În premieră pentru România, cei 600 de controlori de trafic ai ROMATSA intră azi în grevă de avertisment timp de două ore, în intervalul orar 11:00 – 13:00. Zeci de curse, decolări și aterizări, vor avea întârzieri.
ACTUALIZARE 10.30. Pe aeroportul Otopeni sunt afectate 17 curse din 40: 11 decolări şi 6 aterizări.
ACTUALIZARE 10:16 În intervalul 11:00 – 13:00 nu va decola și nu va ateriza niciun avion de pe aeroportul Otopeni, a confirmat la Digi24Valentin Iordache, directorul de comunicare al Aeroportului Internațional Henri Coandă.
„Cele 22 de aterizări și 18 decolări care urmau să se efectueze în intervalul 11:00-13:00 vor fi amânate pentru după ora 13:00”, a precizat Valentin Iordache.
„Mesajul nostru pentru pasageri este: dacă nu au ajuns încă la aeroport, să vină la timp la aeroport, să-și efectueze formalitățile de check-in, de control de frontieră, de control de securitate, pentru că vor ajunge după aceea în zona de îmbarcare, iar în acea zonă este oricum mult mai confortabil, pe de o parte, pe de altă parte, încercăm cu ajutorul companiilor aeriene să facem și îmbarcarea pasagerilor cât mai aproape de ora programată, astfel încât, imediat după ora 13:00, aeronavele să fie pregătite pentru decolare”, a spus Valentin Iordache.
„Vom avea foarte multe aeronave care vin la aterizare, pentru că ne apropiem de ora de vârf, de asemenea, sunt aeronave care vor trebui să decoleze, atât cele amânate, cât și cele programate pentru după ora 13:00 și efortul va fi major de toate părțile, astfel încât să se decoleze și să se aterizeze cu bine și să se reintre cât mai rapid în programul normal al unei zile de miercuri”, a arătat directorul de comunicare. „Este posibil să trebuiască să facem față unor aglomerări”, a admis oficialul.
ACTUALIZARE 10:00 Pasagerii sunt anunțați de companiile aeriene că întârzierile curselor de pe aeroportul Otopeni vor fi de cel puțin două ore.
Protestatarii au o listă de 14 revendicări. Printre ele: majorarea salariilor, negocierea unui nou contract colectiv de muncă, mutarea controlorilor de trafic pe alte posturi după ce împlinesc vârsta-limită pentru această profesie, adică 55 de ani.
Alături de controlori de trafic se vor afla în grevă de avertisment şi angajaţi ai ROMATSA din departamentele tehnic, meteo şi telecomunicaţii. Aceştia sunt nemulţumiţi de modalitatea de reorganizare a regiei de stat şi de faptul că, de luna trecută, nu mai au contract colectiv de muncă.
Controlorii de trafic de pe tot teritoriul României se ocupă atât de zborurile care decolează şi aterizează de pe şi pe aeroporturile româneşti, cât şi de avioanele care tranzitează spaţiul aerian românesc. De exemplu, aproape toate avioanele companiilor Emirates şi Qatar care au curse în Europa trec pe deasupra României.
În cele două ore de grevă, doar o treime dintre aeronavele care trebuie să aterizeze, să decoleze sau să tranziteze spaţiul aerian românesc vor fi ghidate de controlorii de trafic.
Care vor fi acestea decid şefii controlorilor de zbor din Europa – Eurocontrol. De asemenea, vor fi asigurate şi zborurile de urgenţă, cele ale Poliţiei şi cele oficiale.
În intervalul de timp prevăzut pentru grevă, pe aeroportul Otopeni sunt programate 22 de aterizări şi 18 decolări.
Copac betonat pe strada Intrarea Reconstrucţiei din sectorul 3, Bucureşti (Prietenii Parcului IOR, Facebook)
foto – epochtimes.ro
articol – Loredana Diacu – epochtimes.ro
05.07.2015
Negoita: 5 greseli … cel putin
Un grup de bucureşteni din sectorul condus de Robert Negoiţă a lansat o provocare pe internet şi îi invită pe cei “sătui de minciunile şi abuzurile Primăriei sectorului” să expună public ce anume îi nemulţumeşte în sector pe pagina de Facebook “Negoiţă de la mine ai un NU
“Te-ai săturat să fie cheltuiţi banii fără să fii consultat? Şi să plăteşti împrumuturile contractate de Primărie? Te-ai săturat să vezi cum parcul IOR se transformă sub ochii tăi într-un loc urât şi plin de betoane? Te-ai săturat de kitsch-urile şi construcţiile faraonice cu care se laudă Primarul sectorului 3, Robert Negoiţă? De bordurile roz, de copacii tăiaţi, de poluarea fonică din parc? De betonare şi rebetonare?Te-ai săturat de minciunile şi abuzurile Primăriei sectorului 3?
Trebuie să ne facem auziţi, altfel vor fi luate în continuare decizii în numele nostru şi pe banii noştri! Spune ceea ce te deranjează! Înregistrează-te cu telefonul, camera video, etc. şi încarcă filmul pe Facebook. Dă mai departe pe Facebook ştafeta cuiva care stă în sectorul 3, ca să facă acelaşi lucru.”, sună apelul lansat de cetăţenii sectorului 3.
Deja pe pagina dedicată înfăţişării sectorului aşa cum îl văd oamenii, nu cum este prezentat de primar, au început să se strângă videoclipuri înregistrate de cetăţeni, care îi reproşează edilului că “sluţeşte” copacii din cartier, că învesteşte banul public în mobilier urban prost gândit şi inutil, că îşi face primărie într-o şcoală monument istoric etc.
“Negoiţă, te-ai jucat cu nervii noştri, ai distrus frumuseţea şi NORMALITATEA UMANA a acestui sector, toate acţiunile tale au avut şi au un singur scop : BANUL în propriul interes ! Tot ce faci este HALUCINANT ! De la mine ai un NU ! în fiecare zi.”, scrie, de exemplu, Ana Oltea.
Ultimul videoclip încărcat pe această pagină este o reacţie la o postare a primarului Sectorului 3, care încearcă să-şi prezinte sectorul drept unul din cele mai verzi din Europa.
”Să ia un cărucior domnul Oprescu și să se plimbe prin București în el”. Marșul ”Oraș accesibil pentru oameni”
articol – Catiusa Ivanov – romaniacurata.ro
Catiusa Ivanov – foto – romaniacurata.ro
04.07 2015
Câteva sute de persoane au participat sâmbătă la marșul “Orașul pentru oameni”. Participanții au cerut autorităților să elibereze trotuarele de mașini, să facă orașul accesibil pentru persoanele cu dizabilităţi, mame cu copii în cărucior și bicicliști. Marșul a început în jurul orei 11.00 și a avut loc între Piața Victoriei și Piața Universității, pe Calea Victoriei, strada Dem Dobrescu și bd. Magheru. Printre participanți s-au numărat mai multe persoane imobilizate în scaun cu rotile, mame cu copii în cărucior, bicicliști dar și simpli pietoni. Protestatarii au scandat “Fără BordURĂ” și au avut pancarte cu acest mesaj.
“Am venit fiindcă în București gradul de independenţă pentru persoanele cu dizabilităţi este foarte redus. Eu sunt dependent non-stop de un însoțitor. Vedeți că și acum am voluntar. Mi-aș dori să fiu mai independent din zi în zi, să am o viaţă normală pe cât posibil, mijloacele de transport să fie adaptate şi să pot să ies din casă fără să depind de nimeni. Cer primăriei să renunțe la bordurile acestea extrem de înalte, să pună rampă la toate mijloacele de transport în comun”, a spus Bogdan, 28 ani, imobilizat într-un scaun cu rotile.
“Am venit pentru că am niște prieteni care au niște probleme și am zis că îi ajut. Sunt cu bicicleta, cu camera în spate. Am făcut asta și anul trecut. Filmăm, încercăm să facem un filmuleţ. Cerem autorităților ce le cerem de ani de zile, să le pese. Să se pună în situația oamenilor care merg pe stradă, nu să meargă în continuare cu ochelari de cal şi să vadă numai ce vor ei. Să ia un cărucior domnul Oprescu şi să se plimbe prin București în el. Dacă lui în convine, înseamnă că orașul ăsta este accesibilizat”, spune un alt Bogdan, 33 ani, biciclist.
“În primul rând am venit în semn de solidaritate cu acești oameni care au un handicap pe viaţă. În al doilea rând pentru mamele cu copii în căruț care nu au acces. Este jalnic ce se întâmplă în orașul nostru. În al treilea rând suntem cel mai poluat oraș din Europa. Cer autorităților să faciliteze oamenilor cu handicat accesul, să poată să treacă și ei, să nu mai ocolească atât. Ca pieton mă nemulțumește aglomerația, din ce în ce mai multe mașini, mai multă poluare, semafoare care nu sunt sincronizate. În Bulgaria de exemplu s-au desființat cât mai multe treceri de pietoni și s-au făcut pasaje pietonale unde să poți trece în siguranță strada. Vedem că și pe culoarea verde a semaforului se întâmplă accidente. Poate domnul Oprescu se trezește și face ceva”, este de părere Mihai, 37 ani.
“Am venit la protest ca să nu mai avem borduri. Mă nemulțumește inaccesibilitatea orașului. Este un oraș foarte greu de utilizat și ca părinte și ca cetățean simplu. Mă deranjează obișnuința bucureșteanului de a merge pe stradă și a nu merge pe trotuar pentru că sunt mașini parcate acolo și alte obiecte. Cel mai mult mă deranjează acea prevedere care iți permite să parchezi pe trotuar cu condiția să lași un metru pentru pietoni. Nu știu cine a inventat acea prostie, dar este foarte greu de lucrat cu așa ceva. Cer autorităților un oraș pentru toată lumea”, spune și Mihai, 32 ani.
articol preluat de pe (vedeti si galerie foto): romaniacurata.ro
Pentru un Bucureşti altfel. Marşul pietonilor care îşi doresc un oraş accesibil pentru oameni
articol – stiri.tvr.ro
04 Iulie 2015
Marş prin Bucureşti de la prima oră a zilei. Zeci de pietoni nemulţumiţi de o capitală supra-aglomerată au scandat “fără borduri”. Oamenii vor să poată circula civilizat şi să nu mai întâmpine probleme la tot pasul atunci când ies pe stradă.
Marşul pentru “Un oraş al tuturor cetăţenilor” a pornit din Piaţa Victoriei. Câteva zeci de persoane cu dizabilităţi, mame cu copii, dar şi biciclişti au vrut să tragă un semnal de alarmă: avem un oras prea aglomerat!
Oamenii spun că mersul pe jos sau cu mijloace de transport în comun ar trebui încurajat chiar de autorităţi.
Nu e prima dată când bucureştenii îşi cer drepturile în acest fel. Şi obţin, ca de obicei, promisiuni.
Locuitorii Capitalei au cerut şi legi mai aspre pentru şoferii care parchează pe trecerile de pietoni, pe pistele de biciclete sau în staţiile de autobuz.
“Oraş accesibil pentru oameni!” – Bucureştenii cer un oraş proiectat pentru cetăţeni
articol – epochtimes-romania.com
04.07.2015
În jur de 200 de persoane s-au strâns în Piaţa Victoriei la marşul “Oraş accesibil pentru oameni!”. Mare parte dintre participanţi au fost persoane cu handicap, venite în cărucior cu rotile, nemulţumite că Bucureştiul nu este un oraş gândit şi pentru cei cu dezabilităţi, biciclişti care se confruntă cu lipsa pistelor, sau mămici care, zi de zi, împing cărucioarele printre gropi şi maşini parcate pe treceri de pietoni şi trotuar.
“Oraşele sunt proiectate mai degrabă pentru a fi tranzitate de maşini, nicidecum pentru oameni. În momentul de faţă, în Bucureşti, persoanele cu dizabilităţi nu se pot deplasa independent, în condiţiile în care la nivel european se militează pentru dezoltarea tocmai a acestei componente a vieţii independente. Pentru noi e foarte important ca oraşul să fie considerat o resursă publică, nu fiecare să se descurce cum poate. Ne dorim ca autorităţile să respecte legea.”, a explicat Irina Zamfirescu, de la ActiveWatch.
foto – marturiilehierofantului.blogspot.ro
articol – Alexandru Cristian Surcel – marturiilehierofantului.blogspot.ro
Alexandru Cristian Surcel – foot – facebook.com
8 iunie 2015
De fapt, nu sunt niciun fel de mistere. Atunci când, în spaţiul public şi nu numai, se discută despre adunări publice, demonstraţii, mitinguri, manifestaţii, pe scurt cam 90% din conţinutul acelui drept fundamental al omului denumit libertatea de întrunire, aproape dintotdeauna, raportat la existenţa României post-decembriste, auditoriul se loveşte de un de neînţeles amestec de reacredinţă a unor autorităţi precum Jandarmeria Română, de ignoranţă, incompetenţă şi din nou reavoinţă din partea diferiţilor reprezentanţi ai presei, precum şi de enorm de multă ignoranţă din partea unei populaţii neobişnuite să consulte legile şi să-şi cunoască drepturile.
Consacrat prin articolul 39 din Constituţia României, dreptul la libera întrunire este reglementat prin Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Este o lege cu numai treizeci de articole, în forma sa actuală, nu foarte lungă. Aşadar nici pe departe un cod civil cu trei mii de articole, greu de lecturat şi de digerat, o lege pe care toţi ar trebui să o citim pentru că nu se ştie când vom avea nevoie să ne aducem o nemulţumire în stradă.
Este o lege cu destule hibe, mai veche decât Constituţia, o altă emanaţie, din perioada mineriadelor, a regimului politic rezultat din acele nefericite alegeri din Duminica Orbului 1990. Prin urmare este o lege al cărei spirit nu are nimic de-a face cu democraţia autentică, ci doar cu eforturile unei puteri panicate că lucrurile s-ar putea bascula oricând, pentru a pune botniţă contestatarilor săi.
Dar, chiar şi o lege cu o intenţie iniţial antidemocratică poate fi aplicată în spirit democratic dacă există bunăvoinţă. Numai că de douăzeci şi patru de ani de când există această lege, atât autorităţile, inclusiv în comunicate oficiale, cât şi mass-media vorbesc de „autorizarea” sau de „aprobarea” adunărilor publice. Un fel de revoluţie cu voie de la poliţie, ca în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”. După marşul pentru păduri din 9 mai 2015, Digi 24 TV a consacrat chiar un întreg reportaj-editorial conceptului de „autorizare” a adunărilor publice, reproşând atât Ministerului Afacerilor Interne, cât şi Jandarmeriei Române că din 2012, după intervenţiile violente din Piaţa Universităţii din ianuarie, nu respectă Legea nr. 60/1991 republicată şi uite cum a fost cuprins în ultimii ani Bucureştiul de marşuri şi de manifestaţii. Un reportaj perfect pentru o televiziune de stat din Federaţia Rusă sau Republica Populară Chineză, dar absolut ruşinos pentru o televiziune privată dintr-un stat democratic, membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.
Numai că, ce să vezi, Legea nr. 60/1991, în niciunul din cele treizeci de articole ale sale, nu foloseşte nici măcar umbra cuvintelor „autorizare”, „aprobare”, „permis”, pentru că un astfel de concept ar contraveni şi Constituţiei şi legislaţiei internaţionale în materie de drepturi ale omului. „Autorizarea” întrunirilor publice era norma legală înainte de 1989, când, deşi probabil unii funcţionari publici şi jurnalişti ai zilelor noastre, ieşiţi de pe băncile unui sistem de educaţie distrus prin veşnica tranziţie de la hoas către haos, habar n-au, România avea un regim totalitar.
Legea nr. 60/1991 prevede doar obligaţia organizatorului unui protest de a notifica adunarea publică primăriei din localitatea unde urmează să se desfăşoare. Este o altă discuţie că, din cauza concepţiei abuzive a altor părţi din lege şi a normelor metodologice, ceea ce ar trebui să fie o simplă notificare devine o procedură destul de complicată, în care organizatorul trebuie să negocieze toate detaliile în prealabil cu o comisie de ordine publică nu neapărat prietenoasă, reprezentând diferite autorităţi de tipul Jandarmeriei, poliţiei, poliţie rutiere etc., cu care încheie un protocol contrasemnat de primar, că Jandarmeria îi va crea un ţarc din garduri metalice fie că vrea, fie că nu, sub pretextul siguranţei, dar de multe ori cu un anumit efect de ridiculizare a manifestanţilor ş.a.m.d. Dar din moment ce legea nici măcar nu pomeneşte de „autorizare” de ce o fac Ministerul de Interne, Jandarmeria, primăriile, şi, culmea culmilor, acel cerber al democraţiei care ar trebui să fie presa?
Că sub pojghiţa europeană şi plimbată prin mall-urile cele mai moderne ale multora din oamenii noştri din structurile statului, dar din păcate şi din mass media, se ascund acelaşi gen de personaje grobiene stil generalul Pleşiţă, pe umerii, pumnii şi nesimţirea cărora s-au susţinut guvernele dictatoriale timp de mai bine de o jumătate de secol, este demonstrat din plin şi de felul în care sunt tratate, la doisprezece ani de la adoptarea sub presiunea aderării la Uniunea Europeană, modificările aduse Legii nr. 60/1991. Pentru că această lege dintr-o epocă nefericită a fost totuşi ameliorată printr-o serie de modificări aduse în anul 2003.
Astfel, cel mai important, la momentul respectiv a fost introdus articolul 3 cu următorul conţinut: „Nu trebuie declarate în prealabil adunările publice al caror scop îl constituie manifestările cultural-artistice, sportive, religioase, comemorative, cele ocazionate de vizite oficiale, precum şi cele care se desfăşoară în exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de interes public sau privat. În cazul în care organizatorii adunărilor publice nesupuse declarării prealabile deţin indicii sau date că desfăşurarea lor s-ar putea solda cu acte de dezordine ori că ar putea să ducă la manifestări violente, au obligaţia să solicite din timp primarilor, unităţilor de jandarmi competente teritorial şi poliţiei locale sprijin de specialitate.” Acest articol, pe baza căruia în instanţele de judecată s-au câştigat pe bandă rulantă plângeri împotriva proceselor verbale de constatare a contravenţiilor, este pur şi simplu sistematic ignorat de Ministerul de Interne şi de Jandarmeria Română, sau interpretat total aiurea (de exemplu, în optica Jandarmeriei Române, în exteriorul sediului sau imobilului unei persoane juridice înseamnă în curtea instituţiei, ori până şi un student de anul I la drept ştie că orice dependinţă face parte din imobil şi reprezintă incinta acestuia, nicidecum exteriorul).
Regretabil, dacă nu chiar dezgustător, este că nici presa, pentru a cărei libertate au murit oameni în decembrie 1989 şi în iunie 1990, nu citează prea des articolul 3 din Legea nr. 60/1991 republicată. Să fie incompetenţă, să fie reavoinţă? Probabil ambele, de la caz la caz. Apropo, o mică informaţie pentru doamnele şi domnii din presă, despre protestul pentru păduri de ieri după-amiază, la care Jandarmeria Română a arătat încă o dată cât de mult o deranjează- şi am să citez dintr-o întâmpinare depusă de Jandarmeria din Bacău într-un proces contravenţional judecat la Vaslui- „tupeul post-decembrist” al cetăţenilor care-şi exercită drepturile. Acesta s-a desfăşurat într-un spaţiu delimitat de sediile Universităţii Bucureşti şi Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi nu trebuia notificat, reţineţi termenul, notificat, fiind exceptat prin dispoziţiile articolului 3 din Legea nr. 60/1991, citat mai sus. A, şi încă o mică lecţie de drept: normele speciale derogă de la cele generale, aşadar excepţiile au întotdeauna prioritate, vedeţi şi în dreptul roman principiul specialia derogant generalibus.
Prin urmare, ceea ce s-a întâmplat ieri după amiază în Piaţa Universităţii, ca de altfel şi în Piaţa Victoriei în faţa sediului Guvernului, nu a constituit un abuz al protestatarilor, care au desconsiderat Legea nr. 60/1991, aşa cum le place anumitor jurnalişti, probabil şi cu alte acoperiri sau dependenţe financiare, să creadă, ci un abuz în serviciu al responsabililor din Ministerul de Interne şi din Jandarmeria Română, care într-adevăr au desconsiderat Legea nr. 60/1991. Apropo de asta, doamnelor şi domnilor de la Jandarmeria Română aş dori să le citez următorul text: „În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, personalul din Jandarmeria Română are obligaţia să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (…)” Nu, nu este din „Harry Potter” sau „Lord of the Rings”, este articolul 37 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.
În fine, este de fapt foarte clar că România are nevoie de o nouă lege a întrunirilor publice care să elimine odată pentru totdeauna contradicţiile şi procedurile birocratice, intenţionat greoaie şi restrictive, dar şi beţia din jurul unor cuvinte de tipul „autorizare”, „aprobare” etc. Iar un bun exemplu este, culmea, având în vedere decalajul democratic dintre cele două maluri ale Prutului, Legea nr. 26/2008 privind întrunirile din Republica Moldova. Potrivit acestei legi, organizatorii unei adunări publice au doar obligaţia de a notifica primăria. Fără comisii, fără negocieri şi fără protocoale semnate cu toate autorităţile reprezentate în comisie. Dacă primăria are motive să nu permită respectiva adunare publică, îi cheamă în judecată pe organizatori, iar instanţa de judecată este cea care admite sau respinge cererea de interzicere a adunării publice. În România, de exemplu, interzicerea unei întruniri este un act unilateral al primarului, pe care organizatorul întrunirii este cel care trebuie să-l conteste în contencios administrativ. Iar această lege în vigoare la Chişinău, care este de o mie de ori mai potrivită cu reglementarea unui drept fundamental al omului decât omoloaga sa de la Bucureşti, a fost adoptată în plină guvernare comunistă Vladimir Voronin, în timp ce „democraţii” de pe Dâmboviţa, şi de la stânga, şi de la dreapta, fac ce fac şi nu vor să se atingă cu adevărat de Legea nr. 60/1991.
Guvernul grec este susţinut şi de spanioli. Zeci de oameni au ieşit în stradă la Madrid în semn de solidaritate cu executivul condus de Alexis Tsipras. Liderul unei formaţiuni de stânga din Spania, prezent şi el la demonstraţie, a spus că problema actuală a Europei este austeritatea bugetară.
Liderii europeni şi FMI-ul ameninţă proiectul european, în opinia celor care au participat la manifestaţia în favoarea Greciei, la Madrid.
Principala voce a manifestanţilor a fost Pablo Iglesias, liderul Podemos, partidul spaniol anti-austeritate şi apropiat de Syriza.
Destinul actualului guvern de la Atena va influenţa alegerile spaniole din toamnă şi ascensiunea partidului Podemos care a acumulat milioane de voturi în toată Spania. Podemos vrea o politică anti-criză fără măsuri excesive de austeritate pentru populaţie şi cu o mai mare participare la buget din partea băncilor şi companiilor.
Actualul guvern de dreapta al lui Mariano Rajoy, care a pierdut aproape toată puterea regională la ultimele alegeri, încearcă să transmită un semnal de alarmă împotriva fenomenului Podemos, pe care-l califică drept anarhist, radical şi periculos pentru stabilitatea ţării.
Sâmbătă, 27 iunie 2015, Organizaţia de Tineret PMP va manifesta la Parlament pentru reducerea numărului de parlamentari la 300, aşa cum au cerut cetăţenii la referendumul din 2009 şi creşterea numărului de parlamentari pentru diaspora.
Protestul va fi organizat sub deviza, “Parlamentul României – cartonaş roşu pentru faultarea democraţiei”, iar desfăşurătorul evenimentului este:
- ora 10.30: adunarea participanţilor în alveola din Parcul Izvor, intrarea dinspre Camera Deputaţilor
- ora 11: pornirea în marş în jurul Palatului Parlamentului, din faţa Camerei Deputaţilor pe traseul Str. Izvor – B-dul Libertăţii – Calea 13 Septembrie, unde vom încheia manifestaţia.
La eveniment sunt aşteptaţi să participe 300 de tineri reprezentând cei 300 de parlamentari pe care populaţia României i-a decis la referendumul din 2009.
Departamentul de comunicare al PMP
Organizaţia de Tineret PMP – foto – facebook.com
Organizaţia de Tineret PMP – foto – facebook.com/PMPBucuresti.Pagina.Oficiala
Ереванская полиция разогнала сидячий протест против повышения тарифов на энергию. Задержано 240 человек. Противостояние человека и водомета:http://www.currenttime.tv/content/article/27087749.html(Видео армянской службы РС)
Coloana de maşini a protestatarilor a străbătut satele din comună
foto – adevarul.ro (botosaneanul.ro)
articol – Cosmin Zamfirache – adevarul.ro
21 iunie 2015
Zeci de săteni din comuna Havârna, judeţul Botoşani, au ieşit în stradă. Aceştia au mers în coloană cu maşinile şi căruţele, înarmaţi cu pancarte şi steaguri pe care erau scrise lozinci. Oamenii sunt nemulţumiţi că autorităţile nu le-au reparat de 25 de ani drumurile prin comune. Aceştia se simt izolaţi şi spun că s-au săturat de înghiţit praf în anul 2015.
Zeci de săteni din comuna Havârna, au ieşit duminică dimineaţă la un protest inedit. Totul a început cu 50 de oameni care au plecat de la şcoala din satul Balinţi, înarmaţi cu pancarte şi steaguri, spune botoşăneanul.ro
Sătenii din Havârna la protest – foto – adevarul.ro (botosaneanul.ro)
”Protestul nostru nu este politic”, precizează din start ”revoluţionarii” de la Havârna. Aceştia spun în schimb că s-au săturat ca în Uniunea Europeană, în anul 2015 să mai înghită praf pe uliţele satului. Mai precis protestatarii arată cu sunt revoltaţi că de 25 de ani drumurile din comună nu a fost asfaltate.
”România trezeşte-te”
”Revolta” s-a propagat rapid dintr-un sat în altul. De la Balinţi oameni au trecut purtând pancarte prin Tătărăşeni şi Gârbeni, adunând pe parcurs din ce în ce mai mulţi protestari.
Oamenii din Havârna, cer drumuri mai bune – foto – adevarul.ro (botosaneanul.ro)
Londonezii protestează împotriva măsurilor de austeritate propuse de guvernul Cameron, 20 iunie 2015
foto (Captură Foto) – epochtimes-romania.com
Mii de oameni au mărşăluit în Marea Britanie în semn de protest faţă de politica recent alesului guvern conservator, de a reduce cheltuielile publice, informeaza Business Standard.
Cea mai mare demonstraţie a avut loc în Londra, manifestanţii mărşăluind de la Bank of England către sediul Parlamentului.
Mai mulţi lideri de sindicate şi celebrităţi britanice, inclusiv cântăreaţa Charlotte Church şi actorul russell Brand, s-au adresat mulţimilor.
Proteste au avut loc de asemenea şi în oraşele Liverpool şi Glasgow, împotriva măsurilor de austeritate ale guvernului condus de David Cameron, care susţine că acestea sunt vitale pentru a reduce deficitul ţării.
Manifestaţia marchează “debutul unei campanii de protest, greve, acţiuni directe şi de nesupunere civică în întreaga ţară. Nu vom avea tihnă până când cura de austeritate aplicată ţării va fi de domeniul trecutului”, a declarat Sam Fairbairn, un responsabil al asociaţiei People’s Assembly Against Austerity, din care fac parte sindicate, protestatari antirăzboi, dar şi politicieni laburişti şi ecologişti, anunţă Agerpres.
Protestul din Londra a fost organizat de People’s Assembly Against Austerity, în timp ce mitingul din capitala scoţiană a fost organizat de asociaţia Scotland United Against Austerity.
Mitingurile au fost marcate de sunetul tobelor şi scandări de slogane, care au răsunat în inima districtului financiar al Londrei.
Pe unele dintre pancartele afişate erau scrise mesaje precum: “Un salariu care să permită supravieţuirea mamelor” sau “Suntem furioşi şi nu mai suportăm”.
Jeremy Corbyn din opoziţia britanică a declarat că austeritatea este o “acoperire” pentru adâncirea inegalităţilor.
“Marea Britanie a devenit o societate tot mai inegală şi austeritatea este o acoperire pentru adâncirea nivelului inegalităţii”, a declarat el pentru BCC.
Dar un purtător de cuvânt al Trezoreriei britanice a declarat că inegalitatea veniturilor în Marea Britanie este mai mică decât în 2010, adaugă Business Standard.
“Cea mai bună metodă de a ajuta oamenii din Marea Britanie este aceea de a produce o securitate economică durabilă, acesta fiind motivul pentru care continuăm planul pentru reducerea deficitului nostru”, a declarat acesta.
Protest la Muzeul Literaturii Române (iunie 2014)
foto – taranista.wordpress.com
Un an de la evacuarea Muzeului Naţional al Literaturii Române din sediul său istoric de pe Bd. Dacia. Guvernul României se face vinovat de încălcarea Constituţiei şi de nerespectarea/neaplicarea mai multor legi
#josponta
Cristina Andrei
18 iunie 2015
Cristina Andrei
Ghid legislativ de salvare a Muzeului Literaturii pentru domnii Kelemen și Ponta
articol – Cristina Andrei – taranista.wordpress.com
15/06/2014
1. Constituția României (Art. 33) garantează libertatea cetățenilor de a accede la valorile culturii naționale și prevede că statul este responsabil de protejarea și conservarea moștenirii culturale.
2. Instituția statului responsabilă cu respectarea prevederii de mai sus este Ministerul Culturii, potrivit HG 90 / 2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii (Art. 2-4).
3.Activitățile specifice privind protejarea patrimoniului național mobil sunt coordonate de Ministerul Culturii, atribuții specifice în acest sens având Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, prin intermediul autorităților publice și instituțiilor specializate, acestea fiind obligate a proteja bunurile patrimoniale (Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil – Art. 6 Al. 1, Art. 2 Al. 5, Art. 8).
4. Finanțarea activităţilor de protejare, conservare şi punere în valoare a patrimoniului este în sarcina statului, prin Ministerul Culturii, Ministerul Educației, Academia Română, administrația publică centrală sau locală etc., din venituri proprii și din alocații bugetare. (Legea 182/2000 – Art. 2 Al. 4, Art. 50 Al. 1).
5. Încălcarea normelor de conservare a patrimoniului muzeal, precum şi împiedicarea accesului publicului la patrimoniul muzeal constituie contravenție, conform legii (Legea 311 / 2003 a muzeelor și colecțiilor publice – Art. 27 Al. 1 par a-b).
6. Împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a bunurilor patrimoniale constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare sau amendă, conform Codului Penal (Cap. V, Art. 253)
7. Clădirea din Bd. Dacia nr. 12, care adăpostește MNLR este monument istoric de categoria A, adică de importanță națională şi universală (Ordin 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor) și ca atare beneficiază de regim special – instituit prin Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice -, inclusiv în ceea ce privește vânzarea-cumpărarea imobilului.
8. Conform legii, retrocedarea imobilelor în natură trebuie să țină seama de principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și interesul general al societății. (Legea 165 / 2013 a retrocedărilor – Art. 2, d)
9. În cazul unui imobil-monument istoric retrocedat, se poate solicita menținerea afectațiunii de interes public a acestuia, iar Guvernul poate da o hotărâre în acest sens, obligând proprietarii să mențină destinația actuală a imobilului. (Legea 165/2013, Al. 4)
Așadar: atât salvarea patrimoniului mobil găzduit de Muzeul Național al Literaturii Române, cât și păstrarea amplasării acestuia în Bd. Dacia nr. 12, unde ființează de aproape 60 de ani, pot fi realizate în cadru legal, constituind nu doar datoria morală, ci și obligația statului român, în principal prin reprezentanții săi competenți în materie – Victor Ponta și Kelemen Hunor.
Salvarea Muzeului Naţional al Literaturii Române – în mâinile lui Kelemen Hunor şi ale lui Ponta
articol – Cristina Andrei - cristinaandrei.blogspot.ro
14 iunie 2014
Suntem cu toţii pe cale de a pierde Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR) şi ne afăm în situaţie de maxim risc de distrugere a patrimoniului cultural de importanţă naţională pe care acesta îl găzduieşte (adică “doar” câteva manuscrise ale lui Eminescu, Maiorescu, Slavici……. precum şi cărţi vechi de căpătâi ale culturii noastre, precum Cartea Românească de învăţătură – 1643 sau Biblia de la Bucureşti – 1688; o listă a obiectelor de patrimoniu de la MNLR găsiţi aici).
Cine sunt vinovaţii? Mi se pare mie că nu doar Primăria Municipiului Bucureşti, aşa cum se pare că e concepţia generală (a celor interesaţi, desigur – puţini la număr). Nicidecum!
Evident că nu voi judeca sau stabili eu aici cine se face vinovat de această situaţie dezastruoasă. Dar pot să fac ceea ce un jurnalist interesat şi, desigur, onest – şi de preferat independent – ar fi putut face în orice moment până în prezent. Şi anume: pot să iau la puricat, pas cu pas, legislaţia în materie, disponibilă oricui, la un click distanţă, să o corelez cu “cazul în speţă” – căci se pare că nimeni nu a făcut acest minim efort – şi apoi să las paşii de urmat la latitudinea celor competenţi a stabili vinovăţiile.
Aşadar, pornesc cătinel a căuta:
I. Referitor la CONSERVAREA patrimoniului:
1. Zice la Constituţia României – adicătelea legea fundamentală care guvernează statul nostru de drept (Art. 33), că: libertatea persoanei (deci a noastră, a tuturor) de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită şi că statul este responsabil de protejarea şi conservarea moştenirii culturale. Statul – prin instituţiile lui – trebuie să conserve patrimoniul cultural mobil de importanţă naţională.
Dar care ar fi aceste instituţii?
2. Nici mai mult, nici mai puţin decât Ministerul Culturii – indiferent sub ce administrare / subordonare etc. s-ar afla MNLR, care găzduieşte un patrimoniu cultural naţional de inestimabilă valoare şi care actualmente se află în subordinea Primăriei Capitalei. Putea să fie şi în subordinea administratorului meu de bloc, n-are importanţă, pentru că HG 90 /2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii zice chiar de la Articolul 2 că acest minister “asigură respectarea şi promovarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale, consacrate de Constituţia României”, printre care accesul liber “la patrimoniul cultural pentru generaţia prezentă, protejarea şi conservarea valorilor culturale ale naţiunii pentru uzul generaţiilor viitoare”. Idee reiterată mai jos, la Art. 3: Ministerul Culturii activează pe principiul protejării “patrimoniului cultural naţional, ca factor determinant al identităţii culturale a României şi ca resursă neregenerabilă”, precum şi pe acela al protejării “tradiţiilor şi moştenirii culturale, a patrimoniului material şi imaterial”. Acest minister are printre obiective (Art. 4 din aceeaşi Hotărâre) “protejarea patrimoniului cultural naţional”, prin “programe şi măsuri specifice privind evaluarea, restaurarea şi conservarea”, precum şi punerea în valoare şi reinserţia acestuia în viaţa comunităţii.
Mai pe scurt şi mai pe înţelesul domnilor responsabili, care se fac că nu aud şi nu văd: Ministerul Culturii este responsabil de conservarea patrimoniului Muzeului Naţional al Literaturii Române. Punct. Şi ar face bine să găsească bani pentru asta – în caz contrar, încalcă însăşi Constituţia României, precum şi actul normativ conform căruia ministerul însuşi funcţionează.
3. Mai departe şi mai specific: conform Legii 182 / 2000 , instituţiile care coordonează activităţile specifice privind protejarea patrimoniului naţional mobil sunt Ministerul Culturii şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor (Art. 6. Al. 1), “prin intermediul autoritatilor administratiei publice, al unor institutii specializate, cum sunt muzeele” etc. (Art. 2. Al. 5). Iar protejarea patrimoniului include măsuri juridice, administrative, dar şi financiare menite să asigure, printre altele conservarea, securitatea şi întreţinerea acestuia (Art. 2, Al. 4).
Mai mult decât atât, tot Legea 182 / 2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil stipulează că autorităţile publice au obligaţia de a proteja de degradare şi distrugere bunurile patrimoniale (Art. 8). În cazul în speţă, statul răspunde de protejarea manuscriselor şi cărţilor de patrimoniu ale MNLR – prin instituţiile menţionate mai sus. Finanţarea activităţilor de protejare, conservare şi punere în valoare, indiferent de proprietarul patrimoniului, poate reveni, tot conform acestei legi (Art. 50, Al. 1), Ministerului Culturii (cui altcuiva?), dar şi Ministerului Educaţiei, administraţiei publice centrale şi locale (deci, şi primăriei) şi – surpriză! – chiar şi Academiei Române sau altor instituţii publice, din venituri proprii şi din alocaţii bugetare.
Interesant este faptul că
4. Potrivit Legii 311 / 2003 a muzeelor şi colecţiilor publice , constituie contravenţie încălcarea normelor de conservare a patrimoniului muzeal, precum şi împiedicarea accesului publicului la patrimoniul muzeal, cu excepţia cazurilor în care aceasta este generată de cauze neimputabile (Art. 37, Al. 1, par. a,b). Mai pe româneşte, dacă se apucă primarul – sau, mă rog, oricine altcineva – să mute de capul lui cărţile şi manuscrisele de la MNLR, fără respectarea unor norme anumite, este pasibil de sancţiuni. Problema e că aceste sancţiuni se aplică de specialişti din cadrul Ministerului Culturii (Art. 38), pe care se vede treaba că nu-l interesează deloc problema moştenirii culturale a românilor.
Însă, la o adică, putem apela şi la Codul Penal, pentru că:
5. La infracţiunile contra patrimoniului, cap. V, art. 253 din Codul Penal se stipulează că “distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun” “se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Adică, în cazul în speţă: cine se face vinovat de împiedicarea conservării şi salvării patrimoniului MLRN, e pasibil de închisoare. Cine se simte vinovat să se pregătească să plătească. Însă, evident, nimeni nu se simte cu musca pe căciulă…
II. Referitor la IMOBILUL din Bd. Dacia nr. 12 – Casa Kretzulescu, unde funcţionează MNLR:
Lasând la o parte faptul că mie, personal, îmi scapă cum au apărut, deodată, doi moştenitori, după ce clădirea ajunsese în proprietatea statului încă din secolul XIX ( vezi aici, pag. 5 – document oficial al primăriei, precum şi acest material), reţin că imobilul în cauză este monument istoric (vezi Lista monumentelor istorice aici, poziţia 804) şi, ca atare, beneficiază de un alt regim faţă de alte imobile. Las de asemenea la o parte faptul că nu-mi e foarte clară ierarhia drepturilor de preemţiune – din toate materialele pe care le-am consultat reiese că statul (prin Ministerul Culturii sau autorităţile locale) are dreptul de preemţiune la vânzarea unui monument istoric, conform Legii 422 / 2001 privind protejarea monumentelor istorice, Art. 4) – nu am găsit vreun drept de preemţiune al vreunui co-moştenitor (vezi şi acest material), precum acela din cazul MNLR (Mihai Sturza), care a cumpărat jumătate din clădirea Kretzulescu de la celălalt moştenitor (Emanoil Rudeanu); dar las această problemă în seama specialiştilor în drept.
Reţin însă următoarele:
1. Conform menţionatei legi 422 / 2001 (Art. 25) statul este reprezentat în relaţia cu proprietarii de monumente istorice şi cu titularii altor drepturi reale asupra acestora de Ministerul Culturii. NU de primărie, nici de muzeu – în cazul MNLR.
2. Legea retrocedărilor, nr. 165 / 2013, prevede unele lucruri cel puţin interesante, printre care “principiul mentinerii justului echilibru intre interesul particular al fostilor proprietari si interesul general al societatii.” (Art. 2, d) Ei bine, se pune acum problema cine şi cum judecă interesul general al societăţii… Căci, precum se vede, este clar că instituţiile statului răspunzătoare prin lege de patrimoniul nostru cultural – Ministerul Culturii, Comisia Naţională a Muzeelor, chiar şi Academia Română sau Ministerul Educaţiei etc. – NU consideră problema MNLR, a moştenirii noastre culturale, de interes general, deşi clădirea din Bd. Dacia nr. 12 este monument istoric din grupa A, adică de importanţă naţională şi universală…
Mai mult decât atât, conform Art. 45, Al. 4 al acestei legi, deţinătorii actuali ai unui imobil-monument istoric (în cazul nostru MNLR) pot solicita menţinerea afectaţiunii de interes public – adică MNRL ar putea să-şi păstreze actuala destinaţie dacă, pur şi simplu, Guvernul ar da, conform acestei legi, o hotărâre prin care să oblige proprietarii la acest lucru. Ba încă şi mai mult decât atât: s-ar fi putut opta pentru alte măsuri compensatorii – puncte valorice – pentru proprietari, însă este cam târziu de acum, căci, nu-i aşa, nici o instituţie a statului care ar trebui să ne apere dreptul şi accesul la cultură şi la patrimoniul naţional nu s-a sinchisit nicidecum să acorde măcar un pic de atenţie şi interes “cazului MNLR”…
Închei cu vechiul proverb “să ne dea Dumnezeu mintea românului de pe urmă” şi cu speranţa că, folosindu-se de instrumentele legale pe care le au la dispoziţie, instituţiile statului vor salva Muzeul Literaturii Române, iar acesta va continua să funcţioneze la locul său, în clădirea Kretzulescu de pe Bd. Dacia, unde fiinţează de aproape 60 de ani…
Manuscrisele lui Eminescu în stradă. Evacuarea iminentă a Muzeului Literaturii Române. Mai avem nevoie de muzee?
articol - Victor Potra - cutiacuvechituri.wordpress.com
Victor Potra – foto – facebook.com
13 iunie 2014
Romania este din nou unică în Europa. Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) va fi aruncat în stradă pe data de 15 iunie 2014, cu tot patrimoniul. În ziua aniversării morții lui Eminescu, cel de la care a început limba română modernă, manuscrisele sale, precum și ale altor înaintași care ne-au creat locul întru cuvânt sub soare, trebuie să părăsească locul care le adăpostea. Ar fi o sumbră ironie, dacă nu ar fi o mișelie.
Totul a plecat de la Eminescu. În 1957 se face puțin loc la Uniunea Scriitorilor, unde, sub îndrumarea lui Perpessicius, încep să se-adune obiecte, manuscrise, fotografii și cărți aparținînd sau vorbind despre scriitorime. În 1967 Muzeul se mută în sediul pe care-l știm acum. După 1990, clădirea revine prin judecată proprietarilor, iar unul din ei cumpără și jumătatea vecinului. Din 2003, Muzeul Național al Literaturii Române ajunge sub oblăduirea Primăriei Generale a Municipiului București nefiind persoană juridică (n.b.).
(Dan Iancu în articolul Eminescu, mort a doua oară)
După câțiva ani buni de încercări zadarnice de a obține o chirie pentru imobilul deținut (12 spun unii, 7 susțin alții, mulți sunt oricum), proprietarul actual a decis să treacă la măsuri extreme: evacuarea forțată. Manuscrise și obiecte extrem de prețioase, care necesită o conservare și o manipulare specială, datorită vechimii și fragilității lor, trebuie luate și duse nu se știe unde. În caz contrar, conform legii, acestea revin proprietarului clădirii !!!
Consilierii PMB au refuzat să aloce orice fonduri: pentru mutare în condiții de siguranță, pentru un nou sediu, pentru obținerea unui aranjament cu proprietarul care măcar să păsuiască muzeul un timp, timp necesar găsirii unei soluții. Ca niște veritabili șacali politici, au refuzat orice înțelegere între ei; din zgârcenie, din prostie, de teama posibilului capital de imagine pe care și l-ar face „ceilalți”.
Directorul muzeului, Ioan Cristescu, de curând numit, are puține opțiuni, în principal datorită faptului că MNLR nu este persoană juridică. Iar vinovații de această situație sunt fix conducătorii instituției (PMB) în subordinea căreia se află.
Uimitoare pentru mine însă este lipsa de reacție a celorlalte instituții ale statului, a societății civile, a mass-media, a personalităților culturale românești. Unde e reacția Guvernului României sau/și a Ministerului Culturii?! Nu vorbim aici de niște saci de cartofi, ci de o moștenire culturală de prim rang, zestrea literaturii și limbii noastre. În orice stat european, de fapt în orice țară civilizată, punerea în pericol a unei părți esențiale a patrimoniului cultural național ar fi tratată ca o problemă strategică urgentă, de cea mai mare importanță. Mass-media ar trebui să facă loc subiectului, cât de tabloidizată ar fi, măcar între o arestare DNA și o expunere de chiloți de pseudo-divă autohtonă. Societatea civilă ar trebui să dea dovadă de o solidaritate cel puțin egală cu cea din cazul Roșia Montană. Ar fi trebuit să fie plin de manifestanți pe bulevardul Dacia, în fața MNLR…
De departe însă, cel mai mult mă dezamăgește inerția, egoismul și lașitatea celor care sunt acum percepuți ca liderii spirituali ai culturii române. Pleșu filosofează senin despre impactul Simonei Halep în conștiința balcanică a compatrioților. Liiceanu se inflamează stilistic în diatribe privind întrebarea esențială „Câte feluri de boi există”. Nicolae Manolescu scrie înțelept despre „Târguri de carte, „ateliere“ şi reviste”. Cărtărescu, Patapievici și alții, care au cerut și au primit dreptul de a sta în fruntea bucatelor, tac sau sunt prinși cu altele mai importante. Nu mai zic nimic de USR (Uniunea Scriitorilor din România) a cărei conducere a gafat atât de des în ultimii ani încât a pierdut orice credibilitate. Simptomatic, totuși, că nimeni nici măcar nu se așteaptă ca USR să ia atitudine. Iar Academia, poate ultima instituție care ar putea îmbina elevația culturală cu moralitatea, este la rându-i inertă.
Un alt motiv de tristețe provine de la prietenii mei, scriitori mai tineri sau mai puțini tineri. Mă așteptam să-i găsesc în număr mare pe treptele MNLR la puținele evenimentele de protest ce s-au organizat. În definitiv, este în joc genealogia lor culturală, este în primul rând moștenirea lor pusă la îndoială. Faptul că a fi scriitor în România nu același lucru cu a fi scriitor în Ghana, de exemplu, îl datorăm unei literaturi care le-a construit îndreptățirea și reperele. Dacă acum poeții post-douămiiști pot zice cu superioritate ironică despre alți poeți mai conservatori că scriu nichitostănescian, este pentru că Nichita Stănescu a existat. Iar Nichita a ființat pentru că alții înaintea lui, mergând până la Eminescu și încă dincolo de el, au crezut în cuvântul scris – fie că l-au măiestrit pe hârtie, fie că l-au păstrat, l-au răspândit și i-au dat prețuire, uneori în condiții infinit mai vitrege decât cele de astăzi.
Întrebându-i pe unii dintre ei asupra acestei inexplicabile lipse de solidaritate, am primit câteva răspunsuri stupefiante.
Primul ar fi că „ce ne trebuie muzeu?” Cică literatura nu e ca arta, n-are nevoie de spațiu de expunere. Hârțoagele ar trebui îngropate într-o arhivă și cine vrea să le consulte – să-și ia programare, ca la bibliotecă.
Al doilea este că muzeele, cu câteva rare excepții, sunt oricum inutile. Publicul nu știe de ele și nu le vizitează decât, eventual, în Noaptea Muzeelor. Iar atunci o face din spirit de turmă, nu din vreo pornire culturală. Cu alte cuvinte, o risipă de resurse și bani.
Al treilea răspuns, care relevă resentimente duse până la ranchiună, sună cam așa: „ne-am săturat de instituții bugetare (finanțate de stat) în care se strecoară tot felul de piloși, care mănâncă o pâine pe degeaba”.
Am să analizez pe rând cele trei argumente.
Presupusa inutilitate a unui muzeu al literaturii scoate la iveală o gravă lipsă de înțelegere e fenomenului muzeal și al rolului acestor instituții într-o societate sănătoasă, cu o cultură vie și întreagă, în toată istoria ei. Muzeul nu poate suplini studiul individual, și nici nu este acesta rolul lui. El însă poate și trebuie să fie un vector de stimulare a interesului publicului larg pentru cunoaștere, el trebuie să stârnească pofta de cultură. Orice muzeu modern, cu o conducere competentă, înțelege acest lucru și dorește să evite pericolul morții prin „muzeificare”. Într-adevăr, exponatele mute în cutii de sticlă sunt puțin apetisante pentru dinamicul public modern, a cărui atenție este solicitată perpetuu de oferte mult mai tentante de petrecere a timpului liber. Muzeele au înțeles și ele acest fenomen și s-au adaptat – în România poate un pic mai târziu – acestei nevoi de interacțiune, de „culoare” a societății contemporane. De aici numeroase evenimente care încearcă să valorifice patrimoniul muzeal în moduri cât mai creative. În contul Muzeului Național al Literaturii Române putem număra lecturi publice, conferințe, expoziții temporare tematice, fixe și itinerante, ateliere de creație, evenimente cu public țintă (în special cele cu copiii au poate cea mai mare importanță), precum și evenimente majore, cu acoperire națională și europeană, precum recent încheiatul Festival Internațional de Poezie București / TNCP.
Este un fapt incontestabil că datorită MNLR, prin acest ultim eveniment, România a fost încă o dată promovată în Europa, poate mult mai bine decât o face acum neputinciosul MAE. Au participat poeți importanți și actuali în spațiul cultural european, atât cu lectura textelor proprii cât și la dezbateri pe teme de largă respirație intelectuală. Au văzut că poezia română există și că, în ciuda unui Minister al Culturii al cărui unic scop pare să fie acela de a-și desființa obiectul de activitate, este viguroasă, modernă, conectată la curentele contemporane. Au vizitat muzeul cu fascinație (nu este nici o exagerare, am stat cu ei la o bere după) și au plecat cu vestea că literatura română are sute de ani vechime și că România înseamnă mai mult decât știrile despre corupție care răzbat în afară.
Nu pot să nu amintesc, pentru că este o experiență pe care am trăit-o personal, entuziasmul copiilor care au fost ghizi la MNLR cu ocazia evenimentului „Ghidușii Muzeelor”. Și seriozitatea cu care s-au pregătit timp de două săptămâni pentru a putea prezenta muzeul. Această experiență cu certitudine le-a deschis pofta de cultură pe care, cu puțin noroc, o vor păstra până la maturitate.
Se poate argumenta că este prea puțin, că este prea costisitor, că este nerentabil. Dar, așa cum sublinia Eugene Ionesco, cei care nu înțeleg că cultura se situează endemic în afara pragmatismului, renunță la o componentă esențială a umanității. Este o luptă continuă pe care, chiar și atunci când sorții și timpurile par potrivnice, nu ne permitem să nu o ducem, Iar renunțarea la Muzeul Literaturii Române este o abdicare gravă de la principiile prezervării, protejării și promovării culturii naționale. Citez din Constituția României:
CAPITOLUL II Drepturile şi libertăţile fundamentale ARTICOLUL 33 Accesul la cultură
[…] (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.
Vă las să judecați singuri dacă aruncarea în stradă a MNLR poate fi compatibilă cu acest articol din Constituție.
Ultimele două argumente, respectiv lipsa de popularitate și corupția, sunt din categoria „au aruncat copilul din albie odată cu apa murdară”, dacă vă aduceți aminte vorba asta.
Lipsa de fonduri, de interes și de sprijin la nivelul statului, combinată cu o tabloidizare generală a mass-media, duce inexorabil la o vizibilitate din ce în ce mai mică a acestor sanctuare ale istoriei și culturii românești. Dacă adăugăm și evoluția în cădere liberă a educației, a școlii care ar fi trebuit să-i îndrume pe cei tineri și către așezăminte culturale, e perfect explicabilă apariția unei generații care nici măcar nu știe că există un muzeu „Enescu” sau unul al literaturii române. În fața acestei ignoranțe crescânde, care uneori seamănă a conspirație, ce este de făcut? Să desființezi muzeele? Sau să combați ignoranța, cu mijloacele pe care le ai la îndemână? Cred că alternativa nu poate fi decât retorică.
Corupția este generalizată la nivelul tuturor instituțiilor statului. Totuși, datorită specificului lor, muzeele sunt cel mai greu coruptibile. O dată din cauza lipsei de fonduri. Nu sunt bani de furat acolo, oameni buni! Nu au bani nici măcar să completeze schema de personal minimală conform legii, ceea ce de fapt e chiar ironic. Din punct de vedere legal statul te obligă să ai anumiți specialiști, în conservare de exemplu, dar nu-ți dă banii să-i angajezi. E plin în toate muzeele de posturi vacante înghețate prin ordonanță de urgență, ordonanță care de altfel contravine legii. În al doilea rând, e de muncă, și e de muncă mult, pe salarii mici. Am colaborat la câteva proiecte cu Muzeul „George Enescu” și cu Muzeul Național al Literaturii Române și am avut ocazia să intru în „bucătăria” lor. Muzeografii sunt oameni cu studii solide, competenți, care trebuie să inventarieze, să gestioneze și să redea publicului obiecte de o inestimabilă valoare. Sunt trezorierii culturii noastre naționale. Nu ai cum să angajezi acolo un „nepot”, că nu e loc, dacă nu are experiența și studiile necesare. Și dacă le are, tot nu e loc, că nu se fac angajări de ani buni. Nu se pot face contracte frauduloase, nu se pot cheltui bani publici – că nu-s!
Culmea este că cei care au invocat acest ultim argument, al corupției din instituțiile bugetare, mi-au dat ca exemplu ICR și USR (care nu e bugetară, dar are pe mană fonduri de la stat). Păi ce treabă are sula cu prefectura, stimați prieteni? Dă burse sau alocă fonduri MNLR? Cred că încurcați borcanele. Singurii bani pe care i-a dat MNLR în ultimul timp au fost pentru organizarea TNCP 2014. Iar eu cred că acești bani au fost cheltuiți destul de transparent, a se vedea înregistrarea video a conferinței de presă de la deschidere, unde lucrurile sunt spuse pe față (cât, cum, de ce).
În final rămân cu acest șoc: dacă nici scriitorii români contemporani nu înțeleg necesitatea imperativă a unui muzeu al literaturii române, atunci cine să o înțeleagă? Vanghelie și Mazăre?
Pentru a fi însă drept până la capăt, trebuie să spun că există și oameni din breasla scriitoricească care s-au implicat, cu cuvântul și cu fapta, fie că au făcut-o în persoană, fie în mediul virtual. Nu pot aminti nume pentru că în mod cert aș nedreptăți pe cei pe care i-aș omite. Vă semnalez doar evenimentul de duminică (15.06.2014, ora 16), ultima lectură publică de poezie la MNLR, pe trepte, în fața muzeului.
De asemenea, vă pun la dispoziție mai jos filmarea pe care am realizat-o marți, pe 10 iunie, la evenimentul „Recviem pentru Muzeu”. Evenimentul a fost organizat de A.R.C.E.N. (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate http://arcen.info/) pentru a protesta față de evacuarea forțată a Muzeului Național al Literaturii Române din sediul actual. A.R.C.E.N. este până la ora actuală singurul reprezentant al societății civile care a luat atitudine în privința situației MNLR.
