Articole

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)


 

Sfântul Dorotei (cca. 255 – 362) a fost episcop al Tirului, în Fenicia (azi în Liban), în secolul al IV-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 5 iunie.

Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului - miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului – miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Dorotei este menționat de Eusebiu de Cezareea ca fiind un preot învățat din Antiohia, și eunuc din naștere.

În timpul persecuției lui Dioclețian (în jurul anului 304) este constrâns să plece în exil la Odyssopolis (azi Varna, în Bulgaria) pe malurile Mării Negre, de unde se poate întoarce abia la sfârșitul persecuției lui Licinius, în anul 320.

Apoi păstorește în pace Biserica din Tir mulți ani, și participă și la Sinodul I Ecumenic din anul 325.

Când împăratul Iulian Apostatul începe a-i persecuta pe creștini (361), bătrânul episcop este constrâns din nou să plece în exil la Odyssopolis, unde este totuși arestat de trimișii împăratului și torturat fără să se țină cont de vârsta lui înaintată (avea peste 100 de ani).

Moare mucenicește în urma acestor chinuri în 362 și este socotit în ceata mucenicilor.

Lui Dorotei îi este atribuită scrierea Viețile proorocilor și ale apostolilor (uneori numite Actele celor 70 de Apostoli).

Aceste vieți au fost în timp integrate în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Dorotei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Cu învăţături ortodoxe, sfinţite mucenice, propovăduind, dar dumnezeiesc sfânt pe tine însuţi te-ai adus Făcătorului, întâi în pustnicie cu cuviinţă vieţuind, a doua cu mucenicia tare pătimind; şi după lege ai luat răsplătirea biruinţei de la Hristos Dumnezeu.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Dorotei, episcopul Tirului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului


 

Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) -  foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară.

Sfântul Dorotei a fost episcop al cetății Tirului, pe vremea împărăției lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, iar pentru prigoana cea cumplită care era atunci împotriva creștinilor, el și-a lăsat scaunul și s-a ascuns prin locuri neștiute. După aceea, împărățind marele Constantin și Biserica lui Hristos luând alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăși în Tir la scaunul său și păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulți de la rătăcirea închinării de idoli la Dumnezeu. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăția, la început nu dușmănea pe față Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau țările, să muncească și să ucidă pe creștini.

Iar Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare care se făcea credincioșilor, și-a lăsat iarăși scaunul Bisericii Tirului, fugind de mâinile muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii ce vin la arătare de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă… Deci, ieșind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l Dumnezeu la cununa mucenicească. Și a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi și răbdând felurite pătimiri, și-a dat în munci fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la nașterea sa o sută și șapte ani. Și a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară. El a scris viețile prorocești și apostolești și alte cuvinte folositoare și tâlcuiri, iar acum, fiind el însuși scris în cartea vieții, se sălășluiește cu acei sfinți, ale căror vieți le-a scris.

Sfântul Ierarh Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei

A trăit în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820) și a patriarhului Tarasie al Constantinopolului.

Acesta l-a călugărit și l-a trimis împreună cu un alt tânăr monah Teofilact, într-o mănăstire aproape de locul unde apele Mării Negre se unesc cu Marea Marmara, unde cei doi monahi s-au ostenit în rugăciune și ascultare.

După un timp, patriarhul i-a învrednicit cu cinstea arhieriei.

Pe Teofilact l-a așezat mitropolit în Nicomidia (capitala Bitiniei), iar pe Mihail episcop în Sinada (oraș din Frigia).

După ce patriarhul Tarasie a murit, i-a urmat Nichifor.

În timpul acestuia, împăratul Leon Armeanul a pornit din nou lupta împotriva sfintelor icoane.

Episcopul Mihail a mărturisit plin de curaj înaintea împăratului învățăturile dreptei credințe.

Pentru acest lucru a fost exilat împreună cu mitropolitul Teofilact al Nicomidiei și cu patriarhul Nichifor al Constantinopolului.

Mutat din loc în loc cu exilul, a fost surghiunit, răbdând multe necazuri, până când şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfinţitul său cap se păstrează astăzi la Marea Lavră din Muntele Athos.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei

Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Mihail, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca un soare mare răsărind, ai luminat pe toţi cu lumina faptelor tale celor bune şi cu strălucirile minunilor, purtătorule de minuni, cel ce eşti numit cu nume îngeresc.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei, pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul


 

Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest Sfânt Mihail, după cum s-a învrednicit a fi de un nume cu îngerul cel mare al puterilor cerești, tot astfel și viața lui a fost îngerească, de vreme ce și-a luat asupră-și curăția cea feciorească și celelalte fapte bune. El s-a afierosit lui Dumnezeu din brațele maicii sale și s-a arătat slujitor ales al Lui, primind din tinerețe viața monahicească, împreună cu Sfântul Teofilact al Nicomidiei, în zilele Preasfințitului Patriarh Tarasie. Acesta i-a trimis pe amândoi la o mănăstire ce era zidită lângă gura Mării Euxinului, unde întru ostenelile monahicești nevoindu-se, au sporit în faptele cele bune și au câștigat îndrăzneală către Dumnezeu prin rugăciunile lor.

O dată, pe vremea secerișului, fiind arșiță mare și neavând apă, și slăbind de multă sete, s-au rugat lui Dumnezeu și un vas de aramă uscat l-au făcut să izvorască apă multă spre trebuință; pentru că Domnul face voia celor care se tem de El și ascultă rugăciunile lor. Această minune a fost asemenea cu aceea de demult care s-a făcut în pustie, când Dumnezeu a scos apă din piatră poporului lui Israel celui însetat; și cu alta, când Samson, murind de sete, a izvorât izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii asinului.

După aceasta, strălucind viața cea îmbunătățită a acestor cuvioși părinți ca o rază de stea, Preasfințitul Patriarh Tarasie i-a judecat pe ei a fi vrednici de treapta cea înaltă a arhieriei. Deci, pe fericitul Teofilact l-a pus mitropolit în Nicomidia; iar pe Sfântul Mihail, sfințindu-l episcop, l-a trimis în Sinad. Și păștea bine turma lui Hristos cu cuvântul și cu chipul vieții sale.

Apoi Preasfințitul Tarasie ducându-se din viața aceasta, iar după dânsul venind Nichifor ca patriarh la scaunul Bisericii Constantinopolului, iarăși s-a ridicat viforul eresului luptărilor împotriva sfintelor icoane, care acum era blestemat de al Șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți. Aceasta s-a făcut fiindcă răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vătămându-se de acel eres, a pornit prigoană împotriva Bisericii lui Hristos, numind sfintele icoane idoli și lepădându-le; iar pe cei care se închinau lor muncindu-i și pierzându-i în multe feluri de chinuri. Și a izgonit pe Preasfințitul Patriarh Nichifor și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși de la scaunele lor; iar în locul acelora, a ridicat pe ereticii cei de un gând cu el; și se vedea atunci urâciunea pustiirii șezând la locurile cele mai de cinste.

Atunci Sfântul Mihail s-a arătat că este vestit mărturisitor al dreptei credințe și mustrător al relei credințe a ereticilor. Pentru că întărindu-se și înțelepțindu-se de darul Sfântului Duh, toată ura potrivnicilor lui Dumnezeu a împilat-o și a astupat gurile ereticilor care huleau închipuirile cele dumnezeiești. Iar împăratul Leon cel cu nume de fiară, nesuferind limba lui cea aspră, care certa cu îndrăzneală rătăcirea ereticilor, a pus înainte pe arhiereul lui Hristos la cercarea judecății celei nedrepte. Iar Sfântul Mihail, netemându-se de îngrozire, nici slăbind cu mintea, a strigat cu glas mare: „Cinstesc sfânta icoană a Mântuitorului meu Iisus Hristos și a Preacuratei Fecioare Maicii Lui, și a celorlalți sfinți, și mă închin lor; iar de porunca ta nu mă îngrijesc și întru nimic o socotesc”. Iar Leon fiind înfruntat, s-a umplut de mânia cea de fiară și a osândit pe mărturi­sitorul lui Hristos la izgonire. Deci Sfântul Mihail a răbdat multe și amare mâhniri și necazuri, fiind gonit din loc în loc, până ce a ajuns în lărgimea cerească și a câștigat odihna cea veșnică. Astfel săvârșindu-și alergarea cea bună, s-a împodobit cu îndoită cunună și s-a adăugat lângă arhierei, ca un arhiereu, lângă mucenici, ca un mucenic, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfântul Ierarh Donat, episcopul Evriei (†387)

foto si articol preluate de pe doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Donat, episcopul Evriei

Sfântul Donat, Episcopul Evriei a păstorit în Evria, în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395).

Datorită vieţii curate, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni.

Sfântul a trecut la cele veşnice în anul 387.

 

Viața Sfântului Ierarh Donat, Episcopul Evriei

Sf. Ier. Donat, Episcopul Evriei (†387) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Donat, Episcopul Evriei (†387) – foto preluat de pe doxologia.ro

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, acest Sfânt Donat a fost episcop în cetatea care se numește Evria, din Epirul vechi.

Aproape de cetatea aceea se afla un loc ce se numea Soria, unde era și un izvor de apă, din care dacă ar fi băut cineva, îndată cu amar murea.

Aflând de aceasta Sfântul episcop Donat a mers la izvorul acela cu clerul său și când s-a apropiat de izvor, îndată s-a auzit un tunet și a ieșit din izvor un balaur mare și înfricoșător, care mergea împotriva alesului lui Dumnezeu și încerca să împiedice cu coada picioarele catârului pe care era călare arhiereul.

Iar Donat cu biciul cu care bătea catârul său, a lovit pe balaur care se apropiase pe la spate și îndată balaurul acela a murit, iar clericii cei ce erau pe lângă episcop și poporul, văzând acea minune, au adunat lemne și aprinzând foc, au ars pe balaurul acela, ca să nu se vatăme văzduhul cu otravă, căci era foarte mare.

Iar apă din izvorul acela nu îndrăznea nimenea să bea.

Deci, Sfântul Donat făcând rugăciune, a binecuvântat izvorul și, scoțând mai întâi singur apă, a băut; apoi a poruncit și tuturor fără frică să bea și au băut toți din destul și nu s-au vătămat.

Deci, mărind pe Dumnezeu, s-au întors la casele lor.

Mergând odată în alt loc uscat și fără de apă și văzând pe cei ce erau acolo foarte însetați de arșița cea mare și slăbiți de sete, a săpat o gropniță mică cu mâinile sale și, rugându-se lui Dumnezeu, a scos izvor de apă, care curgea cu îndestulare totdeauna.

Încă și din cer a pogorât apă îndestulătoare, pentru că la vreme de arșiță și de secetă mare, rugându-se către Domnul, îndată s-a vărsat ploaie mare și a adăpat pământul bine și îndestulare de roduri s-a făcut cu rugăciunile lui.

În acele vremi, fiica împăratului Teodosie era foarte bolnavă, fiind muncită de duhul cel necurat.

Și era în mâhnire mare împăratul și împărăteasa pentru fiica lor, deoarece numai pe acea fiică o aveau.

Dar, aflând de făcătorul de minuni Donat episcopul, îndată a trimis împăratul la Epir, ca să cheme la sine pe toți episcopii părții aceleia, ca să se binecuvânteze de la dânșii.

Și, venind episcopii Epirului la Constantinopol, i-a primit pe ei împăratul cu cinste și cu dragoste și i-a întrebat, zicând:

Cine este între voi Donat episcopul, care cu biciul a omorât un balaur și a scos apă din pământ uscat și ploaie din cer de la Dumnezeu a cerut?”.

Și i-au arătat lui pe Sfântul Donat.

Iar împăratul, sărutându-l, l-a dus la împărăteasă, apoi s-au aruncat la picioarele sfântului, rugându-se și zicând:

Robule al lui Dumnezeu, fie-ți milă de noi, că numai o fiică avem și aceea cumplit pătimește, fiind chinuită de diavol! Și am adus mulți doctori și preoți, dar nimic n-au putut să ne ajute.

Deci pe sfinția ta te-am ostenit, ca să vii aici, auzind de darul cel mare al lui Dumnezeu ce este în tine, ca tu să izgonești dintr-însa pe diavol, cu puternicile tale rugăciuni către Dumnezeu. Și de o vei tămădui pe ea, jumătate din averile ei vei lua”.

A zis sfântul: „Unde este fecioară, ca să o văd pe ea?”.

Și l-au dus la dânsa; iar diavolul, îndată, nesuferind venirea alesului lui Dumnezeu, a răcnit și aruncând pe fecioară, a fugit dintr-însa; și s-a făcut tinăra sănătoasă.

Și s-au bucurat împăratul și împărăteasa și multe daruri i-au făcut sfântului. Dar el nimic nu voia să ia din cele ce i s-a dat lui.

Însă văzând obiceiul cel bun și bună credință a acelora, i-a rugat, ca să i se dea un loc la episcopia lui, care se afla aproape de un sat al lui, ce se numea Omfalie, ca acolo să-și zidească o biserică. Și îndată împăratul i-a dăruit locul acela și cu scrisoarea sa l-a întărit.

Zăbovind sfântul la Constantinopol, a murit un om oarecare, pe care ducându-l la îngropare, un altul ce-i împrumutase bani, având zapisul celui mort, îl ținea și nu lăsa să îngroape trupul, până ce nu i se va da lui datoria; și era datoria aceea de două sute de galbeni.

Iar Sfântul Donat, avându-și locuința aproape de casa acelui cetățean mort, a auzit ceartă și adunare multă de popor și a zis către episcopi:

Să mergem și să rugăm pe acel împrumutător, să lase să îngroape trupul datornicului său cel mort”. Iar episcopii n-au voit să meargă.

Atunci a mers singur Donat acolo și văzându-l, aceea care rămăsese văduvă după bărbat, a căzut la picioarele lui zicând:

Fie-ți milă de mine, omule al lui Dumnezeu, de vreme ce de îndoită primejdie sunt cuprinsă, că și de bărbat m-am lipsit și nici trupul a i le îngropa, nu mă lasă împrumutătorul. Deci, sfătuiește-l pe acela, sfinte, ca să dea celui mort slobodă îngropare, ca să nu putrezească în casă”.

Iar sfântul a întrebat-o: „Știi cu adevărat cu cât este dator bărbatul tău omului acestuia?”.

Răspuns-a femeia: „Domnul meu, mai înainte cu câteva zile, mi-a zis bărbatul, că i-a plătit datoria, dar zapisul a rămas la împrumutător”.

Iar arhiereul lui Dumnezeu ruga pe împrumutător, zicând: „Lasă, fiule, ca să îngroape trupul celui mort, iar datoria ți se va da ție după aceea”.

Iar împrumutătorul, fiind aspru la obicei și nedrept, nu numai că n-a ascultat, ci și cu cuvinte de necinste a ocărât pe sfânt.

Atunci sfântul episcop, apropiindu-se de patul pe care zăcea mortul și cu mâna atingându-se de cel mort, a strigat, zicând: „Ascultă, omule!”.

Și îndată mortul a înviat și, deschizându-și ochii, a zis: „Iată, eu sunt, părinte și stăpâne!”.

A zis către dânsul sfântul: „Scoală-te și vezi ce vei face cu cămătarul, care spune că nu i-ai plătit datoria, căci zapisul tău îl are la sine”.

Iar mortul ridicându-se în sus și toți spăimântându-se de acel minunat lucru, apoi, căutând groaznic spre împrumutătorul său, l-a ocărit pentru minciună și i-a vădit nedreptatea lui, spunând când și în ce loc i-a plătit datoria de două sute de galbeni.

Și nu avea ce să mai răspundă împrumutătorul, ci stătea tremurând și tăcea ca un mut.

Iar omul cel ce înviase, cerându-și înapoi zapisul său de la împrumutător și luându-l în mâini, l-a rupt, șezând pe pat.

Apoi, căutând la arhiereu, i-a zis: „Bine că m-ai deșteptat, dreptule, pentru vădirea păcătosului acestuia! Deci, poruncește-mi mie ca iarăși să adorm”.

Și i-a zis sfântul: „Mergi în odihna ta, fiule, de vreme ce acum te-ai liberat de zapisul tău”.

Și îndată omul acela a adormit iarăși cu somnul morții.

Și toți cei ce au văzut acea înfricoșată minune și au auzit despre aceea, au preamărit pe Dumnezeu și s-au minunat de puterea cea mare a plăcutului lui Dumnezeu.

În timpul zăbovirii acelui Sfânt Donat, în Constantinopol nu a plouat și a fost secetă; deci, prin rugămintea împăratului, a ieșit sfântul afară din cetate, rugind pe Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului cel uscat.

Și îndată s-a vărsat o ploaie atât de mare încât poporul zicea: „Iată al doilea potop va fi”.

Iar împăratului îi părea rău de Sfântul Episcop Donat, că se va îmbolnăvi de ploaia cea fără de măsură, fiind numai într-o haină.

Însă, când s-a întors în curtea împărătească, s-au văzut hainele pe el desăvârșit uscate și nici urmă de umezeală având; pentru că nici o picătură de ploaie n-a picat pe el și foarte mult s-au minunat toți.

Iar împăratul se veselea de un plăcut al lui Dumnezeu ca acesta, mulțumind lui Dumnezeu că în zilele împărăției sale a trimis Domnul pe un luminător ca acesta al lumii și făcător de minuni.

Și după multe vorbiri cu dânsul, l-a liberat la scaunul său și i-a dat toată îndestularea spre zidirea și înfrumusețarea bisericii celei noi, pe care voia sfântul să o ridice la locul zis mai sus.

Mergând într-ale sale, Sfântul Donat, a zidit o biserică prea-frumoasă cu cheltuiala împăratului, unde însuși și-a gătit într-însa mormânt.

Apoi ajungând la bătrânețile cele desăvârșite, s-a dus către Domnul, ca să stea înaintea Lui în ceata Sfinților Ierarhi și să slăvească pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Cel de toți sfinții slăvit, în veci. Amin.

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului din Cei Șaptezeci este pomenit de Biserica Ortodoxă în 27 aprilie și împreună cu Cei Şaptezeci în 4 ianuarie.

Sfântul Simeon a fost fiul Sfântului Apostol Cleopa, fratele mai tânăr al Sfântului Iosif Logodnicul.

El a fost martor la minunile Domnului Iisus Hristos și astfel a crezut în El.

După ce Apostolul Iacov, primul episcop al Ierusalimului a fost ucis în anul 62 sau 63 d.Hr., creștinii de acolo l-au ales pe Apostolul Simeon să îi ia locul (Patriarh al Ierusalimului 62–107, precedat de Apostolul Iacov cel Drept, urmat de Iustus I).

În timpul împăratului Traian, el a fost pârât la guvernatorul roman Atticus că făcea parte din spița Regelui David și că mărturisește credința creștină.

Păgânii l-au capturat pe Sfântul Simeon, deja în vârstă de 100 de ani, și l-au torturat vreme îndelungată, iar apoi l-au dat la moarte martirică prin răstignire pe cruce.

Sfântul Simeon este menționat în Fapte 13,1: “Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci și învățători: Barnaba și Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, și Saul.”

 

Imnografie

Troparul Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Glasul 1

Pe tine, rudenia lui Hristos, Simeoane ierarhe și mucenicul cel tare, cu sfințenie te lăudăm, cel ce ai pierdut înșelăciunea și ai păzit credința. Pentru aceasta prăznuind astăzi preasfântă pomenirea ta, dezlegare de păcate luăm prin rugăciunile tale.

Condacul Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Glasul al 4-lea

Ca o stea prea mare biserica câștigând astăzi pe grăitorul de Dumnezeu Simeon, se luminează strigând: Bucură-te, cinstită podoabă a mucenicilor.

Condac (glasul al 2-lea):

Sionului celui de sus făcându-te cetățean, scaunul Sionului celui de jos ai luat și bine turma ți-ai povățuit la staulul cel ceresc. Împreună te-ai răstignit cu Hristos, Simeoane, urmând patimii celei dumnezeiești.

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Simeon trebuie zugrăvit în chipul unui bărbat foarte bătrân, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

cititi mai mult despre Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului si pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Viața Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului, a fost văr de al doilea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu, acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului. După uciderea Sfântului Apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului.

Acest Sfânt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfântului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credință, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin și Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, și Cleopa au fost frați buni de tată și de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soție, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfânt Simeon. Ajungând în vârstă și auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului și după Înălțarea la cer, a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblând prin cetăți și prin sate, învățând și făcând minuni; luminând popoarele cu lumina sfintei credințe și pierzând întunericul închinării idolești. Iar în acel timp Sfântul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfântului Iosif logodnicul, ținea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întâiul episcop acolo; și fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioșii evrei doborându-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.

După uciderea Sfântului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit și Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, și acest sfânt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul și fiul de frate al lui Iosif și rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfântului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăși a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfântul Simeon, fiind că o biserică a Sfântului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducând pe cei rătăciți la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulți ani, pe vremea împărăției lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întâi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creștin. În timpul acela era prigonire de la împărații Romei, asupra seminției lui David și asupra celor ce credeau în Hristos. Și erau cercetați cu dinadinsul pretutindeni, când se afla cineva din neamul lui David și se pierdeau, ca nici urmă din acea seminție împărătească să nu rămână între evrei, ci să stăpânească veșnic împărații Romei pământul iudeilor. Asemenea și cei ce credeau în Hristos erau chinuiți și uciși, pentru ca zeii păgânești să fie cinstiți prin toată lumea.

Deci, Sfântul Simeon, ca cel din Seminția lui David și ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgâni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrân Sfântul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca și Hristos Domnul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Notă: Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfânt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul și fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credință este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus ziși scriitori vechi de istorii ai Bisericii grecești, se dovedește această. De unde se arată și aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului și fiul lui Iosif, ci văr”.

Iarăși prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinților șaptezeci de Apostoli, și în cuvântul sub numele Sfântului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfânt Simeon așa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa și altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, așa ca și cum ar fi fost văr din frați.

În această lună și zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a câștigat fericitul, pentru că se numea Simon și nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif și frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa și văr din frați cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind și numărat între cei șaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfântul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici frații lui Hristos n-au crezut în El”. Iar frații aici, spune Sfântul Teofilact, sunt fiii lui Iosif, pe care Sfântul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomenește: Iacov, Iosie, Simon și Iuda. Ci și aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice și Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintâi din cei șaptezeci și Iosie asemenea din cei șaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărțirea prin toată lumea a Sfinților Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfântul Apostol Pavel în întâia epistolă către Corinteni, în cap. 15, și zicând: Mulți sunt până acum, iar oarecare s-au și mutat.

Iar despre Sfântul Simeon al lui Cleopa și rudenie a lui Hristos, știut este că a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui și a făcut cu dânsa șase fii, patru feciori și două fete, adică pe Maria care se numește fiica lui Cleopa și pe Salomeea pe care o pomenește Teofilact în tâlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost și a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a și cunoscut Domnul în frângerea pâinilor.

Cleopa, și după Înălțarea Domnului și după primirea Sfântului Duh, a fost viu și s-a sfârșit prin mucenicie. Iar Sfântul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viața aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, că Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa și să facă cu dânsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soție, de care lucru Gheorghe Chedrin zice așa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinți, a luat-o de soție și dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.

Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfântul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Și stătea lângă Crucea lui Iisus, mama lui și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfântul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui și locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, având locuință împreună. Deci, să se știe, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon.

Sfântul Sfințit Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei (Secolele III – IV)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei

Sfântul sfințitul mucenic Vasile sau Vasilevs (lat. Basileus) a fost episcop de Amasia, în Pont, la începutul secolului al IV-lea, până la moartea sa mucenicească în anul 322, în timpul persecuției împăratului Liciunius.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 26 aprilie, iar aducerea moaștelor pe 30 aprilie.

Sf. Sfințit Mc. Vasilevs, episcopul Amasiei (Secolelel III - IV)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Vasilevs, episcopul Amasiei (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Părintele nostru Vasile a devenit episcop al Amasiei în Pont, în timpul Marii Persecuții a lui Dioclețian, Maximian și Maximin Daia.

Atât prin predica sa, cât și prin exemplul său, el a arătat că unui creștin i se cuvine să fie întotdeauna pregătit să-și verse sângele pentru Hristos.

Mai apoi, la sfârșitul persecuțiilor sângeroase, a întărit credința Bisericilor din Pont, a participat la sinoadele de la Ancira și de la Neocezareea (314) și a învățat pe credincioșii săi cum să se ferească de erezii.

Convertirea sfântului Constantin la creștinism și preluarea puterii în Occident (312) părea să anunțe sfârșitul persecuției, când diavolul a găsit în Licinius (308-325) un instrument pentru planului său împotriva creștinismului.

De origine modestă, Liciniu și-a câștigat prin talentele sale militare stăpânirea asupra provinciilor dunărene și, după ce a recunoscut suveranitatea lui Constantin și s-a căsătorit cu sora sa Constanția, a fost trimis la Nicomidia pentru a pune capăt cruzimilor lui Maximin Daia.

Dar, după ce l-a răsturnat pe Maximin, a preluat puterea asupra Imperiului Roman de Răsărit și, arătându-și adevărata față, s-a răzbunat și mai aprig împotriva ucenicilor lui Hristos.

Soția lui Licinius avea o servitoare creștină frumoasă și castă, numită Glafira, de care Licinius s-a îndrăgostit, căutând cu orice preț să-și satisfacă patima. Informată de un curtean,

Glafira a povestit totul lui Constanția. Pentru a scăpa de împărat, aceasta a răspândit vestea că servitoarea sa a fost cuprinsă de o criză de epilepsie și, îmbrăcată în haine bărbătești, a fost trimisă la Amasia.

Glafira a fost primită cu căldură de sfântul Vasile și i-a donat o sumă mare de bani din partea lui Constanția pentru a construi o biserică, ceea ce sfântul a și făcut.

Dar când Glafira a scris stăpânei sale, pentru a-i da vești despre ea și despre mersul lucrărilor la noua biserică, scrisoarea a fost interceptată și a ajuns în mâinile lui Licinius, care a trimis imediat ostași la Amasia, cu ordinul de a aresta tânăra femeie și episcopul Vasile.

Dar când soldații au ajuns la Amasia, au aflat că Glafira și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu cu câteva zile în mai înainte. Atunci au arestat pe Vasile și l-au dus, legat ca pe un miel la junghiere, urmat de doi dintre diaconii săi: Teotim și Partenie.

Într-una dintre zilele petrecute în închisoare, sfântul Vasile a avut o descoperire care i-a vestit felul în care urma să pătimească pentru Hristos precum și numele succesorului său.

În dimineața următoare, s-a prezentat în fața lui Licinius care, impresionat de seninătatea și demnitatea lui, a părăsit audiența, lăsându-l pe prefectul Nicomidiei să continue ancheta.

Acesta i-a propus lui Vasile să treacă cu vederea cazul Glafirei și nu numai să-i lase viața, ci și să-l cinstească cu înalta funcție de pontif al templelor, cu condiția să accepte să cinstească zeii Imperiului, ca orice cetățean roman.

Sfântul episcop a luat cuvântul și, amintindu-le păgânilor toate ororile și actele ignobile comise de zeii mitologiei, le-a arătat cât de absurd este să adori astfel de monștri.

Apologia sa nu a avut însă efect asupra înțelepciunii întunecate de patimi a auditorilor săi și, după ce o nouă încercare a prefectului a eșuat, a fost condamnat la moarte prin ordinul împăratului (322).

Spre surpriza tiranilor sfântul s-a bucurat să fie astfel eliberat de legăturile acestei vieți trecătoare și a început să cânte imne de mulțumire, psalmi și rugăciuni pentru turma sa cea duhovnicească.

Apoi, după ce și-a îmbrățișat frații, și-a întins gâtul, spunând călăului: „Fă, prietene, ceea ce ți s-a poruncit!”

Departe de a se mulțumi cu această execuție, Licinius a ordonat ca trupul sfântului să fie aruncat în mare.

Dar, în noaptea următoare, un înger le-a vestit însoțitorilor episcopului Vasile, Teotim și Partenie diaconii, că sfântul îi așteaptă la Sinope.

Când au ajuns în acest oraș, îngerul le-a reapărut și i-a condus până la un loc de pe malul mării unde au aflat sfintele sale moaște (prăznuirea aflării moaștelor sfântului se face pe 30 aprilie).

În ciuda șederii sale în apă, trupul a fost găsit neputrezit și emanând un miros minunat, capul fiind atașat de restul corpului cu urmele ușor marcate de sabie, cu o linie roșie.

Moaștele lui au fost mai apoi aduse la Amasia, unde au fost depuse cu cinste în biserica construită de sfânt.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Vasilevs, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Biruind porunca împăratului, ai câştigat Împărăţia Cerească, Sfinţite Mucenice Vasilevs, întru care dănţuind, adu-ţi aminte de noi, cei ce cinstim pomenirea ta, sfinţite mucenice.

 

Viața Sfântul Sfințit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei

Sfântul Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei și Sfintele Cuvioase Iusta și Glafira - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei și Sfintele Cuvioase Iusta și Glafira – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

După pieirea lui Maxențiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaș dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin și pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăția Romei cea de la Apus a avut ușurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaș al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu și în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credință.

Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoțind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăție, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur și cu puțini ostași au putut scăpa. Dar deși au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui niște răni de netămăduit și cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu fața în jos la pământ și i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ținea numai în oase. Apoi și oasele lui, fiind fără carne și sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Și n-a murit până ce nu și-a mărturisit păgânătatea și tirania sa, căci cu nevinovăție prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta și pe zeii săi blestemându-i, a murit.

Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soția sa, cu multă slavă și prăznuire. La început era pace și liniște pretutindeni, veselie și bucurie între creștini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăși s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăția Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu și s-a întors iarăși la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărățea cu Constantin și avea în însoțire pe sora acestuia, care era creștină, de aceea primise creștineasca credință și se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creștinătate, ba încă să o și apere. După aceea, împărățind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin și i-a dăruit împărăția Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, și precum lui Hristos Domnul, așa și împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaș.

Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos și s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăși pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, și a ridicat asupra creștinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărătești și din toată curtea pe toți cei ce erau creștini – senatori, boieri, slugi și înarmați -, făcându-se foarte străin de acoperământul și de sprijinul lui Hristos. Și întorcându-se către basmele elinești și către viața cea necurată, a început fără de rușine a se tăvăli în necurățiile trupești, făcându-se nesățios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile și fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creștine cu sila le luă, spre ocara sfinților și spre întinarea credinței în Hristos Dumnezeu.

Auzind de aceasta binecredincioasă și creștina împărăteasă, soția lui, al cărui nume era Constanția, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul și îl înștiința prin scrisori pe fratele său, Constantin. Și avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă și deplin înțeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credința creștină, din Italia, de neam cinstit și binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei și a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubește și voiește să fie cu dânsa; apoi îi poruncește ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngrețoșat de un păcat ca acela și a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei și de pizmă ei, i-a spus acel lucru și o rugă, zicând: „Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul, de Care tu te temi și Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credință îi slujește, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoțire fără de lege”.

Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o și mai mult pentru întreaga ei înțelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Și întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira și-ar fi ieșit din minte; că zace bolnavă și este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulțime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preț, haine scumpe și toate cele trebuincioase. Încă și slugi și slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuința ei. Și încredințând-o unor oameni cinstiți și binecredincioși din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părțile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; și să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea și pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbătești și au ieșit din cetatea Nicomidiei. Și, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a țării Pontului.

Văzând Glafira frumusețea acelei cetăți, a zis către slujitorii ei: „Dacă vom afla aici neam creștinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; și le-a poruncit să întrebe despre creștini. Și au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetățean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creștini și că ei caută pe cei de o credință cu dânșii, a alergat singur la ei și i-a rugat să vină în casa lui și să stea cât vor voi, spunându-le că el este creștin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulți creștini și au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie și au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânșii și episcopul cetății aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun și plin de darurile duhovnicești. Acela întrebându-i cine sunt și de unde sunt, Glafira cea înțeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creștină cu credința, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soției împăratului Liciniu, spunând și despre pricina înstrăinării sale.

Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs și Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toți creștinii Amasiei. Aceasta a zis și robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă și înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creștinii nu aveau o biserică înăuntrul cetății, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii și toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris și la împărăteasa, stăpâna sa, înștiințând-o unde este, la cine petrece și despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârșirea și împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie și cu osârdie a trimis la dânsa avere multă și daruri bisericii și episcopului și i-a scris încredințîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

Dar nu după puțină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului și, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum și unde se află și a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creștinesc și pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită și Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat și l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înștiințat că a murit.

Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie și Teotim, toți pe cale pătimind multe răutăți de la ostașii cei pagini și cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniță, iar Partenie și Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniță, cu numele Elpidifor, care era creștin cu credința și primitor de străini. Acel Elpidifor, știind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniței cu care se cunoștea, ca să aibă neoprită intrarea în temniță la episcop, el și amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau și cântările cele din toate zilele le săvârșeau în temniță împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopții acesta a strigat pe străjer și l-a întrebat de diaconii săi și despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguința. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: „Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate blîndețile lui”, și, cântând ceilalți psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: „De mă voi sălășlui la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-și mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit și plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul știa cele ce zicea, că sfârșitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

După sfârșitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: „Fraților, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi și sunt aproape; însă nu vă temeți, nici să slăbiți de necazurile ce au să fie; ci bărbătește și neclintiți să petreceți în credință, ca să nu vă aflați rușinați la venirea Domnului. Apoi să fie deșteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte și cu neabatere priviți spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs și ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase și plăcute ale lumii acesteia să le socotiți că niște gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceți moștenitori împreună cu toți sfinții, săturîndu-vă de dulceața Împărăției Lui. Să mai știți încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul și mi-a spus care îmi va fi sfârșitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniți, ci întoarceți-vă acolo și să întăriți pe frați întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeți episcop la voi, în locul meu; pentru că așa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.

Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obișnuita sa învățătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: „Tu, frate, ești ales de Dumnezeu să slujești fraților prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primești răsplătire veșnică la cer. Îți încredințez pe acești doi frați ai mei. Să nu-i părăsești, ci împreună cu dânșii să petreci în necazuri și să te ostenești oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.

După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor și pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînștiințîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie și a poruncit ca iarăși să-l ducă pe sfânt în temniță. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: „Îți voi ierta ție pentru Glafira și cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie și vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: „Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar și toată împărăția sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voiește să ia de la mine, căci te sârguiești a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu și a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voiești a mă depărta de slava cea fără de sfârșit și fără de moarte și a mă cinsti cu cele de puțină vreme și grabnic pieritoare, a căror podoabă și lumină este ura și întunericul cel netrebnic. Dar de voiești să mă asculți pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie și te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru și nu este mai milostiv, mai drept și mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăiește-te și te depărtează de la deșartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.

Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: „Spuneți-i lui Vasilevs iarăși, sfătuindu-l să se supună voinței noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncați în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăși a mers la sfânt și i-a zis: „Între viață și moarte ești acum, omule! Una din amândouă alege-ți: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să știi că de sabie și de înecarea mării te-ai apropiat”.

Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat și a răspuns: „Eu, Dumnezeului meu și Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea și a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiți dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înșii și vor fi aruncați în vremea judecății Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpânește pe toți, în focul gheenei cel nestins și în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Deci faceți cu mine ceea ce voiți, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat și înecat în mare cum ai zis, ci și la munci fără de număr pentru Hristos; și cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”.

Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înțelegând tribunul că-i este cu neputință a-l sfătui și a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul și să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulți creștini și mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peștilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, și, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii și cu mulți creștini.

Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostașilor câțiva arginți, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puțin cu cunoscuții săi. Iar aceștia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-și genunchii pe malul mării și întinzându-și mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce ai făcut cereștile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele și ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea și toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni și în toți ești și de-a pururea petreci și faci voia celor ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele și păzește pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăvește-o pe ea de ispitele elinești și de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească și strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale crește-o și înmulțește-o. În toată cetatea aceasta și în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet și cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; și pe același popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ți placă ție, că întru toți să se preamărească numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Zicând „Amin”, pe Elpidifor și pe amândoi diaconii i-a cuprins și i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinților nevăzuților noștri vrăjmași; ci a sfărâmat cursele lor și pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmașii noștri. Închinați-vă, fraților și fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți. Amin!”. După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: „Săvârșește-ți, prietene, porunca ta!”. Și iarăși, plecându-și genunchii, și-a întins grumajii bucurându-se și veselindu-se; apoi, tăindu-l, și-a săvârșit nevoința sa cea bună.

După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostași, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: „Ne temem că nu cumva să știe împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Și așa ostașii, luând o luntre pescărească și punând într-însa trupul și capul mucenicului, s-au dus departe de la mal și le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul și în altă parte trupul. Creștinii de pe mal plângeau și priveau, între care era și Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului și a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.

În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: „Episcopul Vasilevs a venit în Sinope și acolo vă așteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui și, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânșii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: „Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar și eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs și mi se părea că-i dădeam mina și împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: «Precum vezi, ție îți va fi dat»”.

Deci, luând Elpidifor aur destul și toate cele de trebuință pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii și au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaște, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: „La dreapta cetății să aruncați mreaja în mare, că veți afla mărgăritarul cel căutat!”. Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela și oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă și într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulțime de ostași; și a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: „Iată, vezi pe cel pe care îl cauți! Deci, mâine de dimineață să-l iei pe el”.

Deșteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetății, unde a găsit semnele acelea și locul pe care în vis i-l arătase îngerul; și îndată au văzut acolo niște pescari dregându-și mrejile pentru vânat și a zis către dânșii Elpidifor: „Ce voiți să vă dăm, numai să aruncați mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi și orice veți vâna al nostru să fie?”. Pescarii s-au învoit și au tocmit prețul. Deci, au aruncat sorții, Elpidifor cu diaconii și asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorțul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim și n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorți pe numele lui Partenie, dar și pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: „Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă și nădăjduiesc spre El, că nu în deșert va fi încercarea aceasta”.

După ce au aruncat-o, pescarii au simțit greutatea în mreajă și, zâmbind, au zis unul către altul: „Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalți”. Și, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; și schimbându-și cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăși să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor și cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar prețul cel tocmit să și-l ia. Dar ei nu voiau să-și ia prețul, deoarece nu pescuiseră pește, ci trup omenesc. Însă, fiind siliți de Elpidifor, l-a luat. Scoțând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie și cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta și se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup și aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup și numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul și bun miros ieșea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruță și l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creștin.

Astfel s-a sfârșit pătimirea Sfântului Sfințitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârșit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creștinătate și despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oștirii sale și ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu și l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a și murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu și se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea și închinăciunea de la toți, în veci.

Amin.

Sfântul Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei (✝613)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei

Cel întru sfinți părintele nostru Teodor Sicheotul, episcop de Anastasiopolis, a trăit în secolul al VI-lea și încă din tinerețe a trăit în pustnicie, nevoindu-se în numele Domnului.

S-a bucurat de un mare renume și a fost cinstit ca un sfânt de pe când era încă în viață. Sfântul Teodor a trecut la Domnul în anul 613.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 22 aprilie.

Sf. Teodor s-a născut în satul Sicheot din Galatia (în Asia Mică).

Pe când se afla încă în pântecele maicii sale, aceasta a avut o vedenie în care i s-a descoperit că fiul ei avea să fie dăruit cu har de la Dumnezeu.

Ea își dorea ca fiul ei să devină ostaș, astfel că atunci când acesta a împlinit șase ani, i-a dăruit o cingătoare de aur amintindu-i de dorința ei, însă Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Purtătorul de Biruință i s-a arătat, cerându-i să-și lase fiul să slujească lui Dumnezeu când avea să crească.

La școală, copilul Teodor era foarte silitor și cuminte și nu se lua niciodată la ceartă cu ceilalți copii.

Încă de la vârsta de opt ani, a căutat să îl imite în nevoință pe Ştefan, un călugăr îmbunătățit care trăia în casa lor, astfel că, în Postul Mare, cu voia mamei sale, sfântul nu mânca la cină altceva decât câte puțină pâine.

La vârsta de zece ani, băiatul se îmbolnăvește de moarte. Familia lui l-a adus atunci la biserica Sf. Ioan Botezătorul.

Două picături de apă s-au scurs de pe icoana Mântuitorului din turla bisericii, iar acestea l-au vindecat.

Curând după aceasta, tot cu voia mamei sale, Sfântul a găsit alinare și singurătatea pe care și-o dorea ducându-se în timpul nopții în biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe.

Râvna sfântului era atât de statornică încât mai mulți membri ai familiei sale au început să îi urmeze în unele din nevoințele sale.

Nevoințele Sf. Teodor au devenit din ce în ce mai aspre după ce, la vârsta de doisprezece ani, Hristos i s-a arătat sfântului în vis, zicându-i că acestea îl vor duce la mare și veșnică bucurie în Împărăția Cerurilor.

Tânărul sfânt făcea multe și mari lucrări cu puterea Domnului care lucra prin el. Rugându-se el, Dumnezeu a trimis ploaie într-o regiune care suferea mult de secetă.

La vârsta de paisprezece ani, Sf. Teodor a plecat din casa părinților săi, mutându-se aproape de biserica Sf. Mare Mucenic Gheorghe, ca să-și continue nevoințele în singurătate.

A primit darul vindecării în acea vreme și l-a vindecat și pe un tânăr îndrăcit.

Din râvnă și iubire de Dumnezeu s-a nevoit trăind vreme de doi ani într-o peșteră, trăind doar cu puțină pâine și apă pe care i le aducea un diacon, respirând doar printr-o mică deschizătură în peșteră.

Sfântul aproape a murit din pricina asprimii vieții în peșteră, dar și-a revenit după ce a fost a scos afară de acolo.

Aflând despre evlavia tânărului, episcopul locului, Teodosie l-a hirotonit preot pe Sf. Teodor atunci când acesta avea doar șaptesprezece ani, iar mai târziu el a fost tuns și în monahism la Ierusalim.

Întorcându-se în locurile sale natale, sfântul a continuat să trăiască în apropierea Bisericii Sf. Gheorghe, vindecând pe mulți de diferite boli, propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu, înconjurat de monahi care voiau să învețe din înțelepciunea lui și să-i urmeze practicile ascetice.

Sfântul a reușit să-și convingă și familia să îmbrățișeze viața monahală.

Pe măsură ce înainta în vârstă, Sf. Teodor și-a înmulțit nevoințele ascetice.

De la Sf. Paști și până la Nașterea Domnului, Sfântul a trăit într-o cușcă de fier atârnată de o stâncă, fiind ferecat cu lanțuri grele și cu o platoșă de oțel.

Altă dată s-a închis într-o peșteră de la Botezul Domnului și până la Paști, ieșind doar sâmbăta și duminica pentru a propovădui cuvântul Domnului.

Pentru viața lui sfântă și pentru nevoințele lui, sfântul a vindecat pe mulți bolnavi și îndrăciți, iar fiarele sălbatice se îmblânzeau în preajma lui, mâncându-i din palmă.

Din pricina numărului mare de monahi adunați în jurul său, Sfântul a fost nevoit sa construiască o biserică mare pentru aceștia.

Tot în acea vreme, moare episcopul din apropiata cetate Anastasiopolis, iar cetățenii orașului cer ca Sf. Teodor să le fie episcop.

Lucrând cu mare râvnă pentru bunăstarea Bisericii ca episcop al cetății, el nu se bucura de cinstea ce i se aducea și de viața în mijlocul cetății, dorindu-și să se întoarcă la nevoințele sale pustnicești.

În cele din urmă i s-a îngăduit să-și părăsească îndatoririle de episcop pentru a se întoarce la slujirea din mănăstirea sa.

Sfântul Teodor a proorocit că Biserica avea să aibă de înfruntat mișcarea iconoclastă.

Dezvăluind aceasta Patriarhului Toma al Constantinopolului, sfințitul patriarh i-a cerut Sf. Teodor să se roage ca el să moară mai curând, ca să nu apuce acele vremuri.

Patriarhul Toma a trecut la Domnul în anul 610, cu rugăciunile Sfântului, iar la scurtă vreme Sfântul l-a urmat.

 

Imnografie

Tropar (glas 2):

Cunoscut fiind din scutece sfințit, și arătându-te plin de daruri, ai luminat cu minunile lumea și mulțimile dracilor le-ai gonit, lucrătorule de sfințenie, Teodore. Pentru aceasta, roagă-te pentru noi Domnului.

Condac (glas 3)

Ca pe unul ce prin faptele cele bune te-ai suit ca pe o căruță de foc, purtătorule de Dumnezeu, ai alergat către locașurile cele cerești. Şi ca un înger viețuind împreună cu oamenii ca un om, dănțuiești împreună cu îngerii. Pentru aceasta te-ai și arătat locaș dumnezeiesc al minunilor, preacuvioase Teodore.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei si pe: www.trinitas.tv; doxologia.ropaginiortodoxe.tripod.com

 

Viața Sfântului Ierarh Teodor Sicheotul, Episcopul Anastasiopolei

Sf. Ier. Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei (✝613) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Teodor Sicheotul, episcopul Anastasiopolei (✝613) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

În pământul Galatiei este un sat ce se numește Sicheia, sub stăpânirea cetății lui Anastasie, care este prima sub stăpânirea Ancirei, ce este departe de Anastasiopolia ca la douăsprezece stadii. De acolo era patria Cuviosului Teodor Sicheotul, care s-a zămislit cu minune în pântecele maicii sale, ce se numea Măria, din bărbat vestit, cu numele Cozma, slujbaș împărătesc, pe vremea împăratului Iustinian cel Mare. Căci atunci când a zămislit maica sa, Măria, în noaptea aceea adormind, a avut o vedenie minunată: a văzut o stea prea mare și prea luminoasă pogorându-se din cer în pântecele ei. Și deșteptându-se Măria, a spus aceasta maicii sale Elpidia și surorii, sale Despina, care viețuiau lângă dânsa.

După aceea s-a dus la un oarecare părinte înaintevăzător, care în sihăstrie petrecea în liniște ca la șase stadii de la satul acela, și acea vedenie înfricoșătoare pentru zămislirea ei, i-a spus-o lui. Iar starețul acela, învățând-o cu duhovnicești sfătuiri despre viața cea plăcută lui Dumnezeu, i-a zis: „Pruncul cel ce s-a zămislit în tine, va fi cu adevărat om mare, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu; pentru că steaua aceea luminoasă însem­nează slavă împărătească, precum socotesc tâlcuitorii de vise cei înțelepți. însă de tine nu se va spune așa, adică steaua cea văzută de tine mai înainte nu vestește putere împărătească pe pământ, ci slavă de fapte bune și de darurile lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le va turna în cel zămislit de tine, pentru că voiește ca pe robii Săi să-i sfințească în pântecele cel de maică, mai’înainte de nașterea lor”.

Aceasta mai înainte proorocind-o Măriei văzătorul stareț și din destul învățând-o, a eliberat-o cu pace. Deci s-a înștiințat despre aceasta și Teodosie, episcopul cetății lui Anastasie, și acela aseme­nea gândea la vedenia aceea, că pruncul ce se va naște, va fi lumină lumii. Iar Măria întorcându-se de la stareț, petrecea după sfatul lui cu plăcere de Dumnezeu în întreagă înțelepciune, fără bărbat, împreună cu mama și cu sora sa.

Iar când s-a împlinit vremea nașterii, a născut Măria pe acest rob al lui Dumnezeu și botezându-l după obiceiul creștinesc, l-a numit Teodor, care se tâlcuiește dar al lui Dumnezeu, cu însuși numele arătând mai înainte, că pruncul acela are să fie pentru lume mare dăruire de la Dumnezeu. Și făcându-se pruncul de șase ani, dorea maica sa să-l înscrie mai înainte de vreme în rânduiala ostășească; deci îi gătea lui brâu de aur și haine de mult preț, și alte lucruri de trebuință la rânduiala ostășească. Și dorea să meargă la Constantinopol, ca acolo să facă ostaș la împărat pe fiul său. Dar i s-a arătat ei în vis Sfântul Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Pentru ce la un sfat ca acesta te-ai hotărât pentru fiul tău, o, femeie? Nu te osteni în zadar, pentru că împăratul cel ceresc are trebuință de fiul tău!”

Deci deșteptându-se din somn Măria, a început a plânge și a zice: „S-a apropiat moartea copilului meu”, căci i se părea că va muri degrabă. Dar pruncul creștea cu anii și cu înțelegerea, iar când era de opt ani l-a dat maică-sa la învățătura cărții. Și cu darul lui Dumnezeu învăța mai bine decât toți copiii și era mai iubit decât toți pentru obiceiurile sale cele bune; pentru că în copilăreștile jocuri avea bărbătească înțelegere, păzindu-se de tot cuvântul de jurământ sau de hulă, și chiar și pe ceilalți copii îi oprea de la acelea, împăcând toate certurile și bătăile dintre copii.

Era în casa acelor femei, un bărbat bătrân, cu numele Ștefan, temător de Dumnezeu și dreptcredincios, pe care ca pe un părinte îl cinsteau pentru viața lui cea îmbunătățită. Pe acesta văzându-l copilul Teodor postind până seara în Sfântul Post cel de 40 de zile, și o mică fărâmitură de pâine cu apă gustând seara, s-a aprins cu dragostea cea dumnezeiască și a început a urma postirii lui, înfrâ-nându-se și el tot așa. Iar când se întorcea de la școală la vremea prânzului, îl silea maică-sa să mănânce cu dânșii, dar el nu voia. După aceea, ca să nu fie silit la mâncare, a început a nu se mai întoarce la vremea mesei acasă, ci toată ziua ședea la școală până seara. Iar seara mergea mai întâi la biserică împreună cu Ștefan la obișnuita cântare și se împărtășea cu Preacuratul Trup și Sânge al lui Hristos Dumnezeul nostru, apoi mergea acasă târziu și primind o mică bucată de pâine cu apă, se întărea.

Și îl sileau maică-sa și ceilalți casnici ca să mănânce fiertură și celelalte mâncări, iar el nicidecum nu voia. Și a rugat maică-sa pș dascăl, ca la vremea prânzului să slobozească pe copil de la școală acasă și să-l silească să mănânce cu dânșii, căci din cauza nemancării era foarte uscat cu trupul. Iar el nu mergea acasă, ci se suia în muntele ce era acolo, unde era biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe. Acolo, Sfântul Mare Mucenic arătându-i-se la vederea ochilor în chip de tânăr preafrumos, îl ducea înăuntrul bise­ricii; și se îndeletnicea în biserică Teodor cu citirea cărților sfinte, până ce trecea vremea prânzului. Și iarăși mergea de la biserică ca și cum ar fi mers de acasă la școală, iar seara, întrebându-l maică-sa pentru ce n-a venit să prânzească, răspundea: „Nu învățasem stihurile și pentru aceea m-a oprit”. Și iarăși ruga maică-sa pe dascăl, ca să lase pe Teodor să prânzească la vremea cea cuviin­cioasă. Iar dascălul cu jurământ adeverea că după cererea ei cea dintâi, în toate zilele îl slobozea pe Teodor cu ceilalți copii de la școală, la vremea prânzului.

Și înștiințându-se maică-sa, cum că Teodor la prânz se suie în munte la biserică, a trimis o slugă să-l aducă cu forța de acolo și cu multe certări îl îngrozea să vină să prânzească, iar el, neascultând-o, își păzea obișnuita înfrânare. Și fiind el de zece ani, a năvălit o boală oarecare peste satul acela și mulți boleau foarte, iar unii și mureau. Atunci s-a vătămat de acea boală și fericitul copil Teodor și era aproape de moarte, deznădăjduit de ai săi. Deci luându-l aproape mort l-au dus la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, ce era aproape, și l-au pus în fața altarului. Iar în vârful bisericii sub cruce era închipuirea feței Mântuitorului și dintr-aceea au picat două picături de rouă asupra copilului cel bolnav și îndată s-a sculat sănătos și s-a dus acasă, mulțumind lui Dumnezeu. Dormind el nopțile între casnicii săi, când toți erau cuprinși de un somn greu, mergea la dânsul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și-l deștepta, zicându-i: „Scoală-te, Teodore, căci luceafărul a răsărit și a sosit vremea rugăciunii celei de dimineață; de aceea să mergem la biserica Sfântului Gheorghe”. Iar copilul îndată cu sârguință și cu bucurie se scula.

Deci, la început i se arăta Sfântul Gheorghe în chipul lui Ștefan, cel din casa lor. După aceea în însăși chipul său i se arăta lui, deșteptându-l în fiecare noapte și ducându-l la biserică. Iar diavolii, vrând pe cale să îngrozească pe .copil, se prefăceau în lupi și în diferite fiare și se repezeau asupra lui. Dar Sfântul Mucenic, mergând înaintea lui și purtând sulița în mâini, izgonea acele înfricoșate năluciri și lui Teodor îi poruncea să nu se teamă. Astfel, fâcându-se acestea în toate nopțile, maică-sa și celelalte femei deșteptându-se din somn și pe Teodor neaflându-l în pat, s-au mirat și au cunoscut că mergea noaptea la biserică. Și se minunau, cum de cu seară culcându-se să doarmă în mijlocul lor, se scoală nesimțit de nimeni. Deci, se temea maica sa ca nu cumva să-l mănânce fiarele pe copil, căci în acea vreme se auzise că un lup răpește nu numai dobitoacele, ci și pe copiii cei mici. Pentru aceea cu certuri îl îngrozea să nu iasă din casă la biserică mai înainte de răsăritul soarelui, de vreme ce locul acela era pustiu. însă fericitul copil nicidecum nu asculta pe maica sa, ci la obișnuita vreme a nopții deșteptat fiind de Sfântul Gheorghe, pleca la biserica lui, neștiut de nimeni.

Odată, când se lumina de ziuă, deșteptându-se maica sa și femeile cele cu dânsa și pe copilul Teodor neaflându-l în pat, s-au umplut de mânie; și alergând la biserică, l-au luat de acolo și apucându-l maica lui de păr, îl trăgea spre casă, bătându-l foarte rău. Și nu l-au slobozit toată ziua din casă, iar spre noapte l-au legat de pat, ca să nu iasă nicăieri. Și în acea noapte Sfântul Marele Mucenic Gheorghe s-a arătat în vis maicii lui Teodor și femeilor celor cu dânsa, având sabia încinsă la coapsă, pe care scoțând-o, le îngrozea cu mânie, zicându-le: „Voi tăia capetele voastre, dacă veți mai bate pe copilul acesta și veți opri venirea lui către mine”. Iar femeile deșteptându-se cu spaimă mare din somn, spuneau acea înfricoșată arătare și îngrozire a mucenicului una alteia, căci toate una și aceeași vedenie văzuseră. Și îndată dezlegând pe sfântul copil, îl dezmierdau cu cuvinte mângâietoare, ca să nu se mânie pe dânsele că l-au bătut. Și îl întrebau, cum mai înainte de a se lumina de ziuă merge la biserică, ieșind din casă, și nu se teme de fiare. Iar el le spunea, cum că în toate nopțile venea la el un tânăr luminos și îl deștepta și îl ducea la biserică, apărându-l de năluciri pe cale. Deci, au cunoscut femeile, că Sfântul Mucenic Gheorghe, pe care îl văzuseră în vedenie, i se arată lui și îl apără. Din acea vreme, întru nimic nu mai opreau pe Teodor, ci l-au lăsat spre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, zicând: „Voia Domnului să fie!”

Acest fericit copil avea o soră mică, cu numele Viata, pe care mama lui o născuse din alt bărbat, fiindcă, sfătuind-o rudeniile, se mai măritase încă o dată. Acea copilă îl iubea pe fratele său Teodor și adeseori îi urma lui ziua, pe când mergea la biserică, și se ruga cu dânsul împreună și se sârguia să urmeze vieții lui. Pentru că Duhul lui Dumnezeu lucra și într-însa, ca și în Teodor. Nu departe de casa lor era o biserică a Sfântului Mucenic Emilian, care în acea țară a Galatiei, în cetatea Ancirei, pe vremea împărăției celui fără de lege Iulian Paravatul, a fost răstignit pe cruce după multe munci.

În biserica acelui mucenic intrând fericitul Teodor, petrecea toată noaptea în rugăciune. Iar odată adormind la miezul nopții, i s-a făcut o astfel de vedenie. I se părea că stă înaintea unui împărat care ședea pe scaun într-o slavă mare, înconjurat de mulțime mare de ostași, și o femeie prea luminată, îmbrăcată în porfiră, era de-a dreapta împăratului; și l-a auzit pe Acela zicându-i: „Nevoiește-te, Teodore, ca să primești plata cea desăvârșită în împărăția cerului; iar Eu și pe pământ te voi face cinstit și te voi preamări înaintea oamenilor!” Această vedenie i s-a făcut în anul al l2-lea al vieții lui. Și din acel ceas cu mai multă dorire către Dumnezeu și cu dragoste aprinzându-se, a început mai mult a se osteni. Deci s-a închis într-o cămară a casei sale și a petrecut într-însa de la praznicul sfintei dumnezeieștii Arătări (Botezul Domnului) până la praznicul Duminicii Stâlpărilor, în post și rugăciune, îndeletnicindu-se cu citirea cărților și vorbind cu însuși Dumnezeu. Iar mai ales în două săptămâni ale Sfântului Post cel de 40 zile, în cea dintâi și în cea din mijloc, nu vorbea nimic cu nimeni, ci, petrecând cu adâncă tăcere, își adâncea toată mintea sa în Dumnezeu.

Iar după trecerea sfântului și marelui post, sosind praznicul învierii lui Hristos, urătorul diavol nesuferind să-l vadă pe un îmbunătățit copil ca acesta, gândea cum l-ar pierde. Și a meșteșugit un vicleșug într-acest chip: într-una din zile, s-a prefăcut în chipul unui tânăr, Gherontie, care învăța împreună cu Teodor la școală, și mergând la Teodor, l-a chemat cu el spre răcorire. Și luându-l, l-a suit pe un deal înalt, ce se numea Tzedrama, și stând pe o piatră mai înaltă, a început a ispiti pe Teodor, ca și altădată în pustie pe însuși Domnul nostru Iisus Hristos, zicându-i: „De voiești, o, bunule Teodore, să-ți arăți vitejia ta, aruncă-te de aici jos”. Iar Teodor a răspuns: „Mă tem, de vreme ce această înălțime este nemăsurată”. Zis-a diavolul: „Tu mai mult decât toți ai fost mai viteaz la școală, iar acum te temi de aceasta? Iată eu nu mă tem, ci îndată voi sări jos”. Teodor a zis: „Să nu faci aceasta, ca să nu mori căzând”. Iar diavolul se întărea, zicând că nici o primejdie nu va pătimi. Teodor a răspuns: „Dacă vei face aceasta tu mai întâi și te voi vedea întreg, apoi și eu după tine voi urma”. Și îndată diavolul a sărit din înălțime jos, în acea adâncime fără măsură, apoi stătea acolo în dreptu-i și chema la sine pe Teodor, ca și el asemenea să se arunce.

Iar Teodor văzând aceasta, s-a spăimântat și gândea în sine, cum Gherontie, care mai înainte nu avea niciodată o îndrăzneală ca aceea, a putut să sară jos fără vătămare din așa înălțime de deal. Gândind el acestea, iar diavolul strigându-l de jos și chemându-l la sine, îndată s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și, apucând de mână pe Teodor, i-a zis: „Vino aici și urmează-mi! Nu asculta pe ispititorul, care caută sufletul tău! Pentru că acesta nu este Gheron­tie, ci vrăjmașul neamului nostru”. Atunci a dus mucenicul pe copil în biserica sa, în care zăbovind, au venit la el maica lui și bunica sa și îl rugau pe fericitul să se întoarcă acasă, de vreme ce multe ru­denii și prieteni se adunaseră la ei la ospăț și-l așteptau. Iar el știind Scriptura, că dragostea acestei lumi este vrăjmașă lui Dumnezeu, pentru că cel ce voiește să fie lumii prieten, se face vrăjmaș lui Dumnezeu, nu i-a ascultat, ci dezlegându-și brâul său cel de aur și scoțând haina de mult preț de deasupra și gherdanul, le-a aruncat, zicând: „Știu că vă temeți să nu le pierd; deci luați-le, iar pe mine lăsați-mă”. Iar el nu a mers.

Și auzind de un părinte îmbunătățit, care se numea Glicherie, că este ca la zece stadii de satul lor, într-un loc liniștit, s-a dus la el, voind să se binecuvânteze și să se povățuiască de către dânsul. Iar Glicherie, fiind bărbat mai înaintevăzător și cunoscând că în copil este Duhul lui Dumnezeu, l-a primit cu dragoste și bucurie. Și a zis către el, zâmbind: „Fiule, iubești chipul monahicesc?” Copilul a răspuns: „îl iubesc foarte mult, părinte, și doresc cu tărie a mă învrednici aceluia”. Și atunci era secetă mare în părțile acelea și, ieșind amândoi din chilie, au mers și au stat înaintea bisericii Sfântului Ioan Botezătorul. Și a zis Cuviosul Glicherie către fericitul copil Teodor: „Fiule, să plecăm genunchii și să ne rugăm Domnu­lui, ca milostivindu-Se, să ne dea ploaie și să adape pământul cel uscat; din acestea vom ști, de suntem în numărul drepților”.

Aceasta a voit să facă starețul, nu ca ispitind pe Domnul, ci nădăjduind că sunt bineprimite rugăciunile lui la Dumnezeu. Deci, plecându-și genunchii, s-au rugat și îndată cerul s-a acoperit de nori, iar când s-au sculat de la rugăciune, a căzut ploaie foarte mare și tot pământul s-a adăpat din destul. Iar starețul umplându-se de bucurie pentru darul Domnului, a zis către Teodor cu dragoste: „De acum, fiule, orice vei cere de la Dumnezeu, toate îți va da. Pentru că va fi cu tine, întărindu-te ca și cu vârsta trupească și cu duhovniceasca viețuire întru Dumnezeu să crești din putere în putere; iar tu să-ți săvârșești dorința, când va veni vremea”.

După aceasta Teodor, luând binecuvântare de la stareț, s-a întors la casa sa. Și având l4 ani de la nașterea sa, a gândit să-și lase casa pentru totdeauna și să petreacă lângă biserica Sfântului Gheorghe cea din munte. Deci a rugat pe maica sa și pe casnici să nu-i facă împiedicare la scopul său, nici să-l supere venind la el. Iar rudele n-au îndrăznit să-l oprească, știind că Dumnezeu este cu dânsul. Și ducându-se Teodor, și-a săpat o peșteră în munte sub altar și petrecea acolo, intrând totdeauna în biserică și rugându-se. Și îi trimitea maica sa pâine curată și păsări fierte și prăjite, iar el pe toate acelea le punea pe o piatră lângă drumul bisericii, ca ori păsările, ori fiarele, ori oamenii cei ce treceau pe acolo să le mănânce, iar el se hrănea din prescurile ce se aduceau la biserică, mâncând câte una pe zi, seara.

Era acolo un loc oarecare stăpânit de diavoli, ce se numea Area, fiind departe de acolo ca la șase stadii, despre care se povestea că zeița Artemida cea păgână petrecea acolo cu mulțime de diavoli și nu era cu putință nimănui să treacă prin locul acela fără primejdie. Și mai ales la amiază, în lunile iulie și august, mulți oameni se vătămau până la moarte de diavolii aceia. Aceasta auzind-o fericitul tânăr, venea în lunile acelea în toate zilele în acel loc. Și toată ziua zăbovind acolo, seara se întorcea acasă întreg, nepătimind nici o primejdie de la diavoli, pentru că ei văzându-l venind acolo, fugeau de dumnezeiasca putere. Iar în luna ianuarie, când se făcea praznicul Dumnezeieștii Arătări, Teodor ieșea cu ceilalți oameni și clerici la râu, pentru sfințirea apei. Și intrând în apă desculț, stătea nemișcat până la săvârșirea cântării, iar după dumnezeiasca Arătare, se închidea în peșteră și petrecea în tăcere, fără să iasă până la Duminica Stâlpărilor.

Și îl iubea bunica lui, Elpidia, mai mult decât pe amândouă fiicele și se mângâia de o viață ca aceea a lui și îi ducea de mâncare poame și pâine. Din acestea gusta în toate sâmbetele și Duminicile și toți se minunau de atât de mare dar al lui Dumnezeu, care era în copilul acela atât de tânăr și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: Ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit acestui prunc. Asemenea și Teodosie, episcopul Anastasiopolei, auzind toate acestea despre Teodor, se bucura și, lăudându-l înaintea tuturor, zicea: „Pruncul acesta este trimis de la Dumnezeu spre o viață ca aceasta”.

Într-un timp oarecare, din supărare, a căzut într-o boală și dormitând, i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, zicându-i: „Care este pricina bolii tale, fiule?” Iar el, căutând, a văzut pe duhul cel necurat stând departe și arătând spre dânsul, a zis muce­nicului: „Acel necurat și urât a adus asupra mea această boală!” Iar Sfântul Gheorghe, apucând pe diavol, l-a muncit tare și l-a izgonit. Iar pe Teodor luându-l de mână, i-a zis: „Scoală-te și fii sănătos! De acum urâtul și vicleanul acela nu se va mai arăta înaintea feței tale!” Și îndată deșteptându-se Teodor, s-a sculat și s-a simțit bine și sănătos.

Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce a dat sfinților Săi Apostoli putere asupra duhurilor necurate, ca să le izgonească și să tămăduiască în popor toate bolile, Acela a dăruit putere și dar și acestui iubit al Său tânăr și a început Teodor a face minuni întru slava lui Dumnezeu. Un om oarecare a adus la dânsul, când era în biserică, pe fiul său îndrăcit, rugându-l ca să-l tămăduiască. Iar Teodor, fiind copil, nu știa ce să facă și se lepăda de un lucru ca acesta, iar omul acela, plângând, îi dădu lui Teodor un bici, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, ia biciul acesta și, îngrozind, bate pe fiul meu, zicându-i: «Ieși, duhule necurat, din copilul acesta, în numele Domnului meu!»”. Iar fericitul Teodor, precum a fost învățat de omul acela, așa a și făcut. Și a început diavolul a striga în copil: „Voi ieși, voi ieși, dar numai un ceas să mă slăbești!”

Și depărtându-se Sfântul Teodor spre altar, diavolul striga din copil: „O, nevoie, o! Mare este puterea Nazarineanului! Pentru că de când a venit pe pământ, a înarmat asupra noastră pe oameni și acum acelui neiscusit copil i-a dat putere asupra noastră. O, vai mie, de ce fel de copil sunt izgonit eu! Pentru că nici nu pot suferi darul cel dat lui din cer și mare primejdie are să fie nouă de la acest copil mic, căci pe mulți de ai noștri îi va izgoni din trupurile omenești. Și aceasta îmi este mai cumplită primejdie, că începătura stăpânirii celei date lui o începe asupra mea și nici că îndrăznesc să mă întorc la tatăl meu diavolul, izgonindu-mă de acest mic copilaș. Căci de mi s-ar fi întâmplat mie aceasta de la vreun bărbat bătrân, nu mi-ar fi fost atâta rușine și necaz. Blestemată fie ziua când s-a născut acest cumplit copilaș!” Acestea strigându-le diavolul, Sfântul Teodor a luat untdelemn din candelă și a uns capul pruncului cel îndrăcit, l-a însemnat cu semnul crucii și a poruncit diavolului, zicându-i: „Ieși de acum, duhule viclean, și nu bârfi mai mult!” Iar diavolul cu mare glas a răcnit și aruncând pe prunc la picioarele lui Teodor, a ieșit; iar pruncul s-a făcut sănătos, cu darul lui Dumnezeu. Această minune a străbătut prin toată partea aceea și slăveau pe Dumnezeu cei ce auzeau de acea minune.

Și vrând Teodor să fie următor prin viață pustnicească Sfântului Ioan Botezătorul și Sfântului Ilie Proorocul, se gândea unde s-ar putea depărta de oameni. Și suindu-se în partea cea mai înaltă a muntelui, umbla împrejurul acelui pustiu și, văzând undeva o piatră mare, și-a săpat sub dânsa o peșteră. Apoi a rugat pe unul din clerici, un diacon îmbunătățit, ca să-i aducă lui câte puțină pâine și apă la vremea sa și cu numele lui Dumnezeu l-a jurat să nu spună nimănui despre dânsul. Și a luat de la clericul acela o haină aspră de lână, pentru că până atunci umbla încă în haine moi date de maica lui, și s-a închis în peștera sa. Iar după rugămintea lui, clericul i-a astupat ușa cu pământ, lăsându-i numai o ferestruică mică, pe cât îi era cu putință ca să-i dea o bucată de pâine și un vas cu apă.

Astfel închizându-se sfântul, a petrecut doi ani îngropat de viu în pământ și neștiind nimeni de dânsul, fără numai clericul acela. Iar oamenii din sat, mergând la biserică și nevăzând pe Teodor, se minunau și nu se pricepeau unde s-a ascuns. Și s-a întâmplat în acel timp de a trecut prin satul acela o ceată de ostași și unii socoteau, cum că ostașii luându-l, l-au dus cu dânșii. Și au rugat cu toții pe stăpânitorul acelei părți, ca să trimită la ostași după copil, dar căutându-l cu dinadinsul și negăsindu-l, au socotit că este mâncat de fiare. Și plângeau după dânsul maica lui și toți casnicii fără de mângâiere, jelindu-se toți oamenii din satul acela pentru dânsul, ca pentru un mort.

Iar după ce au trecut doi ani, clericul acela, pe de o parte vă­zând tânguirea maicii sale, iar pe de alta temându-se ca să nu moară Teodor într-o viață strâmtorată ca aceea, a spus despre dânsul. Și alergând cu sârguință și cu bucurie, au deschis peștera și l-au scos afară ca pe un mort, care, dacă a văzut lumina zilei, a rămas fără glas multă vreme. Iar capul lui era acoperit de răni și de viermi, încât plângeau casnicii privind la dânsul. Deci l-au dus în biserica Sfântului Gheorghe și voia maică-sa să-l ia acasă ca să-l tămăduiască cu doctorii, dar el n-a voit nicidecum, ci petrecea ca și mai înainte lângă biserica mucenicului și în puține zile i s-a tămăduit capul.

Auzind de toate acestea Teodosie, episcopul Anastasiopoliei, s-a dus cu clerul în satul acela, ca să vadă pe robul lui Dumnezeu Teodor; și văzându-l, s-a minunat de viața lui. Apoi, povățuindu-se de dumnezeiescul Duh, l-a ridicat mai întâi la treapta cea mai de jos a clerului și după aceea l-a hirotonit și preot, având optsprezece ani de la nașterea sa, pentru că zicea episcopul despre dânsul: „Vrednic este unul ca acesta să se hirotonească și mai înainte de vremea cea cuviincioasă, căci în el petrece darul lui Dumnezeu; pentru că și Sfântul Apostol Pavel a învrednicit de treapta episcopiei pe Sfântul Timotei, fiind tânăr”. Iar către Teodor a zis: „Domnul Care te-a învrednicit preoției, El te va învrednici și episcopiei, ca să paști turma Lui cea cuvântătoare; dar mai întâi să te îmbraci în rânduiala monahicească, să crești cu credința și cu faptele bune și să te rogi pentru mine”.

Zicându-i aceasta episcopul și dându-i binecuvântare, s-a dus în ale sale. Iar Fericitul Teodor a început a săvârși jertfa cea fără de sânge, stând cu vrednicie înaintea Altarului lui Dumnezeu. După aceea, vrând să vadă Sfintele Locuri de la Ierusalim și găsind un bun însoțitor de călătorie, s-a dus acolo. Și ajungând la Ierusalim, s-a închinat cu multă osârdie și cucernicie lemnului Crucii cel făcător de viață și Sfântului Mormânt al Domnului. Apoi a înconjurat și celelalte sfinte locuri, închinându-se și rugându-se. A cercetat încă și pe sfinții părinți, care erau acolo zăvorâți și în sihăstriile pustiei, și învrednicindu-se de rugăciunile și binecuvântările acelora, s-a dus în lavra Sfântului Gheorghe Hozevitul, care era aproape de râul Iordan, în apropiere de biserica Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, unde i s-a făcut arhimandritului în vedenie, înștiințare de la Dumnezeu despre Teodor.

Deci în acea lavră l-au îmbrăcat în chipul monahicesc, cu porunca lui Dumnezeu, și l-au slobozit cu binecuvântare la locul său. Iar după ce s-a întors la locul său, a început iarăși a petrece lângă biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, slujind lui Dumnezeu în cuvioșie și strălucind ca Moise, cu darul Domnului, cu care fiind dăruit mult, tămăduia toate bolile ce se întâmplau în popoare și izgonea duhurile cele necurate, ca cel ce avea putere peste dânsele.

Iar bunica lui, Elpidia, mătușa sa, Despina, și Viata, sora cea tânără, nu voiau să se despartă de dânsul, ci privind la viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, se sârguiau după puterea lor să-i urmeze, postind, rugându-se și făcând milostenie săracilor din osteneala mâinilor lor. Ci nu după multă vreme s-a mutat către Domnul în bună mărturisire mătușa lui, Despina, pe care îngropând-o, a dus pe sora sa Viata într-o mănăstire de fecioare, fiind de doisprezece ani, și a făcut-o mireasa lui Hristos. Iar pe fericita Elpidia a lăsat-o într-o casă aproape de el să petreacă până la o vreme. Deci Viata, fecioara lui Hristos, având viață sfântă, după trei ani s-a dus fără prihană la cămara Mirelui său Cel fără de moarte și auzind de sfârșitul ei, fericitul Teodor a mulțumit lui Dumnezeu cu bucurie; iar Elpidia, cu sfatul sfântului, s-a dus într-o mănăstire de femei, care era aproa­pe de biserica Sfântului Mucenic Cristofor. Și trimitea cuviosul la dânsa pe copilele cele ce se aduceau la dânsul pentru tămăduire, îndrăcite sau bolnave, ca să le povățuiască Elpidia, cum să se roage și să postească, și să le învețe la tot obiceiul bun.

După ducerea fericitei Elpidia în mănăstire, cuviosul, neavând de la nimeni vreo slujire pentru dânsul, a năimit un lucrător ca să-i slujească. Iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu, voind să-l facă vânător de oameni, a început a trimite la dânsul pe unii, spre a viețui împreună. Mai întâi un oarecare Epifanie, tânăr cu anii, pornindu-se cu dorință de Dumnezeu, a venit la dânsul. Și s-a bucurat cuviosul Teodor, că nu l-a lăsat Dumnezeu singur. Deci a primit pe Epifanie și l-a îmbrăcat în chipul monahicesc și l-a povățuit la o viață atât de sfântă, încât avea stăpânire și asupra diavolilor și îi izgonea din oameni. După aceea, o femeie dreptcredincioasă care dobândise tă­măduire de boala sa cu rugăciunile Cuviosului Teodor, a adus la dânsul pe fiul său cu numele Filumen, tânăr cu anii, însă nu și cu înțelegerea, știind bine a citi și a scrie. Și erau trei de o vârstă unul cu altul, robi ai lui Hristos, asemenea cu cei trei tineri de demult din Babilon, având o dragoste și o osârdie către Dumnezeu, iar în mijlocul lor era și însuși Hristos, Care a zis: Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor.

Iar după câțiva ani, fericitul Epifanie sfârșindu-se întru Domnul, a venit în locul lui Ioan, om sârguitor în fapte bune. în acea vreme au venit la cuviosul niște oameni de la un sat ce se numea Protomaria și-l rugau să meargă în satul lor, fiindcă aproape de acel sat era un loc stăpânit de duhuri necurate și nimeni nu putea să treacă pe la acel loc fără vătămare, nici oameni, nici dobitoace, mai ales la amiază și după apusul soarelui. Deci a mers robul lui Dumnezeu în acel loc și poruncind să-i sape o peșteră mică, s-a închis într-însa toată iarna aceea. Și a petrecut în acel loc în post și rugăciunile cele obișnuite până la Paști, iar diavolii nesuferind petrecerea lui de acolo, au fugit izgoniți ca de o armă, prin rugă­ciunile sfântului. Și de multe ori mulți oameni auzeau glasuri de plângeri diavolești, care se tânguiau, căci îi izgonea Teodor. Iar oamenii din satul acela aveau atât de mare credință către el, încât mergeau de luau țărână de la peștera aceea în care petrecea cuviosul și amestecând-o în mâncare și băutură, o dădeau la oamenii bolnavi și la dobitoace ca pe o adevărată doctorie și toți dobândeau tămăduire după credința lor.

Era în satul acela un om cucernic, cu meșteșugul fierar; aceluia i-a poruncit cuviosul să-i facă o cămăruță de fier, fără acoperământ, strâmtă, pe cât era cu putință unui om să stea într-însa, căci așa a socotit să-și afle chinuirea trupului său. De care lucru înștiințându-se oamenii din satul acela, au adus la fierar multe unelte de fier, ca să fie spre săvârșirea acelui lucru. Și după ce a făcut cămăruța aceea, au dus-o pe ea cu cruci în satul Sicheot la cuviosul. Iar el punând-o în peșteră, se închidea într-însa adeseori pentru mult timp. Și stătea ca un stâlp nemișcat, răbdând toată cum-plirea văzduhului, de vreme ce era fără acoperământ acea cămăruță. Și se ardea vara de zăduf, iar iarna îngheța de răceală și de frig, căci zăpada și ploaia îl udau, furtunile și vânturile îl băteau, dar el petrecea ca o piatră și ca un diamant tare. O răbdare ca aceea i-a dat Atotputernicul Dumnezeu, care covârșea firea și mintea omenească, spre mirarea oamenilor și spre mărirea Sfântului Lui nume cel dumnezeiesc. Și nu numai închisoarea cămăruței aceleia de fier și-a ales de bunăvoie, ci și tot trupul său cu greutate de fier își învelea. Și se încălța cu încălțăminte de fier, făcută după măsura picioarelor sale, și mănuși de fier de asemenea purta și în platoșă de fier grea se îmbrăca și cu un lanț de fier gros se încingea ca și cu un brâu. încă și un toiag de fier greu purta, având în vârf cruce. Și își hotărâse viața în acest chip: după praznicul Nașterii lui Hristos, la dumneze­iasca Arătare intra în peșteră, înfășurându-se cu fiarele acelea grele, și petrecea acolo până la Paști, iar după Paști se închidea în acea cămăruță de fier.

Cu o greutate de fier ca aceea și cu închisoarea cea strâmtă de bunăvoie își chinuia trupul, ca pe un rob obosindu-l și pedepsindu-l, ca să nu ridice războaiele cele dinlăuntru. Iar în sfântul și marele post de 40 de zile, nu gusta nicidecum pâine, ci puține poame sau legume crude și acelea numai sâmbăta și Duminica. Și îi supusese Dumnezeu fiarele cele sălbatice, care erau în pustia aceea; pentru că un urs înfricoșat venind trei ani de-a rândul, lua hrană din mâinile lui, asemenea și un lup din pustie venind, se hrănea de dânsul. Și venind și ducându-se fiarele acelea, pe nimeni nu vătămau, nici pe oameni, nici pe dobitoace, chiar dacă se întâlneau cu cineva; pentru că aceea era facerea de minuni a lui Dumnezeu, prin care slăvea pe plăcutul Său, care îl proslăvea pe El.

A mers la cuviosul, în cămăruța în care era închis, un om ce avea tot trupul bolnav, căutând tămăduire prin sfintele lui rugăciuni. Iar el, poruncind aceluia să se dezbrace de hainele sale, a luat apă și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumne­zeul nostru, Cel ce prin proorocul Elisei ai curățit pe Neeman Sirianul de stricăciune și singur prin milostivirea Ta pogorându-Te la noi și făcându-Te om, cu cuvântul ai tămăduit pe cei stricați, caută acum spre noi și spre apa aceasta și binecuvântând-o, dă-i putere de tămăduire, ca să poată curați de stricăciune pe acest om, care stă înainte, întru preamărirea numelui Tău Celui Sfânt”.

Astfel rugându-se și însemnând apa cu semnul Crucii, a turnat omului pe cap și pe tot trupul și îndată s-a curățit de acea boală și s-a dus sănătos, lăudând pe Dumnezeu. Asemenea, venind și un preot, anume Colirie, și numai haina sfântului pe sine punând-o, îndată a câștigat tămăduire. Niște minuni ca acestea și o viață ca aceasta a Sfântului Teodor văzând fericita Elpidia, se fericea cu duhul. Deci și ea a povățuit pe multe femei spre viață plăcută lui Dumnezeu și spre chipul monahicesc le-a adus, pentru că era foarte îmbunătățită și urma nepotului său în nevointele cele duhovnicești. După aceea, cuvioasa Elpidia s-a apropiat spre sfârșitul său, pe care mai înainte l-a știut din descoperirea ce i s-a făcut ei. Și mergând la cea mai de pe urmă cercetare și sărutare a cuviosului său nepot, i-a spus vedenia sa, zicând: „Fiul meu și lumina ochilor mei, am văzut în arătare un tânăr foarte frumos, îmbrăcat în haină luminoasă, având părul în chipul aurului, asemenea Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe, precum îl vedem închipuit pe icoană. Acela venind la mine, m-a întrebat despre tine, vrând să știe de la mine rânduiala cântării de psalmi și a vieții tale. Iar eu cu de-amănuntul i-am spus lui, însă el mi-a zis: «Când cântați psalmi, ziceți aceasta: Binecu­vântați pe Domnul, munților și dealurilor!» După aceea mi-a zis: «Mare dar ai câștigat, o, femeie, învrednicindu-te a vedea pe nepotul tău într-o rânduiala ca aceasta, iar mie, ajutătorului lui, îmi ești mult datoare. Dar mai ales Stăpânului Cel de obște și Zidito­rului Dumnezeu, toată mulțumirea I se cuvine, căci pe nepotul tău l-a făcut vrednic a fi în rândul sfinților robilor Lui. Deci, tu de acum te odihnește, pentru că te-ai ostenit până acum»”.

Această vedenie spunând-o fericita Elpidia Sfântului Teodor și dându-i cea de pe urmă sărutare, s-a dus la chilia sa și îmbol-năvindu-se puțin, s-a mutat către Domnul și a fost îngropată cu cinste de către cuviosul. Iar după îngroparea ei, a venit cineva de la cetatea Ancira, aducând înștiințare sfântului, cum că maica lui, Măria, a murit, și-l sfătuia să trimită ca sa-i ia averea, de vreme ce a murit fără moștenitor. Răspuns-a sfântul: „Nu spui adevărul, căci maica mea n-a murit”. Iar acela stăruia, zicând: „Cu ochii mei am văzut-o moartă”. Iar el iarăși a răspuns: „Nu este adevărat! Căci n-a murit maica mea, nici va muri cu sufletul, ci și acum viază și va fi vie în veci!” Și nu s-a îngrijit de averea ce rămăsese după dânsa, ci a postit o săptămână întreagă, făcând rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu pentru sufletul ei.

Petrecând Cuviosul Teodor în peșteră, a mers la dânsul econo­mul bisericii de la Iliopoli și prin cel ce-i slujea i-a spus rugămintea sa cu lacrimi, zicând: „Miluiește-mă, robule al lui Dumnezeu, în necazul ce mi s-a întâmplat! Pe sluga mea am trimis-o, ca să adune veniturile bisericești, iar el, toate veniturile adunându-le, a fugit. Iar eu, alergând încoace și încolo după dânsul și căutându-l, nu pot să-l aflu. Roagă-te Domnului să mi-l arate, că toată averea mea nu-mi ajunge să plătesc bisericii”. Răspuns-a lui sfântul: „De făgăduiești că pe acel slujitor al tău nu-l vei bate, ci îl vei slobozi și nimic mai mult de la dânsul nu vei lua, fără numai cele bisericești, pe care el le-a luat, apoi te va mângâia Domnul și-l va da în mâinile tale; iar de nu vei făgădui așa, apoi nu vei putea să-l afli pe el”. Iar econo­mul a făgăduit a nu-l bate pe acela și nici a-i lua ceva dintre ale lui, ci și dintre ale sale a-i da, numai să întoarcă averea bisericească. Pentru că zicea: „Eu și copiii mei vom rămâne goi dacă cu a mea avere voi plăti pentru venitul bisericesc cel răpit”. Atunci i-a zis sfântul: „Mergi cu pace la casa ta și să fii fără grijă, căci nădăjduiesc către Dumnezeu că degrabă te va mângâia”. Și s-a dus economul într-ale sale, bucurându-se și având neîndoită nădejde în cuvintele cuviosului. Iar fugarul acela, care răpise cele bisericești, a stat pe cale aproape de satul ce se numea Nicheia, fiind legat cu rugăciunile cuviosului și neputând să se ducă mai departe cât de puțin. Deci cu părerea i se arăta lui că fuge degrabă, dar de fapt el stătea pe loc. Și văzându-l oamenii care se întâmplaseră în calea aceea și cunoscându-l, l-au prins și l-au dus la econom. Și așa a fost întoarsă toată averea bisericească pe care o luase el. Iar economul și-a împlinit făgăduința și a slobozit pe acela, nefăcându-i nici o strâmbătate. Apoi a mers iarăși la cuvios, dându-i mulțumire.

După aceasta un om a adus în ziua Cincizecimii pe femeia sa muncită de diavol și după ce a certat cuviosul pe duhul cel necurat, acela striga, zicând: „O, pentru ce te mânii asupra mea, mâncă-torule de fier? Oare sunt vinovat? Căci nu de bunăvoie am intrat într-însa, ci fiind trimis de Teodor vrăjitorul, care se numește Carapos și petrece în satul Mazamia”. Iar plăcutul lui Dumnezeu, certând cu numele lui Iisus Hristos pe diavolul, l-a izgonit din femeia aceea.

În același an, în luna iunie, oamenii din satul Mazamia, auzind de minunile făcute de plăcutul lui Dumnezeu, Teodor, au mers la el, rugându-l cu lacrimi să vină la ei, să le izgonească lăcustele care năvăliseră ca un nor asupra țarinilor și grădinilor lor. Iar cuviosul, mergând la ei, a intrat în biserica lor și a petrecut toată noaptea la rugăciune. Iar a doua zi a mers cu rugăciune la țarini și, luând trei lăcuste în mâna sa, se ruga Domnului pentru popor. Și în vremea rugăciunii au murit lăcustele în mâinile lui, iar el, mulțumind lui Dumnezeu, a zis către popor: „Să ne întoarcem la biserică, fiilor, pentru că degrabă ne va arăta Domnul mila sa”.

Deci, întorcându-se sfântul la biserică, a săvârșit Sfânta și dumnezeiasca Liturghie și, a doua zi, oamenii au văzut toată mulți­mea lăcustelor moartă. Aceasta văzând cel ce locuia într-acele locuri, mai sus pomenitul vrăjitor Teodor Carapos, s-a pornit cu zavistie asupra sfântului, fiindcă mai dinainte se mâniase asupra lui, pentru izgonirea din femeie a diavolului pe care acel vrăjitor îl tri­misese într-însa. Deci mâniindu-se asupra sfântului vrăjitorul acela și zavistuind asupra puterii lui Dumnezeu celei făcătoare de minuni dintr-însul, a chemat pe diavolii cei de sub mâna lui și le-a poruncit să meargă și să muncească pe Teodor Sicheotul până la moarte. Iar aceia dacă s-au dus, n-au putut să se apropie de el, fiindcă avea întotdeauna rugăciunea în gura sa și-l așteptau până va adormi. Dar și dormind sfântul, darul lui Dumnezeu ieșea ca un foc dintr-însul, arzând și izgonind pe diavoli, care din nou întorcându-se, se repezeau asupra cuviosului; însă iar se întorceau cu rușine la cel ce i-a trimis.

Deci vrăjitorul acela cu dosădiri îi ocăra, zicându-le: „Cu adevărat nimic nu este puterea voastră, căci dacă nici când dormea, nu v-ați putut apropia, apoi cum îi veți face aceluia ceva când este treaz?” Iar diavolii îi ziceau: „Când ne apropiem de el, iese o văpaie de foc din gura lui și ne arde, încât nu putem suferi”. Iar vrăjitorul iuțindu-se cu mai multă mânie și ros fiind de zavistie, a pus niște otravă omoratoare într-un pește și a trimis peștele acela în dar cuviosului. Iar plăcutul lui Dumnezeu, fiind păzit cu darul lui Hristos, când era vremea mesei cea obișnuită lui, a gustat din peștele acela și a rămas nevătămat. De acest lucru minunându-se vrăjitorul Teodor Carapos și cunoscând puterea lui Dumnezeu și neputința diavolilor, s-a umilit cu sufletul și, mergând la cuviosul, a căzut la picioarele lui cele sfinte, mărturisind păcatele sale cu lacrimi. Și arzând cărțile sale cele vrăjitorești și lepădându-se de lucrurile satanei, a luat Sfântul Botez și s-a făcut rob credincios al lui Iisus Hristos.

După ce s-a întors cuviosul în locașul său, i s-a întâmplat de a căzut într-o boală grea și aștepta să moară, pentru că a văzut pe sfinții îngeri venind la el și socotea că acum vor să-i ia sufletul. Deci plângea și se tânguia, zicând că nu este gata de ieșire. Și era deasupra lui icoana Sfinților doctori celor fără de plată, Cosma și Damian. Aceia i s-au arătat în vedenie și după obiceiul doctoricesc, îi pipăiau venele mâinilor lui și vorbeau unul cu altul ca și cum deznădăjduindu-l de viață, fiindcă i-a slăbit puterea. Și au zis către el: „Pentru ce plângi și te mâhnești atâta?” Răspuns-a bolnavul: „De vreme ce nu m-am pocăit la Dumnezeu, domnii mei, și de vreme ce las această mică turmă, neîndreptată încă la calea cea desăvârșită, mai având ea încă nevoie multă de povățuire”. Sfinții i-au zis: „Dar voiești să rugăm pe Dumnezeu pentru tine, ca să-ți lungească vremea vieții?”

Răspuns-a bolnavul: „De o veți face aceasta și de-mi veți cere vreme de pocăință, apoi îmi veți pricinui mare bucurie și veți câș­tiga plată pentru pocăința mea”. Iar sfinții întorcându-se la îngeri, i-au rugat să mai aștepte puțin, până ce vor merge la împăratul Dumnezeu, ca să-L roage pentru Teodor. Iar îngerii făgăduind că vor aștepta, s-au dus sfinții răbdători de chinuri, Cosma și Damian, la Atotputernicul împărat, Hristos Dumnezeul nostru, Care a adău­gat altădată cincisprezece ani lui Iezechiel, și rugându-L pentru lungirea anilor lui Teodor, s-au întors degrabă, având între ei un tânăr, asemenea cu acei îngeri, însă cu slava mai luminat. Și acela a zis către îngeri astfel: „Lăsați pe^Teodor între cei vii, pentru că Stăpânul Cel de obște al tuturor și împăratul slavei este rugat pentru el și i-a poruncit ca să fie în trup!” Și îndată sfinții îngeri cu acel prealuminat tânăr s-au dus la cer, iar Sfinții Cosma și Damian au zis către Teodor: „Scoală-te, frate, și ia aminte la tine și la turma ta, căci bunul și milostivul nostru Stăpân a primit rugăciunile noastre pentru tine și ți-a dăruit viață, ca să lucrezi nu mâncarea cea pieritoare, ci pe aceea care este în viața vecilor și să aduci mântu­irea multor suflete!”

Acestea zicând către el sfinții doctori, s-au făcut nevăzuți. Iar Sfântul Teodor venindu-și în sine, simțindu-se că este cu totul sănătos, s-a sculat îndată. Și lăuda pe Dumnezeu și cu mai multă osârdie se sârguia la cântarea de psalmi și la post, și cu darul dat lui făcea minuni, tămăduind multe feluri de boli și izgonind diavolii cu cuvântul. Apoi, străbătând vestea pretutindeni de minunile lui, mulți se minunau și lăsându-și casele, se duceau la dânsul spre călugărie. Iar cei ce câștigau tămăduire de la dânsul de bolile lor, mulți dintre ei nemaivrând să se lase de el, petreceau la dânsul, slujind trebu­ințelor mănăstirești.

Deci, adunându-se mulțime de frați, au zidit o mănăstire aleasă, iar Cuviosul Teodor s-a făcut arhimandrit al mănăstirii sale. Și deoarece biserica Sfântului și Marelui Mucenic Gheorghe era mică și nu putea să-i încapă pe toți la obișnuita cântare, s-a sârguit cuviosul să zidească altă biserică mai mare, în alt loc nu departe de acolo, în numele Sfântului Arhanghel Mihail. Și a rânduit pe frați să viețuiască acolo, iar pe ucenicul său, Filumen, l-a trimis la episco­pul cetății lui Anastasie, ca să ia hirotonia preoției. Și punându-l egumen la acea mănăstire, singur se îndeletnicea în liniște. Și au avut nevoie de un vas de argint, pentru slujirea Sfintei Liturghii, deoarece până atunci în mănăstirea lui se săvârșeau dumnezeieștile Taine în vas de marmură.

Deci cuviosul a trimis un diacon al său la Constantinopol, ca să cumpere acel vas de argint pentru sfințita slujbă. Dar după ce a cumpărat și a adus la dânsul acel vas curat, lucrat cu meșteșug ales, sfântul l-a lepădat, nevrând să slujească într-însul, pentru că îl vedea cu ochii minții că este negru, urât și netrebnic. Iar diaconul lăuda vasul, că este de argint curat și bine lucrat. însă cuviosul îi zicea: „Și eu văd, o, fiule, că vasul este din argint și bine lucrat, însă are necurăție nevăzută. Și de nu mă crezi pe mine, să facem rugăciune, ca să-ți deschidă Domnul ochii tăi sufletești și vei vedea”. Deci, după ce s-a închinat și s-a rugat, atunci nu numai diaconul acela, ci și toți frații care erau acolo au văzut că vasul acela era negru ca un cărbune luat din cuptor și s-au minunat. Iar după ce diaconul a luat vasul în mâini, îndată s-a văzut curat și luminat, ca mai înainte și l-a dus la Constantinopol la argintarul de la care îl cumpărase și i-a spus lui pentru ce l-a lepădat Cuviosul Teodor. Iar argintarul, cercetând despre argintul acela de unde i-a venit lui, și-a adus aminte că era din podoabele oarecărei desfrânate, din câștigul ei cel spurcat, și se mira de mai înainte vederea cuviosului și își cerea iertare.

Deci, luând vasul acela, alte vase mai curate a dat în dar pentru trebuința bisericii, cerând rugăciunile sfinților pentru dânsul. Iar diaconul, aducându-le în mănăstire, a spus părintelui și fraților din ce fel de argint a fost vasul cel dintâi și minunându-se de mai înainte vederea sfântului, preamăreau pe Dumnezeu.

În acel timp niște oameni din satul Vuzia, care este supus al lui Gratianopoli, au venit la Cuviosul Teodor pentru o pricină ca aceasta: făcându-și un pod de piatră peste un râu în satul lor, pe când scoteau piatra din pământ și ciopleau lespezile au ieșit din groapă mulțime de diavoli, care năvăleau asupra oamenilor și dobitoacelor și-i munceau, iar alții, ca niște tâlhari șezând pe lângă drumuri, răneau pe cei ce treceau. Deci au rugat pe cuviosul ca să meargă în satul lor și să izgonească de la dânșii acea ispită diavolească. Și cuviosul a mers împreună cu dânșii, nădăjduind spre Dumnezeu. Iar când se apropia de satul acela, diavolii cei din oameni, simțind venirea lui, ieșeau strigând împotriva lui: „O, primejdie! Pentru ce, lăsând Galatia, vii aici, mâncătorule de fier? Știm pentru ce vii, dar nu te vom asculta, precum te ascultă duhurile cele din Galatia, că mai aprinși și mai puternici suntem decât ei”.

Iar cuviosul, certându-i pe dânșii, le-a poruncit să tacă. Și a doua zi, adunând poporul, a înconjurat satul cu cruci și cu litanii, și suindu-se pe dealul acela, au făcut rugăciuni către Dumnezeu mult timp. Și îndată diavolii cei ce ieșiseră de acolo, s-au adunat cu puterea lui Dumnezeu în chip de muște, de șoareci și de iepuri, pe care izgonindu-i în groapa aceea pe toți și pecetluindu-i cu semnul Crucii, a poruncit ca cu pietre și cu pământ să-i astupe acolo. Astfel a scăpat satul acela de ispita diavolească. încă și alte case și sate fiind năpădite de diavoli, în același chip le-a izbăvit, izgonind din oameni duhurile cele viclene, încât diavolii se cutremurau și numai de numele aceluia.

Dintre ucenicii cuviosului, mulți erau vestiți și mari bărbați în fapte bune. Astfel fericitul Arsenie, închizându-se într-o chilie strâmtă, petrecea în tăcere și abia a treia zi primea puțină hrană, pâine și verdețuri crude sau linte și apă cu măsură, iar în sfântul post cel de 40 de zile, mânca numai sâmbăta și Duminica și atunci doar mâncare uscată. Asemenea viață mai petreceau și alți doi, Evagrie și Andrei, care aveau chiliile aproape de Arsenie, de a căror sfântă viață Cuviosul Teodor mult se bucura și mulțumea lui Dumnezeu. Acei trei ucenici sfătuindu-se, să se închine Sfintelor Locuri de la Ierusalim, au rugat pe părintele Teodor, ca să-i libereze cu binecuvântare și, dându-le drumul, s-au dus. Și ajungând la Ierusalim, au cercetat toate lavrele cele de primprejur și mănăstirile sihăstrești. Deci Evagrie a vrut să rămână acolo și, intrând în lavra Cuviosului Sava, a viețuit cu sfințenie, arătându-se cu lucrul că este ucenic al lui Teodor. Iar Arsenie și Andrei întorcându-se în Galatia la părintele lor, l-au rugat să le poruncească lor să se ducă la liniște în alte locuri osebite.

Deci Andrei s-a sălășluit pe un deal, ce se numea Vrian, ca la opt stadii de la mănăstire, cu binecuvântarea părintelui. Iar Arsenie, ducându-se în părțile cele de sus ale Potamiei, și-a ales un loc departe de locuința omenească, în care se spunea că este sălășluire diavolească. Acolo s-a rugat, zicând: „Dumnezeule, milostivește-Te prin rugăciunile părintelui meu Teodor, păzește-mă pe mine, păcătosul, apără-mă de năpasta diavolească și-mi ajută să-Ți plac în locul acesta”. Deci mai întâi și-a zidit o chiliuță de lemn și a iernat într-însa. După aceea a zidit un stâlp înalt și, petrecând patruzeci de ani pe el cu mare răbdare, s-a dus către Domnul.

Încă și Elpidie, cu povățuirea Cuviosului Teodor, nu puțin a sporit în bunătăți și după câțiva ani de petrecere lângă părintele său, ducându-se în părțile Răsăritului cu binecuvântare, s-a sălășluit aproape de Muntele Sinai. Și viețuind în tăcere mult timp, s-a săvârșit precum cuvioșii, iar locul acela a fost numit de părinții din Sinai, „Tăcerea lui Elpidie”. încă și Leontie, ucenicul părintelui nostru Teodor, a fost bărbat minunat în pustnicie, aproape de locul Permatia. El, învrednicindu-se darului proorocesc, spunea mai înainte cele ce aveau să fie. Și a proorocit despre năvălirea perșilor, precum și despre uciderea sa de către dânșii, lucru care s-a și împlinit. Pentru că, nevoind să iasă din chilia sa cea strâmtă și liniștită, a fost ucis într-însa de perși. încă și Teodor, care a postit în Muntele Draconiei, Ștefan cel de lângă râul Psiliei și alți mulți ucenici ai fericitului părintelui nostru Teodor, au strălucit cu fapte bune, unii viețuind lângă dânsul, iar alții sălășluindu-se prin diferite locuri pustii.

Venindu-i dorință Cuviosului Teodor să cerceteze iarăși Sfintele Locuri în Ierusalim, a luat pe doi din ucenicii lui și s-a dus. în acea vreme în Palestina, în care se află Ierusalimul, era secetă mare și toți oamenii și dobitoacele erau în nevoie mare, căci se uscaseră toate gropile și cisternele în care își adunau apă. Deci oamenii se rugau mult, cerând ploaie de la Dumnezeu și nu puteau să-și câștige cererea, căci Domnul păstra acel dar plăcutului Său, Teodor, și pentru aceasta îl și adusese în Palestina. Și erau acolo unii din părțile Galatiei, care știau pe Cuviosul Teodor și facerile lui de minuni. Aceia grăiau adeseori către oameni: „Știm un sfânt părinte în părțile noastre, care poate numai cu o rugăciune să umple de ploaie toată lumea, precum a umplut-o odată proorocul Ilie”.

Iar după ce a sosit cuviosul la Ierusalim și s-a închinat lemnului Crucii cel de viață făcător și mormântului celui purtător de viață al lui Hristos, l-au cunoscut cei din Galatia, care erau acolo. Și îndată a străbătut vestea despre dânsul în toată Sfânta Cetate și prin mănăstirile și prin lavrele de primprejur. Deci, adunându-se mulțime de monahi și toți clericii bisericii celei mari, au înconjurat pe sfântul, bucurându-se de venirea lui la dânșii și l-au rugat în numele patriarhului să ceară de la Domnul ploaie pământului cel uscat. Iar sfântul se lepăda, numindu-se nevrednic și păcătos. Dar ei grăiau: „Nădăjduim, părinte, că dacă vei amesteca rugăciunile tale cu ale celorlalți părinți, Dumnezeu se va milostivi spre noi și va trimite ploaie pe pământ”. Sfântul a zis către dânșii: „Dacă credeți așa, apoi să fie după credința voastră”.

Deci a făcut rugăciune, și pe când mergea poporul cu crucile, sfântul a grăit către dânșii: „Să vă schimbați hainele, o, fiilor, pentru că vă veți uda; căci degrabă va arăta Domnul mila Sa pentru credința voastră”. Și ajungând la un loc afară din cetate, cuviosul a poruncit să stea litia; apoi, ridicându-și mâinile către cer, a început a se ruga mai cu dinadinsul, și îndată s-a arătat dinspre apus un nor mic și într-un ceas a acoperit tot cerul. Iar sfântul, săvârșindu-și rugăciunea, a poruncit să se întoarcă mai repede litia, ca să nu se ude; și deodată s-a vărsat o ploaie mare peste măsură și toți alergau degrabă în cetate spre biserică, fiindcă se udaseră foarte tare. Iar ploaia n-a stat nicidecum, până ce n-a adăpat tot pământul din destul și s-au umplut de apă gropile, cisternele și văile. Iar Cuviosul Teodor, pentru o minune ca aceea temându-se să nu fie slăvit și cinstit de oameni, s-a ascuns de toți și a ieșit din cetate cu amândoi ucenicii săi. Apoi, alergând cu sporire, s-au întors în mănăstirea

Sicheotului din Galatia. încă și în latura sa, prin multe locuri de primprejur făcea asemenea minuni și după rugămintea poporului aducea ploi, înmulțea rodurile pământului și sadurile, potolea pâra-iele cele pornite și spunea mai înainte cele ce aveau să fie.

Mavrichie voievodul, întorcându-se de la războiul persienesc prin Galatia la Constantinopol și venind la cuviosul pentru rugăciune și binecuvântare, el i-a proorocit că degrabă are să fie împărat. După ce s-a împlinit aceea, împăratul Mavrichie a scris către proorocul său, adică către acest sfânt părinte, cerând rugăciuni pentru el și pentru toată împărăția lui. A adăugat încă și aceasta, să ceară de la dânsul ce va voi. Iar Cuviosul Teodor a trimis la dânsul pe fericitul Filumen, scriindu-i să dea ceva pâine la mănăstirea lor, pentru mulțimea săracilor ce veneau la dânșii în toate zilele. Iar împăratul a scris la ispravnicii săi din Galatia, ca în fiecare an să dea grâu la mănăstirea lui Teodor câte șase sute de măsuri; și a dăruit încă și bisericii vase de mult preț.

Văzând Cuviosul Teodor că din zi în zi se înmulțește turma sa și venea la mănăstirea sa mulțime de popor pentru rugăciuni și pentru tămăduiri, iar biserica Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe fiind foarte mică, a prefăcut-o, zidind-o în chip minunat mai mare. Căci fiind acolo o piatră mare și neclintită niciodată, i-a poruncit ca singură să se miște și să se ducă de la locul său în alt loc. Iar când se aducea var nestins din satul Evarzia, care era aproape, pentru zidirea bisericii, i-a cuprins deodată pe cale un nor de ploaie și lucrătorii s-au temut să nu se aprindă carele cu var din ploaie și să le ardă dobitoacele. Atunci cuviosul, prin rugăciune, a despărțit norul în două și era ploaie mare pe amândouă părțile drumului, iar pe var și pe care n-a picat nici o picătură, până ce au dus varul la locul zidirii bisericii și l-au descărcat.

Iar după ce s-a sfârșit biserica, s-a săvârșit episcopul Timotei al cetății lui Anastasie, care a fost după Teodosie, și mergând cetățenii la arhiepiscopul Pavel al mitropoliei Ancirei, l-au rugat să aleagă episcop al cetății lor pe Cuviosul Teodor, arhimandritul lavrei Sicheotul. Și bucurându-se arhiepiscopul, a trimis după ferici­tul Teodor, ca să-l aducă cu cinste la dânsul. în acea vreme, cuviosul fiind închis în peștera sa, se liniștea și se îndeletnicea în obișnuita rugăciune. Iar după ce clerul și cetățenii cetății lui Anastasie s-au dus la dânsul cu multă rugăminte ca să le fie episcop, el nici nu voia să audă de aceasta. însă ei, deschizând casa cu sila, l-au scos afară chiar nevrând și, punându-l în careta arhierească, l-au dus la Ancira, bucurându-se și veselindu-se. Iar frații plângând și tânguindu-se pentru părintele lor, căci se despărțiseră de dânsul, cuviosul a trimis la ei, zicându-le: „Nu vă mâhniți, fraților, și să mă credeți, că niciodată nu vă voi lăsa, pentru că nimic nu este pe pământ care să mă poată despărți de voi”.

Deci Cuviosul Teodor a fost pus episcop al cetății lui Anasta­sie de către Pavel, mitropolitul Ancirei, deși nu voia să primească o dregătorie ca aceasta. Și pe când a primit scaunul, unui bărbat oarecare i s-a făcut o vedenie în acest chip: o stea luminoasă și mare s-a pogorât din cer spre biserică și a luminat cu razele sale nu numai cetatea și țara aceea, ci și toate cetățile și părțile de primprejur. Pentru că acest cuvios, fiind pus pe scaunul arhieresc ca o lumină în sfeșnic, cu adevărat s-a arătat a fi lumină lumii, luminând și spăi-mântând toată partea cea de sub cer cu minunile cele fără de număr și cu chipul cel minunat al vieții sale. El cerceta adeseori lavra sa cea de la Sicheot și mângâia pe frați. Iar biserica Sfântului Gheor-ghe cea zidită prin a sa sârguință a sfințit-o. Și câte minuni mari a făcut în vremea episcopiei sale, nu se pot spune cu de-amănuntul. Pentru că își îndoia ostenelile sale, având purtare de grijă cu dinadinsul pentru păstoria sa cea încredințată. Insă mult se mâhnea pentru că i se tăiase liniștea și avea totdeauna dorință neschimbată în mintea sa, ca să lase episcopia și iarăși să se întoarcă la liniște în mănăstirea sa.

Iar după câțiva ani iarăși a dorit să se închine sfintelor locuri din Ierusalim și luând pe doi frați din mănăstirea sa, pe Ioan arhidiaconul și pe Martin, s-a dus cu dânșii în cale. Și înconjurând sfintele locuri din Ierusalim, nu se arăta că este episcop, ci umbla ca un simplu stareț și gândea să nu se mai întoarcă întru ale sale, ci să viețuiască acolo într-o mănăstire, pentru că i se părea că pentru dregătoria episcopiei și-a părăsit nevoința cea monahicească. Deci mergând în lavra Sfântului Sava, a cerut o chilie pentru el și a petrecut într-însa, liniștindu-se de la praznicul Nașterii lui Hristos, până la Paști. Iar după Paști, acei doi frați care merseseră cu dânsul, Ioan și Martin, neîncetat îl supărau să se întoarcă la locul său, însă el nu voia să-i asculte. Iar într-o oarecare noapte i s-a arătat Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în vedenia somnului, dându-i în mână un toiag și zicându-i: „Ieși degrabă de aici, ca să ne întoarcem în patrie; pentru că nu ți se cade, ca lăsându-ți patria, să zăbovești aici”. Zis-a Teodor: „Nu voiesc să merg în patrie, fiindcă nu poftesc episcopie”. Zis-a mucenicul: „Eu degrabă te voi slobozi de la episcopie, numai să te întorci, de vreme ce mulți se mâhnesc după tine”. De o vedenie ca aceasta înduplecându-se Teodor, și-a luat pe amândoi ucenicii și s-a dus în patria sa.

Iar când se apropia de Galatia, a intrat într-o mănăstire ce i se întâmplase în cale, care se numea Druinia, poruncind împreună călătorilor săi, ca să nu spună de dânsul, cine este. Iar monahii mănăstirii aceleia, de demult auzind de minunile Cuviosului Teodor, doreau să-l vadă. Deci cuviosul, fiind necunoscut monahilor acelo­ra, s-a odihnit în casa de oaspeți cea mănăstirească, primit fiind de Anichit, primitorul de străini. Și întrebând pe ucenici despre stareț cine este, au spus că este din părți depărtate. Și șezând cuviosul la masă, a căutat spre ucenicii care mâncau cu poftă, căci erau flămânzi, și a zis către dânșii: „Cu adevărat, fiilor, mâncăm ca Galatenii”. După un ceas iarăși le-a zis aceeași.

Acestea auzindu-le Anichit, grăia întru sine: „Nu cumva din părțile Galatiei este acest stareț?” Iar după masă culcându-se starețul după obicei pe pământ spre odihna nopții, Anichit, luând deoparte pe amândoi ucenicii, cu multe rugăciuni îi supăra să-i spună cine este acest stareț. Deci i-au spus aceia, că este Teodor, făcătorul de minuni al Sicheotului și episcopul cetății lui Anastasie, și îndată Anichit alergând, a spus egumenului Ștefan și fraților și s-au bucurat foarte mult de dânsul, fiindcă de multă vreme doreau ca să-l vadă. Iar după ce a sosit vremea cântării Utreniei, când starețul mergea la biserică, l-au întâmpinat în ușile bisericii egumenul și frații și, căzând la picioarele lui cele sfințite, i s-au închinat ca unui episcop și făcător de minuni și cereau binecuvântare. Și l-au rugat să petreacă cu dânșii câteva zile, ca să se îndulcească de vederea feței lui celei îngerești și să se sature de vorbele cele cu miere curgătoare. Și a petrecut sfântul la dânșii zile destule. Atunci a străbătut despre dânsul vestea prin toată latura aceea și mulți din popor au mers la mănăstire, ducându-și pe bolnavii lor la cuviosul, iar el, cu darul lui Hristos, pe toți îi tămăduia.

După aceasta, mergând de acolo Sfântul Teodor la episcopia sa și îndeletnicindu-se în obișnuitele osteneli păstorești, gândea neîn­cetat cum ar putea lăsa episcopia. Iar fericitul Antioh, viețuitorul pustiei, l-a sfătuit la aceasta, fiind la dânsul din întâmplare, când se întorcea de la cetatea lui Constantin într-ale sale. Căci acel Antioh a fost trimis din părțile Răsăritului la împăratul Mavrichie, ca să-l roage pentru o cetate ce se numea Sinofrin, ca să o apere de barbari. Și Antioh era bărbat bătrân, având de la nașterea sa ca la o sută de ani. Și șaizeci de ani n-a gustat nici vin, nici untdelemn, iar treizeci de ani n-a gustat pâine, decât numai verdețuri crude cu sare și cu oțet și băutura îi era apă. Pe acel fericit părinte, pe când trecea prin părțile Galatiei și ale cetății lui Anastasie, l-a primit Cuviosul Teodor cu bucurie și cu cinste și l-a odihnit. Și mult s-a mângâiat cu dânsul în vorbiri duhovnicești. Și grăia fericitul Antioh ucenicilor săi despre Teodor: „N-am văzut un astfel de om sfânt, nici n-am auzit până acum, pentru că mi-a descoperit Domnul viața lui”.

Asemenea și Sfântul Teodor a grăit despre Antioh către frații săi: „în toată pustia Răsăritului n-am văzut, nici n-am auzit de un astfel de rob al lui Dumnezeu”. La acel Cuvios Antioh, Sfântul Teodor a cerut sfat de folos, spunându-i scopul său pentru lăsarea episcopiei. Iar Cuviosul Antioh i-a lăudat scopul și l-a sfătuit să-și săvârșească dorirea degrabă.

După ducerea lui Antioh, a fost mâhnit plăcutul lui Dumnezeu de cei ce luau cu nedreptate averile bisericești. Și pe lângă aceia, niște casnici ai episcopiei care erau vrăjmași tăinuiți ai sfântului, fiind porniți de vrăjmașul sufletelor spre zavistie și urâciune, în taină oarecum i-au dat otravă, cu slobozirea lui Dumnezeu. Și a zăcut Cuviosul Teodor trei zile fără glas și stătea nemișcat ca un mort, încât chiar începuse în cetate a străbate vestea despre moartea sfântului. Dar după trei zile i s-a arătat Preasfânta Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea și i-a spus pricina bolii lui ce-i venise din otrava cea dată în taină, zicându-i și pe urătorii cei ce îi dăduseră otravă. Apoi scoțând din basmaua cea din mâini trei grăunțe, i le-a dat lui, zicând: „Mănâncă-le pe acestea, că nu vei mai pătimi de acum nici un rău”. Deci mâncând cuviosul grăunțele acelea, și-a venit în simțiri și s-a simțit cu totul sănătos. Apoi, sculându-se, a mulțumit lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Maicii Lui. Iar pe acei răi vrăjmași nu i-a mustrat, nici n-a spus cuiva de ei, ci a făcut rugăciune către Dumnezeu, ca să nu le socotească lor aceasta ca păcat. Iar către Sfântul Marele Mucenic Gheorghe totdeauna se ruga, ca mai degrabă să-l libereze de episcopie, precum îi făgăduise în vedenie, când din Palestina nu voia să se întoarcă în Galatia.

Nu se cuvine a tăcea și aceasta, că era rânduit mertic în cetatea lui Anastasie, spre a se da la masa arhierească peste tot anul, din averile bisericești, 365 de galbeni. Dintr-acel mertic, Cuviosul Teodor cheltuia numai patruzeci de galbeni la mesele sale cele de peste tot anul, iar pe ceilalți îi întorcea Sfintei Biserici. Iar darurile ce-i veneau de aiurea, acelea le împărțea milostenie. Și, vrând ca desăvârșit să lase dregătoria episcopiei, mai întâi cu dinadinsul a făcut către Dumnezeu multă rugăciune în multe zile, ca să nu i se socotească păcat acea socoteală a lui. Și câștigând înștiințare de la Dumnezeu pentru slobozirea sa, a adunat tot clerul și toți cetățenii și le-a zis: „Știți, fraților, că voi cu sila scoțându-mă din mănăstire, m-ați silit să iau jugul acesta al episcopiei. Și v-am spus atunci, că sunt nevrednic de povățuirea voastră. Dar voi, neascultându-mă, ați săvârșit voința voastră. Iată, este al unsprezecelea an de când vă mâhnesc și sunt mâhnit de voi. Deci, vă rog, căutați-vă alt păstor, care să vă poată plăcea; căci eu de acum nu pot să vă mai fiu episcop, ci ca un monah prost mă voi întoarce la mănăstirea mea, în care am făgăduit ca în toate zilele vieții mele să slujesc lui Dumnezeu”.

Aceasta zicând, a luat pe arhidiaconul său Ioan, care era din mănăstirea lui, s-a dus la arhiepiscopul Pavel, mitropolitul Ancirei, și l-a rugat să pună în locul său un alt episcop în cetatea lui Anastasie. Deci a fost mare ceartă între ei, pentru că mitropolitul nu voia de loc să libereze de la episcopie pe fericitul Teodor, zicând că nu este cu putință ca să găsească un bărbat ca acela la acea rânduială. Iar Cuviosul Teodor se lepăda foarte, spunându-i că acea sarcină este mai presus de măsura și puterea lui. Și a fost nevoie, ca pentru aceea să trimită la Constantinopol, la prea sfințitul Patriarh Chiriac și la drept credinciosul împărat Mavrichie. Iar aceia fiind povățuiți de Dumnezeu, au scris mitropolitului Ancirei, ca să nu supere pe plăcutul lui Dumnezeu care voiește să se liniștească, ci să-l libereze, precum poftește.

Astfel Cuviosul Teodor, izbăvindu-se de greutatea episcopiei, s-a umplut de negrăită bucurie, văzându-se liber de gâlcevi și de grijile cele multe. Și ducându-se la mănăstirea sa, a stat în chilie, liniștindu-se și petrecând viața sa cea obișnuită în nevoințe pust­nicești. Și adeseori săvârșea dumnezeieștile slujbe, aducând lui Dumnezeu jertfa fără de sânge. Și se învrednicea acest plăcut al lui Dumnezeu în vremea Liturghiei, că vedea darul Sfântului Duh, în asemănare de pânză și în chip de porfiră prealuminată, care se cobora de sus peste sfintele daruri și le acoperea. Despre acest lucru a spus unuia din cei împreună slujitori ai săi, ieromonahul Iulian, bărbat duhovnicesc și îmbunătățit, fiind silit de acela cu stăruitoare rugăminte. Și când vedea aceea, se umplea de negrăită bucurie duhovnicească și fața lui cea cinstită strălucea cu o mare lumină și se schimba. Iar preoții și diaconii care slujeau cu Sfântul Teodor, văzând în fața lui o dumnezeiască strălucire, se spăimântau.

Odată s-a întâmplat și aceasta: în șaisprezece zile ale lunii iulie, la pomenirea Sfântului Mucenic Antioh și hramul aceluia, când arhiereul lui Dumnezeu, Teodor, săvârșea dumnezeiasca Liturghie și a sosit vremea înălțării Sfintelor Daruri, ridicând el după obicei discul cu Sfântul Agneț în sus și strigând: „Sfintele sfinților”, dumnezeiescul Agneț singur de sine s-a ridicat sus în văzduh, înălțându-se ca de o nevăzută mână, și iarăși s-a lăsat pe disc la locul lui. O minune ca aceasta i-a umplut de spaimă și de mirare mare pe toți cei ce erau atunci împrejurul acelui dumnezeiesc prestol. Iar Cuviosul Teodor, vărsând pâraie de lacrimi din ochii săi și totodată bucurându-se negrăit, preamărea pe Hristos Dumnezeu, Cel ce este adevărat în Preacuratele Taine.

Iar dreptcredinciosul împărat Mavrichie și preasfințitul Patriarh Chiriac, vrând să vadă pe Cuviosul Teodor, de care auzeau multe, au scris către dânsul să vină la ei la Constantinopol, ca să se învrednicească de rugăciunile și de binecuvântarea lui. Iar cuviosul, neputând să nu-i asculte, s-a dus și a fost primit de toți cu mare cinste, și a petrecut în Constantinopol puțină vreme. Și multe minuni a făcut cu puterea lui Dumnezeu: un prunc orb a luminat, pe o femeie slăbănoagă a ridicat-o din pat, pe mulți îndrăciți i-a liberat de muncirea diavolului. Pe una ce-i curgea sânge, a tămăduit-o cu rugăciunea; pe fiul împăratului care era bolnav și deznădăjduit de la doctori, l-a tămăduit; celor neroditori în însoțire le-a dăruit naștere de fii prin a sa binecuvântare. Și alte multe minuni preaslăvite făcând acolo și pe toți cu darul Domnului veselindu-i, s-a întors la mănăstirea sa. După aceea, mai târziu, a fost chemat a doua oară la Constantinopol, sub împărăția lui Foca Tiranul, de preasfințitul Patriarh Toma, care a ținut scaunul după Chiriac; iar pricina che­mării a fost următoarea:

Un lucru preaminunat s-a întâmplat în părțile Galatiei, unde, în niște cetăți de acolo făcându-se litanii cu crucile și purtând cruci mari de lemn, acestea, singure între ele, cu o putere mare, minunată și neoprită, plecându-se una spre alta, se loveau, se plecau și se sfărâmau. Acea minune străbătând și în Constantinopol auzindu-se, preasfințitul Patriarh Toma a trimis la Cuviosul Teodor, rugându-l să vină la el degrabă. Și când a mers cuviosul la Constantinopol, a fost primit de toți cu cinste ca și mai înainte. Deci luându-l deosebi, preasfințitul patriarh l-a întrebat despre minunea aceea, ce ar însemna ea? Iar Sfântul Teodor l-a înștiințat despre acea minune, că adevărată a fost; dar ce ar însemna, nu voia să-i spună, zicând că nu știe acea taină a lui Dumnezeu.

Atunci preasfințitul patriarh a căzut la picioarele lui cu mare rugăminte și cu o mare smerenie ca aceea a lui a silit pe cuviosul să-i spună mai înainte cele ce vor fi. Deci starețul a zis că acea plecare, lovire și sfărâmare a crucilor însemnează multe primejdii și risipiri ce vor veni asupra Bisericii lui Dumnezeu și asupra împărăției grecești, pe de-o parte de la vrăjmașii cei dinafară, iar pe de alta de la cei dinlăuntru. Pentru că dinafară are să fie grea năvălire a barbarilor, iar dinlăuntru oamenii cei numiți cu numele lui Hristos, împărțindu-se în credință, vor începe a se izgoni singuri unul pe altul și a se pierde; de aceea multe biserici ale lui Dumnezeu se vor pustii și se vor risipi și toate acelea vor fi repede.

Patriarhul, auzind acestea, s-a spăimântat foarte și a rugat pe Cuviosul Teodor să se roage Domnului pentru dânsul, ca să-i ia sufletul din trup mai repede, adică mai înainte de a yeni acea risipire, ca să nu vadă niște primejdii ca acelea, ce au să vină asupra Bisericii. Și după puțină vreme, zăbovind puțin Cuviosul Teodor în Constantinopol, la biserica Sfântului Ștefan, s-a îmbolnăvit patri­arhul și a trimis la cuviosul, unde era închis și postea, spunându-i despre boala sa și-l ruga ca degrabă să-i ceară sfârșitul de la Dumnezeu. Iar sfântul, lepădându-se și nevrând, patriarhul a trimis la dânsul rugăminte cu dinadinsul, dorind ca mai înainte de năvălirea primejdiilor asupra Bisericii, să se dezlege din trup și să se ducă către Domnul. Deci chiar nevrând cuviosul, a făcut voia patriarhului, ca să se roage lui Dumnezeu pentru sfârșitul lui și a trimis la dânsul, zicându-i: „Poruncești, oare să vin la tine, sau ne vom vedea amândoi acolo, înaintea Domnului nostru?” Patriarhul i-a răspuns prin trimisul acela: „Să nu-ți lași liniștea ta, părinte. îmi ajunge că mi-ai zis că ne vom vedea amândoi acolo înaintea Domnului nostru”. Și într-acea zi, preasfințitul Patriarh Toma, înaintea ceasului Vecerniei, bucurându-se, s-a despărțit de trup și s-a dus către Domnul.

După sfârșitul patriarhului, Cuviosul Teodor s-a întors la mănăstirea sa și nu după mulți ani s-a apropiat și el de fericitul său sfârșit, făcând multe, mari și preaslăvite minuni și proorocind cele ce au să fie. Iar mai înainte de sfârșitul său, de două ori a văzut pe Sfântul Marele Mucenic Gheorghe, arătându-i-se în vedenia somnu­lui. Mai întâi i s-a arătat dându-i un toiag de cale și-l chema împreună cu el într-o călătorie îndepărtată. După aceea i s-a arătat mergând călare, ducând și alt cal și zicându-i: „Teodore, încalecă pe calul acesta și vino după mine!” Din aceasta, Sfântul Teodor și-a cunoscut trecerea sa degrabă de la cele pământești și a spus aceasta cu bucurie ucenicilor săi, precum și vremea sfârșitului său, după praznicul Paștilor, care a și fost. Iar când se sfârșea, a văzut pe sfinții îngeri, care veniseră să-l ia și, zâmbind cu față luminoasă, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lor. Și a fost sfârșitul lui în anul al treilea al împărăției lui Iraclie.

Iar viața și minunile lui le-a scris Eleusie, ucenicul lui, cel numit de cuviosul în călugărie Gheorghe. Acesta spunea despre el, că părinții lui, petrecând mult în însoțire, erau neroditori. Și rugau pe Cuviosul Teodor, ca prin rugăciunea și binecuvântarea lui, să poată să fie născători de fii. Iar el, luând brâiele lor, le-a binecu­vântat și, dându-le lor, le-a proorocit dezlegarea nerodirii. Și au născut pe acest Eleusie, pe care crescându-l, l-au adus la Cuviosul Teodor și l-au dat lui Dumnezeu spre slujbă. Și petrecând doispre­zece ani lângă el, a văzut singur minunile cele negrăite ale aceluia, pe care le-a și scris foarte pe larg. Dintre acestea noi, aducând aici pe scurt câteva, pot să ne folosească din destul pe noi, cei ce slăvim pe minunatul Dumnezeu Cel preamărit în ai Săi făcători de minuni, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Teotim I al Tomisului (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Teotim I al Tomisului

Teotim I Scitul era de neam daco-roman, născându-se în Dacia Pontică, undeva în a doua jumătate a secolului al IV-lea, fiind contemporan cu Sfinţii Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea, format în tinereţe în aceeaşi mănăstire din „hotarele Casienilor şi ale Peşterilor“.

Acest episcop urcă pe scaunul Eparhiei Tomisului pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului Gherontie al Tomisului.

Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de Fericitul Ieronim, în celebra sa lucrare „De viris illustribus”, despre care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi neobosit.

El afirmă că „a scris scurte tratate sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe”, ceea ce dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică, greacă şi latină.

Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre episcopul Teotim: „Aud că scrie şi alte lucrări”.

Sozomen, istoricul bisericesc, spune despre Teotim I că era de neam scit, adică locuitor al Dobrogei, şi că acesta purta părul lung, semn că el se ocupa cu „filosofia monastica” (deci cu viaţa monahală).

Viaţa lui era modestă şi cumpătată, iar virtuţile şi înţelepciunea sa l-au făcut cunoscut chiar şi în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, care îl socoteau pe Teotim Scitul „zeul romanilor”.

Acesta a încercat să-i câştige pentru credinţa creştină, arătându-se ospitalier şi făcându-le daruri.

Barbarii au crezut însă că Teotim era bogat şi de acea au plănuit ca să-l ia prizonier.

În această împrejurare se va arăta darul facerii de minuni al Sfântului, căci braţul celui ce a voit să arunce asupra Sfântului laţul pregătit, a rămas înţepenit în aer, fiind nevoie de rugăciunea Sfântului pentru a-l elibera pe barbar de înţepenire.

Un alt scriitor creştin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale”.

Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim I este considerat „creatorul Filocaliei româneşti”.

În gândirea sa a fost, desigur, influenţat de Sfântul Ioan Gură de Aur şi de părinţii capadocieni.

Teotim I vorbeşte foarte frumos despre liniştea minţii şi a inimii.

Sub păstoria lui Teotim I, mănăstirile şi sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie, au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii „călugări sciţi”, răspândiţi, atât la nord de Dunăre până în Carpaţi, cât şi la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma şi Africa.

Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii secolelor IV-V.

Sfântul Teotim Scitul era bine cunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat.

În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciţi de la Istm”, adică pentru huni.

În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului.

În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol şi ia apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim I şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Despre activitatea literară a Sfântului Ierarh Teotim nu cunoaştem prea multe date.

Istoricii timpului spun doar că el a publicat în formă de dialog şi fraze scurte şi că a scris unele omilii la textele evanghelice.

Din aceste precizări ne putem da seama însă că gândirea Sfântului Teotim era în consens cu gândirea marilor Părinţi ai Bisericii veacului al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”.

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului al V-lea, fericitul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile lăcaşuri.

Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie.

 

Troparul Sfântului Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului

Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Teotim, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Condacul Sfântului Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului

Glasul 8

Ca cel ce eşti stâlp al Bisericii lui Hristos, ai surpat eresul lui Arie, Înţelepte Teotime; pentru aceasta Dumnezeu nostru te-a împodobit pe tine, Preafericite Ierarhe Teotim. Cu rugăciunile tale păzeşte, preasfinte, întreaga turmă şi cetatea tomitană.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Teodor Trihina şi către Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului

Acatistul Sfântului Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului

 

Din minunile Sfântului Ierarh Teotim I, Episcop al Tomisului

Sfântul Ierarh Teotim I al Tomisului (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Ierarh Teotim I al Tomisului (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Arhimandritul Ioanichie Bălan

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Teotim „Scitul” era bine cunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. În anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciţi de la Istru”, adică pentru huni. În anul 400, Sfântul Teotim I ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. În anul 403, episcopul Teotim I este din nou în Constantinopol şi ia apărarea marelui patriarh şi dascăl a toată lumea, împotriva acuzaţiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre episcopul străromân Teotim I şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Pe la sfârşitul primului deceniu al secolului V, fericitul episcop Teotim I s-a strămutat cu pace din viaţa aceasta, la cereştile lăcaşuri. Pentru viaţa sa curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a trecut în rândul sfinţilor şi se face pomenirea lui la 20 aprilie. În „Acta Sanctorum” se spun următoarele despre Sfântul Teotim I: „La Tomis, în Scythia, se face pomenirea Sfântului Teotim (Theotimas) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui”.

Grăieşte Sozomen că o atât de înaltă idee le dăduse barbarilor şi păgânilor despre virtutea sa, încât devenise obişnuinţă între ei de a-l numi „dumnezeul romanilor”, făcând de temut Evanghelia lui Hristos şi pe împlinitorii ei, căci mulţi dintre creştini, căzând în mâinile barbarilor, se izbăveau îndată aducând rugăciune către Mântuitorul şi pomenind numele Cuviosului Teotim.

Iată că într-o zi, călătorind el aproape de latura în care se aşezaseră barbarii, cei care erau împreună cu dânsul văzură o ceată mare de păgâni venind în fuga cailor spre Tomis, şi se speriară tare, plângând amarnic pentru vieţile lor, căci au crezut că sunt pierduţi. Dar Sfântul Teotim, cunoscând marea milă a lui Dumnezeu pentru zidirea Sa, se pogorî de pe cal şi se aşeză la rugăciune întinzând mâinile către cer, rugându-se pentru el şi cei dimpreună cu dânsul. Şi, o, marea milostivire şi îndurare a lui Dumnezeu! Căci nu numai pe el, ci şi pe toţi cei împreună cu dânsul îi făcu nevăzuţi ochilor păgâneşti, căci barbarii trecură printre dânşii fără să-i vadă.

În zilele acelea erau dese năvălirile străinilor de Hristos; însă acest fericit şi mare întru sfinţi la mulţi le domolise iuţimea şi setea de sânge şi de prădăciuni prin blândeţea chipului său şi desăvârşita bunătate a sa, căci şi prin cuvinte dulci şi prin daruri le înmuiase inimile cele împietrite de răutate, şi prin dulceaţa graiului şi a cuvintelor; încă şi prin cinstea ce le-o arăta stând cu ei la masă potolise setea de fărădelegi a acestora. Pentru aceea se dusese vestea între barbari despre nemăsuratele sale virtuţi, şi mulţi veneau la el să-l vadă cu ochii lor.

Iată că într-o zi, unul din ei, închipuindu-şi că Sfântul avea multe averi şi dorind a se îmbogăţi, el şi neamul său, cu cele materialnice, căută a-l face prizonier. Şi pentru aceasta se apropie şi, sprijinindu-se în scutul său după cum îi era obiceiul când vorbea cu duşmanii lui, ridică braţul spre a-i arunca fericitului o frânghie peste gât şi a-l târî spre sine. Însă braţul înţepeni prin minune şi rămase nemişcat până ce tovarăşii lui se dezmeticiră şi alergară smeriţi şi cu lacrimi în ochi să mijlocească pentru dânsul. Iar Cuviosul Teotim, cerându-le îndreptare şi credinţă în Hristos, ceea ce ei făgăduiră, rugă pe Dumnezeu pentru iertarea barbarului, şi îndată îşi dobândi cererea, apoi îi slobozi. Multe alte minuni şi semne a făcut acest dumnezeiesc părinte Teotim în pământul Sciţiei, în vremea vieţii sale, aducând binecuvântarea lui Dumnezeu peste neamul său.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 31-32)

 

Viața Sfântului Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului

Sfântul Ierarh Teotim I al Tomisului (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Teotim I al Tomisului (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Fericitul episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia-Pontică. El este considerat cel dintâi dascăl și părinte duhovnicesc al sfinților Ioan Cassian și Gherman, cu care era contemporan, format în tinerețe în aceeași mănăstire din „hotarele Cassienilor și ale peșterilor”. Această mănăstire, care a dat călugări cărturari și sporiți în fapte bune, era o adevărată vatră monahală de sfințenie, de trăire și de profundă teologie din eparhia Tomisului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic și literar la care au ajuns cei trei sfinți daco-romani contemporani, Ioan Cassian, Gherman și Teotim I, supranumit de istoricii paleocreștini „Scitul” și „Filosoful”.

Acest episcop urcă pe scaunul eparhiei Tomisului, pe la anii 385-390, după mutarea din viață a episcopului Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul 392, de fericitul Ieronim (t 420), în celebra sa lucrare: De viris illustribus (Despre bărbați iluștri), care spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu și de oameni, teolog învățat și scriitor talentat și neobosit. El afirmă că a scris scurte tratate (cărți) sub formă de dialoguri, în stilul vechii elocințe, ceea ce dovedește vasta sa cultură în retorica și filosofia antică, greacă și latină. Apoi, fericitul Ieronim încheie cu aceste cuvinte despre Teotim: „Aud că scrie și alte lucrări”.

Unele fragmente din scrierile Sfântului Teotim se păstrează în lucrarea Sfântului Ioan Damaschin (t 749) „Paralele sfinte”, din care reiese că a scris omilii la unele texte Evanghelice. Istoricul Sozomen scrie despre el că era „scit” (daco-roman) de neam, că „traiul îi era modest” și că era un taumaturg (vindecător de boli). Iar Socrate, alt istoric paleocreștin, spune că fericitul episcop Teotim I era cunoscut de toți – împărați, episcopi, călugări, credincioși și barbari (adică păgâni) –, pentru evlavia și corectitudinea vieții sale. Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim este considerat creato­rul Filocaliei românești. În gândirea sa a fost, desigur, influențat de Sfântul Ioan Gură de Aur și de părinții capadocieni. Sfântul Teotim vorbește foarte frumos despre liniștea minții și a inimii.

Sub păstoria Sfântului Teotim mănăstirile și sihăstriile din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză și isihie (liniște), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI cunoscute în întreg imperiul prin vestiții „călugări sciți”, răspândiți atât la nord de Dunăre până în Carpați, cât și la sud până la Ierusalim, Constan­tinopol, Roma și Africa. Bazilicile înălțate de el, ale căror ruine și astăzi se văd, erau mari și frumos ornamentate cu mozaicuri, ceea ce dovedește numărul impresionant de credincioși, precum și frumu­sețea cultului și arhitecturii secolelor IV-V.

Ca misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca și înaintașii săi. El avea mult de suferit din partea „barbarilor” migratori, pe care reușea să-i îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni și prin sfințenia vieții sale. Din această pricină păgânii îl numeau „zeul romanilor”.

Sfântul Teotim „Scitul” era binecunoscut împăratului Arcadie și mai ales Sfântului Ioan Gură de Aur, căruia îi era prieten devotat. In anul 399, marele patriarh i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari pentru nomazii sciți de la Istm, adică pentru huni. în anul 400, Sfântul Teotim ia parte la un sinod local în Constanti­nopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva învățăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. în anul 403, Sfântul Teo­tim era din nou în Constantinopol și lua apărarea marelui patriarh și dascăl a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur, împotriva acuza­țiilor aduse de Sfântul Epifanie al Ciprului, dovedind prin aceasta adânca legătură duhovnicească dintre sfântul episcop străromân Teotim și Sfântul Ioan Gură de Aur. Pe la sfârșitul primului deceniu al secolului V, Sfântul episcop Teotim s-a strămutat cu pace din viața aceasta, la cereștile locașuri. Pentru viața sa curată, pentru opera sa misionară și pentru credința sa dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l:a trecut în rândul sfinților și pomenirea lui se face la 20 aprilie. În „Acta Sanctorum” se spun următoarele despre Sfântul Teotim I: „La Tomis, în Scithia, se face pomenirea Sfântului Teotim (Theotimos) episcopul, pe care l-au cinstit chiar barbarii necredincioși, pentru sfințenia și minunile lui”.

Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea)

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Pafnutie al Tebaidei

Sfântul Ierarh Pafnutie (cunoscut și ca Pafnutie al Tebaidei) a fost episcop al provinciei romane Tebaida de Sus (Thebaida Superior) din Egipt, care se întindea în zona orașului Luxor de astăzi.

A fost ucenic al Sf. Antonie cel Mare.

Pafnutie s-a numărat printre cei mai proeminenți participanți la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (anul 325).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 19 aprilie [1].

Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea) gravură din sec. XVII - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Pafnutie al Tebaidei (Secolul al IV-lea) gravură din sec. XVII – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Pafnutie a fost persecutat pentru credința sa creștină, suferind o mutilare a genunchiului stâng și pierderea ochiului drept în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor declanșate de împăratul Maximian (286-305).

Ulterior a fost condamnat la muncă silnică într-o mină.

După promulgarea Edictului din Milano de către Sf. Împărat Constantin cel Mare, a fost eliberat și a putut să-și continue chemarea sa de a-i creștina pe egiptenii acelor timpuri, ajungând episcop al Tebaidei de Sus.

În anul 325 a luat parte la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea.

Se spune că însuși Sf. Împărat Constantin cel Mare, cel care convocase acest sinod pentru a tranșa ampla dispută asupra ereziei arianismului, a ținut să-l întâlnească personal pe Pafnutie și l-a onorat sărutând orbita ochiului pierdut de acesta în timpul persecuțiilor la care fusese supus.

Sf. Pafnutie a avut un rol important, poate chiar decisiv, în dezbaterea de la Primul Sinod Ecumenic pe tema celibatului clericilor.

Cei mai mulți dintre episcopii prezenți la sinod erau dispuși să urmeze precedentul creat la Sinodul de la Elvira (305-306), care interzicea relațiile conjugale pentru episcopii, preoții și diaconii care se căsătoriseră înainte de hirotonire.

Pafnutie i-a rugat cu seriozitate și stăruință pe colegii săi episcopi să nu impună această obligație membrilor clerului care erau deja căsătoriți înainte de hirotonire.

El a mai propus, în conformitate cu „vechile tradiții ale Bisericii”, ca numai cei care au fost celibatari la momentul hirotonirii să continue să respecte abstinența.

Marele respect de care se bucura Pafnutie și faptul bine cunoscut că el însuși respectase cu strictețe castitatea în tot timpul vieții sale, au cântărit mult în judecarea propunerilor sale, care, în final, au fost adoptate în unanimitate.

Sinodul a lăsat la latitudinea clericilor căsătoriți să continue sau să întrerupă relațiile lor conjugale.

La același Prim Sinod Ecumenic de la Niceea, Pafnutie s-a numărat printre cei care au apărat cu stăruință Ortodoxia în fața arianismului, contribuind astfel la condamnarea acestei erezii de către sinod.

Zece ani mai târziu, Sf. Pafnutie l-a însoțit pe Sf. Atanasie cel Mare la Primul Sinod de la Tir (335 d.Hr.).

Nu se cunosc amănunte despre moartea acestui sfânt ierarh.

 

Note

[1] Pătimirea lui a avut loc pe 15 aprilie după Sinaxarul din Alexandria.

Calendarul pelestino-georgian din Sinai (Garitte, pp. 204, 340) îl comemorează la 20 aprilie și la 25 septembrie, dând mărturie despre identificarea lui progresivă cu tatăl sfintei Eufrosinia. (Cf. Sinaxarului P. Macarie de la Simonos Petras)

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805)

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului

Macarie (Notara) al Corintului (gr. Μακάριος Νοταράς Επίσκοπος Κορίνθου) a fost un sfânt episcop al Corintului (1764 – 1767, precedat de Partenie al Corintului) care a trăit în secolul al XVIII-lea (1731-1805).

Călugăr și cărturar care a participat la curentul de înnoire monastică și duhovnicească în lumea greacă prin redescoperirea și publicarea scrierilor Sfinților Părinți, a autorilor duhovnicești (părinții neptici sau filocalici) și a isihasmului în particular, el este cunoscut mai ales pentru editarea și tipărirea, împreună cu sfântul Nicodim Aghioritul, a unor importante compilații de spiritualitate ortodoxă, cum sunt Filocalia și Everghetinosul.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 17 aprilie.

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața și activitatea

Sfântul Macarie (Mihail în lume) s-a născut la Trikala, în Corint, în anul 1731, într-o familie aparținând aristocrației bizantine: Notaras (familie care a dat de-a lungul timpului multe personalități, ecleziastice, culturale și politice).

Şi-a făcut primele studii la Mănăstirea Maicii Domnului din Cefalonia, crescând în atmosfera sfintelor slujbe mănăstirești. În 1759, la vârsta de 28 de ani preia conducerea școlii din Corint și se face repede iubit de toți.

În 1764, a fost ales episcop al Corintului.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Macarie a trebuit să se exileze împreună cu familia sa în insula Zakynthos și apoi în insula Hydra.

Prin anul 1774, pe când trăia în exil la Hydra, primește vizita mai tânărului Nicolae (viitorul Nicodim Aghioritul) căruia Macarie îi fusese recomandat de niște călugări de la Muntele Athos ca fiind un om de o mare virtute și versat în doctrina Părinților Bisericii.

După contactul cu episcopul Macarie și cu renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, Nicolae pleacă la Muntele Athos în 1775, devenind călugăr.

După încheierea războiului, în 1774, turcii l-au obligat pe patriarhul din Constantinopol să-i înlocuiască pe toți episcopii din Peloponez, bănuiți de susținere a rușilor.

Macarie s-a văzut obligat să trimită o scrisoare de demisie.

Devenit episcop fără scaun, Macarie a plecat la Sfântul Munte Athos în anul 1777, pentru a trăi călugărește.

S-a stabilit la chilia Sfântul Antonie cel Mare de lângă Mănăstirea Vatopedi.

În 1777, Macarie îl caută pe Nicodim și îl însărcinează cu revizuirea și pregătirea pentru editare a Filocaliei (după un manuscris găsit de el în biblioteca Mănăstirii Vatopedi – Codicele Vatopedin nr. 605 din secolul al XIII-lea), această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și a vieții spirituale, a culegerii Everghetinos și a Tratatul despre deasa împărtășire, redactat chiar de sfântul Macarie, dar pe care Sf. Nicodim îl îmbogățește considerabil.

Aceste lucrări vor fi tipărite aproape în același timp la Veneția, Filocalia în 1782 iar Everghetinosul în 1783.

La puțină vreme de la sosirea sa la Muntele Athos, Sfântul Macarie a participat și a luat poziție și în așa-numita “controversă a colivelor” și în discuțiile legate de deasa împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos, dispute care s-au declanșat pe la jumătatea secolului al XVIII-lea în Sfântul Munte Athos.

„Controversa colivelor” se referea la săvârșirea sau nesăvârșirea parastaselor (a pomenirilor pentru cei morți) în ziua de duminică, cum începuse să se facă în anumite locuri din Muntele Athos.

Liderii “colivarilor” (numiți ironic în felul acesta) erau cuvioșii Atanasie din Paros (prăznuit la 24 iunie), Iacov din Peloponez, Neofit Kavsokalivitul și Hristofor Prodromitul, care se arătaseră foarte stricți față de cei care începuseră să săvârșească parastasele Duminica, și le aduceau acuzații grave, Neofit Kavsokalivitul numindu-i: “defăimători ai Învierii”, “vorbitori de morți în zi de duminică”, “idolatri”, “lipsiți sau căzuți de har” și chiar “eretici”.

După 1777, sfântul Macarie al Corintului și sfântul Nicodim Aghioritul, „colivari” de a doua generație, vor lua și ei poziții concrete în aceste dispute, susținând însă o poziție mai moderată, și anume că mai potrivit este ca parastasele să se săvârșească sâmbăta, conform tradiției Bisericii, dar fără să-i condamne pe cei care, din motive de ordin practic, săvârșesc pomenirile morților duminica.

În paralel, sfântul Macarie redactează tratatul ”Despre deasa împărtășanie”.

În acest volum el face apel la canoanele Bisericii și la scrierile Sfinților Părinți pentru a susține și a sublinia importanța desei împărtășiri cu Trupul și Sângele lui Hristos.

O a doua ediție a acestui tratat, revăzută și completată, a făcută de sfântul Nicodim Aghioritul (1783).

Dar refuzul său de a sluji un parastas pentru patriarhul Alexandriei la Mănăstirea Cutlumuș într-o zi de duminică, îl costă un nou exil.

Fiind obligat să părăsească Muntele Athos, pleacă la Chios și Patmos, unde se aflau și alți „colivari” athoniți exilați.

Cu ocazia unei noi șederi în Sfântul Munte, sfântul Macarie îi încredințează lui Nicodim editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

În introducerea la această lucrare, care conține învățături atât de profunde despre contemplație,

Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărți nu sunt făcute doar pentru călugări, ci și pentru mireni, căci toți creștinii au fost chemați să trăiască desăvârșirea Evangheliei.

Lucrarea va fi publicată la Veneția în 1790.

Exilul la Chios i-a permis să se ocupe de publicarea altor lucrări de spiritualitate ortodoxă, între care Catehismul de învățătură ortodoxă al mitropolitului Platon al II-lea al Moscovei și Noul Limonariu, o culegere de vieți de noi mucenici publicată după moartea sa (completat mai târziu de Noul Martirologiu al sfântului Nicodim Aghioritul).

Sfântul Macarie a murit cu pace la Chios, la 17 aprilie 1805, fiind înmormântat în partea de sud a Bisericii Sfinții Petru și Pavel, unde moaștele sale se află și acum.

 

Cuvinte duhovnicești

Nimeni nu vine să se împărtășească…

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului

articol preluat de pe doxologia.ro

 

Stăm în fața altarului și nimeni nu vine să se împărtășească…

O, omule, ești nevrednic să te împărtășești, prin urmare nu ești vrednic să asculți nici celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii.

Îl auzi pe diacon care stă și strigă, toți cei câți sunteți în pocăință, toți L-ați rugat pe Dumnezeu să vă ierte.

Toți cei care nu se împărtășesc se află încă în pocăință pentru păcatele lor, dar tu, pentru ce stai?

Dacă ești dintre cei ce se pocăiesc nu poți să te împărtășești…

Dar tu stai cu îndrăzneală de barbar, nu de om care se pocăiește.

Iar dacă nu ești printre cei ce se pocăiesc, ci dintre cei ce au îngăduință de la duhovnic să se împărtășească, pentru ce stai și nu te îngrijești să te împărtășești?

Pentru ce nu consideri împărtășania un mare dar, ci o disprețuiești?

Hristos vine la fiecare Liturghie să-i vadă pe cei ce șed la masă și le zice fiecăruia în conștiința lui:

„Prieteni, cum de stați aici în Biserică și nu aveți haine de nuntă?

Nu a zis pentru ce ați stat la masă, ci că nu este vrednic nici măcar să intre în biserică.

Nu i-a spus pentru ce ai șezut?

Ci pentru ce ai intrat?

Aceleași lucruri le strigă Hristos și acum către noi toți, fiindcă stăm fără de rușine și cu îndrăzneală, fiindcă oricine nu se împărtășește stă fără rușine.

Dar spui că ești nevrednic?

Atunci ești nevrednic și să asculți sfintele acelea rugăciuni, fiindcă Duhul Sfânt coboară nu numai la taine, ci și la psalmodierile acelea.

(Sfântul Macarie al Corintului, Despre deasa împărtășanie, ed. 1961, p. 52-53)

Sfântul Sfinţit Mucenic Simeon, episcopul Persiei (†341)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Simeon, episcopul Persiei

articol de: Pr. Ştefan Sfarghie

17 Aprilie 2023

preluat de pe ziarullumina.ro

În timpul domniei lui Sapor al 2-lea (309-378), în Persia vieţuiau numeroşi creştini, având episcopi, preoţi şi diaconi.

Învăţătorii credinţei păgâne, care se închinau la soare, împreună cu evreii, s-au unit împotriva creştinilor, pe care îi defăimau înaintea împăratului.

Mai întâi, l-au vorbit de rău pe Sfântul Simeon, Episcopul de Seleucia şi Ctesifon, despre care au zis că este vrăjmaş al împăratului Persiei şi prieten al împăratului din Constantinopol, pe care îl înştiinţează de toate câte se întâmplă în Persia.

Mai apoi, au fost învinuiţi de trădare toţi creştinii din acel ţinut.

Drept aceea, Sapor a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi a rânduit şi dregători neînduplecaţi, care să strângă în grabă aceste dajdii.

Apoi, împăratul a început să ucidă preoţi şi slujitori ai Bisericii, să jefuiască şi chiar să dărâme bisericile creştinilor.

Pe Sfântul Simeon l-a adus în faţa sa şi l-a întrebat de ce nu se închină soarelui.

Atunci, fericitul a mărturisit că el se închină numai lui Dumnezeu Cel Atotputernic.

Deci, a fost trimis episcopul în temniţă, iar pe drum l-a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinereţe fusese creştin şi învăţător al împăratului.

Acum însă, pentru slavă deşartă şi din frică să nu-şi piardă viaţa, se închina soarelui la fel ca perşii păgâni.

Zărindu-l pe acesta, Sfântul Simeon s-a amărât în sufletul său şi şi-a întors faţa de la Gotazat.

Dar acela s-a luminat la suflet şi a plâns cu amar, văzând jalea şi batjocura episcopului său.

Astfel, îl ruga pe împărat să-l elibereze din lanţuri pe sfântul episcop, dar Sapor nu numai că nu a vrut lucrul acesta, ci a poruncit să îi taie capul.

Iar în Vinerea Mare a anului 341, au fost scoşi din temniţă 1.150 de creştini, împreună cu Sfântul Simeon, episcopul lor.

După multe chinuri şi batjocuri, cu toţii au primit cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.

 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Simeon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei şi al Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei

Glasul 2

Ca un soare a răsărit nouă credincioşilor sfântă pomenirea voastră, pe care astăzi o săvârşim, Preaînţeleptilor, Sfinţiţilor Simeon şi Acachie, strigând: rugaţi pentru noi pe Cel Singur şi Iubitor de oameni.

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Simeon, episcopul Persiei

Sf. Sfinţit Mc. Simeon, episcopul Persiei (†341) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Simeon, episcopul Persiei (†341) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe basilica.ro

Înmulţindu-se creştinii în Persia şi avînd biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgâneştii şi mincinoasei credinţe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sunt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor. Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rânduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărâma bisericile şi a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgâne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mâniindu-se împăratul, a întrebat pe sfântul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfântul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sunt adus acum şi mă închinam, dând vrednica cinste împărăţiei tale. Iar acum, de vreme ce sunt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!”

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfântul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrân şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, având cel mai dintâi loc în casa împărătească. Acela şezând lângă palatul împărătesc şi văzând pe Sfântul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat până jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mânie ridicându-şi glasul, l-a ocărât ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plânge şi a se tângui şi, dezbrăcându-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezând lângă uşile palatului plângea, zicând în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”

Aceasta zicând, se mângâia greu. Şi, înştiinţându-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzându-l plângând, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întâmplat, că atât de mare îţi este mâhnirea?”

Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mâhnire nu mi s-a întâmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mâhnirile şi primejdiile să le sufăr, decât aceea de care acum mă doare inima şi plâng. Căci până acum trăiesc pe pământ, fiind atât de bătrân; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am ânchinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întâi, decât să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.

Şi am cinstit zidirea mai mult decât pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcând după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amândouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrâneţile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mânia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mânia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrân, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mâhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o până la bătrâneţile mele, iar mai mult decât acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decât pe Făcător”.

Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzând pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osândit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dânsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergând la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: „Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întâi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit până acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite. Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.

După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, când cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrân, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii. Iar Sfântul Husdazat într-alt chip se gândea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mâhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfântului muce-nic i s-a tăiat capul, strigând propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decât numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.

Sfântul Simeon episcopul, aflând despre un sfârşit ca acesta al lui Husdazat, şezând în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osândiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfârşit şi Simeon să fie ucis.

Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dânşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osârdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă. Iar sfântul episcop îi întărea pe dânşii, ca să nu se teamă de moarte, spunându-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mângâindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfârşit şi Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimiţându-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.

Şi au fost tăiaţi şi amândoi preoţii prinşi împreună cu dânsul, Avdelae şi Anania, amândoi bătrâni. Dar pe când Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzând pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dânsul: „Nu te teme, bătrânule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis aceasta bătrânul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorât pe sfânt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfântul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dânsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunându-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.

Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci când a ieşit porunca păgânului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pământul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, singuri ieşind cu sârguinţă din casă, se dădeau pe dânşii cu osârdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfântul Azad, a plâns după dânsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mântuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.