Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului “Îndrumătoarea” de la Mănăstirea Neamţ
Începând cu anul 2019 în calendarul Bisericii noastre a fost înscrisă o nouă sărbătoare: Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – „Îndrumătoarea” de la Mănăstirea Neamț.
Hotărârea a fost adoptată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române care a aprobat propunerea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei de înscriere în calendar, în ziua de 9 iulie, a cinstirii Sfintei Icoane a Maicii Domnului.
De asemenea, în cadrul şedinţei sinodale au fost aprobate textele slujbei, sinaxarului, troparului, condacului și acatistului cinstirii acestei Sfinte Icoane.
Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea” de la Mănăstirea Neamţ – foto preluat de pe basilica.ro
Icoana Maicii Domnului „Îndrumătoarea”
Icoana Maicii Domnului Îndrumătoarea este considerată cea mai veche și mai frumoasă icoană din România, și cunoscută în toată lumea ca făcătoare de minuni.
Icoana Maicii Domnului “Îndrumătoarea” se află în patrimoniul Mănăstirii Neamț de șase secole.
Timp de peste 600 de ani, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț a întărit credința creștin-ortodoxă a conducătorilor, monahilor și a credincioșilor din România.
Ea datează din 665 a fost pictată în Lida și a fost dăruită domnitorului Alexandru cel Bun de Împăratul Bizanțului Ioan al VIII-lea Paleologul.
Tradiţia şi unele însemnări vechi atestă că icoana de la Mănăstirea Neamţ este o copie a celei despre care se spune că a fost pictată prin minune pe un stâlp al bisericii din Lida, oraş din Israel.
Pictura icoanei aflată în Biserica „Înălţarea Domnului“ din incinta mănăstirii este protejată cu o îmbrăcăminte metalică, ornamentată cu pietre preţioase, între anii 1844-1845, în timpul stareţului Neonil.
Icoana a fost ascunsă în perioada 3 iunie 1821-28 octombrie 1822 în pădure pentru a fi apărată de turcii.
O altă icoană a Maicii Domnului a cărei cinstire s-a extins în Biserica Ortodoxă Română este Prodromița de la Muntele Athos, cu ziua de cinstire în 12 iulie.
Icoana Maicii Domnului Prodromiţa (adică Înaintemergătoarea) este o icoană făcătoare de minuni „nefăcută de mână omenească”, din tezaurul Schitului românesc Sfântul Ioan Botezătorul – Prodromu de la Sfântul Muntele Athos, supranumit Grădina Maicii Domnului.
Sfinții Mucenici Epictet preotul și Astion monahul au viețuit și au pătimit pentru Hristos în secolul al III-lea, o parte din viața lor trăind-o pe teritoriul Dobrogei de azi, ei fiind originari din Asia Mică.
Prima mențiune scrisă, privind martiriul unor creștini pe teritoriul României de azi, se referă la moartea lor din anul 290.
Biserica Ortodoxă Română îi prăznuiește pe data de 8 iulie.
Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul (†290) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Viața
Sfântul Mucenic Epictet s-a născut din părinți creștini, arătând de mic o mare râvnă pentru Sfintele Evanghelii, iar mai apoi, dorind să slujească lui Hristos pentru totdeauna, și-a părăsit casa și părinții și s-a făcut monah într-una din mănăstirile provinciei romane Frigia (din Asia Mică), învrednicindu-se de darul preoției, devenind un neobosit propovăduitor al Evangheliei lui Hristos.
În calitatea sa de preot, Epictet a convertit la creștinism mulți frigieni, printre aceștia botezându-l în credința lui Hristos și pe Astion. Acesta era un tânăr chipeș, nepot al unui senatorul roman, Iulian. Astion fusese păgân, ca și părinții săi, dar întâlnindu-se cu preotul Epictet și ascultându-i cuvintele pline de înțelepciune, a trecut la creștinism. Urmându-i “botezătorului” său, Astion a lăsat cele lumești, luând calea spre Hristos, călugărindu-se și el asemeni părintelui său duhovnicesc, Epictet.
Ducând o viața curată și evlavioasă, Dumnezeu l-a răsplătit pe preotul Epictet cu darul facerii de minuni. Astfel, nu de puține ori, prin puterea rugăciunilor, preotul Epictet putea deschide ochii orbilor, vindeca leproșii și ologii și scotea duhurile necurate din cei îndrăciți.
Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul (†290) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Martiriul
În jurul anului 290, cei doi ai venit în provincia romană Sciția Minor, propovăduind cu mult curaj Evanghelia lui Hristos în cetatea Halmyris și convertind la credința creștinească un mare număr de păgâni. Cetatea Halmyris se afla în Dobrogea, pe teritoriul actualului sat Dunavățul de Jos, comuna Murighiol, județul Tulcea. Ruinele sale se mai pot vedea și astăzi, pe malul lacului Reazelm, nu departe de brațul Sf. Gheorghe al Dunării.
După ca s-au stabilit aici, și ducând o viață curată în slujba lui Dumnezeu, preotul Epictet și fiul său duhovnicesc Astion au fost învredniciți cu același dar al facerii de minuni, având o deosebită putere asupra diavolului. Auzind despre faptele celor doi, guvernatorul provinciei, Latronianus, a poruncit ca Epictet și Astion să fie întemnițați, chinuindu-i cumplit pentru a se lepăda de Hristos.
Deși nu începuse încă Marea Persecuție împotriva creștinilor, Latronianus dorea, prin aceste fapte, să se remarce în fața împăratului Dioclețian. Cei doi sfinți s-au hotărât ca să nu spună nimic despre familiile și țara lor de unde veneau (pentru a nu suferi represalii și rudele lor), ci numai să mărturisească faptul că ei sunt creștini, acesta fiind numele, neamul și patria lor.
A doua zi, cei doi au fost aduși în mijlocul orașului la judecată, dar Latronianus abia putea să-i privească, fețele lor strălucind ca soarele. În cursul audierii, cei doi sfinți mărturiseau credința lor în Iisus Hristos, cu puterea Căruia săvârșeau toate minunile de care erau acuzați, și că ei nu se pot lepăda de Acesta, închinându-se zeilor. Auzind toate acestea, Latronianus s-a înfuriat și mai tare și a poruncit ca cei doi sfinți să fie legați, iar carnea de pe corp să le fie jupuită cu ghiare de fier.
Unuia dintre judecători, pe nume Vigilantius, auzind cum cei doi sfinți mărturiseau într-una pe Hristos în timpul torturilor, nu i-au mai putut ieși din minte cuvintele lor, așa că în a patra zi de tortură a sfinților, a mărturisit și el că este creștin. Apoi s-a dus la cei doi sfinți în închisoare, pentru a primi însemnul vieții veșnice, devenind și el unul dintre ucenicii Domnului.
În a cincea zi de judecată, Epictet a rostit o cuvântare care s-a terminat cu cuvintele „Noi suntem creștini”, ceea ce l-a înfuriat extrem de tare pe Latronianus, care a poruncit ca să fie frecate rănile celor doi cu sare și oțet, după care să fie aruncați într-un cazan cu smoală clocotită. Însă, prin puterea lui Hristos, cei doi sfinți au rămas nevătămați; după aceasta au fost condamnați ca timp de 30 de zile să nu primească nimic de mâncat și de băut.
Pe când cei doi răbdau toate aceste chinuri, la Halmyris a sosit un străin, care l-a recunoscut pe Astion, și s-a întors la părinții acestuia, care nu știau nimic despre soarta lui, povestindu-le tot ceea ce văzuse. Auzind acele minunate lucruri, mama lui Astion a spus că vrea numaidecât să devină și ea creștină și, că dacă va fi nevoie, va înfrunta și martiriul pentru aceasta. Apoi, părinții lui Astion s-au îmbarcat în grabă pe o corabie și au venit la locul în care pătimea fiul lor cel sfânt.
După trecerea celor 30 de zile de înfometare, cei doi sfinți au fost aduși iarăși la judecată, unde au mărturisit din nou pe Hristos, în numele căruia făceau ei toate acele minuni despre care se spuneau că sunt „vrăjitorii”. Văzând că cei doi nu renunță la credința lor în Hristos, guvernatorul a ordonat să li se taie capetele, cei doi primind martiriul în orașul Halmyris, la data de 8 iulie 290, când este și ziua lor de pomenire. Ei sunt cei mai vechi martiri de pe teritoriul României de azi, despre care există informații scrise amănunțite.
Vigilantius, cel care trecuse la creștinism impresionat de tăria sufletească a celor doi sfinți, a venit împreună cu toată casa sa și cu alți creștini, și au luat trupurile celor doi sfinți martiri, pe care le-au înmormântat într-un loc potrivit. În a treia zi de la înmormântare, Astion i s-a arătat lui Vigilantius, căruia i-a spus despre sosirea celor doi părinți ai săi în cetate. Întâmpinându-i și găzduindu-i, Vigilantius le-a povestit acestora despre moartea martirică a fiului lor; în urma acestor relatări, cei doi părinți ai lui Astion s-au convertit și ei la creștinism.
În actul martiric al Sfinților Mucenici Epictet și Astion (păstrat astăzi doar într-o copie din secolul al XV-lea, aflată în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht, Olanda) se spune că după decapitare trupurile celor doi erau albe ca zăpada și că cei bolnavi, suferinzi sau plini de griji, dacă le sărutau cu credință și cu evlavie se atingeau de ele, primeau ajutor și vindecare. Tot în legătură cu martiriul lor, în actul martiric respectiv se face referire la primul episcop al Tomisului, Evanghelicus, care a venit la Halmyris în acea perioadă.
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Pe cei de o cinste cu Ermolae și cu Pantelimon, pe Epictet – dascălul cel înțelept și pe Astion – ucenicul cel mult râvnitor, veniți toți credincioșii să-i lăudăm, pe mucenicii lui Hristos și podoaba Dobrogei, zicând: bucurați-vă, cei ce de-a pururi mijlociți pentru sufletele noastre.
Condac (din Canonul Sf. Epictet și Astion):
Din cer ați luat dumnezeiescul dar și tuturor v-ați făcut izvor de tămăduiri și sfeșnice prealuminate în calea mântuirii. În dar ați luat, în dar dați-ne nouă, sfinților mucenici și doctori fără de arginți, tămăduind rănile cele trupești și sufletești ale celor ce săvârșesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.
cititi mai mult despre Sf. Mc. Epictet preotul şi Astion monahul si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Duminica a 2-a după Rusalii – Duminica Sfinților Români
Duminica Sfinților Români este o zi de cinstire a tuturor sfinților care au trăit sau au petrecut o vreme pe pământul românesc actual, știuți și neștiuți. Este prăznuită în Biserica Ortodoxă Română începând din 1992 în a doua duminică după Rusalii, după Duminica Tuturor Sfinților. Este o sărbătoare schimbătoare, depinzând de data Sfintelor Paști.
Sfinții români
Anul 1992 marca reluarea procesului de canonizare a sfinților români început în anii 1950-1955, când Biserica Ortodoxă Română aproba, pentru prima dată de la obținerea autocefaliei, proslăvirea unor sfinți români. Procesul de documentare a continuat în perioada comunistă, ceea ce a permis adoptarea în 1992 a unei noi hotărâri de canonizare. După 1992, numărul sfinților canonizați în Biserica Ortodoxă Română (sau nou-înscriși în calendarul ortodox românesc) a depășit o sută.
Pe 20-21 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea mai multor sfinți români. A hotărât mai întâi ca „de acum și până la sfârșitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinții și să se cinstească după pravilă cu slujbă specială și cu acatist toți sfinții din neamul românesc, știuți și neștiuți, pentru a căror cinstire se instituie „Duminica Sfinților Români”, care va fi așezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor”.
Astfel, în Duminica Sfinților Români sunt pomeniți și cinstiți toți sfinții români sau care au trăit pe pământul românesc: ierarhi, preoți, diaconi, sfinți mucenici, mărturisitori, cuvioși și cuvioase, voievozi dreptcredincioși și luptători pentru apărarea credinței și a țării și a tuturor celorlalți sfinți care au trăit și/sau care sunt cinstiți în mod special în spațiul românesc.
Cinstirea Tuturor Sfinților Români
Pentru Duminica Sfinților Români există o icoană specială în care sunt zugrăviți toți sfinții români și viețuitori pe pământul românesc canonizați de Biserica Ortodoxă Română și o rânduială specială de slujbă, ca pentru orice sărbătoare. Există și un acatist al sfinților români. Duminica sfinților români a fost integrată și în programul iconografic al bisericilor nou-construite.
Există și biserici și mănăstiri închinate tuturor sfinților români, atât în țară cât și peste hotare. Astfel, o Mănăstire a Tuturor Sfinților Români a fost înființată în 2003 (construcția a durat până în 2006) în apropierea comunei Popești-Leordeni. Parohii închinate Tuturor Sfinților Români se găsesc la București, în Republica Moldova, la Cania, dar și în Elveția, la Lausanne sau în Republica Cehă, la Brno.
Imnografie
Tropar, glasul al 3-lea
Cuvântul dumnezeiesc pe pământul românesc a odrăslit, iar Biserica străbună cu sfinți s-a împodobit. Vrednici luptători s-au arătat mucenicii și mărturisitorii care pentru Hristos viața și-au jertfit, iar cuvioșii și pustnicii întru nevoințe urmând calea Domnului, chipuri îngerești au dobândit; arhiereii și preoții neîncetat vestind Cuvântul Evangheliei au mărturisit, iar binecredincioșii voievozi biserici au înălțat și cu dreptslăvitorii creștini cu râvnă și jertfelnicie credința ortodoxă și țara au apărat. Toate cetele sfinților, împreună rugați pe milostivul Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 8-lea:
Ca pe o pârgă a firii, Ție, Săditorul făpturii, Biserica noastră dreptmăritoare îți aducem pe toți sfinții care au odrăslit din neamul nostru și toate laturile țării le-au sfințit prin însutite osteneli și nevoințe duhovnicești și, ca pe o cunună cu nestemate împodobită la tronul Prea Sfintei Treimi o așează, ca să se roage pururea pentru pacea toată lumea și pentru mântuirea sufletelor noastre.
Duminica Sfinților Români – foto preluat de pe basilica.ro
Actul Sinodal emis în 21 iunie 1992 a fost aprobat prin hotărârea Sfântului Sinod nr. 2929 / 20 iunie 1992. Au fost canonizați, cu cinstire în întreaga Biserică Ortodoxă Română, următorii sfinți:
- Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop († 13 septembrie);
- Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul-Vâlcea († 23 noiembrie);
- Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul († 18 decembrie);
- Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea († 29 februarie);
- Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul († 5 august);
- Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla († 7 august);
- Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel († 21 octombrie);
- Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul († 27 septembrie);
- Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureș († 24 aprilie);
- Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț († 30 iunie);
- Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți († 1 iulie);
- Sfântul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt († 2 iulie);
- Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache († 16 august).
A fost generalizată cinstirea sfinților români din lista celor canonizați în 1950 și proclamați solemn în 1955:
- Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș († 15 septembrie);
- Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion, Sofronie și Sfântul Mucenic Oprea († 21 octombrie);
- Sfântul Ierarh Calinic Cernicanul († 11 aprilie);
- Sfinții Ierarhi și Mărturisitori Ilie Iorest și Sava († 24 aprilie).
Au fost înscriși în calendar, cu cinstire generalizată, și alți sfinți de neam (stră)român, precum și sfinți de alte neamuri care au predicat și au fost martirizați pe teritoriul locuit de români:
A fost instituită „Duminica Sfinților Români”, înscrisă în calendar în a doua duminică de după Pogorârea Duhului Sfânt.
În Actul Sinodal din 21 iunie 1992 se mai precizează:
„Vestindu-vă toate cele de mai sus cu conștiința datoriei împlinite față de înaintașii noștri, demni de cinstire pentru sfințenia vieții lor, să ne îndreptăm rugăciunile către Atotputernicul Dumnezeu, drept mulțumire pentru toate câte ne-a învrednicit a săvârși pentru slava Bisericii și a dreptcredinciosului popor român.
Și pentru ca legătura și comuniunea noastră de rugăciune cu sfinții pe care i-am pomenit și toți cei aleși și știuți în totalitatea lor numai de Preabunul Dumnezeu, să dăinuiască de-a pururea, avem îndatorirea să păstrăm și să mărturisim aceeași dreaptă credință pe care au mărturisit-o ei, să avem aceeași dragoste lucrătoare în faptele bune de fiecare zi și să propășim pe calea unității, în duhul canonicității Ortodoxiei noastre.
Să ținem mereu aprinsă candela credinței strămoșești și a spiritualității românești, pentru a ne lumina calea spre mântuire, nouă și urmașilor noștri.”
În 2025, când Biserica Ortodoxă Română împlinește 140 de ani de autocefalie și 100 de ani de la obținerea statutului de patriarhie, Sfântul Sinod va anunța o nouă listă de sfinți care vor fi incluși în calendarul Ortodox.
Pe listă sunt nume de monahi îmbunătățiți ca Părintele Paisie Olaru, Arhim. Cleopa Ilie, Arhim. Gherasim Iscu, Părintele Dionisie Ignat de la Colciu, dar și numele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae.
Până în prezent, Biserica Ortodoxă Română a canonizat 153 de sfinţi români, inclusiv Sf. Cuv. Teofana Basarab, înscrisă în calendar anul acesta.
Iuliu Veteranul a trăit în secolele III – IV, fiind contemporan cu mucenici Pasicrat și Valentin. A primit mucenicia în vremea marii persecuții din vremea împăraților Dioclețian și Maximian, în anul 304. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 27 mai. Iuliu Veteranul este recunoscut ca martir de biserca ortodoxă, anglicană și catolică.
Mucenicia
A efectuat un stagiu militar de 27 de ani, cel mai probabil în cadrul Legiunii a XI-a Claudia. În vremea marii persecuții din anii 303-304, Iuliu, un soldat veteran, a fost adus la judecată înaintea prefectului local Maxentius. Iuliu era acuzat că nu voia să jertfească zeilor păgâni.
Procuratorul roman Maxentius a căutat mai întâi să-l convingă pe veteran să jertfească zeilor, promițându-i o leafă substanțială. Veteranul Iuliu a refuzat categoric să se lepede de credința sa în Hristos pentru bani. Sfântul i-a declarat dregătorului că era gata mai degrabă să moară pentru Hristos decât să asculte de legile păgâne care cereau aducerea de jertfe unor zei falși. Văzând curajul și credința lui neclintită, dregătorul a poruncit să i se taie capul. Sfântul Iuliu Veteranul a primit astfel mucenicia pe 27 mai 304.
Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)
Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.
Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.
Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare – foto: crestinortodox.ro
Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița (“Apița”, sau “Apoasa”). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.
Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.
Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro
„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu
Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) – foto: ro.wikipedia.org
Contextul istoric
Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici.
Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici, afirmație combătută în cartea “Neamul întemeietor al lui Basarabă” precum și în Anexa 1 a cărții,. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.
Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Biografie
Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”. Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil’nîi”, „cel tare”). De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din secolul al XV-lea.
Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă – foto (“Knez Lazar Hrebeljanović”, oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org
Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi și recentele cercetări biografice, vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO.
Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan) Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din regiunea Branicevo, la vest de Golubaț, vezi, satele Man. Tismana pe harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.
Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”.
În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.
Mănăstirea Hilandar – foto: ro.wikipedia.org
Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.
În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”, Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe. Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.
Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric – foto: ro.wikipedia.org
Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean.
Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org
Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.
Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 – (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.
Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana – foto: ro.wikipedia.org
Activitate
Înainte de venirea în Țara Românească
La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).
În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului, regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.
Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin.
În Țara Românească
În 1369 Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).
Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek.
Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.
Întemeierea Mănăstirii Vodița
Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I – foto: ro.wikipedia.org
Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.
Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul – foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org
Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit.
Întemeierea Mănăstirii Tismana
Mănăstirea Tismana – foto: ro.wikipedia.org
Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe.
În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.
Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.
Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb.
Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.
De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.
Activitate teologică și culturală
Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim – foto: ro.wikipedia.org
Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.
Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie – foto: ro.orthodoxwiki.org
În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.
Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro
Minuni
Sunt considerate minuni ale Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana:
- Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;
- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;
- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;
- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;
- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;
- Mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.
Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.
Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu
Tănase Todoran
Tănase Todoran (n. 1643 sau 1659, Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud – d. 12 noiembrie 1763, Salva, judeţul Bistriţa-Năsăud) a fost un grănicer român, iniţiatorul revoltei de la Salva, sfânt al Bisericii Ortodoxe Române.
Originea şi familia
Tănase Todoran s-a născut în familia unor ţărani români ortodocşi din satul Bichigiu, judeţul Bistriţa-Năsăud.
În variate documente apare sub nume diferite: Tudoran a(l lui) Dănilă, Atanasie Todoran sau Anastasie Todoran.
A avut doi copiii, un băiat şi o fată, care au murit amândoi în timpul vieţii sale. Alte surse spun că ar fi avut un fiu, Pintea, care ar fi fost de vârstă adultă în anul 1763.
E posibil ca Tănase Todoran să fi fost înrudit cu familia preotului Coşbuc, strămoşul viitorului poet.
Viaţa
Tănase Todoran a fost înrolat în armata austriacă, pe vremea împăratului Carol al VI-lea, în care a servit câţiva ani. La un moment dat, a dezertat din armata austriacă şi s-a întors în Transilvania, unde a stat ascuns în Munţii Ţibleşului.
A luptat în oastea lui Pintea Viteazul până când acesta a fost ucis, apoi a trecut în Moldova, unde s-a înrolat în oastea moldoveană. Aici a fost ridicat de domnul Moldovei, Mihai Racoviţă, la rangul de răzeş.
„ Io, Mihai Racoviţă, din mila lui Dumnezeu Voievod al Moldovei, slobozim din oastea noastră, după cea slujit-o 13 ani în rang de căpitan, pe dumnealui Tănase Todoran, în vârstă de 74 ani şi jumătate. Ridicăm la cinul de răzăş domnesc, pe dumnealui, Tănase Todoran, care ne-a dovedit supuşenie, credinţă şi vitejie şi îi dăm în stăpânire pe vecie pentru dânsul şi urmaşii săi douăzeci de pogoane de ţarină, trei de vie şi un crâng de pădure în ţinutul Neamţului…dat azi, la 2 octobăr 1717, iar de la facerea lumii an 7225 şi subscris în Cetatea de scaun a Ieşilor.”
Din Moldova Tănase Todoran s-a întors în Transilvania, unde a fost prins de autorităţi şi închis pentru dezertarea din armată.
După eliberarea din temniţă, s-a înrolat în Regimentul 2 grăniceri români din armata austriacă, cantonat la Năsăud.
Fiul său fiind pe moarte, trebuia să primească ultima împărtăşanie, dar pentru că în sat nu mai exista preot ortodox, aceasta urma să fie făcută de preotul greco-catolic. Tănase Todoran a refuzat serviciile acestuia, din cauza ataşamentului pe care îl avea pentru credinţa sa ortodoxă.
Se pare că atunci când episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron a venit în zonă, la 4 mai 1763, Tănase Todoran a refuzat să îi înmâneze cheile bisericii ortodoxe, cerând să fie lăsat în pace, în credinţa sa ortodoxă.
La 10 mai 1763 era planificat ca Regimentul 2 grăniceri români să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasa Austriei, Maria Tereza. Acest eveniment urma să aibă loc pe platoul de la Mocirlă, pe drumul dintre Năsăud şi Salva, în prezenţa unor mari oficialităţi, cum a fost generalul Nicolaus Adolph baron de Bucow şi episcopul greco-catolic Petru Pavel Aron. Pe platou erau aliniate cele două batalioane de grăniceri şi opt companii de dragoni.
După ce s-a citit conţinutul jurământului militar, Atanasie Todoran a ieşit în faţa trupelor şi a protestat faţă de depunerea acestui jurământ, spunând:
„ De doi ani suntem cătane, adecă grăniceri şi carte n-am căpătat de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi. Ne-au înscris iobagi, dăm dare, facem slujbe împărăteşti, copiii noştri vor merge până la marginile pământului să-şi verse sângele, dar pentru ce? Ca să fim robi, să n-avem nici un drept, copiii noştri să fie tot proşti, ori vor învăţa ceva, ori ba? Aşa nu vom purta armele, ca şi sfânta lege să ni-o ciufulească tisturile. Jos cu armele! Alungaţi afară păgânii dintre hotarele noastre! Auziţi, creştini; numai atunci vom sluji când vom vedea carte de la înălţata împărăteasă, unde-s întărite drepturile noastre; până atunci, nu, odată cu capul! Ce dă gubernia şi cancelaria din Beciu e nimica, îs minciuni goale de azi până mâine!”
Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu (†1763) – foto preluat de pe doxologia.ro
Motivul protestului lui Todoran era acela că în mod normal, grănicerii erau oameni liberi, scutiţi de majoritatea taxelor, având doar îndatoriri militare, dar Regimentul 2 grăniceri români nu beneficia de aceste drepturi. Mai mult, când fuseseră înrolaţi, nu li se ceruse să renunţe la religia ortodoxă, iar acum li se impunea trecerea la religia greco-catolică, dacă vroiau să rămână grăniceri. Nici una dintre aceste situaţii nu convenea grănicerilor români, astfel că, la îndemnul lui Todoran, au aruncat armele şi au refuzat să depună jurământul de credinţă faţă de împărăteasă.
Încercările de potolire a spiritelor grănicerilor, de către autorităţi, au eşuat.
La scurt timp după revoltă, la Salva a fost trimisă o comisie a armatei imperiale, care după şase luni de cercetări, a condamnat la moarte şaisprezece grăniceri, pentru instigare şi participare la revoltă.
Sentinţa a fost comunicată şi executată la 12 noiembrie 1763, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta.
Tănase Todoran a fost tras pe roată, de sus în jos. Alţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) au fost spânzuraţi. Celorlalţi li s-a comunicat sentinţa capitală, apoi au fost graţiaţi şi pedeapsa le-a fost comutată la trecerea de zece ori în sus şi de zece ori în jos printre 300 soldaţi cu vergi. În urma loviturilor primite, unii dintre condamnaţi au murit.
Pentru credinţa sa, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis în anul 2007 canonizarea lui Tănase Todoran. Canonizarea a avut loc la 11 mai 2008, pe platoul de la Mocirlă, unde avusese loc revolta, în urmă cu 245 ani.
Prăznuirea Sfântului Atanasie Todoran, pentru că sub acest nume a fost canonizat Tănase Todoran, este pe data de 12 noiembrie a fiecărui an.
Împreună cu Tănase Todoran au fost canonizaţi şi ceilalţi trei grăniceri (Vasile din Mocod, Grigore din Zagra și Vasile din Telciu) care au fost executaţi odată cu el.
cititi mai mult despre Sf. Martiri și Mărturisitori Năsăudeni si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Iachint de Vicina este un ierarh ortodox din secolul al XIV-lea (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei.
Context
Pentru populațiile daco-române, limba liturghiei este cea slavonă (Cловѣньскъ) la nord de Dunăre, respectiv cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική) în Dobrogea, pe atunci despotat independent.
În această perioadă, “Româniile populare” de la nordul Dunării de Jos, locuite de daco-români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungrovlahia, și păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) trimiși de perihoreții (περιχωρήτες : “supraveghetorii marginilor” în grecește) de la Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, unul dintre perihoreți, a devenit primul “Mitropolit al Ungrovlahiei”.
Cariera
Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348.
Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească.
Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.
Ca perihoret dar mai ales ca mitropolit, Iachint a hirotonisit mulți preoți, a pus să se clădească numeroase biserici în orașe și sate și a continuat să țină legătura duhovnicească și canonică între Biserica Țării Românești și Patriarhia Constantinopolului. Ajutat de domnitorul Vladislav I Vlaicu, Iachint a întemeiat noi așezări mănăstirești (Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintin-Deal și Bolintin-Vale, Tânganu, Cotmeana și altele), purtând totodată de grijă și credincioșilor ortodocși din părțile vecine, precum Transilvania, unde a trimis horepiscopi ca preoți și călugări.
Tot Iachint a adus în Țara Românească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri-lavre după modelul athonit. În sens invers, a trimis numeroși călugări „vlahi” (cum li se spunea pe atunci Românilor) la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns călugări vestiți.
Ultimii ani din viață i-au fost îngreunați de boli și de colegi invidioși care l-au împiedicat să participe la Sinodul Patriarhal din 1370 al cărui membru era de drept. Într-o scrisoare către patriarhul Constantinopolului, Iachint scria : „O slăbiciune grozavă m-a cuprins”… „și sunt jignit tocmai la bătrânețile mele”, încheind astfel : „să nu treci cu vederea bătrânețea mea înaintată și asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinției tale să-mi fie pavăză pentru totdeauna”.
Mitropolitul Iachint a murit la Curtea de Argeș în anul 1372, după ce, scrie în hagiografia bisericească, „a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”. Ca atare, din data de 26 octombrie 2008 încoace, Biserica Ortodoxă Română îl socotește sfânt ierarh și îl prăznuiește la 28 octombrie ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați.
Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu
Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei. Amândoi, încă din tinereţile lor, erau iubitori de nevoinţe pentru Dumnezeu şi doritori de viaţă sfântă, având o fierbinte dragoste către Mântuitorul Iisus Hristos şi către Preacurata Sa Maică.
Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Domnului: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie, au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi au intrat în Mănăstirea Cozia ca fraţi, vieţuind în ascultare şi smerenie, urmând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a făcut ascultător Tatălui pentru noi, până la moartea pe cruce.
Ei au deprins taina nevoinţelor, dobândind darul rugăciunii şi al iubirii de Dumnezeu. Deci, parcurgând după rânduială, toate încercările duhovniceşti, s-au supus poruncilor stareţului lor şi ale fraţilor, fiind exemple vii de nevoinţă întru toate. Nu mult după ce au intrat în mânăstire, pentru multele lor osteneli şi pentru râvna lor după Dumnezeu, s-au făcut vrednici de mult dorita schimă a călugăriei, primind tunderea de la egumenul lor.
Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, dar având şi viaţă vrednică şi iscusinţă în viaţa călugărească, a fost învrednicit de harul preoţiei. Deci, ajuns ca făclia în sfeşnic, prin viaţă smerită şi curată, s-a făcut repede cunoscut de părinţii din mânăstire, care şi l-au ales duhovnic şi povăţuitor pe calea mântuirii. Printre cei care se mărturiseau la cuviosul Daniil a fost şi vrednicul de pomenire, fericitul Misail, care i-a devenit şi ucenic duhovnicesc.
Primind ascultarea de duhovnic, Sfântul Daniil a început şi mai cu osârdie a se nevoi, mergând din putere în putere şi sporind întru faptele cele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. După o vreme, dorind împlinire duhovnicească şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, au hotărât să părăsească viaţa de obşte şi să meargă în pustnicie.
Primind binecuvântare de la stareţul lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ţinuturile Muntelui Cozia, unde şi-au săpat chilii în stânca muntelui lângă izvoarele de apă ale pădurii liniştite. Multe au fost ispitele Cuvioşilor, însă niciuna n-a biruit setea lor de rugăciune, de linişte şi de osteneli. Sub acoperământul Maicii Domnului, în jurul Cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciunea neîncetată, în privegheri, post şi în citirea cărţilor folositoare de suflet.
De aceea, fericiţii Daniil şi Misail au ridicat o biserică de lemn pentru trebuinţele lor, în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiţie, şi Sfinţii sihaştri Neofit şi Meletie.
Aceştia coborau din când în când, mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi pentru a se împărtăşi la Sfânta Liturghie săvârşită în acest schit, care, aflându-se în apropierea vechiului turn roman, s-a numit Schitul Turnu.
Spre sfârşitul vieţii, Cuviosul Daniil, a dat părinţilor care se nevoiau acolo rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, le-a pus povăţuitor în locul lui pe ucenicul său, Cuviosul Misail.
Amândoi fericiţii, Daniil şi Misail, după trecerea la cele veşnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei lor. Când, în anul 1676, mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a construit la schit o nouă biserică, de piatră, a aşezat sfintele moaşte ale Cuvioşilor Daniil şi Misail la temelia altarului bisericii celei noi.
Astfel, Cuvioşii Daniil şi Misail, avva şi ucenicul, s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt, înscriindu-se în rândul Sfinţilor Cuvioşi sihaştri români, ca purtători de daruri duhovniceşti şi luminători prin vieţuirea sfântă.
Alexandru cel Bun și alaiul domnesc la întâmpinarea moaștelor Sf. Ioan cel Nou (1402) – frescă de la Mănăstirea “Sf. Ioan cel Nou Suceava”
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Aducerea moaştelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava
Sfântul mare mucenic Ioan cel Nou (cunoscut și ca Ioan cel Nou de la Suceava) este un sfânt român din secolul al XIV-lea. Este pomenit de Biserica Ortodoxă Română la 2 iunie, precum și la 24 iunie (comemorarea aducerii moaștelor sale la Suceava).
S-a născut în jurul anului 1300, din părinți creștini greci și care i-au transmis această dragoste și lui. În viața sa, a împlinit porunca iubirii aproapelui, purtându-se cu toata cuviința față de cei din jurul său, așa cum își desăvârșise învățătura de la dascălii și preoții cetății. Localitatea sa de baștină este Trapezunt (oraș-port la Marea Neagră, întemeiat de coloniștii greci), unde se îndeletnicea cu negoțul. Călătoriile sale fiind cu precădere pe malurile Mării Negre în scopul înfăptuirii negoțului dar unde își marturisea și credința în Iisus Hristos și pe care o propovăduia și celor din jurul său.
Vorba lui Ioan mergea la sufletul multora, mai ales a celor nevoiași, dar au fost și oameni care l-au pizmuit pentru asta. Unul dintre aceștia a fost si neguțătorul apusean Reitz, care își arăta fățiș împotrivirea față de credința propovăduită de el. Se pare că această ură l-a făcut pe Reitz să caute răzbunare, dorind să-l piardă pe tânărul Ioan. Așa se face că pe când Ioan era la Cetatea Albă – ocupată atunci de tătarii nogai – negustorul Reitz l-a mințit pe eparhul cetății că Ioan dorește să treacă la religia cea străveche a tătarilor (tengriismul).
Dând crezare, dregătorul tătar l-a chemat la el pe Ioan, fiind încântat de „intenția” acestuia de a trece la credința eltaică. Înțelegând urzeala negustorului venețian Reitz, Ioan și-a dat seama de situația în care a fost pus și de ceea ce i se va putea întâmpla dacă îl refuză pe tătar. Mânat de imboldul puternicei sale credințe, Ioan a refuzat să renunțe la Hristos – “care l-a ocrotit și i-a dat deplina bucurie a credinței și a iubirii”.
Răspunsul său: “Preaputernice eparhe, vorbele care ți s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri răutăcioase. Eu nu voiesc să disprețuiesc bunătatea pe care mi-ai arătat-o, dar nu pot să mă lepad de Hristos “lumina lumii””, l-a mâniat pe eparh ce a considerat aceasta drept o insultă la credința tătărască. De aceea a poruncit ca Ioan să fie supus unor munci groaznice.
Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (1300 – 1340) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Însă caznele la care a fost supus Ioan i-au întărit întreaga ființă, a dobândit “cununa” vieții veșnice. “Pentru aceasta i s-a luminat fața de o lumina strălucitoare mai presus de fire.” Văzând că muncile la care a fost supus nu a avut nici un efect asupra credinței sale, ighemonul l-a ispitit cu promisiunea că-i v-a vindeca rănile cu ajutorul celor mai iscusiți medici, însă Ioan i-a răspuns: “…nu te îngriji de rănile trupului meu, căci prin cele stricăcioase se dobândesc cele netrecătoare. numai cel ce rabdă până la sfârșit se va mântui”
Acestea l-au mâniat și mai tare pe eparh care a poruncit ca Ioan să fie supus la tortură cruntă. A fost legat de coada unui cal și târât pe caldarâm. Deși trupul îi era sfâșiat de pietrele străzilor, buzele-i șopteau rugăciuni către Atotputernicul. Asta l-a determinat pe unul dintre chinuitori să-și scoată sabia și să-i taie capul. “Astfel, prin moarte mucenicească, mărturisitorul Domnului a primit cununa cea neveștejită a slavei sfinților și vrednicia de a fi unul din “casnicii” Lui”.
Ighemonul și ceilalți dregători tătari din cetate n-au dat voie creștinilor (majoritatea români) să-i ia trupul de pe drum și să-l îngroape după rânduiala creștinească. Dar Dumnezeu, în dragostea sa nemărginită față de aleșii săi, a trimis trei îngeri din cer care i-au tămâiat trupul. Un necredincios (tătar) din cetate, văzând aceasta arătare a îngerilor în vesminte strălucitoare, a crezut că sunt preoți creștini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit să facă slujba prohodirii lui Ioan.
A scos arcul și săgeata ca să tragă asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mâinile i-au rămas lipite de arc și de săgeată; a fost izbăvit de pedeapsă cerească numai după ce a mărturisit ce urmărea să facă. Aceste minuni l-au înfricoșat pe conducătorul cetății, care a îngăduit creștinilor să ridice trupul lui Ioan și să-l înmormânteze după rânduiala creștină. A fost îngropat în cimitirul din Cetatea Alba.
Nevrednicul Reiz, fără să aibă mustrări de conștiință pentru uciderea lui Ioan, și-a pus în gând să mai săvârșească o nelegiuire. Văzând el însuși ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, s-a gândit să-l dezgroape în ascuns și să-l ducă în țara sa, pentru că de asemenea revărsări de daruri minunate care aveau loc în jurul trupului său să se bucure concetățenii săi. Dar și de data aceasta s-a întâmplat o minune.
Pe când încerca să-l dezgroape, noul mucenic i s-a arătat în vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gândul lui Reiz. Într-adevăr, mergând la cimitir, l-a surprins pe acesta cum încerca să ia trupul lui Ioan. De aceea, preotul a înștiințat obștea credincioșilor din Cetatea Alba care au ridicat trupul neputrezit al noului mărturisitor al lui Hristos și l-au dus în altarul unei biserici din oraș.
Rămășițele sale pământești, neputrezite și răspândind bună mireasmă, puteau fi considerate acum ca sfinte moaște. Ele au rămas în aceasta biserică aproximativ 70 ani, revărsând multe daruri asupra creștinilor care veneau și îngenunchiau în fața lor, cerând mijlocirile sale în fața Părintelui ceresc.
Vestea minunilor ce se săvârșesc prin moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou se răspândește în toata Țara Moldovei, al cărui ocrotitor a fost socotit atunci evlaviosul domn Alexandru cel Bun, care cu înțelepciune reușește să obțină din partea Patriarhiei Ecumenice recunoașterea canonică a mitropolitului Moldovei, Iosif Mușat dorea ca această împlinire istorică și de mare importanță bisericească s-o pecetluiască cu mutarea sfintelor moaște ale Mucenicului Ioan ce Nou de la Cetatea Albă la Suceava, unde își fixase reședința și noul ierarh.
În legătură cu orașul în care a pătimit Sfântul Ioan – numit acum “cel Nou”, spre a se deosebi de Sfântul Ioan Botezătorul sau de alți sfinți cu acest nume – s-a crezut mult timp ca este vorba de Cetatea Albă de la gurile Nistrului, oraș care a aparținut secole în șir Moldovei, apoi României întregite. Mai nou, unii învătați consideră că este vorba de o localitate cu același nume de lângă strâmtoarea Kerci, din Crimeea.
În anul 1402, Alexandru cel Bun a adus moaștele Sfântului Mucenic Ioan cel Nou la Suceava. Alaiul cu moaștele Sfântului Ioan au fost întâmpinat la locul numit “Poiana Vlădicăi”, în apropiere de Iași, de către domnitor și soția sa, de mitropolitul Iosif, de marii dregători, egumeni, călugări, preoți și credincioși, care l-au însoțit până la Suceava.
Acolo au fost așezate în biserica Mirăuți, care cu multe refaceri de mai târziu, dăinuiește până azi. Moaștele au rămas în biserica Mirăuți până în anul 1589, când au fost mutate în noua catedrală mitropolitană din Suceava – cu hramul Sfântului Gheorghe – ctitorită în prima jumătate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan al III-lea și fiul său Ștefăniță.
Se cunosc mai multe minuni înfăptuite de moaștele Sfântului Ioan cel nou de la Suceava, una dintre ele fiind amintită de Petru Movilă al Kievului: La 2 iunie 1622 Suceava era amenințată să fie cotropită de tătari. Locuitorii se refugiau în toate părțile. Preoții slujitori la biserica în care erau adăpostite moaștele au voit să ia racla să o ducă în cetatea Suceava, dar n-au putut să o ridice. Au înțeles că Sfântul nu voia să fie dus în altă parte și că-i va ocroti, încât au continuat să se roage ca orașul să nu cadă în mâna cotropitorilor. Într-adevăr, o ploaie torențiala a împiedicat pe tătari să mai asedieze orașul.
Moaștele au rămas în Suceava până în anul 1686, când a intrat cu oaste în Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a luat cu sine în Polonia și pe mitropolitul cărturar Dosoftei. De teama unor jafuri, mitropolitul a luat cu el, din Suceava, moaștele Sfântului Ioan cel Nou, odoarele și documentele Mitropoliei. Au fost duse și așezate la Jolkiew, unde a viețuit și mitropolitul Dosoftei până la moarte (1693).
Cinstitele moaște au rămas în pământ străin până în 1783, când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuți a reușit să le readucă acasă, fiind reașezate tot în fosta catedrală mitropolitană cu hramul Sfântului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibilă pentru că la acea dată atât partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orașul Suceava, cât și o parte din Polonia (cu orașul Jolkiew) erau încorporate în Imperiul Austriac (sau habsburgic).
O nouă strămutare a lor a avut loc în cursul primului război mondial, când, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena și adăpostite în capela ortodoxă română din acel oraș. Revenirea Bucovinei și a Basarabiei la țara-mamă, în 1918, a făcut ca Sfântul Ioan să devină iarăși ceea ce a fost veacuri de-a rândul, adică “ocrotitorul a toată țara Moldovei”.
Patimile Sfântului Ioan cel Nou au fost reprezentate în pictura multor biserici din Moldova. Chipul său apare pentru prima oară in pronaosul bisericii de la Dobrovăț, de lângă Iași, în 1529. Câțiva ani mai târziu, în 1546, a fost zugrăvită viața și pătimirea sa în 12 scene, pe peretele de sud al bisericii mănăstirii Voroneț, ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Scene asemănătoare apar și în pictura catedralei episcopale din Roman. În pridvorul închis al bisericii mănăstirii Sucevița, ctitoria Movileștilor, apar 14 scene din viața și pătimirea sa.
Scene cu pătimirea Sfântului Ioan cel Nou se pot admira și în pictura interioară a bisericilor de la mănăstirile Secu și Sihăstria din județul Neamț.
![Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 - 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă - foto ("Knez Lazar Hrebeljanović", oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2015/12/Laz--r-al-Serbiei-e1451125461370.jpg)
![Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric - foto: ro.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2015/12/M--n--stirea-Prislop-e1451126787522.jpg)
