Articole

Sfântul Sfinţit Mucenic Antim, Episcopul Nicomidiei (sec. III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Sfințit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei

Sfântul sfințit mucenic Antim al Nicomidiei a fost episcop de Nicomidia la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, în timpul domniei împăraților Dioclețian și Maximian. A mucenicit în timpul intenselor persecuții împotriva creștinilor din această perioadă. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 3 septembrie.

 

Viața și mucenicia

Viața Sf. Antim, înainte de a deveni episcop al Nicomidiei (azi Izmit, Turcia, pe coasta răsăriteană a Asiei Mici, într-un golf al Mării Marmara), nu se cunoaște. A ajuns episcop al cetății după anul 280, când aceasta avea deja o numeroasă populație creștină. Nicomidia a fost principala reședință imperială a împăratului Dioclețian (284-305) și mai târziu în timpul urmașului său la tron, Maximin Daia (308-313). Împăratul a lansat un val de persecuții de mare amploare împotriva creștinilor după ce un incendiu a izbucnit la Curtea imperială. Păgânii i-au acuzat pe creștini că ar fi declanșat incendiul în mod eliberat, iar reacția împotriva creștinilor a fost cumplită, afectând toate comunitățile creștine din provincia Bitinia.

În piețele din orașe au început să fie ridicate altare păgâne, împăratul decretând că orice tranzacție trebuia precedată obligatoriu de o jertfă adusă zeilor păgâni și spiritului împăratului. Ca urmare a acestor măsuri, un mare număr de creștini au fost prinși și siliți să apostazieze, în caz contrar fiind torturați și uciși. La rugămintea credincioșilor, episcopul Antim s-a ascuns la Omana, un sat din apropierea Nicomidiei. De acolo a trimis creștinilor scrisori prin care îi îndemna să rămână statornici în credință și să nu se teamă de chinuri.

Una din scrisorile sale către un diacon pe nume Teofil a fost interceptată și a ajuns în mâinile împăratului Maximin. Diaconul Teofil a fost interogat brutal și a murit din cauza torturilor îndurate, fără să dezvăluie locul unde se afla episcopul Antim. În cele din urmă, împăratul a reușit însă să afle unde se ascundea episcopul Antim și a trimit un detașament de soldați ca să-l prindă și să-l aducă înaintea sa. Episcopul Antim i-a întâlnit pe aceștia pe drum, fără să le dezvăluie cine era și i-a invitat la masă. La sfârșitul acesteia, episcopul le-a dezvăluit că el era cel pe care îl căutau. Uimiți și impresionați, soldații au hotărât să se întoarcă în oraș și să raporteze împăratului că nu îl găsiseră, însă episcopul Antim nu a fost de acord ca ei să mintă din pricina lui. El le-a propovăduit atunci pe Hristos, și soldații au crezut în El și au primit Sfântul Botez.

Apoi Antim le-a cerut soldaților să își facă datoria și să-l ducă înaintea împăratului. Când a ajuns înaintea acestuia, împăratul i-a cerut să apostazieze. Primind refuzul acestuia, Maximin a poruncit să i se arate episcopului instrumentele de tortură. Antim i-a răspuns atunci că nu se temea de tortură și că primea cu bucurie să moară pentru Hristos. Atunci, Antim a fost torturat cumplit și în cele din urmă i s-a tăiat capul. Episcopul Antim a murit lăudându-L pe Hristos până la capăt și a primit astfel cununa martiriului.

Mucenicia Sf. Antim de Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, Constantinopol, cca. 1000 d.Hr.) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Mucenicia Sf. Antim de Nicomidia (Menologhionul lui Vasile al II-lea, Constantinopol, cca. 1000 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Datare

Data muceniciei sfântului Antim al Nicomidiei nu este sigură. În mod tradițional, urmând spusele lui Eusebiu de Cezareea, aceasta este plasată în 303, în timpul Marii Persecuții a lui Dioclețian.

În Chronicon Paschale (o cronografie în limba greacă din secolul al VII-lea) se păstrează o scrisoare a unui preot pe nume Lucian din Antiohia, aflat în închisoare, unde își aștepta moartea, în timpul persecuției lui Maximin Daia, în anii 311-312 (după cum observă Philip Schaff și Henry Wace, editorii moderni ai textului). În această scrisoare este amintit Antim, episcop de Nicomidia care tocmai ar fi suferit martiriul. Dacă fragmentul de scrisoare este autentic, ar rezulta că Sf. Antim a primit mucenicia în timpul lui Maximin Daia, nu în timpul lui Dioclețian.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Antim, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Între preoți strălucind cu evlavia și călătoria săvârșind, slujbele idolești le-ai stins, ajutor făcându-te turmei tale, de Dumnezeu înțelepțite. Pentru aceasta pe tine și cinstindu-te, cu taină strigăm ție: Din nevoi mântuiește-ne pe noi cu rugăciunile tale, Antime, Părintele nostru.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152,183), Sfântul Sfințit Mucenic Antim al Nicomidiei se zugrăvește tânăr, cu barbă scurtă, îmbrăcat în veșminte arhierești. Potrivit lui Dionisie, când se zugrăvește mucenicia lui, este reprezentată într-o parte o cetate (Nicomidia), iar în afara ei sfântul îngenuncheat, cu capul tăiat, lîngă el fiind reprezentat călăul cu sabia însângerată și un al doilea călău care ține în mînă capul sfântului.

 

 

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei si pe: doxologia.ro; basilica.ro

Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului și Miron, episcopul Cretei

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Ierarh Emilian Mărturisitorul, Episcopul Cizicului

Sfântul Emilian, Episcopul cetății Cizic a trăit în timpul domniei împăratului Leon Armeanul (813-820) care a luptat împotriva sfintelor icoane. De multe ori s-au făcut presiuni asupra Sfântului Emilian pentru a renunța la cinstirea icoanelor, dar acesta nu a cedat. Pentru aceasta a suferit multe chinuri.

Tropar – Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Emilian, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Pe toate le-a răbdat cu bucurie având nădejdea că pentru necazurile cele vremelnice va dobândi bunătățile cele veșnice. Sfântul Emilian a trecut la Domnul în exil în anul 815, încununându-se cu cununa mărturisirii. De aceea este numit până astăzi Mărturisitorul.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Emilian Mărturisitorul, episcopul Cizicului și pe doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei

Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

Acest sfânt părinte s-a născut în satul Avrachi din insula Creta (Marea Mediterană). A fost un om gospodar, lucrător de pământ, de o rară bunătate și blândețe, milostiv și iubitor de Dumnezeu. Odată a prins niște hoți pe aria sa. Tocmai își umpluseră sacii și încercau să-i ridice pe umeri.

În loc să-i izgonească sau să le facă vreun alt rău, Miron i-a ajutat să ridice sacii și să plece cu ei, poruncindu-le să nu spună la nimeni nimic. Dumnezeu nu a trecut cu vederea bunătatea sufletească a cuviosului Miron. Pentru aceste daruri alese a fost sfințit preot în vremea împăratului Deciu (249-251).

După încetarea prigoanei acestuia s-a învrednicit și de Episcopia Cretei, unde, cu darul și cu ajutorul lui Dumnezeu, a păstorit până la adânci bătrâneți. A trecut la cele veșnice la vârsta de 110 ani.

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Miron, Episcopul Cretei si pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Ioan, episcopul Goției (sec. VII)

Sfântul Ierarh Ioan, Episcopul Goţiei - icoană rusească din secolul al XVII-lea

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Ierarh Ioan, episcopul Goției

Sfântul Ioan, episcopul Goţiei, a trăit în secolul al VII-lea. A fost dăruit de Dumnezeu părinților săi după trup, Leo și Photini, în urma rugăciunilor lor și astfel era sfințit și făgăduit Domnului încă din pântecele maicii sale. S-a născut la Parthenit, în Crimeea. Din anii tinereții a trăit o viață ascetică. Se știe că a întreprins un pelerinaj în Țara Sfântă timp de trei ani de zile.

La întoarcere a fost rugat de goții din Doros (Mangop), Crimeea, să le fie episcop în urma depunerii ierarhului lor de către împăratul iconoclast Constantin Copronimul (741-775). A fost hirotonit în părțile Georgiei, apoi a slujit o vreme în Crimeea, până când a fost nevoit să se refugieze din cauza tătarilor în cetatea Amastrida din Pont (țărmul sudic al Mării Negre, localitatea Amasra din Turcia de azi).

Acolo a trecut acolo la Domnul la 40 de zile după moartea hanului tătar care-l alungase de lângă turmă. La moartea hanului, sfântul a prorocit că în 40 de zile va pleca la Domnul, unde el și hanul se vor înfățișa la judecată. Cinstitele moaşte i-au fost duse cu o corabie la Mănăstirea Sfinţilor Apostoli de la poalele Muntelui Ayu-Dag, în Partenit, Crimeea.

Sfântul Apostol Iacob, rudenia Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului (†62)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ap. Iacob, rudenia Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului

Sfântul Apostol Iacob cel Drept, numit și Iacob Fratele Domnului sau Iacob Ruda Domnului (adormit în anul 62 d.Hr.), a fost unul dintre Cei Șaptezeci de Apostoli, fiind și primul Episcop al Ierusalimului. În conformitate cu Protoevanghelia lui Iacob, Iacob a fost fiul Dreptului Iosif (alături de ceilalți „frați ai Domnului” menționați în Sfânta Scriptură) dintr-o căsătorie de dinaintea logodnei sale cu Maria. El a scris o epistolă, numită Epistola Sf. Apostol Iacob, care este parte componentă a Noului Testament.

Sfântul Iacob este prăznuit în 23 octombrie, în 26 decembrie, în 30 decembrie (împreună cu David Regele și cu Sfântul și Dreptul Iosif), precum și în 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci de Apostoli.

 

Nume

Eusebiu, citând din Hegesippus, spune că Iacob a fost „numit cel Drept de toți din vremea Mântuitorului până în zilele noastre; pentru că sunt mulți care poartă numele de Iacob”.

El este numit în grecește Adelphos – „frate”. ‘Frații’ lui Iisus – Iacov, alături de Iuda, Simon, și Iust – sunt pomeniți în Matei 13:55, în Marcu 6:3, în Luca 6:14 și de către Pavel în Galateni 1:19.

Sf. Ap. Iacob, rudenia Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului  (†62) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Iacob, rudenia Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului (†62) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Ieronim, în De Viris Illustribus, citează descrierea lui Iacob din volumul cinci de Commentarii al lui Hegesippus (pierdut în prezent):

După apostoli, Iacob fratele Domnului, numit cel Drept a fost numit cap al Bisericii din Ierusalim. Într-adevăr, mulți au numele de Iacob. Acesta a fost sfânt încă din pântecul mamei sale. El nu a gustat vin sau altă băutură alcoolică, nu mânca nici un fel de carne, nu și-a tăiat barba și nici nu a făcut baie vreodată. El este singurul care a putut intra în Sfânta Sfintelor, deoarece nu folosea decât haine din păr și mergea singur la templu să se roage singur pentru popor, încât i se făcuse pielea de pe genunchi tare ca genunchiul cămilei.”

Pavel îl descrie apoi pe Iacob ca pe unul pe care însăși Hristos la arătat mai răsărit (I Corinteni 15:3-8); ulterior în I Corinteni, el îl menționează pe Iacob într-un mod care sugerează că Iacob a fost căsătorit (9:5); iar în Galateni, Pavel îl pune pe Iacob alături de Chefa (cunoscut mai ales sub numele de Petru) și de Ioan ca fiind cei trei „stâlpi” ai Bisericii, și cel care va propovădui printre cei „circumciși” (aceștia sunt evreii) din Ierusalim, în timp ce Pavel și colaboratorii săi va predica printre păgâni (2:9, 2:12).

Faptele dovedesc fără putință de tăgadă că Iacob a fost o figură importantă în comunitatea creștină din Ierusalim. Când Petru, scăpând în mod miraculos din închisoare, trebuie să fugă din Ierusalim, el cere ca Iacob să fie informat (12:17). Când creștinii din Antiohia sunt îngrijorați cu privire la faptul dacă creștinii neevrei trebuie sau nu să fie circumciși pentru a se mântui, cei din Ierusalim îi trimit pe Pavel și pe Barnaba să discute cu biserica de acolo dar Iacob este cel care tranșează disputa (15:13ff). Când Pavel ajunge în Ierusalim cu ajutoarele pentru credincioșii de acolo, Iacob este cel cu care vorbește și care insistă ca Pavel să se curețe după ritualul obișnuit la Templu (21:18).

Un pasaj controversat, adesea caracterizat ca fiind o interpolare creștină, din Antichități Iudaice (în greaca antică: Ἰουδαϊκῆς ἀρχαιολογίας) ale lui Iosif Flavius, prezintă moartea sa în Ierusalim ca având loc după moartea procuratorului Porcius Festus, dar înainte ca Clodius Albinus să-și preia funcția (Antichități Iudaice 20,9)—având astfel loc în anul 62 d.Hr.. Marele preot Anania a profitat de avantajul acestei lipse de autoritate imperială pentru a convoca o curte de judecători care l-au condamnat pe Iacob „pentru acuzația de încălcare a legii”, acesta fiind apoi executat prin lapidare.

Iosif Flavius precizează că fapta lui Anania a fost considerată de majoritatea ca o crimă juridică și i-a ofensat pe „cei care erau considerați mințile luminate din oraș și habotnici în respectarea Legii”, ceea ce i-a făcut să meargă cu o petiție în această problemă la Albinus, imediat ce acesta a intrat în provincie. Protestul lor a dus la destituirea lui Anania din funcția de mare preot.

Eusebiu, citându-l pe Iosif Flavius, redă pasaje acum pierdute din Hegesippus și din Clement al Alexandriei (Historia Ecclesiae, 2.23). Povestirea lui Hegesippus se pare că diferă de ceea ce spune Iosif Flavius: fariseii, supărați pe învățăturile lui Iacob, întâi l-au adus în fața adunării preoților din Templul din Ierusalim, apoi l-au lapidat și la sfârșit i-au zdrobit oasele cu un ciocan de piuă.

Protoevanghelia lui Iacob (sau Evanghelia Copilăriei după Iacob), o operă din secolul al II-lea, îl prezintă ca fiind autorul acesteia.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 2-lea:

Ca un ucenic al Domnului ai primit Evanghelia, drepte; ca un mucenic ești neînduplecat; îndrăzneală ca un frate al lui Dumnezeu, a te ruga ca un ierarh. Roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Dumnezeu Cuvântul Tatălui, Unul-Născut, Cel ce a venit la noi în zilele cele de apoi, Iacove dumnezeiescule, pe tine întâi te-a arătat păstor și învățător Ierusalemitenilor și ispravnic credincios tainelor celor duhovnicești. Pentru aceasta toți pe tine te cinstim, Apostole.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 149, 151), arată că Sf. Apostol Iacob, „fratele Domnului” trebuie zugrăvit în chipul unui bătrân (cu părul creț), cu barba lungă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

Când este zugrăvit în ceata sfințiților ierarhi, poartă zicerea (din rugăciunea amvonului): „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, și sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine…

cititi mai mult despre Sf. Ap. Iacob, rudenia Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

†) Sfântul Ierarh Dionisie, episcopul Cetății Albe – Ismail (1868 – 1943)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dionisie Erhan

PS Dionisie Erhan, născut Dimitrie Erhan (n. 2 noiembrie 1868, Bardar, Ialoveni — d. 17 septembrie 1943, Chișinău) a fost un cleric ortodox român. La 25 octombrie 2018, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinților pe Episcopul Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail cu zi de pomenire la 17 septembrie.

 

Viața

S-a născut din părinți adânc evlavioși – Vasile și Andriana, răzeși moldoveni, primind din botez numele Dimitrie. În vârsta numai de 15 ani, la 28 noiembroe 1883, a intrat ca frate în Mănăstirea Suruceni, unde a și căpătat cunoștință de carte. După 7 ani, la 1890 a fost întărit frate rasofor, iar la 25 septembrie 1899, a primit tunderea în monahism, schimbându-i-se numele în Dionisie.

În anul 1900 a fost hirotonosit ierodiacon, la 1901 e ales și întărit în dregătoria de econom al mănăstirii, iar în 1904 e hirotonisit ieromonah. În 1908 a fost însărcinat ca împlinitor de stareț. La 1911 i s-a acordat cruce aurită. La 1915 e hirotonit ca egumen. În Mai 1918 a fost ridigat la rangul de arhimandrit, iar din Iunie 1918 pînă în Decembrie același an, a purtat și sarcina de exarh al mănăstirilor din Basarabia.

La 22 iulie 1918, arhimandritul Dionisie Erhan este ales arhiereu al Ismailului, sfințirea făcîndu-se în Catedrala Mitropoliei din Iași.

În primul parlament al României Întregite de la 1918, a fost ales, aproape cu unanimitate, Senator al județelor Cetatea-Albă și Ismail.

În ziua de 8/21 februarie 1920, Congresul General al Eparhie i-a votat toată încrederea și l-a ales ca Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului, fiind confirmat în această demnitate prin Înalt Decret Regal, în urma recomandării Sfântului Sinod și a Guvernului, și rămânând mai departe stareț al mănăstirii Suruceni, pe care aproape a reînnoit-o cu totul și a adus-o în starea bună actuală.

După înființarea Episcopiei Cetății-Albe și Ismailului, la 1923, i s-a dat titlul de “Tighineanu”.

În 1932 este delegat ca locțiitor al Episcopiei de Cetatea-Albă Ismail, iar în 20 octombrie 1933 este ales ca titular al acestei Episcopii dar neconfirmat de Sfântul Sinod pe motiv că n-avea studii teologice.

La 21 martie 1934 i se conferă titlul de „doctor honoris causa” de către consiliul Facultății de Teologie din Chișinău și Iași.

La 19 aprilie 1934 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a validat alegerea P.S. Episcop Dionisie ca titular al Episcopiei Cetății-Albe-Ismail și a fost investit în ziua de 27 aprilie 1934 de către Regele Carol al II-lea prin Înalt Decret Regal.

A fost instalat în Catedrala din Ismail la 20 mai 1934 unde a păstorit până în 1940 când Basarabia a fost ocupată de armata sovietică.

În perioada 1940-1941 a slujit ca locțiitor al Episcopiei Argeșului.

La 1 septembrie 1941 demisionează din funcția de episcop al Cetății-Albe-Ismail pe motivul stării de sănătate și a vârstei înaintate întorcându-se la mânăstirea de metanie pe care o găsește jefuită și devastată.

În septembrie 1943 se internează la Spitalul Central din Chișinău unde își dă obștescul sfârșit la 17 septembrie 1943.

Luni, 20 septembrie 1943 este prohodit la Biserica „Sf. Nicolae” din Chișinău și condus în procesiune într-un car tras de șase boi până la Mânăstirea Suruceni unde ajunge seara iar a doua zi, marți 21 septembrie după Sfânta Liturghii săvârșită de către arhiepiscopul Efrem Enăchescu și episcopul Policarp Morușca, mulțime de preoți și popor este așezat în mormântul de lângă biserica „Sf. M. Mc. Gheorghe”

PS Dionisie Erhan, născut Dimitrie Erhan (n. 2 noiembrie 1868, Bardar, Ialoveni — d. 17 septembrie 1943, Chișinău) a fost un cleric ortodox român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

PS Dionisie Erhan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Aflarea moaștelor, canonizarea

La 10 iulie 2018, cu ocazia lucrărilor de consolidare a bisericii „Sf. M. Mc. Gheorghe” din mânăstirea Suruceni s-au aflat moaștele întregi ale episcopului Dionisie Erhan.

La 15 septembrie 2018 sfintele moaște au fost îmbrăcate în veșminte arhierești și așezate în raclă în biserica „Sf. Nicolae” a mânăstirii Suruceni.

La 17 septembrie 2018 Înaltpreasfinția sa Vladimir Mitropolitul Chișinăului și al Întregii Moldove împreună cu Preasfințitul Episcop Ioan de Soroca au săvârșit Sfânta Liturghie și pomenirea la 75 de ani de la adormirea Episcopului Dionisie Erhan.

La 25 octombrie 2018, în ședința sa de lucru Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut în rândul Sfinților pe Episcopul Dionisie Erhan al Cetății-Albe-Ismail cu zi de pomenire la 17 septembrie.

Inscripția de pe piatra de mormânt de la mănăstirea Suruceni din Basarabia:

Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici (mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”.

 

Troparul, glas 1:

Din tinerețe ai slujit lui Dumnezeu cu smerenie, sufletul ți l-ai hrănit cu Sfintele Scripturi, iar prin rugăciune stăruitoare și viață virtuoasă, te-ai făcut lăcaș al darurilor Duhului Sfânt și ai fost vrednic păstor al românilor basarabeni. Pentru aceasta, Sfinte Ierarhe Dionisie, îndrăznire câștigând către Hristos Dumnezeu, roagă-te pentru sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre si pe: basilica.roziarullumina.rodoxologia.ro;

 

Testamentul Sfântului Ierarh Dionisie Erhan

articol preluat de pe doxologia.ro

Dionisie, din mila lui Dumnezeu, Arhiereu în slujba lui Dumnezeu, celui în Troiță slăvit, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cugetând la cele din urmă ale mele, m-am hotărât, fiind în nezdruncinată fire a minții și sufletului meu, să las această diată, spre îndreptar și învățătură celor ce ne urmează.

M-am născut în anul 1868, luna Noembrie, ziua 2, dintr-o familie de pământeni din comuna Bardar, județul Lăpușna, după numele lor chemați Vasile și Andriana Erhan. Le mai dau și aici încă o dată numele lor, ca și prin acest zapis să le rămână veșnica lor pomenire.

În lume m-am numit Dimitrie. Din familie am moștenit de la tata dragostea de carte și slova noastră românească, iar de la mama întărirea în credința și obiceiurile strămoșești. După puțină carte căpătată acasă, m-am desăvârșit în cunoștințele trebuitoare unui om ce vrea să știe și să cunoască multe, singur cu multă trudă și sârguință în liniștea chiliei mele călugărești.

Încă de la 15 ani, după hotărârea tatălui meu, am fost ales de degetul lui Dumnezeu ca din opt copii, eu, mijlocașul, să fiu dat la mănăstire spre slujba lui Dumnezeu.

Și așa, în anul 1883, Vasile Erhan și-a dus pe fiul său Dumitru, Dionisie, Arhiereul de acum, la mănăstirea Suruceni, județul Lăpuș­na. Mănăstirea era săracă și acei care se nevoiau într-însa o duceau greu și foarte greu începătorii. Scumpul meu tată, în câteva rânduri, văzând aceasta, a vrut să mă ia din mănăstire, dar eu am rămas în hotărârea mea. Așa a vrut Dumnezeu să ridice din nea­mul fraților și surorilor mele pe unul, care mai apoi pe toți să-i tra­gă după el. Și așa s-a făcut. Mar­tori îmi sunt atâția preoți, în­vățători și învățătoare din rudeniile mele pe care i-am ajutat să-i văd cu carte și spre folos Neamului meu românesc. Am dat și dau slavă Domnului pentru aceasta.

Din acest an, al intrării mele în mănăstire, m-am nevoit cu nevoinți călugărești, iată cu ajutorul Domnului – 60 ani, din care numai în marea treaptă a Arhieriei 25 ani.

În tot timpul slujirii mele, mai ales în darul preoției și arhieriei mele, am căutat să fiu purtător de grije de sufletele mie încre­din­țate de sfintele Biserici, păstorite de mine. Am tins să-mi fac cu deadinsul îndatorirea de păstor și slugă a lui Hristos. Am învățat cu timp și fără timp, propoveduind învățătura Evangheliei, păzindu-mi turma de lupii răpitori și tuturor toate făcându-mă, am căutat să fiu îndreptător pe calea mântuirii și nicidecum prilej de poticnire pentru cineva. Așa am înțeles slujirea Bisericii și la aceasta îndemn pe toți purtătorii de Har, de azi și de totdeauna.

Latura îmbogățirii duhovni­cești și sufletești dintru început am pus-o mai presus de toate. În fe­lul acesta am căutat să ajung a-mi aduna comori în ceruri și nu pământești, fiindcă iată mă despart de lumea aceasta nimic având. Dar în calea nevoinții acesteia întotdeauna Domnul a făcut lu­minarea mea și Mântuitorul meu, de aceea mulțumesc acum lui Dumnezeu de toate și pentru toate, mutându-mă în pace cu încredințarea că viața mi-am păzit și calea mi-am săvârșit.

În această cale, ce apune acum, strig tuturor: „Mântuiți-vă, fraților!”.

Îmi vine în minte și în ochii inimii trec în goana lor cei 8 (opt) ani de zile pe care i-am păstorit în Ismail. Biserica Cet-Albe-Ismail, mireasa Arhieriei mele, este comoara mea pământească, legăturile logodnei cu ea neputând fi rupt de fiii oamenilor pentru nici odinioară. Harul Domnului s-o păzească neprihănită și neîntinată de nici un rău în vecii vecilor.

Clerului și credincioșilor din Eparhia Cet-Albe-Ismailului las binecuvântările mele arhierești, dorind tuturor sporire duhovnicească spre mântuirea sufletelor și slava Bisericii Neamului meu românesc.

Dar privit-am din patul suferinții mele în depărtări peste zăbrelele geamurilor și am văzut printre lăcrămile dorului de frați – Eparhia, clerul și credincioșii Argeșului meu drag. Soarta vitregă din anul 1940 abătută asupra Neamului românesc și asupra mea au făcut să fiu trimis a păstori Eparhia Argeșului – să mângâi sufletele îndurerate, eu, nemângâiatul de pierderea Basarabiei noastre.

Tuturor, clerului și poporului argeșan le împărtășesc binecuvântările mele arhierești, dorindu-le Har, pace și mântuire de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Rog pe bunul Dumnezeu să le trimită răsplată cerească pentru dragostea de frați cu care ne-au primit și tratat în această mare ispită trimisă Țării și nouă de Cel Atotputernic.

Acolo, pe pământul Argeșului, prin tot amarul prin care am fost trecut eu cu prilejul retragerii mele, cu toții am plâns de bucuria desrobirii pământului nostru răvășit din Basarabia. Fie numele Domnului binecuvântat.

Arhiepiscopiei Chișinăului, la care am slujit ca Vicar atâta timp și din trupul căreia canonicește mă trag, îi păstrez toată recunoș­tința de fiu. Tuturor fraților mei din această de Dumnezeu păzită Arhiepiscopi, le las binecuvântări arhierești, rugând pe Dumnezeu să înmulțească Harul și tot Darul cel de Sus peste toți.

Pentru ca să nu rămână vreo legătură pusă de mine nedeslegată, după puterea ce-mi este dată, dau dezlegare tuturor acelora cari au fost legați sau opriți de mine, afară de acei cari au căzut sub legăturile canonice prevăzute de canoanele Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți.

Tuturor binecredincioșilor creș­tini le las celor vii binecuvântări și îndemn de a fi tari în credință și a se mântui întru Hristos, iar celor morți iertare și dezlegare pentru cele săvârșite în viață cu voie și fără voie.

Neamului meu întreg îi doresc întregirea granițelor și atingerea tuturor idealurilor la care am aspirat noi și strămoșii noștri și pentru cari noi adesea ne-am pus în primejdii mari, scăpând de la dușmani până și pe cei ce plecau în 1918 să șteargă hotarul nedrept al Prutului.

Cu limbă de moarte îndemn pe toți la unire, bărbăție și credință întru apărarea sărăciei și moșiei românești, strânși uniți în jurul Tronului Conducătorului nostru.

Fraților români, să faceți ca tot ce-i românesc să fie veșnic și nepieritor.

Dar iată că-i văd într-o ceață luminoasă prin mintea mea și pe confrații mei Vlădici. De ei vorbesc la urmă, fiindcă așa este starea noastră Vlădicească – să fim slugi tuturor și cei de pe urmă. Toată ceata ierarhilor mi-a fost și-mi rămâne scumpă. Cu ei m-am nevoit în nevoile Bisericii și Neamului și tot cu ei am tresăltat în bucurii.

Tuturor le cer iertare și le-o împărtășesc și eu, iar în viața ce le-a mai rămas o izbândă și propășire în cele ale Bisericii Nea­mului.

Pe toți și pe toate – Vlădici, pre­oți, mireni, frați și surori – îi rog să nu mă uite și să nu mă lase în rugăciuni, cerându-mi de la Domnul odihnă și iertare după zbuciumata mea viață pământească.

Și acum, trecând la cele vremelnice – pământești, de la început caut să mărturisesc că o viață întreagă am trăit-o pentru mănăstire și pentru alții. În viața mea n-am folosit nimic ce-a fost strein. După câștiguri urâte n-am umblat. De aceea, acum, la apusul zilelor mele, n-am nimic.

M-am străduit să fac și cu voia Domnului am izbândit să duc la bun sfârșit biserica din Prisaca și Borisăuca, iar biserica de la Episcopia din Ismail am conceput-o și cu cheltuiala Eparhiei am zidit-o. Lui Dumnezeu i se cuvine slavă pentru toate acestea, iar pentru mine smeritul – îndemn. Anual, la ziua morții mele, să mi se facă pomenire.

Poruncesc la toate rudeniile mele ca nimeni și niciodată să nu pretindă, sub orice fel ar fi, casa mea din mănăstirea Suruceni, la crame, la via de 4 ½ hectare și la pământul de 3 hectare. Toate acestea au fost agonisite de mine, din chiverniseala simbriei ce o aveam și pe toate acestea le las mănăstirii în proprietate neînstrăinabilă.

Poruncesc și soborului mănăstirii: anual, de ziua morții mele să-mi facă pomenire și de fiecare dată să ajute câte pe trei sărmani cu ceva milostenie, fără s-o arăt eu, ca nu cumva mai târziu aceasta să pară o sarcină grea.

Biblioteca mea, deşi răvășită, o las Seminarului Teologic din Chișinău după ce d-l profesor C. N. Tomescu și păr. Director pr. ic. st. Bejan își vor alege din ea unele cărți pentru uzul lor la catedră și chiar traduceri spre folosul tuturor.

Locul înmormântării, tare ar dori sufletul meu să fie la Ismail, dar calea anevoioasă și lungă, precum și vremea grea de acum, mă fac să înțeleg că aceasta nu se va putea.

Din cele două perechi de veșminte arhierești – în una, cea roșie, voi fi înmormântat, iar cealaltă pereche, gălbue, dispun a fi trimisă la Ismail spre pomenirea mea.

Alte lucruri mai mici din cele arhierești – cruci, cârje, engolpioane etc. ce se vor mai găsi se vor preda Catedralei Chișinău.

Toate sumele ce se vor cuveni a fi ridicate pentru mine de la Stat dispun a fi ridicate de către Păr. N. Bolboceanu, care va plăti cu ele toate cheltuielile făcute cu înmormântarea mea de către Păr. T. Procopan, pe care-l însărcinez cu această grije.

Toate sumele ce vor mai rămâne, autorizez pe Păr. Bolboceanu să le predea numai nepoatei mele, preotesă văduvă cu copii; Zagorodnâi din Suruceni.

În felul acesta mi se pare că am încheiat toate socotelile mele cu cele pământești, îndemnând pe toți frații creștini de totdeauna să se mântuiască în credința noastră, singura adevărată și veșnică.

Mulțumind lui Dumnezeu pentru toate ce mi-a trimis în viață, sunt gata a mă înfățișa Judecătorului Celui Preaînalt, Drept și Veșnic, căruia slava i se cuvine în vecii vecilor.

Amin. s.s. Dionisie

cititi si Acatistul Sfântului Ierarh Dionisie, Episcopul Cetăţii Albe – Ismail (17 septembrie)

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†253)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†252)

Sfântul sfințit mucenic Vavila (gr. Babylas) a fost episcop al Antiohiei între anii 237 și 253. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 septembrie.

 

Viața

Se știu puține lucruri despre viața Sf. Vavila. A fost numit episcop al Antiohiei în anul 237, ca succesor al episcopului Zebinus. Vavila este cunoscut pentru tăria cu care a apărat credința creștină înaintea împăratului Deciu, fapt pentru care a și fost martirizat. Mai multe surse prezintă mucenicia lui în mod diferit.

 

Mucenicia

Potrivit celor mai multe surse, lucrurile s-au petrecut după cum urmează. Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, împreună cu cei trei tineri: Urban, Prilidjan, Epoloniu și cu mama lor Hristodula au primit moartea mucenicească în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de pe vremea împăratului Deciu (249-251 d. Hr.)

Împăratul Deciu a poruncit să se organizeze în oraș o mare sărbătoare în cinstea zeilor păgâni. După ce s-a închinat zeilor păgâni, curios să afle cum se desfășurau sfintele slujbe ale creștinilor, împăratul a vrut să intre în biserică, unde Sfântul Vavila slujea Sfânta Liturghie. Întrucât păgânii nu aveau acces în biserică în vremea Sfintei Liturghii, gestul împăratului echivala cu o profanare a bisericii. De aceea, episcopul Vavila a ieșit el însuși în întâmpinarea împăratului și l-a oprit să intre în biserică, împingându-l afară cu propriile-i mâini. Furios, împăratul a vrut să-l pedepsească pe loc, însă, văzând mulțimea adunată, s-a temut de o răscoală.

Mai târziu, a poruncit să se dea foc bisericii, iar episcopul Vavila să fie adus înaintea lui pentru învinuirea de a fi jignit demnitatea imperială, neîngăduindu-i împăratului să intre în biserică și dându-l chiar afară. Episcopul i-a arătat că încercarea lui de a intra în biserică după ce adusese jertfe zeilor păgâni era o pângărire a bisericii și a sfintelor slujbe, lucru nedemn de un împărat.

Pentru a ispăși jignirea adusă împăratului Deciu i-a poruncit Sfântului Vavila să aducă jertfe zeilor păgâni. Acesta a refuzat, iar împăratul a dat poruncă să fie pus în lanțuri. Primind cu bucurie lanțurile, Vavila i-a spus împăratului că lanțurile erau pentru el un lucru la fel de cinstit cum era coroana imperială, iar prilejul de a muri pentru Hristos era o cinste la fel de mare precum socotea împăratul rangul său.

Împreună cu episcopul Vavila fuseseră arestați și trei tineri, frați după trup, care refuzaseră să-l părăsească. Întrebat de împărat cu privire la ei, episcopul a arătat că aceia erau fiii lui duhovnicești pe care îi povățuia în credința și dragostea pentru Hristos și l-a poftit să-i pună la încercare. Împăratul a încercat să-i ademenească pe cei trei tineri prin intermediul mamei lor, Hristodula, care era însă și ea o creștină cucernică. Aceasta a refuzat să-și îndemne copiii să se lepede de Hristos. Drept aceea, împăratul a poruncit ca cei trei să primească fiecare atâtea lovituri de bici câți ani avea fiecare – unul douăsprezece, altul zece și al treilea șapte ani. Dar copiii au răbdat fără să cârtească.

Îndepărtându-i pe cei trei și pe mama lor, împăratul l-a chemat apoi iarăși înaintea lui pe episcop, spunându-i că aceia se lepădaseră de Hristos. Dar episcopul nu l-a crezut, iar minciuna a ieșit repede la iveală.

Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Vavila dimpreună cu Hristodula și cu cei trei copii ai ei să fie legați de un copac și fie chinuiți punându-li-se pe trup cărbuni aprinși. Dar ei au răbdat și aceasta cu mulțumire, iar în cele din urmă împăratul a poruncit să li se taie capetele. Ei au primit astfel cununa muceniciei.

 

Moaștele

Mai târziu, împăratul creștin Gallus a luat moaștele Sfântului Mucenic Vavila și le-a așezat în cetatea Dafni, unde se afla un vechi și vestit templu și oracol al zeului Apollon. Dar venind ca împărat Iulian Apostatul, care s-a întors la rătăcirea păgânilor, a venit la oracolul lui Apollon, vrând să primească o proorocire de la el, însă răspunsul primit de la slujitorii idolești a fost că idolul nu mai răspundea de când fuseseră aduse în oraș moaștele Sfântului Vavila și ale celor trei tineri. Furios, împăratul le-a cerut creștinilor să ia de acolo moaștele sfântului, iar aceștia le-au dus cu cinste în Antiohia. Dar la scurt timp după mutarea moaștelor sfântului, a căzut foc din cer, iar templul și statuia lui Apollon au ars cu totul.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Şi părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Vavila, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Măririle credinței în inima ta punându-le, ai păzit-o, Sfințite Mucenice Vavila, netemându-te de chinuitori, sluga lui Hristos. Pentru Acesta, păzește-ne pe noi.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 153, 183), Sf. Vavila se zugrăvește bătrân, cărunt, cu barba lată, îmbrăcat în veșminte arhierești. Atunci când se zugrăvește mucenicia lui, Sf. Vavila e zugrăvit îngenuncheat, cu capul tăiat (sau imediat înainte), lângă el fiind călăul cu sabia ridicată (însângerată). Lângă Sf. Vavila sunt îngenuncheați cei trei prunci, cu capul plecat și călăul gata să le taie capetele.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Vavila, episcopul Antiohiei si pe: basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro;

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

foto si articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie, Episcopul Tavromeniei

Sfântul Sfinţit Mucenic Pangratie,  s-a născut în Antiohia şi la vârsta bărbăţiei a mers cu tatăl său la Ierusalim. Călătoria lor a avut loc la scurtă vreme după Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi după Pogorârea Duhului Sfânt.

La Ierusalim, Sfântul Pangratie i-a cunoscut pe Sfinţii Apostoli, mai ales pe Sfântul Apostol Petru, de la care a primit Botezul creştin. Văzând râvna sa pentru propovăduirea Evangheliei lui Hristos, Sfântul Petru l-a hirotonit pe fericitul Pangratie Episcop al Tavromeniei din Sicilia (astăzi oraşul Taormina).

Iar după Inălţarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Apostolul Petru, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu în cetăţi şi în laturi, a venit şi în părţile Pontului. Şi aflând acolo pe Pangratie, acesta l-a primit cu dragoste, ca pe un apostol al Mântuitorului Hristos, şi l-a odihnit de-ajuns cu toţi ai casei lui. Şi spunându-le Petru cuvânt de învăţătură, mulţi au crezut şi i-a botezat împreună cu toţi robii lui Pangratie, apoi le-a hirotonisit episcop, un bărbat preaînţelept şi ucenic, cu numele Maximin.

Iar Pangratie şi-a dat toată averea sa ca milostenie săracilor şi ce îi mai rămăsese a dăruit-o robilor săi, zicând: „Iată, vă dau libertate şi toate lucrurile ce se află în casa mea: aur, argint, pietre scumpe, haine şi toate averile mele nemişcătoare, vii şi ţarini. Deci Stăpânul nostru Hristos să vă întărească în frica Sa, că eu mă duc cu apostolul, să propovăduiesc Sfânta Evanghelie”.

Acestea aşezându-le bine preaînţeleptul Pangratie, a căzut la picioarele Sfântului Petru, zicând: „Mă dau în mâinile lui Dumnezeu şi sufletului tău, Apostole al lui Hristos”. Iar Petru a învăţat pe cei ce au crezut să păstreze dreapta credinţă curată, Sfântul Botez neîntinat şi să sufere toată reaua pătimire pentru credinţă şi chiar moartea, pentru împărăţia cerului.

Şi întărindu-i pe ei cu acestea şi cu alte cuvinte mântuitoare, s-a dus la mare şi, găsind o corabie, a plecat în Antiohia. Acolo a găsit pe unul din apostoli, anume Marchian, trimis din Ierusalim, care întorsese pe mulţi la adevărata credinţă. Iar Petru i-a botezat pe aceia şi i-a întărit cu învăţătura, şi a făcut multe minuni, tămăduind bolile şi gonind diavolii din oameni. Apoi a zis către Marchian şi către Pangratie:

„Fiii mei, luaţi şi voi soarta episcopiei, şi duceţi-vă în părţile Apusului, ca să propovăduiţi pe Hristos, după cum ştiţi”. Deci, ducându-se la ţărmurile mării, prin iconomia lui Dumnezeu, au găsit două corăbii din Sicilia, care erau gata de plecare. Şi au vestit aceasta apostolului, care a mers să vorbească cu corăbierii. Iar aceia, văzând pe apostoli îmbrăcaţi cu slava cea de sus, s-au cucernicit faţă de dânşii şi, auzind cuvântul lui Dumnezeu, i-a umbrit pe dânşii darul Preasfântului Duh şi, crezând, s-au botezat cu toţii.

Prin acest har, Pangratie ardea şi mai mult de râvna pentru răspândirea credinţei creştine. Propovăduirea sa a adus multă roadă: prin el, însuşi dregătorul împărătesc Bonifatie s-a botezat şi apoi a ridicat o biserică.

Dar, cu toată râvna Sfântului Pangratie, mulţi dintre locuitori nu au renunţat la păgânism.  Întâmplându-se ca Bonifatie să plece pentru o vreme din oraş, păgânii s-au folosit de această lipsă a dregătorului, şi prinzând pe Sfântul Pangratie, l-au ucis. Şi aşa, ca mucenic, şi-a încheiat Sfântul Pangratie viaţa lui îna­intea Domnului.

 

Tropar

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Pangratie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Viaţa Sfântului Sfințit Mucenic Pangratie pe doxologia.ro

Sf. Mc. Achilina (†303); Sf. Ier. Trifilie, episcopul Lefcosiei din Cipru (†370)

Sfânta Muceniță Achilina (†303)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfânta Muceniță Achilina

Sfânta Muceniță Achilina s-a născut într-o familie creștină în orașul Biblos, Fenicia (în prezent, Jbaif sau Jubayl așezat pe coasta de est a Mării Mediterane).

A primit botezul creștin de la episcopul orașului, pe nume Evtolomie.

La un an de la naștere, tatăl ei a trecut la cele veșnice, fiind crescută în dreapta credință doar de mamă.

În timpul persecuției pornite de Împăratul Dioclețian, în anul 303, Sfânta Achilina refuza să aducă jertfă idolilor și propovăduia dreapta credință, fapt pentru care a fost prinsă și adusă înainte prefectului Volusian spre a fi judecată.

Fiind statornică în credință și refuzând să se lepede de Hristos sfânta a fost supusă supliciilor și în cele din urmă a suferit moarte martirică prin decapitare.

 

Sfântul Ierarh Trifilie

Sfântul Ierarh Trifilie și Sfânta Muceniță Achilina.  Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 13 iunie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Trifilie și Sfânta Muceniță Achilina. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 13 iunie – foto preluat de pe doxologia.ro

Preacuviosul Triflie, Episcopul Levcosiei din Cipru a studiat în tinerețe dreptul și în orașul Berit din Fenicia, profesând pentru o perioadă avocatura, și-a făcut un renume în aceea perioadă.

A fost ucenic al Sfântului Spiridon al Trimitundei. După ce a fost ales episcop al Levcosiei a participat la Sinodul de la Sardica în anul 347 unde a susținut dreapta credință luând apărarea Sfântului Atanasie cel Mare.

Sfântul Trifilie a trecut la cele veșnice în anul 370.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Achilina si pe: ziarullumina.rodoxologia.ro

cititi mai mult despre Sf. Ier. Trifilie, episcopul Lefcosiei din Cipru si pe doxologia.ro

Teotim I al Tomisului (sec. al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Teotim I al Tomisului

Teotim I Scitul era de neam daco-roman, născându-se în Dacia Pontică, undeva în a doua jumătate a secolului al IV-lea, fiind contemporan cu Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor“.

Acest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie al Tomisului. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare „De viris illustribus”, despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit. El afirmă că „a scris scurte tratate sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe”, ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre episcopul Teotim: „Aud că scrie şi alte lucrări”.

Sozomen, istoricul bisericesc, spune despre Teotim I că era de neam scit, adică locuitor al Dobrogei, şi că acesta purta părul lung, semn că el se ocupa cu „filosofia monastica” (deci cu viaţa monahală). Viaţa lui era modestă şi cumpătată, iar virtuţile şi înţelepciunea sa l-au făcut cunoscut chiar şi în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, care îl socoteau pe Teotim Scitul „zeul romanilor”.

Acesta a încercat să-i câştige pentru credinţa creştină, arătându-se ospitalier şi făcându-le daruri.Barbarii au crezut însă că Teotim era bogat şi de acea au plănuit ca să-l ia prizonier. În această împrejurare se va arăta darul facerii de minuni al Sfântului, căci braţul celui ce a voit să arunce asupra Sfântului laţul pregătit, a rămas înţepenit în aer, fiind nevoie de rugăciunea Sfântului pentru a-l elibera pe barbar de înţepenire.

Un alt scriitor creştin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei româneşti”. În gândirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni. Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria lui Teotim I, mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie, au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii „călugări sciţi”, răspândiţi, atât la nord de Dunăre până în Carpaţi, cât şi la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii secolelor IV-V.

Sfântul Teotim Scitul era bine cunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciţi de la Istm”, adică pentru huni. În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului.

În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol şi ia apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim I şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Despre activitatea literară a Sfântului Ierarh Teotim nu cunoaştem prea multe date. Istoricii timpului spun doar că el a publicat în formă de dialog şi fraze scurte şi că a scris unele omilii la textele evanghelice. Din aceste precizări ne putem da seama însă că gândirea Sfântului Teotim era în consens cu gândirea marilor Părinţi ai Bisericii veacului al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”.

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului al V-lea, fericitul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile lăcaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie.

 

Tropar glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Teotim, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Teotim, episcopul Tomisului si pe basilica.ro;

Gheorghe al Mitilenei (776 – 821)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Gheorghe al Mitilenei

Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.

 

Viața

Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă. Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.

Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă. Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.

Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane. Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.

Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).

Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea. Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.

Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene. Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 - 821) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Moaștele

În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil. Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.

Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul. Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.

 

Troparul, glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro