de nimeni?”, am continuat eu. „Ei, nici chiar așa!” mi-a explicat ea. „Nu poți face nimic de unul singur. Și nici nu poți să-i calci pe alții în picioare, ca să reușești…”

 

„Ce să caute o asemenea discuție într-un text pentru #ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica?! Dacă ne luăm după titlu, ar fi urmat să scrii despre Sfântul Gheorghe Pelerinul” m-ați putea atenționa, pe bună dreptate. „Ce legătură are o poveste de succes de azi cu povestea unui om simplu care s-a născut în urmă cu aproape 180 de ani?!”
Hai să vedem!

 

O VOINȚĂ DE FIER, UN SUFLET DE AUR

 

Născut în 1846, într-un sat uitat de lume – Șușag, din județul Alba – Gheorghe Lazăr părea că va duce o viață simplă, de țăran așezat, care își crește copiii, își lucrează pământul și își îngrijește gospodăria. S-a căsătorit la 24 de ani și a avut o familie armonioasă pe care o întreținea ocupându-se de creșterea animalelor.

 

Însă în inima lui ardea un dor: acela de a trăi cât mai aproape de Dumnezeu. Se ruga mult, retrăgându-se – deseori – la marginea pădurii lângă care locuia. Rămânea aici până noaptea târziu, până ce termina de rostit rugăciunile de fiecare zi și de citit Psaltirea. De altfel, învățase psalmii pe de rost și avea o Psaltire cu care umbla peste tot.

 

Într-o zi, a plecat în Țara Sfântă, pe urmele Mântuitorului. Acolo, a cunoscut un pustnic căruia i-a mărturisit că ar vrea să se călugărească. Acesta nu l-a încurajat, ci i-a dat de făcut ceva foarte dificil: să umble prin lume și să le vorbească oamenilor despre Dumnezeu.

 

„Oi fi eu în stare?” s-a întrebat el. „Cine să mă asculte? Cum să-i învăț eu pe oameni credința?”

 

Ca să se pregătească pentru o asta, s-a retras 40 de zile în deșert, s-a rugat, a postit și, probabil, s-a luptat cu unele frământări interioare pe care cu greu ni le putem imagina.

 

Tradiția spune că, în Pustia Iordanului, la Moș Gheorghe a venit diavolul de două ori și – de supărare – i-a aruncat o dată cușma de pe cap și altă dată – bocancii din picioare.

De atunci, a hotărât să nu-și mai acopere capul și să umble desculț până la sfârșitul vieții, în semn de smerenie, ca un om care nu mai este preocupat de cele materiale, ci doar de cele duhovnicești.

 

Din Țara Sfântă, Moș Gheorghe Lazăr a trecut și prin Athos, apoi a revenit la familia lui și a rămas alături de ai săi până ce copiii au crescut suficient, ca să se poată descurca singuri. După asta, a pornit prin Moldova, pe la mănăstiri.

 

Cu cojocul lui pe sub care purta o cămașă aspră, din cânepă; cu o cruce la gât; cu Psaltirea la el, mergea de la mănăstire la mănăstire, era nelipsit de la slujbe, vorbea cu duhovnicii și cu oamenii. Așa a ajuns la Mănăstirile Bistrița, Sihla, Sihăstria, Agapia, Văratec, Nechit și prin alte locuri… Pe drum, i s-au alăturat alți pelerini și mulți dintre ei i-au devenit ucenici.

 

Sfântul Gheorghe Pelerinul a călătorit aducând alinare și mângâiere celor care îl întâlneau. Viața lui a devenit o continuă mărturisire.

 

Până la urmă, s-a stabilit în Piatra Neamț, unde a locuit 26 de ani, într-o chilie din turnul Bisericii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, una din ctitoriile lui Ștefan cel Mare. Documentele vorbesc despre existența unei curți domnești în preajma lăcașului cunoscut în zilele noastre sub numele de Biserica „Sfântul Ioan” – Domnesc.

 

NU MAI TRĂIA PENTRU SINE, CI PENTRU CEILALȚI

 

Oamenii intuiau că Moș Gheorghe are o viață sfântă. Le era drag și îl chemau la ei să îl îmbrace, să îl hrănească, să îl adăpostească.

 

„Lasă, drăguță, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre! Mulțumesc, drăguță, dar nu am nevoie de nimic. Dumnezeu să vă primească dragostea, dați la alții mai săraci!”, le zicea el celor care îi ofereau ceva de încălțat sau de îmbrăcat.

 

Din când în când primea, totuși, câte un bănuț sau pâine, iar după aceea împărțea totul cu săracii care îl așteptau zilnic aproape de chilia sa.

 

 

– Moș Gheorghe, ajută-mă! i-a strigat odată un bărbat evreu, care îl căutase pe străzi ore bune. Vino repede, că moare!

– Drăguță, lasă să termin predica, i-a răspuns cel căutat, care tocmai le vorbea oamenilor din târg.

– Moșu’ Gheorghe, chiar acum moare! a insistat bărbatul.

– Nu moare nimeni, l-a liniștit bătrânul.

După ce și-a încheiat cuvântarea, a mers după el, fără să întrebe nici măcar cui i se întâmplă o nenorocire. Când a intrat în casă, a aflat că fiica acestuia urma să nască, dar nu putea să-l aducă pe copil pe lume. Avea dureri cumplite, fuseseră la ea mulți doctori, totuși niciunul nu știuse ce să-i facă.

 

Moș Gheorghe s-a apropiat de tânăra mamă, s-a rugat, a binecuvântat-o, durerile au încetat și femeia a născut un prunc sănătos.

– Să fie al lui Hristos! a spus bătrânul și i-a făcut o cruce pe cap.

Iar acest lucru chiar s-a întâmplat: copilul a fost botezat și a primit numele salvatorului său! Pe deasupra, mama și toți ai casei s-au convertit, devenind creștini.

 

DISCIPLINA, ÎNAINTE DE TOATE

 

Oriunde a umblat, Sfântul Gheorghe Pelerinul nu s-a abătut de la programul său de rugăciune: noaptea dormea vreo 2-3 ore, apoi, se ruga și făcea sute de metanii. Dacă rămânea în sate, în orașe sau la mănăstiri, căuta o biserică, intra în ea puțin înainte de miezul nopții și ieșea de acolo dimineața, în zori.

 

În tot acest timp, se ruga pentru toți oamenii care îi dăduseră milostenie, fără să uite vreun nume. Un martor povestește că pentru fiecare om pomenit făcea o închinăciune și zicea așa:

– Preasfântă Treime, miluiește pe cutare care m-a miluit pe mine păcătosul!

 

În afară de acest program riguros, mai făcea ceva: umbla zi de zi pe străzile orașului recitând psalmi și se-ntorcea în chilia sa din turn abia când termina de spus toată Psaltirea. Ținea post negru lunea, miercurea și vinerea. În celelalte zile mânca doar o dată. Își măsura atent cuvintele și, când vorbea, își mărturisea credința în Dumnezeu.

 

HOTĂRÂT, CHIAR ȘI DUPĂ MOARTE

 

Sfântul Gheorghe Pelerinul a părăsit această lume în 15 august 1916 și a fost înmormântat în cimitirul din Piatra Neamț. După 18 ani, un fost ucenic care ajunsese stareț, a hotărât să îl dezgroape și să îl mute la mănăstirea pe care o conducea.

 

Vara lui 1934. Părea o zi ca oricare alta, doar că arșița se îmblânzise. În aerul greu de liniștea cimitirului, câteva adieri aduceau cu ele, de nu se știe unde, un miros de tămâie.

 

Starețul se pregătea să ducă osemintele lui Moș Gheorghe la Mănăstirea Râșca. Le dezgropase, le pusese într-un sicriaș, iar sicriul îl așezase într-o căruță. S-a rugat, și-a făcut cruce și a dat bice cailor.

 

Aceștia au pornit. Dar când au ajuns la locul în care se încrucișau drumurile spre Râșca și spre Văratec, s-a întâmplat ceva neașteptat: bidivii s-au oprit și au refuzat să înainteze. Nimic nu-i putea urni din loc, nici măcar vorbele blânde ale starețului. „Poate niște bice pe spinările lor ar fi de folos”, s-a gândit el, dar nu a apucat să își pună gândul în practică, deoarece caii au luat-o la galop, direct spre Văratec și s-au oprit tocmai în fața mănăstirii. Preotul a înțeles astfel că bătrânul Gheorghe Lazăr își dorea, de fapt, să rămână acolo.

 

L-a dus deci în biserică și a făcut un parastas, împreună cu maicile care ieșiseră să vadă ce se întâmplă. Apoi, osemintele au fost așezate sub altar, în osuar, unde au stat multă vreme, până ce au fost mutate în biserică, pentru ca pelerinii să ajungă mai ușor la sfânt.

 

Moș Gheorghe Lazăr a fost canonizat în anul 2017, este primul sfânt român din calendar care a fost numit numele „Pelerinul” și este sărbătorit în 17 august.

 

CE POȚI ÎNVĂȚA – DECI – DIN VIAȚA SFÂNTULUI GHEORGHE PELERINUL, CA SĂ REUȘEȘTI ÎN CEEA CE ÎȚI PROPUI?

 

În primul rând, responsabilitatea. Deși nu a fost niciodată călugăr, când a decis să ducă o viață de monah, a făcut acest lucru ca și cum ar fi jurat în fața lui Hristos că va renunța la lume și Îl va sluji pentru totdeauna.

 

Disciplina sfântului e o altă sursă de inspirație pentru cei care vor să facă performanțe, pentru că nimic notabil nu se obține fără reguli, fără consecvență și fără muncă.

 

De la Sfântul Gheorghe Pelerinul se mai pot învăța dăruirea și râvna: în rugăciune și în tot ce făcea.

 

În sfârșit, perseverența sa e un exemplu pentru mulți cei de azi.

Oricât de greu i-a fost, nu s-a plâns de nimic, nu a cerut nimic pentru el, iar odată ce și-a asumat misiunea de pelerin, nu a mai renunțat la ea.

 

Povestea Sfântului Gheorghe Pelerinul ne inspiră așadar să ne urmăm scopurile bune și să nu ne lăsăm descurajați de obstacole.

 

Voi ce învățați din viața acestui sfânt? Ce v-a impresionat, din tot ce a făcut el? Ce ați schimba în viața voastră, inspirându-vă din povestea sa?

 

✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet

 

 

cititi mai mult despre Sfântul Gheorghe Pelerinul si pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro

cititi si:

- Sfântul Gheorghe Pelerinul – moșul desculț, făcător de minuni

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960)

/0 Comentarii/în /de /3.639 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

 

Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană.

Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț (1913 - 1960) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 - 1960) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Viața

 

S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Ecaterina și Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinți.

Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuță”. La 6 luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie își dă sufletul.

După doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinții.

El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești.

În 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii.

Primii ani de școală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și liceul „Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

Dorul spre Împărăția lui Dumnezeu și al vieții pustnicești, după exemplul și pilda Părinților care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viața monahicească.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot.

Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus:

„Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”

După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze.

Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”

Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet.

În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.

Între anii 1934–1935 își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie.

După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeași ascultare.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălțarea Domnului – ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt – primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan.

Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.

Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an.

După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului.

Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Lavra Sf. Sava cel Sfințit de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.

Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă.

De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii.

Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.

Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă.

Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți.

Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el.

Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939–1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite.

Între anii 1940–1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.

În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim.

În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.

Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca.

Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo.

Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.

Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.

Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).

Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc.

Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.

În sărbători mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.

În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.

În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare.

Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, 5 august 1960, la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Iisus Hristos, la vârsta de numai 47 de ani.

După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Știuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii.

A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.

După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ.

O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.

De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc.

Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20–21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice.

 

Recunoaștere

 

Chiar înainte de a fi procedat la „canonizare”, adică la trecerea lui în rândul sfinților, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața moaștelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.

În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamț s-a construit o biserică în cinstea sa (sfințită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic în anul 1996).

Sfântul Ioan Iacob este, de asemenea, și patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi.

Trăgându-se de origine din părțile Dorohoiului, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât ca Sfântul Ioan Iacob să fie protectorul și mijlocitorul elevilor, profesorilor și ostenitorilor acestei scoli teologice înaintea Bunului Dumnezeu.

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 - 1960) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Scrieri

 

Publicate

- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer, Editura Trinitas

- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, București, 2000, pag.624

- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, (conține toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată)

 

Fragmente

Canonisirea împiedicată de cei adormiți

La un Preasfințit Episcop
au venit din eparhie
plângeri contra unui preot
cu năravul la beție.

Și precum aceste plângeri
stăruiau necontenit,
s-a găsit de cuviință
să-l oprească de slujit.

S-a alcătuit scrisoare
spre a lui canonisire,
ca prin asta parohia
și cei mari să aibă știre.

Dar când dă să iscălească
Preasfințitul la sfârșit,
s-a făcut un vuiet mare,
mii de glasuri s-au pornit:

Sf. Ioan Hozevitul
„Nu! Nu! Nu! Să nu faci asta!”
auzit-a din văzduh,
și scăpând din mână pana
tulburatu-s-a la duh.

Cugetând puțin bătrânul
s-a gândit că-i o părere,
căci îi țiuie urechea
uneori de priveghere.

Deci, apucă iar condeiul
ca să facă iscălire,
dar în clipa-aceea iarăși
se aude glăsuire!

„Nu! Nu! Nu! Arată-i milă!”
se aude lămurit,
și de frică Arhiereul
a lăsat de iscălit.

Dar venindu-și iar în fire,
vrea să termine de scris,
socotind acele glasuri
nălucire ca de vis.

Dar a treia oară, mâna
a-nceput a-i tremura,
căci potopul cel de glasuri
mai năvalnic răsuna.

Aruncând din mână pana
a lăsat neiscălit
și chemând pe cel cu vina,
cu blândețe i-a grăit:

„Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste știri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?”

„Toate sunt adevărate,
Preasfințitul meu stăpân,
mă înșel cu băutura
și de rău cu drept mă țin!

De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
dar năravul băuturii
deseori m-a biruit.”

„Dar, (îi zice lui Vlădica)
slujba cum ți-o împlinești?
căci de-acuma ai pedeapsă
șapte ani să nu slujești!”

„Preasfințite, eu din ziua
întru care m-ai sfințit,
n-a rămas în parohie
nici un om nepomenit.

Mai cu seamă eu, smeritul
foarte mult mă sârguiesc
ca pe cei trecuți din viață
pururea să-i pomenesc.”

Auzind Vlădica asta
a-nțeles cine striga,
și rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la parohia ta!

Eu asemenea persoane
nu le pot canonisi,
căci atunci pe mii de duhuri
aș putea nedreptăți!

Cei din viață cer pedeapsă
după faptul arătat,
iară cei din altă lume
solitor te-au câștigat!

Am aicea zeci de plângeri
scrise doar ca să te cert,
dar din ceruri, mii de glasuri
strigă astăzi să te iert!

Moaștele Sf. Cuvios Ioan
Mergi la slujba ta în pace,
dar să nu mai faci sminteli.
Ți să nu mă uiți pe mine
la a slujbei rânduieli!”

(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, ed. Lumină din Lumină, București, 2000, pag.140-142)

 

Turnul Babel – Sf. Ioan Iacob de la Neamț

Mintea omului de azi
Umblă după născociri,
Care pregătesc pierzarea
Necăjitei omeniri.
Goana după stăpânire
Și nesațiul de averi
Izgonește iarăși pacea
Care ne zâmbise ieri.
Dragostea cea creștinească
Stă departe, la surghiun
Iar în urmă crește ura
Contra „binelui străbun”.
Lumea vrea ca să-şi croiască
Viața fără Dumnezeu
De aceea cu grăbire
Face născociri mereu.
Un potop de bună voie
Singură și-a pregătit
Iar pe „chivotul salvării”
Lumea l-a disprețuit.
Omul își gătește iarăși
„Turnul Babel” pe pământ,
Vrând să strice temelia
„Sfântului Așezământ”.
„Limbile” aproape toate
Iarăși s-au amestecat
Și nu-i mult până le vine
Ceasul de încăierat!

preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

Glasul al 8-lea:

Pe tine, Părinte, te cinstim, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea, urmând lui Hristos și în valea Iordanului, în peșteră pustnicească, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău.

Alt tropar al Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

Glasul al 8-lea:

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea lui Hristos și în valea Iordanului te-ai așezat spre nevoință. Pentru aceasta și cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

Glasul al 8-lea:

Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit și în pustie locuind, cu liniștea duhului te-ai logodit, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, cu evlavie, laudă și cântare îți aducem, zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, astăzi, floare prea aleasă a Bisericii noastre.

 

Sfântul Ioan Iacob: Infirmier pe front, doctorul mănăstirii și al beduinilor

 

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul (1913 - 1960) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ioan Iacob este cunoscut mai ales ca poet creștin, dar sensibilitatea sa a lucrat foarte mult și în domeniul filantropiei. În contextul Anului omagial al tuturor sfinților tămăduitori fără de arginți, vă amintim că grija Sfântului Ioan față de semenii bolnavi este un exemplu edificator pentru orice creștin.

De tânăr, cuviosul muncea cu multă dragoste oriunde era rânduit.

 

Infirmier pe front

În toamna anului 1934, pe când sfântul era frate rasofor, a fost luat în armată.

„La regiment s-a prezentat în uniformă călugărească și când l-au văzut ofițerii cu un chip așa de blând și cuvios, l-au repartizat la infirmerie, dându-i în primire și uniforma militară”, notează părintele Ioachim Pârâială, conform unui volum despre viața și opera cuviosului Ioan Iacob*.

În toate cele nouă luni de stagiu a îngrijit, „ca și la mănăstire, cu multă dragoste și milă, toți bolnavii, dându-le cuvinte sfinte de mângâiere și întărire sufletească, ca un adevărat samarinean milostiv”.

Câțiva ani mai târziu, ajungând la Mănăstirea „Sfântul Sava” din pustiul Hozevei, i-a fost din nou încredințată ascultarea de infirmier.

 

Doctorul mănăstirii

„Ca infirmier, cuviosul părinte Ioan era căutat și așteptat de toți părinții bolnavi din mănăstire, îngrijindu-i cu multă dragoste și milă, ca de altfel, pe toți pelerinii închinători care se îmbolnăveau pe cale.

Cu timpul însă, au început să-l caute și arabii și beduinii de prin împrejurimi și din deșert, cărora le alina suferințele și le bandaja rănile, pentru aceasta, toți numindu-l doctorul mănăstirii”, relatează același părinte, ucenic al Sfântului Ioan.

Despre acest lucru vorbesc și acum unii arabi și beduini din deșertul Iudeii, care pe atunci erau copii și l-au cunoscut pe doctorul mănăstirii – Abuna (Părintele) Ioan Românul.

 

Cruțat de beduini

În același volum se arată că odată, mergând de la Ierusalim, la Mănăstirea „Sfântul Sava”, pe Valea Cedrilor, cale de aproximativ patru ore de mers pe jos prin loc pustiu, dintr-odată i-au ieșit în cale niște beduini cu bâte în mâini și cu pietre, voind să-l ucidă, crezând că este părintele Pavel, economul mănăstirii, pe care îl urau și căutau mereu prilej să-l omoare.

Când unul dintre beduini a ridicat bâta să-l lovească, altul dintre ei a strigat: „Stai, nu-l lovi, căci nu este Pavel, ci este doctorul mănăstirii!”. Așa a scăpat cuviosul părinte Ioan de la o moarte sigură.

Începând Al Doilea Război Mondial, arabii aduceau mulți răniți bolnavi în curtea mănăstirii, iar părintele Ioan îi îngrijea cu multă milă. Însă, călugării mănăstirii, din cauza aceasta, nu mai aveau liniște. Văzându-se istovit și epuizat de putere, părintele Ioan s-a mărturisit la duhovnicul său, părintele Sava, luând de la acesta binecuvântarea să plece în pustie, la liniște.

 

BOCANCII SFÂNTULUI IOAN IACOB HOZEVITUL

 

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 - 1960) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet – preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Ilustrație de Astrid Mușat

#ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica

MICUL ORFAN

Acum exact 111 ani, în satul Crăiniceni din Moldova s-a născut un băiat pe care părinții l-au botezat Iliuță, pentru că venise pe lume în 23 iulie, la câteva zile după sărbătoarea Sfântului Ilie. Părinții lui – Maxim și Ecaterina – erau tare, tare credincioși. La fel și bunica Maria: rămasă văduvă, ea ar fi vrut să meargă la mănăstire, să fie călugăriță.

Dar nu și-a dus gândul până la capăt pentru că Iliuță a rămas orfan de mamă la numai șase luni. În grija cui să-l lase pe băiat?! se întreba ea. Lui Maxim i-ar fi fost tare greu să îl crească singur…

Îl va ajuta ea! a hotărât bunica Maria. Îi va fi copilului ca o mamă. Îl va învăța de toate. Îi va arăta cum să se roage. Îl va duce la biserică… Și, cine știe? Poate că, atunci când va fi mare, se va face preot.

Mult își dorea bunica Maria să aibă un preot în familie. Se ruga și pentru asta, și pentru ca Dumnezeu să îl păzească pe cel mic. De aceea, mereu îl culca lângă sfintele icoane…

Când toți adormeau, Maica Domnului cobora din icoană, lângă copil. Îl lua în brațe. Îl legăna. Și îi cânta.

Bunica nu se despărțea de Iliuță nicio clipă. Când mergea la câmp, îl punea în traistă și îl ducea cu ea. Cu căpșorul afară din trăistuță, copilul privea lumea și se tot minuna de ce vedea.

A trecut timpul. Era anul 1916. În lume, de doi ani pornise un război. Maxim, tatăl copilului, s-a dus și el pe front, dar și-a pierdut viața. Acum, Iliuță era orfan de amândoi părinții. O avea însă pe bunica Maria… Dar lângă el mai era și Maica Domnului din icoană.

Din când în când, Iliuță visa cum aceasta coboară la el.

Îl lua în brațe. Îl mângâia. Îl binecuvânta. Iar Iliuță simțea că Fecioara Maria îl iubește ca Mama Maria, femeia care îl creștea.

Bunicii, Iliuță așa îi spunea: Mamă!

ADEVĂRUL

Bunica Maria nu-i spusese niciodată că nu-i e mamă. Ce rost ar fi avut? Oricum îl iubea cu o dragoste nemăsurată.
Cât a mers la școală în Crăiniceni, elevul Ilie Iacob a învățat foarte bine.

Bunica era atentă ca el să își facă întotdeauna temele…

Seara, îl punea să citească din cărțile sfinte, chiar dacă i le citise până ce aproape că le învățase pe de rost. De fiecare dată când copilul ajungea la paginile cu patimile Domnului, bătrâna plângea.

Odată, el a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi așa tare când citesc patimile Domnului?”

Multă vreme, bătrâna nu i-a zis nimic. Dar într-o bună zi, i-a mărturisit că ea nu-i este mamă și că el a rămas, de fapt, fără părinți… „De aceea plâng, i-a explicat bunica Maria, că sunt bătrână și după moartea mea vei rămâne singur și orfan pe lume. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață – a mai zis ea, decât să ajungi preot și să slujești lui Hristos”.

ALEGEREA

La 10 ani, Ilie Iacob a ajuns în grija unchiului său, Alecu, pentru că și bunica lui a plecat din această lume.

Cât a fost școlar, s-a descurcat tare greu. La liceu, fiind orfan, nu plătea taxele școlare, însă nu avea bani nici pentru haine, nici pentru excursii, nici pentru cheltuielile de zi cu zi.

Nu avea nici măcar cu ce să își cumpere manuale. Totuși, reușea să fie un elev excepțional. Cum?! În fiecare zi, după ore, cerea cărțile de la profesori. Le citea noaptea și le înapoia în ziua următoare. Așa a învățat la toate materiile.

Când a trebuit să meargă la facultate, rudele l-au îndemnat să se facă preot. Dar el își dorea să fie călugăr. Neștiind ce să aleagă, tânărul s-a rugat. S-a rugat mult, cu lacrimi. I-a cerut lui Dumnezeu să-i arate ce cale să urmeze: preoția sau călugăria?

Și, deodată, a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”

Așa că, la 20 de ani, Ilie Iacob a mers la Mănăstirea Neamț. Aici a fost primit cu drag și i s-au dat niște „ascultări”: a fost pus să lucreze ca ajutor de farmacist, să îngrijească bolnavii și biblioteca. S-a dovedit a fi foarte harnic.

A devenit monah în 9 aprilie 1936, primind un nou numele Sfântului Ioan Botezătorul.

PLECAREA

Știi unde au trăit Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ilie? În toamna anului 1936, călugărul Ioan Iacob a plecat pe urmele acestor oameni sfinți. A ajuns în Țara Sfântă, în locuri prin care, cândva, a pășit Iisus Hristos și a făcut minunile pe care le citim în Evanghelii.

Aici, a fost călugăr la mai multe mănăstiri. A fost tot infirmier și bibliotecar, dar a mai avut și alte responsabilități. Tot aici a fost făcut preot, așa cum visase – cândva – bunica lui.

A devenit și stareț al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”, de pe Valea Iordanului, aproape de locul în care S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

La schit veneau mulți pelerini din România și starețul Ioan Iacob îi primea cu inima deschisă. Îi spovedea și îi sfătuia.

Zi de zi făcea slujbe în limba română. Scria sfaturi pentru călugării români și versuri în limba română – pentru românii care vizitau acele locuri.

În plus, traducea din limba greacă în românește cărți folositoare pentru suflet.

Când vorbea și scria în limba lui, își alina dorul de țară, de Mănăstirea Neamț, de locurile copilăriei…

În România, nu se va mai întoarce niciodată.

Iar el știa acest lucru!

PRIETENII DIN PUSTIU

La un moment dat, Sfântul Ioan Iacob s-a mutat într-o peșteră din pustiul Hozeva.

Nu era o peșteră obișnuită.

Acolo, Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria, s-ar fi rugat lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică.

Iar El a ascultat-o.

A rămas în acel loc până la sfârșitul vieții.

Nu primea vizitatori.

Cu lumea comunica prin ucenicul său, Ioanichie, care stătea cu el.

În singurătate, scria în românește, traducea din greacă și era cu gândul la Dumnezeu.

Dormea puțin, pe o scândură. O piatră îi ținea loc de pernă.

Mânca și mai puțin: mai ales pesmeți, pe care-i împărțea cu păsărelele venite din pustiu la fereastra și la intrarea peșterii sale.

Timpul trecea.

Cu rugăciuni.

Cu dor de România aflată departe.

Cu multe suferințe și boli de care Sfântul Ioan Iacob nu se plângea.

Iar Dumnezeu l-a chemat la el într-o zi de miercuri, 5 august 1960.

Avea 47 de ani.

La înmormântare, în peșteră au venit, pe lângă preoți și călugări, niște musafiri cu totul și cu totul neașteptați.

Când slujba a început, au apărut multe păsări.

Erau cele cărora le dăduse zilnic să mănânce.

Veniseră să își ia rămas-bun de la ocrotitorul lor, înainte ca trupul lui să fie pus în mormântul din stâncă.

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 - 1960) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

REÎNTÂLNIREA

Au trecut 20 de ani.

Într-altă parte a lumii, în America, un preot-călugăr care trăise cândva la Hozeva și care fusese ucenicul Sfântului Ioan Iacob, ducea dorul sfătuitorului său. Într-o noapte, i s-a arătat în vis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfânta Ana din pustiul Hozeva și mă vei vedea”, i-a spus el.

Acesta nu a mai stat pe gânduri. În vara anului 1980, s-a întors în Țara Sfântă, unde a aflat că Sfântul Ioan Iacob nu mai era în această lume. Atunci, a mers să se închine la mormânt. A urcat în peșteră. S-a rugat. A plâns. Și-a dorit să-l mai vadă o dată pe duhovnicul său, ca să-i sărute măcar veșmintele.

Când mormântul a fost deschis, un miros plăcut s-a revărsat afară. Când s-a apropiat, a văzut că trupul sfântului și îmbrăcămintea erau întregi. Iar după câteva zile, moaștele Sfântului Ioan Iacob au fost coborâte din peșteră și duse la Mănăstirea Hozeva, unde se află și acum.

Erau mii de oameni acolo, în ziua în care trupul neputrezit și bine mirositor a fost pus în raclă și așezat în biserică.

Printre ei – și o româncă. Aceasta trăia de ani buni la Ierusalim.

Fără să o vadă nimeni, femeia a luat bocancii sfântului. Voia să aibă o amintire de la el! A dus încălțările acasă, unde le-a îngrijit ca pe un lucru de mare preț. Dar într-o noapte, sfântul i s-a arătat în vis, certând-o: „Femeie, să-mi aduci bocancii înapoi!” Aceasta s-a înfricoșat și l-a ascultat.

Până azi, bocancii tociți și prăfuiți se află în picioarele Sfântul Ioan Iacob.

În pustiul Hozevei, pe lângă mulți sfinți despre care citim în cărți, există și un sfânt român: Sfântul Ioan cel Nou de la Neamț. I se mai spune: Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Ziua lui este în 5 august.

Oameni din toată lumea vin la el, i se închină, i se roagă, îi cer ajutorul.

Cândva, poate că trupul Sfântului Ioan Iacob se va întoarce acasă, la Mănăstirea Neamț, în Moldova.

De obicei, moaștele sfinților se păstrează într-o biserică aflată acolo unde ei și-au trăit ultimii ani ai vieții pământești. De aceea, oricât ne-am dori să îl avem în România, doar printr-o mare minune acest lucru s-ar putea întâmpla.

Dar Sfântul nu ne uită!

El pare că așteaptă să pornească la drum, cu bocancii săi învechiți, pe care i-a purtat zeci de ani.

Oare în ce călătorii neștiute de noi mai pleacă? Pe cine mai vizitează?

Ai simțit în suflet pace și bucurie, cât timp i-ai citit povestea?

Atunci, cred că Sfântul te-a vizitat și pe tine.

A venit.

Ți-a stat alături.

S-a bucurat că vrei să îl cunoști.

S-a rugat pentru tine.

Te-a binecuvântat.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț si pe: basilica.ro; doxologia.ro; mitropolia-banatului.ro; ro.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964)

/0 Comentarii/în /de /3.253 vizite

foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964)

 

Protosinghelul Iraclie Flocea a fost un misionar al Basarabiei interbelice și supraviețuitor al Gulagului stalinist.

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 - 1964) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia s-a născut în Pojorâta, județul Câmpulung Moldovenesc, la 11 mai 1893, primind la botez numele de Ioan.

Părinții săi, Ignat și Elisabeta Flocea, țărani gospodari, i-au oferit o educație aleasă, crescând în iubire și dragoste de Dumnezeu alături de cei șapte frați ai săi mai mici.

Încă din copilărie simte chemarea spre viața monahală.

Odată, a fugit de casă la cea mai apropiată mănăstire cu intenția de a rămâne acolo pentru totdeauna.

Starețul, văzându-i curăția și sinceritatea, i-a oferit mângâiere și l-a trimis la părinți, însă gândul acesta nu l-a părăsit niciodată. Ioan a avut din pruncie o sete arzătoare de cunoaștere și o minte luminată.

Era atras de viața duhovnicească și își dorea să se desăvârșească.

În vara anului 1914, în timpul Primului Război Mondial, Ioan este luat în armată și trimis să lupte pe front.

Pe câmpul de luptă este rănit grav la mână stângă, însă Dumnezeu îl acoperă și scapă cu viață din ploaia de gloanțe care secera tot ce întâlnea în cale.

Ioan este operat și, prin mila lui Dumnezeu, mâna i-a fost tămăduită în chip minunat.

Întors în tranșee, este rănit și la picior de o schijă, dar scapă cu viață, mulțumind încă o dată lui Dumnezeu pentru ocrotire.

Pe front găsește o icoană a Sfântului Nicolae și o lumânare arzând în fața ei, moment în care îi făgăduiește lui Dumnezeu că, dacă va scăpa cu viață din război, va îmbrățișa viața monahală.

În 1917, după ce a fost eliberat din prizonierat, a respectat o promisiune făcută lui Dumnezeu când era în tranșee și a rămas în Basarabia, unde s-a închinoviat la Mănăstirea Hârbovăț din raionul Călărași.

După o perioadă de încercare, starețul său, văzând râvna lui pentru cele sfinte, îl călugărește în anul 1920, și îi pune numele Iraclie.

În anul 1926 a fost hirotonit ierodiacon, iar doi ani mai târziu ieromonah, slujind cu multă râvnă și cuvenită evlavie toată viața sa.

 

Monah în vremuri de prigoană ateistă

 

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 - 1964) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

„În perioada 1926-1930 a urmat cursurile Facultății de Teologie din Chișinău, remarcându-se prin preocupările sale cărturărești, publicistice și duhovnicești, fiind apreciat de profesorii erudiți ai Facultății de Teologie”, scrie Părintele Episcop Veniamin.

Scriitorul Mihail Sadoveanu l-a menționat pe Părintele Iraclie într-un text în care relata vizita la mănăstirea de metanie a ieromonahului.

„Era recunoscut de contemporani ca mare orator și duhovnic iscusit, milostiv și generos cu cei străini, devotat misiunii sale, vorbitor de limbi străine, traducător și publicist (rusa, găgăuza, germana etc.), mărturisitor în închisorile comuniste, cunoscător al Sfintei Scripturi, bun cântăreț și administrator, fapt confirmat și de cei care i-au studiat viața și activitatea”, subliniază Episcopul Basarabiei de Sud.

Calitățile sale oratorice, pregătirea teologică temeinică și viața sa curată, au făcut ca în anul 1935 să fie desemnat să conducă procesiunile din parohii, mergând cu Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Hârbovăț pentru a face plugăria spirituală de toamnă și de primăvară.

La aceste slujbe Sfântul Iraclie rostea cuvântări spre folosul duhovnicesc al credincioșilor.

Contemporanii săi îl cinsteau, recunoscând în el un mare orator, un duhovnic iscusit și un bun slujitor.

Era milostiv și iubitor de străini, fiind dedicat întru totul misiunii sale preoțești.

Cunoștea bine Sfintele Scripturi și vorbea mai multe limbi străine: rusa, găgăuza, germana. Astfel, se îndeletnicea cu traducerea textelor de suflet folositoare pe care le publica spre zidirea duhovnicească a celor mulți.

Sfântul Iraclie a fost un bun povățuitor al tinerilor care urmau Școala de cântăreți de la Chișinău, ce fusese transferată la Hârbovăț, unde activa ca spiritual și subdirector.

„În anul 1940, la retragerea administrației românești, protosinghelul Iraclie Flocea fost desemnat vicar al eparhiei, menținând echilibrul până la desființarea mănăstirii, trei luni mai târziu, mergând preot la parohia Nisporeni. Văzând persecuția preoților și a monahilor din partea sovieticilor, din puținele posibilități de la parohie trimitea ajutoare la călugării de la mănăstirile Noul Neamț și Hâncu, le dădea bani și produse alimentare, până la revenirea în 1941 a Armatei Române.”

După sosirea eliberarea Basarabiei de către Armata Română, a revenit la Mănăstirea Hârbovăț și s-a implicat în procesul de renovare și la readucerea monahilor alungați de sovietici.

Pentru priceperea și statornicia sa, în anul 1940 a fost desemnat vicar al eparhiei.

Cu discernământul său, a menținut echilibrul în Mănăstirea Hârbovăț într-o perioadă tulbure, de război, până la desființarea ei de către sovietici.

A fost transferat apoi ca preot slujitor la parohia Nisporeni.

Văzând persecuția preoților și a monahilor din partea sovieticilor, din modestele posibilități de la parohie trimitea ajutoare la călugării de la Mănăstirile Noul Neamț și Hâncu.

Le dădea bani și mâncare, arătând dragoste și milă față de frații aflați în suferință.

Între anii 1941-1944 a îndeplinit ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, iar în martie 1944 a fost numit vicar eparhial pentru regiunile evacuate din Arhiepiscopie.

Având ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului între anii 1941 și 1944, a modelat în sufletele fraților și ale monahilor virtuțile creștine și i-a îndemnat să fie lumină lumii și sare pământului, vorbindu-le despre vremelnicia vieții și bucuria comuniunii veșnice cu Hristos.

În anul 1944, Basarabia este din nou ocupată de trupele sovietice.

Ostașii necredincioși au arestat, au torturat și au omorât mulțime de clerici și credincioși care au mărturisit credința în Iisus Hristos.

Sfântul Iraclie a primit și el această cruce grea a mărturisirii.

În 2 august 1945 a fost arestat, fiind condamnat de Sovietul Suprem, la 8 ani de muncă silnică în Siberia, în data de 17 decembrie 1945, pentru propagandă, agitație și apeluri pentru răsturnarea puterii sovietice, conform art. 58, p.10, era o formă prin care erau condamnați clericii și monahii, fără a li se putea aduce vreo acuzație reală, ci pentru că erau români ortodocși și conform ideologiei partidului erau dușmani ai poporului.

În închisoare, ca și ceilalți clerici, a continuat să ajute și să încurajeze pe deținuți, a spovedit și a ținut vie flacăra credinței, fiind un credincios slujitor al lui Hristos.

Nu s-a lepădat de Mirele Bisericii și nici nu a cedat în fața chinuitorilor săi, rămânând statornic în credință până la sfârșitul vieții.

 

Supraviețuitor al Gulagului stalinist

 

Protosinghelul Iraclie Flocea (1893 - 1964) - preluat de pe doxologia.ro

Protosinghelul Iraclie Flocea (1893 – 1964) – preluat de pe doxologia.ro

„În Lagărul pentru deținuți, ca și ceilalți clerici, a continuat să ajute și să încurajeze pe cei deportați, a spovedit și a ținut vie flacăra credinței, fiind devotat slujirii asumate și Bisericii. Nu s-a lepădat de credința și nici nu a cedat presiunilor, fapt care șl-a ajutat să supraviețuiască și să revină în Basarabia, rămânând statornic până la sfârșitul vieții sale”, menționează Părintele Episcop Veniamin.

În anul 1953 se întoarce în Basarabia „tot atât de smerit și harnic propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu”.

În perioada 1953-1959, Sfântul Iraclie a îndeplinit ascultarea de casier în Mănăstirea Țigănești, de lângă Chișinău.

După desființarea ei în 1959, a îndeplinit ascultarea de ghid la Mănăstirea Noul Neamț, unde a viețuit până la închiderea ei din anul 1962.

Ultimii ani i-a petrecut în casa unui fiu duhovnicesc din satul Chițcani, aproape de Mănăstirea Noul Neamț, în smerenie și rugăciune, povățuindu-și duhovnicește ucenicii care îl cercetau.

Strălucind în virtute, în dragoste și smerenie, s-a făcut vas primitor al darurilor dumnezeiești și s-a arătat îndrumător înțelept al sufletelor pe calea mântuirii.

Bineplăcând lui Dumnezeu și oamenilor, prin viețuirea sa cea sfântă, și-a sfârșit viața aceasta la 16/3 august 1964, înconjurat de ucenicii săi.

A fost înmormântat în cimitirul satului, sub atenta supraveghere a comuniștilor, care îi monitorizau cu multă atenție pe clerici și în special pe monahi.

În 19 octombrie 1992 protosinghelul Ieraclie a fost reabilitat de către procuratura Generală din Republica Moldova.

 

Osemintele au izvorât mir

 

După anul 2000, prin lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu și grija rudelor sale de la Pojorâta, cu multe eforturi, s-a descoperit mormântul marelui cuvios.

Cu acest prilej, sfintele sale moaște au fost luate și așezate în cimitirul Mănăstirii Noul Neamț.

Atunci, familia, având mare evlavie către strămoșul lor cel duhovnicesc, a luat un fragment din sfintele moaște spre binecuvântare.

În ziua pomenirii sale din anul 2022, din moaștele cuviosului a izvorât mir.

Familia Sfântului Iraclie, văzând această minune, a slăvit pe Dumnezeu și a povestit întâmplarea minunată Preasfințitului Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud.

Părintele Episcop Veniamin mai relatează o întâmplare minunată recentă referitoare la acest părinte.

În 2019, rudele din Pojorâta, jud. Suceava, au vrut să aducă acasă osemintele lui, dar n-au reușit și le-au înhumat în cimitirul Mănăstirii Noul Neamț.

Aflând de aceasta și de viața sa sfântă, bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, împreună cu familia și cu un sobor de preoți a mers la mormântul Sfântului și în ziua de 22 noiembrie 2022 au aflat cinstitele sale moaște frumoase la vedere și binemirositoare.

„La acel moment, au luat câteva fragmente din osemintele sale pentru familie, păstrându-le în casa lor din Pojorâta, unde ardea o candelă și era o atmosferă de mănăstire. În ziua trecerii sale la Domnul, 16 august 2022, din osemintele sale a izvorât mir, fapt care i-a speriat”, povestește părintele episcop.

„După ce am discutat, pornind de la această întâmplare, am început documentarea pentru cunoașterea vieții și activității Protosinghelului Iraclie Flocea”, afirmă Preasfințitul Părinte Veniamin.

„Cercetând opera și activitatea sa, am constatat că Părintele Iraclie a avut o viață sfântă, a fost un monah de vocație și un misionar neobosit, predicator și duhovnic, pătimitor în închisorile comuniste și făcător de minuni, statornic și fidel slujirii asumate, n-a părăsit Basarabia, ci a rămas până la sfârșitul vieții sale monah și mai mult, în pofida greutăților a predicat Evanghelia, aducând pe mulți la Hristos”, scrie ierarhul.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

 

Proslăvirea

 

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 - 1964) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în ședința de lucru de miercuri, 25 octombrie 2023, propunerea Episcopiei Basarabiei de Sud de canonizare a Protosinghelului Iraclie Flocea (11 mai 1893-16 august 1964).

Propunerea eparhiei a fost avizată în prealabil de Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei.

cititi mai mult pe basilica.ro

În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele hotărâri noi ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fi completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod.

(…)

15. Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august;

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia

Ceata monahilor și a credincioșilor din Basarabia astăzi te laudă, Sfinte Iraclie, cinstind slăvita ta pomenire, că i-ai luminat pe toți cu lumina Scripturilor, cu slujirea Tainelor, și cu graiul Părinților; de aceea, te rugăm, mijlocește pentru sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia

Glasul al 4-lea

Podobie: Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce…

Rănit de dragostea Stăpânului nostru, te-ai nevoit în mănăstirea Hârbovățului și, luminându-ți sufletul cu sfintele virtuți, harul Mângâietorului ai primit, Cuvioase, și duhovnic iscusit, cu înaltă trăire, ai fost în vremuri grele, iar acum te rogi în ceruri, Părinte Iraclie!

Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (1909 – 1983)

/0 Comentarii/în /de /508 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (1909 – 1983)

 

Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (1909 - 1983) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (1909 – 1983) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu s-a născut la 8 decembrie 1909 în satul Țepești, comuna Crăpăturile, din județul Vâlcea. Părinții săi, Marin și Maria, erau oameni credincioși și se îndeletniceau cu lucrul pământului. Ei au avut șapte copii, Ilie fiind al doilea prunc al familiei.

Sfântul Ilie urmează școala în comuna Șerbănești-Tetoiu, apoi Seminarul Teologic Sfântul Nicolae din Râmnicu Vâlcea și își desăvârșește studiile la Facultatea de Teologie din București.

În ziua de 5 iulie 1931 se căsătorește cu învățătoarea Ecaterina Popescu, alături de care întemeiază o frumoasă familie creștină. Dumnezeu le binecuvintează familia cu cinci copii, însă patru dintre ei trec la Domnul la vârste fragede, provocând multă durere în inimile părinților lor.

Tânărul Ilie este hirotonit diacon la 27 august 1934, apoi, în următoarea zi, preot pe seama parohiei Osica de Jos din județul Olt, de către Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noul Severin. La 5 octombrie 1934, Sfântul Ilie Lăcătușu este transferat la Parohia Pluta – Buicești din județul Mehedinți. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la 1 noiembrie 1942, Sfântul Ilie a fost trimis de Mitropolia Olteniei în Transnistria, slujind la parohia Șerșenița din raionul Rîbnița, unde a rămas până în martie 1943.

Odată cu instaurarea regimului comunist în România, s-a declanșat o mare prigoană atât asupra slujitorilor Sfântului Altar, cât și asupra credincioșilor ortodocși. În această perioadă s-a arătat mulțime de clerici, călugări și credincioși care au mărturisit pe Hristos, primind moarte mucenicească sau suferind pentru multă vreme temniță grea, umilințe și torturi nenumărate.

Sfântul Ilie a primit și el cu bărbăție duhovnicească această cruce grea a suferinței pentru dragostea lui Hristos. A fost arestat în perioada 18 iulie 1952 – 26 aprilie 1954 și trimis să lucreze în coloniile de muncă de la Galeșu – Constanța, apoi Peninsula – Constanța (Canalul Dunăre – Marea Neagră), iar în 1953 este dus la Târgu-Ocna de unde este eliberat și revine la Buicești pentru a-și continua activitatea preoțească. Între 1 iulie 1959 și 6 mai 1964 este din nou arestat și trimis la muncă silnică în Deltă, la Periprava.

În temniță, Sfântul Ilie Lăcătușu a fost ca un apostol care a îndrumat mulțime de oameni pe calea lui Hristos. Era un mare trăitor, se îndeletnicea permanent cu rugăciunea. Îi plăcea tăcerea; rar îl auzeai vorbind ceva, și atunci când o făcea, era foarte important ceea ce spunea. Avea cu adevărat darul smereniei, în toată vremea căutând să își ascundă virtuțile și să nu iasă în evidență. Îi îndemna pe mulți la rugăciune, mai ales atunci când erau în primejdie.

Sfântul Preot Mărturisitor Ilie era un model de lepădare de sine și împărțea orice lucru pe care îl avea. Ori de câte ori primea un pachet cu haine de acasă, îl oferea de îndată deținutului care era mai bolnav, iar el rămânea în zeghea lui ruptă. Sfântul a ales să se priveze pe sine de cele mai elementare lucruri și să renunțe până și la hrana sa, pentru a-i ajuta pe cei mai suferinzi dintre deținuți.

Fericitul Ilie îi ajuta pe cei care sufereau în urma torturilor la care erau supuși, preluând și normele lor de lucru pentru a nu fi din nou pedepsiți. Această forță imensă de dragoste și dăruire către celălalt i-a sfințit viața, fiind un model desăvârșit de smerenie, dragoste și bunătate.

După ce este eliberat în 1964, i se fixează domiciliu forțat la Bolintin unde va fi obligat să lucreze ca zidar. La 1 aprilie 1965, prin grija Patriarhului Justinian Marina, își reia slujirea preoțească la parohia Gârdeşti, din județul Teleorman. În 1970 este transferat la parohia Cucuruzu, din județul Giurgiu, unde slujește până la 1 ianuarie 1978.

Bineplăcând lui Dumnezeu și oamenilor, prin viețuirea sa cea desăvârșită, și-a sfârșit viața aceasta pământească la 22 iulie 1983, pe un pat de spital, după o perioadă de suferință trupească, înconjurat de familia sa. Strălucind în dragoste și smerenie, s-a făcut vas curat primitor al darurilor dumnezeiești, al discernământului și al înainte-vederii, arătându-se astfel îndrumător înțelept al sufletelor pe calea mântuirii și mare făcător de minuni.

După adormirea sa, la 15 ani de la mutarea la Domnul, trupul său a fost aflat întreg, binemirositor și frumos la vedere, numeroși credincioși alergând la cinstitele sale moaștele, prin care mulțime de bolnavi au primit tămăduire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

De la fotografie la iconografie ️: Sfântul Ilie Lăcătușu - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

De la fotografie la iconografie ️: Sfântul Ilie Lăcătușu – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu

De tânăr, prin dragostea față de toți, ai vădit iubirea din inimă către Hristos – Dumnezeu, Ilie cel plin de Har, apoi, mărturisindu-L, răbdător în prigoană, ai fost cinstit cu darul nestricăciunii, Părinte. Acum, dar, cu îndrăzneală roagă-te pentru noi.

Condacul Sfântului Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu

Glasul al 4-lea

Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi…

Suferind durerile ca răstignire și lucrând smerenia, ai dobândit de la Hristos darul slăvit al minunilor, Sfinte Ilie, lauda Bucureștilor.

 

cititi mai mult despre Sf. Pr. Mărturisitor Ilie Lăcătușu si pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro; ro.wikipedia.org; arhiepiscopiabucurestilor.ro

Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche († 1660)

/0 Comentarii/în /de /502 vizite

foto preluat de pe foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche († 1660)

 

Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche († 1660) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche († 1660) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Partenie, părintele cel sfânt şi minunat, vrednic urmaş al sihaştrilor din Munţii Agapiei, a vieţuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea.

Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre Sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul. Ucenic al stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor, primeşte din mâinile acestuia tunderea în schima monahală.

Cât a stat în viaţa de obşte, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem şti. Tradiţia spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinţilor de odinioară.

Nevoinţa lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales citind Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau, rostind cu mintea rugăciunea lui Iisus, iar cu mâinile împletind coşuri.

Aţipeau doar câte puţin când oboseau, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Această nevoinţă continua fără întrerupere până dimineaţa. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi, cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste „scaune” muntele şi poiana au primit numele de Scaunele.

Părintele Partenie este şi el numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulţi călugări şi pustnici s-au mântuit prin rugăciunea şi povăţuirea sa blândă.

Era luminat şi plin de toată înţelepciunea, că, având dragoste de Sfintele Scripturi şi de cărţile Sfinţilor Părinţi, s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de aceste comori nepreţuite în vremuri când cu anevoie şi cu mare cheltuială se dobândeau. Avea darul tămăduirii şi alunga demonii din cei îndrăciţi. Pentru viaţa sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări şi de credincioşi.

Mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi faptul că, după moarte (pe la anul 1660), trupul i-a fost găsit nestricat. Cu adâncă evlavie şi nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni.

Sfintele moaşte ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafael. Aceşti doi mai luminători ai călugărilor întregesc şirul părinţilor din veac, ce s-au sfinţit prin mari nevoinţe în „Mănăstirea lui Agapie” şi în împrejurimile ei.

Canonizarea sfinților Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia Veche a fost aprobată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 05-07 martie 2008. În data de 05 iunie, la Mănăstirea Neamț, în cadrul Sfintei Liturghii a avut loc proclamarea solemnă a canonizării. Apoi, în data de 21 iulie 2008 a avut loc proclamarea locală a canonizării Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, prin săvârșirea Sfintei Liturghii la Mănăstirea Agapia Veche.

Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

Imnografie

 

Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII) – foto preluat de pe basilica.ro

Troparul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche

Glasul al 5-lea

Următori şi împlinitori ai Evangheliei lui Hristos, Cuvioşilor Părinţi Partenie şi Rafail, sihaştrii prealuminaţi ai munţilor Moldovei; ostenindu-vă cu postul şi cu rugăciunea, aţi dobândit de la Dumnezeu aripi ale sufletului vostru, pentru aceasta vă rugăm să ne trimiteţi de la Hristos milă şi har celor ce prăznuim cu dragoste pomenirea voastră!

Condacul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche

Glasul al 8-lea

Podobie: Apărătoare Doamnă…

La ajutorul vostru alergăm, Cuvioșilor Părinți, ca la niște izvoare tămăduitoare pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Prin voi, fericiților, ne adapă Hristos din apele Duhului, ca să lăudăm Treimea cea de o ființă și vouă să vă cântăm: Bucurați-vă, Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, rugători pentru sufletele noastre!

Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII)

/0 Comentarii/în /de /337 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII)

 

Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Rafael s-a nevoit în străvechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Acesta a fost cinstit mai ales în Moldova, ca unul dintre marii Sfinţi români, ale cărui sfinte moaşte le-a căutat, spre a le săruta, însuşi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei.

Sfântul Rafael s-a născut, după unele izvoare, în satul Bursucani, din ţinutul Bârladului, fiind fiul unor părinţi virtuoşi şi de neam bun. Faima despre viaţa duhovnicească înaltă a călugărilor din „Mănăstirea lui Agapie”, trecând de hotarele Moldovei şi chiar dincolo de Carpaţi, atrăgea pe mulţi iubitori de Hristos.

Cuviosul, ascultându-şi chemarea lăuntrică şi purtând întru sine frica de Dumnezeu, vine aici cu dorinţa de a urma calea cea strâmtă şi mult bătătorită de sihaştrii cei din veac. Mult s-a minunat văzând viaţa de aspră nevoinţă, rugăciunea şi tăcerea părinţilor. Dar mai mult a fost cucerit de duhul dragostei celei nefăţarnice.

Cu iubirea de Hristos în suflet şi cu îndrăzneala cea bună fiind întrarmat, s-a făcut ucenic părinţilor. Învăţa de la ei că ascultarea este mai mare decât toate şi că numai cei curaţi cu inima pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar pentru a dobândi neprihănirea este nevoie de multă silinţă a firii. Pătrunde, cu vremea, tainele vieţii duhovniceşti, străduindu-se să se asemene părinţilor în osteneli, rugăciune şi smerenie.

După îndelungă ascultare, ucenicul a luat pe umerii săi jugul cel bun al lui Hristos şi, îmbrăcat fiind în chipul cel monahicesc, a primit numele de Rafael, care se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”.

Cu nemăsurată râvnă se silea să dobândească, deopotrivă, toate virtuţile şi, astfel, s-a făcut locaş al tuturor bunătăţilor duhovniceşti, încât toţi luau aminte la el, căutând să-l urmeze. Viaţa de nevoinţă a acestui purtător de Dumnezeu este mult învăluită în taină.

Dar se ştie că părinţii de la Agapia ţineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut nici ascultătorul monah Rafael. Călugării vieţuiau în obşte, iar cine era întărit şi râvnea la viaţa cea liniştită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân, mai târziu, poate, şi singur. Munţii sunt martori tăcuţi ai nevoinţelor Sfinţilor.

La tot pasul apar tainiţe potrivite nevoinţei. Stânci scobite, peşteri, poieni însorite, obcini unde pădurea începe să dispară, au fost întotdeauna locuite de sihaştri. Această cale binecuvântată a urmat-o şi fericitul Rafael, care, asemenea unui vultur în înălţimi, s-a însingurat în inima muntelui. Pustnicii, acele făclii strălucitoare ce au luminat cu viaţa lor îngerească pustietatea muntelui, i-au dezvăluit tainele lucrării duhovniceşti săvârşite cu mintea.

Dar desăvârşita călăuză i-a fost liniştea cea sfântă spre aflarea celor cereşti, iar prin rugăciunea curată s-a ridicat mai presus de cele pământeşti şi a văzut slava lui Dumnezeu, cât i-a fost îngăduit.

Rodul ostenelilor sihăstreşti şi ale rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, care cu anevoie pot fi înfăţişate în cuvânt. Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care vrea mântuirea tuturor, a rânduit ca să fie îndrumător al fraţilor din obşte, căci, prin viaţa sa îngerească şi prin înţelepciunea cea mai presus de fire, pricinuia tuturor uimire.

În Condica Sfântă şi în pomelnicele vechi este numit „Fericitul Stareţ Rafael”.

Toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor. Sfeşnic de lumină era sihaştrilor, dar şi părinte iubitor creştinilor din satele Moldovei care veneau la el ca la un liman, pentru rugăciuni, tămăduiri şi ajutor în tot felul de nevoi, în vreme de pace sau de cumpănă pentru ţară.

După trecerea din lumea aceasta, ucenicii, cunoscându-i viaţa şi nevoinţele şi văzând minunile care se făceau la mormântul său, i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat bine mirositor. A fost aşezat în biserică spre închinare.

Odor de mare preţ era pentru Moldova, pentru că veneau credincioşii să se închine la sfintele sale moaşte, mai ales la hramul Mănăstirii Neamţ, când avea loc pelerinajul la Mănăstirile Neamţ, Agapia şi Secu.

La Agapia Veche acest pelerinaj continuă şi azi, cu toate că trupurile întregi ale Sfinţilor au fost tăinuite din pricina vitregiei vremurilor.

Canonizarea sfinților Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia Veche a fost aprobată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 05-07 martie 2008. În data de 05 iunie, la Mănăstirea Neamț, în cadrul Sfintei Liturghii a avut loc proclamarea solemnă a canonizării. Apoi, în data de 21 iulie 2008 a avut loc proclamarea locală a canonizării Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, prin săvârșirea Sfintei Liturghii la Mănăstirea Agapia Veche.

 

Imnografie

 

Troparul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche

Glasul al 5-lea

Următori şi împlinitori ai Evangheliei lui Hristos, Cuvioşilor Părinţi Partenie şi Rafail, sihaştrii prealuminaţi ai munţilor Moldovei; ostenindu-vă cu postul şi cu rugăciunea, aţi dobândit de la Dumnezeu aripi ale sufletului vostru, pentru aceasta vă rugăm să ne trimiteţi de la Hristos milă şi har celor ce prăznuim cu dragoste pomenirea voastră!

Condacul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche

Glasul al 8-lea

Podobie: Apărătoare Doamnă…

La ajutorul vostru alergăm, Cuvioșilor Părinți, ca la niște izvoare tămăduitoare pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Prin voi, fericiților, ne adapă Hristos din apele Duhului, ca să lăudăm Treimea cea de o ființă și vouă să vă cântăm: Bucurați-vă, Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, rugători pentru sufletele noastre!

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche si pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297)

/0 Comentarii/în /de /399 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297)

 

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Isihie de la Durostor († 297) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Isihie a viețuit în secolele III—IV fiind ostaș creștin ce făcea parte din legiunea armatei romane de la Dunăre, staționată în cetatea Durostor din provincia Moesia Inferior, în timpul împăraților Dioclețian (285-305) și Maximian Galeriu.

Acest Sfânt mucenic a pătimit împreună cu alți 5 sfinți mucenici: Pasicrat și Valentin, Nicandru și Marcian și Iuliu Veteranul.

Sfinților Pasicrat și Valentin li s-au tăiat capetele la 24 aprilie, iar Sfântului Iuliu Veteranul la 27 mai.

În ziua pătimirii veteranului Iuliu, Sfântul Isihie, care se afla în închisoare cu el, i-a adresat o rugăminte ca să-și aducă aminte de el când va sosi în fața Domnului, căci curând va urma și el aceeași soartă.

Iar Sfântul Iuliu l-a îmbărbătat pe acest curajos ostaș al lui Hristos, amintindu-i de făgăduințele făcute de către Domnul către cei ce vor răbda până la sfârșit.

Sfântul Isihie s-a încununat cu moartea martirică la 15 iunie, prin tăierea capului, și astfel și-a dat viața în mâinile Domnului.

 

Imnografie

 

Troparul Sfântului Mucenic Isihie de la Durostor

Glasul al 4-lea

Mucenicul Tău, Doamne, Isihie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al XVIII-lea)

/0 Comentarii/în /de /856 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al XVIII-lea)

 

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în veacul al XVIII-lea în Sihăstria Putnei, loc de aspră nevoință și de liniște în care se retrăgeau cei mai aleși monahi putneni.

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

 

Sfântul Cuvios Sila (1697 – 1783)

 

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana.

A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie.

După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare.

Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie.

În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul.

Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.

Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii.

Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți.

Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu.

Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire.

Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente.

Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți.

La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.

 

Sfântul Cuvios Paisie (1701 – 1784)

 

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală.

Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca.

După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie.

Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine.

De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.

Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă.

A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

 

Sfântul Cuvios Natan (1717 – 1784)

 

Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani.

A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan.

Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.

Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe.

El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești.

În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.

Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice.

La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.

La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor.

După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută.

La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă.

În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor.

De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

 

Imnografie

 

Troparul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 1

Mărturisitori ai dreptei credinţe şi apărători ai neamului românesc v-aţi arătat, Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea ostenindu-vă, cereştile daruri aţi luat. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 8

Podobie: Apărătoare Doamnă …

Pe cuvioşii părinţi ai Bucovinei, Sfinţii Sila, Paisie şi Natan să-i lăudăm. Aceştia mult nevoitori fiind, înţelepţi îndrumători s-au arătat. Pentru aceasta cu evlavie cântăm: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi, rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Sfinții Mucenici Chiril, Chindeu și Tasie din Axiopolis – Cernavodă (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în /de /4.524 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfinții Mucenici din Dobrogea Chiril, Chindeu și Tasie (Secolele III – IV)

 

Au suferit moarte martirică în vremea împăratului Dioclețian, în cetatea Axiopolis de lângă Cernavodă, respectiv Durostorum.

Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.

Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.

La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.

După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304.

Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.

Din actul său martiric, aflăm multe lucruri interesante în legătură cu pătimirea sa. Era soldat în armata romană, tocmai în vremea persecuţiilor lui Diocleţian.

Era pe atunci foarte răspândită sărbătoarea „saturnaliilor”, în cinstea zeului grec Cronos, numit de romani Saturn, zeul timpului.

Cu acest prilej, se obişnuia să se aleagă un soldat, prin tragere la sorţi, ca „rege al saturnaliilor”, care era îmbrăcat „într-o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi”, având dreptul ca, timp de 30 de zile, să-şi permită orice fapte „nelegiuite şi ruşinoase”, precum şi felurite „plăceri diavoleşti”.

După încheierea acestor zile, în ziua propriu-zisă a sărbătorii, se sfârşea însă şi viaţa lui, căci el urma să fie adus jertfă lui Cronos şi ucis cu săbiile.

S-a întâmplat ca să fie ales, prin tragere la sorţi, în vederea sărbătoririi lui Cronos, tocmai soldatul creştin Dasius. „Aprins de râvnă sfântă”, după cum mărturiseşte actul său martiric, şi-a dat seama că după acele zile de petreceri deşarte şi trecătoare, „va fi aruncat în focul cel veşnic”, încât Dasius şi-a zis:

„Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii”.

Drept aceea, în ziua rânduită pentru începutul sărbătorii, Dasius le-a spus celorlalţi soldaţi că este creştin şi că preferă să fie adus el însuşi ca jertfă lui Hristos.

Închis de îndată, a doua zi a fost adus în faţa comandantului său militar Bassus, spre a fi judecat.

Neînfricatul Dasius a respins cu tărie toate încercările aceluia de a-l face să cinstească chipurile împăraţilor de atunci.

El declara, între altele:

Sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni sau:

Eu mărturisesc că sunt creştin şi nu mă supun nimănui altuia decât unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă.

Văzând că toate încercările de a-l abate de pe drumul său rămân zadarnice, legatul Bassus l-a supus la multe chinuri şi, în cele din urmă, a poruncit să i se taie capul.

Săvârşirea lui din viaţă s-a petrecut în ziua de 20 noiembrie, anul 304.

Moaştele fericitului mucenic al lui Hristos au fost duse la Durostorum, iar în anul 579 la Ancona, în Italia, unde se păstrează până azi, în Biserica Sfântul Cyriacus; pe sarcofagul său se găseşte inscripţia grecească:

Aici zace Sfântul martir Dasios, adus din Dorostol (Durostorum).