Articole

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 – 604)

/0 Comentarii/în , /de /4.243 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Papa Grigore I cel Mare

Sfântul Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare [lat. Sanctus Gregorius Magnus] și ca Grigore Dialogul (n. 540 d.Hr., Roma, Regatul Ostrogot – d. 12 martie 604 d.Hr., Roma, Imperiul Roman de Răsărit), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii și unul dintre cei șase părinți apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim, Tertulian și Ciprian de Cartagina.

A fost și primul călugăr care a devenit papă. Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica din Imperiul Roman de Apus cât și în Biserica din Imperiul Roman de Răsărit . Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore și îl citează în lucrarea sa Învățătura religiei creștine. „Da”, – spunea papa Grigore cel Mare la începutul pontificatului său – „vom reforma și administrația bisericească, și legile canonice. Și semnul va fi acesta: reforma muzicii (liturgice)”.

Papa Grigore a întrunit în cel mai înalt grad toate calitățile omului de conducere, sensul datoriei, al măsurii și al demnității. Istoricul protestant Harnack îi admira „înțelepciunea, dreptatea, blândețea, puterea de inițiativă, toleranța” și Bossuet îl consideră „modelul desăvârșit al modului de guvernare a Bisericii”. Este patronul muzicienilor, cântăreților, studenților și al învățătorilor. Este considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie.

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 - 604) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 – 604) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latină Vigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore.

Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare.

Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare.

Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi – Gordian și Silvia – s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute.

Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră de funcționar imperial.

 

 

Guvernator al Romei

După terminarea studiilor, Grigore a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei (praefectus urbis), cea mai înaltă funcție civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcționare a întregului aparat de stat, de la menținerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întrețină bune relații cu papa, care avea de acum o mare relevanță socială, și să fie întotdeauna atent la dispozițiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viață ușoară, dar a fost o experiență foarte prețioasă. În anii oficiului său public, și-a făcut proprie experiența seculară a administrației publice și a pus-o în slujba concetățenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit așa de mult, încât și săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că și-a dobândit stima în fața autorităților imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câștigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau și îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

 

Grigore călugărul

Cariera publică însă avea să se termine odată cu moartea tatălui său. Grigore a renunțat la înalta funcție deținută și a intrat în viața monastică. Afinitatea pentru traiul monahal s-ar putea datora familiei sale, mama sa trăind ca o sfântă, iar surorile tatălui său erau călugărițe. Astfel Grigore și-a împărțit întreaga avere săracilor și a ctitorit șapte mănăstiri, dintre care șase în Sicilia.

Și-a transformat casa părintească de pe Colina Caelius în mănăstire închinată Sf. Apostol Andrei, în care a adăpostit călugării benedictini, alungați din mănăstirea Monte Cassino de longobarzii care încercau să cucerească peninsula italică. Grigore însuși s-a retras aici, dorind să rămână simplu călugăr benedictin. După multe secole, mănăstirea Sf. Andrei a fost dedicată celui care a întemeiat-o, Sf. Grigore (Mănăstirea Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio).

Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (lat. apocrisiarius), ambasador la curtea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Ca ambasador pe lângă împăratul Tiberiu I Constantin și succesorul acestuia, Mauriciu, le-a cerut să ajute Roma supusă atacurilor longobarde. A fost rechemat la Roma, unde, ales abate, și-a reluat viața de călugăr în mănăstirea sa. A fost consilier al papei Pelagius al II-lea, când acesta i-a cerut ajutorul pentru a reuni episcopii din nordul Italiei cu Roma, aflați în schismă din cauza poziției luate de papa Vigiliu în privința condamnării „Celor Trei Capitole”.

 

Alegerea ca papă

După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590.

După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

Activitatea sa din timpul celor 14 ani de pontificat (de la 3 sept. 590 la 12 martie 604) pare de necrezut: organizează apărarea Romei, amenințată de Aginulfo, cu care apoi a întreținut raporturi de bună vecinătate; administrează avutul public cu minuțioasă nepărtinire, suplinind lipsurile funcționarilor imperiali; se îngrijește de aprovizionarea cu apă a orașului Roma; favorizează împământenirea dijmașilor, eliminând orice formă de sclavie; însuflețit de zelul pentru răspândirea credinței, propune și susține misiunea Sf. Augustin de Canterbury în Anglia. Întotdeauna atent la problemele întregii creștinătăți, nu desconsidera grijile mărunte ale vieții de fiecare zi. Cu puțin timp înainte de a muri, s-a interesat de o ocazie pentru a-i trimite episcopului din Chiusi o manta de iarnă.

A murit în ziua de 12 martie 604 și a fost înhumat în Bazilica „Sf. Petru” din Roma. Noul Calendar a stabilit comemorarea lui pentru ziua de 3 septembrie, ziua în care a început activitatea de păstor suprem al Bisericii lui Cristos.

 

Sărbători

- în calendarul latin: 3 septembrie (ziua în care a fost hirotonit întru episcop, în anul 590) și 12 martie (ziua morții)

- în calendarul bizantin: 12 martie

- în calendarul lutheran: 12 martie

- în calendarul anglican: 3 septembrie

 

Opera

Cele 848 de scrisori rămase de la el și omiliile către popor dovedesc limpede imensa activitate desfășurată de Papa Grigore cel Mare. În toate domeniile vieții bisericești, a lăsat urme adânci. Viața Sfântului Benedict și Liber regulae pastoralis – „Cartea păstoririi sufletelor” sunt citite și astăzi cu mult interes și mult folos. S-a ocupat și de muzica sacră, cântarea folosită la oficierea sfintelor slujbe, și a stabilit normele care au dus la „cântarea gregoriană”.

Sfântul Grigore a scris patru volume intitulate Dialogi (Dialogurile), motiv pentru care creștinătatea răsăriteană îl cinstește sub numele de Grigorie Dialogul. Dialogurile papei Grigore cel Mare, scrise la finalul secolului al VI-lea, conțin o legitimare a valorilor ascetice ale Evului Mediu timpuriu, legate de nașterea culturii benedictine. Povestirile de vieți exemplare, inspirate de surse patristice, dar prinse în tumultul invaziilor barbare din Italia, conțin arhetipurile valorilor și frămîntărilor omului european, proiectate pe un plan escatologic cu teme doctrinare noi, precum purgatoriul, dar și o filosofie a sfîrșitului istoriei.

A compus Liturghia darurilor înainte sfințite, care se celebrează în bisericile răsăritene în timpul postului mare. Cunoscută cu titlul Liturghia Sf. Grigorie Dialogul, este una dintre cele trei liturghii oficiate în bisericile ortodoxe și greco-catolică, alături de cea a lui Ioan Gură de Aur și cea a lui Vasile cel Mare.

A mai scris Cartea regulii pastorale, adresată preoților, în care vorbește despre cumpătarea în asceză. Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experiența sa personală, a făcut în așa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor și să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericești. El vedea unite în preot contemplația și ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu și vestirea lui, doctrina și exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemați la preoție să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplației:

“Nu este posibil să preferi propria liniște binelui spiritual al celorlalți. Cristos, pentru a-i ajuta pe toți, a ieșit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”. În consecință, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se așeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeași carismă, care însuflețea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viață și Bisericilor episcopale prin Regula pastorală. Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale,deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credință popoarele Marii Britanii. Și așa s-a și întâmplat.

 

Ediții în limba română

- Dialoguri (ediție bilingvă a celor patru cărți), trad. din lb. latină de Cristina Horotan, notă intro., tabel cronologic și plan al tratatului de Alexander Baumgarten, note de Cristina Horotan și Alexandru Daroni, Editura Polirom, Iași, 2017.

- Despre minunile Părinților italieni (cartea I și III a Dialogurilor), trad.din latină de Elena Sima, introducere, note, ediție de Florin Crîșmăreanu, Editura Doxologia, Iași, 2016.

- Omilii la profetul Iezechiel, trad. din lb. latină de Elena Sima, Ingrid Ileana Bauer, Editura Doxologia, Iași, 2015.

- Cartea regulii pastorale, trad, prefață și note de Pr.prof.Alexandru Moisiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,1996.

 

cititi mai mult despre Papa Grigore I cel Mare (Grigorie cel Mare/Sf. Ier. Grigorie Dialogul, Episcopul Romei) si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Grigorie, episcopul Nyssei (sec. al IV-lea)

/0 Comentarii/în , /de /3.791 vizite

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei

Grigore de Nyssa (n. ca. 330/335 – d. după 394) a fost un teolog creștin din secolul al IV-lea, fratele lui Vasile cel Mare, prieten cu Grigore de Nazianz. Cei trei formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să găsească răspunsuri în armonie cu credința, răspunsuri care în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane.

Sfântul Grigorie al Nissei nu a fost nici un mare administrator al Bisericii și un legislator al vieții monastice ca fratele său, Sfântul Vasile cel Mare († 1 ianuarie), nici un predicator prestigios și un poet ca Sfântul Grigorie de Nazianz († 25 ianuarie). El a luat-o totuși înaintea tuturor Părinților și scriitorilor bisericești din secolul al IV-lea ca fiind cel mai erudit teolog speculativ al timpului, ca mistic și chiar „Părinte al misticii”.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 ianuarie.

 

Biografie

Sfântul Grigorie al Nissei s-a născut la Cezareea (Capadocia), în anul 335, din părinți creștini. Tatăl său, pe nume Vasile, era originar din provincia Pont, iar mama, Emilia, din Cezarea Capadociei. Din cei 10 copii născuți de Emilia, 5 au îmbrăcat haina monahală, dintre care 3 au ajuns episcopi: Vasile cel Mare, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa. Bunica Macrina i-a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. 6 persoane din această familie sunt cinstite ca sfinți în Biserica Ortodoxă.

O familie de sfinți

- Sfântul Grigorie de Nyssa;

- Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica);

- Sfânta Emilia (mama);

- Sfântul Vasile cel Mare (frate);

- Sfântul Petru de Sevasta (frate);

- Sfânta Macrina cea Tânără (sora).

Sfântul Grigorie al Nissei a făcut parte dintr-o familie numeroasă, dar, spre deosebire de ceilalți nouă frați, el s-a dovedit a fi înclinat spre o viață lumească, voioasă, zgomotoasă: prefera vânătoarea, festivitățile, grupurile vesele în locul studiului și exercițiilor de pietate. Fiind sfătuit de fratele său, sfântul Vasile cel Mare, și de sora sa, sfânta Macrina, a renunțat la modul greșit în care și-a trăit viața.

Sf. Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că ar fi avut un băiat.

După un anumit timp, în care a predat retorica în școli particulare, a părăsit totul și s-a dus alături de fratele său, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retraseră în singurătate, pentru a se dedica netulburați studiului operelor lui Origene și ale lui Metodiu din Olimp.

A scris primul tratat despre desăvârșirea creștinească: “De virginitate” (Despre feciorie). După împărțirea Capadociei în două provincii, decisă de împăratul Valens, sfântul Vasile l-a desemnat pe fratele său Grigore pentru sediul episcopal din Nyssa.

 

Grigorie, episcop al Nissei

În anul 371, la vârsta de 35 de ani, Grigorie este ales episcop al Nissei, un târgușor din pustia Cappadociei ce depindea de scaunul mitropolitan al Cezareei, unde era arhiepiscop fratele său, Vasile. Nepriceput în politica și administrația bisericească – ca orice mistic autentic – sfântul devine repede victima mașinațiunilor ereticilor arieni din părțile locului.

Aceștia, profitând de naivitatea și nevinovăția lui, îi încurcă gestiunea financiară a episcopiei, apoi îi înscenează un proces de deturnare de fonduri și obțin depunerea lui din scaunul episcopal în anul 376. Dar doi ani mai târziu, în 378, la moartea împăratului arian Valens, dreptatea este restabilită și Sfântul Grigorie se reîntoarce la Nissa, unde poporul îi face o primire triumfală.

 

„Stâlp al Ortodoxiei”

Totuși, acești ani zbuciumați și mai apoi moartea Sfântului Vasile († 379) au avut darul să-i schimbe viziunea asupra lumii și să facă din el un luptător fervent pentru ideile reformatoare ale fratelui său, al cărui moștenitor spiritual și continuator s-a făcut.

Sf. Grigorie al Nissei s-a opus ereziei ariene și a susținut doctrina identității de substanță a Sf. Treimi la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381.  Astfel, participanții la acest sfânt sinod l-au recomandat ca „stâlp al Ortodoxiei”, iar împăratul Teodosie cel Mare (379-395) l-a impus ca normă de credință adevărată pentru toată lumea creștină.

În anul 394 este prezent la un alt sinod ținut la Constantinopol. Sunt celebre predicile sale în care tălmăcește Sfânta Scriptură și discursurile funebre pentru personalitățile mai de vază din timpul său. Se crede că a murit în anul 395.

 

Învățătura despre îndumnezeire și epectază

Dacă monahismul răsăritean își datorează organizarea Sfântului Vasile, orientarea duhovnicească i-o datorează Sfântului Grigorie, prin scrierile despre îndumnezeire (gr. theosis) și despre epectază (gr. epektasis = întindere, urcuș) – învățături esențiale ale misticii și asceticii ortodoxe, potrivit cărora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire.

Acest urcuș (gr. anábasis) este elanul către Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl imprimă ca un element dinamic în ființa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. katharsis), o creștere spirituală spre „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este Moise, care

„nu se oprește deloc din urcușul său, nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca pe treptele acesteia și continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna, înaintând, spre una superioară” (Grigorie al Nissei – Viața lui Moise. Tratat de desăvârșire în virtute, Theorie II, 227).

 

Chip și asemănare

În ce constă măreția omului? se întreabă Grigore de Nyssa. Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă chipul este o însușire “naturală”, asemănarea este rodul libertății și al efortului voinței. Așadar, asemănarea este orientarea și mișcarea de bază a chipului spre perfecțiunea lui Dumnezeu.

Pentru sfântul Grigore, Moise este exemplul cel mai elocvent al voinței de asemănare cu creatorul deoarece nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite în ascensiunea sa către înălțime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să urce, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna spre o alta. Asemănarea se realizează progresiv prin intermediul stăpânirii și sublimării simțurilor, cunoașterii lui Dumnezeu, ascezei creștine și rugăciunii.

 

Moaștele Sf. Grigorie al Nissei

În România, Biserica „Domnița Bălașa” din București (paraclis patriarhal) păstrează fragmente din moaștele Sf. Grigorie al Nissei. Ele au fost aduse aici în secolul al XIX-lea de către Emanoil Hagi-Moscu, împreună cu Constantin Sturdza și Grigore Brâncoveanu.

 

Scrieri

Scrieri dogmatice

- Contra lui Eunomie

- Răspunsuri la a doua carte a lui Eunomie

- Despre Duhul Sfânt

- Despre Sfânta Treime, și despre dumnezeirea Duhului Sfânt

- Despre „Nu trei Dumnezei”

- Despre credință

Scrieri ascetice și morale

- Despre feciorie

- Despre moartea prematură a copiilor

- Despre pelerinaje

Scrieri filosofice

- Despre facerea omului

- Despre suflet și înviere

- Viața lui Moise

Scrieri apologetice

- Catehismul cel mare

Scrieri oratorice

- Cuvântare funebră despre Meletie

- Despre botezul lui Hristos

Scrisori

- Către Eusebiu

- Cetății Sebastia

- Către Ablabius

- Către Cynegius

- O mărturie

- Către Stagirius

- Unui prieten

- Unui învățăcel în cele clasice

- O invitație

- Către Libanius

- A doua scrisoare către Libanius

- Despre scrierea contra Eunomius

- Bisericii din Nicomidia

- Episcopului din Melitene

- Către avocatul Adelphius

- Către Amfilohie

- Către Eustathia, Ambrosia și Basilissa

- Către Flavian

- Către Olimpiada: Comentariu la Cântarea cântărilor

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Petru, episcopul Sevastiei (cca. 340 – 391)

/0 Comentarii/în , /de /5.117 vizite

foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei

Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.

 

Viață

Părinții săi erau creștinii Vasile și Emilia din Cezareea Capadociei, care au fost alungați pentru credința lor în timpul domniei împăratului Galerius (305-314) și au fugit în deșerturile din Pont. Bunica sa a fost Macrina cea Bătrână, care a fost instruită de Grigore Taumaturgul. Cel mai tânăr din zece, era fratele lui St. Macrina cea Tânără și cei doi medici capadocieni, St. Vasile din Cezareea și Sf. Grigorie de Nyssa. Macrina, sora lui mai mare, a exercitat o mare influență asupra pregătirii sale religioase, acționând ca instructor și dirijându-l spre viața spirituală și ascetică.

Abandonând studiul științelor laice, s-a dedicat meditației asupra Sfintei Scrieri și cultivării vieții religioase. La scurt timp după alegerea fratelui său Vasile pe scaunul episcopal al Cezareei în 370, Petru a fost hirotonit preot. Basil pare să-și fi angajat fratele ca agent confidențial în anumite chestiuni. Ulterior, s-a retras din afacerile active și a reluat viața unui ascet solitar.

El și-a ajutat sora și mama în stabilirea comunității monahale după moartea tatălui său. Petru s-a implicat în transformarea treptată a gospodăriei mamei sale dintr-o comunitate de fecioare într-o comunitate cenobitică formată atât din femei, cât și din bărbați. El a condus mănăstirea masculină în timp ce Macrina era responsabilă pentru comunitatea feminină.

Când provinciile Pontus și Capadocia au fost vizitate de o foamete severă, el a dat o dovadă remarcabilă a carității sale, dispunând liberal de tot ce aparținea mănăstirii sale și orice ar putea ridica, pentru a aproviziona cu necesități numeroasele mulțimi la care recurgeau zilnic el, în vremea aceea de suferință.

În jurul anului 380 a fost ales ca episcop al orașului Sevastia din provincia Armenia Minor și, fără a prezenta nicio activitate literară, și-a luat poziția alături de frații săi Basil și Grigorie în lupta lor împotriva ereziei ariene. În viața sa și în administrația episcopală a prezentat aceleași caracteristici ca Vasile. Legat în cea mai apropiată manieră cu frații săi, el le-a urmat scrierile cu cel mai mare interes.

La sfatul său, Grigorie de Nyssa și-a scris marea operă, Împotriva lui Eunomius, în apărarea cărții numite în mod similar a lui Basil, care răspunde la opera polemică a lui Eunomius. De asemenea, la dorința lui, Grigorie a scris Tratatul despre munca celor șase zile, pentru a apăra tratatul similar al lui Vasile împotriva interpretărilor false și pentru a-l completa.

O altă lucrare a lui Grigorie, Despre înzestrarea omului, a fost scrisă la propunerea lui Petru și trimisă acestuia din urmă cu o prefață corespunzătoare ca dar de Paște în 397. Nu există informații detaliate cu privire la activitatea sa de episcop, cu excepția faptului că a fost prezent la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381. După moartea sa în 391 a fost venerat ca un sfânt. Sărbătoarea sa este ținută de romano-catolici la 9 ianuarie.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei si pe: basilica.ro; en.wikipedia.org

 

Sfântul Sfințit Mucenic Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei (26 decembrie)

/0 Comentarii/în , /de /2.077 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

26 decembrie 2020

 

Sf. Sfințit Mc. Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei

Sfântul Eftimie Mărturisitorul a trăit pe vremea împăraților Constantin și Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viața călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici.

Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc și a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alți episcopi ortodocși. De atunci și până la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu și-a mai văzut mitropolia.

Când s-au schimbat împărații și a venit pe tron Leon cel cu nume de fiară, sfântul a fost chemat din surghin. Împăratul l-a întrebat de se închină sfintelor icoane. Sfântul, fiind plin de râvnă, l-a dat anatemei pe împărat. Acesta, mâniindu-se, l-a surghiunit din nou în Ason. După ce Leon a fost ucis, noul împărat l-a chemat din Ason și i-a cerut să se lepede de sfintele icoane.

Iar Sfântul Eftimie, râvnind pentru Hristos a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!” Pentru aceasta sfântul a fost bătut, surghiunit și închis în temniță. Bătându-l cumplit cu vine de bou, a mai trăit puțin și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

†) Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348)

/0 Comentarii/în , /de /5.232 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

12 decembrie 2020

 

Spiridon al Trimitundei

Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 12 decembrie.

 

Viața

În tinerețe, Sf. Spiridon a fost păstor de oi. A avut o soție, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior și păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.

 

Persecuții și mărturii ale credinței ortodoxe

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian în anul 295 d.Hr., sfântul Spiridon a fost arestat și exilat. În anul 325, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a uimit pe mulți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reușit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toți cei prezenți la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea și diversitatea Sfintei Treimi ținând în mână o cărămidă și spunând simplu că este formată din trei elemente esențiale, și anume foc, pământ și apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 - 348) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Din minunile Sfântului Spiridon

Viețile Sfinților abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinții taumaturgi:

- În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; și iarăși, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură.

- A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul.

- A prefăcut șarpele în aur și, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăși aurul în șarpe.

- A oprit curgerile râurilor.

- A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el și a făcut-o să-și mărturisească păcatul.

- A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea.

- O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredințase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; și aflând de la ea unde erau ascunși, i-a dat stăpânei lor.

- L-a vindecat pe împăratul Constanțiu de boala de care suferea.

- A dat din nou viață copilului unei femei.

- A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească și a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat și prețul ei, capra a stat cu cele cumpărate.

- A vindecat muțenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arșițe, iar el, pentru mărire deșartă, lungise rugăciunea și din pricina asta amuțise îndată.

Aparent ilogice și de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său și cuvântul latinesc spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea) vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală și despre cumpătare. În privința minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos în evidență cele trei elemente care o compun (pământul, apa și focul), această minune era destinată înțelegerii consubstanțialității celor Trei Persoane Treimice – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

Plecarea la Domnul și Sfintele Moaște

Sf. Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde s-a și săvârșit în anul 348 d.Hr. fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda.

Când sarazinii au cotropit insula, ciprioții au deschis mormântul sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinției vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este și acum înmormântat.

Până în ziua de azi, sfintele moaște întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Lui. El este cunoscut ca „sfântul călător” deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuiți la praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11 august.

În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu aflată de 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora a II-a (prăznuită la 11 februarie):

Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele și au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul și îi vindecă.

Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă se relatează următoarele:

- clericii și credincioșii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipsește trupul său din raclă;

- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald și prăfuit;

- în fiecare an îi sunt schimbate încălțările, care sunt uzate și impregnate cu praf și iarbă; este și motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;

- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;

- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioșii cântă (icosul al 6-lea):

Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;

Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni;

Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă.

Când insula Corfu a aparținut venețienilor (catolici), aceștia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.

Într-o zi i-au schimbat hainele arhierești cu un veșmânt cusut cu fire de aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi venețienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhierești smerite.

La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea și astăzi.

Sfântului Spiridon i se fac slujbe și ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaște, în următoarele zile:

- în sâmbăta lui Lazăr, zi în care i-a scăpat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;

- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;

- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească orașul;

- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.

(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mult despre Sf. Ier. Spiridon, Episcopul Trimitundei si pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102)

/0 Comentarii/în , /de /4.045 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Papa Clement I

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr., Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97.

 

Scrieri

Epistola papei Clement I către Biserica din Corint (1 Clement) compusă pentru a reface armonia dintre preoţi şi credincioşi, este considerată una dintre scrisorile creştine vechi existente în afara Noului Testament. Această scrisoare este manifestul primatului Romei şi prima afirmare a autorităţii apostolice a Episcopiei Părinţilor Apostoli. După Sfântul Irineu, cea dea doua epistolă – 2 Clement – este atribuită Sfântului Clement datorită afinităţilor stilistice, însă există şi opinia că această a doua epistolă ar fi fost scrisă mai târziu.

 

Origine

Se cunosc doar câteva detalii despre viaţa papei Clement I, unele surse menţionând anul 88 când Clement devine papă şi episcop al Romei, altele anul 92. Este însă cert că Papa Clement I a murit în anul 99. Conform tradiţiei, Clement era un sclav roman eliberat de Titus Flavius Clemens, consul pe timpul împăratului Domiţian, convertit la creştinism. De asemenea se crede că l-a cunoscut personal pe Sfântul Petru, care l-ar fi uns papă, iar unele surse spun că este menţionat de Sfântul Pavel în Scrisoarea către Filipeni (4:3).

 

Martiriul

După tradiţie papa Clement I a fost prins de împăratul Traian, trimis în cetatea Cherson (Chersonesus) din Sudul Crimeii de astăzi fiind condamnat să lucreze într-o mină de piatră, a salvat prizonierii în mod miraculos în timpul unui accident, convertind o mare parte din păgânii întemniţaţi. Sfântul Clement a murit ca martir, fiind legat de o ancora şi înecat în Marea Neagră.

 

Relicve

Este probabil ca Biserica San Clemente (Sf. Clement) să fi fost construită pe locul casei sale.

Conform tradiţiei, Sfântul Chiril a adus relicvele Sfântului Clement la Roma în secolul 9, unde au fost îngropate în Basilica Sfântului Clement. Capul şi o parte de oseminte sunt revendicate de Lavra Pecerska din Kiev.

 

Sărbători

Este sărbătorit în Biserica Romano-Catolică pe 23 noiembrie.

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma îl sărbătoresc pe 24 noiembrie.

cititi mai mult despre Papa Clement I si pe en.wikipedia.org

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr.,[1] Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97 - (c. 1000 portrayal at Saint Sophia's Cathedral, Kyiv) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Clement I – (c. 1000 portrayal at Saint Sophia’s Cathedral, Kyiv) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Clement Romanul (uneori numit și Clement, episcopul Romei) a fost al treilea episcop al Romei după Apostolul Petru. Clement este cunoscut mai ales pentru Scrisoarea sa către Corinteni, scrisă în 95 sau 96 d.Hr. Este socotit un părinte apostolic. Prăznuirea lui se face la 24 noiembrie.

 

Viața

Se cunosc puține lucruri despre viața sfântului Clement. Scriitura sa pare să denote un autor provenit din iudaismul elenistic, convertit la creștinism.

Cei care au scris despre el – printre care Irineu de Lyon (130-202), Tertulian (sec. II-III), Eusebiu de Cezareea (sec. IV), Ieronim (sec. IV), Epifanie de Salamina (sec. IV) – au făcut-o după ce trecuse destul de mult timp de la moartea sa (dar urmând desigur surse sau tradiții pe care le-au avut la dispoziție).

Data nașterii Sf. Clement nu este cunoscută. El a fost un ucenic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel din ultima perioadă a șederii acestora la Roma (anii 60 d.Hr.). Se pare că a fost hirotonit chiar de către Sf. Petru.

În epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni (Fil. 4, 3) se face o referire la un anume Clement („care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine și cu Clement și cu ceilalți împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”), dar nu se poate stabili cu exactitate dacă este vorba chiar despre Clement Romanul.

Un alt Clement apare la sfârșitul viziunii a doua din scrierea apostolică Păstorul lui Herma; acesta este identificat de cei mai mulți specialiști ca fiind chiar Clement Romanul.

Clement a fost ales episcop al Romei în jurul anului 88, ocupând acest rang ierarhic până în anul 98, când a murit. Despre moartea sa, datele sunt incerte. Sursele mai vechi relatează că ar fi murit de moarte naturală, în anul 98, probabil în Grecia. O tradiție care datează din secolul al IX-lea povestește despre martirizarea sa, în Crimeea, în anul 102, prin înecare, fiind aruncat peste bordul unei nave, cu o ancoră legată de el.

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 - 102) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Scrisori

Scrisoarea (epistola) trimisă în anul 96 d.Hr. Bisericii din Corint în numele Bisericii din Roma, îi este atribuită sfântului Clement, episcopul Romei în acea perioadă. Scrisoarea a fost trimisă într-o încercare de a restabili pacea și unitatea în Biserica din Corint, unde câțiva oameni, aparent violenți, se revoltaseră împotriva conducerii comunității creștine de acolo.

O a doua scrisoare către Corinteni i-a fost, de asemenea, atribuită Sf. Clement inițial, pe baza faptului că ea a fost inclusă într-un manuscris grec vechi care conținea și prima scrisoare a lui Clement către Corinteni, cu titlul de „a doua Epistolă a lui Clement către Corinteni”. Există însă controverse asupra autorului real al acestei de a doua scrisori, deoarece atunci când partea de la sfârșit a epistolei (parte care lipsea din manuscrisul grecesc) a fost regăsită, aceasta s-a dovedit a fi o omilie a unui autor necunoscut.

 

Doctrina

Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni are puține învățături intenționat dogmatice, fiind în mare măsură un îndemn de suflet la pace și bună înțelegere creștină.

Unul din cele mai importante pasaje este cel în care Sf. Clement mărturisește adevărul trinitar: „Nu avem oare un singur Dumnezeu și un singur Hristos și un singur Duh al harului revărsat peste noi?” (cap. 58).

În contextul scrisorii sale, Sf. Clement vorbește despre succesiunea apostolică: sfinții Apostoli au prevăzut certurile și dezbinările din Biserici, și de aceea au lăsat o succesiune de episcopi și diaconi, care nu poate fi eliminată după plăcerea oricui. (cap. 42-44)

Capitolele 59-61 cuprind o rugăciune euharistică care amintește de anaforalele liturgice cele mai vechi cunoscute.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei si pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.)

/0 Comentarii/în , /de /4.141 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei

Sfântul ierarh Grigore Taumaturgul, în traducere „Vindecătorul”,  („făcătorul de minuni”) sau Grigorie de Neocezareea (n. cca. 213 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia – d. cca. 270/275 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia) a fost a fost episcop al Neocezareii Pontului (Asia Mică) în secolul al III-lea, venerat ca sfânt în întreaga creștinătate. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 17 noiembrie.

 

Viața

Sfântul Grigorie s-a născut către anul 213 d.Hr. într-o familie aristocrată bogată, dar păgână, din Neocezareea (azi Niksar, în Turcia, pe atunci capitala provinciei Pont). A primit numele de Teodor de la părinții săi, numele de Grigorie primindu-l mai târziu, la botez.

În copilăria sa nu a cunoscut creștinismul, pentru că pe atunci erau doar 17 creștini în toată Neocezareea. Dar a primit o educație aleasă și mai apoi a fost trimis de mama sa, împreună cu fratele său, Atenodor, să studieze la Beryt (Beirut de azi), pe atunci una din cele mai faimoase școli ale lumii elenistice.

În drum, ei o conduc pe sora lor la Cezareea Palestinei, unde aceasta era măritată cu consilierul juridic al guvernatorului. Aici cei doi frați îl cunosc pe marele Origen (†254), de puțină vreme venit din Alexandria pentru a creea o școală creștină în Palestina.

Fascinați de Origen, cei doi frați abandonează proiectul de a merge la Beryt, și rămân la Cezareea la școala lui Origen timp de șapte ani (231-238). Tot în această perioadă, cei doi frați primesc și botezul.

După terminarea studiilor, Grigorie trăiește o perioadă ca pustnic în asceză și rugăciune. Către vârsta de 30 ani este hirotonit episcop al Neocezareii de Fedim, episcopul Amasiei și mitropolitul Pontului, și după ce a mers la biserica ce i s-a dat, se spune că a făcut multe minuni, care nu s-au auzit și mai mari decât se pot crede.

Predica și misiunea lui au fost atât de puternice și roditoare, încât se spune că la sfârșitul vieții lui, în 275, în Neocezareea nu mai erau decât 17 păgâni. ‘Slavă lui Dumnezeu, că numai şaptesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâţia necredincioşi rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!’.

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Ioan Suciu, „Episcopul Tinerilor“ (1907 – 1953)

/0 Comentarii/în /de /2.371 vizite

Ioan Suciu (1907 – 1953)

foto preluat de pe www.rfi.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Suciu (1907 – 1953)

Ioan Suciu (n. 4 decembrie 1907, Blaj, Austro-Ungaria – d. 27 iunie 1953, Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat de autoritățile comuniste în anul 1948 și decedat în închisoare.

A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.

 

Originea

Ioan Suciu s-a născut în familia preotului unit Vasile Suciu și a Mariei Suciu, născută Coltor. A fost al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 9 copii, 5 băieți și 4 fete, ai familiei părintelui Vasile Suciu.

Unul din frații săi a fost academicianul Gheorghe Claudiu Suciu (1905-1990), cu merite în domeniul petrochimiei.

 

Copilăria și studiile

«Nelucu» Suciu a fost unul dintre cei mai buni fotbaliști ai Clubului Sportiv din Blaj. Era preocupat de structura materiei, despre care avea discuții însuflețite cu fratele său Gheorghe, devenit profesor universitar în domeniul chimiei. Vacanțele școlare și le petrecea frecvent făcând drumeții, contemplând frumusețile naturii. «Nelucu» a făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuș, din cauza Primului Război Mondial.

În liceu a fost prieten și coleg de clasă cu Tit Liviu Chinezu, devenit și el episcop, decedat de asemenea în închisorile comuniste. Prietenia lor a durat până la sfârșitul vieții.

A urmat studiile liceale la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Bizantin „Sf. Atanasie”, alături de Tit Liviu Chinezu, unde a obținut titlurile de doctor în filosofie și în teologie. Cu prilejul obținerii titlului de doctor în teologie, cunoscutul călugăr dominican Reginald Garrigou Lagrange l-a felicitat pe Ioan Suciu și i-a pus în deget inelul universității, lucru ce se întâmpla foarte rar și constituia un semn de apreciere deosebită. După încă alți șase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma.

Revenit în țară, a fost numit profesor de religie și limba italiană la liceul comercial de băieți, apoi la Academia de Teologie din Blaj, la catedra de Morală și Pastorală, pe care, odinioară, a onorat-o și unchiul său, Ioan Coltor, rector la Institutul Vancean (întemeiat de mitropolitul Ioan Vancea).

În timpul copilăriei și al primei tinereți, Ioan Suciu a avut de trăit două evenimente unice: mutarea forțată a familiei la Beiuș, împreună cu clerul Blajului, iar la sfârșitul anului 1918, euforia Unirii Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie.

Tânărul preot Ioan Suciu era inima și sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor și lua parte deseori la jocurile lor, luând exemplul sfântului Don Bosco. Așa i-a apărut ideea să-i ofere acestui tineret o lectură plăcută, educativă și instructivă. A înființat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoților, catiheților și profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate școlile din Ardeal.

Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicația „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studențimii. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuși, mai târziu și-a format un grup de colaboratori dintre tinerii apropiați și dotați în acest domeniu. În felul acesta, a început Apostolatul Tinerimii. În mijlocul tineretului, apostolul sporea în stăruință și har. „Din această văpaie de dragoste suprafirească sau născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor, ci și ale celor vârstnici”.

 

Episcop

La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) și auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frențiu de la Oradea, episcopi consacratori fiind Iuliu Hossu de la Cluj, Valeriu Traian Frențiu al Oradiei Mari și Ioan Bălan al Lugojului, în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.

Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al episcopului Iuliu Hossu, numit Administrator Apostolic. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a revenit la Oradea doar în 1947.

Episcopul Ioan Suciu s-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii și prieten de suflet al tinerilor. De aceea, a fost cunoscut ca episcopul tineretului.

În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupația horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat, arestat pentru câteva zile, dar a rămas activ în vizitațiile canonice și a încurajat poporul discriminat, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin. În anul 1942, a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu.

În octombrie 1944, în condițiile derutei în care se aflau trupele horthyste și hitleriste, ca urmare a avansării Armatelor Române și Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului și poporului român de sub jugul străin, un grup de ofițeri horthyști au vrut să-i împuște pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foișor, precum și pe alți preoți uniți români. Un ofițer superior a fost de părere că execuția nu se poate face fără judecată, iar probele nu-s nici concludente, nici suficiente. Pe lângă aceasta, trupa trebuia să plece pentru operații militare mai urgente, așa încât ofițerii s-au retras, iar episcopul Suciu și secretarul său s-au întors în birourile lor, necrezându-și ochilor că au scăpat.

 

Sub teroarea comunistă

În anul 1947 episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcția de mare răspundere de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, până la clarificarea numirii, recunoașterii și instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureșului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-și dea acordul.

Recunoașterea ca mitropolit a lui Alexandru Rusu nu a avut loc niciodată. Episcopul Suciu, în calitatea sa de administrator apostolic al Arhiedecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a căutat să salveze școlile și celelalte instituții ale Bisericii Române Unite „naționalizate” de autoritățile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupație.

„Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său: «astăzi și în zilele ce vor urma – spune el – există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poți răscumpăra lumea» (Eroism). El obișnuia să le spună credincioșilor: «Bisericii Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuția ne va putea oferi coroana martiriului și va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: Fii și apostoli adevărați ai Bisericii!» El a urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite.

La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 15 mai 1848 de la Blaj, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. Câmpia Libertății a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripția „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestații mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popoviciu a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autorități.

La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcție prin decret guvernamental, însă și-a continut activitatea pastorală cu și mai multă intensitate.” În toamna anului 1948 a făcut peste 600 de vizitații canonice și a predicat în satele arhidiecezei sale. A fost arestat și aruncat într-un beci fără lumină, umed și rece, fără să i se dea apă și mâncare, timp de două zile, pentru a fi intimidat. Apoi a fost eliberat și obligat să nu mai predice.

În data de 27 octombrie 1948 conducerea Ministerului de Interne, în frunte cu miniștrii Teohari Georgescu și Stanciu Stoian, au luat decizia arestării episcopilor greco-catolici numiți drept „bandiți”. În procesul verbal al ședinței este menționat nominal doar episcopul Suciu. Între „focarele de agitație” Blajul este menționat pe primul loc.

Preotul Gheorghe Radeș din Berivoi, Făgăraș, el însuși arestat și purtat prin mai multe închisori, martor al arestării episcopului Ioan Suciu a relatat:

„La 28 octombrie 1948 episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcașul bisericesc din Berivoii Mici. Anunțat de Pr. Andrei Radeș (fratele autorului relatării) că a văzut mai mulți preoți greco-catolici la Miliția din Făgăraș, Episcopul Suciu a spus:

„Aceste momente grele de persecuție, prin care trece biserica noastră, sunt cele mai fericite momente din viața noastră creștină, dacă le vom ști folosi bine pentru apărarea credinței, sunt momente care ne vor servi sigur mai ușor la mântuirea sufletului.

Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gheorghe Radeș, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopții au ieșit amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au întors în casă.

«După 1 noaptea o ceată de securiști ne-a devastat locuința. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu și părintele Govoran… Între timp alți doi securiști au intrat în camera în care se odihnea Preasfințitul. L-au ridicat și, legându-l la ochi, l-au dus într-o mașină ce se afla în stradă».

Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcărești etc., până la punctul final, temnița din Sighet.”

După arestare episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la București, unde a fost depus într-o celulă, în care se mai aflau episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu, și Alexandru Rusu. De la București a fost transportat la reședința patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani, transformată în lagăr.

Episcopul Ioan Suciu în arestul Securității din Sibiu - foto preluat de pe www.facebook.com

Episcopul Ioan Suciu în arestul Securității din Sibiu – foto preluat de pe www.facebook.com

„Pe când era la Căldărușani, a reușit să trimită câteva scrisori prin părintele Ciubotariu (călugăr ortodox convertit la greco-catolici), care a reușit să le ducă la Nunțiatură”.

În după-masa aceleiași zile – 27.X. [1948] – am ajuns la Sibiu. Acolo, după ce, conform ritualului temnițelor, mi s-au golit buzunarele de ceea ce aveam, am fost dus în beciul cel mai dinlăuntru. Era un întuneric precedat de două întunecimi, a coridorului și a altei celule prin care am intrat. Când zăvoarele au răsunat în spate-mi, am oferit Stăpânului, prin Inima Neprihănită, deținerea mea atât de umilitoare, dar am înțeles că era plină de mărire. Rămânea să cunosc topografia noului apartament.

Când am intrat, am fost izbit de atmosfera umedă, de năvala unui miros de murdărie omenească. Ce era? Supapa canalului colector da în celula mea și, din aripa clădirii de deasupra, toate W.C.-urile curgeau prin „camera” mea. De aici, umezeala și mirosul. Și mi s-a oferit această parfumerie umedă, întunecoasă, fără nici o clipire de zare luminoasă. Pământul era umed, pereții din cărămidă umedă și mucegăită… Am pipăit un dric de scânduri prăfuite, jilav. Trebuia să fie patul meu.

Avea un metru aproximativ lungime. Mi-am creat un loc de plimbare peste mușuroaie și gropi. Un capăt al celulei era boltit. Aici am petrecut două nopți și două jumătăți de zi, fără hrană, fără apă… Și fiindcă nu era deloc lumină, șobolanii, șoarecii, guzganii, treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane. Ce-i drept, nu era o dezmierdare gingașă și nici vrednică de universalizat. În această atmosferă și cu acest mobilier, mobil și imobil, am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe. E o zonă a Crucii pe care nu o cunosc decât cei din închisori sau din alte asemănătoare colivii.

[…] Deodată, zidul celulei îngădui să străbată până la mine murmurul lin și înmiresmat al unui cântec. Deslușii bine, tot mai bine, „Cuvine-se cu adevărat”, după melodia de la Blaj. Un bas frumos umplea celulele și pivnițele cu acest imn marian. Am auzit apoi sfântul rozar în doi sau trei. Am înțeles că sunt frați Preoți, poate protopopul din Ocna Mureșului. I-am unit la ruga mea și, topiți într-o iubire ispășitoare, țineam sufletele noastre și Biserica lui Isus în Neamul nostru [ca] să nu fie înghițită de iad. […]

(din scrisoarea dictată de PS Suciu părintelui Iuliu Rațiu în lagărul de la Căldărușani și care a ajuns mai târziu la Nunțiatură)

De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, și dus, de acolo, din nou la București, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor și unor groaznice torturi, iar apoi la închisoarea Văcărești și, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950, odată cu episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava, a fost transferat la penitenciarul la Sighetu-Marmației, unde a fost internat.

Acolo au fost duși și ceilalți episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldărușani. La Sighet au fost adunați demnitarii vechii Românii (câteva mii), „de unde nu au mai ieșit decât pentru a ajunge în groapa comună a închisorii”. Acolo, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 și 27 iunie 1953.

 

Sfârșitul vieții

Episcopul Ioan Suciu se afla închis, alături de alți episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet.

„S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârșitul. Mi l-a relatat monseniorul Coriolan Tămăian, ordinarius de Oradea: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, episcop Ioan Cherteș, episcop Tit Liviu Chinezu și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat. Pe la miezul nopții (…) a venit la mine la pat Chinezu și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ținut într-o mână pulsul și pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”.

Era vorba de ora 1 noaptea. „Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac și i se refuzase orice îngrijire medicală, încât murise literalmente de foame. Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu… Un “cortegiu” compus dintr-un căruțaș, un sanitar și un gardian, l-a condus pe episcopul Suciu până la groapa comună”.

A trăit și a murit ca un sfânt. Mormântul din Cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaște locul. Nici astăzi nu se cunoaște locul exact al mormântului. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

 

Procesul de beatificare

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

 

Sapte martori pentru Mica Roma from Ana Boariu on Vimeo.

 

Opera

- Eroism,

- Tinerețe,

- Mama,

- Ranele Domnului: (ediția I, Editura „Sf. Nichita”, Oradea, 1943; ediția a II-a, Editura „Sf. Vasile”, București, 1943; Rănile Domnului: ediția III-a, Editura Pan-Arcadia, București, 1992 ISBN 973-95232-8-5),

- Pier Giorgio Frassati,

- Fecioara de la Fatima,

- Viața Nouă,

- Inginerul Nicoară etc.

 

Manuale de religie

- Micul Catehism pentru clasa I a școlilor primare (1939),

- Poruncile – Catehism pentru clasa a V-a primară (1942),

- Tainele – Liturgică, pentru clasa a VI-a primară (1942),

- Credința – Istoria bisericească, pentru clasa a VII-a primară (1942),

- Morala Creștină, pentru școlile secundare (1939),

- Prima întâlnire, îndrumări și meditații pentru pregătirea copiilor la Prima Sfântă Cuminecătură (1942) etc.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Ioan Suciu si pe: www.salutsighet.ro; www.cnsas.ro; www.historia.ro; www.rfi.ro; en.wikipedia.org

Pahomie Morar (1936 – 2006)

/0 Comentarii/în /de /2.002 vizite

Pahomie Morar (1936 – 2006)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pahomie Morar (n. 1936, judeţul Alba – d. 24 mai 2006, Mănăstirea Cucova, judeţul Bacău) a fost un cleric ortodox de stil vechi din România, care a îndeplinit funcţia de episcop-vicar al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România (1988-2006).

 

Biografie

Pahomie Morar s-a născut în anul 1936 într-un sat din judeţul Alba, aflat în apropiere de oraşul Alba Iulia, primind la botez numele de Ioan Morar. Ardelean prin naştere, el se trăgea din oameni simpli, dar credincioşi.

În anul 1950, pe când avea numai 14 ani, a intrat ca frate la Mânăstirea Râmeţ (judeţul Alba), care-l avea ca stareţ pe fostul călugăr atonit, ieromonahul Evloghie Oţa. “Aşa mi-am dorit. Probabil că Dumnezeu alege persoanele care trebuie să fie în biserică, să-l slujească şi să-i fie aproape. De mici îi cheamă şi-i pune la locul unde nu merită, doar bunătatea lui Dumnezeu rânduieşte după cum voieşte” , îşi amintea PS Pahomie.

În primăvara anului 1953, stareţul Evloghie Oţa şi toţi călugării de la Mânăstirea Râmeţ (raionul Aiud), de la cele două paraclise din Teiuş şi Teţu, precum şi credincioşii din alte 7 localităţi învecinate, au trecut la credinţa ortodoxă după calendarul iulian (existentă în România până în anul 1924 când Biserica Ortodoxă Română a început folosirea în biserică a calendarului gregorian). Deoarece Mânăstirea Râmeţ se afla sub jurisdicţia Episcopiei Clujului şi a Mitropoliei Ardealului (cu reşedinţa la Sibiu), stareţul Evloghie a cerut, motivat, recunoaşterea acestei reveniri, dar răspunsul a fost negativ. În consecinţă, el a înaintat un memoriu la Procuratura Generală la Bucureşti, dar aceasta şi-a declinat competenţa şi a înaintat memoriul din nou la Mitropolia de la Sibiu.

Ca urmare a faptului că această problemă lua o amploare deosebită şi tindea să se extindă şi în alte localităţi şi la alte mănăstiri, Episcopia Clujului şi Mitropolia Ardealului au început o campanie de lămurire a oamenilor, prin care căutau să-i convingă că greşiseră şi să le ceară să renunţe la schismă. Deoarece aceste lămuriri erau dublate şi de ameninţări, o parte din călugări şi credincioşi au renunţat de teamă la decizia luată. Dar stareţul Evloghie Oţa, urmat de ucenicul său Pahomie Morar şi de alţi monahi au refuzat să revină asupra deciziei şi prin urmare au fost denunţaţi organelor de Miliţie şi Securitate.

În anul 1955, organele de securitate au procedat la arestarea stareţului, a monahului Pahomie şi a altor 5 călugări. Pentru a-i impresiona şi pe alţii care ar fi dorit să li se alăture, monahii arestaţi au fost scoşi din mânăstire sub o escortă puternică, ameninţaţi cu armele, parcurgând pe jos drumul de 3 km până la Primăria din Râmeţ, pentru a fi văzuţi de localnici. Ajunşi la Primărie, au fost urcaţi într-o dubă şi transportaţi la Aiud, unde au fost închişi în arestul Miliţiei. Anchetarea lor a început a doua zi, insistându-se pentru revenirea la calendarul gregorian. În urma refuzului monahilor, după 5 zile, Procuratura a emis un mandat de arestare preventivă şi i-au transportat la Penitenciarul din Turda.

Monahii au fost eliberaţi după alte 3 luni de zile, dar li s-a impus domiciliul obligatoriu în comuna Râmeţ, unde mânăstirea fusese desfiinţată, iar călugării mutaţi în alte părţi. Ulterior, până la proces, au fost transferaţi la Mănăstirea Turnu (judeţul Vâlcea), cu scopul de a-i intimida pe credincioşi. În urma procesului, stareţul Evloghie a fost condamnat la 1 an închisoare corecţională, iar monahul Pahomie Morar la 6 luni cu suspendare, pe care le-au executat însă în Penitenciarul Turda şi Aiud, după recursul făcut de Procuratură.

Eliberat din închisoare, după un an de zile, s-a dus în apropiere de Bucureşti, unde fusese înfiinţată o mănăstire pe stil vechi la Copăceni. Monahul Pahomie Morar a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah în anul 1955 de către mitropolitul Galaction Cordun, care trecuse în acelaşi an la Biserica Ortodoxă de Stil Vechi din România.

 

Prigoana suferită

Ieromonahul Pahomie a fost arestat de mai multe ori în perioada 1956-1963 pentru slujire ilegală şi port ilegal de uniformă, câte şase luni, opt luni, un an, un an şi jumătate, ultima oară fiind eliberat în anul 1963. La modul cumulat, a execuatat 5 ani de închisoare cu întreruperi.

În decembrie 1956, după revolta anticomunistă din Ungaria, înăbuşită de tancurile sovietice, ieromonahul Pahomie, însoţit de ierodiaconul Paisie Urdă, a plecat să slujească de hramul Sf. Ierarh Nicolae la una din bisericile din judeţul Alba. În drum spre Mănăstirea Râmeţ, cei doi au fost reţinuţi şi duşi la sediul Securităţii din Alba Iulia. Acolo au fost anchetaţi timp de câteva ore, apoi în cursul acelei nopţi au fost duşi la Aiud. Interogatoriul a fost reluat a doua zi, iar călugării au declarat greva foamei, pentru că se considerau nevinovaţi.

După cum a relatat ulterior PS Pahomie, după 5 zile de anchetă, a avut o vedenie noaptea în celulă în care i s-a arătat Sf. Mc. Ciprian care l-a întrebat “Frate, de ce eşti arestat şi de ce eşti aşa de supărat?” Mărturisindu-i faptul că motivul supărării este faptul că a fost reţinut pe nedrept, Sf. Mc. Ciprian i-a spus să facă rugăciune la el şi vor pleca acasă. Pahomie a reuşit cu multă greutate să le comunice şi celorlalţi visul său şi au căzut cu toţii de acord să petreacă toată noaptea în rugăciune. A doua zi dimineaţa au fost duşi din nou la anchetă, au semnat procesele verbale de interogatoriu, apoi au fost duşi la procuratură, unde după ce li s-au studiat dosarul, au fost puşi în libertate.

Plecaţi din Aiud, ei s-au înapoiat la Bucureşti unde au oficiat slujba de Botezul Domnului la mănăstirea pe stil vechi din apropierea Bucureştilor, unde vieţuia episcopul Evloghie Oţa. Auzind cele petrecute acolo, Patriarhia Română a informat Securitatea şi astfel cei doi au fost arestaţi din nou, iar P.S. Evloghie s-a ascuns. Cei doi monahi au fost transportaţi din nou la Aiud în ianuarie 1957, fiind condamnaţi ulterior la 8 luni de închisoare.

 

Ctitor al Mănăstirii Cucova

Ieromonahul Pahomie Morar a venit în satul Cucova, comuna Valea Seacă (judeţul Bacău) în anul 1956, împreună cu alţi doi călugări (menţionăm pe părintele Antonie Clapon) cu scopul de a ridica o mânăstire pe locul celei dărâmate de autorităţi în anul 1935. Era o decizie luată de comun acord cu conducerea Bisericii care dorea, deşi ştia că este dificil, renaşterea vieţii monahale în această parte a ţării. Datorită evenimentelor din anii 1934-1935 şi ţinând seama de modul în care privea religia regimul totalitar comunist, era de aşteptat o împotrivire din partea preoţilor de stil nou, sprijiniţi acum de alte forţe de reprimare şi organe administrative cu o concepţie ateistă.

Simpla prezenţă a grupului de călugări la Cucova a atras atenţia autorităţilor. Construirea bisericii pe fostul loc al Mânăstirii nu se putea face fără aprobarea organelor locale, care trebuiau să emită o autorizaţie de construcţie pentru biserică, în condiţiile în care regimul oficial propovăduia ateismul.

După mai multe insistenţe, s-a obţinut de la C.A.P.-ul din localitate terenul pe care fusese construită mânăstirea (transformat la acel moment într-o livadă). Din cauza prigoanei ateiste, călugării au cerut Consiliului Popular şi au obţinut autorizaţie pentru construirea unei case cu două camere (unde se dorea amenajarea unui paraclis), şi nu a unei biserici. Cu toate acestea, la intervenţia preoţilor de stil nou din împrejurimi care-i calificau pe călugări drept “elemente antisociale”, autorizaţia le-a fost suspendată, dar temelia casei fusese turnată deja.

După finalizarea procesului de colectivizare în anul 1962, s-a obţinut pentru a treia oară autorizaţia de construcţie. Atunci, călugării au început să construiască un mic paraclis şi câteva chilii, reuşind să le termine în numai două luni. Pentru a înşela vigilenţa autorităţilor, trapeza era folosită în chip de ciupercărie, iar călugării munceau la colectiv, în zootehnie şi viticultură pentru a nu fi alungaţi din localitate. Până la urmă, aprobarea s-a obţinut şi s-a construit în numai două luni căsuţa la care au fost adăugate cu timpul alte dependinţe. Ca să nu dea de gândit autorităţilor, trapeza era folosită în chip de ciupercărie, iar călugării munceau la colectiv, în zootehnie şi viticultură pentru a nu fi alungaţi din localitate. Progresele acestea, deşi mici, au atras însă mânia organelor de represiune.

„Mult timp am fost ameninţaţi să stricăm ce-am construit. Veneau zile la rând să ne spună acelaşi lucru şi, pentru că nu ne lăsam impresionaţi de ameninţări, într-o bună zi au venit de la Bacău vreo zece astfel de indivizi, care ne-au întrebat acelaşi lucru, de ce nu demolăm. Răspunsul nostru a fost acelaşi: „Noi nu demolăm ce am construit. Veniţi dumneavoastră s-o faceţi, că aveţi toate puterile“. „Pentru că nu ne-aţi înţeles şi nu aţi demolat, o să vă dăm o amendă de trei mii de lei, pe care trebuie s-o plătiţi“. Între timp, au ieşit afară la o ţigară. Unul dintre ei, mai bun la suflet, ne-a spus: „Părinte, ziceţi că plătiţi pentru că chitanţa pe care vă vor da-o ţine loc de autorizaţie“. Când ne-am dus la primărie, a doua zi dimineaţa, secretarul zice: „Lasă, părinte, facem noi să nu mai plătiţi“. În felul acesta, am scăpat .”
—Pahomie Morar

Ulterior, în anul 1970 s-a intentat un proces pentru ieromonahul Pahomie şi ucenicul său, Teodosie. Au fost condamnaţi la un an de închisoare, dar în timp ce se desfăşura recursul, a intervenit o graţiere şi s-a anulat executarea pedepsei. Odată cu trecerea timpului, în anul 1967, în interiorul casei s-a amenajat un paraclis înzestrat cu toate cele necesare, apoi în 1972 s-a construit şi un turn mic pe care s-a pus şi o cruce, semn că acolo era lăcaş de închinăciune.

Odată cu întemeierea vieţii de obşte şi cu construirea de noi dependinţe, autorităţile vremii au reluat ameninţările de expulzare a călugărilor şi de demolare a construcţiilor. În total, au fost emise trei decizii de demolare, dintre care numai una a fost pusă în practică prin demolarea unor anexe. Persecuţiile au continuat până la căderea regimului comunist în decembrie 1989.

 

Episcop de stil vechi

Timp de 50 ani (1956-2006), arhimandritul şi apoi episcopul Pahomie Morar a fost stareţ al Mănăstirii “Sf. Treime” din satul Cucova, comuna Valea Seacă (judeţul Bacău), pe care a construit-o din temelie. În prezent, în această Mănăstire vieţuiesc 44 de călugări.

În anul 1992, Arhimandritul Pahomie Morar a fost hirotonit ca Episcop-Vicar al Mitropoliei Ortodoxe de Stil Vechi din România, cu titulatura de “Vrânceanul“, menţinându-şi reşedinţa la Mănăstirea “Sf. Treime” din satul Cucova (jud. Bacău). Pentru a-l ajuta în activitatea sa, Sinodul Mitropoliei de la Mănăstirea Slătioara i-a hirotonit întru arhierei pe doi ucenici ai săi mai tineri, PS Teodosie Scutaru Braşoveanul (în 1995) şi PS Antonie Tătaru Ploieşteanul (în 2004), care vieţuiau la aceeaşi Mănăstire.

În afară de Mănăstirea de la Cucova, PS Pahomie a construit încă trei mănăstiri, două de maici şi una de călugări: “Sfinţii Voievozi” din Boloteşti, “Sfintele Mironosiţe” din Caregna (Păuneşti) şi “Sfinţii Voievozi” din Adjud. Creştinii de stil vechi trăiesc în mai multe localităţi din judeţ, însă nu au reuşit să se organizeze, oficial, într-o unitate administrativă la nivel judeţean.

După cum îşi expunea planurile PS Pahomie, urma să se constituie o Episcopie de Vrancea, cu reşedinţa la Adjud, precum şi un protopopiat la Focşani. “Doresc credincioşilor să-şi ţină tradiţiile şi credinţa, pentru că temelia neamului românesc este credinţa. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom avea şi sediu oficial pentru Biserica noastră în Vrancea“, afirma în ianuarie 2006 PS Pahomie Vrânceanul.

Episcopul Pahomie nu a mai apucat să-şi vadă realizate planurile, fiind bolnav deja de un cancer incurabil. PS Pahomie a trecut la cele veşnice la data de 11/24 mai 2006, după o lungă suferinţă. Ceremonia sa funerară a fost celebrată la Mănăstirea “Sf. Treime” din Cucova (jud. Bacău) la 15/28 mai 2006, de către toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România în frunte cu mitropolitul Vlasie Mogârzan, asistat de 50 de preoţi şi diaconi. Au mai participat ca invitaţi de peste hotare episcopul Ambrozie de Methoni (reprezentant al mitropolitului Cyprian de Oropos şi Fili, preşedintele Sinodului Grec) şi doi preoţi din cadrul Eparhiei Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria (ca reprezentanţi ai PS episcop Photios de Triaditza).

 

Opinia sa cu privire la cauza relelor

„Cauza principală (a relelor – n.n.) este beţia. Cam toate crimele din această perioada s-au făcut de oameni care au băut. De aici au urmat curvia şi celelalte păcate. Însă n-a venit diavolul să-i îndemne să facă crima, ci i-a îndemnat să meargă să bea, apoi a râs de ei. (…) Astăzi pacatul este pe pământ ca la Sodoma şi Gomora, de aceea ne aşteaptă o mare pedeapsă. Săvârşim păcate mari şi înfricoşătoare, iar Dumnezeu nu poate să le mai suporte. Şi gripa aviară, şi inundaţiile, şi celelalte boli şi rele care apar sunt din cauza păcatelor. Televizorul este astăzi undiţa vrăjmaşului. Daca trimiţi astăzi un creştin să facă un paraclis, spune că nu are timp, că e ocupat, dar la televizor stă ore întregi. Problema cea mai gravă este că tineretul este foarte derutat. Am citit de curând un sondaj făcut printre infractori. Erau întrebaţi unde-au învăţat să facă faptele pe care le-au comis. Majoritatea răspundeau că la televizor. Deci televizorul ne spurcă mintea, sufletul şi inima.”
—Pahomie Morar

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org