Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724)
Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (1671-1724) a fost stareț al Mănăstirii Neamț, devenind apoi episcop al Romanului între 1704-1714.
S-a retras din scaunul episcopal întemeind Schitul Pocrov (Acoperământul Maicii Domnului).
Apoi a pribegit prin Transilvania și în cele din urmă a ajuns la Pecerskaia Lavra din Kiev.
În anul 2007 a fost proslăvit de Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea sa făcându-se pe 14 aprilie.
Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671-1724) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ierarh Pahomie (Penciu) s-a născut în satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud în preajma anului 1671. In 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mănăstirii Neamț, iar între anii 1702-1704 a fost stareț al acestei mânăstiri.
După ce vizitează Mănăstirea Pecerska și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu.
La 17 ianuarie, 1707, este hirotonit episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“.
Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1716 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mănăstirea Pecerska. Răpus de boala, Hristos Domnul, Arhiereul cel Veşnic, îl cheamă la odihna cerească în ziua de 26 a lunii aprilie a anului 1724.
A fost îngropat în biserica cea marea a Lavrei Pecerska fiind prohodit de Arhiepiscopul Varlaam Vanatovici al Kievului împreună cu tot soborul. La scurt timp ucenicii îi aduc moaștele la Pocrov, așezând-le în biserică.
În 9 septembrie 2013 în urma unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, în chip minunat, s-au descoperit moaștele Sfântului Pahomie.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Stea mult-luminoasă, răsărită în ținutul Gledinului, ai strălucit ca un semn dumnezeiesc în pământul Moldovei, luminând inimile credincioșilor. Stâlp neclintit al rugăciunii curate, podoaba aleasă a ierarhilor români și ctitor al schitului Pocrov din lavra Neamțului, Sfinte Ierarhe Pahomie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Alt tropar, glasul al 4-lea
Raiul virtuţilor l-ai sădit în sufletul tău şi l-ai udat prin curgerile lacrimilor tale, iar cele nestricăcioase le-ai gustat prin nevoinţă şi cu dragoste ne-ai descoperit sfintele tale moaşte pe care cinstindu-le te lăudam căci mântuire ceri tuturor de la Stăpânul Hristos, părinte Pahomie.
Condac, glasul al 8-lea:
Grijile vieții le-ai lăsat și rânduielile cele lumești le-ai părăsit; și, făcându-te cu înțelepciune locuitor al pustiei, ai aflat bucuriile vieții veșnice; și, mângâiere câștigând prin lacrimile tale de pocăință, roagă-L pe milostivul Dumnezeu pentru noi credincioșii, Părinte Pahomie.
Viața Sfântului Ierarh Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului
Sf. Ier. Pahomie de la Gledin, episcopul Romanului (1671 – 1724) – foto preluat de pe basilica.ro
Pr. prof. dr. Bogdan Racu – articol preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Pahomie s-a născut în satul Gledin din ținutul Bistriței Năsăudului, în jurul anului 1660, primind la botez numele Petru.
Părinții săi, preotul Eftimie și prezbitera Ana s-au îngrijit să-i dea o educație aleasă. Pomelnicul schitului Pocrov arată că „încă din tinerețile lui, era iubitor de Hristos, doritor de viață pustnicească, având o fierbinte dragoste către Dumnezeu. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Mântuirotului, cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să urmeze Mie, a lăsat casă, părinți, frați, rude și prieteni, și l-a urmat pe Hristos în viața smerită călugărească, intrând ca frate la Mănăstirea Neamț”.A fost hirotonit preot și ales mare eclesiarh, iar în anul 1702 obștea mănăstirii Neamț l-a ales drept îndrumător. Ca egumen la Neamț, nu a stat decât până în primăvara anului 1704. Între 1704-1706 a fost într-un pelerinaj laLavra Pecerska, prilej cu care s-a întâlnit cu Sfântul Dimitrie Mitropolitul Rostovului. Întors în Moldova și retras în loc de liniște în apropierea mănăstirii Neamț după ce a refuzat să-și reia egumenia, la 18 decembrie 1706 a fost ales episcop al Romanului. A fost hirotonit arhiereu în 18 ianuarie 1707 și a păstorit până la 10 aprilie 1714, când s-a retras din scaun. În 1717 a plecat din nou la Kiev, petrecând în rugăciune și osteneli cărturărești până la sfârșitul vieții. A murit la Lavra Pecerska în anul 1724. Canonizarea Sfântului Pahomie a fost aprobată de Sfântul Sinod al BOR în ședința din 14-15 noiembrie 2006, când a fost stabilită ca dată de sărbătorire a lui ziua de 14 aprilie. În ziua de 14 aprilie 2007, Duminica a II-a după Paști, în biserica parohială „Sfânta Treime” din localitatea Gledin, comuna Monor, județul Bistrița – Năsăud, a avut loc proclamarea canonizării.
Personalitatea culturală și duhovnicească a sfântului Pahomie are trăsături bine conturate. Format la mănăstirea Neamț, familiar cu mediul cultural – duhovnicesc din Rusia, bun cunoscător al realităților din țările române, episcopul Pahomie al Romanului a fost un mare iubitor de carte, în folosul obștesc. A legat cu blesteme grele pe toți aceia care vor îndrăzni să înstrăineze cărțile pe care le dăruise mănăstirii Neamț și schitului Pocrov, ctitoria sa. A fost preocupat să formeze ucenici care să-i continue activitatea și a influențat prin concepția și lucrarea sa și alte centre de cultură din Moldova. Activitatea lui Pahomie a fost cunoscută și în Transilvania, mai ales în ținutul natal.
Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie și să citească și a căutat să cultive această dragoste și în sufletul ucenicilor săi. Mărturie despre aceasta dau cărțile primite sau cumpărate de el, față de care a arătat o grijă deosebită.
A fost preocupat în primul rând să înzestreze ctitoria sa de la Pocrov, dar și alte biserici, cu toate cărțile necesare cultului, într-o vreme în care raritatea și scumpetea lor le făceau bunuri de neprețuit.
L-au interesat cărțile de folos sufletesc pe care le-a citit cu atenție, recomandându-le și altora. Pe Cheia înțelesului, apărută în 1678 la București, cumpărată la 25 martie 1713 și dăruită anul următor schitului Pocrov, Pahomie îndeamnă „să hie la cetit părinților (ce) ce s-or afla trăitori(i) acolo de folos sufletelor” și pentru a le ușura munca și a le spori atenția a alcătuit un cuprins al lucrării. A adunat în ostenelile sale o bogată bibliotecă pe care a dăruit-o mănăstirii Neamț și schitului Pocrov. O listă pe care a făcut-o în perioada episcopatului la Roman „Izvod de cărți câte am să se știe (7219-1711) martie” cuprinde 52 de titluri. La acestea se adaugă și lucrările cumpărate după această dată. „Izvod de zestre Pocrovul (1711 – 1802)” amintește de 42 de cărți.
După cum arată însemnările de pe ele, cărțile au fost mai întâi studiate atent de Pahomie și apoi lăsate moștenire ucenicilor, cu indicarea folosului pe care îl vor avea de pe urma citirii lor. Pe Cheia înțelesului, în 1714, printr-o reflexie privitoare la cultura neamului românesc invita pe cel în mâinile căruia va poposi cartea să stăruie asupra studiului ei: „Dumnezeu ce a zis să lumineze lumina adică pe întuneric, Acela au descoperit aceste sfinte scripturi neamului nostru acela ce șede(a) întru întunerecul neștiinței și în umbra legii și a nepriceperii, iar acum au strălucit soarele dreptății credința cea bună … dau laudă lui Dumnezeu, dau numelui Domnului nostru Iisus Hristos tot neamul nostru românesc … să-l laude pe Domnul Iisus Hristos”. Lectura cărților este pentru Pahomie muncă pentru luminarea prin cultură, dar și exercițiu spiritual: „Cetește cuvintele cu minte deșteaptă și cu candela și vei pricepe tainele lui Dumnezeu toate. Las(ă)te de toate relele” nota el pe aceeași Cheia înțelesului.
Activitatea cărturărească și duhovnicească a lui Pahomie a trecut dincolo de episcopia Romanului, a schitului Pocrov și a mănăstirii Neamț, punându-și amprenta asupra mediului monahal și cultural din Moldova, într-un secol în care relațiile dintre mănăstirile românești erau foarte strânse, circulația călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă.
Sfântul Sfințit Mucenic Efrem a trăit în secolele III – IV, păstorind Eparhia Tomisului prin anii 300-304, urmându-i în scaunul episcopal sfântului ierarh Evanghelicus al Tomisului.
Atestarea sa ca păstor al Daciei Pontice se regăsește în sinaxarele grecești și romane.
Prăznuirea sa se face pe 7 martie, împreună cu ceilalți Sfinți Mucenici din Cherson.
Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson – foto preluat de pe basilica.ro
Sf. Sfințit Mucenic Efrem s-a născut undeva la sud de Dunăre, din părinți creștini. Ajungând la maturitate, a plecat la Locurile Sfinte pentru a se închina, iar sosind acolo a hotărât să îmbrace haina preoției, devenind mai apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului.
Patriarhul îl trimite, la începutul secolului al IV-lea, în Dacia Pontică pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos și a-i păstori pe credincioșii daco-romani din Eparhia Tomisului. Odată ajuns aici, și luându-și atribuțiile sale de ierarh, prin puterea „cuvântului lui Dumnezeu”, episcopul Efrem aduce la credința în Hristos numeroși daco-romani dar și goți sau sciți.
În scurtul timp al păstoririi sale rodnice, numeroși barbari au primit sfântul botez și mulți creștini au primit martiriul pentru credința lor nestrămutată în Hristos. Episcopul Efrem a avut însă grijă să răscumpere sfintele lor moaște, pe care le îngropa în locuri de taină, ridicând mai apoi, deasupra lor, numeroase biserici.
În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor poruncite de împăratul Dioclețian în anii 300-304, episcopul Efrem este prins și dus la Cherson (Chersones), în Crimeea. Aici sfântul părinte este întemnițat și chinuit cumplit de romani pentru a se lepăda de Dumnezeul creștinilor și a se închina idolilor păgâni.
Însă episcopul Efrem nu a vrut să-L hulească pe Dumnezeu, ci a mărturisit credința și dragostea pentru Hristos, fiind ucis de prigonitorii săi prin tăierea capului. Astfel, fericitul episcop Efrem al Tomisului și-a încredințat sufletul în mâinile Mântuitorului lumii, primind cununa mucenicească.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condac, glasul al 2-lea:
Astăzi este ziua cea purtătoare de lumină a păstorilor care în chip luminat au slujit lui Dumnezeu în Cherson. Şi lăudând prăznuirea voastră ca a unora ce au pătimit pentru Hristos, sfințiților mucenici, rugați pe Hristos, Păstorul cel mare, ca să ne numere și pe noi printre oile ce stau de-a dreapta și să cântăm vouă, sfințiți părinți, cei ce v-ați vărsat sângele vostru pentru Hristos.
Iconografie
Dionisie din Furna (în Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 199) arată că Sf. Efrem al Tomisului ze zugrăvește bătrân; iar cei dimpreună cu el prăznuiți, Sf. Mucenici din Cherson se zugrăvesc astfel: Sf. Agatodor ca un tânăr, cu un început de barbă; Vasile – cărunt; Evghenie având barba lungă, iar Elpidie, [Euterie și Capiton] tineri, cu început de barbă.
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului
Efrem al Tomisului (sec. III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro
În marea persecuție a lui Dioclețian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemnițat și chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu și a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-și dea viața pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 și i se face pomenirea la 7 martie.
Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor grecești și latine, a fost Sfântul Mucenic Efrem. El s-a născut în sudul Dunării din părinți creștini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu. Mergând să se închine la Sfintele Locuri, a rămas aici și a fost făcut preot și slujitor la una din biserici. La vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină, siriană, și tracă (besă).
Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 314), a fost pregătit din tinerețe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare” de la Gurile Dunării și din jurul Pontului Euxin (Mării Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să păstorească pe credincioșii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la creștinism numeroși daci, romani, goți și sciți și răscumpărând de la moarte mulți sclavi, pe care apoi îi creștina.
În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini daco-romani, sciți, besi, traci, greci și capadocieni surghiuniți în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie.
În marea persecuție a lui Dioclețian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemnițat și chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu și a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-și dea viața pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 și i se face pomenirea la 7 martie.
În „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae”, col. 517, la 7 martie, când se sărbătorește Sfântul Mucenic și episcop Efrem, se spun următoarele: „7 martie, în timpul împărăției lui Dioclețian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile”. Deși sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciția Mare, ele nu sunt întemeiate, căci în Viața Sfinților Epictet și Astion, se menționează la Tomis, în Sciția Mică, un episcop Efrem.
Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea a fost un sfânt cuvios din secolul al IV-lea originar din Dobrogea, prieten al Sf. Ioan Casian.
Prăznuirea sa se face pe 29 februarie în anii bisecți, iar în ceilalți pe 28 februarie.
Sf. Gherman s-a născut cândva în a doua jumătate secolului al IV-lea, în jurul anului 368, în Dacia Pontică, fiind rudă și prieten din copilărie al Sfântului Ioan Casian.
Fiind mai vârstnic decât compatriotul său, Cuviosul Gherman a intrat din tinerețe în nevoința călugărească la una din mănăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis.
Întrucât mulți asceți „sciți” se nevoiau în peșteri, cum atestă numeroasele toponime paleocreștine, se crede că și Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste peșteri.
După o scurtă nevoință împreună cu prietenul său la una din mănăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoiește un timp împreună cu Sfântul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Peștera Nașterii Domnului.
Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt și vizitează toate marile mănăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului și pe sfinții călugări anahoreți din Muntele Nitriei și din Sinai.
În anul 399, Cuviosul Gherman se stabilește cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubeau atât de mult.
În anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind exilat și depus din scaun de împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh și dascăl al lumii creștine, în fața Papei Inocențiu I.
De aici nu se știe unde s-a retras la bătrânețe Cuviosul Gherman.
El s-a săvârșit fie la mănăstirea întemeiată de Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mănăstirea din patria sa, în Dacia Pontică, unde se crede că și-a săvârșit călătoria acestei vieți în primele două decenii ale secolului V (probabil în anul 415).
Biserica face pomenirea sa pe 29 februarie.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Cu ostenelile tale, cu privegheri neîncetate, cu rugăciuni și cu post te-ai nevoit, cuvioase părinte Gherman, împreună cu Sfântul Ioan Casian, din pământul Dobrogei odrăslind; și curgerile harului preoțesc, cu rugăciunile lui Ioan celui cu Gura de Aur te-ai învrednicit a le primi. Bogăție de daruri duhovnicești din Ţara Sfântă prin osârdie ai agonisit și prin aceasta pe mulți ai învrednicit pe Hristos a urma. Pentru aceasta, Părinte al Dobrogei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Toți ne bucurăm, Cuvioase, de nașterea ta pe pământul Dobrogei, cel binecuvântat de Apostolul Andrei, întâiul chemat, împreună cu Sfântul Ioan Casian, de mănăstiri întemeietor arătându-te, Părinte Gherman; și lepădând grijile cele lumești, viață sihăstrească ai dus, cununa biruinței ai luat și de de brațele părintești te-ai învrednicit. Pentru aceasta, ca unul ce ești vas ales al sfințeniei, cu umilință alergăm către tine ca să dobândim mântuire de la Dumnezeu prin rugăciunile tale.
Acest mare nevoitor era atât de cinstit de prietenul său, Sfântul Ioan Casian, încât îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie”, „Sfântul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, în Italia și Galia.
Acest sfânt și purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinți străromâni, fiind din același sat și contemporan cu Sfântul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinți daco-romani de la gurile Dunării.
Părinții și strămoșii lor erau creștini din primul secol, fiind botezați în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfântul Apostol Andrei și de ucenii lui, care au semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre și în Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi.
După ce a învățat carte în satul natal și pe lângă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten și împreună-viețuitor până la moarte, s-a dus să deprindă învățătura Sfinților Părinți în părțile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viața monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi și purtători de Dumnezeu, că Sfinții Bretanion și Teotim.
Dorind o viață mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioșilor Părinți ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaștri de acolo și au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreți egipteni, învățând de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri și s-au închinat la mormântul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos.
S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amândoi – Sfântul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.
În anul 403, când unii ierarhi și dregători din Răsărit, îndemnați de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur cerând să-l depună din treaptă, atunci și Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.
Acest mare nevoitor era atât de cinstit de prietenul său, Sfântul Ioan Casian, încât îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie”, „Sfântul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, din Italia și din Galia.
După o aspră și îndelungată nevoință duhovnicească, ajungând la măsura sfințeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dându-și sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, plin de zile și de harul Duhului Sfânt. Pentru viața lui aleasă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinților Părinți, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar când nu sunt ani bisecți, la 28 februarie.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române
Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române – foto preluat de pe doxologia.ro
(26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima.
Aprilie:
(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;
(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;
(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;
(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;
(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;
(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;
(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;
(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.
Mai:
(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;
(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;
(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;
(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.
Iunie:
(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;
(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;
(15) Sfântul Mucenic Isihie;
(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;
(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;
(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Iulie:
(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;
(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;
(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;
(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;
(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.
August:
(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;
(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;
(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;
(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;
(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;
(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;
(23) Sfântul Mucenic Lup;
(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.
Septembrie:
(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;
(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;
(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;
(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;
(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;
(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;
(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;
(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Octombrie:
(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;
(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;
(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;
(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;
(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Noiembrie:
(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;
(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;
(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;
(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;
(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.
Decembrie:
(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;
(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;
(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;
(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;
(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;
Sfânta Muceniță Filofteia este una din sfintele mucenițe cele mai cinstite de pe teritoriul României.
Ea a trăit la începutul secolului al XIII-lea pe teritoriul Bulgariei de azi.
Moaștele sale se găsesc în biserica mănăstirii din Curtea de Argeș, iar prăznuirea ei se face la 7 decembrie.
Numele său mai poate fi întâlnit și cu grafia Filofteea sau (mai rar) Filoteea / Filoteia.
Numele ei înseamnă iubitoare de Dumnezeu.
Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș (1206 – 1218) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Muceniță Filofteia s-a născut la începutul secolului al XIII-lea în apropiere de orașul Târnovo (Veliko Târnovo din Bulgaria de astăzi), capitala Țaratului (româno-) bulgar, într-o familie de țărani.
Este crescută în dreapta credință și evlavie de mama sa, care moare când sfânta era încă mică.
Dar roadele evlaviei maicii sale s-au vădit când Filofteia a mai crescut.
Copila asculta de mică dumnezeieștile Scripturi, postind și învățând să-și păzească neîntinată fecioria.
Dar mai presus de toate a iubit milostenia. Copila săvârșea cu statornicie și răbdare toate faptele bune.
Dar, după ce mama sfintei a trecut la Domnul, tatăl ei s-a însurat a doua oară. Mama vitregă nu a iubit-o pe Filofteia, astfel că adeseori îi făcea necazuri, bătând-o și pârând-o tatălui ei, ca și acesta să o certe.
Iar în acest timp, fericita fecioară, de multe ori, văzându-i pe săraci și pe flămânzi, se lăsa biruită de milostivire le dădea hainele ei și le împărțea din mâncarea pe care mama vitregă i-o dădea ca să o ducă la țarină, tatălui ei.
Pentru aceasta, tatăl ei se mânia și de multe ori o bătea fără milă, poruncindu-i să nu mai facă aceste fapte.
Dar sfânta nu-l asculta, fiindu-i milă de săraci. Astfel că, într-o zi, mergând ea după obicei să ducă tatălui său mâncare la țarină, i-au ieșit în cale niște săraci și flămânzi, care mereu o cercetau, știind milostivirea ei.
Neavând altceva ce să le dea, sfânta le-a împărțit mâncarea pe care trebuia să i-o ducă tatălui ei. Iar acesta, rămas flămând, când s-a întors acasă și-a certat soața, care însă l-a încredințat că îi trimite întotdeauna mâncare îndeajuns, ba și de prisos.
De aceea, ascultând de îndemnul celui rău, tatăl fericitei s-a hotărât să o pândească pe copilă ca să vadă ce făcea cu mâncarea.
Deci mergând la vremea la care știa că venea Filofteia cu bucatele, s-a așezat la loc potrivit și, pândind-o, a văzut că le împărțea săracilor.
Fiind biruit de mânie și uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, apucând-o de cosițe ca să o bată până ce se va liniști.
Dar, nemaifiind stăpân pe el, a aruncat în ea cu toporul pe care-l avea la brâu și, lovind-o, a rănit-o la un picior.
Iar din această rană sfânta a murit pe loc.
Și tot locul acela s-a umplut de lumină.
Sfânta era în vârstă de doisprezece ani când s-a mutat la Domnul.
Iar tatăl său, venindu-și în fire, a fost cuprins de spaimă și de cutremur, întâi pentru că a ajuns ucigașul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii dumnezeiești care se revărsase în jurul sfintelor ei moaște.
Și vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea nici să-l atingă, nici să se apropie de el.
Văzând acestea, a alergat în cetate și le-a spus arhiepiscopului și conducătorilor cetății tot ce se întâmplase și că trupul fericitei zăcea pe pământ, și că era cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească.
Aceasta auzind, arhiepiscopul împreună cu mai-marii cetății și cu popor mult, au alergat cu făclii și cu tămâie și cu rugăciuni, și văzând sfântul trup strălucind cu acea lumină dumnezeiască, s-au minunat cu toții și au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care și acum, în vremurile din urmă, preamărește pe robii Săi care împlinesc cu fapta poruncile Lui.
Apoi au încercat, împreună cu arhiepiscopul, să ridice trupul sfintei și să o ducă în cetate. Dar n-au putut nici să-l miște, așa încât s-au înspăimântat ci toții.
Au început să se roage cu stăruință lui Dumnezeu și Sfintei Filofteia, dar nici așa nu au putut s-o ridice. Că vrând Dumnezeu să preamărească pe roaba Sa, a îngreuiat trupul fericitei ca pe o piatră.
Deci înțelegând că sfânta vroia să odihnească în altă parte, au început să-i pomenească, ca unei ființe vii, țările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre și cele de această parte de Dunăre și nicăieri n-a voit.
Dar cum s-a pomenit de Biserica Domnească cea din Târgul Argeșului, îndată s-a ușurat trupul ei, chiar mai mult decât greutatea sa firească.
Înțelegând toți că acolo este voia lui Dumnezeu și a sfintei să meargă, îndată a înștiințat prin scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (care zidise și biserica) de cele întâmplate.
Acesta, de cum a fost înștiințat, fiind binecredincios și râvnitor a-și împodobi țara și poporul cu odoare de mult preț ca acestea, a pornit îndată cu mult alai, cu făclii și cu tămâieri, mergând către Dunăre și a adus sfintele ei moaște în Țara Românească.
Le-a așezat în Biserica Domnească, în orașul Argeș. Acolo au stat sfintele ei moaște până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeș de către Neagoe Basarab.
Aici au fost mutate, iar acum se află în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeș. Și acolo fiind, face multe minuni, dând tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credință la sfintele ei moaște.
În fiecare an, la 7 decembrie, sfintele sale moaște sunt scoase afară din paraclis și racla este deschisă, fiind puse într-un pavilion special amenajat din fața bisericii mănăstirii, pentru ca mai ales în această zi credincioșii, care se adună în număr mare la prăznuirea ei, să li se poată închina.
Sfintele moaște
Documentele istorice arată însă că moaștele muceniței au rămas la Târnovo și sunt aduse în Țara Românească numai după anul 1393, când țaratul bulgar de la Târnovo a fost ocupat de către turci.
Se pare că de aici sunt duse la Vidin, probabil până în anul 1396.
Pentru a nu fi profanate, sunt dăruite voievodului Mircea cel Bătrân (1386-1418), care le așează în biserica domnească „Sfântul Nicolae” de la Curtea de Argeș, pe atunci catedrală mitropolitană, ctitorie a domnitorului Basarab I Întemeietorul și a lui Nicolae Alexandru, fiul său.
Rămân acolo pană în anul 1893, când,datorită stării de degradare în care se află biserica, sunt mutate în Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București, apoi în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” – Olari.
În timpul primului război mondial sunt duse în paraclisul Mănăstirii Antim din București, apoi revin la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde sunt găzduite în marea biserică ctitorită de Sf. Neagoe Vodă Basarab.
Imnografie
Tropar, (glasul al 8-lea):
Întru răbdarea ta ți-ai agonisit plata ta, Fericită Filofteia, întru ispite neîncetat răbdând, întru bătăi suferind, întru necazuri binevoind pe săraci miluindu-i și pe flămânzi săturându-i; roagă-te lui Hristos Dumnezeu, bună fecioară, să se mântuiască sufletele noastre.
Condac (glasul al 6-lea):
Filoftee preafericită, din pruncie te-ai adus, prin faptă bună, jertfă fără prihană lui Dumnezeu, Celui ce, mai înainte de a te naște, te știa pe tine, ceea ce te-ai făcut podoabă fecioarelor și locuitoare a cămării celei de nuntă, vrednică de laudă. Pentru aceea, strigăm ție: Bucură-te, fecioară, pururea pomenită!
Icos:
Iată a strălucit purtătoarea de lumină și dumnezeiască pomenirea prea lăudatei fecioarei Filoteia, care luminează fețele și lucește inimile tuturor credincioșilor, cu lumină neînserată, și bolnavilor celor ce aleargă la dânsa cu credință, sănătate le dăruiește. Veniți dar, o iubitorilor de praznice, cu bucurie să săvârșim dumnezeiescul ei praznic cel de preste an, și cu cuvinte de cântări să încununăm creștetul ei, și către dânsa să strigăm: Bucură-te fecioară, pururea lăudată.
Iconografie
Pentru reprezentarea Sfintei Mucenițe Filofteia, Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000) nu dă indicații de reprezentare, menționând-o doar în ceata Sfintelor Mucenițe. Editorul român este cel care adaugă indicațiile, p. 293. Astfel,
Sfânta Muceniță Filofteia este reprezentată ca “adolescentă purtând ie, ilic și catrință lungă cu dungi verticale, cu capul gol și părul pe spate strâns la ceafă, ținând în mâini cruce și ramură de finic”, deci în costum popular (bulgăresc) și cu însemnele muceniciei.
Cultul Sfintei Filofteia în Țara Românească
Sfânta muceniță Filofteia, devenind ocrotitoarea Țării Românești, moaștele ei au fost cinstite în întreaga țară, mulți credincioși venind în pelerinaj la Curtea de Argeș.
În situații de calamitate, mai ales pe timp de secetă, s-au făcut procesiuni în țară cu moaștele muceniței.
Biserici, precum Dobroteasa și Sfântul Gheorghe din București, Sfânta Filofteia și Sfânta Vineri din Ploiești, Adormirea Maicii Domnului din Mizil, au zugrăvite icoana sau scene din viața ei pământească. Icoane cu chipul ei împodobesc multe case ale credincioșilor.
Mulți părinți dau numele Filofteia fiicelor lor, iar multe femei își iau acest nume la intrarea în călugărie.
Viața Sfintei Filofteia a fost trecută în Mineiul pe decembrie și în Viețile Sfinților pe această lună.
Generalizarea cultului în întreaga țară
La 28 februarie 1950, Sfântul Sinod hotărăște generalizarea cultului Sfintei Filofteia pe întreg cuprinsul țării.
Cu acest prilej, în prezența patriarhului Iustinian Marina, are loc, în anul 1955 o slujbă specială.
Cadrul festiv a fost impresionant, la slujba fiind prezenți numeroși ierarhi români și străini, precum și un număr impresionant de credincioși.
Viața Sfintei Mucenițe Filofteia de la Curtea de Argeș
Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș (1206 – 1218) – foto preluat de pe basilica.ro
Fecioria și milostenia sunt două fapte bune prea mari, care fac fecioară înțeleaptă pe ceea ce le are, îi umple vasele sufletului cu untdelemnul facerii de bine, îi înfrumusețează candela, o umple cu untdelemn, o luminează, îi deschide ușa cămării celei de nuntă, o duce înăuntru la nunta cea veșnică, o unește cu mirele cel fără de moarte, cu unire nestricăcioasă. Însă numai când amândouă sunt împreună legate. Căci fecioria singură, neunită cu milostenia, deși este o mare faptă mai presus de fire și îngerească, dar dacă nu va avea milostenia însoțită cu ea, nu numai că nu poate agonisi untdelemn în vasele sufletului celei ce o are, nu numai că nu poate a-i lumina candela, a-i deschide ușa cămării celei de nuntă, ci tot neînțeleaptă se numește; iar vasele le deșertează, candela o stinge, ușa cămării o închide, apoi o face să audă: Nu te știu pe tine. După cum au auzit despre neînțeleptele fecioare din Evanghelie, care, deși au avut fecioria, dar de vreme ce n-aveau și milostivire către aproapele, pentru aceea ușa cămării li s-a închis și au auzit: Nu vă știu pe voi.
Acestea auzindu-le Sfânta fecioară Filoteia în Sfânta Evanghelie, a unit fecioria cu milostenia și cu osârdie pe amândouă le-a împlinit, în care prea bine a și sporit. Ea și-a agonisit untdelemn în vasul sufletului său, prin ele bine și-a înfrumusețat candela sa, pentru ele și-a pus sufletul, a răbdat moarte chiar din mâinile aceluia ce a născut-o și a intrat în cămara cea de nuntă cu fecioarele cele înțelepte. Acum împreună cu dânsele se veselește, îndulcindu-se de frumusețea vederii Mirelui său celui nestricăcios. Pentru aceasta este cu cuviință și cu cale a istorisi după putere, viața, pătimirea, petrecerea ei și aducerea sfintelor moaște în Țara Românească, cum și așezarea lor în biserica domnească din orașul Curtea de Argeș.
Deci această fiică a luminii celei neînserate, moștenitoare a cămării celei de nuntă, împreună petrecătoare cu fecioarele cele înțelepte, împreună dănțuitoare cu sfintele mucenițe și mirese ale lui Hristos, adică sfânta fecioară și muceniță a lui Hristos Filoteia, s-a născut în marea cetate Târnov, din părinți cu credință creștină și de neam bulgari iar cu meseria plugari. Maică-sa, după ce a născut pe această stâlpare a raiului aducătoare de bune roade, puțină vreme a mai trăit în această viață vremelnică, numai până când a deprins pe prea iubita sa fiică la lucrarea faptelor bune. Căci cum este pomul, așa este și rodul, cum este rădăcina, așa și odrasla; apoi fiicele vor fi cum sunt maicele și aceleași fapte pe care le au maicile pe acelea le deprind și fiicele.
Deci, după ce a deprins bine pe fiica sa în faptă cea bună a fecioriei și a milosteniei, după învățătura cea bună, a început a o învăța credința creștinească. Adică despre lucrarea tuturor faptelor celor bune, despre veșnicia împărăției cerurilor, despre deșertăciunea și vremelnicia vieții celei trecătoare și stricăcioase; și astfel a tipărit-o adânc în inima și în sufletul copilei cel moale ca ceară. Apoi s-a mutat la viața cea veșnică și nepieritoare, lăsând-o moștenitoare a faptelor ei celor bune și împlinitoare a lipselor ei pe preaiubita ei fiică și odraslă, care n-a greșit întru nimic. Căci fericită a împlinit lipsa faptelor bune a maicii sale și s-a suit la vârful desăvârșirii, pe cât este cu putință firii omenești; apoi cu moarte mucenicească s-a săvârșit, după cum se va arăta mai jos.
Rămânând copila orfană de maică și având semănate sămânța faptelor bune de maică-sa în pământul inimii sale, apoi și ea fiind din fire pământ bun evanghelicesc și roditor, nu s-a dat la jocuri copilărești, împreună cu cele de vârsta ei, nu s-a dat la cântări lumești, nici la iubirea hainelor cele scumpe și frumoase, nici la împletiturile părului, nici la împodobirea cosițelor (tâmplelor), nici la sulimenirea feții și la dresul sprâncenelor, nici la mâncări și băuturi alese, nici la priviri de hore și dansuri, care pot moleși sufletul. Nu s-a lipit de inima ei nici una din cele lumești, îndulcitoare și amăgitoare ale tinerelor iubitoare de unele ca acestea, după cum obișnuiesc fetele vremii de acum, ci ea avea bună voire, fiind plecată către lucrarea faptelor bune și se pricepea la lucrurile cele înțelepte. Cunoscătorul de inimi Dumnezeu, trimițându-i dar de sus, a întărit-o, a luminat-o și a îndemnat-o către neguțătoria cea duhovnicească, spre a cumpăra cu cele pământești și stricăcioase, pe cele cerești și veșnice.
Ea a început încă din vârsta copilăriei a călători pe calea evanghelicească, cea strâmtă și cu necazuri, care duce la viață, după cuvântul Domnului. A început a se iscusi și a-și subția trupușorul său cel crud și copilăresc cu postul, potolind și domolind poftele și jocurile cele tinerești. A început a merge la biserică adeseori, a sta cu evlavie la sfintele slujbe bisericești, a asculta cu luare-aminte cele ce se citeau, pe care le sădea în inima sa și se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i dea dar și putere spre a împlini cu fapta cuvintele cele auzite.
Astfel Sfânta Filoteia, mergând adeseori la biserică și ascultând cu luare-aminte Sfintele Scripturi și adăpându-se cu învățăturile ce se citeau acolo, apoi punându-le în inima sa, s-a întâmplat odată a auzi citindu-se acea Sfânta Evanghelie, în care Domnul fericește pe cei milostivi: Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui. Cuvântul acesta atât de mult a intrat în inima sa și atât de bine s-a prins în cele dinăuntru ale ei, căci cu atâta credință l-a primit, ca și cum din însăși gura Domnului l-a luat, ca și cum ar fi fost Domnul de față și Însuși i-a grăit așa: „Filoteio, dacă vei milui pe aproapele tău cu cele stricăcioase, Eu te voi milui cu cele nestricăcioase; dacă îi vei da lui bunătăți pământești, Eu îți voi da ție bunătăți cerești; dacă vei sătura pe cei flămânzi cu bucate trupești, Eu te voi sătura pe tine cu bucate duhovnicești; dacă vei îmbrăca pe cei goi cu haine stricăcioase și vremelnice, Eu te voi îmbrăca pe tine cu slava cerească și veșnică”.
Pe acestea primindu-le cu astfel de credință și aprinzându-se cu râvnă înfocată și dumnezeiască, multă sârguința a pus în gândul ei și cu multă purtare de grijă și-a pus în cugetul său, cum i-ar fi cu putință a face, să nu rămână nici unul nemiluit, din cei ce ar fi cerut de la dânsa milostenie, nici flămândul să se ducă nesăturat și nici cel gol neîmbrăcat. Acestea făcându-le, voia să-și ascundă fapta sa cea bună, ca să n-o vadă sau să o știe cineva dintre oameni. Căci foarte mult se temea fericită de slava oamenilor, care poate pierde toate ostenelile faptelor bune ale creștinului, care le face pe față ca să fie slăvit de oameni; deci fericită așa urma poruncii Domnului, care zice: Luați aminte să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de dânșii; iar de nu, plată nu aveți înaintea Tatălui vostru cel din ceruri. Și tu când faci milostenie, să nu trâmbițezi înaintea ta, precum fac fățarnicii în adunări și în ulițe, ca să se slăvească de oameni; amin zic vouă, că și-au luat plata lor. Iar tu făcând milostenie, să nu știe stânga ce face dreapta ta, ca să fie milostenia ta într-ascuns și Părintele tău cel ce vede într-ascuns, va da ție la arătare.
Astfel de cale sau mai bine să zic suișuri, după David, punând în inima sa și afierosîndu-se cu totul faptei bune și pironindu-și toată mintea și cugetul la dânsele, și pornindu-se cu toată pregătirea cea duhovnicească către lucrarea lor, a început a hrăni pe cei flămânzi, a îmbrăca pe cei goi cu hainele sale, a milui pe cei săraci cu cele ce avea și cu cele ce-i da mâna, având dragoste fierbinte din tot sufletul către Dumnezeu și către aproapele ca pentru sine, iar mai vârtos pot zice că avea acea dragoste și mai mult decât către sine. Milostivire către cei din nevoi și în lipsă, răbdare nebiruită în ispite și în necazuri, mărime de suflet în supărările ce i se aduceau asupră-i de mamă vitregă și de la tatăl-său, pentru lucrarea faptelor bune, necovârșita neîmpuținare în osârdia sa către săvârșirea acestora și necontenita și smerită cugetare desăvârșită, care a întărit-o pe dânsa spre săvârșirea faptelor bune, chiar la sfârșitul ei cel fericit și mucenicesc, după cum se va arăta mai jos. Acestea le lucra în toate zilele după cum zice Scriptura: Toată ziua miluiește și împrumută dreptul.
Dar oare fericită, lucrând acestea, a scăpat de ispitele vrăjmașului mântuirii omului? Oare pe ea, copilă tânără și neispitită în lucrurile și întâmplările lumești, au cruțat-o ispitele? Căci, cu dânsa s-au împlinit cuvintele Eclesiastului care zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujești Domnului tău, gătește-ți inima pentru ispite! Nicidecum, iubite cititor, căci fapta bună care nu are ispite și care se lucrează fără osteneală și fără greutăți și împiedicări, zic sfinții că nu este lămurită și nici lui Dumnezeu bine primită. Drept aceea, văzând vrăjmașul firii omenești că a început lucrarea faptelor bune mai sus arătate și mai vârtos a acelei fapte bune care se laudă la judecată, după cum zice cuvântul: Că se laudă mila la judecată; și pe aceea pe care și Mântuitorul Hristos o voiește mai mult decât jertfele, zicând: Milă voiesc, iar nu jertfă, umplându-se de zavistie, a zis către diavolii săi: „Vedeți prieteni că și această slabă și neputincioasă copilă, strănepoată a Evei cea de demult, pe care cu înlesnire am amăgit-o noi, s-a ridicat asupra noastră? Vedeți cum nu se teme de noi și întru nimic socotește puterea noastră? Noi pe Eva am amăgit-o și am scos din rai și prin ea, pe strămoșul neamului omenesc l-am pogorât în stricăciune, cu moarte l-am osândit și în iad l-am sălășluit; iar aceasta nu bagă în seamă puterea noastră cea mare. Deci, veniți să năvălim asupra ei cu ispite, ca prin mulțimea și răutatea ispitelor s-o împiedicăm de la o lucrare ca aceasta”.
Acestea sfătuindu-se diavolii, ca și asupra lui Iov, au năvălit asupra fericitei Filoteia.
Să vedeți viclenie și măiestrie a răilor și viclenilor diavoli. Știind ei că, firește, mamele vitrege au ură asupra copiilor – căci tată-său după moartea mamei sale și-a luat altă femeie, și aflând-o pe aceasta așa după cum o arăta cuvântul, ca și pe tatăl fericitei Filoteia, groși la minte și simpli – pe amândoi i-au făcut muncitori ai fericitei. Pe vitregă, înăuntru, adică în casă, iar pe tată-său în cele dinafară, ca nicăieri sfânta să nu afle răsuflare de necazuri și de ispite; ca astfel biruindu-se de acestea și cu sufletul împuținându-se, să se lase de lucrarea faptelor bune. Deci, mama cea vitregă pornindu-se asupra fiicei sale cu ură și cu pizmă, o ocăra și o bătea, o chinuia cu diferite munci, o pira tatălui său, îi făcea fel de fel de necazuri și de schingiuiri. Știu acestea toți, iar mai vârtos copiii care sunt ajunși într-acest fel și care au pătimit și pătimesc unele ca acestea. Iar Sfânta fecioară Filoteia toate le răbda cu bucurie, mulțumind lui Dumnezeu, Căruia se și rugă, să-i dea putere, ca pe toate să le rabde până la sfârșit. Acestea și mai multe decât acestea, în toate zilele pătimea fericită de la mamă-sa cea vitregă.
Iar tatăl ei cel gros la minte, întunecat la judecată și mai întunecat la cunoștință, văzând pe fiica sa că socotește toate cele pământești gunoaie, după cum zice Apostolul, și n-are nici o purtare de grijă pentru trupul său, a-l îngriji și a-l împodobi după obiceiul tinerelor, nici de hainele bune și frumoase, pe care i le făcea și la praznice o îmbrăca – deși era adeseori cu mânie pornit asupra ei, dar fiind biruit câteodată de părinteștile milostiviri, îi făcea haine de acest fel și i le dă. Cu toate acestea ea, neîngrijindu-se de nici unele dintre acestea, pe toate le dădea în mâinile săracilor. Căci hainele cele bune, atât numai le purta până când întâlnea vreun sărac și îndată se dezbrăca de dânsele așa de ușor, precum alții s-ar dezbrăca de niște zdrențe și le da săracilor. Așa era, fără patimă de bani, așa era cu bucățele, așa era cu trupușorul său, așa cu desfătarea tinereților; și atât era de robită și uimită de dragostea lui Hristos, Mirele ei, atât de biruită de dorul bunătăților din ceruri, încât petrecerea ei, după cum zice Apostolul, era în ceruri. Era cu totul răsădită în casa Domnului, înflorită în curțile Dumnezeului nostru. Dar să întoarcem cuvântul iarăși la începutul său.
Văzând-o tatăl său într-o aplecare ca aceasta, după cum arată cuvântul, în loc să se bucure și să mulțumească lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se face tată al unei fecioare ca aceea, de care toată lumea nu era vrednică, în loc să se folosească sufletește și să urmeze faptei bune a fiicei sale, cea înțeleaptă și de Dumnezeu luminată, și să facă aceleași fapte bune și el ca și fiica sa, ca împreună cu dânsa să moștenească Împărăția cerurilor, pe care ea acum o moștenește, el nu numai că n-a voit acestea să le facă și să le urmeze, ci mai vârtos o muncea cu multe feluri de bătăi și chinuri. Pentru ce? Ca să o oprească. O! grosime de minte și întunecare de la lucrarea unor fapte bune ca acestea, pricinuitoare de viață veșnică. Căci îmbrăcând-o cu haine noi și frumoase, după cum se spuse, pe la praznice, iar ea dându-le săracilor și mergând fără dânsele acasă, tatăl ei întrebând-o de haine, fericită tăcea și nu răspundea nimic. Atunci el o chinuia pe dânsa cu multe feluri de bătăi, o țâră de păr, o lovea cu biciul și cu lemne, o bătea cu pumnul în spate, cu palma peste obraz, ca pentru niște greșeli prea mari și cu altele mai multe decât acestea, o chinuia și o muncea în toate zilele, până a ajuns la vârsta de doisprezece ani. Iar fericită le răbda pe toate acestea cu duh umilit, cu mărime de suflet și cu osârdie, mulțumind lui Dumnezeu că a învrednicit-o a pătimi acestea, pentru dragostea și sfintele Lui porunci. Pentru aceasta, pe cele dinapoi le uită, după cum zice Sfântul Apostol Pavel și la cele dinainte privea.
Acestea săvârșindu-se astfel, a sosit vremea de semănături, în care tot omul se sârguiește a arunca în pământ semințele pentru trebuința hranei celei trupești. Deci a ieșit și tatăl fericitei cu plugul la câmp, că această meserie avea, și a poruncit femeii sale să-i gătească bucate, apoi să i le trimită la câmp prin Filoteia. Mergând Filoteia cu bucățele la câmp ca să le ducă tatălui său, în fiecare zi săracii, știind-o pe dânsa așa de milostivă, îi ieșeau înainte și-i cereau milostenie. Iar ea, fiind biruită de milostenie și cu altceva neavând să-i miluiască, îi hrănea cu bucate din ceea ce-i ducea tatălui său. Aceasta făcând-o mai multe zile, neaducînd bucate de ajuns tatălui său, ci rămânând tatăl său flămând, neștiind ceea ce făcea fiica sa, apoi neputând a mai suferi, mergând odată acasă, a zis către femeia sa: „Pentru ce nu trimiți bucate de ajuns și rămân totdeauna flămând?”. Dar femeia, știind că totdeauna a trimis bucate destule, i-a răspuns făcând imputare pentru fiica sa: „Eu totdeauna ți-am trimis bucate destule, dar știu eu ce face fiică-ta pe cale cu dânsele? Poate, după obiceiul ei, le dă săracilor”. Acestea auzindu-le el, a tăcut.
Iar diavolul i-a băgat în inima lui gând rău și ucigaș. A pus în mintea lui să pândească pe fericită, să vadă ce face cu bucățele. Deci, ducându-se iarăși la câmp la lucrul său, a așteptat până la vremea în care era să vină fericită cu bucățele. Plecând sfânta cu bucățele de acasă și venind la locul cel obișnuit – precum și îndemânatic pentru lucrarea faptei bune a milosteniei – și după obicei înconjurând-o săracii, a început fericită a le împărți din bucate și a-i hrăni. Iar tatăl său, din locul acela din care o pândea, văzând ceea ce făcea fiică-sa, umplându-se și biruindu-se de mânie, ca să ajungă la dânsa și, după obiceiul său, să o apuce de cosițe și să o bată până când își va astâmpăra mânia cea dobitocească, a zvârlit într-însa cu barda cea plugărească, pe care o avea la brâu și, lovind-o, a rănit-o la un picior. Atunci îndată o! minune, și-a dat sfântul și fericitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale și nici un cuvânt nu este de ajuns a povesti minunile Tale! Cât sunt de neurmate căile Tale, neajunse judecățile Tale și neînțelese rânduielile Tale!
Nu era prigoană asupra creștinilor ca de demult, pe vremile tiranilor împărați, nu erau tirani ca să poruncească, nu erau muncitori care să chinuiască. Ci, ea a fost chinuită în vreme de pace, în vreme de creștinătate, nu de cei străini, ci chiar de cel ce a născut-o și de vitrega sa mamă, care erau creștini cu credință. Apoi, prin răbdarea ispitelor celor aduse de la dânșii asupră-i, prin dragostea cea către Dumnezeu și prin râvna către lucrarea faptelor bune, s-a făcut muceniță, nu mai prejos decât cele de demult, care au mărturisit pe Dumnezeu înaintea tiranilor și au pătimit de la dânșii. Și așa, cum am spus, cu cunună mucenicească s-a încununat, după cuviință. Aceasta s-a făgăduit prin proorocul, ce zice: Întru ce te voi afla, într-aceea te voi judeca. Căci a văzut-o pe dânsa Domnul, Care vede toate cele ascunse ale tuturor oamenilor, că este mare la suflet, vitează la minte, tare în credința către El, în răbdarea ispitelor și a necazurilor celor aduse asupra ei de la diavol și de la oameni, având nebiruită voință către lucrarea faptelor bune, fiind bătrână cu vârsta cea duhovnicească și întru fapta cea bună a ajuns la desăvârșire și la măsura vârstei lui Hristos. De aceea a iconomisit prin acest sfârșit grabnic și lesnicios, ca să treacă de la cele pământești, vremelnice și pline de necazuri, la odihna cea veșnică și la veselia cea neîncetată.
În acest chip săvârșindu-se Sfânta Filoteia, sfântul ei suflet, suindu-se la Dumnezeu strălucind cu negrăită slavă cerească și dumnezeiască, înconjurat de sfinții îngeri și de cetele sfinților, a fost petrecut la împărăția cerurilor și așezat împreună cu fecioarele cele înțelepte; iar acum se veselește și se îndulcește de frumusețile cele negrăite ale Mirelui ei celui veșnic și nemuritor. Acest lucru văzându-l ceata diavolilor – care mai înainte se lăudau și nădăjduiau că precum pe strămoașă, așa și pe strănepoată o vor amăgi prin măiestriile lor și o vor împiedica de la lucrarea faptelor bune, că o vor birui și o vor face vânăt al lor, fiind ei singuri biruiți și rușinați, s-au dus tânguindu-și neputința și nehărnicia lor, căci n-au putut birui pe o copilă simplă. Așa au lucrat neputincioșii contra fericitei prin meșteșugurile lor și au îndelungat asupra ei fărădelegea lor. Dar Domnul cel drept a tăiat grumazul lor și n-a lăsat toiagul păcătoșilor peste soarta fericitei, ca să nu-și întindă fericitele sale mâini la vreo fărădelege. Sufletul ei s-a dus ca o pasăre din cursă vânătorilor, căci cursele care le întinseseră ei s-au zdrobit, iar ea s-a izbăvit.
Sfântul ei trup rămânând pe pământ și încă curgând sânge din piciorul cel tăiat, a strălucit cu slava cerească, încât lumina și locul dimprejur. Acest lucru auzindu-l ticălosul, sau mai bine zis ucigașul tată, a fost cuprins de spaimă și cutremur. Pe de o parte, pentru că s-a făcut ucigaș al singurei sale fiice; iar pe de alta, pentru strălucirea slavei celei dimprejurul sfintelor moaște. Mergând să apuce și să ridice sfântul ei trup, nu putea nici să se apropie, nici să se atingă de dânsul, poate pentru strălucirea slavei celei dimprejurul lui, sau poate și pentru nevrednicia sa.
Această minune dacă a văzut-o, a alergat în cetate și mergând la arhiepiscopul și la cei mai mari ai cetății le-a spus toată pricina cum s-a întâmplat și cum sfântul ei trup acum zace pe pământ și cum este proslăvit de Dumnezeu, cu slavă cerească. Iar arhiepiscopul, împreună cu toți arhiereii, cu tot clerul său și cu toți cei mai mari ai cetății și mulțime de popor, auzind lucrul acela minunat, au alergat cu făclii și tămâie, cu slujbe și cu rugăciuni; și, ajungând, au văzut sfântul ei trup strălucind cu acea dumnezeiască lumină și s-au minunat cu toții. Apoi au preamărit pe Dumnezeul minunilor, Care și acum în vremile noastre preamărește nu numai pe robii Săi, ci și pe roabele sale cele care împlinesc cu fapta poruncile Lui cele sfinte și fac voia lui cea dumnezeiască.
Făcând rugăciuni și psalmodii multă vreme, au voit să ridice sfântul ei trup; dar, apropiindu-se îngropătorii, după porunca arhiepiscopului și a arhiereilor, ca să-l ridice și să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut să-l ridice și nici măcar să-l miște sau să-l clatine. Atunci, mai mult spăimântându-se și minunându-se, cu mai multă sârguință și evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu și Sfintei Filoteia, ca să binevoiască a merge cu ei în cetate. Apoi, apropiindu-se arhiepiscopul singur, împreună cu ceilalți arhierei și încercând a ridica sfintele moaște, n-au putut nicidecum. Căci Dumnezeu, vrând să preamărească cu minuni pe roaba sa, a îngreuiat trupușorul cel fecioresc, ca o stâncă de piatră neclintită. Văzând arhiereii acest lucru și tot poporul, s-au spăimântat foarte.
Cunoscând toți că nu este voia lui Dumnezeu și a sfintei a merge cu dânșii în cetatea care era patria ei, au început a se ruga către dânsa și a zice astfel: „O! sfântă a lui Dumnezeu Filoteio, dacă-ți este urâtă patria ta, și nu primești a te odihni într-însa și s-o răsplătești cu faceri de bine, cu ocrotire de vrăjmași și de primejdii – pentru că aici te-ai născut și ai crescut și aici bine ai plăcut lui Dumnezeu și te-ai sfințit – arată-ne unde binevoiești a te înstrăina? Vino la Constantinopol, că Sfânta Parascheva, la Sofia sau la vreo mănăstire de prin munții aceștia”. Dar nicidecum nu s-a urnit din locul unde zăcea. Apoi au început a-i spune pe nume locuri de dincoace de Dunăre. I-a pomenit Bucureștiul, i-a pomenit Craiova și alte târguri mai mici; i-a pomenit mănăstirile de prin târguri, de prin munți, dar n-a vrut să asculte rugăciunea lor, până când i-au pomenit, în treacăt și fără nădejde biserica domnească din orașul Curtea de Argeș. Și cum i-au pomenit această sfânta biserică, îndată s-a ușurat, mai mult decât greutatea cea firească.
În acea vreme domnea în Țara Românească binecredinciosul domn Radu Voievod, poate acela care se poreclea Negrul, care zidise din temelie biserica mai sus amintită, de care domn s-a făcut orașul acela și multe alte târguri și mănăstiri care și până acum se văd, fiind foarte iubitor de Dumnezeu și fierbinte râvnitor al bunei credințe. Deci arhiereii și cei mai mari ai cetății Târnova, văzând voia sfintei, și mai vârtos a lui Dumnezeu, ca să mângâie cu credința cea dreaptă pe poporul românesc, unde nu demult venise Apichie din Italia și se așezase în locurile acestea – apoi să-l îmbogățească cu facerile de minuni ale sfintei – au hotărât să înștiințeze mai întâi prin scrisoare pe binecredinciosul și iubitorul de Hristos, Radu Voievod, despre toată viața sfintei, pătimirile, lucrarea faptelor bune, moartea și îngreuierea trupului ei cel cu neputință de ridicat și că toate cetățile și mănăstirile cele dimprejur și cele din Valahia, i le-au pomenit și că la nici una dintre acestea n-a voit; iar cum i-am pomenit biserica domnească din Curtea de Argeș, îndată s-a făcut mai ușoară decât greutatea ei cea firească. Deci, ziceau ei: „Cunoscând și măria ta bunăvoirea sfintei, că voiește să se dăruiască poporului măriei tale cel românesc, iar mai vârtos Dumnezeu de sus, binevoiește ca măria ta să cinstești și să îmbogățești țara și poporul măriei tale cu acest odor scump și de mult preț; apoi pe lângă altele, a te arăta făcător de bine și cu această prea mare facere de bine. Pentru aceasta este de trebuință a lua osteneala și a veni până la Dunăre, ca să o primești și cu cinstea cea cuviincioasă să o duci și să o așezi în biserica cea numită din Argeș, dorită de ea. Iar noi o vom aduce până acolo”.
Radu Voievod, după ce a primit scrisoarea aceasta și a înțeles cele scrise, foarte mult s-a bucurat și cu lacrimi a mulțumit lui Dumnezeu și sfintei. Și îndată, cu mare sârguință, luând arhiereii cu tot clerul cel bisericesc și pe toată boierimea, cum și mulțime de popor, care covârșeau cu râvnă către Dumnezeu, cu dragostea, evlavia și credința către sfânta, cu tămâie și cu făclii au ieșit înainte la Dunăre în întâmpinarea sfintei. Cu mare cinste, slavă și alai primindu-i sfintele moaște și aducându-le cu cântări de psalmi și cu doxologii, le-au așezat în biserica domnească. De atunci până acum se află nestrămutate din acel oraș, cu toate schimbările vremilor, stăpânilor și răscoalelor, ce adeseori s-au întâmplat în țările acestea.
Aceasta dă multă și tare încredințare celor cunoscători și dreptcredincioși că acest lucru nu este al puterii și al grijii omenești, ci al facerilor de minuni și al voii sale de a petrece în același oraș, unde s-a așezat. Ea dă tuturor, celor ce aleargă la dânsa cu credință, tămăduiri de multe feluri de boli: orbilor vedere, bolnavilor însănătoșire, izbăvire celor supărați de duhuri necurate și, în scurt, oricine aleargă la dânsa cu credință fierbinte, cu sârguință și cu lacrimi se roagă ei, își dobândește cererea sa.
Aceasta a fost viața și petrecerea Sfintei Filoteia, așa i-a fost râvnă pentru faptele bune, așa a fost din pruncie, cu totul afierosită faptelor bune, încât însăși pe sine s-a făcut faptă bună. Cum am zis, ea era de neam bulgăresc, născută din părinți creștini din marea cetate Tîrnovo, crescută de maică-sa cea firească în învățături dreptcredincioase și, din vârsta cea tânără, a început cu osârdie a lucra faptele cele bune, a merge adesea la biserică, a asculta dumnezeieștile Scripturi cu luare-aminte, a posti și a păzi fecioria cu dinadinsul, nu numai cea trupească, dar și cea sufletească; a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetați, a îmbrăca pe cei goi, a-și înfrumuseța prin acestea candela sufletului său, a-și agonisi untdelemn în vasele sale, a se pregăti pentru intrarea în cămara cea de nuntă.
Deci ea răbda toate ispitele, necazurile și strâmtorările. După cum Sfânta Scriptură zice: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujești lui Dumnezeu, gătește-ți inima spre ispite. Fericită, făcând acestea, a răbdat toate pentru fapta bună. Bătăile de la mamă-sa cea vitregă; ocările, dosădirile, pălmuirile, schingiuirile, pira către tată-său, cum și tot felul de necazuri și ispite. Și nu numai acestea, ci și pe cele de la tatăl ei le-a răbdat cu osârdie, până la moarte, încât nu avea nici zi, nici ceas în care să aibă răsuflare și să nu se afle într-unele ca acestea. Adică, înăuntru ispite, tulburări, îngroziri, mâhniri; în afară prigoniri, necazuri, bătăi, schingiuiri. Pentru că diavolul năvălise asupra ei cu toată puterea, ca asupra lui Iov cu ispitele, ca obosind-o cu răbdarea, s-o oprească de la lucrarea faptelor bune. Iar fericită, nu numai că nu obosea, ci încă stăruia, după cum zice Apostolul Pavel: „În ispite și necazuri, pe cele dinapoi le uită și către cele dinainte se întindea”, până când ea a răbdat și moarte din mâinile celui ce a născut-o și cu sfârșit mucenicesc s-a încununat, primind cununa de biruință de la începătorul de nevoință Hristos, Mirele ei cel fără de moarte, și în cămările cele cerești s-a așezat cu fecioarele cele înțelepte și cu mucenițele, ea care a murit pentru dragostea lui Dumnezeu, ca mucenițele și pentru poruncile Lui sufletul și-a pus.
Acum sufletul ei cel fără prihană și sfânt se odihnește și se veselește în ceruri în împărăția lui Dumnezeu, în locașurile drepților și de îngeri se slăvește veșnic. Iar sfântul ei trup se păzește nestricat și întreg, ca a celorlalți sfinți și se cinstește de poporul cel creștinesc și izvorăște de-a pururea tămăduiri, celor ce cu credință și cu evlavie năzuiesc cu rugăciuni către ea.
Acesta este, o, sfântă Filoteia, cuvântul care ți-am făgăduit când m-ai învrednicit de binecuvântarea ta. Iată am împlinit făgăduința, nu după cât se cădea, ci după putere. Plătind astfel și pentru mine datoria și mulțumindu-ți pentru patrioții mei, care s-au îndulcit atâta vreme de facerile tale de bine și s-au învrednicit de tămăduiri și de darurile tale; iar patria s-a apărat de tine cu multe ocrotiri și nici unul nu s-a aflat să-ți aducă mulțumirea și lauda cea datorată. Deci tu, o! Sfânta Filoteia, care ai cugetat totdeauna cele cerești în toată viața ta pământească și ai zburat în ceruri, privește peste noi cu milostivire; căci nici după ce ai lăsat cele pământești, nu ne părăsești, ci mai vârtos porți grijă, acoperi și păzești pe poporul tău, pe care l-ai ales a rămâne cu dânsul. Căci s-a dat și acest dar sfintelor suflete. Deci, acum când mai vârtos te-ai apropiat de Dumnezeu și perdelele cele trupești s-au dat în lături și față în față vorbești cu El, mijlocește pentru noi ca să ne îndrepteze și să ne povățuiască către cele plăcute Lui. Apoi părtași ai împărăției Lui – deși este mare cererea și mai presus de vrednicia noastră – să ne facă însuși Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, mărirea și marea cuviință, împreună și celui fără de început al lui Părinte și Preasfântului și de viață făcătorului Duhului Său, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica (n. 1730 – d. 3 decembrie 1806) a fost un monah român originar din Transilvania, stareț al mai multor mănăstiri din Moldova și, mai târziu, din Țara Românească (Cernica și Căldărușani).
Cuviosul Gheorghe s-a născut în anul 1730 la Săliștea Sibiului, din părinți evlavioși.
La vârsta de 19 ani părăsește casa părintească și pleacă spre București, iar de acolo la Constantinopol.
Râvnind să îmbrățișeze viața călugărească, ajunge la Muntele Athos, stabilindu-se la Mănăstirea Vatoped, unde este primit în preajma anului 1750.
Primește marea schimă în preajma anului anul 1752, petrecându-și timpul în rugăciune, posturi și nevoințe, în privegheri și îndelungate meditații, ajungând să fie cunoscut în Sfântul Munte pentru râvna și nevoințele sale.
Este hirotonit pe rând ierodiacon și ieromonah.
La Muntele Athos cunoaște atât viața de sine (idioritmică), cât și viața de obște.
Când cunoscutul duhovnic, starețul Paisie de la Neamț vine la Muntele Athos, cuviosul Gheorghe i se alătură, împreună cu un grup de monahi români și slavi, stabilindu-se la schitul Sf. Ilie, sub ascultarea cuviosului Paisie, unde rămân vreme de zece ani.
Împreună cu starețul Paisie și cu alți 64 de ucenici ai acestuia, cuviosul Gheorghe pleacă în Moldova, stabilindu-se mai întâi la Mănăstirea Dragomirna (1763-1775), apoi la Mănăstirea Secu și în sfârșit la Mănăstirea Neamț (1775).
Tulburat de desele mutări, vrea să se întoarcă la Sfântul Munte, însă, trecând, în drumul său, prin București, se întâlnește cu un prieten al său, ieromonahul Macarie, care ține să-l prezinte mitropolitului Țării Românești, Grigorie al II-lea al Ungro-Vlahiei.
Acesta, dorindu-și să reîntemeieze viața monahală de obște în eparhia sa, după modelul atonit, îi cere stăruitor cuviosului Gheorghe să rămână în Țara Românească, pentru a ajuta la reorganizarea vieții mănăstirești.
Ascultând de sfaturile ieromonahului Macarie, prietenul său, cuviosul Gheorghe primește, pe 1 septembrie 1781, însărcinarea pe care dorea să i-o dea mitropolitul, însă își alege ca loc schitul Cernica, care pe atunci era părăsit de vreo 30 de ani și se afla în paragină.
Ajutat de doi ucenici, Atanasie și Gherasim, cuviosul Gheorghe curăță schitul de bălării și sălbăticiuni, iar în curând obștea s-a mărit cu mai mulți monahi doritori de nevoință și doritori să se pună sub ascultarea unui adevărat părinte duhovnicesc, cum era cuviosul.
În anul 1785 Cernica este oficial redeschisă ca mănăstire, în jurul cuviosului Gheorghe adunându-se până atunci peste cincizeci de ucenici, credincioșii începând și ei să vină în număr tot mai mare la slujbele mănăstirești de acolo, căutând povața starețului Gheorghe.
Pentru că pe atunci clădirile existente nu erau de ajuns pentru a-i adăposti pe toți monahii și pelerinii, cuviosul hotărăște zidirea unui nou rând de chilii pentru monahi și a unui arhondaric (casă de oaspeți).
O vreme, cuviosul a rămas singurul preot al mănăstirii, astfel că Sfânta Liturghie se slujea doar duminica și la sărbători, în restul zilelor săvârșindu-se doar cele șapte Laude.
Când obștea monahală a crescut, trecând de o sută de călugări, au mai fost hirotoniți trei preoți și trei diaconi și a început să se slujească Sfânta Liturghie zilnic, după rânduiala de la Sfântul Munte.
Auzind de vrednicia starețului, domnitorul Nicolae Mavrogheni (1789-1791) l-a cercetat el însuși pe cuviosul stareț, înzestrând mănăstirea cu daruri și arătându-i o deosebită prețuire, la fel procedând și urmașii săi pe tron.
I s-a încredințat în anul 1788 și cârmuirea Mănăstirii de la Curtea de Argeș, apoi, din 1794, și cea a Mănăstirii Căldărușani, pe care le-a repus în rânduială.
În apropiere de Căldărușani, la Cocioc, cuviosul a zidit o biserică și niște chilii și a pus să se planteze pomi, lăsând locul ca pe un loc de retragere și liniște pentru monahii mai nevoitori.
S-a îngrijit de mănăstirile Cernica și Căldărușani până la moartea sa în anul 1806.
Înainte de trecerea sa la Domnul, i-a chemat la sine pe toți ucenicii săi la biserică pentru o ultimă rugăciune împreună, luându-și rămas bun de la ei, dându-le și ultimele sale povețe.
A lăsat ucenicilor săi un testament prin care le rezuma în șapte trepte nevoințele monahale, îndemnându-i să fie ascultători, să se spovedească des, să –și mărturisească gândurile îndrumătorului lor duhovnicesc, să se împărtășească cu Sfintele Taine de douăsprezece ori pe an, să se ferească de cei care „sminteau” obștea, să administreze cu înțelepciune bunurile mănăstirii, ca starețul să dea fiecăruia ascultări după puterea și temperamentul lui, iar mănăstirea să nu treacă de numărul de 103 monahi pe care îl avea atunci.
Cuviosul stareț a trecut la Domnul în ziua de 3 decembrie 1806.
Sfintele sale moaște se află până astăzi la Mănăstirea Cernica.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât trecerea Cuviosului Gheorghe de la Cernica în rândul sfinților în ședința sa din 20-21 octombrie 2005, stabilind ca dată de prăznuire ziua trecerii sale la Domnul, 3 decembrie.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Următor al cuvioșilor părinți și împlinitor al virtuților sihăstrești, rugător neîncetat și înnoitor al monahismului românesc te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule. Sfinte cuvioase părinte Gheorghe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
Troparul, glas 8:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, că, luând Crucea, ai urmat lui Hristos şi, lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioase Părinte Gheorghe, duhul tău.
Condac, glasul 1:
Povățuitor preaînțelept al călugărilor și neobosit lucrător al virtuților, purtătorule de Dumnezeu părintele nostru Gheorghe, căci, înarmându-ți trupul cu nepătimirea ai luminat inimile celor credincioși. Pentru aceasta te-ai făcut sălaș cinstit al Duhului Sfânt și în ceruri ai aflat plata ostenelilor tale. Roagă-L pe milostivul Dumnezeu împreună cu ierarhul Calinic să ne dăruiască pace și mare milă.
Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania și a păstorit obștea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veșnice, numărându-se și el în ceata marilor nevoitori și îndrumători ai monahismului nostru.
Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câștigându-și ascultarea și smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă și osteneli neprecupețite, devenind stareț și organizator al vieții de obște la mănăstirea Cernica, la Căldărușani și, în mod indirect, la Curtea de Argeș, Cuviosul Gheorghe a luminat și luminează ca un astru pe cerul vieții monahale reorganizate de el și de ucenicii săi.
Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca și din însemnările unor cercetători ai vieții sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinți credincioși și de bun neam în localitatea Săliște, lângă Sibiu. Veche așezare românească din Transilvania, menționată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoasele țesături (1) și străvechile tradiții ortodoxe care se păstrează cu sfințenie și astăzi.
Înzestrat din naștere cu acea înclinație sufletească de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor sub forma unei înalte vieți spirituale, înclinație cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăsește casa părintească și se îndreaptă către București.
Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după acea, vino și urmează-Mi” (Matei 19, 21). Ajungând aici, la mitropolie, și dorind să-și închine întreaga sa ființă unei intense trăiri monahale, viitorul stareț cunoaște întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol.
Peste puțin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea și formarea pentru înalta viață duhovnicească. Făcând cunoștință cu modul de viață idioritmic și cu cel de obște, din alte mănăstiri atonite, el a început să-și impună o aspră trăire monahală prin înfrânare și posturi, prin privegheri de toată noaptea și meditații îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinții călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.
Nevoințele de zi și de noapte ale acestui râvnitor călugăr român, depuse la altarul sfânt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuși și cu ispitele apărute în calea vieții atât de anevoioase închinate Domnului, dar și clipele de înălțare sufletească și de bucurie spirituală pe care le trăia el în mijlocul obștii de la Vatoped. Cine ar putea bănui câte planuri de viitor încerca tânărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare și o înaltă trăire în comun a vieții călugărești din țările române și chiar din Transilvania natală, oprimată atunci? După trecerea la cele veșnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareț Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos.
De aceea s-a hotărât să intre și el în mica obște a acestuia, alături de monahii moldoveni și slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit și luminat trăitor al unei vieți înalte. Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, și marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obștii românești de la schitul Sfântul Ilie.
După încă zece ani de lăudabile nevoințe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu starețul Paisie și cu 64 de ucenici ai acestuia. După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), și apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamțu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniștit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos.
Trecând însă prin București, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al starețului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă și, după câteva zile, l-a înfățișat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoașterii oamenilor duhovnicești, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viață de obște în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu și „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureștilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.
Deși Cuviosul Gheorghe era la vârsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie și de trăire duhovnicească, credea că nu ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de răspundere. Dar, după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, ieromonahul Macarie, care-l îndemna foarte stăruitor să asculte de mitropolit, s-a hotărât să primească cu smerenie ascultarea dată.
El își alese ca loc pentru înființarea unei comunități monahale, cu viață de obște, „părăsita” și „pustiita” mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aștepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari și mai vestite din eparhie (2). I s-a încredințat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru, a-l readuce la viață, reînființând obștea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740.
În hrisovul dat cu acest prilej, mitropolitul mărturisește: „De când am luat scaunul Sfintei Mitropolii. (1760, n.n.), am avut mare dorire ca să am în eparhia mea mănăstiri cu viață de obște și n-am putut face nimic până când pronia dumnezeiască nu mi-a ajutat.
Iată dar că mi-a trimis Dumnezeu pe Preacuviosul Stareț Gheorghe și i-am dat schitul Cernica (metocul Sfintei Mitropolii) ca să aducă părinți cu viață de obște, așezând regulile și orânduielile Sfântului Munte. Și rog pe toți frații mitropoliți ce vor fi după mine, ca să nu strice această chinovioară, ce acum de curând s-a întemeiat, ci să o ajute și să o întărească după putință, ca să fie și numele lor pomenit la preasfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri…” (3).
În condiții foarte grele pe plan local, în izolarea codrului, Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie și Gherasim, a curățat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obștea călugărească cu noi membri, atrași de farmecul duhovnicesc al personalității sale.
După patru ani (1781- 1785), mănăstirea Cernica redeschisă și pusă la dispoziția monahilor cu vocație și a credincioșilor, care începuseră să ia cunoștință despre ostenelile binecuvântate ale râvnitorului atonit, număra 54 de ucenici care doreau această viață aleasă. Noua stare de lucruri, care cerea nevoințe susținute pe toate planurile, pentru reînnodarea firului vieții monahale de aici, este foarte fidel oglindită în descrierea activității și nevoințelor Cuviosului Gheorghe, făcută de ucenicul său de mai târziu, Protasie Ieromonahul: „După ce a intrat starețul Gheorghe în Cernica, și-a făcut un toporaș și a început întâi a curăți mărăcinii și a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică.
Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate și ele până la fața pământului. Numai pivnița și un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să țină cuvânt de învățătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă și că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui așezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiți de credincioși.
Fiind astfel îndemnați de dascălul Macarie și pătrunși de evlavie față de Sfântul Ierarh Nicolae în cinstea căruia era închinată mănăstirea, mulți credincioși au început să vină și să se închine la Cernica și să-i ajute cu cele de trebuință pe cuvioșii părinți călugări care se osteneau sub îndrumarea Starețului Gheorghe. Și au început să vină la mănăstire tot mai mulți în toate duminicile și sărbătorile și le făcea cuviosul stareț și el cuvânt duhovnicesc, iar ei ascultau cu multă dragoste și se întorceau toți la casele lor cu mult folos sufletesc.
Iar unii dintre acești închinători, aprinzându-se de râvnă duhovnicească, au început a rămânea sub ascultarea și povața Cuviosului Gheorghe, care îi primea cu dragoste și îi îndruma duhovnicește. În felul acesta, în decurs de un an și jumătate s-au strâns șasesprezece frați. Luând exemplu de la părintele lor sufletesc, noii veniți și-au procurat câte un topor și toată ziua tăiau la mărăcini în insula Sfântul Nicolae, pentru a crea condiții corespunzătoare vieții noi mănăstirești pe care o doreau să fie cât mai frumoasă, iar noaptea, dând foc la mărăcinii tăiați, se culcau în preajma focului, căci nimeni încă nu avea locuință unde să-și plece capul.
În timp de iarnă se adăposteau peste noapte în beciul despre care am pomenit mai sus…”. Fiind frământat mereu de aflarea condițiilor prielnice unei vieți de obște, Cuviosul Gheorghe a început să zidească și două rânduri de chilii pentru monahii de aici și o casă-arhondaric pentru credincioșii care îi cercetau și îi ajutau pe noii călugări la reorganizarea începută. Fericitul stareț era atunci singurul preot la Cernica.
El săvârșea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărătești, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele șapte laude. Conștient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeșnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi și frați dornici să slujească lui Dumnezeu și neamului din care făceau parte. Dintre aceștia, trei au devenit preoți și trei diaconi. Slujbele și Sfânta Liturghie au început să se săvârșească acum zilnic, după rânduiala tradițională din mănăstirile românești de la Muntele Athos.
Călăuzindu-se după regulile practice ale vieții monahale, sintetizate în maxima „roagă-te și muncește”, acești părinți îmbunătățiți, prin hărnicia și dragostea lor față de tot ce este sfânt și folositor, au reușit să transforme pustietatea și ruina în care ajunsese așezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte și evlavia binecredincioșilor creștini din împrejurimi și îndeosebi din București. Viața trăită în curăție, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune și în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă și neîntreruptă a ostenitorilor conduși de Cuviosul Gheorghe.
Vestea despre atmosfera plină de sfințenie și hărnicia obștii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica și, prețuindu-i viața exemplară și nevoințele închinate binelui obștesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraților, l-a numit pe stareț „frate de cruce întru Hristos” (4).
Domnitorul justifică aceasta într-un hrisov al său, zicând: „Domnia noastră înșine am văzut viața. Cuviosului stareț chir Gheorghe și a părinților călugări ce sihăstresc împreună, cum că petrecerea și orânduirea vieții lor împreună este vrednică de laudă” (5).
Asemănătoare cuvinte de laudă față de osteneala duhovnicească a Cuviosului Gheorghe, pentru reînvierea tradiției monahale în Muntenia, are domnitorul Mavrogheni și în hrisovul său pentru mănăstirea Curtea de Argeș: „Sihăstreasca mănăstire ce se numește Cernica, situată în Ilfovul de sud, aproape de scaunul domniei mele, în care se sihăstresc 103 frați călugări cu starețul lor, care părăsind lumea s-au deosebit într-un colț de loc, în ostrovul acela, și petrec viața fără prihană cu posturi și rugăciuni neîncetat pentru domni, pentru ctitori și pentru toți pravoslavnicii creștini ai țării acesteia, muncind și lucrând înșiși cu mâinile lor de au deschis și au împodobit acel loc, ce rămăsese pustiu, a cărora strădanie și viață s-a făcut cunoscut de față și este vrednică de laudă…” (6).
Domnitorul sporește astfel încrederea în Starețul Gheorghe, încredințându-i și conducerea mănăstirii Curtea de Argeș, pe lângă aceea a Cernicăi, și îi recunoaște rangul de arhimandrit în anul 1788. După cum se știe din însemnările mai vechi ale mănăstirii, Nicolae Mavrogheni venea deseori la Cernica, cercetă cu mult interes bunul mers al comunității și se plimba cu starețul prin ostrovul cel mic, numit Sfântul Gheorghe, vorbind între ei „vorbe de taină”, scrie Protasie Ieromonahul, care precizează că acesta avea mare dragoste și evlavie față de ostașul Domnului (7).
În timpul Starețului Gheorghe, mănăstirea Cernica s-a bucurat de sprijinul domnitorului țării, cât și de acela al conducerii bisericești și al evlavioșilor care o cercetau. Filaret al II-lea a arătat o deosebită bunăvoință față de această ctitorie și față de conducătorul ei. Astfel, în 1792, mitropolitul scria ur-mătoarele: „Deci și eu, ce acum la anul 1792 am luat scaunul sfintei mitropolii, întăresc pe cele făcute de fratele nostru, Grigorie, și am socotit ca să dau și eu sfânta mănăstire Căldărușani… și acum din porunca Măriei Sale Alexandru Moruzi Voevod și cu a noastră blagoslovenie se rânduiește și se întă-rește Preacuvioșia Sa Chir Gheorghe, starețul schitului Cernica, ca să fie stareț și la sfânta mănăstire Căldărușani, să strângă și să așeze obște de părinți de la Cernica, după regulile Sfântului Munte…” (8).
Această importantă sarcină de reorganizare a vieții duhovnicești și gospodărești a mănăstirii Căldărușani o primea Cuviosul Gheorghe după doi ani. Sub înțeleapta sa conducere, cele două mănăstiri s-au refăcut complet, sub raport moral-religios, dar și material. Pe temeiul hrisovului amintit, el a rânduit o parte din călugări să meargă în ascultare la Căldărușani sub îndrumarea sa, lăsând la Cernica pe viitorul stareț al ei, ieromonahul și duhovnicul Timotei (9). În noua obște, Cuviosul Gheorghe a pus toate în rânduială, restabilind vechea tradiție a vieții noastre călugărești.
În locul Mărăcinilor și al stufăriei de la Cocioc, din apropiere, a sădit pomi, a ridicat o biserică păstrată până astăzi și a construit câteva chilii pentru părinții călugări dornici de mai multă li-niște. Unii dintre monahi se retrăgeau apoi la Cocioc, pentru meditație și rugăciune, iar sâmbăta și Duminica reveneau în obște. Ava Gheorghe cerceta, fără preget, când mănăstirea Căldărușani, când pe aceea de la Cernica.
El era legat sufletește de toții fiii săi duhovnicești, povățuind cu egală dragoste și dăruire părintească nu numai pe viețuitorii din cele două așezări monahale reorganizate de el, ci și pe bunii creștini dornici de mântuire și de înalta trăire spirituală. Datorită variatelor eforturi neprecupețite pe care le depusese până atunci, sănătatea sa a început să devină tot mai șubredă.
Fiind slăbit de suferință, de post și de rugăciune, el a chemat pe toți cuvioșii călugări în biserică la începutul lunii decembrie 1806. După o stăruitoare rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, către Maica Domnului și către Sfântul Dumitru – ocrotitorul acelei mănăstiri -, el a invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru obștea monahală de la Căldărușani. A citit apoi fraților o rugăciune de iertare și, în plânsetele tuturor, a plecat pentru ultima dată la Cernica.
Aici, în mijlocul confraților și ucenicilor săi, „restauratorul”, „blândul și bunul nostru povățuitor”, „puternic în cuvânt și în lucru”, „cel cu multă trecere înaintea oamenilor și a lui Dumnezeu”, cum a fost cu drept-cuvânt numit de către contemporani, a trecut la cele veșnice.
Sfântul Calinic consemnează cu mare prețuire într-un pomelnic al mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăștii obștii, fiind om preacuvios, la statul trupului de mijloc, cu neamul român din Ardeal, au deschis școală duhovnicească întâia aicea, la Cernica și la Căldărușani” (10).
Stingerea sa din această viață a produs multă întristare și plângere în obștea sfintelor mănăstiri Căldărușani și Cernica. Cuviosul stareț a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o și a înfrumusețat-o în anul 1804. În urmă, mormântul său a devenit cavou al mitropolitului Nifon (+ 1875). „Se cuvenea însă ca rămășițele pămîntești ale Starețului Gheorghe să fi fost așezate lângă racla mitropolitului, pentru ca astăzi să poată fi văzute de frații monahi” (11) și de toți care prețuiesc viața sfântă a acestui mare avă. Pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, Starețul Gheorghe a avut înțelepciunea să lase urmașilor o diată, scrisă cu mulți ani înaintea morții.
În acest testament sunt cuprinse principiile și normele după care el a reușit să întărească cele două obști. Călugărul Rafail de la Căldărușani, un ardelean și el, mărturisea în 1851, la atâția ani de la trecerea la cele veșnice a destoinicului îndrumător: „S-au prescris această diată de mine sub iscălitură întocmai, ca să se afle și la sfânta mănăstire Căldărușani, unde mai sunt în viață din ucenicii răposatului Gheorghe starețul, Cernicanul” (12).
În intenția sa, diata aceasta trebuia să rămână un îndreptar al vieții călugărești. Cu ajutorul ei, monahii vor omorî „toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă și prin simțuri, făcându-se vrednici de-a pururea împărtășirii Dumnezeieștilor Taine”.
Nevoința monahală este apoi împărțită în șapte trepte sau porunci: 1) Potrivit primei trepte, întreaga viață a monahului trebuie să se desfășoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povățuitorului obștirii (sic) să nu cutezați a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veți gusta din pâinea vieții cea plină de dar”.
2) A doua poruncă privește Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduiește el, să mergeți de trei ori pe săptămâna către cei aleși de sobor evlavioși (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greșale, suspinând dintru adânc și cerând iertăciune. Atunci puteți a crede cum că locuiți în ostrovul spășeniei și cum că adeseori vă spălați cu apa iertării păcatului…, pentru că de la cei nelămuriți în spovedanie departe stă și mântuirea”.
3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veți simți că vă supără și în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi șoptindu-vă prin crederea minții că doar ați fi voi mai buni la Dumnezeu decât alții sau mai sfinți și cuvioși, imediat, ca din săgeată, să alergați, rugind pe îndru-mătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veți scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveți străjuire, zice el, să vă păziți capul credinței, prin smerita înțelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri…”.
4) A patra treaptă sau poruncă privește Sfânta Împărtășanie. „Și iată, părintește vă îndemn, sfătuiește Cuviosul Stareț, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtășiți cu Dumnezeieștile Taine, ci toți de obște să vă îndeletniciți a vă comineca de 12 ori pe an”.
5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziți de focul cel vârât în spuză și tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obștea de anumiți oameni nedoriți, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleași ex-presii plastice, el previne pe fiii săi duhovnicești: „Feriți-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înșelați grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcați și cu străine așezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât și pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învățat și nesupus și pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite așezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.
6) În treapta a șasea, Cuviosul Gheorghe dă înțelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administrația bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ție și deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să ști(i) cum să rânduiești toate trebile cele dinlăuntru și dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredințată întru acest an, și se cuvine dar să umbli și foarte cu trezire, atâta întru sporirea locașului, făcându-te chip, cât și spre binele tău, păstrându-ți sufletul…”.
Pline de duh și într-o limbă pitorească sunt și sfaturile marelui stareț privitoare la relațiile îndrumătorului duhovnicesc cu colaboratorii săi (13): „Dar și aceasta să-ți fie în știre, o fiule, ca nu prost să încredințezi ascultare celor ce cu totul nu se pricep a scoate la cale acel lucru, nici să îneci mărgăritarul cuvântului în gura celor cu temelia supunerii pe nisip întărită; pe cei posomoriți și fricoși la luptă niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că negreșit te vor rușina; așijderea și prea cu bună bază să cumpănești greșealele fraților a nu le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales prin milostivire, după duh, că scris este „milă voiesc, iar nu jertfă”, adică, deși multe căderi îți vor aduce, ca niște oameni cu neputințe și feluri de scârbe cu nemulțumire, ci însă nu-i mustra cu patimă, nici de a hrăpi de obicei cumva osândindu-i. Drept aceasta, arată-te vesel spre ei și foarte vei fi iubit”.
7) Treapta a șaptea privește respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate și în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu șapte stâlpi și întărită pe cele șapte laude ale Maicii noastre Biserici”. Starețul Gheorghe recomandă ca obștea monahală din mănăstire -să nu depășească 103 monahi, „măcar de ar veni la voi orice față, aducându-vă toate bunătățile pământului”.
Fiind înzestrat cu adânci și înțelepte sentimente naționale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, el lasă cu limbă de moarte să nu se supună obștea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci și întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoții, diaconii, clirosanii și pe toți cine sunteți primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părintește vă rog, pentru numele Preasfintei Troițe, ca să nu faceți supusă smerita obște altor mai procopsite neamuri, până când se va ținea câte un prosticel suflet de român într-însa” (14).
Păstrând cu sfințenie moștenirea lăsată de neobositul râvnitor al lui Hristos, cuvioșii stareți de la Cernica și Căldărușani, precum și monahii Bisericii noastre privesc cu osârdie la pilda vieții marelui lor înaintaș, străduindu-se fiecare să-i urmeze credința și virtutea. Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu
1. Arhim. Atanasie Gladcovschi, Gheorghe Arhimandritul, starețul mănăstirii Cernica (1806, decembrie 3 – 1956, decembrie 3), în „Glasul Bisericii”, XV (1956), nr. 12, p. 716-717; Ierod. Stanciu Ion-Ieronim, Viața și activitatea Starețului Gheorghe de Ia mănăstirea Cernica (teză de licență în manuscris), București, 1979, p. 16.
2. Mitrop. Athanasie Mironescu, Istoria mănăstirii Cernica, 1930, p. 125-126.
3. Cf. Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, Starețul Gheorghe și mănăstirea Cernica, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 3-4, p. 334.
4. Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 136-137.
5. Condica mai nouă a mănăstirii Cernica, cit. ibidem, p. 137.
6. Ibidem, fila 83 verso și anexa XXIX; la Mitropolitul Athanasie Mironescu, op. cit., p. 137-138.
7. Casian Monahul, în Istoria sfintelor mănăstiri Cernica și Căldărușani, București, 1870, relatează că domnitorul Mavrogheni a inițiat construirea unei biserici în insula Sfântul Gheorghe, de la Cernica, și a acordat daruri bogate călugărilor. Tot în această insulă, Cuviosul Gheorghe și-a ridicat o căsuță și un paraclis unde se retrăgea adeseori, pentru meditație și repaus duhovnicesc. Aici a înălțat, mai târziu, Sfântul Calinic măreața biserică cu hramul „Schimbarea la Față” și Sfântul Gheorghe, cu cetatea din jur, care constituie în prezent partea cea mai importantă a mănăstirii Cernica.
8. Mitropolitul Athanasie Mironescu, ibidem, p. 144-145.
9. Este vrednic de subliniat faptul că, întrucât aceste două mănăstiri aveau acum călugări harnici și evlavioși, formați după pravila patristică și atonită, mitropolitul de la București a găsit de cuviință ca tot Starețul Gheorghe să poarte și grija mănăstirii de la Argeș. Cei 20 monahi trimiși au reînviat viața duhovnicească de acolo. Cu timpul, unii dintre ei s-au retras, din cauza turcilor, la schitul Robaia-Argeș, unde fusese un alt român transilvănean – Sofronie, de la Cioara. A rămas de la ei o însemnată corespondență cu Paisie din Moldova {Ștefan Meteș, Emigrări românești din Transilvania în secolele XIII-XX, București, 1977, ediția a II-a, p. 174).
10. Cf. Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, ibidem, p. 337; Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 1.46.
11. Arhim. Atanasie Gladcovschi, op. cit., p. 721.
12. Economul D. Furtună, Ucenicii Starețului Paiste în mănăstirile Cernica și Căldărușani (teză de doctorat), București, f.a., p. 55-56.
13. Cf. Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, ibidem, p. 338.
14. Analiza testamentului Starețului Gheorghe, la Prof. I. L. Georgescu și Episcop Roman Ialomițeanul, ibidem, p. 338-339} vezi și Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Arhimandrit Gheorghe, mare stareț al mănăstirii Cernica, în Pateric românesc, București, 1980, p. 265-281.
PS Dionisie Erhan, născut Dimitrie Erhan (n. 2 noiembrie 1868, Bardar, Ialoveni — d. 17 septembrie 1943, Chișinău) a fost un cleric ortodox român. La 25 octombrie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinților pe Episcopul Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail cu zi de pomenire la 17 septembrie.
S-a născut din părinți adânc evlavioși – Vasile și Andriana, răzeși moldoveni, primind din botez numele Dimitrie. În vârsta numai de 15 ani, la 28 noiembroe 1883, a intrat ca frate în Mănăstirea Suruceni, unde a și căpătat cunoștință de carte. După 7 ani, la 1890 a fost întărit frate rasofor, iar la 25 septembrie 1899, a primit tunderea în monahism, schimbându-i-se numele în Dionisie.
În anul 1900 a fost hirotonosit ierodiacon, la 1901 e ales și întărit în dregătoria de econom al mănăstirii, iar în 1904 e hirotonisit ieromonah. În 1908 a fost însărcinat ca împlinitor de stareț. La 1911 i s-a acordat cruce aurită. La 1915 e hirotonit ca egumen. În Mai 1918 a fost ridigat la rangul de arhimandrit, iar din Iunie 1918 pînă în Decembrie același an, a purtat și sarcina de exarh al mănăstirilor din Basarabia.
La 22 iulie 1918, arhimandritul Dionisie Erhan este ales arhiereu al Ismailului, sfințirea făcîndu-se în Catedrala Mitropoliei din Iași.
În primul parlament al României Întregite de la 1918, a fost ales, aproape cu unanimitate, Senator al județelor Cetatea-Albă și Ismail.
În ziua de 8/21 februarie 1920, Congresul General al Eparhie i-a votat toată încrederea și l-a ales ca Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, fiind confirmat în această demnitate prin Înalt Decret Regal, în urma recomandării Sfântului Sinod și a Guvernului, și rămânând mai departe stareț al mănăstirii Suruceni, pe care aproape a reînnoit-o cu totul și a adus-o în starea bună actuală.
După înființarea Episcopiei Cetății-Albe și Ismailului, la 1923, i s-a dat titlul de “Tighineanu”.
În 1932 este delegat ca locțiitor al Episcopiei de Cetatea-Albă Ismail, iar în 20 octombrie 1933 este ales ca titular al acestei Episcopii dar neconfirmat de Sfântul Sinod pe motiv că n-avea studii teologice.
La 21 martie 1934 i se conferă titlul de „doctor honoris causa” de către consiliul Facultății de Teologie din Chișinău și Iași.
La 19 aprilie 1934 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a validat alegerea P.S. Episcop Dionisie ca titular al Episcopiei Cetății-Albe-Ismail și a fost investit în ziua de 27 aprilie 1934 de către Regele Carol al II-lea prin Înalt Decret Regal.
A fost instalat în Catedrala din Ismail la 20 mai 1934 unde a păstorit până în 1940 când Basarabia a fost ocupată de armata sovietică.
În perioada 1940-1941 a slujit ca locțiitor al Episcopiei Argeșului.
La 1 septembrie 1941 demisionează din funcția de episcop al Cetății-Albe-Ismail pe motivul stării de sănătate și a vârstei înaintate întorcându-se la mânăstirea de metanie pe care o găsește jefuită și devastată.
În septembrie 1943 se internează la Spitalul Central din Chișinău unde își dă obștescul sfârșit la 17 septembrie 1943.
Luni, 20 septembrie 1943 este prohodit la Biserica „Sf. Nicolae” din Chișinău și condus în procesiune într-un car tras de șase boi până la Mânăstirea Suruceni unde ajunge seara iar a doua zi, marți 21 septembrie după Sfânta Liturghii săvârșită de către arhiepiscopul Efrem Enăchescu și episcopul Policarp Morușca, mulțime de preoți și popor este așezat în mormântul de lângă biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe”
Sf. Ier. Dionisie, episcopul Cetății Albe – Ismail (1868 – 1943) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Aflarea moaștelor, canonizarea
La 10 iulie 2018, cu ocazia lucrărilor de consolidare a bisericii „Sf. M. Mc. Gheorghe” din mânăstirea Suruceni s-au aflat moaștele întregi ale episcopului Dionisie Erhan.
La 15 septembrie 2018 sfintele moaște au fost îmbrăcate în veșminte arhierești și așezate în raclă în biserica „Sf. Nicolae” a mânăstirii Suruceni.
La 17 septembrie 2018 Înaltpreasfinția sa Vladimir Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove împreună cu Preasfințitul Episcop Ioan de Soroca au săvârșit Sfânta Liturghie și pomenirea la 75 de ani de la adormirea Episcopului Dionisie Erhan.
La 25 octombrie 2018, în ședința sa de lucru Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinților pe Episcopul Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail cu zi de pomenire la 17 septembrie.
Inscripția de pe piatra de mormânt de la mănăstirea Suruceni din Basarabia:
„Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici (mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.
Troparul, glas 1:
Din tinerețe ai slujit lui Dumnezeu cu smerenie, sufletul ți l-ai hrănit cu Sfintele Scripturi, iar prin rugăciune stăruitoare și viață virtuoasă, te-ai făcut lăcaș al darurilor Duhului Sfânt și ai fost vrednic păstor al românilor basarabeni. Pentru aceasta, Sfinte Ierarhe Dionisie, îndrăznire câștigând către Hristos Dumnezeu, roagă-te pentru sufletele noastre.
Dionisie, din mila lui Dumnezeu, Arhiereu în slujba lui Dumnezeu, celui în Troiță slăvit, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cugetând la cele din urmă ale mele, m-am hotărât, fiind în nezdruncinată fire a minții și sufletului meu, să las această diată, spre îndreptar și învățătură celor ce ne urmează.
M-am născut în anul 1868, luna Noembrie, ziua 2, dintr-o familie de pământeni din comuna Bardar, județul Lăpușna, după numele lor chemați Vasile și Andriana Erhan. Le mai dau și aici încă o dată numele lor, ca și prin acest zapis să le rămână veșnica lor pomenire.
În lume m-am numit Dimitrie. Din familie am moștenit de la tata dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mama întărirea în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină carte căpătată acasă, m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui om ce vrea să știe și să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârguință în liniștea chiliei mele călugărești.
Încă de la 15 ani, după hotărârea tatălui meu, am fost ales de degetul lui Dumnezeu ca din opt copii, eu, mijlocașul, să fiu dat la mănăstire spre slujba lui Dumnezeu.
Și așa, în anul 1883, Vasile Erhan și-a dus pe fiul său Dumitru, Dionisie, Arhiereul de acum, la mănăstirea Suruceni, județul Lăpușna. Mănăstirea era săracă și acei care se nevoiau într-însa o duceau greu și foarte greu începătorii. Scumpul meu tată, în câteva rânduri, văzând aceasta, a vrut să mă ia din mănăstire, dar eu am rămas în hotărârea mea. Așa a vrut Dumnezeu să ridice din neamul fraților și surorilor mele pe unul, care mai apoi pe toți să-i tragă după el. Și așa s-a făcut. Martori îmi sunt atâția preoți, învățători și învățătoare din rudeniile mele pe care i-am ajutat să-i văd cu carte și spre folos Neamului meu românesc. Am dat și dau slavă Domnului pentru aceasta.
Din acest an, al intrării mele în mănăstire, m-am nevoit cu nevoinți călugărești, iată cu ajutorul Domnului – 60 ani, din care numai în marea treaptă a Arhieriei 25 ani.
În tot timpul slujirii mele, mai ales în darul preoției și arhieriei mele, am căutat să fiu purtător de grije de sufletele mie încredințate de sfintele Biserici, păstorite de mine. Am tins să-mi fac cu deadinsul îndatorirea de păstor și slugă a lui Hristos. Am învățat cu timp și fără timp, propoveduind învățătura Evangheliei, păzindu-mi turma de lupii răpitori și tuturor toate făcându-mă, am căutat să fiu îndreptător pe calea mântuirii și nicidecum prilej de poticnire pentru cineva. Așa am înțeles slujirea Bisericii și la aceasta îndemn pe toți purtătorii de Har, de azi și de totdeauna.
Latura îmbogățirii duhovnicești și sufletești dintru început am pus-o mai presus de toate. În felul acesta am căutat să ajung a-mi aduna comori în ceruri și nu pământești, fiindcă iată mă despart de lumea aceasta nimic având. Dar în calea nevoinții acesteia întotdeauna Domnul a făcut luminarea mea și Mântuitorul meu, de aceea mulțumesc acum lui Dumnezeu de toate și pentru toate, mutându-mă în pace cu încredințarea că viața mi-am păzit și calea mi-am săvârșit.
În această cale, ce apune acum, strig tuturor: „Mântuiți-vă, fraților!”.
Îmi vine în minte și în ochii inimii trec în goana lor cei 8 (opt) ani de zile pe care i-am păstorit în Ismail. Biserica Cet-Albe-Ismail, mireasa Arhieriei mele, este comoara mea pământească, legăturile logodnei cu ea neputând fi rupt de fiii oamenilor pentru nici odinioară. Harul Domnului s-o păzească neprihănită și neîntinată de nici un rău în vecii vecilor.
Clerului și credincioșilor din Eparhia Cet-Albe-Ismailului las binecuvântările mele arhierești, dorind tuturor sporire duhovnicească spre mântuirea sufletelor și slava Bisericii Neamului meu românesc.
Dar privit-am din patul suferinții mele în depărtări peste zăbrelele geamurilor și am văzut printre lăcrămile dorului de frați – Eparhia, clerul și credincioșii Argeșului meu drag. Soarta vitregă din anul 1940 abătută asupra Neamului românesc și asupra mea au făcut să fiu trimis a păstori Eparhia Argeșului – să mângâi sufletele îndurerate, eu, nemângâiatul de pierderea Basarabiei noastre.
Tuturor, clerului și poporului argeșan le împărtășesc binecuvântările mele arhierești, dorindu-le Har, pace și mântuire de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Rog pe bunul Dumnezeu să le trimită răsplată cerească pentru dragostea de frați cu care ne-au primit și tratat în această mare ispită trimisă Țării și nouă de Cel Atotputernic.
Acolo, pe pământul Argeșului, prin tot amarul prin care am fost trecut eu cu prilejul retragerii mele, cu toții am plâns de bucuria desrobirii pământului nostru răvășit din Basarabia. Fie numele Domnului binecuvântat.
Arhiepiscopiei Chișinăului, la care am slujit ca Vicar atâta timp și din trupul căreia canonicește mă trag, îi păstrez toată recunoștința de fiu. Tuturor fraților mei din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopi, le las binecuvântări arhierești, rugând pe Dumnezeu să înmulțească Harul și tot Darul cel de Sus peste toți.
Pentru ca să nu rămână vreo legătură pusă de mine nedeslegată, după puterea ce-mi este dată, dau dezlegare tuturor acelora cari au fost legați sau opriți de mine, afară de acei cari au căzut sub legăturile canonice prevăzute de canoanele Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți.
Tuturor binecredincioșilor creștini le las celor vii binecuvântări și îndemn de a fi tari în credință și a se mântui întru Hristos, iar celor morți iertare și dezlegare pentru cele săvârșite în viață cu voie și fără voie.
Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor și atingerea tuturor idealurilor la care am aspirat noi și strămoșii noștri și pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani până și pe cei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.
Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință întru apărarea sărăciei și moșiei românești, strânși uniți în jurul Tronului Conducătorului nostru.
Fraților români, să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor.
Dar iată că-i văd într-o ceață luminoasă prin mintea mea și pe confrații mei Vlădici. De ei vorbesc la urmă, fiindcă așa este starea noastră Vlădicească – să fim slugi tuturor și cei de pe urmă. Toată ceata ierarhilor mi-a fost și-mi rămâne scumpă. Cu ei m-am nevoit în nevoile Bisericii și Neamului și tot cu ei am tresăltat în bucurii.
Tuturor le cer iertare și le-o împărtășesc și eu, iar în viața ce le-a mai rămas o izbândă și propășire în cele ale Bisericii Neamului.
Pe toți și pe toate – Vlădici, preoți, mireni, frați și surori – îi rog să nu mă uite și să nu mă lase în rugăciuni, cerându-mi de la Domnul odihnă și iertare după zbuciumata mea viață pământească.
Și acum, trecând la cele vremelnice – pământești, de la început caut să mărturisesc că o viață întreagă am trăit-o pentru mănăstire și pentru alții. În viața mea n-am folosit nimic ce-a fost strein. După câștiguri urâte n-am umblat. De aceea, acum, la apusul zilelor mele, n-am nimic.
M-am străduit să fac și cu voia Domnului am izbândit să duc la bun sfârșit biserica din Prisaca și Borisăuca, iar biserica de la Episcopia din Ismail am conceput-o și cu cheltuiala Eparhiei am zidit-o. Lui Dumnezeu i se cuvine slavă pentru toate acestea, iar pentru mine smeritul – îndemn. Anual, la ziua morții mele, să mi se facă pomenire.
Poruncesc la toate rudeniile mele ca nimeni și niciodată să nu pretindă, sub orice fel ar fi, casa mea din mănăstirea Suruceni, la crame, la via de 4 ½ hectare și la pământul de 3 hectare. Toate acestea au fost agonisite de mine, din chiverniseala simbriei ce o aveam și pe toate acestea le las mănăstirii în proprietate neînstrăinabilă.
Poruncesc și soborului mănăstirii: anual, de ziua morții mele să-mi facă pomenire și de fiecare dată să ajute câte pe trei sărmani cu ceva milostenie, fără s-o arăt eu, ca nu cumva mai târziu aceasta să pară o sarcină grea.
Biblioteca mea, deşi răvășită, o las Seminarului Teologic din Chișinău după ce d-l profesor C. N. Tomescu și păr. Director pr. ic. st. Bejan își vor alege din ea unele cărți pentru uzul lor la catedră și chiar traduceri spre folosul tuturor.
Locul înmormântării, tare ar dori sufletul meu să fie la Ismail, dar calea anevoioasă și lungă, precum și vremea grea de acum, mă fac să înțeleg că aceasta nu se va putea.
Din cele două perechi de veșminte arhierești – în una, cea roșie, voi fi înmormântat, iar cealaltă pereche, gălbue, dispun a fi trimisă la Ismail spre pomenirea mea.
Alte lucruri mai mici din cele arhierești – cruci, cârje, engolpioane etc. ce se vor mai găsi se vor preda Catedralei Chișinău.
Toate sumele ce se vor cuveni a fi ridicate pentru mine de la Stat dispun a fi ridicate de către Păr. N. Bolboceanu, care va plăti cu ele toate cheltuielile făcute cu înmormântarea mea de către Păr. T. Procopan, pe care-l însărcinez cu această grije.
Toate sumele ce vor mai rămâne, autorizez pe Păr. Bolboceanu să le predea numai nepoatei mele, preotesă văduvă cu copii; Zagorodnâi din Suruceni.
În felul acesta mi se pare că am încheiat toate socotelile mele cu cele pământești, îndemnând pe toți frații creștini de totdeauna să se mântuiască în credința noastră, singura adevărată și veșnică.
Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate ce mi-a trimis în viață, sunt gata a mă înfățișa Judecătorului Celui Preaînalt, Drept și Veșnic, căruia slava i se cuvine în vecii vecilor.
Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei.
Şi-a început viaţa monahală de tânăr la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi în anul 1508.
Aici a fost ales de toţi vieţuitorii părinte duhovnicesc, conducând obştea Mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre viaţa lui vorbeşte ieromonahul Anastasie de la Moldoviţa, care l-a cunoscut îndeaproape:
„Din copilăria sa el s-a nevoit în viaţa călugărească, fiind mărturisit de toţi pentru faptele lui cele bune. Era scriitor foarte iscusit, postitor, răbdător şi ostenitor în toată nevoinţa duhovnicească”.
Datorită nevoinţelor sale, Stăpânul Hristos şi ocrotitorul Mănăstirii, Sfântul Dimitrie, au rânduit ca domnitorul Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561; 1564-1568) să zidească la Pângăraţi o biserică nouă, în locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.
Aceasta a fost sfinţită de mitropolitul Grigorie al Sucevei în anul 1560.
În anul 1566, Sfântul a adunat pe toţi fiii săi duhovniceşti, le-a dat ultimele poveţe, a lăsat egumen în locul său pe ieromonahul Teodorit, iar el s-a retras la mănăstirea lui de metanie, Moldoviţa.
Aici, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh şi s-a nevoit timp de încă 4 ani.
În anul 1570, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul şi împărtăşindu-se cu Sfintele Taine, s-a mutat la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe Cuvioşii Simeon şi Amfilohie la data de 7 martie 2008, rânduindu-le ca zi de pomenire 7 septembrie.
Pentru rugăciunile Sfinţilor Cuvioşi Simeon şi Amfilohie, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Tropar – Glasul 3
Cuvioşilor Părinţi Simeon şi Amfilohie, cei ce aţi luminat pădurile Carpaţilor cu rugăciunile voastre şi aţi umplut de mireasmă duhovnicească toată valea Bistriţei, sfetnici de taină ai voievozilor şi făclii luminoase ale călugărilor şi credincioşilor evlavioşi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi, cei ce săvârşim cu dragoste sfântă pomenirea voastră!
Viața Sfântului Cuvios Amfilohie de la Pângărați
Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați (1487 – 1570) -foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuviosul Părintele nostru Amfilohie de la Pângărați s-a născut în anul 1487, undeva în partea de nord a Moldovei.
Viața monahală și-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldovița, de unde a venit la Pângărați, în anul 1508. Aici a fost ales, de către toți, ocârmuitor, conducând obștea mănăstirii timp de 56 de ani.
Despre el vorbește Ieromonahul Anastasie de la Mănăstirea Moldovița, care l-a cunoscut personal:
„Din copilăria sa s-a nevoit în viața călugărească, fiind mărturisit de toți pentru faptele lui cele bune. Și era scriitor foarte iscusit și știa meșteșug a lucra la lemn și era cinstit de toți Domnii și miluit, dară de carte om prost se arăta.
Și până la bătrânețe bine și-a ocârmuit viața sa; în foame și în sete, în răbdare și întru osteneale, întru toată nevoința duhovnicească. Și de la draci năpăști și ispite multe a răbdat până la moarte.
Și sfârșitul vieții sale bine au săvârșit: că a dat țărna țărnei și s-a dus în calea cea lungă a părinților, luându-și plata ostenelilor sale de la Dreptul Judecător și cu cinste fiind îngropat de ucenicii săi”.
Nevoințele sale nu au fost trecute cu vederea de Stăpânul tuturor, ci au atras cu ele purtarea Sa de grijă și ocrotirea Sfântului Dimitrie, patronul mănăstirii, care, prin arătare dumnezeiască, i-a cerut Domnitorului Alexandru Lăpușneanu să zidească la Pângărați o biserică în numele său pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci.
Pe când Voievodul se afla în târgul Pietrei, precum aveau obicei Domnii Moldovei a umbla pe la târguri și cetăți din vremi de demult,
„când a fost luna lui Octombrie, în 22 de zile, la miezul nopții, i s-a arătat lui în vis un voinic cu veșminte albe îmbrăcat și foarte frumos, cu dumnezeiască slavă împodobit și i-a zis lui:
Scoală-te, Voievodule, și degrab să mergi la Pângărați, unde petrece un sihastru Amfilohie aproape de 50 de ani, și să zidești întru numele mieu biserica pe locul unde am avut mai-nainte făcută de bătrânul Ștefan Voievod în zilele starețului Simeoan Ieromonah. (…)
Iară Domnul Alexandru cu glas lin l-au întrebat, zicând: Cine ești, doamne, cu atâta dumnezeiască podoabă îmbrăcat și cu slavă împodobit? Iar el i-au răspuns:
Eu sunt Sfântul Dimitrie, Mucenicul lui Hristos și ostaș, și de la Maximilian muncitorul, pentru Hristos, în cetatea Solonului (Tesalonic) în temniță am fost închis și muncit și în coastă împuns, carele în toată lumea și în toată marginea se slăvește numele mieu și în pământul acesta numai în pustie biserică nu am. (…)
Și în grabă și singur Domnul și cu toți boiarii au sosit la Sihastrul Amfilohie și au început a-i spune vedenia, zicând: Măcar că eu, cinstite Părinte, n-am dat crezării îndată visul, (pentru că) Sfânta Scriptură și Părinții noștri cei duhovnicești ne învață pe noi să nu credem visurile, iar eu am adunat pe credincioși boiarii miei și pe filosofi și toți au judecat că de la Dumnezeu este și foarte ne-am bucurat.
Acestea grăind amândoi, au zis și Sihastrul că de la Dumnezeu este vedenia. Și de multă bucurie și veselie s-au umplut și s-au aprins de dumnezeiescul Duh cele dinăuntru ale lor și s-au cuprins și mult au plâns.
Și pentru mântuirea sufletului nu puțin au vorbit, încă și pentru deșertăciunea lumii aceștia din destul au vorbit: cum că trece ca o umbră lumea aceasta și viața noastră ca praful și ca fumul se stinge; și cum blagocestivii împărați au zidit sfintele mănăstiri și cu Dumnezeu s-au unit și Biserica sobornicească întru una au adunat și au împreunat pre sfintele șapte soboare cu Sfinții Părinți și până astăzi, zice, se țin dogmele cu rugăciunile Sfinților Părinți, precum și Hristos au făgăduit Sfinților Apostoli, iar mai vârtos nouă, păcătoșilor, că va fi cu noi până la sfârșitul veacului.
(…) Și fără de număr din Sfintele Scripturi au grăit. Și, după plânsul cel de mângâiere și după voroava cea duhovnicească, de multă bucurie umplându-se, au făcut masă mare împărătească marele Voievod la Sihastrul și Starețul Amfilohie. (…) Și apoi au întrebat pe Sfântul Stareț marele Voievod Alexandru:
Fost-au înainte vreme și mai înainte de tine viețuitori călugări pe locul acesta, au n-au fost? Iar el pre amăruntul i-au povestit pentru viața Sfântului Simeon preotul”.
„Cu bunăvoirea lui Dumnezeu și cu sporirea Preasfântului Duh și cu ajutorul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir, ostașul lui Hristos, s-au zidit și s-au săvârșit Sfânta Mănăstire întru numele Sfântului Mucenic și s-au sfințit de Grigorie Mitropolit al Socevei în anul 1560 din porunca lui Alexandru Voievod”.
În anul 1566, Cuviosul Amfilohie Sihastrul, cunoscând că i se apropie sfârșitul vieții, a adunat pe toți fiii săi duhovnicești și le-a dat cuvântul său cel mai de pe urmă. Apoi, sărutându-i cu lacrimi, a lăsat egumen la Pângărați în locul său pe Ieromonahul Teodorit, ucenicul său, iar el s-a retras la Moldovița, mănăstirea lui de metanie.
Acolo, fericitul Amfilohie a primit marele și îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, ca cel ce întotdeauna se înalță cu inima și cu dorirea către cele cerești, adăugând osteneli peste osteneli, timp de încă patru ani de zile.
Iar în anul 1570, aflând de la Duhul Sfânt ceasul morții sale, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și și-a dat cu pace sufletul său în brațele Domnului nostru Iisus Hristos, în 7 septembrie, la șapte ceasuri din noapte, în zilele lui Bogdan Voievod.
Iar despre sfârșitul său minunat dă mărturie Ieromonahul Anastasie astfel:
„Acestea toate mi le-au spus mie Părintele Amfilohie și stareț de la Sfânta Mănăstire Pângărați mie, smeritului Ieromonah Anastasie de la Mănăstirea Moldoviței, mult păcătosului și întru tot netrebnicului, că mare dar au luat bătrânul Amfilohie mai-nainte de mutarea sa, că vremea și ziua mutării sale au spus-o mie, smeritului Anastasie, și nimenea să nu fie necredincios ca să nu cadă în ispită, că întru adevăr toate acestea adevărate sunt. Acestea toate le-am scris pentru ca să nu se uite mai pre urmă, în urma acestui neam, și oricine vor vrea să râvnească acestor Sfinți Părinți”.
Întrucât Cuviosul Amfilohie a fost cinstit încă din viață ca sfânt, îndată după mutarea sa din trup, părinții celor două mănăstiri, Moldovița și Pângărați, îl prăznuiau anual la data săvârșirii sale.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin.
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Amfilohie de la Pângărați si pe doxologia.ro
Sf. Cuv. Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea.
Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, sau retras dincolo de Olt.
Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi.
Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.
Sf. Cuv. Neofit și Meletie ((Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Neofit s-a născut în veacul al XVI-lea din părinţi creştini ortodocşi, cu frică de Dumnezeu şi cu evlavie sfântă.
De tânăr a primit chipul îngeresc al călugăriei în Mănăstirea Cozia şi, după mai mulţi ani de ascultare smerită în obşte, dorind viaţă desăvârşită, a primit binecuvântarea stareţului său să meargă în pustnicie.
Astfel, şi-a săpat o chilie în partea de apus a muntelui numit Sălbaticul şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neîncetată rugăciune, primind după o vreme tunderea în marea schimă călugărească.
Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar din când în când, în Duminici şi sărbători, cobora la sihăstria de la Turnu, se spovedea la Cuviosul Daniil duhovnicul, apoi, la Sfânta Liturghie, se împărtăşea cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului nostru Hristos.
Fiind lucrător încercat al rugăciunii neîncetate, acest fericit, mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu, după ce s-a dăruit cu totul vieţii pustniceşti şi a ajuns pe înalte trepte de sfinţenie, a primit de la Duhul Sfânt darul lacrimilor şi al mijlocirii pentru întreaga lume.
După 30 de ani, trăiţi în sălbăticia locurilor, unde a suferit asprimea iernilor „în sărăcie şi golătate”, răbdând grele ispite de la diavoli, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo în peşteră, neştiut de nimeni.
Trupul său răposat a fost descoperit de un călugăr de la Mănăstirea Cozia, care era rânduit să ducă mâncare pustnicilor.
El a luat trupul Sfântului şi l-a adus la mănăstire să-l îngroape.
Dar noaptea fericitul Neofit i s-a arătat în vis şi la certat, poruncindu-i să-i ducă trupul înapoi în peşteră.
Tot în această noapte Cuviosul s-a arătat şi stareţului, îndemnându-l să aşeze la locul său de nevoinţă sfântul său trup.
A doua zi de dimineaţă, călugărul a luat cinstitul trup al Cuviosului şi, împreună cu un alt monah, le-a dus în peştera lui, în muntele Sălbaticul.
Ajungând aici, unul dintre călugări, supărat de osteneala pe care o făcuse, a zis:
„Cu urşii ai trăit, cu urşii să rămâi!”.
Pentru aceste vorbe lipsite de evlavie a fost însă pedepsit îndată, întorcându-i-se capul spre spate.
Atunci, cu vaiete mari a coborât la mănăstire, mărturisindu-şi păcatul.
Părinţii, împreună cu stareţul mănăstirii, s-au rugat Cuviosului Neofit să ierte pe cel păcătos şi acesta s-a vindecat îndată.
În felul acesta a preamărit Dumnezeu pe plăcutul său, arătându-l înaintea tuturor făcător de minuni şi tămăduitor.
Vestea aceasta s-a răspândit curând, mai ales în satele de prin apropiere, încât mulţi credincioşi îşi îndreptau paşii spre peştera lui unde se închinau şi primeau mângâiere sufletească şi vindecare de boli.
Moaştele Sfântului Neofit se păstrează astăzi în biserica Mănăstirii Stânişoara, unde mulţime de binecredincioşi creştini primesc ajutor, fiind izbăviţi de patimi sufleteşti, de necazuri şi de boli, iar peştera unde s-a nevoit Cuviosul este şi astăzi loc de pelerinaj.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Neofit şi Meletie, de la Mănăstirea Stânişoara, având ca zi de prăznuire data de 3 septembrie. (doxologia.ro)
Tropar
De Dumnezeu iubitorilor Părinţi, suindu-vă în munţii faptelor bune, locaşuri Preasfântului Duh v-aţi arătat, iar acum ca făclia în sfeşnic luminaţi în lume, Cuvioşilor Neofit şi Meletie; rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Viața Sfântului Cuvios Neofit de la Mănăstirea Stânișoara
Sf. Cuv. Neofit de la Mănăstirea Stânișoara (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest bărbat cu adevărat cinstit și minunat, a cărui faptă bună nu este cu putință a o arăta prin puține cuvinte, a fost cel care i-a atras la același gând cu el pe ceilalți trei sihaștri, care s-au dus să pustnicească pe muntele Stânișoara, urmând nevoința sfinților pustnici Daniil și Misail, care se nevoiau la Sihăstria Turnu.
El s-a nevoit și s-a călit mai cu tărie în obștea Mănăstirii Cozia, acolo unde dorul liniștii cel după Dumnezeu era semănat în această obște pe pământ bun, rodind pe acești șase pustnici.
Și a spune dragostea cea mare către Dumnezeu, pe care a arătat-o de la început, cu greutate ne este, întrucât, lepădându-se de lume și depărtându-se cu desăvârșire de cele lumești, și îngerii puteau să se minuneze de aceasta, că defăima cu ușurință lumea aceasta și poftele ei, și se ostenea să înceapă adevăratele nevoințe monahicești.
Că atât s-a lepădat de cele lumești, încât nimic pământesc nu se mai vedea într-însul: nici cuvânt, nici obicei, nici câștigare de alte lucruri, ci obiceiul îi era blând, cuvântul lin și smerit, hainele rupte și mai umile decât ale tuturor.
El stătea cu frații la masă, însă primea hrana cu atât de mare înfrânare și frică de Dumnezeu, ca și cum ar fi primit împărtășirea cu dumnezeieștile Taine; și gusta câte puțin din mâncare, ca să nu se cunoască postirea lui.
Pentru o viață ca aceasta, după o vreme a început a fi cinstit de frați și slăvit de toți. Iar el, nedorind cinstea și slava omenească, s-a hotărât să iasă din mănăstire și să se depărteze de oameni în pustie, pentru că dorea să se împărtășească de dulceața liniștii.
Mai ales că era cărunțit de petrecerea anilor în obște și se prinsese a se deprinde bine la războiul cel împotriva vrăjmașului.
Și fiind în același gând și cu alți părinți, având ca model pe pustnicii Daniil și Misail de la Turnu, pe la care adeseori trecea și se sfătuia cu dânșii, mărturisindu-și dorința de a merge la pustie, s-a hotărât împreună cu alți doi, Meletie și Isaia, să se ducă și mai sus în munți spre a petrece acolo tot timpul dând slavă lui Dumnezeu, netulburați.
Cuviosul Neofit a fost primul care s-a dus să ceară binecuvântarea starețului și cel dintâi care a urcat pe muntele „Sălbaticul”, așa cum fusese numit din vechime datorită înălțimii, asprimii și sărăciei pe care le avea.
Deci Sfântul Cuvios Neofit, având cu sine binecuvântarea Sfinților Daniil și Misail, a urcat pe acest munte, care are mai mulți versanți, și alegându-și unul mai spre apus, cu vedere largă și cuprinzătoare a împrejurimilor, și-a săpat o peșteră și a început a viețui în ea cu cea mai mare asprime.
Că în acele locuri apă și izvoare nu prea erau, după cum nici acum nu sunt, iar apa care se strângea în urma ploilor în pârâiașe de la cascadele acestor înălțimi, se pierdea printre pietrele tari, nelăsând nici fiarele pământului să se adape din ele.
Peștera pe care și-o făcuse Cuviosul Neofit era la mare depărtare de lume și de tulburările ei, în deplină singurătate. Multă osteneală a depus el pentru a-și săpa această peșteră, deseori rănindu-se de pietrele tari de stâncă, după cum le este felul la așa înălțime mare.
Însă cu nimic nu a cârtit în această trudă căci mereu spunea:
„Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu acestea pentru El? Să se lovească de pietre obrazul meu, pentru El, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea! Dacă Stăpânul meu a răbdat cunună de spini și răstignire pe Cruce, se cade ca și eu, Lui să fiu părtaș și următor pătimirilor Sale, ca să mă preamăresc cu El în împărăția Sa”.
Osârdia lui era ca necontenit să-și grăiască sieși:
„Binecuvintează suflete al meu, pe Domnul, și toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui”.
Și diavolii nicidecum nu puteau să-l clintească de la calea sa, mai ales că avea în ajutor mulțimea îngerilor, după cum stă scris:
„Tăbărâ-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul, și-i va izbăvi pe ei”.
Și își avea ca mângâiere sufletului său numai cugetarea la dumnezeieștile Scripturi, iar spre întărirea nădejdii celei neîndoite în Dumnezeu, lacrimile erau cele mai dese.
Însă să se știe că nu ușoară este calea care duce către aceste bunătăți, ci cu multă trezvie, în înalta rugăciune a minții, celei lucrătoare în inimă, și cu multă jertfă se câștigă unele ca acestea.
Iar la aceasta nu numai lucrarea cea lăuntrică este de ajuns, fără ca mai înainte să fi omorât trupul cu posturile îndelungate, cu metaniile făcute pe lespede de piatră, cu privegherea și lipsa de somn, cu lipsa apei și cu celelalte osteneli.
Cuviosul Neofit își omora trupul cu tot felul de nevoințe pustnicești întocmai ca un grăunte de grâu ce putrezește în pământ, spre a răsări și pentru a rodi un spic întreg totdeauna petrecerea întru Dumnezeu, cu duhul.
Așa a făcut multe roade vrednice de pocăință și s-a împodobit cu multe virtuți pe sine: dragostea nefățarnică către Dumnezeu, bucurie pentru conștiința cea fără de prihană, pace după biruința tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite și în necazuri și blândețe în neștiința de mânie.
Și așa a adus roade bogate de fapte bune, fiindcă a adeverit acel cuvânt al Lucrătorului Ceresc, care zice: „Grăuntele de grâu, căzând pe pământ, de va muri, mult rod va aduce”, și iar: „Cel ce petrece în Mine și Eu într-însul, acela va face rod mult”.
Dar supărările aduse de la diavoli multe erau și cu multe măiestrii învăluite, căci au încercat să-l amăgească cu felurite meșteșuguri, dar nimic n-au izbutit, căci Cuviosul Neofit era plin de dumnezeiasca îndrăgire; nu simțea deloc dorul cel trupesc după cele pământești, ci își înălța ca un fum de tămâie tot dorul său spre veșnicul Dumnezeu.
Și precum se calcă pământul cu picioarele, așa călca și el peste puterile întunericului.
La aceste nevoințe, el își avea împreună părtaș pe cuviosul Meletie, care depunea aceeași osârdie întru pustnicie pe muntele Stânișoara, și împreună cercetându-se cu el, coborau Duminica și în Sărbători la sihăstria cuvioșilor Daniil și Misail.
Aici participau la Sfânta Liturghie, care se făcea pentru pustnicii din muntele cel înalt al Coziei, și se cuminecau cu Preacinstitele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos.
După aceea petreceau întru duhovnicești cuvinte și în nețărmurită dragoste, întărindu-se unii pe alții și îndemnându-se a-și săvârși calea cea anevoioasă a pustniciei până la capăt, spre a putea primi cunună din partea lui Dumnezeu.
Apoi se despărțeau și se ducea fiecare la peștera sa, unde se îndeletnicea cu neîncetata gândire la Dumnezeu și cu neoprita și netăcuta rugăciune a inimii.
Cuviosul Neofit urca iarăși muntele nevoinței sale, având sufletul mângâiat de mâna caldă a lui Dumnezeu și întărit de Trupul și Sângele lui Hristos, Cel ce lucra toată desăvârșirea în mădularele sale.
Odată ajuns în peștera sa, cu neobosita trezvie își silea trupul neputincios la dese privegheri, lucrând zi și noapte la zidirea nevăzutei biserici în inima sa, făcându-și inima lăcaș de rugăciune și de slujbe închinate lui Dumnezeu.
Iar unii cred că pustnicii n-au avut către cine să-și îndrepte dragostea lor fiind singuri, însă din toate se află că dragostea pustnicilor era îndreptată numai către Dumnezeu, Cel ce îi înflăcăra cu dor spre sfințenie.
Acest cuvios Neofit, s-a îmbrăcat cu dragostea ca și cu o haină luminoasă și cu ea a putut sta împotriva uneltirilor vrăjmașului; cu dragostea a înmuiat tăria pietrelor; cu dragostea a îmblânzit gerul iernii; cu dragostea a răcorit arșița soarelui și a preschimbat dogoarea lui; cu dragoste vorbea către furtunile toamnei și toate fiarele muntelui se supuneau lui datorită dragostei de care era cuprins.
După ce a ajuns el la o desăvârșire ca aceasta, s-a învrednicit și de fericita vedere, care i s-a pricinuit lui din lucrarea faptei celei bune, lucru ce i-a adus negreșit harul sfințeniei și darul de a face minuni.
Acest har al dumnezeiescului Duh i-a păzit și trupul a rămâne întru nestricăciune și i l-a preschimbat în sfinte moaște, făcătoare de minuni, izgonitoare de duhuri necurate și dătătoare de pace sufletească celor care se închină lor.
Că sosind ziua chemării sale la lăcașurile cerești și primind oarecare înștiințare de aceasta, Cuviosul Neofit își aștepta ceasul ieșirii sufletului în rugăciuni fierbinți și în adâncă pace. Cânta și oarecare stihuri din psalmii lui David, bucurându-se și veselindu-se că sufletul său are să se dezlege de trup și să treacă la Domnul.
Și s-a întâmplat aceasta cu repeziciune, întru nimic pătimind cu ceva, ci avându-și adormirea sa așa cum le este obiceiul celor drepți și cuvioși care numai pe cele bune le-au lucrat.
Mare a fost ziua plecării sale la Domnul, mai mare decât toate zilele vieții sale, pentru că în acea zi sufletul s-a despărțit de pătimirile cele trupești și a mers să se odihnească în lăcașurile cele cerești. Atunci și trupul i s-a odihnit de multele dureri și osteneli.
Ochii își luau odihna pentru că n-au dormitat în rugăciunile cele de noapte; picioarele își luau odihna pentru că n-au stat decât drepte în privegherile de toată noaptea.
Și nu este lucru mic acesta, ci foarte mare și bineprimit înaintea lui Dumnezeu, că toată pustnicia Cuviosului Neofit a ținut mai bine de douăzeci de ani, încât doar Domnul a fost martor al neistovitei trude de zi cu zi în a răbda petrecerea aspră a pustniciei.
Cu toate acestea, Cuviosul și-a dobândit sfințirea vieții și a trupului său, cu acestea și-a făcut cale spre ceruri printre năpădirile diavolilor care neîncetat se luptă să împiedice pe om a-și împlini scopul menirii sale.
După pristăvirea fericită a Cuviosului Neofit, care s-a întâmplat în chip tainic și neștiut de nimeni pământesc, dar știut de tot ceea ce este ceresc, dintre pustnicii aflați pe muntele Stânișoara, dintre cei care mai veneau pe la peștera cuvioșiei sale și îl mai cercetau, unul venind la câtva timp și aflând că s-a mutat din viața aceasta trecătoare, a aflat trupul său, bucurându-se de bună mireasmă și s-a gândit să le ia pe toate și să le ducă la Mănăstirea Cozia, acolo unde Cuviosul începuse drumul nevoințelor sale monahicești și unde se răstignise în chipul Crucii, făgăduind petrecerea îngerească că Și-a făcut după cum a și cugetat.
Însă lucrul acesta nu era dorit și de Sfântul Cuvios Neofit.
Fapt pentru care în chip minunat a început a se arăta în vis atât monahului cu pricina, cât și starețului, care s-a gândit să-i îngroape sfintele moaște lângă biserica voievodală a Coziei.
Mărturia sfințeniei Cuviosului Neofit vine negreșit prin cuvintele Scripturii:
„Cel ce crede în Mine, chiar de va și muri, viu va fi”.
Egumenul a poruncit atunci monahului să-i ducă înapoi sfintele moaște.
Iar cei ce au fost rânduiți cu acel monah să întoarcă sfintele moaște, au și plecat în grabă, urcând istoviți pe muntele Stânișoarei, până la peștera unde petrecuse Sfântul Neofit.
Obosiți și încărcați de osteneală, unul dintre monahi, a azvârlit cu nepăsare sfintele moaște ale cuviosului, rostind cu dispreț:
„Cu urșii ai trăit, cu urșii să rămâi!”
La așa comportare și neevlavie și-a atras cuvenita pedeapsă, căci în clipa aceea i s-a întors fața spre ceafă, rămânând cu grumazul sucit, lucru cu totul nefiresc alcătuirii noastre.
Ori că fiind pedeapsă, ori că așa a vrut Dumnezeu să facă cunoscut pe Cuviosul Neofit de toți oamenii, întâmplarea aceasta nu a mai putut fi tăinuită.
Toți munții și toate văile cu sate, au auzit de aceasta, că așa de repede străbate locurile o știre, fie ea bună sau rea.
Însă aici era de ambele feluri, bună că aflau de sfințenia Cuviosului Neofit, rea că auzeau de nefericirea călugărului. Iar starețul a poruncit atunci să se facă multe rugăciuni către Preabunul Dumnezeu și chemase în ajutor numele sfântului și astfel, călugărul s-a vindecat, și mulți credincioși după aceasta veneau să se închine sfintelor moaște ale Cuviosului și-i cereau ajutorul.
Peștera Sfântului Neofit se făcea loc de pelerinaj al credincioșilor, și fiind deschisă oricând și tuturor, cei mai deosebiți din evlavie, au luat din sfintele moaște, păstrându-le pe la casele lor și pe la paturile de suferință ale bolnavilor.
În Mănăstirea Stânișoara a rămas numai capul Sfântului, care acum se află la loc de mare cinste în biserica mănăstirii, așezat într-o preafrumoasă raclă, de argint aurit, cizelată cu scene din petrecerea pe acest pământ a sfântului, printre care și cea a aflării sfintelor sale moaște.
De atunci, Cuviosul Neofit multe minuni a săvârșit în rândul credincioșilor, care nu s-au întâmplat a fi consemnate toate, însă noi redăm aici pe cele câte le-am aflat.
O femeie din Maramureș, trecea printr-o grea încercare cu tatăl său. Acesta a avut arsuri pe două treimi din corp în urma unui accident și, imobilizat fiind, i s-a făcut o gaură în șold încât încăpea pumnul întreg în rană.
La aceste dureri trupești el și le adăuga și pe cele sufletești, căci mereu cârtea și striga înaintea lui Dumnezeu, refuzând să se spovedească sau să se împărtășească.
Această femeie venind la Mănăstirea Stânișoara, și rugându-se cu credință la moaștele Sfântului Cuvios Neofit, nu a cerut minunea vindecării desăvârșite a tatălui său, ci numai să aibă un „sfârșit creștinesc”.
Datorită sârguinței de a veni la moaștele sfântului și datorită rugăciunilor și credinței ei, tatăl său a suportat boala, nu a mai cârtit și a adormit întru Domnul în pace, aproape de biserică, spovedit, întărit în credință și în nădejdea învierii.
Un credincios din Vâlcea, bolnav de hernie de disc, auzea adeseori că la peștera Cuviosului Neofit se duceau mulți oameni, se rugau acolo și se ungeau cu ulei din candela sfântului, vindecându-se de bolile lor.
Curios, a întrebat ce rugăciuni rosteau oamenii și a primit îndemnul de a se ruga după putință și după știință.
Aceasta și crezând că rugăciunile sunt primite, asa simple cum le făcea, a primit o încredințare lăuntrică de faptul că rugăciunile i-au fost auzite de Sfântul Cuvios Neofit pentru că i-au încetat durerile de la coloană, îmbătrânind fără să le mai aibă.
Sfântul Cuvios Neofit s-a mai arătat și altor călugări spre a-i încredința de sfințenia vieții sale.
Odată s-a arătat unui călugăr din Mănăstirea Frăsinei, adeverindu-i că este în rândul sfinților cuvioși, și așa i s-a alcătuit de către acesta și un acatist fiindu-i consemnată petrecerea vieții sale întru adevărată și sinceră căutare după Dumnezeu.
Acatistul Sfântului Cuvios Neofit era citit și cunoscut de toți credincioșii care veneau și se închinau la sfintele sale moaște ceea ce ne vădește că evlavia poporului binecredincios s-a întins pe mai multe secole.
Asemenea lor și noi să înălțăm alese rugăciuni către acest mare cuvios și pustnic, Sfântul Cuvios Neofit, ca să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre la Dătătorul milei celei mari, Dumnezeul nostru Cel slăvit în Sfânta Treime. Amin.
Sfântul Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
În munţii din preajma Mănăstirii Cozia, aflată pe valea Oltului, s-au nevoit mulţi sihastri iubitori de Dumnezeu, atât înainte de zidirea sfântului locaş de către fericitul întru pomenire domnitor Mircea cel Bătrân (cel Mare) al Ţării Româneşti, cât şi după aceea.
Printre cei mai cunoscuţi pustnici ai locului au fost cei şase monahi de la Cozia care, în preajma anului 1600, sau retras dincolo de Olt.
Dintre ei cunoaştem cu numele pe Cuvioşii Daniil duhovnicul şi Misail, ucenicul său, care s-au aşezat la poalele Muntelui Cozia şi au întemeiat Schitul Turnu, precum şi pe Cuvioşii Neofit şi Meletie, pe care îi prăznuim astăzi.
Ei au sihăstrit mai sus, în Muntele numit Sălbaticul, iar ucenicii lor au întemeiat Schitul Stânişoara.
Sf. Cuv. Neofit și Meletie (Secolul al XVI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Meletie a trăit în sihăstria Stânişoarei la cumpăna veacurilor al XVI-lea şi al XVII-lea.
Se crede că era de loc dintr-un sat aflat în preajma Mănăstirii Cozia, unde a şi intrat ca vieţuitor din fragedă vârstă.
Aici s-a nevoit în post şi rugăciune până în ziua în care, la rugăminţile lui, stareţul său i-a dat binecuvântare să mergă la părinţii sihaştrii şi să se nevoiască dincolo de Olt.
Cuviosul şi-a săpat o peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, munte în care se nevoia şi pustnicul Neofit.
Acolo a rămas fericitul, a primit marea schimă şi s-a ostenit vreme de peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele.
Ostenelile lui erau nenumărate: lacrimi, suspine, metanii, postiri, privegheri şi lupte împotriva duhurilor necurate.
Şase zile se nevoia în chilia pe care şi-o săpase în peşteră, iar duminica mergea la Cuviosul Daniil, duhovnicul de la Turnu, şi primea Sfânta Împărtăşanie.
Zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească mai mult şi, în acelaşi timp, să se roage şi mai mult.
Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
La bătrâneţe, însă, nemaiputând coborî din peşteră cale îndepărtată, s-a rugat lui Dumnezeu şi prin grija Maicii Domnului a izvorât un izvor de apă chiar înaintea peşterii sale, care curge şi astăzi, fiind numit: „izvorul lui Meletie”.
Astfel, Dumnezeu l-a slăvit prin darul minunilor, al tămăduirilor şi al mângâierii sufletelor întristate, încât Cuviosul a ajuns să fie cunoscut pentru sfinţenia sa.
După îndelungate nevoinţe, ajungând la adânci bătrâneţi, şi-a încredinţat sufletul lui Dumnezeu.
O parte din cinstitele sale moaşte, care au odihnit vreme îndelungată în peşteră, au fost mai târziu împărţite de credincioşi, iar peştera este loc de închinare până astăzi.
Viaţa şi nevoinţele Cuvioşilor Neofit şi Meletie îi arată a fi preamăriţi de Duhul Sfânt şi moştenitori ai Împărăţiei cerurilor, ca purtători de daruri duhovniceşti şi rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat în anul 2016, rânduindu-le zi de pomenire la data de 3 septembrie.
Tropar
De Dumnezeu iubitorilor Părinţi, suindu-vă în munţii faptelor bune, locaşuri Preasfântului Duh v-aţi arătat, iar acum ca făclia în sfeşnic luminaţi în lume, Cuvioşilor Neofit şi Meletie; rugaţi-vă lui Hristos-Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Viața Sfântului Cuvios Meletie de la Mănăstirea Stânișoara
Sf. Cuv. Meletie de la Mănăstirea Stânișoara (Secolele XVI – XVII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cel între cuvioși, părintele nostru Meletie, sporind bine în învățătura cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că mai de folos este a te lepăda de lume și a urma lui Hristos, renunțând la toate cele ale lumii acesteia pentru a dobândi înțelepciunea cea adevărată, adică a te uni cu Dumnezeu Cel în Treime slăvit și a viețui împreună cu El pentru veșnicie, căci înțelepciunea cea de sus este mai întâi curată, apoi pașnică, blândă, bine ascultătoare, plină de milă și de roadele cele bune cu care se satură iubitorii ei.
Și știind prea bine că sufletul nu se poate împărți în două părți, adică să petreacă în desfătare și în înfrânare, în mândrie și smerenie, și fiind cu totul înțelept, a ales pe cele bune; care alegere mult este prețioasă, căci de la dânsa ne osândim sau ne mântuim.
Ce alegem, aceea avem și cu aceea rămânem. Și Cuviosul Meletie a ales bine, crezând lui Dumnezeu precum se cuvenea. A lăsat pe cele înveselitoare ale lumii ca pe niște lucruri mincinoase și vremelnice ca să moștenească pe cele adevărate și veșnice.
Și a ales să intre în obștea Mănăstirii Cozia, căci acolo găsise părinți osârduitori și cu dor pentru viețuire întru Dumnezeu, gata să povățuiască suflete spre ceruri și să îndemne la lucrările duhovnicești cele mai mari.
Iar Cuviosul Meletie, făcând deplină ascultare în obște, toate cuvintele părintești le scria pe tăblița inimii sale, și pricepându-le cu mintea, le împlinea cu lucrul.
Și socotind el deșertăciunea lumii și învârtind în mintea sa cuvântul Sfântului Macarie, care zice:
„Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile lumești, nici pe Dumnezeu nu-L va iubi cu adevărat, nici pe diavol nu-l va urî după vrednicie”, a judecat să fugă de lume și mai mult, căci toți în fiecare zi îl lăudau pentru petrecerea sa cea îmbunătățită.
Unul îl lăuda pentru dragostea pe care o avea către toți, altul pentru smerenia lui, altul pentru înțelepciune, altul pentru înfrânare și altul pentru trecerea cu vederea a slavei și a deșertăciunilor lumești.
Dar răbda încercările care sunt într-o obște, cu nădejdea că se va elibera de acestea, dorind viața pustnicească.
Care dorință nu căuta să și-o împlinească fără de rânduială, ci se sfătuia cu ceilalți părinți care doreau liniștea cea desăvârșită, cu părinții Daniil și Misail, apoi cu părinții Neofit și Isaia, cu care s-a dus pe muntele Sălbaticul.
Aceștia îl îndemnau la a răbda în obște pentru a se căli mai mult, spunându-i cuvintele Sfântului Sava:
„Precum înaintea rodului merge floarea, așa și mai înainte de viața pustnicească, să meargă viața cea de obște, ca în viața cea de obște, cei mai începători, ca niște pomi răsădiți, să înflorească prin pârga ostenelilor, ca apoi în pustie să aducă roadele cele desăvârșite ale ostenelilor.”
Toată purtarea lui de grijă era a fi plăcut lui Dumnezeu și a petrece în post și în rugăciuni și în curăția trupească și sufletească; adică a avea totdeauna gândurile sale curățite și a surpa toată înălțarea ce se ridică asupra înțelegerii lui Dumnezeu; apoi a-și robi toată înțelegerea sa în ascultarea lui Hristos.
După ce cuvioșii Daniil și Misail se sălășluiseră în peșterile săpate de ei la Turnu, și după ce Cuviosul Neofit, împreună cu ceilalți pustnici au urcat să-și facă peșteri pe muntele „Sălbaticu”, atunci și cuviosul Meletie, s-a dus la egumenul mănăstirii să ceară obișnuita binecuvântare de a petrece în sihăstrie.
A primit îndemnul să stea aproape de cineva, și așa s-a dus să-și facă peșteră pe lângă Cuviosul Neofit, spre a-l avea povățuitor în cele pustnicești.
Cuviosul Meletie și-a căutat loc pentru a-și săpa și el o peșteră și a găsit unul pe versantul dinspre răsărit-miazănoapte.
Peștera, așa cum se vede și astăzi, era mai mult o scobitură pe care cuviosul n-a adâncit-o mult. Gura peșterii este îndreptată mai în sus, ca dinlăuntru ei să fie văzut numai cerul, neavând altă priveliște.
Iar peștera cuviosului Meletie are suirea mai grea decât la peștera cuviosului Neofit. Și este mai puțin vizitată de credincioși pentru greutatea urcușului.
Cuviosul Meletie a petrecut în această peșteră mai mult de douăzeci de ani, statornicindu-și firea pe asprimea pietrelor, vorbind numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile neîncetate biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți.
Iar apă nu era deloc în locurile acelea, el fiind nevoit să meargă cale depărtată până la o cascadă spre a-și procura apa necesară firescului trup.
Și făcea această osteneală de multe ori, neavând pe nimeni care să-i ajute, răbdând greutatea drumului până la adânci bătrâneți.
Toți pustnicii își temeluiau nevoința lor pe faptul de a răbda în peștera unde se sălășluiau dintâi. Nu mai umblau pe aiurea, cutreierând pădurile și munții, căci știau că nu aveau cum să câștige răbdarea și statornicia făcând aceasta.
Și mai ales că zice și la Pateric, că după cum „peștele nu poate să fie scos din apă și să trăiască mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu.”
Toată truda lui și-o poate surpa într-o clipă dacă rămâne vreun timp fără de lucrarea cea lăuntrică. Și așa acest cuvios Meletie, a stat ani îndelungați în peștera sa și într-însa și-a văzut albirea pletelor și a bărbii.
El primea bune îndemnuri de la Cuviosul Neofit, ca unul ce isprăvise lucrarea pustiei și trecuse peste meșteșugirile vrăjmașilor; să nu aibă în mintea sa vreo nălucire lumească; să-și păzească mintea sa întreagă și curată de toată împătimirea cea deșartă și de toată îngâmfarea; să nu poftească descoperiri și înștiințare de taine ascunse, să nu nădăjduiască în priceperea sa, până la sfârșitul vieții, ca să nu dea crezare vedeniilor ce se vor întâmpla.
Și făcându-le pe acestea cu fapta, prin gândirea la Dumnezeu și prin desele rugăciuni s-a aprins cu focul dragostei către Dumnezeu, după cum stă scris: „Înfierbântatu-s-a inima mea înlăuntrul meu.”
În toate duminicile, el cobora împreună cu părintele Neofit, la sihăstria pustnicilor Daniil și Misail, cea de la Turnu, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine. După ce se împărtășea, el își uda fața cu lacrimi, iar cu multe oftări și rugăciuni ale inimii le aducea tuturor celor care îl vedeau, umilință.
Și văzând urâtorul de bine, diavolul, osârdia cuviosului, se scârbea prea mult și se amăra. Deci se silea să-l prindă în cursă cu vreo cădere sufletească, dar ca un neputincios ce era, nu putea, pentru că toate patimile le biruise atletul lui Hristos.
Se mai sârguia neputinciosul să mai semene în mintea lui neghine, însă nimic nu rodea, căci pământul cuviosului era semănat numai cu cuvinte ale Mântuitorului, care crescuseră cu multă roadă și seceriș mult dădeau, întrucât el nu semănase deloc cu zgârcenie.
Iar tot dorul lui și-l îndreptase numai către Dumnezeu, Care i-a răsplătit cu bogate daruri. Că s-a făcut cu totul vas al alegerii, ca marele Pavel, având în sufletul său pe Hristos, viețuind și petrecând. Și nu mai trăia după trup, ci după duh, întru Hristos, și Hristos într-însul.
Cu truda lui „privea la cele dinainte, și uita pe cele dinapoi”, cum zice Apostolul. Iar nevoințele și faptele cele bune pe care le săvârșise, nu le socotea, ci se sârguia să săvârșească și altele mai multe.
Deci în fiecare zi se suia din putere în putere, punând suișuri sfințite în inima sa, totdeauna adăugând dorințe înalte și nevoințe peste nevoințe.
Și neputințele bătrâneții le răbda fericitul cu o desăvârșită mărime de suflet și cu mulțumire mare, ducând viață cu adevărat armonioasă și sfântă.
Pentru aceasta i-a și fost primită osteneala sa, Dumnezeu ascultând rugăciunile și cererile lui și săvârșindu-le în chip minunat.
Că datorită bătrâneții, cuviosul Meletie, nu mai putea să meargă la locul de unde își lua apa sa, și rămânând în această lipsă, și-a îndreptat căutarea către Atotputernicul Dumnezeu, cugetând în sine aceasta:
„Doamne, Tu ești Cel ce ai adunat în mări toate apele și râurile cu bună rânduială le-ai tocmit; Cel ce cu voia Ta faci să țâșnească izvoarele, ca să fie apă bună de băut, și mai pe urmă din ceruri faci norii să picure ploaie.”
Și, o minune! Un izvor de apă bună și rece a izvorât cu putere lângă peștera sa, așa voind Dumnezeu pentru robul Său. Care izvor se vede până astăzi și este cunoscut de toți cu numele de „izvorul Sfântului Meletie”.
De la acest izvor Mănăstirea Stânișoara își asigură necesarul de apă, fiind singura sursă pentru întreaga mănăstire.
De la minuni se și încredințează cuvioșii că vor intra în lăcașurile cele cerești și cu această nădejde și-a dat Cuviosul Meletie fericitul său suflet, cu sfârșit pașnic în mâinile lui Dumnezeu, neștiut de nimeni, decât de Cel care L-a primit pe el în sânurile Sale.
Și s-a numărat în ceruri împreună cu cei doriți de dânsul, Sfinții Cuvioși Pustnici Daniil, Misail și Neofit. Puțin timp trecând după adormirea Sfântului Meletie, au fost descoperite moaștele sale de călugării care mai pustniceau prin locurile acelea, și mulți dintre credincioșii care veneau la peștera Sfântului Neofit, urcau și treceau și pe la peștera Sfântului Meletie, aprinzând lumânări, rugându-se, închinându-se la sfintele moaște și bând din destul apă de la izvorul Sfântului Meletie.
Iar peștera nefiind nicidecum păzită, ci fiind deschisă tuturor, s-au luat din sfintele moaște mereu, de către credincioși și călugări mai evlavioși, dorind să aibă cu ei un așa de mare odor.
Încât trecând mulțimea anilor, nu a mai rămas nimic din sfintele moaște, poate așa vrând Dumnezeu, El fiind Cel care le poate descoperi pe toate la vremea rânduită.
Și nefiind văzut cu trupul, Sfântul Cuvios Meletie, cu duhul a intrat în moștenirea cea nestricăcioasă nestricată și neveștejită, păstrată în ceruri pentru dânsul, lângă izvoarele vieții veșnice, cu care duh ocrotește Mănăstirea Stânișoara și pe toți închinătorii ei, făcând minuni cu cei ce vin la dânsul cu credință și îi cer ajutorul.
Iar ce plată au sfinții pustnici de la Dumnezeu, aflăm din viața Sfântului Onufrie cel Mare, când se face întrebare că „oare ar fi mai mari cei care petrec în pustie, decât cei din obște?”
Și se dă un răspuns ca acesta:
„aceia sunt mai mari decât noi, pentru că noi ne vedem unul pe altul, în toate zilele și săvârșim cu bucurie sobornicească cântarea bisericească;
iar de flămânzim găsim pâine gata, asemenea și de însetăm avem apă în destul;
dacă se întâmplă cuiva din noi a se îmbolnăvi, este mângâiat de ceilalți frați, deoarece toți viețuim de obște; ne ajutăm și slujim unul altuia pentru dragostea lui Dumnezeu.
Iar cei ce petrec în pustie sunt lipsiți de toate acestea; căci de se întâmplă vreunuia din ei vreo mâhnire, cine îl mângâie?
În boală, cine să-i ajute și să-i slujească?
Dacă i-ar veni asupra vreun război de la satana, unde va găsi vreun om care să-i schimbe gândul său, să-l sfătuiască, fiind numai el singur?
Acolo fără de asemănare mai mare îi este osteneala.
Pentru că cei ce intră în viața pustnicească slujesc mai mult lui Dumnezeu, se dau la mai mari posturi, foamea, setea, arșița de ziuă și răceala de noapte le rabdă cu vitejie.
Iar războaielor celor ce năvălesc de la vrăjmașul cel nevăzut se împotrivesc tare, se siluiesc în tot felul a-l birui și se sârguiesc a trece toată calea cea strâmtă și anevoioasă, care duce la Împărăția Cerurilor”.
Cuviosul Dionisie cel Smerit, sau Dionisie Exiguul (n. cca 470 – d. cca 545, Roma), a fost un teolog din secolul al VI-lea, originar din Sciția Minor (Dobrogea de astăzi), care este cunoscut pentru propunerea numărării anilor începând cu anul nașterii lui Isus Hristos, sistem de numărare utilizat atât în calendarul iulian cât și în calendarul gregorian.
Prăznuirea sa se face la 1 septembrie în calendarul ortodox și la 4 octombrie în cel catolic.
Viața
Dionisie este prezentat de biograful său, Cassiodor, ca fiind „de neam scit, dar de maniere întru totul romane, foarte priceput în ambele limbi (latină și greacă, n.n.), cunoscător perfect al Sfintei Scripturi și al Dogmaticii”.
A intrat de tânăr într-o mănăstire dobrogeană, alăturându-se călugărilor sciți. Mai târziu ajunge la Constantinopol, pentru ca în anul 496 să fie chemat la Roma, unde a fost hirotonit preot.
A trăit mult timp în mănăstirea „Sfânta Anastasia”, de asemenea, a lucrat și în cancelaria papală.
Tot Cassiodor scria că Dionisie preda dialectica în mănăstirea Vivarium (în Calabria) și că a învățat mulți ani în biserică.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis, în ședința din 8-9 iulie 2008, canonizarea Sfântului Cuvios Dionisie Exiguul, cu data de prăznuire la 1 septembrie.
Scrieri
- A tradus mai multe opere dogmatice din greacă în latină, toate însoțite de prefețe personale: Sf. Grigorie al Nissei (Despre crearea omului, cu unele observații critice), Sf. Chiril al Alexandriei (Epistola 17 împotriva lui Nestorie, cu cele 12 anatematisme și alte epistole), patriarhul Proclu al Constantinopolului (Tomosul către armeni) s.a.
- A mai tradus și o colecție de canoane, cele zise „apostolice”, ale primelor patru sinoade ecumenice și ale unor sinoade locale (în două versiuni);
- A mai întocmit o colecție de decrete (latină: Collectio decretorum Pontificum Romanorum) a opt papi: de la Sf. Siricius până la Sf. Anastasius II (384-498). Amândouă colecțiile au cunoscut o largă circulație în Biserica Apuseană.
- I se atribuie și culegerea unei colecții de texte patristice – Florilegiu – din Sfinții Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ciprian din Cartagina, Ilarie din Pictavium, Ambrozie al Milanului, Fericitul Augustin și alții.
- A avut bogate cunoștințe de astronomie, calendaristică și calcul pascal. Mai multe lucrări de acest gen îi sunt incluse în Liber de Paschatae sau „Cartea despre Paști”: Pascalia adevărată și regulile îndreptării ei, Precizări pentru stabilirea datei Paștilor, Elementele calculului calendaristic și Pascal etc.
- Dionisie este cel care a fixat „cronologia erei creștine”, luând pentru prima oară ca punct de plecare, pentru numărarea anilor, anul nașterii lui Iisus din Nazaret, „începutul nădejdii noastre” și fixând-o în anul 754 sau 753 de la întemeierea Romei. Această cronologie fost adoptată încă din secolul al VII-lea în Italia, din secolul al VIII-lea în Anglia, în cel următor în Franța, apoi, cu timpul, în toate țările lumii.
- Prin mai multe studii publicate în anii din urmă, Pr. Dr. Gheorghe Drăgulin susține că tot lui Dionisie Exiguul îi aparțin și lucrările atribuite lui Dionisie Areopagitul: Despre numele divine, Ierarhia îngerească, Ierarhia bisericească; Teologia mistică și zece Epistole. Această atribuire nu întrunește însă acordul istoricilor.
Sf. Cuv. Dionisie Exiguul (cel Smerit) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (glas 1)
Ca o rază strălucitoare ce luminează toată lumea te-ai arătat, Sfinte Cuvioase Dionisie, cel ce al socotit curgerea timpului după Nașterea lui Hristos și ai făcut cunoscute rânduielile Sfinților Părinți. Pentru aceasta îți cântăm cu bucurie: Slavă Celui ce ți-a dat ție înțelepciune; Slavă Celui ce te-a binecuvântat pe tine; Slavă Celui ce lucrează prin tine sfințirea vieții noastre.
Condac (glas 8)
Din Dobrogea strămoșească ai pornit spre Apus ca un apostol, pe Hristos propovăduind și următor Sfinților Părinți făcându-te, Sfinte Cuvioase Dionisie. Lumina ta, Părinte înțelepte, laudă Dumnezeirea cea întreit strălucitoare; pentru aceasta cu dragoste prăznuim sfântă pomenirea ta.
Anno Domini
Dionisie este recunoscut ca fiind cel care a stabilit principiul Anno Domini, folosit atât în calendarul Iulian cât și în cel Gregorian.
Stabilirea datei de prăznuire a Sfintelor Paști
În 525 Dionisie elaborează un tabel cu datele de prăznuire a Sfintelor Paști și un set de argumente care îi susțin logica, la cererea Papei Ioan I. Este interesant de remarcat că primele nouă argumente sunt concepute de Dionisie iar argumentele 10-16, paragrafele secundare ale argumentelor 3 și 4, al treilea paragraf al argumentului 9, sunt atașate ulterior
Argumentele 11 și 12 au fost incluse în anul 675, la scurt timp înainte de Bede.
Tabelul și argumentele pe baza cărora a fost elaborat au fost prezentate într-o scrisoare (scrisă tot în 525) către episcopul Petronius. În 526 adaugă o altă scrisoare explicativă.
Aceste lucrări se găsesc cuprinse în Patrologia Latina (vol. 67/217) alături de o scrisoare a episcopului Proterius al Alexandriei către Papa Leon (scrisă înainte de 457). Deși Dionisie nu a dat un nume acestor lucrări, colecția de scrieri a fost numită, recent, “Liber de Paschate“- Cartea Paștilor- de către Audette.
Dionisie a făcut abstracție de tabelele utilizate de Biserica Romei, elaborate în 475 de către Victorius al Aquitaniei, fapt fundamentat de faptul că acestea nu se conformau principiilor Alexandrine, fără ca- în fapt- să fie validată existența lor.
Pentru a fi sigur că propriile sale tabele sunt corecte, Dionisie a extrapolat un set de tabele Alexandrine, care circulau în Apus în limba latină dar care nu fuseseră niciodată folosite (în Apus) pentru a stabili data Sfintelor Paști. Acestea erau folosite în Imperiul Bizantin, în limba greacă. Tabelele în latină au fost elaborate în anturajul Sfântului Chiril al Alexandriei, cu puțin timp înainte de moartea sa, în anul 444.
Ele acoperă o perioadă de 95 de ani sau cinci cicluri decennovenale (de câte 19 ani), cu anii datați în era Dioclețiană, a cărui prim an este 285 ( an al istoriei moderne). Anii dioclețieni erau preferați întrucât faptul că se divid cu 19 furniza un rest egal cu anul ciclului decennovenal (1-19)
Tabelele lui Dionisie au fost rapid adoptate la Roma și începând cu acest moment disputele dintre Roma și Alexandria privind corectitudinea datei de prăznuire a Sfintelor Paști s-au stins. Ambele vor folosi aceleași tabele și deci vor prăznui Paștele în aceeași zi.
Epact-ul (vârsta lunii la 22 martie) din toți anii decennovenali era zero, făcând astfel din Dionisie primul scriitor latin medieval care a adus în discuție principiul numărului zero. Cuvântul latin nulla era folosit pentru că romanii nu aveau un numeral pentru zero.
Pentru a determina anul decennovenal, anul Dionisian plus unu se împărțea la 19. Dacă rezultatul era zero (urmând a fi înlocuit cu 19), era reprezentat prin latinescul nihil.
Ambele “zerouri” au continuat să fie folosite de (printre alții) de Bede.
Acesta, bazându-se pe Tablele Paștilor ale lui Dionisie a stabilit fără nici un fel de ambiguitate toate datele Sfintelor Paști în calendarul Iulian.
Oricum, în Europa medievală numărul zero a așteptat mileniul doi pentru a intra uz deși el a fost definit ca și concept în anul 600 în India.
Dionisie a copiat ultimul ciclu decennovenal al tablelor Chiriliene, finalizat cu anul dioclețian 247 și a adăugat un nou tabel de 95 de ani cu numele Anni Domini Nostri Jesu Christi (Anii Domnului nostru Iisus Hristos).
Așa cum i-a explicat lui Petronius, Dionisie a intenționat să oprească pomenirea unui tiran care a persecutat cu atâta cruzime creștinii. Singurul argument care l-a adus pentru faptul că a început tabelul cu anul 532 a fost acela că mai erau încă șase ani rămași în tabelul Chirilian după anul în care a terminat lucrarea.
Pentru acest ultim an el a declarat- axiomatic- că este anul 525 de la Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos, fără a face corelații cu momentul în care Întruparea este notată în oricare alt calendar.
Dionisie nu a realizat că datele Paștilor Alexandriene se repetă după 532 de ani, în ciuda faptului că, se pare, cunoștea ciclul Victorian de 532 de ani.
El a subliniat doar că data Paștilor nu se repetă după 95 de ani. Știa că Paștele Victorian nu concordă cu cel Alexandrin. Prin urmare a acceptat fără dubii faptul că nu există nici o corelare cu vreun ciclu Alexandrin.
Mai mult, evident că nu a realizat că prin simpla înmulțire 19x4x7 (ciclul decennovenal*ciclul anilor bisecti* zile în săptămână) se stabilește ciclul Alexandrin de 532 de ani, altfel, desigur, ar fi menționat acest fapt.
În Biserica Britanică tabelele lui Dionisie vor fi acceptate după Sinodul de la Whitby din 664, când majoritatea clerului a hotărât că vechea metodă britanică (latercus-ul insulelor celtice-Latercus Paschal Cycle of the Insular Celtic Churches) va fi înlocuită de sistemul Roman.
Câteva biserici și mănăstiri au refuzat ralierea, inițial. La începutul secolului al X-lea, totuși, acceptarea a fost deplină. În Franța, spre sfârșitul secolului al VIII-lea, sub îndrumarea lui Alcuin, la întoarcerea acestuia din insulele britanice, sistemul dionisian va deveni oficial.
Încă începând cu secolul al II-lea, în Imperiul Roman de Răsărit, unii epicopi au început studiile în vederea stabilirii numărului de ani scurși de la nașterea Mântuitorului dar nu s-a ajuns la un consens.
Clement Alexandrinul (190) și Eusebiu de Cezareea (320) au consemnat parțial aceste încercări. Întrucât Dionisie nu a impus explicit anul Întrupării Domnului, cercetătorii vremii au optat pentru principiul anului 1 Anno Domini AD sau anul 1 BC – Before Christ. Majoritatea a preferat anul 1 BC- istoricii nu admit existența anului Zero.
Întrucât Întruparea este prăznuită la 25 martie, zi apropiată de Paști, anul care ar fi fost al 525-lea an de la Bunavestire ar fi fost ultimul din ciclul complet de 525 de ani întregi. Prin urmare, un an de la Bunavestire înseamnă 25 martie anul 1, deci Dionisie plasează Bunavestire în anul 1 BC. Pentru că Nașterea Domnului a fost nouă luni mai târziu, logica lui Dionisie implică (ceea ce el nu afirmă niciodată) că Domnul S-a născut pe 25 decembrie anul 1 BC.
Doar un cercetător- Georges Declerq (Declerq, 2002)-consideră că Dionisie plasează Bunavestire și Nașterea în anul 1 AD, bazându-se pe structura tablelor Dionisiene.
În ambele cazuri Dionisie face abstracție de predecesorii săi care plasează Nașterea în anul pe care noi, acum, îl etichetăm anul 2 BC. În teza sa din 1605, istoricul polonez Laurentius Suslyga este primul care sugerează că de fapt Domnul S-a născut în anul 4 BC [ Marking Time, Duncan Steel], concluzie derivată din interpretarea datelor privindu-l pe Irod cel Mare, pe Filip Tetrarhul și fiica lui Augustus, Julia.
Pe baza deducțiilor lui Suslyga și a faptului că Josephus afirmă că imediat după moartea lui Irod a avut loc o eclipsă de lună (Antiquities of the Jews, Book XVII, Chapter VI, Paragraph 4), Kepler (Kepaler and the Star of Bethlehem de W. Burke-Gaffney) plasează moartea lui Irod în anul 4 BC. John Pratt de la Societatea Internationala Planetarium face referire la o altă eclipsă- 29 decembrie anul 1 BC, totuși.
Deși Dionisie afirmă că Primul Sinod de la Niceea în 325 sancționează metoda sa de datare a Sfintelor Paști, documentele care ne-au parvenit sunt ambigue. Un canon al Sinodului stabilește că metodele alexandrină și romană sunt identice, deși nu sunt, în condițiile în care un delegat alexandrin afirmă într-o scrisoare către obștea din care făcea parte că metoda este acceptată de Sinod.
În ambele cazuri, metoda lui Dionisie a fost, în fapt, folosită de Biserica Alexandrină dar nu și de cea din Roma, măcar începând cu 311 și probabil în timpul primei decade din sec al IV-lea, datele fiind parte componentă a calendarului alexandrin. Astfel încât se poate afirma că Dionisie nu a dezvoltat o nouă metodă de datare a Paștilor ci, cel mult, putem spune că a făcut, argumentat, conversia de la calendarul Alexandrin la cel Iulian.
Astfel încât rezultă că data Sfintelor Paști prăznuite după calendarul Iulian este prima Duminică care urmează Lunii XIV ( a paisprezecea zi a lunii) care cade pe sau după XII ale Kalendelor Aprilis (21 martie), 12 zile înainte de 12 Aprilie, inclusiv).
A 14-a zi a lunii Nissan era data la care se sacrifica mielul Pascal (târziu, după amiază), până când distrugerea celui de-al doilea Templu în 70 a împiedicat continuarea jertfei, ca și ziua în care toată pâinea dospită era strânsă și arsă.
Prin urmare a paisprezecea zi Nissan reprezintă ziua pregătirii pentru Ieșire (Lev 23:5).
E posibil ca Alexandria să fi ales această zi întrucât este Ziua Răstignirii conform Evangheliei după Ioan. (In. 18:28, 19:14). Atunci și acum, Azima este mâncată după apusul Soarelui la începutul zile 15 Nissan.
Întrucât data obținută prin metoda de calcul a lui Dionisie folosește calendarul Iulian, se mai numește și Paștele Iulian și este în majoritate acceptată de Biserica Ortodoxă. Paștele Gregorian folosește aceleași principii și definiții dar relativ la propria interpretare a anilor solari și lunari
Trilogia publicată de Papa Benedict al XVI-lea
Între 2007 și 2012 Papa Benedict al XVI-lea a publicat trei volume, primele două numindu-se De la botez la schimbarea la față (2007) și De la intrarea în Ierusalim la înviere (2011).
Printre alte informații controversate, autorul afirmă că Dionysius Exiguus (Dionisie cel Smerit) a greșit când a calculat calendarul și că Isus Hristos s-a născut de fapt cu câțiva ani înaintea datei de referință folosite în prezent, cel mai probabil între 6-4 î.Hr.
