Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului († 107)
Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului din Cei Șaptezeci este pomenit de Biserica Ortodoxă în 27 aprilie și împreună cu Cei Şaptezeci în 4 ianuarie.
Sfântul Simeon a fost fiul Sfântului Apostol Cleopa, fratele mai tânăr al Sfântului Iosif Logodnicul.
El a fost martor la minunile Domnului Iisus Hristos și astfel a crezut în El.
După ce Apostolul Iacov, primul episcop al Ierusalimului a fost ucis în anul 62 sau 63 d.Hr., creștinii de acolo l-au ales pe Apostolul Simeon să îi ia locul (Patriarh al Ierusalimului 62–107, precedat de Apostolul Iacov cel Drept, urmat de Iustus I).
În timpul împăratului Traian, el a fost pârât la guvernatorul roman Atticus că făcea parte din spița Regelui David și că mărturisește credința creștină.
Păgânii l-au capturat pe Sfântul Simeon, deja în vârstă de 100 de ani, și l-au torturat vreme îndelungată, iar apoi l-au dat la moarte martirică prin răstignire pe cruce.
Sfântul Simeon este menționat în Fapte 13,1: “Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci și învățători: Barnaba și Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, și Saul.”
Pe tine, rudenia lui Hristos, Simeoane ierarhe și mucenicul cel tare, cu sfințenie te lăudăm, cel ce ai pierdut înșelăciunea și ai păzit credința. Pentru aceasta prăznuind astăzi preasfântă pomenirea ta, dezlegare de păcate luăm prin rugăciunile tale.
Ca o stea prea mare biserica câștigând astăzi pe grăitorul de Dumnezeu Simeon, se luminează strigând: Bucură-te, cinstită podoabă a mucenicilor.
Condac (glasul al 2-lea):
Sionului celui de sus făcându-te cetățean, scaunul Sionului celui de jos ai luat și bine turma ți-ai povățuit la staulul cel ceresc. Împreună te-ai răstignit cu Hristos, Simeoane, urmând patimii celei dumnezeiești.
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Simeon trebuie zugrăvit în chipul unui bărbat foarte bătrân, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.
Viața Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului
Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului, a fost văr de al doilea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu, acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului. După uciderea Sfântului Apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului.
Acest Sfânt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfântului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credință, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin și Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, și Cleopa au fost frați buni de tată și de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soție, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfânt Simeon. Ajungând în vârstă și auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului și după Înălțarea la cer, a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblând prin cetăți și prin sate, învățând și făcând minuni; luminând popoarele cu lumina sfintei credințe și pierzând întunericul închinării idolești. Iar în acel timp Sfântul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfântului Iosif logodnicul, ținea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întâiul episcop acolo; și fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioșii evrei doborându-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.
După uciderea Sfântului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit și Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, și acest sfânt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul și fiul de frate al lui Iosif și rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfântului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăși a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfântul Simeon, fiind că o biserică a Sfântului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducând pe cei rătăciți la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulți ani, pe vremea împărăției lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întâi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creștin. În timpul acela era prigonire de la împărații Romei, asupra seminției lui David și asupra celor ce credeau în Hristos. Și erau cercetați cu dinadinsul pretutindeni, când se afla cineva din neamul lui David și se pierdeau, ca nici urmă din acea seminție împărătească să nu rămână între evrei, ci să stăpânească veșnic împărații Romei pământul iudeilor. Asemenea și cei ce credeau în Hristos erau chinuiți și uciși, pentru ca zeii păgânești să fie cinstiți prin toată lumea.
Deci, Sfântul Simeon, ca cel din Seminția lui David și ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgâni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrân Sfântul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca și Hristos Domnul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Notă: Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfânt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul și fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credință este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus ziși scriitori vechi de istorii ai Bisericii grecești, se dovedește această. De unde se arată și aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului și fiul lui Iosif, ci văr”.
Iarăși prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinților șaptezeci de Apostoli, și în cuvântul sub numele Sfântului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfânt Simeon așa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa și altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, așa ca și cum ar fi fost văr din frați.
În această lună și zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a câștigat fericitul, pentru că se numea Simon și nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif și frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa și văr din frați cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind și numărat între cei șaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfântul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici frații lui Hristos n-au crezut în El”. Iar frații aici, spune Sfântul Teofilact, sunt fiii lui Iosif, pe care Sfântul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomenește: Iacov, Iosie, Simon și Iuda. Ci și aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice și Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintâi din cei șaptezeci și Iosie asemenea din cei șaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărțirea prin toată lumea a Sfinților Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfântul Apostol Pavel în întâia epistolă către Corinteni, în cap. 15, și zicând: Mulți sunt până acum, iar oarecare s-au și mutat.
Iar despre Sfântul Simeon al lui Cleopa și rudenie a lui Hristos, știut este că a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui și a făcut cu dânsa șase fii, patru feciori și două fete, adică pe Maria care se numește fiica lui Cleopa și pe Salomeea pe care o pomenește Teofilact în tâlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost și a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a și cunoscut Domnul în frângerea pâinilor.
Cleopa, și după Înălțarea Domnului și după primirea Sfântului Duh, a fost viu și s-a sfârșit prin mucenicie. Iar Sfântul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viața aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, că Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa și să facă cu dânsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soție, de care lucru Gheorghe Chedrin zice așa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinți, a luat-o de soție și dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.
Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfântul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Și stătea lângă Crucea lui Iisus, mama lui și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfântul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui și locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, având locuință împreună. Deci, să se știe, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon.
cititi mai mult despre Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Papa Francisc (născut Jorge Mario Bergoglio, n. 17 decembrie 1936, Flores(d), Buenos Aires, Argentina – d. 21 aprilie 2025, Domus Sanctae Marthae, Vatican) a fost al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice, ales la 13 martie 2013 de către conclavul cardinalilor.
Din 1998 a fost arhiepiscop de Buenos Aires.
A fost primul papă neeuropean după papa Grigore al III-lea (731-741).
De asemenea, a fost primul papă originar de pe continentul american și primul papă iezuit.
Viața
Jorge Mario Bergoglio s-a născut în Buenos Aires într-o familie de emigranți italieni, fiind unul dintre cei cinci copii ai unui muncitor de cale ferată italian.
A studiat chimia la Buenos Aires, apoi a urmat cursurile seminarului din cartierul Villa Devoto (Buenos Aires).
La 11 martie 1958 a devenit novice în ordinul iezuit.
A revenit în Argentina, unde a obținut licența în filosofie la Colegio Máximo San José din San Miguel (Buenos Aires), apoi a predat literatură și psihologie la Colegio de la Inmaculada din Santa Fe și la Colegio del Salvador din Buenos Aires.
Unul din formatorii spirituali ai lui Bergoglio a fost preotul greco-catolic Ștefan Czmil, refugiat din Ucraina, care l-a inițiat în spiritualitatea creștină răsăriteană.
La conclavul din 2005 Bergoglio a obținut în conformitate cu informațiile din presă – care se bazează pe declarațiile anonime ale unui cardinal – zece voturi în primul tur de scrutin, 35 în al doilea și 40 în al treilea.
Papa Francisc a fost ales la conclavul din 2013 cu cel puțin 77 de voturi din 115.
Conform unor surse ar fi întrunit consensul mai multor fracțiuni din conclav, ceea ce a dus la alegerea sa cu peste 90 de voturi din totalul de 115.
Cariera ecleziastică
Iezuit
Jorge Mario Bergoglio a intrat în Societatea lui Isus la 11 martie 1958 și a studiat pentru a deveni preot la seminarul iezuit în cartierul Villa Devoto din Buenos Aires.
În 1960 Bergoglio a obținut o licențiere în filosofie de la Colegiul Maximo San Jose din San Miguel; în 1964 și 1965, a predat literatura și psihologia la Colegio de la Inmaculada, un liceu în provincia Santa Fe, Argentina, iar în 1966 el a predat cursuri de același fel la Colegio del Salvador din Buenos Aires.
A fost hirotonit preot în data de 13 decembrie 1969.
Episcop
În anul 1992 a fost numit episcop auxiliar de Buenos Aires.
Consacrarea sa episcopală a avut loc în data de 27 iunie 1992.
În data de 28 februarie 1998 a devenit arhiepiscop de Buenos Aires.
La 6 noiembrie 1998 i-a fost încredințată suplimentar jurisdicția episcopală asupra credincioșilor de rit bizantin din Argentina, inclusiv a celor aparținând Bisericii Române Unite cu Roma.
Credincioșii din Argentina aparținători Bisericii Greco-Catolice Ucrainene au din 1968 episcop propriu, sufragan (subordonat) arhiepiscopului de Buenos Aires.
Între 2009-2011 episcop al ucrainienilor catolici din Argentina a fost Sviatoslav Șevciuc, actualul arhiepiscop de Kiev-Halici.
Cardinal
În consistoriul din 21 februarie 2001 papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat la demnitatea de cardinal.
Una dintre problemele delicate care au tensionat extrem relația dintre guvernul argentinian și cardinalul Jorge Mario Bergoglio a fost cea a căsătoriei între persoane de același sex.
La 9 iulie 2010, cu o zi înainte de aprobarea unei legi care să permită această căsătorie, cardinalul Jorge Mario Bergoglio a emis o notă în care proiectul legislativ, care prevedea că homosexualii s-ar putea căsători și ar putea adopta copii, era calificat ca „un război distructiv contra planului lui Dumnezeu”.
Președintele Argentinei, Cristina Fernández de Kirchner, a acuzat în termeni duri campania cardinalului Bergoglio împotriva legiferării căsătoriei între persoane de același sex, care a fost dezbătut în parlament.
Cristina Fernández de Kirchner a apreciat poziția Bisericii ca aparținând „epocii medievale și Inchiziției”.
Sergio Rubin, biograful lui Jorge Mario Bergoglio, a reținut poziția nuanțată a acestuia încă din timpul în care a fost arhiepiscop de Buenos Aires.
Astfel, arhiepiscopul Bergoglio s-a pronunțat în 2010 pentru uniunile civile între persoanele de același sex drept o soluție de compromis.
Conform aceleiași surse, cei mai mulți episcopi argentinieni nu au aderat la soluția preconizată de arhiepiscop.
Papă
La 13 martie 2013, la ieșirea din conclavul însărcinat să-l aleagă pe succesorul papei demisionar Benedict al XVI-lea, cardinalul protodiacon Jean-Louis Tauran a pronunțat celebra formulă Habemus papam, anunțând lumii alegerea cardinalului Jorge Mario Bergoglio sub numele de Francisc.
În data de 14 martie 2013, prima zi de după alegerea sa în funcția de episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice, a vizitat Bazilica Santa Maria Maggiore și s-a închinat icoanei Salus populi Romani.
La întâlnirea cu jurnaliștii din data de 16 martie 2013 a arătat că și-a ales numele de papă în amintirea lui Francisc de Assisi.
Cu aceeași ocazie a spus că i s-a sugerat să-și ia numele de Adrian, în semn de continuitate cu papa Adrian al VI-lea.
Slujba de inaugurare a pontificatului său a avut loc la 19 martie 2013.
La această slujbă a participat și patriarhul Bartolomeu I al Constantinopolului.
Prezența patriarhului de Constantinopol a constituit o premieră pentru epoca modernă.
Ca și conducător al Bisericii Catolice, Papa Francisc a adoptat un ton mult mai conciliant față de predecesorii săi în ceea ce privește minoritățile sexuale.
În iulie 2013, declarația sa televizată „Cine sunt eu să judec?” a fost relatată pe larg în presa internațională, devenind una dintre cele mai faimoase declarații ale sale privind persoanele LGBTQ.
În alte declarații publice, Francisc a subliniat necesitatea de a accepta și sprijini persoanele LGBTQ, și a denunțat legile care incriminează homosexualitatea.
Deși a reiterat învățătura catolică tradițională conform căreia căsătoria este între un bărbat și o femeie, el a susținut uniunile civile ca protecție juridică pentru cuplurile de același sex.
În data de 25 mai 2014, la 50 de ani de la întâlnirea istorică dintre patriarhul Athenagoras și papa Paul al VI-lea la Ierusalim, papa Francisc s-a întâlnit, tot la Ierusalim, cu patriarhul Bartolomeu.
În ziua de 12 februarie 2016 papa Francisc a avut o întâlnire cu patriarhul Chiril I al Moscovei, în Havana, capitala Cubei, în urma căreia au semnat o declarație comună, cu 30 de paragrafe, în care, printre altele, cei doi își exprimă speranța că această întâlnire va deschide calea reducerii tensiunilor între greco-catolici și ortodocși, intensificate de conflictul din Ucraina.
De la invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022, papa Francisc a luat diverse inițiative pentru a promova pacea.
Papa Francisc a trimis doi cardinali de rang înalt, Konrad Krajewski și Michael Czerny, cu ajutor umanitar în Ucraina.
Pe 25 martie 2022 papa Francisc a invocat ocrotirea Maicii Domnului atât pentru Rusia, cât și pentru Ucraina.
Diverse
Papa Francisc vorbea cursiv următoarele limbi: spaniolă, limba oficială a Argentinei, italiana – limba maternă a părinților -, engleza, franceza, latina, germana, limbă în care și-a redactat teza de filosofie.
Poseda noțiuni de limbă portugheză.
În domeniul literar Jorge Bergoglio aprecia cel mai mult scriitorii Friedrich Hölderlin, Jorge Luis Borges și Feodor Mihailovici Dostoievski.
Îi plăceau de asemenea filmele neorealismului italian.
Iubea fotbalul și era susținătorul echipei argentiniene San Lorenzo de Almagro din Primera División de Argentina.
La 24 noiembrie 2017 papa Francisc a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
În perioada 31 mai-2 iunie 2019 a avut loc vizita papei Francisc în România, sub genericul „Să mergem împreună!”.
În data de 2 iunie 2019 a prezidat pe Câmpia Libertății din Blaj slujba de beatificare a episcopului Valeriu Traian Frențiu și a însoțitorilor acestuia, morți în închisorile comuniste.
Pe 14 februarie 2025, Papa a fost internat la un spital din Roma cu probleme respiratorii.
Pe 21 aprilie 2025, Suveranul Pontif a încetat din viață.
În cei 12 ani la conducerea Vaticanului, Papa a suferit de mai multe probleme de sănătate care i-au afectat viața, justificându-și astfel cauzele decesului.
Operă
- Meditaciones para religiosos, Diego de Torres, Buenos Aires 1982, ISBN 9500210002.
- Reflexiones sobre la vida apostólica, Diego Torres, Buenos Aires 1987, ISBN 950-09210-07-2.
- Reflexiones de esperanza, Ediciones Universidad del Salvador, Buenos Aires 1992.
- Diálogos entre Juan Pablo II y Fidel Castro, Dir. y coor. por Jorge Mario Bergoglio. Buenos Aires 1998, ISBN 978-987-507-074-5.
- Educar: exigencia y pasión desafíos para educadores cristianos. Editorial Claretiana, Buenos Aires 2003, ISBN 9505124570.
- Ponerse la patria al hombro : memoria y camino de esperanza. Editorial Claretiana, Buenos Aires 2004, ISBN 9505125119
- La nación por construir : utopía, pensamiento y compromiso : VIII Jornada de Pastoral Social. Editorial Claretiana, Buenos Aires 2005, ISBN 9505125461
- Corrupcion y Pecado. Algunas reflexiones en torno al tema de la corrupcion. Editorial Claretiana, Buenos Aires 2006, ISBN 978-950-512-572-2
- Sobre la acusación de sí mismo, 2006
- El verdadero poder es el servicio. Editorial Claretiana, Buenos Aires 2007
- Jorge Mario Bergoglio, Abraham Skorka: Sobre el Cielo y la Tierra. Editorial Sudamericana, Buenos Aires 2010, ISBN 9789500732932
- Nosotros como ciudadanos, nosotros como pueblo : hacia un bicentenario en justicia y solidaridad 2010-2016. Editorial Claretiana, Buenos Aires 2011, ISBN 9789505127443.
Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)
Sfântul Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Pafnutie (cunoscut și ca Pafnutie al Tebaidei) a fost episcop al provinciei romane Tebaida de Sus (Thebaida Superior) din Egipt, care se întindea în zona orașului Luxor de astăzi.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 19 aprilie [1].
Unii istorici îl identifică cu Avva Pafnutie Chefala, care a fost ucenic al Sf. Antonie cel Mare[2]
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (Secolul al IV-lea)
Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea) gravură din sec. XVII – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pafnutie a fost persecutat pentru credința sa creștină, suferind o mutilare a genunchiului stâng și pierderea ochiului drept în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Maximian (286-305).
Ulterior a fost condamnat la muncă silnică într-o mină.
După promulgarea Edictului din Milano de către Sf. Împărat Constantin cel Mare, a fost eliberat și a putut să-și continue chemarea sa de a-i creștina pe egiptenii acelor timpuri, ajungând episcop al Tebaidei de Sus.
Se spune că însuși Sf. Împărat Constantin cel Mare, cel care convocase acest sinod pentru a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, a ținut să-l întâlnească personal pe Pafnutie și l-a onorat sărutând orbita ochiului pierdut de acesta în timpul persecuțiilor la care fusese supus.
Sf. Pafnutie a avut un rol important, poate chiar decisiv, în dezbaterea de la Primul Sinod Ecumenic pe tema celibatului clericilor.
Cei mai mulți dintre episcopii prezenți la sinod erau dispuși să urmeze precedentul creat la Sinodul de la Elvira (305-306), care interzicea relațiile conjugale pentru episcopii, preoții și diaconii care se căsătoriseră înainte de hirotonire.
Pafnutie i-a rugat cu seriozitate și stăruință pe colegii săi episcopi să nu impună această obligație membrilor clerului care erau deja căsătoriți înainte de hirotonire.
El a mai propus, în conformitate cu „vechile tradiții ale Bisericii”, ca numai cei care au fost celibatari la momentul hirotonirii să continue să respecte abstinența.
Marele respect de care se bucura Pafnutie și faptul bine cunoscut că el însuși respectase cu strictețe castitatea în tot timpul vieții sale, au cântărit mult în judecarea propunerilor sale, care, în final, au fost adoptate în unanimitate.
Sinodul a lăsat la latitudinea clericilor căsătoriți să continue sau să întrerupă relațiile lor conjugale.
La același Prim Sinod Ecumenic de la Niceea, Pafnutie s-a numărat printre cei care au apărat cu stăruință Ortodoxia în fața arianismului, contribuind astfel la condamnarea acestei erezii de către sinod.
Zece ani mai târziu, Sf. Pafnutie l-a însoțit pe Sf. Atanasie cel Mare la Primul Sinod de la Tir (335 d.Hr.).
Nu se cunosc amănunte despre moartea acestui sfânt ierarh.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie
Glasul al 4-lea
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Pafnutie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Pafnutie (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Pafnutie
Glasul 4
Degrab ne întâmpină…
Preoţind mai întâi cu suflet curat şi pe urmă pătimind cu minte preatare, ai bineplăcut lui Dumnezeu. Drept aceea petrecând întru cele cereşti, părinte, dănţuieşti cu mucenicii şi te bucuri împreună cu ierarhii, Sfinţite Mucenice, Preafericite Pafnutie.
[1] Pătimirea lui a avut loc pe 15 aprilie după Sinaxarul din Alexandria.
Calendarul pelestino-georgian din Sinai (Garitte, pp. 204, 340) îl comemorează la 20 aprilie și la 25 septembrie, dând mărturie despre identificarea lui progresivă cu tatăl sfintei Eufrosinia. (Cf. Sinaxarului P. Macarie de la Simonos Petras)
[2] Bartelink (SC 400, p. 291) sugerează că monahul Pafnutie Chefala, ucenicul Sf. Antonie cel Mare, ar fi acelasi cu ierarhul despre care Istoria lui Ghelasie din Kyzic (2:9) spune că a fost torturat sub Maximian si i s-a zdrobit genunchiul sting si i s-a scos ochiul drept, care a participat la primul Sinod Ecumenic, de la Niceea, din anul 325; era mare facător de minuni, alungind dracii cu cuvântul si tămăduind felurite boli doar cu rugăciunea (nota P. Filotheu Bălan, în Pateric egyptean, p. 233)
Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, episcopul Mitilenei (776 – 821)
Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.
Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă.
De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan.
După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă.
Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat.
Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.
Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă.
Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.
Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane.
Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.
Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).
Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți.
Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea.
Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.
Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene.
Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații săi sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.
Moaștele
În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil.
Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.
Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul.
Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei
Glasul al 4-lea:
Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei
Glasul al 2-lea:
Cele de sus căutând…
Dumnezeieşte într-armându-te cu curăţenia cea sufletească şi neîncetată rugăciune ţinând în mâini ca pe o suliţă, vitejeşte ai biruit cetele demonilor, Sfinte Părinte Gheorghe; cu osârdie roagă-te lui Hristos pentru noi toţi.
Viața Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei
Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinerețe, a primit viața monahicească, a trecut prin toată fapta bună și a câștigat smerită cugetare, ca nimeni altul.
Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, răbdând prigonire și chinuire de la luptătorii de icoane.
După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei și la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăției drept credincioșilor Constantin și Irina.
El era foarte milostiv, săturând pe cei flămânzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrânare s-a făcut părtaș cu îngerii și s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate și izgonind duhurile cele necurate.
Ajungând împărăția lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăși prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adânci bătrâneți.
Iar mai înainte de împărăția acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor și de izgonirea Sfântului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia și tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie.
Căci odată în sfânta biserică a Marei Mucenițe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cântării Vecerniei, poporul cântând „Doamne, miluiește!”, sfânta cruce, care sta pe sfânta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, și s-a înălțat la boltă. Apoi, plecându-și vârful în jos, a căzut la pământ.
Poporul văzând aceasta, s-a cuprins de mare frică și spaimă și ridicându-și ochii și mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne, miluiește!” și nu voia să iasă din biserică, pentru că aștepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică.
În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tânăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moștenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrân.
Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor:
„Nu va fi așa, fraților, precum așteptați, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârșit; ci va veni în zilele acestea un împărat urâtor de Dumnezeu și potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane”.
După puține zile, în aceiași biserică, fiind din întâmplare ușile deschise, un porc sălbatic mare și înfricoșat, având urechile și coada tăiate, a intrat în biserică în Sfântul Altar și s-a culcat pe scaunul de sus.
Văzând aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toți care voiau să-l scoată din Altar.
Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge și, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înștiințându-se acest fericit Simeon, a zis:
„Să mă credeți, fiilor, că porcul acela prevestește pe cel ce are să fie episcop aici cu voința lui Dumnezeu, care va avea obicei și viață porcească”.
Și s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăție cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulți episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane.
Atunci, fiind chemat și Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaș viteaz al lui Hristos.
Că mulți învoindu-se la credința cea rea a împăratului, el, prin înțelepciunea cea bogată, a rușinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” și pe ceilalți cu dânșii eretici, i-a făcut să-și cunoască amăgirea lor.
Iar împăratul și mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a mușcat și a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane și tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare.
Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieții sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morții lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfârșitul lui cel fericit, care s-a văzut și în insula Lezviei.
După aceea s-a cunoscut și în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viață lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârșit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă și, după sfârșit, au izvorât din moaștele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său. Amin.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Irineu, episcop de Sirmium († 304)
Sfântul Mucenic Irineu a fost episcop în Cetatea Sirmium (astăzi Sremska Mitrovița, Serbia), din provincia romană Pannonia Inferioară, răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii.
Pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată la ordinul împăratului Dioclețian, mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Irineu a fost chinuit și martirizat prin decapitare, la 6 aprilie 304.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 aprilie, ziua în care și-a dat viața pentru credința creștină și la 23 august, data la care este menționat de Menologiul imperial (secolul X).
Multe informații prețioase despre viața bisericească a primelor comunități creștine provin din așa-numitele “Acte martirice“, documente întocmite în limba latină după procesele intentate de către autoritățile romane împotriva celor ce au pătimit pentru credința lor.
Dintr-un astfel de Act martiric aflăm că Sfântul Irineu era episcop în scaunul de la Sirmium și că a fost judecat și condamnat la moarte de către Probus, guvernatorul provinciei romane Pannonia Inferioară, în anul 304, pe baza edictelor împotriva creștinilor decretate de împăratul Dioclețian în anii 303 și 304.
Cetatea Sirmium se afla în provincia romană Pannonia Inferioară, lângă Singidunum (Belgradul de astăzi) și era reședința Caesarului Galerius, ginerele lui Dioclețian.
Acea zonă geografică (din Serbia de acum) era locuită, în principal, de traci romanizați, iar religia creștină începuse să se răspândească într-un mod care îl îngrijora pe Galerius, un inamic declarat al creștinilor (majoritatea surselor istorice pun începerea marii persecuții pe seama lui Galerius, care era un anticreștin fanatic).
La ordinul expres al Caesarului Galerius, în provinciile dunărene (Illyricum și Pannonia Inferior), în care creștinii erau numeroși, au fost puse în aplicare edictele (decretele) imperiale de persecutare a creștinilor.
Printre creștinii arestați și aduși la judecată s-a numărat și Irineu, tânărul episcop al cetății Sirmium. Acesta era căsătorit și avea copii mici, întrucât pe atunci episcopii erau fie monahi, fie căsătoriți – regula privitoare la celibatul episcopilor avea să fie prevăzută mai târziu, în cadrul Sinoadelor Ecumenice.
Pentru credința sa în Hristos, episcopul Irineu a fost adus în fața guvernatorului Probus, care i-a spus ceea ce se spunea fiecărui creștin în acea perioadă: “fie își păstrează viața, ca păgân, fie va muri, ca alți creștini“.
La porunca de a jertfi zeilor, Probus s-a lovit de refuzul stăruitor al tânărului episcop. Pentru aceasta, Irineu a fost supus la chinuri, dar pe toate le răbda cu puterea rugăciunii.
Şi au venit cei apropiați lui, părinții, soția și copiii săi, care, văzând ce suferințe îndura, îl sfătuiau să se supună poruncii împăratului.
Tuturor le-a răspuns prin cuvintele Domnului Iisus Hristos:
“De cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el în fața Tatălui Meu, Care este în ceruri“.
Guvernatorul Probus, iscusit în a apela la grijile lumești pentru a-i face pe creștinii mai slabi să renunțe la credință pentru a-și salva viața, l-a mai ispitit o dată pe Irineu, folosindu-se de copiii acestuia.
I-a cerut să jertfească idolilor pentru acești copii, ca să nu rămână orfani. Nici această ultimă încercare nu a reușit, astfel că Probus a dat sentința: să fie aruncat în râul Sava (un afluent al Dunării).
Singura dorință a episcopului Irineu a fost să fie ucis cu sabia, ca toți să cunoască “în ce fel s-au deprins creștinii să disprețuiască moartea, pentru credința lor în Dumnezeu“.
Conform “Actului martiric“, a fost adus la locul de osândă – podul Basent de peste râul Sava, de unde a înălțat următoarea rugăciune:
“Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai binevoit să pătimești pentru mântuirea lumii, fă să se deschidă cerurile Tale, ca îngerii sa primească sufletul robului Tău Irineu, cel ce moare pentru numele Tău și pentru poporul Tău, care sporește în Biserica Ta din Sirmium. Îți cer și mă rog milostivirii Tale să mă primești și pe mine și să binevoiești a-i întări și pe aceștia în credința Ta“.
Apoi, a fost tăiat de ostași cu sabia și aruncat în râul Sava.
Se întâmplau acestea în ziua de 6 aprilie, anul 304.
Sf. Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeei († 474) – foto preluat de pe hu.wikipedia.org
Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date. Potrivit izvoarelor istorice, Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400 în provincia romană Iliric.
A intrat de tânăr în monahism și a devenit cunoscut tuturor ca părinte duhovnicesc, fiind ales episcop al cetății Foticeea, din Grecia.
Potrivit datelor istorice, Sfântul Diadoh a participat la cel de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451, unde a apărat învățătura despre cele două firi ale Mântuitorului.
Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.
Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor.
Scrierile sale cuprind în esență sfaturi duhovnicești și învățături dogmatice, precum distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El.
Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Diadoh a fost aprobată în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 16 decembrie 2021.
Date despre Sfântul Diadoh al Foticeii, cel mai nou sfânt înscris în Calendarul Bisericii noastre
Sf. Nicodim Aghioritul spune despre scrierile din Filocalie ale Sf. Diadoh că sunt “cele mai profunde secrete ale virtuții rugăciunii.” – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
În ședința de lucru a Sfântului Sinod, ce a avut loc joi, 16 decembrie, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, s-a decis înscrierea Sfântului Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeii în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.
Totodată, au fost aprobate textele liturgice ale sinaxarului, slujba și acatistul, precum și icoana sfântului ce va fi pomenit anual în data de 29 martie.
Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date.
Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.
Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor.
Totodată, de la el a mai rămas o „Vedere”, text care prezintă un dialog purtat în vis cu Sfântul Ioan Botezătorul, în care se discută despre vederea lui Dumnezeu pe pământ și în viața viitoare.
Cele 100 de capete reprezintă un tratat complet asupra vieții duhovnicești, al cărei ultim scop este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (capete 1-2). Scrierile sale cuprinzând în esență învățături dogmatice și sfaturi duhovnicești.
Remarcând distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El (capete 4, 88), Sfântul Ierarh Diadoh încearcă să combată masalianismul (erezie care afirma faptul că Botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, așadar nu șterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălășluiește și harul, și păcatul; și Duhul Sfânt, și Diavolul).
Pe această cale, Sfântul Ierarh argumentează că dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul de la botez înăuntrul lui sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară.
„Abia după ce am sporit în ‹asemănare›, în dragoste, ni se face și harul ‹simțit›. Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții”.
Trăirea mistică de care ne vorbește Sfântul Diadoh se consolidează în jurul rugăciunii, singura în stare să alunge gândurile rele.
„Deci dacă mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean” (capete 31,32).
Sfântul Ierarh Diodoh Episcopul Foticeii va fi prăznuit anual în data de 29 martie împreună cu Sfinții Mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, și Chiril diaconul.
Păstor și dascăl preaînțelept al Bisericii te-ai arătat, Sfinte Diadoh, iar de dumnezeiasca înțelepciune și cunoștință împărtășindu-te, te-ai ridicat întru smerenie și dragoste la desăvârșitul chip al Arhieriei Domnului. Pentru aceasta rugămu-te, fii nouă mijlocitor și pururi rugător înaintea Scaunului Treimii, ca să aflăm iertare de greșeli și sufletelor noastre mare milă.
Glasul al 4-lea
Cu înțelepciunea, cu harul și cu lumina virtuților strălucind, Sfântul Diadoh, te-ai îmbrăcat cu haina arhieriei în chip cuvios; pentru aceasta, slujind Domnului cu dreaptă credință, te-ai arătat păstor îndumnezeit al Foticeei și acum te rogi neîncetat pentru cei ce te cinstesc.
Sfântul Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei din Pisidia (Secolul I)
Artemon (Asia Mică; sec. I) a fost unul din cei şaptezeci de apostoli şi ucenic apropiat al Sfântului Apostol Pavel.
Mergînd în cetatea Pisidiei Sfântul Apostol Pavel, Artemon era între toți cetățenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, și nu i se cădea a se ascunde sub obroc.
Sfântul Apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credința lui Hristos și plin de dumnezeiasca înțelepciune, l-a pus păstor și învățător poporului, hirotonindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei.
Iar el, îndreptând bine și cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredințată lui, a fost tuturor liman de mântuire, văduvelor și săracilor purtător de grijă, sufletelor și trupurilor doctor, făcător de minuni și toate zilele vieții sale bine și cu dumnezeiască plăcere petrecându-le, și-a sfârșit viața la adânci bătrâneți.
Viața Sfântului Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei
Fericitul Artemon a avut ca patrie Seleucia, cetatea Pisidiei, în care, fiind născut și crescut, petrecea viață cinstită, în zilele Sfinților Apostoli, care luminau lumea cu buna vestire a lui Hristos. Mergînd în cetatea aceea Sfântul Apostol Pavel, Artemon era între toți cetățenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, și nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfântul Apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credința lui Hristos și plin de dumnezeiasca înțelepciune, l-a pus păstor și învățător poporului, hirotonindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptând bine și cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredințată lui, a fost tuturor liman de mântuire, văduvelor și săracilor purtător de grijă, sufletelor și trupurilor doctor, făcător de minuni și toate zilele vieții sale bine și cu dumnezeiască plăcere petrecându-le, și-a sfârșit viața la adânci bătrâneți.
Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei († 842)
Sfântul Teofilact (†842) a trăit pe vremea când Biserica era tulburată de erezia iconoclaştilor.
Era prieten bun cu Sfântul Tarasie, patriarhul sub care se ţinuse cel de-al 7-lea Sinod Ecumenic, în cadrul căruia se arătase cu de-amănuntul dreapta credinţă a Bisericii cu privire la cinstirea sfintelor icoane.
Intrând Teofilact în cinul monahal, Patriarhul Tarasie l-a trimis la o mănăstire pe malul Mării Negre.
Aici, sfântul s-a nevoit mult şi sporind în virtuţi, semne minunate se lucrau prin el.
Apoi, Sfântul Tarasie l-a hirotonit pe Sfântul Teofilact Episcop în Nicomidia.
Sf. Ier. Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei († 842) – foto preluat de pe doxologia.ro
În vreme ce acesta îi cârmuia cu dragoste pe dreptcredincioşii din Nicomidia, a murit Sfântul Tarasie şi în locul său a venit Nichifor cel Înţelept.
Pe tronul împărătesc a ajuns Leon Armeanul (813-820), care a pornit un nou val de prigoane împotriva sfintelor icoane.
Atunci, Patriarhul Nichifor i-a adunat pe cei mai de seamă arhierei ai vremii şi au mers la împărat, sfătuindu-l să nu mai facă tulburare în Biserică cu acea rătăcire care fusese deja osândită la Sinodul al 7-lea Ecumenic.
Însă împăratul i-a alungat pe ierarhi din scaunele lor în diferite locuri ale lumii, pe Sfântul Teofilact trimiţându-l la Strovilon, lângă mare.
Acolo, sfântul a vieţuit 30 de ani în strâmtorare şi chinuri.
La adânci bătrâneţi s-a mutat în pace la Domnul.
Pe vremea împărătesei Teodora (842-856), pierind cu totul erezia iconoclastă, moaştele Sfântului Teofilact au fost aşezate în biserica zidită de el în Nicomidia.
Neştiut ai trăit, preafericite, dar Hristos te-a arătat pe tine tuturor, luminând ca un astru, punându-te ca pe o lumină înţelegătoare în sfeşnic. Şi ţi-a înmânat tablele dogmelor Duhului, cu care luminează-ne şi pe noi.
Luminător marginilor te-ai arătat, Sfinţite Părinte Teofilact, propovăduind Cuvântul Cel de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul şi ceata Dumnezeieştilor părinţi ai luminat-o, arătându-te plăcut Preasfintei Treimi, înaintea Căreia stând, roagă-te neîncetat pentru noi toţi.
Viața Sfântului Ierarh Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei
Sf. Ier. Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei (†842) – foto preluat de pe doxologia.ro
În zilele tulburării Bisericii de eresul luptătorilor de icoane acest binecredincios bărbat, Teofilact, a mers din părțile Răsăritului la Constantinopol și s-a împrietenit cu marele luminător al Bisericii, adică cu Sfântul Tarasie, încă fiind mirean și senator întru împărăteștile palate, fiind mai întâi dregător al lucrurilor de taină. Iar după ce a murit împăratul Leon, luptătorul împotriva icoanelor (717-740), împărățind Constantin, fiul său (741-775), împreună cu maica sa Irina și patriarhul Pavel, cel numit milostiv, lăsând scaunul de a sa voie s-a ridicat Sfântul Tarasie în locul lui la patriarhie.
Sfântul Tarasie, adunând Sinodul al șaptelea a toată lumea (787), a anatematizat eresul iconoclast; atunci fericitul Teofilact, împreună cu Sfântul Mihail al Sinadelor, lăsând lumea, a primit viața monahicească și a fost trimis de prea sfințitul Tarasie la o mănăstire care era zidită la gura mării Euxinului (Marea Neagră). Acolo, nevoindu-se mult în ostenelile monahicești, a sporit în faptele bune și a câștigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile sale. Căci oarecând, la o vreme de seceriș, întâmplându-se zăduf mare și din lipsa apei slăbind de sete, s-a rugat lui Dumnezeu și, fiind acolo un vas de aramă, l-a făcut de a izvorât apă destulă spre trebuință; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El și ascultă rugăciunile lor.
Deci a fost această minune asemenea cu aceea ce s-a făcut de demult în pustie când, poporului lui Israil cel însetat, Dumnezeu i-a scos apă din piatră. Și alta asemenea, când Samson era aproape să moară de sete și a izvorât apă vie dintr-un os uscat, dintr-o falcă de măgar. Cu această viață îmbunătățită, strălucind ca o lumină de stele, preasfințitul Patriarh Tarasie a judecat ca acei cuvioși părinți să fie vrednici de rânduiala arhierească cea înaltă. Astfel, pe sfințitul Mihail l-a trimis la Sinad, iar pe fericitul Teofilact l-a ales episcop în Nicomidia. Și câtă sârguință a arătat Sfântul Teofilact în Nicomidia pentru turma cea cuvântătoare a lui Hristos și câtă purtare de grijă avea pentru săraci, scăpătați și văduve, au spus despre aceasta dumnezeieștile locașuri zidite de dânsul, bolnițele și casele de străini, cum și milostenia cea nenumărată care se făcea de el în toate zilele.
Căci singur slujea bolnavilor, orbilor, șchiopilor și neputincioșilor; și umblând pe la locuințele săracilor și pe ulițele cetății, purta un vas cu apă caldă și, unde afla răniți, îi spăla și-i curăța cu mâna sa, neîngrețoșându-se de loc.
După aceea, preasfințitul Tarasie mutându-se din viața aceasta și primind după dânsul scaunul Bisericii Constantinopolului Nichifor cel preaînțelept, s-a ridicat iarăși furtuna eresului luptării contra sfintelor icoane, care s-a scornit de urâtul de Dumnezeu împărat Leon Armeanul. Și a adunat prea sfințitul Patriarh Nichifor arhierei aleși – pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al amoreilor, Mihail Sinadul și pe acest fericit Teofilact, Episcopul Nicomidiei -, și s-a dus cu dânșii la răucredinciosul împărat. Și, învățând mult din dumnezeieștile Scripturi, acei sfinți părinți sfătuiau pe împărat să nu facă tulburare Bisericii lui Hristos cu acel eres care s-a anatematizat de al șaptelea sinod a toată lumea. Dar n-au putut îndupleca pe nebunul împărat, cel umplut de veninul balaurului, care sufla asupra lor cu iuțime și mânie.
După aceea, Sfinții Părinți tăcând, fericitul Teofilact a zis către împărat: „Știu că, nebăgând în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și neîngrijindu-te de mântuirea ta, te împotrivești învățăturilor celor vechi ale Sfinților Părinți și tulburi Biserica; dar va veni asupra ta o pierzare cumplită și neașteptată, o primejdie asemenea cu viforul și nu vei afla pe acela care să te izbăvească dintr-însa”.
Împăratul, auzind aceea, s-a umplut de mai mare mânie și, pe toți izgonindu-i de la sine cu necinste, i-a osândit la surghiun în deosebite locuri, adică: pe preasfințitul Patriarh Nichifor în insula Proconis, pe Sfântul Mihail, episcopul Sinadului, la Evdochiad, pe alții pe aiurea, iar pe Sfântul Teofilact al Nicomidiei la cetatea Strovil, care este lângă mare, în Chivereoti. Și acolo, mărturisitorul lui Hristos și ajutătorul cel mare al dreptei credințe, și-a petrecut cealaltă vreme a vieții sale în strâmtorare și mare chinuire și s-a mutat către Domnul.
Apoi a pierit și împăratul Leon Armeanul, cu rea și neașteptată moarte, după proorocia sfântului. Căci în ziua Nașterii lui Hristos a fost tăiat cu săbiile de ostașii săi în biserică, la vremea Utreniei. Iar după dânsul, sfârșindu-se împărații iconoclaști – adică Mihail, care se numea Valvos, apoi Teofil, fiul lui Mihail –, împărăteasa Teodora împreună cu fiul său Mihail, care a fost al treilea cu acel nume, au luat sceptrul împărăției. Iar Sfântul Metodie fiind ridicat la patriarhie și eresul cel fără de lege pierind cu totul, iar dreapta credință strălucind, cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Teofilact a fost adus în Nicomidia și așezat în biserica cea zidită de dânsul, spre apărarea cetății Nicomidia, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.
Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei (cca 347 – 420)
Cel întru sfinți părintele nostru Porfirie din Gaza (gr. Πορφύριος) a fost episcop de Gaza între anii 395 și 420 d.Hr., cunoscut prin relatările din Viața sa ca misionar care a adus la Creștinism cetatea păgână Gaza.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 26 februarie (sau 11 martie/10 martie.)
Vita Porphyrii
Viața Sfântului Porfirie de Gaza este cunoscută datorită biografiei acestuia, Vita Porphyrii, scrisă de un anume Marcu Diaconul [note 1], o relatare contemporană care cuprinde o descriere destul de detaliată a sfârșitului păgânismului în Gaza la începutul secolului al V-lea. [note 2]
Sfântul Porfirie s-a născut către anul 347 într-o familie creștină înstărită din orașul Tesalonic. A rămas în orașul său natal până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Călugăr în Schetia
Având chemare spre viața monahală, a plecat în Egipt la vârsta de 25 de ani și s-a stabilit în Schetia, unul din marile centre monastice ale vremii, unde s-a așezat sub îndrumarea spirituală a Sfântului Macarie cel Mare. Sub povățuirea acestuia, tânărul Porfirie a fost tuns în monahism și a rămas în în deșertul egiptean vreme de cinci ani. Acolo l-a întâlnit și pe Fericitul Ieronim, care vizita pe atunci mănăstirile egiptene.
Viața ascetică în pustia Iordanului
Apoi Porfirie a plecat în pelerinaj la Ierusalim, predicând Evanghelia lui Hristos iudeilor și grecilor.
A petrecut alți cinci ani într-o peșteră din pustia Iordanului, în apropiere de Ierusalim. Acolo s-a îmbolnăvit foarte grav de ciroză, dar în ciuda sănătății sale șubrezite, vizita adeseori Biserica Învierii Domnului din Ierusalim și alte Sfinte Locuri. În această perioadă l-a cunoscut și pe Marcu, originar din provincia Asia, care mai târziu a devenit diaconul bisericii sale și biograful său.
Marcu i-a fost un ucenic și însoțitor credincios și a acceptat să se ocupe de chestiunea nerezolvată a vinderii averilor pe care Porfirie încă le deținea la Tesalonic. La întoarcerea din Tesalonic, Marcu a adus cu sine tezaurul rezultat din vinderea averilor Sf. Porfirie – 4.400 de monede și multe vase de argint și veșminte prețioase, care au fost apoi împărțite săracilor sau donate pentru împodobirea mănăstirilor din Ierusalim și din Egipt.
În timpul călătoriei lui Marcu la Tesalonic, Sf. Porfirie a fost vindecat în chip miraculos, după ce a avut o viziunea Răstignirii Domnului și a Tâlharului celui bun.
Hirotonia
În anul 392 d.Hr., la vârsta de 45 de ani, Sf. Porfirie a fost hirotonit preot de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului (386-417) și a fost numit Custode al Cinstitului Lemn al Crucii Mântuitorului.
Episcop de Gaza
În anul 395 d.Hr., episcopul orașului Gaza din Palestina a murit. Creștinii de acolo s-au dus atunci la Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei, cerându-i să le trimită un nou episcop care să îi poată înfrunta cu succes pe păgânii care dominau pe atunci cetatea și care îi hărțuiau pe creștinii din Gaza.
Dumnezeu l-a inspirat atunci pe mitropolit să îl cheme la el pe preotul Porfirie. Cu frică și cutremur, cuviosul a primit rangul episcopal, s-a închinat până la pământ înaintea Lemnului de viață dătător al Cinstitei Cruci și a plecat să își îndeplinească noua ascultare de episcop.
Gaza era un oraș cu o tradiție de ostilitate împotriva creștinilor, încă din primele secole ale creștinismului. Mai mulți creștini primiseră aici mucenicia în vremea Marii Persecuții a lui Dioclețian (303-313), precum și în vremea scurtei renașteri a păgânismului din vremea lui Iulian Apostatul (362-363), când basilica creștină a fost arsă, iar mai mulți creștini au fost omorâți.
Ostilitatea poporului din gaza față de creștini rămăsese atât de mare încât biserica creștină fusese construită în afara zidurilor cetății, la o distanță destul de mare, iar episcopii creștini din secolul al patrulea purtau titlul specific de “episcopi ai bisericilor din împrejurimile Gazei”.
Potrivit Vieții Sf. Porfirie scrisă de Marcu Diaconul, comunitatea creștină din Gaza abia dacă număra pe atunci 280 de persoane. Populația orașului în schimb era foarte atașată de păgânism și se împotrivea vehement tendinței de închidere a templelor și de distrugere a imaginilor și statuilor păgâne care se răspândea pe atunci în regiunile unde creștinismul era mai răspândit.[note 3]
Datorită credinței lui nestrămutate și răbdării de care a dat dovadă, Sf. Porfirie a reușit să îi convertească treptat pe mulți dintre locuitorii din Gaza la credința în Hristos. A săvârșit aici multe minuni și i-a povățuit pe mulți păgâni la cunoașterea Adevăratului Dumnezeu.
Într-o vreme pe când asupra orașului se abătuse o mare secetă, preoții păgâni au adus jertfe zeilor lor și le-au cerut să pună capăt secetei, însă rugăciunile lro s-au dovedit zadarnice. Atunci Sf. Porfirie le-a cerut tuturor creștinilor să postească și, făcând priveghere de toată noaptea, a pornit împreună cu toți credincioșii în procesiune în jurul orașului.
De îndată, cerul s-a acoperit de nori, a bubuit tunetul și s-a pornit o ploaie îmbelșugată. Mulți păgâni au strigat atunci: “Hristos este singurul Dumnezeu Adevărat!“, iar 127 de bărbați, 35 de femei și 14 copii au primit atunci Sfântul Botez, urmați la scută vreme de alți 110 bărbați.
Păgânii rămași au continuat totuși să îi hărțuiască pe creștinii din oraș, împiedicându-le accesul la funcții publice și împovărându-i cu taxe exagerat de mari.
Apel la împăratul din Constantinopol
Pentru a-și apărat turma de nedreptățile păgânilor și ale magistraților din Gaza, a apelat în două rânduri la justiția imperială pentru a închide și a distruge templele păgâne din Gaza.
În anul 398, episcopul Porfirie și-a trimis diaconul și cronicarul Marcu la Constantinopol, ca să ceară ajutor. Un ofițer pe nume Ilarie a ajuns la scurtă vreme după aceea, însoțit de soldați pentru a închide templele, însă păgânii l-au mituit pe Ilarie cu o sumă mare de bani (Vita 27), iar acesta a lăsat deschis marele Marneion, unul din marile temple păgâne ale vremii (întemeiat de împăratul Hadrian în anul 129 d. Hr. [note 4].
În ciuda tuturor tuturor acestor măsuri, magistrații gazieni au continuat să le refuze creștinilor dreptul “de a ocupa orice funcție civilă, ci îi tratau ca pe niște sclavi obraznici” (Vita 32).
Atunci, în iarna anilor 401-402, episcopul Porfirie a călătorit el însuși la Constantinopol, însoțit de Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei pentru a fi primiți în audiență de împăratul Arcadie și de arhiepiscopul cetății imperiale, care era pe atunci Sf. Ioan Gură de Aur și a le cere sprijinul în lupta lor inegală cu păgânii idolatri.
Sfinții Ioan și Porfirie s-au înfățișat atunci și împărătesei Eudoxia, care pe atunci aștepta un copil. “Mijlocește pentru noi,” i-au spus atunci episcopii împărătesei, “iar Domnul îți va da un fiu care va domni încă din timpul vieții tale”. Eudoxia își dorea foarte mult un fiu, căci pțână atunci avusese numai fiice. Prin rugăciunile sfinților episcopi, împărăteasa a dat naștere unui băiat, moștenitorul tronului imperial, viitorul Teodosie al II-lea.
Atunci împăratul a emis în anul 401 un edict prin care activitățile păgânilor și ereticilor erau îngrădite, iar creștinilor le erau restabilite toate privilegiile. Edictul oferea și garanția imperială a dreptului creștinilor de a ridica biserici în locurile unde mai înainte se aflau temple păgâne.
Distrugerea templelor păgâne
Kynegios, un trimis imperial special în Gaza a pus în aplicare edictul imperial în luna mai 402. Au fost distruse sau arse opt temple, închinate Afroditei, Hecatei, Soarelui, lui Apollon, zeiței Kore (Persefona), lui Tyche (Fortuna), un Heroon (sanctuar dedicat eroilor zeificați), inclusiv marele templu al lui Marnas (Marneionul)[note 5].
În același timp, un contingent de soldați imperiali au verificat toate casele din oraș, confiscând și arzând statuile idolilor și distrugând mai multe biblioteci private, sub acuzația că ar fi adăpostit “cărți de vrăjitorie”.
Marneionul, marele templu al lui Zeus Marnas, întruchiparea elenistică a zeului semitic Dagon, patronul agriculturii, care fusese venerat în Orient încă din mileniul al III-lea înainte de Hristos a fost ars. I s-a dat foc cu un amestec de pucioaseă, sulf și grăsime și a ars mai multe zile la rând, iar pietrele templului au fost refolosite, ca semn de biruință asupra păgânismului, pentru a pava străzile orașului.
Chiar deasupra ruinelor arse ale Marneion-ului a fost ridicată o mare biserică, cu treizeci și două de coloane masive de marmură, pe cheltuiala împărătesei. Biserica, numită Eudoxiana în cinstea împărătesei, a fost sfințită pe 14 aprilie 404, în ziua Sfintelor Paști. Acest moment a marcat sfârșitul oficial al păgânismului în Gaza.
Ultimii ani ai vieții
În anii următori, Sf. Porfirie și-a continuat lucrarea pentru dezvoltarea eparhiei Gazei. Marcu, biograful său scrie cu entuziasm despre lucrarea sa misionară și filantropică.
În anul 415 d.Hr., Sfântul Porfirie a participat la Sinodul de la Diospolis (gr: Lydda), prezidat de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, la care a fost judecat Pelagius, care fugise la Ierusalim ca urmare a conflictului cu episcopul Hipponei, Fericitul Augustin cu privire la doctrina păcatului originar și a harului dumnezeiesc. Pelagiu s-a dezis de tezele care îi fuseseră atribuite și a reintrat în comuniunea Bisericii.
Sfântul Porfirie și-a continuat lucrarea de propovăduire și așezare a credinței creștine în Gaza până la sfârșitul vieții sale, în ciuda împotrivirii păgânilor, și cu prețul a nenumărate strădanii, suferințe și rugăciuni. A săvârșit încă din timpul vieții nenumărate minuni și vindecări. Sfântul Porfirie și-a călăuzit turma vreme de douăzeci și cinci de ani și a trecut la Domnul în pace în anul 420 d.Hr., la o vârstă înaintată. Sfintele sale moaște se odihnesc în Gaza până în zilele noastre. Sfântul Porfirie este și sfântul ocrotitor al orașului Gaza.
Biserica Sfântului Porfirie
După cucerirea arabă în secolul al VII-lea, Biserica Sf. Porfirie (Eudoxiana) din orașul Gaza a fost transformată în moschee, fiind cunoscută sub numele de Marea Moschee din Gaza.
Actuala Biserică a Sf. Porfirie datează din secolul al XII-lea. Este situată în cartierul Zeitoun al Orașului Vechi și este cea mai veche biserică încă în funcțiune. Mormântul Sf. Porfirie se află în colțul din partea de nord=est a bisericii.
Biserica a rămas deschisă până în zilele noastre. Astfel, pe 11 martie 2013, de praznicul Sf. Porfirie, comunitatea ortodoxă din Gaza, în frunte cu episcopul Alexios (Moschonas) al Tiberiadei a celebrat a 1606-a aniversare a întemeierii bisericii Sf. Porfirie.
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Porfirie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Iubind pe Dumnezeu mai presus de toate, cu frumusețe duhovnicească te-ai împodobit. Purtătorule de Dumnezeu, Ierarhe Porfirie, pentru această grijă lemnului Crucii ție încredințându-se, te-ai arătat făcător de minuni și lucrător al virtuților. Și cu lucrare apostolească creștinat-ai pământul Gazei, o, Ierarhule! Lui Hristos Dumnezeu te roagă să mântuiască sufletele noastre.
Înveșmântat cu viață preasfântă, împodobit ai fost cu veșmânt preoțesc, dumnezeiescule Porfirie, binecuvântate; ca cel vădit prin minunate vindecări, neîncetat roagă-te pentru noi toi.
Glasul al 4-lea:
Podobie: Cele de sus căutând…
Cu preasfinţitele tale obiceiuri fiind înfrumuseţat, cu haina arhieriei te-ai luminat, preafericite de Dumnezeu insuflate, Sfinte Ierarhe Porfirie şi cu înălţările tămăduirilor eşti împodobit, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.
Note
1 – Marcu Diaconul a fost un monah din Schetia (Wadi el-Natrun), în pustia egipteană, în secolul al V-lea și a fost mai apoi hirotonit diacon. Pentru a se ocupa de vinderea proprietăților pe care Sf. Porfirie încă le deținea în orașul său natal, Marcu a plecat la Tesalonic, astfel că, la întoarcere, bunurile aduse au fost distribuite mănăstirilor egiptene și săracilor din și domprejurul Ierusalimului.
Capodopera lui Marcu, Vita S. Porphyrii („Viața Sfântului Porfirie”), cunoscută inițial doar în traducere latină a fost publicată în versiunea greacă originală de M. Haupt în anul 1874. O nouă ediție a fost publicată de Societatea Filologică din Bonn (Germania) în anul 1895. formerly known only in a Latin translation, was published in 1874 by M. Haupt in its original Greek text. A new edition was issued in 1895 by the Bonn.
2 – Textul a supraviețuit în două versiuni, în limbile greacă și georgiană. Henri Grégoire și Kugener (1930), editorii acestei Vita Porphyrii au trecut în revistă problemele privind integritatea textului și au stadiul general al cercetărilor cu privire la acestea.
Printre problemele pe care le ridica textul se aflau absența altor surse documentare privitoare la diferite personalități descrise în text, inclusiv cu privire la figura Sf. Porfirie, în condițiile în care această perioadă istorică era de altfel bine documentată.
Editorii au ajuns totuși la concluzia că textul avea o bază istorică reală și că “soluția celor mai multe probleme este dată de faptul că textul acestei Vita care ne-a parvenit nouă reprezintă o versiune [a textului] revizuită în secolul al VI-lea care “împrumută” elemente din Istoria bisericească a lui Teodoret din Cir din anul 444…”
În sfârșit, Paul Peeters (1941) a publicat și versiunea în georgiană a textului, demonstrând că ambele versiuni păstrate se bazau pe un text original în limba siriacă scris probabil în la sfârșitul secolului al V-șea sau în secolul al VI-lea.
3 – Astfel, în aceeași perioadă, în Alexandria (Egipt) se ajunsese la dramatica distrugere a Serapeumului, unul din cele mai mari temple ale Antichității, urmată la scurt timp de distrugerea templelor din Heliopolis, în Egipt, și din Apameea, în Siria.
4 – Vita Sf. Porfirie îl amintește pe marele zeu gazian Marnas (în aramaică: Marnā, “Domnul”), considerat a fi zeul ploilor și al grânelor, invocat ca apărător împotriva foametei. Marna din Gaza apare pe monede din vremea lui Hadrian. A fost identiticat cu Zeus Krētagenēs (Zeus Cretanul).
Marnas era probabil întruchiparea elenistică a lui Dagon, zeul oriental al grânelor și fertilității. Templul acestuia, Marneionul — ultimul mare centru de cult al păgânismului – a fost ars, la ordinul împăratului, în anul 402. Poporului îi fusese interzis să calce pe pavajul sanctuarului. După distrugerea templului, creștinii au refolosit pietrele din pavajul templului pentru a pietrui piața publică a orașului.
Gaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moștenire fiilor lui Israil, din seminția Iuda; apoi a fost stăpânită de filisteni. De la dânsa luase odată Samson, pe umeri, porțile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgânătatea închinătorilor la idoli, deși se întrupase Hristos Dumnezeul nostru și era luminată în parte cu sfânta credință de Sfinții Apostoli și cu propovăduirea episcopilor care au fost după dânșii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idolești, închinându-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum și Venerei și altor necurați zei elini. De multe ori s-a vărsat într-însa sânge creștinesc, mai ales în vremea urâtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toți preoții și călugării și pe fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioșii. O tiranie și păgânătate ca aceasta se săvârșea în cetatea Gâzei care avea într-însa atât popor, încât nimeni nu putea s-o curețe și s-o lumineze desăvârșit cu sfânta credință, până la Sfântul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvântul. Acesta a întărit-o desăvârșit, pe toți idolii i-a sfărâmat și a ridicat biserică în mijlocul cetății și a câștigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de față.
Sfântul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinți bogați, care, lăsând casa tatălui său, frații și bogăția și fiind de 25 de ani, a mers mai întâi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-și îmbrăcămintea monahicească și viața cea pustnicească. După aceea, petrecând cu sfinții părinți în schit cinci ani, a mers la Ierusalim și, închinându-se făcătoarei de viață Cruci și Mormântului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurându-le, s-a dus în părțile Iordanului și într-o peșteră mare sălășluindu-se, viețuia după Dumnezeu cu post și cu rugăciune neîncetată. Acolo viețuind cinci ani, a căzut în boală și a rugat pe unul din cunoscuți să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav și neputând să meargă singur. Iar la Ierusalim închinându-se în toate zilele, deși bolnav, înconjura sfintele locuri și când nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se târa pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfânta biserică a Învierii lui Hristos și la Sfânta Cruce.
Văzându-l un monah tânăr, anume Marcu – care mai pe urmă a fost scriitorul vieții sale -, ostenindu-se astfel în boală să în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu și a fost trimis de dânsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între frații cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinți, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducându-se, a împărțit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vândut-o pentru trei mii de galbeni. Și i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele și argintul pe toate le-a adus Marcu cu credință lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luându-le, le-a împărțit îndată săracilor și mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.
În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: „Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav și, neputând răbda, am mers și m-am culcat lângă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mântuitorul nostru pironit pe Cruce și era spânzurat un tâlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicând: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”. Iar Mântuitorul a zis către tâlhar: „Pogoară-te de pe cruce și-l vindecă de durerile trupești, precum și Eu te-am vindecat de cele sufletești”. Iar tâlharul, pogorându-se de pe cruce la mine, m-a cuprins și m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pământ, zicându-mi: „Vino la Mântuitorul!”. Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorât de pe cruce, grăind cu mine: „Primește lemnul acesta și-l păzește”. Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos și venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca și cum n-aș fi fost niciodată bolnav”.
După aceasta, netrecând mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului și i s-a încredințat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Așa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dându-i Crucea să o păzească.
Cuviosul Porfirie, viețuind în rânduiala preoției trei ani, episcopul cetății Gaza, care se numea Enea, a murit; și au mers cei credincioși din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugându-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvântul și cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulți în cetate și toți mai marii cetății aceleia erau păgâni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Și i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viață făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfințitul Ilarie, patriarhul Ierusalimului, rugându-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemând pe Porfirie și arătându-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.
Deci, Cuviosul Porfirie mai întâi s-a îndoit, apoi a zis: „Voia Domnului să fie”. Și ieșind de la patriarh a zis ucenicului său: „Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri și lemnului celui de viață făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curând, decât numai după mulți ani”. Zis-a ucenicul: „Pentru ce grăiești așa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămână”. Răspuns-a sfântul: „În noaptea trecută am văzut pe Mântuitorul zicând către mine: „Dă-mi Mie visteria – adică lemnul Crucii – pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoțesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luând-o pe ea, să o împodobești, ca să-și uite sărăcia cea dintâi; căci, deși este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te ferești ca având-o pe ea și rânduind casa, să nu câștigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci și pe Mine mă vei mânia și pe dânsa o vei mâhni, pentru că neprimite sunt ei unele ca acestea, însă să nădăjduiești și să nu te împuținezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ție, chiar de nu te vei aștepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte și mă tem că nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulțime de păcate”.
Acestea zicându-le către ucenic, a mers și s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viață lemn al cinstitei Cruci, vărsând multe lacrimi, și, încuindu-l în sicriu, a mers și a dat cheile prea sfințitului patriarh. Apoi, luând de la dânsul binecuvântare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu și cu un alt tânăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni și, tămăduindu-l, îl avea că slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie și l-a silit prea sfințitul mitropolit Ioan, chiar nevrând, să primească sfințirea ca episcop al cetății Gaza.
Deci plângea cuviosul mult și era nemângâiat, zicând că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; și hirotonindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii și cu oamenii din Gaza, a cărui venire o așteptau satele cele ce erau în jurul Gâzei. Însă popoarele păgâne, adunându-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a așternut-o toată cu spini săpând gropi și ducând mulțime de gunoi, au făcut fum mare și necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creștini și din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creștinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie și osteneală, ferindu-se de gropi, de spini și de fum, ostenindu-se toată ziua, și au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creștinească și aceea mică; pentru că și creștini nu erau mulți iar temple idolești mulțime, încât erau și pe ulițe idoli, iar în mijlocul cetății era un templu mare și frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseța toată cetatea prin mărimea sa, cu înălțimea și cu prea frumoasă zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luându-și scaunul său, a paște turma cea mică a lui Hristos care era acolo.
În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întâmplat de nu era ploaie, ci secetă mare și foamete, încât ziceau toți necurații cetățeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mâniat zeii și au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunându-se toți închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut șapte zile, rugându-se și cântându-i laude; apoi, ieșind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunându-se toți creștinii cu femeile și copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atâtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfântul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune și să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toți îi supăra foametea, dar răbdau și defăimare și ocări de la păgâni, pentru acest necaz.
Sfântul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvârșind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergând înainte cu Sfânta Cruce; și au ieșit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credință. De acolo, cu cântări de laude au mers la biserica Sfântului Timotei, unde erau moaștele altor sfinți mucenici; și așa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porțile cetății încuiate cu tărie; pentru că păgânii, închinătorii de idoli, văzând că ieșiră creștinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, și au stat înaintea porților două ceasuri și nu le-au deschis.
Dumnezeu, însă, văzând răbdarea și lacrimile robilor săi și ascultând rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vânt dinspre miază-zi, precum cândva pe vremea lui Ilie proorocul, și a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerând și tunând și, apunând soarele, a căzut ploaie foarte mare.
Unii din elini, văzând o minume ca aceasta, au deschis cetatea și unindu-se cu creștinii strigau: „Hristos este unicul Dumnezeu adevărat”, și toți intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfântul semn și învățătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Și era numărul bărbaților 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulțumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi și a treia zi, încât a adăpat pământul din destul și s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintâi, încă 127. Apoi tot în același an au venit încă 105 și, primind toți Sfântul Botez, se sârguiau în sfânta credință.
Ceilalți închinători de idoli nu încetau a dușmăni pe Sfântul Porfirie și a supăra pe creștini; căci venind ighemonul în cetate câteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creștini, dându-i mulțime de aur; așa că în toate zilele îi chinuiau pe creștini la lucrările cetății, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfântul Porfirie, văzând nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mâhnea foarte și neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua și noaptea, ca pe cei rătăciți să-i întoarcă la calea cunoașterii adevărului.
După aceea, Varuh, sluga sfântului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuința aceasta: „Un oarecare închinător de idoli locuia pământul bisericesc și era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănând-o, se împotrivea lui Varuh și se făcu gâlceava între dânșii. Atunci, strângându-se ceilalți închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu bețele până la moarte și, crezându-l mort, l-au scos afară din sat și l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul și alți doi creștini, trecând pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcând ca mort, neputând nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-și miște mâinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul și, luându-l, l-au dus în cetate. Dar văzând închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau și au început a-i bate, zicându-le; „De ce faceți o urâciune ca aceasta, aducând mortul în cetate – deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morți să-i scoată la îngropare afară din cetate – și luându-l pe Varuh, l-au legat de picioare și-l târau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergând, a spus Sfântului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sârguință cu ceilalți frați și, ajungând la cei ce-l târau, îi rugă să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărât și pe episcop. Apoi s-a adunat mulțime de popor, care văzând răbdarea și smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărâtorilor lui, a început a se gâlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; și s-a făcut între dânșii gâlceava, căci punându-și mâinile unul pe altul se băteau și era tulburare mare.
Iar sfântul episcop cu creștinii, luând pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind târziu, și, văzând că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui și toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dânsul. Apoi bolnavul a deschis ochii și a vorbit, cerând apă de băut; apoi a început a vorbi spunând tot ce s-a întâmplat. A doua zi veniră mai-marii cetății la biserică cu mulțime de popor și au zis: „Pentru ce ați adus pe mort în cetate, împotriva legii părintești?”. Și a ieșit la dânșii sfântul episcop Porfirie, cu toți cei ce erau cu dânsul; aceștia, văzându-l pe episcop, au început a-l ocărî și a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalți care erau cu dânsul, au început a-i bate. Și îndată fericitul Varuh, luând putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca și cum niciodată nu bolise, și, luând un ciomag mare, a început a bate și a prigoni pe poporul cel păgân și gâlcevitor. Iar ei, văzându-l viu, s-au spăimântat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morți; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniți, au fugit, călcându-se unul pe altul; și i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică până la capiștea lui Marnas; apoi din acea vreme toți păgânii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întâlni cu dânsul. Iar Sfântul Porfirie, mulțumind lui Dumnezeu de acea grabnică și neașteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate și de puterea trupească atât de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotoni pe Varuh diacon și împreună cu el și pe Marcu.
Văzând arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creștinilor de către necredincioși, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugându-l să poruncească să se strice capiștile idolești din Gaza. Apoi a scris și prea sfințitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerând ajutor și mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiștile idolești din Gaza, ca să nu se săvârșească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvârșească porunca împărătească, luând multe ajutoare și mulți ostași din Azot și din Ascalon. Apoi, arătând gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idolești și le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetății. Iar păgânii, adunând mulțime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugându-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetății, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decât pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărâmând idolii într-însele. Și s-a dus iubitorul acela de aur, ca și cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creștin, iar înăuntru era plin de necredință elinească și ajuta elinilor. Iar păgânii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas și nu încetau a face creștinilor supărare.
În acea vreme s-a întâmplat un lucru minunat, care a adus la credință nu puțini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiți cetățeni și soție a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; și se înmulțeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi și mai cumplit. Deci, aducându-se multe femei fermecătoare și vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute și s-a muncit astfel șapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl și mama ei și toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe și săvârșeau rugi în templul lui Marnas, pentru dânsa, cerând ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală și mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toți deznădăjduiau și, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plângând și tânguindu-se pentru dânsa și gândind la sfârșitul ei. Era între dânșii o bătrână creștină. Aceea, alergând la biserică, se rugă cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Și văzând-o Sfântul episcop Porfirie plângând, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzând la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate și îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăși la bolnavă, învățând-o ce să facă și ce să zică.
Deci mergând bătrâna în casa bolnavei, a strâns toate rudeniile celei bolnave, pe părinți și pe bărbat, și a zis către dânșii: „Este aici un doctor bun și iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veți da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?”. Auzind acestea, părinții au zis: „De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie și sănătoasă pe fiica cea iubită”. La fel zicea și bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viața și sănătatea soției lui. Grăit-a către dânșii bătrâna: „Ridicați-vă mâinile voastre spre înălțime și vă întăriți cuvântul cu jurământ, ca să fie credincioasă făgăduința voastră că nu veți defăima pe doctorul acela”. Iar ei, cu osârdie și cu lacrimi ridicându-și mâinile, au zis: „În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viață și veselie va fi nouă fără dânsa?”.
Acestea auzindu-le bătrâna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: „Marele arhiereu Porfirie grăiește ție așa: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El și vie vei fi!”. Și femeia suspinând, îndată și-a dat rodul său și i s-a ușurat durerea. Apoi toți cei ce erau acolo mirându-se, au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!”. Iar a doua zi părinții și bărbatul femeii aceleia și toate rudeniile, venind la Sfântul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerând botezul lui Hristos. Iar sfântul, învățându-i, le-a poruncit să postească și să vină la sfânta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat și pe ei, pe femeia care a născut și pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Și era numărul celor botezați 64.
Înmulțindu-se turma lui Hristos, se înmulțea și pizma închinătorilor de idoli și din zi în zi chinuiau mai amar pe creștini, îngreunându-i cu neîncetate lucrări ale cetății ca pe niște robi, silindu-i la toate cu osteneli și cu răni. Apoi încă și prin țarini și prin grădini le făceau supărări, încât erau credincioșii în mare supărare și sărăcie și nu aveau de unde plăti cele cerute poporului și dăjdiile împărătești. Aceea văzând-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie și o răutate ca aceea adusă credincioșilor de la păgâni neputând să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugându-l că ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dânsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idolești și să îmblânzească sălbăticia elinească.
Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decât să-l elibereze de episcopie pe Sfântul Porfirie. Suindu-se amândoi într-o corabie, s-au dus și, având bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viață sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfânt și înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzând înainte venirea lor și cunoscând dregătoria lor cea arhierească, i-a întâmpinat și i-a cinstit. El, înțelegând pricina călătoriei lor, i-a povățuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-și câștige dorința. „Alergați – le zise – mai întâi la prea sfințitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deși nu merge acum în palatele cele împărătești, fiindcă s-a mâniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios și îmbunătățit căruia vă va încredința pe voi și prin mijlocirea căruia veți câștiga toate. Acela vă va duce la împărat și cu de-amănuntul veți spune despre nevoia voastră și să-i proorociți împărătesei că va naște un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de când a zămislit și vă va face vouă după dorința voastră”.
Iar sfinții Ioan și Porfirie, primind această povățuire și adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie și în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învățat Cuviosul Procopie, mai întâi au mers la sfințitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste și cu dragoste și, aflând pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemând pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina și i-a încredințat lui să aibă grijă de dânșii și să câștige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinții episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioșilor de către păgânii din Gaza, a lăcrimat și, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a zis: „Nu vă întristați, sfinți părinți, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioșii robii Săi și de cei ce le fac strâmbătate îi va izbăvi. Deci rugați-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei și nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineață și pe voi vă voi duce la dânsa veți spune toate cele ce veți voi”. Acestea zicându-le eunucul către episcopi, s-a dus.
A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie la împărătescul palat și i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzând pe arhierei, a apucat înainte a le zice: „Binecuvântați-mă, părinților”. Iar aceia s-au aplecat ei. Și ședea împărăteasa pe un pat de aur și a zis către dânșii: „Iertați-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, având sarcină în pântece; căci se cădea mie ca înaintea ușii să întâmpin pe sfințiile voastre; ci vă rugați Domnului pentru mine, ca să pot naște cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pântecele meu”. Iar sfinții părinți, minunându-se de smerenia ei, au zis: „Cel ce a binecuvântat pântecele Sarei, al Revecăi și al Elisabetei, Acela să binecuvânteze și pântecele tău și rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze”.
Iar ea, poruncindu-le să șadă, a început a grăi: „Știu pentru ce ați suferit atâta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Și de voiți, spuneți-mi și voi că să știu mai bine pentru ce aveți trebuință”. Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creștinilor de către închinătorii de idoli și au rugat-o să dea ajutor celor chinuiți. Iar ea, ascultând cele grăite, le-a zis: „Nu vă mâhniți, sfinților părinți, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniți-vă de cale, căci vă văd osteniți, și rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat”. Acestea zicându-le împărăteasa către sfinții episcopi și dându-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.
Când a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina și pentru ce veniseră, cum și toate răutățile ce se făceau creștinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiștile idolești din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicând: „Știu că cetatea aceea cu mare osârdie slujește idolilor, dar avem trebuință de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor și-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoșându-se vor fugi și se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atâtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dânșii câte puțin? Mai întâi să luăm de la dânșii începătoria cetății, apoi templele lor să le închidem și să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzându-se smeriți, vor cunoaște adevărul și la noi se vor întoarce”.
Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mâhnit foarte și, lăcrimând, a zis: „Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creștinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor”. Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinților episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinții episcopi și le-a zis: „Am spus împăratului despre voi și despre toată nevoia și despre toată cererea voastră, dar nu voiește să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mâhniți, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat până ce el, ascultând, va face voia voastră”. Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.
Sfântul Porfirie, aducându-și aminte de profeticele cuvinte ale Sfântului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: „Ostenește-te pentru noi stăpâna, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îți va da un fiu, care va împărăți înaintea ochilor tăi și mulți ani va viețui întru toată buna sporire a împărăției”. Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie și s-a luminat la față, zicând: „Rugați-vă pentru mine, o! sfinților părinți, ca, precum doriți, să nasc fiu; și de va fi așa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereți, ci și cele ce nu le cereți le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetății Gaza voi zidi o sfântă biserică; deci mergeți în pace și așteptați, rugându-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu”.
După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; și a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinții părinți i-au proorocit, și s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărățit cu Grațian. Și s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăția lui. Și a fost mare bucurie a împăratului Arcadie și la toată împărăția. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinții părinți Ioan și Porfirie, zicând: „Mulțumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereți de la Domnul, sfinților părinți viață și mulți ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă”.
După șapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie și i-a întâmpinat în ușa camerei sale, purtând în mâini pruncul cel de curînd născut. Apoi și-a plecat capul la dânșii și a zis: „Binecuvântați-mă, părinților, pe mine și pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni”. Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea și pe pruncul pe care îl ținea în mâinile sale și au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: „Oare știți, părinților, ce am gândit să fac pentru a voastră cerere?”. Iar Sfântul Porfirie i-a răspuns, zicând: „Pe toate cele ce le-ai gândit stăpâna de la Dumnezeu le-ai gândit, căci într-aceasta noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era așa: mi se părea că stau la Gaza, în capiștea idolească a lui Marnas și a ta înălțime, stând acolo, mi-a dat Sfânta Evanghelie, zicându-mi: „Primește și citește”. Iar eu, luând-o, am deschis-o și am aflat-o la locul unde Domnul grăiește către Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea”. Iar tu stăpâna mi-ai zis: „Pace ție, îmbărbătează-te și te întărește”. Iar eu m-am deșteptat și din aceasta mă încredințez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi”.
Deci spune, stăpâna ce lucru bun ai gândit pentru noi?”. Iar împărăteasa le-a răspuns: „De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfântul Botez; iar voi, mergând, pregătiți o scrisoare de cerere, în care să scrieți toate câte poftiți și, când se va aduce pruncul de la Sfântul Botez, să dați scrisoarea aceluia ce va duce pe mâini pruncul botezat; iar eu îl voi învăța ce să facă și nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rândui bine după voința Sa”.
Deci, ducându-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărâmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar și despre ușurarea credincioșilor de lucrări, de dăjdii și despre începătoria cetății și, în sfârșit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creștine, care era foarte săracă, scăpătată și strâmtorata. Adică să se dea hrană slujitorilor ei și alte lucruri folositoare și de ușurare creștinilor celor chinuiți și scăpătați. Apoi așteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, și s-a îmbrăcat mai întâi cu porfiră, apoi cu scutecele. Deci, aducându-se împăratul cel nou la Sfântul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur și cu argint și tot poporul, purtând haine mai luminate și mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mâinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preț; și era mulțime de boieri și de voievozi, unii mergând înainte, iar alții mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtând platoșe și arme cu aur, care străluceau; și puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba și mărirea, încât Sfântul Porfirie zicea: „Dacă așa este slava împăratului pământesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veșnic!”. Și fiind dus în biserică împăratul cel nou, amândoi sfinții episcopi stând la ușile bisericii, țineau scrisoarea pregătită.
După săvârșirea Sfântului Botez, când toți ieșeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinții episcopi au strigat: „Ne rugăm înălțimii tale, noule împărat, primește rugămintea noastră ca la începutul împărăției tale să te arăți a fi milostiv”. Acestea zicând sfinții părinți, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat și, luând scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizând-o, o citi în auzul tuturor, că așa era învățat de împărăteasă și citind o parte a scrisorii, a învelit-o și, punându-și dreaptă sub capul pruncului, l-a ridicat puțin, ca spre învoire și a strigat: „Poruncește a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvârșească în faptă, deoarece aceasta este cea dintâi poruncă împărătească a lui și nicidecum nu se va schimba!”. Iar toți cei ce vedeau și auzeau aceasta, s-au minunat și s-au închinat binecuvântând și urând mulți ani noului împărat, cel ce a început împărăția sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvântat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărățind împreună cu el și dând poruncile sale spre lucrurile cele bune. Și s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplându-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dându-i mulțumire.
Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieșit în întâmpinare mama lui și, ducându-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicându-i: „Fericit ești, stăpânul meu, că în viața ta văzură ochii tăi împărat ieșit din coapsele tale”. Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzându-l vesel, i-a zis: „Spune de-ți este cu plăcere stăpâne, să știm ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvârșească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici”. Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea și a zis: „Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întâia poruncă a fiului nostru și nu este cu putință a o schimba”. Împărăteasa zise: „Nu este cu putință a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintâi, dar și rugăciunea sfinților bărbați care mi-au proorocit înainte despre nașterea fiului nu este bine a o trece cu vederea”.
Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărătești să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte și, pregătindu-se scrisorile de la ambii împărați, de la Arcadie și de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie și le-a arătat acele scrisori, întrebându-i dacă le sunt plăcute. Deci fiindu-le plăcute și închinându-se împărătesei, i-au mulțumit pentru o sârguință milostivă ca aceea și cu bună înțelegere; și s-au rugat ca să se trimită de la împărați, în Gaza, un bărbat mai credincios decât cel dintâi, ca să ducă la săvârșire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios și temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredințat de împărați să se ducă în Gaza și să rânduiască totul bine și cu credință, după poruncă.
Apoi împărăteasa a dat Sfântului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetății Gaza, asemenea și pentru facerea casei de străini și s-a mai făgăduit să dea cât va mai trebui pentru săvârșirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amândurora și vase bisericești de aur și de argint pentru biserica Cezareei și a Gâzei și aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri și cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinându-se sfințitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dânșii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredințase poruncile împărătești.
Când sfinții părinți Ioan și Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cârmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cârmaciul n-a voit, spunând că este vântul nelesnicios și n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian și ură pe acești dreptcredincioși episcopi. Când au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare și învăluire, de care erau toți în mare frică, temându-se de înecare, și a fost vifor toată ziua și toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineții, Sfântul Porfirie a adormit puțin și a văzut pe Cuviosul Procopie, zicând: „Sfătuiți pe cârmaci să se lase de eresul arian și să-l blesteme, apoi să-l învățați spre Botez și îndată va înceta învăluirea cea înfricoșată.
Deșteptându-se Sfântul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul și celorlalți care erau cu dânsul și, chemând pe cârmaci, i-au zis: „Dacă vei voi să se mântuiască de înecare corabia ta și noi toți, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veșnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credință a eresului tău cel arian și te împărtășește cu credința cea sobornicească”. Iar cârmaciul s-a mirat că sfinții părinți știu această taină, pe care nimeni nu o știa, și a zis către dânșii: „De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credința lui Arie și cred precum credeți voi”. Zicând, viforul a încetat și marea s-a alinat, iar sfinții, învățând pe cârmaci din dumnezeiasca Scriptură și întărindu-l în dreapta credință, l-au botezat.
Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; și au mers pe jos până în cetatea Gaza. Credincioșii, înștiințându-se de venirea lor, le-au ieșit în întâmpinare cu psalmi și cu cântări, ducând înainte Sfânta Cruce și cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzând aceea, s-au mâniat foarte scrâșnind din dinți. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiți de împărat episcopii creștini și că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească și să risipească capiștile zeilor lor. Iar creștinii, mergând cu cinstita Cruce și cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără rușine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzându-i lumânări și cădelnițându-l cu tămâie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înșela cu năluciri de visuri, îndemnând pe fecioare sau pe femei la necurata însoțire.
Deci creștinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliță, îndată a fugit diavolul, aruncând pe idol la pământ, și acesta s-a sfărâmat în multe bucăți, căci era de marmură; și a ucis pe doi oameni necredincioși care, stând acolo, râdeau și batjocoreau cântarea creștinească. Acea minune văzând-o, mulți elini au crezut în Hristos și împărtășindu-se cu creștinii, mergeau la sfânta biserică și au cerut Sfântul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbați și 7 femei. Și s-a făcut bucurie îndoită creștinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor și despre mântuirea sufletelor omenești.
Petrecând fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecându-l creștinii foarte departe. Și după câteva zile a venit în Gaza și Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, având cu sine mulți boieri și pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoșat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunând pe toți începătorii cetății, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărâta pentru risipirea templelor idolești și pentru sfărâmarea idolilor lor. Când s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgânesc ridicând glasul, a început a plânge și a se tângui, pe care lucru Chineghie, neputând a-l suferi, a făcut semn ostașilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate și i-au izgonit din adunarea creștinilor, iar creștinii cu mare bucurie au mulțumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiștile idolești și cu zgomot mare au început a le risipi. Și erau în cetate opt temple idolești vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii și lui Marnas, care era mai mare decât toate și mai cinstit de păgâni. Încă și foarte mulți idoli mai erau în târg și pe ulițe, prin ziduri și prin cetăți, împrejurul cetății, pe drumuri, prin grădini și în țarini; și în zece zile toți idolii aceia au fost sfărâmați și templele idolești le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare și mai frumos, pe care mulți ziceau să nu strice, ci s-o sfințească biserică lui Dumnezeu. Mulți voind astfel și sfătuindu-se, Sfântul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerând de la El încredințare pentru aceea. Și când se săvârșea dumnezeiasca slujbă în sfânta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: „Să se ardă și să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sânge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor și temelia din pământ să se sape și să se arunce; iar în acel loc să se zidească nouă biserică dumnezeiască!”.
Acel copil era de șapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învățat să vorbească astfel; și luându-l au început a-l înfricoșa cu bătăi ca să spună cine l-a învățat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi grecește, spunând aceleași lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas și să se risipească. Și au cunoscut că de la Duhul Sfânt grăiește, căci fiind de șapte ani și neînvățat, vorbea bine grecește. Deci crezând cuvintele copilului, au ars și au risipit templul cel mai frumos lui Marnas până în temelie pe care săpând-o din pământ au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toți călcată; și se tânguiau de aceea păgânii. Apoi, prin toate casele elinești cele încuiate umblând ostașii adunau idolii cei ascunși și, strângând mulțime mare din aceia, i-a făcut grămadă și cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.
Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgâni ai cetății și ușurând necazul făcut de ei creștinilor, s-a întors la împărați. Însă o parte din oaste, după dorința arhiereului, au lăsat-o în cetate, că nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creștinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hârtie, având 30 de stâlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; și în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decât cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfințind-o, săvârșea dumnezeiasca Liturghie, dând mulțumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sângeroasele jertfe ale mincinoșilor zei, a început a se aduce prea curată jertfă, fără de sânge, a adevăratului Dumnezeu.
A zidit apoi și casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini și hrănea pe săraci. Apoi păștea turma lui Hristos cu cuvântul lui Dumnezeu și se mărea numărul credincioșilor în toate zilele, căci mulți din rătăcirea elinească lăsând păgânătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalți elini turbau de mânie și de zavistie, văzând creștinătatea cum înflorește zi de zi și se înmulțește, iar idolatria, veștejindu-se și micșorându-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfântului păstor și a turmei lui. Căci, făcând oarecând gâlceava, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetățean vestit care se numea Sampishie – pentru un lucru care era averea bisericii – s-a făcut sfadă și tulburare din amândouă părțile; căci se adunaseră credincioșii și necredincioșii, ajutând fiecare părții sale. Credincioșii ajutau iconomului, iar necredincioșii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulți necredincioși, aceștia biruiau pe credincioși și au ridicat război, apucând bețe și arme, ucigând șapte oameni credincioși, iar pe mulți i-au rănit și, pornind cu glas fără rânduiala, au alergat în curtea episcopiei, vrând să-l ucidă pe arhiereu, Sfântul Porfirie. Înștiințându-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: „Să fugim, frate, și să ne ascundem puțin, până ce va trece mânia Domnului!”. Și fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credința, orfană de părinți și avea pe moașa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneală mâinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dânsa pe Sfântul episcop Porfirie două zile și o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gâlceava și tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa și a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit și abia răsuflând. Despre toate acestea creștinii, trimițând degrab în Cezariea, au spus antipatului și, acela trimițând oaste, au prins pe toți cei vinovați de tulburare și ucidere și pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alții, bătându-i cumplit, i-a eliberat.
Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgâni și a viețuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieții sale în pace și în bună liniște. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigașele mâini, i-a mulțumit, luminând-o cu Sfântul Botez; iar pe bătrâna bolnavă a tămăduit-o și a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericești. După aceea, voia s-o însoțească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfântul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfințit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvârșit, păzindu-și neprihănită fecioria sa în post și în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălța neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma să, ziua și noaptea.
Apoi a făcut și minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puț adânc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii și întregi; pe o femeie oarecare ținând de eresul maniheilor și fiind plină de meșteșug diavolesc și de basmele eretice, care hulea foarte mult credința cea dreaptă și pe mulți îi înșela la păgânătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzând, a pierit. Și multe alte minuni a făcut Sfântul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscând Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni și 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.
Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, „roditor în toate cele bune” (Coloseni 1, 10), s-a născut în secolul I și a trăit în Smirna – Asia Mică (astăzi orașul modern Izmir, în Turcia).
A rămas orfan la o vârstă fragedă și a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger.
După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunțat la toate bunurile sale și a început o viață castă, îngrijind bolnavii și infirmii.
El se simțea sufletește foarte aproape de Sf. Vucol, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredințându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserică, apoi hirotonindu-l în sfânta preoție.
Sf. Apostol Ioan Teologul mai trăia în acea vreme și, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice.
Cu puțin înainte de a muri, Sf. Vucol și-a exprimat dorința ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei.
Când Sf. Policarp a fost sfințit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos.
Sf. Policarp și-a condus turma cu râvnă apostolică și a fost foarte iubit de cler. Sf. Ignatie al Antiohiei Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu” (prăznuit la 20 decembrie și la 29 ianuarie), îi poartă multă dragoste și mult respect sfântului Policarp.
În timp ce se îndrepta spre Roma unde îl aștepta execuția, Sf. Ignatie i-a scris Sfântului Policarp următoarele:
„Aceste vremuri au nevoie de tine pentru a-L găsi pe Dumnezeu, așa cum piloții au nevoie de vânt și marinarii în furtună caută un port.”
Între anii 161-180 împăratul Romei Marcus Aurelius a început o cruntă persecuție împotriva creștinilor iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, „tatăl tuturor creștinilor” și „ademenitorul întregii Asii”.
În acest timp, la rugămințile credincioșilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna.
Când soldații au venit să-l ia, el i-a întâmpinat și i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu.
Suferințele și moartea sa sunt prezentate în „Epistola creștinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici”, una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creștine.
La judecată, Sf. Policarp și-a mărturisit cu hotărâre credința în Hristos și a fost condamnat să fie ars de viu.
Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, așa că îl pot lega doar cu niște sfori.
Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă.
Văzând că flăcările nu-și fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările.
Corpul martirului Policarp a fost incinerat.
Creștinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său la 23 februarie.
Sfântul Irineu de Lyon (prăznuit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, a păstrat o relatare despre sfânt, pe care o citează și Eusebiu de Cezareea în a sa Istorie ecleziastică (V, 20):
„Eram foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica”, îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, „dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a șezut și a vorbit, cum a pășit, cum a gândit în viață, cum era înfățișarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan și cum povestea el însuși ceea ce a auzit de la alți mărturisitori ai Domnului despre viața, învățăturile și minunile Sale”.
„Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenție cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în fața lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt și binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat și și-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!”
În timpul vieții, sfântul episcop a scris mai multe epistole către obștea sa și către alți oameni, dintre care singura care a supraviețuit până astăzi este Epistola către Filipeni, care, după mărturia Sf. Ieronim, a fost citită în bisericile din Asia Mică la sfintele slujbe.
Această epistolă a fost scrisă de sfânt ca răspuns la dorința Filipenilor de a primi niște scrisori despre martirul Ignatie (prăznuit la 20 decembrie) care erau în posesia Sf. Policarp.
Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Policarpe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Roade cuvântătoare aducând Domnului, Înţeleptule Ierarh Policarp, prin fapte Dumnezeieşti, te-ai arătat după vrednicie Dumnezeiesc ierarh, fericite. Pentru aceasta astăzi, luminându-ne cu cuvintele tale, lăudăm pomenirea ta cea vrednică de laudă preaslăvind pe Domnul..
Icos
Adăpându-te cu bunătatea înțelepciunii, ai umplut din ea turma ta de cunoștința lui Dumnezeu; și ai făcut să strălucească întreita lumină a Dumnezeirii, învățând că Tatăl este nenăscut, că Fiul este născut și că Duhul Sfânt este purces; și ai propovăduit în chip lămurit o singură Dumnezeire și o singură slavă; și păgânătatea idolilor din mijloc ai scos-o, aducând ca niște roade coapte, preamărite, sufletele celor ce cred în Sfânta Treime; întru Care ne-am botezat, întru Care și credem preaslăvind pe Domnul.
Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000, pp. 152, 198) precizează că Sf. Policarp trebuie reprezentat un episcop bătrân, cu barba rotundă și despărțită în două.
Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare.
Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp și a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?” Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm”.
Stăpânitorul auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguință, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.
Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.
Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:
Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deșertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflându-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: „Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem”. Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.
Sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: „Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu”. Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: „Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp”. Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.
În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.
Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Având mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvântare de la maica sa și s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dânșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din țară în țară și, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.
Petrecând multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.
Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rânduiala și starea lui, ci ședea mai jos decât toți, ca un om simplu.
Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfârșitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvântătoare zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule”. Și a adormit în pace.
Apoi, adunându-se mulți episcopi la îngroparea Sfântului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începându-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alții vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brâu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfântul Duh, ocârmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mântuirea sufletelor omenești și făcând minuni mari.
Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.
Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu – pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfârșindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.
Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească – pentru că era seara târziu – și, luând puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: „Policarpe!”. El a răspuns: „Ce este, Doamne?” Grăit-a îngerul: „Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată”. Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvârșeau într-însa multe fărădelegi.
Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mâhnea zicând: „Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn și unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească”. Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deșteptând iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: „Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu ești într-însa, părinte”. Grăit-a părintele: „Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră”.
Arătându-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, când au ieșit amândoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis până la unul pe toți care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând și căutând spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci”.
După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică și de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi și însângerați, pentru că toate hainele de pe dânșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.
În casa stăpânitorului era un creștin, care a zis către stăpânitor: „De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău”. Și, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: „Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrând, de aici”. Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieșit și a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.
După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gâlceavă mare, plângere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducându-și aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: „Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire”. Și, trimițându-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-și înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpânitorul și începătorii cetății au rugat pe sfânt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult și adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alți ani.
Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mâinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna – în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturisește despre aceasta, zicând: „Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dânșii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp și noi – zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrân. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decât mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli”.
Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dânsul, zicându-le: „Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu”. Pe același Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: „Mă cunoști oare?” El i-a răspuns: „Te știu că ești cel întâi născut al diavolului”. Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânșii, căci se sârguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfântul Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osândit”. Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.
După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfârșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: „Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuți, încât toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau târâți pe hârburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau”.
Între alți răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergând la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.
Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzând fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.
Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptându-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dânsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzând pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieșit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blândețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirându-se, au zis între dânșii: „Era drept să suferim atâta osteneală și sârguința pentru căutarea bătrânului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănânce și să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.
El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întâmpinat în cale și, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi”. Ei, mâniindu-se și ocărându-l, l-au aruncat din caretă și, căzând, bătrânul și-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.
Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: „Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu ești Policarp?” El a răspuns: „Eu sunt.” Grăit-a judecătorul: „Cruță-ți bătrânețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: „Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”.
Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mâinile spre cer și, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozește, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci”.
Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brâul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânșii: „Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte”.
Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfântul Policarp, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvârșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfântului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt și înălțându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată de vânt, așa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sânge neobișnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.
După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.
Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de preț, adunându-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin. Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sunt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârșit pomenirea Sfântului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai – adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinților celor aleși, precum a săvârșit pătimirea și Sfântul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.
Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cerească Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
