Articole

Sfântul Ierarh Petru, episcopul Sevastiei (cca. 340 – 391)

foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei

Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.

 

Viață

Părinții săi erau creștinii Vasile și Emilia din Cezareea Capadociei, care au fost alungați pentru credința lor în timpul domniei împăratului Galerius (305-314) și au fugit în deșerturile din Pont. Bunica sa a fost Macrina cea Bătrână, care a fost instruită de Grigore Taumaturgul. Cel mai tânăr din zece, era fratele lui St. Macrina cea Tânără și cei doi medici capadocieni, St. Vasile din Cezareea și Sf. Grigorie de Nyssa. Macrina, sora lui mai mare, a exercitat o mare influență asupra pregătirii sale religioase, acționând ca instructor și dirijându-l spre viața spirituală și ascetică.

Abandonând studiul științelor laice, s-a dedicat meditației asupra Sfintei Scrieri și cultivării vieții religioase. La scurt timp după alegerea fratelui său Vasile pe scaunul episcopal al Cezareei în 370, Petru a fost hirotonit preot. Basil pare să-și fi angajat fratele ca agent confidențial în anumite chestiuni. Ulterior, s-a retras din afacerile active și a reluat viața unui ascet solitar.

El și-a ajutat sora și mama în stabilirea comunității monahale după moartea tatălui său. Petru s-a implicat în transformarea treptată a gospodăriei mamei sale dintr-o comunitate de fecioare într-o comunitate cenobitică formată atât din femei, cât și din bărbați. El a condus mănăstirea masculină în timp ce Macrina era responsabilă pentru comunitatea feminină.

Când provinciile Pontus și Capadocia au fost vizitate de o foamete severă, el a dat o dovadă remarcabilă a carității sale, dispunând liberal de tot ce aparținea mănăstirii sale și orice ar putea ridica, pentru a aproviziona cu necesități numeroasele mulțimi la care recurgeau zilnic el, în vremea aceea de suferință.

În jurul anului 380 a fost ales ca episcop al orașului Sevastia din provincia Armenia Minor și, fără a prezenta nicio activitate literară, și-a luat poziția alături de frații săi Basil și Grigorie în lupta lor împotriva ereziei ariene. În viața sa și în administrația episcopală a prezentat aceleași caracteristici ca Vasile. Legat în cea mai apropiată manieră cu frații săi, el le-a urmat scrierile cu cel mai mare interes.

La sfatul său, Grigorie de Nyssa și-a scris marea operă, Împotriva lui Eunomius, în apărarea cărții numite în mod similar a lui Basil, care răspunde la opera polemică a lui Eunomius. De asemenea, la dorința lui, Grigorie a scris Tratatul despre munca celor șase zile, pentru a apăra tratatul similar al lui Vasile împotriva interpretărilor false și pentru a-l completa.

O altă lucrare a lui Grigorie, Despre înzestrarea omului, a fost scrisă la propunerea lui Petru și trimisă acestuia din urmă cu o prefață corespunzătoare ca dar de Paște în 397. Nu există informații detaliate cu privire la activitatea sa de episcop, cu excepția faptului că a fost prezent la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381. După moartea sa în 391 a fost venerat ca un sfânt. Sărbătoarea sa este ținută de romano-catolici la 9 ianuarie.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei si pe: basilica.ro; en.wikipedia.org

 

Sfântul Sfințit Mucenic Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei (26 decembrie)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

26 decembrie 2020

 

Sf. Sfințit Mc. Eftimie Mărturisitorul, episcopul Sardei

Sfântul Eftimie Mărturisitorul a trăit pe vremea împăraților Constantin și Irina. Mai întâi a strălucit ca o stea în viața călugărească, apoi a fost făcut arhiereu. La Sinodul al VII-lea de la Nicea a zdrobit cu putere pe eretici.

Când Nichifor s-a urcat pe tronul împărătesc și a început să trăiască nelegiuit, sfântul l-a mustrat. Atunci împăratul l-a surghiunit în Apus împreună cu alți episcopi ortodocși. De atunci și până la pătimirea sa ca mărturisitor, timp de 29 de ani, fericitul nu și-a mai văzut mitropolia.

Când s-au schimbat împărații și a venit pe tron Leon cel cu nume de fiară, sfântul a fost chemat din surghin. Împăratul l-a întrebat de se închină sfintelor icoane. Sfântul, fiind plin de râvnă, l-a dat anatemei pe împărat. Acesta, mâniindu-se, l-a surghiunit din nou în Ason. După ce Leon a fost ucis, noul împărat l-a chemat din Ason și i-a cerut să se lepede de sfintele icoane.

Iar Sfântul Eftimie, râvnind pentru Hristos a zis cu glas mare: „Dacă cineva nu se închină Domnului nostru Iisus Hristos zugrăvit în icoană, anatema să fie!” Pentru aceasta sfântul a fost bătut, surghiunit și închis în temniță. Bătându-l cumplit cu vine de bou, a mai trăit puțin și și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei

Ignatie al Antiohiei (în greaca veche Ἰγνάτιος, în trad. „înfocatul”), cunoscut și ca Ignatie Teoforul (n. cca. 35 sau 50 – d. între 98 – 117), a fost al treilea episcop al Antiohiei (în Siria), după Apostolul Petru și Apostolul Evod, căruia i-a urmat în scaun pe la anul 68, martir al Bisericii și părinte apostolic. În drum spre Roma a redactat o serie de scrisori, din care s-au păstrat șapte, scrisori care constituie monumente ale literaturii creștine timpurii.

A fost condamnat la moarte în anul 107  în timpul persecuției împotriva creștinilor din vremea împăratului Traian și a fost executat la Roma. Este sărbătorit pe 17 octombrie în calendarul romano-catolic și anglican, respectiv pe 20 decembrie în calendarul creștin-ortodox și în cel greco-catolic. Prăznuirea lui principală este la 20 decembrie, iar la 29 ianuarie se face pomenire, în calendarul ortodox, pentru aducerea moaștelor sale de la Roma la Antiohia.

Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (29 ianuarie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (29 ianuarie) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Teofor

Există două ipoteze privind numirea de Teoforul, care poate însemna atât purtătorul de Dumnezeu cât și cel purtat de Dumnezeu:

- Unii spun că sfântul Ignatie a fost numit de creștinii din vremea sa deja ca „purtător de Dumnezeu” din cauza harului cu care Dumnezeu l-a înzestrat, cum se poate vedea și din scrierile sale.

- Alții spun că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos și l-a luat în brațe și a zis: „De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăția cerurilor”; și: „Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește”. De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața și mucenicia

Sfântul mucenic Ignatie a fost urmaș direct al apostolilor, fiind al treilea episcop / patriarh al Antiohiei, după Evod (+68, unul din Cei 70 de Apostoli). A fost ucenic al sfântului apostol Petru și, împreună cu sfântul Policarp, episcop de Smirna, ucenic al sfântului apostol și evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parților, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui. Împăratul l-a cercetat îndelung și a văzut că nu poate fi întors de la credința în Iisus Hristos. De aceea a fost chinuit și în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostași, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice. În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetățile prin care trecea și se ruga să fie mâncat de fiare, „ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu”.

În Roma a fost aruncat în arena circului și a fost sfâșiat de leii sloboziți asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari. Pe acestea le-au adunat creștinii și le-au dus în Antiohia, dându-le fraților, ca un dar dorit. Aceștia le-au așezat cu toată cinstea în pământ. Biserica prăznuiește cu bucurie sărbătoarea Aducerii moaștelor sfântului Ignatie Teoforul la 29 ianuarie.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Posteritatea

Cele șapte scrisori care au rămas de la sfântul Ignatie l-au făcut să fie considerat ca cel mai important dintre Părinții apostolici.

Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă și cel între sfinți părintele nostru Ioan Gură de Aur.

 

Scrierile

De la sfântul Ignatie au rămas 7 scrisori, de o deosebită importanță. Acestea au fost traduse și publicate în limba română de către preotul profesor universitar Dumitru Fecioru:

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Efeseni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Magnezieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Tralieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Romani

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Filadelfieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Smirneni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Sfântul Policarp al Smirnei

Scrisorile către comunitățile din Efes, Magnesia, Tralles și Roma le-a scris din Smirna, când era dus sub gardă spre Roma. Apoi, din Troa, a scris Bisericilor din Filadelfia și Smirna, și lui Policarp al Smirnei.

Ignatie introduce în circulație noțiuni de bază ale vocabularului teologic: „Dumnezeu întrupat” (Către Efeseni 7, 2), „Dumnezeu-Hristos” (Către Smirneni 10, 1), „creștinătate”, „Biserica universală” („Unde este Hristos, acolo este Biserica universală/sobornicească” – Către Smirneni 8, 2), „leacul nemuririi” (i.e. Euharistia – Către Efeseni 20, 2).

Aceste scrisori s-au dovedit a fi influente în dezvoltarea teologiei creștine, întrucât numărul de scrieri din această perioadă a istoriei Bisericii este foarte mic. În mod evident, acestea au fost scrise în mare grabă și fără o planificare prealabilă, cu propoziții nedelimitate și o succedare neordonată a gândurilor. Ignatie este primul scriitor creștin cunoscut care insistă mult asupra principiului existenței unui singur episcop în fiecare oraș, asistat de presbiteri și diaconi.

Scrierile mai timpurii vorbesc fie de episcopi, fie de presbiteri și lasă impresia că ar fie existat mai mult de un episcop în fiecare comunitate. Ignatie insistă și pe valoarea Euharistiei, numită leac spre nemurire. Pentru cititorul modern poate părea bizară dorința sa de a avea o mucenicie sângeroasă, lucru exprimat de el uneori foarte plastic în scrierile sale. Dar studierea atentă a dimensiunii soteriologice a scrierilor sale arată că el privește mântuirea ca izbăvire de puterea și frica morții. Astfel că pentru el a încerca să fugă de mucenicie ar echivala cu reîntoarcerea sub frica și puterea morții.

Astăzi se crede că doar versiunile mai scurte ale celor șapte scrisori sunt într-adevăr scrieri ale Sf. Ignatie. Se crede că versiunile mai lungi cuprind adăugiri datând din secolul al V-lea, scrise pentru a-l înscrie – postum – pe Sf. Ignatie ca martor în unele dispute teologice din acea perioadă. Se consideră că alte scrisori care i-au fost atribuite, ca și istorisirea martiriului său de către un martor ocular sunt simple falsuri datând din aceeași perioadă.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Citate extrase

Timpul îți cere să dobândești pe Dumnezeu, după cum căpitanii corăbiilor cer vânturi bune, iar naufragiații cer porturi. Fii treaz, ca un atlet al lui Dumnezeu. Premiul? Nestricăciune și viață veșnică…” (Ep. către Policarp, II, 3).

Mai bine este să taci și să fii, decât să vorbești și să nu fii. Bine este a învăța, dacă cel ce învață face.” (Ep. către Efeseni, XV, 1).

Să nu fim așadar nesimțitori față de bunătatea Sa [a Domnului]! Că dacă ne-ar face nouă după faptele noastre, nici n-am mai fi. De aceea, fiind ucenici ai Lui, să ne învățăm să trăim potrivit creștinismului.” (Ep. către Magnezieni, cap. X, 1).

Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.” (Ep. către Efeseni, IX, 1)

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si:

- Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (20 Decembrie)

 

Tradiţii şi obiceiuri în ziua de Ignat (20 decembrie)

Ziua de 20 decembrie – Ignatul – este încărcată de obiceiuri şi de tradiţii la români, ea reprezentând, cu precădere în mediul rural, ziua în care este sacrificat porcul din care se pregătesc apoi toate preparatele pentru masa de Crăciun.

În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă (ziua de 21 decembrie). Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci. După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).

În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui. Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului. Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul. Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou. Însă este vorba despre un “transfer” al obiceiului/tradiţiei – de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană (începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii), precizează cartea amintită.

În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei. De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte. Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, dar şi vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric. Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbaţii.

După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat. În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat, mai scrie volumul ”Cartea de Crăciun”.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

†) Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

12 decembrie 2020

 

Spiridon al Trimitundei

Sfântul Spiridon, făcătorul de minuni, s-a născut pe la anul 270, în Askia, Cipru, și a prins zilele împăratului Constantin cel Mare, trăind până pe la jumătatea secolului al IV-lea. Numele său vine de la cuvântul σπυρις, care în limba greacă înseamnă „coșuleț”. A fost episcop al Trimitundei, în această calitate numărându-se printre sfinții părinți de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 12 decembrie.

 

Viața

În tinerețe, Sf. Spiridon a fost păstor de oi. A avut o soție, care i-a murit însă de timpuriu. Acest trist eveniment l-a făcut să îmbrace schima monahală, devenind ulterior și păstor de suflete, ca episcop al Trimitundei, fără a abandona, însă, nici oile necuvântătoare, pe care a continuat să le ducă la păscut.

 

Persecuții și mărturii ale credinței ortodoxe

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian în anul 295 d.Hr., sfântul Spiridon a fost arestat și exilat. În anul 325, a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a uimit pe mulți cu simplitatea cu care a explicat credința ortodoxă. Fără prea multă carte, sfântul a reușit să convertească un mare filozof al vremii de la arianism la Ortodoxie, uimind pe toți cei prezenți la Sinodul de la Niceea. El a explicat unitatea și diversitatea Sfintei Treimi ținând în mână o cărămidă și spunând simplu că este formată din trei elemente esențiale, și anume foc, pământ și apă. În timp ce vorbea, s-a aprins focul în partea de sus a cărămizii și a început să curgă apa din partea de jos. Tot acolo, la Niceea, l-a cunoscut pe Sf. Ierarh Nicolae; între cei doi ierarhi s-a format o prietenie trainică.

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 - 348) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni (270 – 348) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Din minunile Sfântului Spiridon

Viețile Sfinților abundă în istorisiri despre minunile sale, el făcând parte dintre Sfinții taumaturgi:

- În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; și iarăși, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură.

- A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care țineau grâul.

- A prefăcut șarpele în aur și, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăși aurul în șarpe.

- A oprit curgerile râurilor.

- A dat la iveală gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el și a făcut-o să-și mărturisească păcatul.

- A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semețeau cu știința lor, la Sinodul de la Niceea.

- O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredințase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai demult, unde a pus banii; și aflând de la ea unde erau ascunși, i-a dat stăpânei lor.

- L-a vindecat pe împăratul Constanțiu de boala de care suferea.

- A dat din nou viață copilului unei femei.

- A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească și a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat și prețul ei, capra a stat cu cele cumpărate.

- A vindecat muțenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arșițe, iar el, pentru mărire deșartă, lungise rugăciunea și din pricina asta amuțise îndată.

Aparent ilogice și de necrezut, aceste minuni (doar câteva sunt citate mai sus) trebuie interpretate într-o cheie mai subtilă, dată de apropierea care s-a făcut între numele său și cuvântul latinesc spiritus. Majoritatea acestor minuni (exceptând-o pe cea de la Niceea) vorbesc de la sine despre puterea discernământului, despre dreapta socoteală și despre cumpătare. În privința minunii de la Niceea, când, luând în mână celebra lui cărămidă, a scos în evidență cele trei elemente care o compun (pământul, apa și focul), această minune era destinată înțelegerii consubstanțialității celor Trei Persoane Treimice – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

 

Plecarea la Domnul și Sfintele Moaște

Sf. Spiridon și-a trăit mare parte din viață în Cipru, unde s-a și săvârșit în anul 348 d.Hr. fiind îngropat în Biserica Sfinților Apostoli din Trimitunda.

Când sarazinii au cotropit insula, ciprioții au deschis mormântul sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul sfântului era întreg iar din mormânt venea un miros de busuioc, semn al sfinției vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un Părinte din Insula Corfu, Georgios Kalohairetis, l-a adus în insula din Grecia, unde este și acum înmormântat.

Până în ziua de azi, sfintele moaște întregi ale Sf. Spiridon din altarul din Corfu continuă să lucreze cu puterea lui Dumnezeu, Care este minunat întru sfinții Lui. El este cunoscut ca „sfântul călător” deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt înlocuiți la praznicul său. Sf. Spiridon este cinstit de biserică în ziua de 12 decembrie. Minunea pe care a făcut-o în Corfu împotriva invaziei turce din 1716 este comemorată în 11 august.

În prezent, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Spiridon se află într-o biserică din insula Corfu aflată de 100 de metri de Mitropolie, unde se găsesc moaștele Sfintei Împărătese Teodora a II-a (prăznuită la 11 februarie):

Spre deosebire de celelalte sfinte moaște, cele ale Sfântului Spiridon dispar frecvent din raclă, venind la cei care îi cer ajutorul cu credință și cu lacrimi, și face nenumărate minuni. De aceea, multe spitale îi poartă numele și au în incinta lor o Biserică cu hramul Sfântului Spiridon. Sfântul Spiridon vine cu sfântul său trup la cei bolnavi, care îi cer ajutorul și îi vindecă.

Ca dovezi ale plecării Sfântului Spiridon din raclă se relatează următoarele:

- clericii și credincioșii văd că, pentru o perioadă scurtă de timp, lipsește trupul său din raclă;

- când Sfântul revine în raclă, trupul său este cald și prăfuit;

- în fiecare an îi sunt schimbate încălțările, care sunt uzate și impregnate cu praf și iarbă; este și motivul principal pentru care Sfântul Spiridon este ales patron al cizmarilor;

- în timpul procesiunilor religioase, Sfântul Spiridon este purtat în raclă stând în picioare;

- în Acatistul Sfântului Ierarh Spiridon, de peste 1600 de ani, credincioșii cântă (icosul al 6-lea):

Bucură-te, că ești și cu oamenii cu trupul petrecător;

Bucură-te, al cărui trup săvârșește astăzi minuni;

Bucură-te, că încălțămintele tale slujesc drept dovadă.

Când insula Corfu a aparținut venețienilor (catolici), aceștia l-au cinstit pe Sfântul Spiridon cu evlavie, pentru ajutorul dobândit de la el.

Într-o zi i-au schimbat hainele arhierești cu un veșmânt cusut cu fire de aur. Sfântului Spiridon nu i-au plăcut însă straiele aurite, pe care a doua zi venețienii le-au găsit lângă sfânta raclă, iar Sfântul Spiridon era din nou îmbrăcat în straiele sale arhierești smerite.

La Ierusalim există o Biserică cu hramul Sfântului Ierarh Spiridon. Într-o zi, când preotul a intrat în Biserică, l-a văzut pe Sfântul Spiridon uitându-se pe fereastră. După ce Sfântul Spiridon a plecat, a rămas impregnat pe geamul ferestrei chipul său. Această minune se poate vedea și astăzi.

Sfântului Spiridon i se fac slujbe și ceremonii, cu scoaterea sfintelor sale moaște, în următoarele zile:

- în sâmbăta lui Lazăr, zi în care i-a scăpat de foamete pe locuitorii din Corfu, prin aducerea de vapoare cu grâu;

- în duminica Floriilor, pentru vindecarea celor bolnavi;

- în ziua de 11 august, când i-a alungat pe turcii care voiau să cucerească orașul;

- în prima duminică din luna noiembrie, când îi vindecă pe suferinzii de boli grele.

(Întâmplările sunt povestite de Părintele Cleopa Paraschiv de la Mănăstirea Rarău după pelerinajul său în Grecia, în volumul: Pelerin în Sfântul Munte Athos. Sfânta Mănăstire Vatopedi, Editura Panaghia).

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mult despre Sf. Ier. Spiridon, Episcopul Trimitundei si pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org

 

Papa Clement I

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr., Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97.

 

Scrieri

Epistola papei Clement I către Biserica din Corint (1 Clement) compusă pentru a reface armonia dintre preoţi şi credincioşi, este considerată una dintre scrisorile creştine vechi existente în afara Noului Testament. Această scrisoare este manifestul primatului Romei şi prima afirmare a autorităţii apostolice a Episcopiei Părinţilor Apostoli. După Sfântul Irineu, cea dea doua epistolă – 2 Clement – este atribuită Sfântului Clement datorită afinităţilor stilistice, însă există şi opinia că această a doua epistolă ar fi fost scrisă mai târziu.

 

Origine

Se cunosc doar câteva detalii despre viaţa papei Clement I, unele surse menţionând anul 88 când Clement devine papă şi episcop al Romei, altele anul 92. Este însă cert că Papa Clement I a murit în anul 99. Conform tradiţiei, Clement era un sclav roman eliberat de Titus Flavius Clemens, consul pe timpul împăratului Domiţian, convertit la creştinism. De asemenea se crede că l-a cunoscut personal pe Sfântul Petru, care l-ar fi uns papă, iar unele surse spun că este menţionat de Sfântul Pavel în Scrisoarea către Filipeni (4:3).

 

Martiriul

După tradiţie papa Clement I a fost prins de împăratul Traian, trimis în cetatea Cherson (Chersonesus) din Sudul Crimeii de astăzi fiind condamnat să lucreze într-o mină de piatră, a salvat prizonierii în mod miraculos în timpul unui accident, convertind o mare parte din păgânii întemniţaţi. Sfântul Clement a murit ca martir, fiind legat de o ancora şi înecat în Marea Neagră.

 

Relicve

Este probabil ca Biserica San Clemente (Sf. Clement) să fi fost construită pe locul casei sale.

Conform tradiţiei, Sfântul Chiril a adus relicvele Sfântului Clement la Roma în secolul 9, unde au fost îngropate în Basilica Sfântului Clement. Capul şi o parte de oseminte sunt revendicate de Lavra Pecerska din Kiev.

 

Sărbători

Este sărbătorit în Biserica Romano-Catolică pe 23 noiembrie.

Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Română Unită cu Roma îl sărbătoresc pe 24 noiembrie.

cititi mai mult despre Papa Clement I si pe en.wikipedia.org

Papa Clement I, (n. secolul I d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 99 d.Hr.,[1] Chersonesos, Regatul Bosforului) în general este cunoscut cu numele de Clement din Roma, sau Clement Romanul, a fost unul dintre Părinţii Apostolici, al patrulea papă, din anul 88 până în 97 - (c. 1000 portrayal at Saint Sophia's Cathedral, Kyiv) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Clement I – (c. 1000 portrayal at Saint Sophia’s Cathedral, Kyiv) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei

Cel întru sfinți părintele nostru Clement Romanul (uneori numit și Clement, episcopul Romei) a fost al treilea episcop al Romei după Apostolul Petru. Clement este cunoscut mai ales pentru Scrisoarea sa către Corinteni, scrisă în 95 sau 96 d.Hr. Este socotit un părinte apostolic. Prăznuirea lui se face la 24 noiembrie.

 

Viața

Se cunosc puține lucruri despre viața sfântului Clement. Scriitura sa pare să denote un autor provenit din iudaismul elenistic, convertit la creștinism.

Cei care au scris despre el – printre care Irineu de Lyon (130-202), Tertulian (sec. II-III), Eusebiu de Cezareea (sec. IV), Ieronim (sec. IV), Epifanie de Salamina (sec. IV) – au făcut-o după ce trecuse destul de mult timp de la moartea sa (dar urmând desigur surse sau tradiții pe care le-au avut la dispoziție).

Data nașterii Sf. Clement nu este cunoscută. El a fost un ucenic al Sfinților Apostoli Petru și Pavel din ultima perioadă a șederii acestora la Roma (anii 60 d.Hr.). Se pare că a fost hirotonit chiar de către Sf. Petru.

În epistola Sf. Apostol Pavel către Filipeni (Fil. 4, 3) se face o referire la un anume Clement („care au luptat pentru Evanghelie, împreună cu mine și cu Clement și cu ceilalți împreună-lucrători cu mine, ale căror nume sunt scrise în cartea vieții”), dar nu se poate stabili cu exactitate dacă este vorba chiar despre Clement Romanul.

Un alt Clement apare la sfârșitul viziunii a doua din scrierea apostolică Păstorul lui Herma; acesta este identificat de cei mai mulți specialiști ca fiind chiar Clement Romanul.

Clement a fost ales episcop al Romei în jurul anului 88, ocupând acest rang ierarhic până în anul 98, când a murit. Despre moartea sa, datele sunt incerte. Sursele mai vechi relatează că ar fi murit de moarte naturală, în anul 98, probabil în Grecia. O tradiție care datează din secolul al IX-lea povestește despre martirizarea sa, în Crimeea, în anul 102, prin înecare, fiind aruncat peste bordul unei nave, cu o ancoră legată de el.

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 - 102) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei († 98 – 102) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Scrisori

Scrisoarea (epistola) trimisă în anul 96 d.Hr. Bisericii din Corint în numele Bisericii din Roma, îi este atribuită sfântului Clement, episcopul Romei în acea perioadă. Scrisoarea a fost trimisă într-o încercare de a restabili pacea și unitatea în Biserica din Corint, unde câțiva oameni, aparent violenți, se revoltaseră împotriva conducerii comunității creștine de acolo.

O a doua scrisoare către Corinteni i-a fost, de asemenea, atribuită Sf. Clement inițial, pe baza faptului că ea a fost inclusă într-un manuscris grec vechi care conținea și prima scrisoare a lui Clement către Corinteni, cu titlul de „a doua Epistolă a lui Clement către Corinteni”. Există însă controverse asupra autorului real al acestei de a doua scrisori, deoarece atunci când partea de la sfârșit a epistolei (parte care lipsea din manuscrisul grecesc) a fost regăsită, aceasta s-a dovedit a fi o omilie a unui autor necunoscut.

 

Doctrina

Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni are puține învățături intenționat dogmatice, fiind în mare măsură un îndemn de suflet la pace și bună înțelegere creștină.

Unul din cele mai importante pasaje este cel în care Sf. Clement mărturisește adevărul trinitar: „Nu avem oare un singur Dumnezeu și un singur Hristos și un singur Duh al harului revărsat peste noi?” (cap. 58).

În contextul scrisorii sale, Sf. Clement vorbește despre succesiunea apostolică: sfinții Apostoli au prevăzut certurile și dezbinările din Biserici, și de aceea au lăsat o succesiune de episcopi și diaconi, care nu poate fi eliminată după plăcerea oricui. (cap. 42-44)

Capitolele 59-61 cuprind o rugăciune euharistică care amintește de anaforalele liturgice cele mai vechi cunoscute.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Clement, episcopul Romei si pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei

Sfântul ierarh Grigore Taumaturgul, în traducere „Vindecătorul”,  („făcătorul de minuni”) sau Grigorie de Neocezareea (n. cca. 213 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia – d. cca. 270/275 d.Hr., Niksar, Provincia Tokat, Turcia) a fost a fost episcop al Neocezareii Pontului (Asia Mică) în secolul al III-lea, venerat ca sfânt în întreaga creștinătate. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 17 noiembrie.

 

Viața

Sfântul Grigorie s-a născut către anul 213 d.Hr. într-o familie aristocrată bogată, dar păgână, din Neocezareea (azi Niksar, în Turcia, pe atunci capitala provinciei Pont). A primit numele de Teodor de la părinții săi, numele de Grigorie primindu-l mai târziu, la botez.

În copilăria sa nu a cunoscut creștinismul, pentru că pe atunci erau doar 17 creștini în toată Neocezareea. Dar a primit o educație aleasă și mai apoi a fost trimis de mama sa, împreună cu fratele său, Atenodor, să studieze la Beryt (Beirut de azi), pe atunci una din cele mai faimoase școli ale lumii elenistice.

În drum, ei o conduc pe sora lor la Cezareea Palestinei, unde aceasta era măritată cu consilierul juridic al guvernatorului. Aici cei doi frați îl cunosc pe marele Origen (†254), de puțină vreme venit din Alexandria pentru a creea o școală creștină în Palestina.

Fascinați de Origen, cei doi frați abandonează proiectul de a merge la Beryt, și rămân la Cezareea la școala lui Origen timp de șapte ani (231-238). Tot în această perioadă, cei doi frați primesc și botezul.

După terminarea studiilor, Grigorie trăiește o perioadă ca pustnic în asceză și rugăciune. Către vârsta de 30 ani este hirotonit episcop al Neocezareii de Fedim, episcopul Amasiei și mitropolitul Pontului, și după ce a mers la biserica ce i s-a dat, se spune că a făcut multe minuni, care nu s-au auzit și mai mari decât se pot crede.

Predica și misiunea lui au fost atât de puternice și roditoare, încât se spune că la sfârșitul vieții lui, în 275, în Neocezareea nu mai erau decât 17 păgâni. ‘Slavă lui Dumnezeu, că numai şaptesprezece creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum, când merg la Domnul, atâţia necredincioşi rămân, câţi credincioşi am aflat întâi!’.

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei (213 – 270/275 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie Taumaturgul, Episcopul Neocezareei si pe: basilica.rodoxologia.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei

Ierotei Tesmotetul (în greacă θεσμοθέτης Ἱερόθεος, transliterat: Thesmothetes Ierotheos; n. secolul I d.Hr., Grecia – d. secolul I d.Hr.) este considerat primul conducător și episcop al creștinilor din Atena. Titlul tesmotet îi desemnează pe cei șase magistrați atenieni însărcinați cu păstrarea și interpretarea legilor.

Sfântul Sfinţit Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 octombrie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfinţit Mucenic Ierotei, Episcopul Atenei – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Biografie

Se cunosc puține informații despre Ierotei (Ἰερόθεος, „sfințit de Dumnezeu”); el a fost, potrivit tradiției bisericești, unul dintre înțelepții Areopagului, adică unul dintre oamenii învățați din orașul Atena. El a fost inițiat în creștinism de Apostolul Pavel, care l-a botezat și l-a hirotonit anterior anului 52. Ierotei l-a vizitat frecvent și l-a instruit în creștinism pe Dionisie Areopagitul, învîțându-l principalele elemente ale credinței creștine. Istoricii creștinismului nu au ajuns la un consens dacă Ierotei a fost preot sau episcop; unele tradiții îl prezintă pe Dionisie ca primul episcop al Atenei.

Neoplatonicianul din secolul al V-lea, Pseudo-Dionisie a scris despre Ierotei. Cu toate acestea, Pseudo-Dionisie a adoptat numele anteriorului Dionisie ca pseudonim și, astfel, el nu l-a cunoscut de fapt pe Ierotei, iar descrierea lui Ierotei și a lucrărilor sale pe care le-a realizat Pseudo-Dionisie sunt fictive sau un omagiu voalat adus unui contemporan din secolul al V-lea al lui Pseudo-Dionisie. Astfel, a existat un Ierotei și, în vremea lui Pseudo-Dionisie, un Pseudo-Ierotei.

Potrivit lui Pseudo-Dionisie (Despre numele divine, 3:2), Ierotei a fost un imnograf desăvârșit:

El era transportat în întregime în afara corpului său și era absorbit atât de profund în comuniunea cu lucrurile sacre pe care le celebra în imnologie, că pentru toți cei care l-au auzit, l-au văzut și l-au cunoscut și chiar și pentru cei care nu-l cunoșteau el părea să fie un imnograf divin inspirat de Dumnezeu.”

 

Ierotei și Adormirea Maicii Domnului

S-a spus că Ierotei a fost prezent în timpul Adormirii Maicii Domnului și că el a stat în mijlocul apostolilor și i-a mângâiat cu cântece religioase și imnuri, pe care le-a cântat acompaniat de instrumente muzicale.

 

cititi mai mult despre Ierotei Tesmotetul si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†253)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Vavila, episcopul Antiohiei (†252)

Sfântul sfințit mucenic Vavila (gr. Babylas) a fost episcop al Antiohiei între anii 237 și 253. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 septembrie.

 

Viața

Se știu puține lucruri despre viața Sf. Vavila. A fost numit episcop al Antiohiei în anul 237, ca succesor al episcopului Zebinus. Vavila este cunoscut pentru tăria cu care a apărat credința creștină înaintea împăratului Deciu, fapt pentru care a și fost martirizat. Mai multe surse prezintă mucenicia lui în mod diferit.

 

Mucenicia

Potrivit celor mai multe surse, lucrurile s-au petrecut după cum urmează. Sfântul Sfințit Mucenic Vavila, împreună cu cei trei tineri: Urban, Prilidjan, Epoloniu și cu mama lor Hristodula au primit moartea mucenicească în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor de pe vremea împăratului Deciu (249-251 d. Hr.)

Împăratul Deciu a poruncit să se organizeze în oraș o mare sărbătoare în cinstea zeilor păgâni. După ce s-a închinat zeilor păgâni, curios să afle cum se desfășurau sfintele slujbe ale creștinilor, împăratul a vrut să intre în biserică, unde Sfântul Vavila slujea Sfânta Liturghie. Întrucât păgânii nu aveau acces în biserică în vremea Sfintei Liturghii, gestul împăratului echivala cu o profanare a bisericii. De aceea, episcopul Vavila a ieșit el însuși în întâmpinarea împăratului și l-a oprit să intre în biserică, împingându-l afară cu propriile-i mâini. Furios, împăratul a vrut să-l pedepsească pe loc, însă, văzând mulțimea adunată, s-a temut de o răscoală.

Mai târziu, a poruncit să se dea foc bisericii, iar episcopul Vavila să fie adus înaintea lui pentru învinuirea de a fi jignit demnitatea imperială, neîngăduindu-i împăratului să intre în biserică și dându-l chiar afară. Episcopul i-a arătat că încercarea lui de a intra în biserică după ce adusese jertfe zeilor păgâni era o pângărire a bisericii și a sfintelor slujbe, lucru nedemn de un împărat.

Pentru a ispăși jignirea adusă împăratului Deciu i-a poruncit Sfântului Vavila să aducă jertfe zeilor păgâni. Acesta a refuzat, iar împăratul a dat poruncă să fie pus în lanțuri. Primind cu bucurie lanțurile, Vavila i-a spus împăratului că lanțurile erau pentru el un lucru la fel de cinstit cum era coroana imperială, iar prilejul de a muri pentru Hristos era o cinste la fel de mare precum socotea împăratul rangul său.

Împreună cu episcopul Vavila fuseseră arestați și trei tineri, frați după trup, care refuzaseră să-l părăsească. Întrebat de împărat cu privire la ei, episcopul a arătat că aceia erau fiii lui duhovnicești pe care îi povățuia în credința și dragostea pentru Hristos și l-a poftit să-i pună la încercare. Împăratul a încercat să-i ademenească pe cei trei tineri prin intermediul mamei lor, Hristodula, care era însă și ea o creștină cucernică. Aceasta a refuzat să-și îndemne copiii să se lepede de Hristos. Drept aceea, împăratul a poruncit ca cei trei să primească fiecare atâtea lovituri de bici câți ani avea fiecare – unul douăsprezece, altul zece și al treilea șapte ani. Dar copiii au răbdat fără să cârtească.

Îndepărtându-i pe cei trei și pe mama lor, împăratul l-a chemat apoi iarăși înaintea lui pe episcop, spunându-i că aceia se lepădaseră de Hristos. Dar episcopul nu l-a crezut, iar minciuna a ieșit repede la iveală.

Atunci împăratul a poruncit ca Sfântul Vavila dimpreună cu Hristodula și cu cei trei copii ai ei să fie legați de un copac și fie chinuiți punându-li-se pe trup cărbuni aprinși. Dar ei au răbdat și aceasta cu mulțumire, iar în cele din urmă împăratul a poruncit să li se taie capetele. Ei au primit astfel cununa muceniciei.

 

Moaștele

Mai târziu, împăratul creștin Gallus a luat moaștele Sfântului Mucenic Vavila și le-a așezat în cetatea Dafni, unde se afla un vechi și vestit templu și oracol al zeului Apollon. Dar venind ca împărat Iulian Apostatul, care s-a întors la rătăcirea păgânilor, a venit la oracolul lui Apollon, vrând să primească o proorocire de la el, însă răspunsul primit de la slujitorii idolești a fost că idolul nu mai răspundea de când fuseseră aduse în oraș moaștele Sfântului Vavila și ale celor trei tineri. Furios, împăratul le-a cerut creștinilor să ia de acolo moaștele sfântului, iar aceștia le-au dus cu cinste în Antiohia. Dar la scurt timp după mutarea moaștelor sfântului, a căzut foc din cer, iar templul și statuia lui Apollon au ars cu totul.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Vavila, episcopul Antiohiei si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; www.crestinortodox.ro; doxologia.ro;

Sfântul Ierarh Ioan de la Mănăstirile Râșca și Secu, episcopul Romanului (†1685)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro
Publicat de Iulian Dumitraşcu 30.08.2020

 

Sfântul Ierarh Ioan de la Mănăstirile Râșca și Secu, episcopul Romanului (†1685)

Sfântul Ierarh Ioan s-a născut în Ţara de Jos a Moldovei, în ţinutul Vrancei, din neam de răzeşi, din binecredincioşii părinţi Gheorghe şi Anastasia. Din tinereţe a dorit viaţa călugărească şi a plecat la Mănăstirea Râşca, unde a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.

Apoi a ajuns vieţuitor al Mănăstirii Secu. Ioan, care vieţuise la Râşca aproximativ 18 ani, nu a uitat însă niciodată în viaţă mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii şi urmaşii numindu-l „Ioan de la Râşca”.

La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nichifor şi Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului Sihăstria, şi apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.

În anul 1641, domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de mitropolitul Varlaam, înfiinţează în Cetatea Neamţului o mică mănăstire, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. În cetate se adăposteau, în vremuri de restrişte, familia domnitorului şi alte familii boiereşti din Moldova.

Aici era adăpostit şi tezaurul ţării. De aceea, mitropolitul Varlaam a aşezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe Ioan numit „de la Râşca”, adus de la Mănăstirea Secu, călugăr smerit, mare rugător şi postitor.

Ioan a fost egumen la mănăstirea din Cetatea Neamţului până în anul 1665. El a botezat-o, în anul 1650, pe fiica lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, şi tot el i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viaţa monahală.

În toţi aceşti ani, el a povăţuit cu blândeţe pe străjerii cetăţii, săvârşind şi pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul cetăţii, renovat de Vasile Lupu, fie în bisericuţa metocului din satul străjerilor, ctitorită de acelaşi milostiv domnitor, şi care avea ocrotitor tot pe Sfântul Ierarh Nicolae.

În cele din urmă zile ale Sfântului mitropolit Varlaam, egumenul Ioan ,,din Cetate” se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorinţe şi poveţe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a aşezat în mormântul de lângă zidul bisericii.

În anul 1666, mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a aşezat egumen la Mănăstirea Secu, dar în anul 1667, Ioan este ales, hirotonit şi înscăunat episcop al Huşilor, Episcopie ce purta grijă de credincioşii din Ţara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. Aici, Ioan a păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit şi cinstit de ceilalţi ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea vreme episcop la Roman, iar după câţiva ani, mitropolit al Moldovei.

Din anul 1674 şi până la fericita sa mutare la Domnul în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului. Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de ,,arhiepiscop” sau chiar de ,,mitropolit” al Ţării de Jos.

Şi aici, marele ierarh Ioan a dus o viaţă pilduitoare.

Un Pateric al Sfinţilor din Moldova, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel: „Preasfinţitul arhiepiscop Ioan a îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele şi sfintele sale nevoinţe. El mai întâi din tânără vârstă a îmbrăţişat orânduiala monahicească şi petrecând viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-a rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăşi întru neîncetate nevoinţi şi întru înalte bunătăţi strălucind minunat! Şi petrecând cu smerenie adâncă, s-a mutat la veşnica odihnă”.

Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puţina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ţinutul natal al Vrancei. La săvârşirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moţoc din Odobeşti.

Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzăreşti. Episcopul Ioan a găsit de cuviinţă ca la această mănăstire să aşeze pe ucenica sa, Teodora, de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe. Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea şi liniştea călugăriţelor, ajutându-le, totodată, cu cele necesare traiului.

Adânc mişcat de viaţa curată şi alesele nevoinţe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, îl numeşte ,,arhiepiscopul cel sfânt şi minunat”.

În anul 1685, fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalţi ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire şi l-a aşezat în mormântul de lângă biserica cea mare a Mănăstirii Secu. Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă şi astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale.

Cuvioasa Teodora, după ce şi-a condus duhovnicul pe drumul spre veşnicie, s-a retras în singurătate în Munţii Sihlei, urmând pilda vieţii duhovnicescului său părinte.

Luând în considerare viaţa de sfinţenie şi cinstirea de care s-a bucurat încă din viaţă ierarhul Ioan al Romanului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în data de 7 martie 2008, având zi de pomenire la 30 august, împreună cu Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Ioan de la Mănăstirile Râșca și Secu si pe: doxologia.ro

Ioan Suciu, „Episcopul Tinerilor“ (1907 – 1953)

Ioan Suciu (1907 – 1953)

foto preluat de pe www.rfi.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Suciu (1907 – 1953)

Ioan Suciu (n. 4 decembrie 1907, Blaj, Austro-Ungaria – d. 27 iunie 1953, Închisoarea Sighet, România) a fost un episcop român unit, arestat de autoritățile comuniste în anul 1948 și decedat în închisoare.

A fost beatificat de papa Francisc în anul 2019. Este sărbătorit în Biserica Catolică în data 2 iunie.

 

Originea

Ioan Suciu s-a născut în familia preotului unit Vasile Suciu și a Mariei Suciu, născută Coltor. A fost al patrulea, în ordine cronologică, dintre cei 9 copii, 5 băieți și 4 fete, ai familiei părintelui Vasile Suciu.

Unul din frații săi a fost academicianul Gheorghe Claudiu Suciu (1905-1990), cu merite în domeniul petrochimiei.

 

Copilăria și studiile

«Nelucu» Suciu a fost unul dintre cei mai buni fotbaliști ai Clubului Sportiv din Blaj. Era preocupat de structura materiei, despre care avea discuții însuflețite cu fratele său Gheorghe, devenit profesor universitar în domeniul chimiei. Vacanțele școlare și le petrecea frecvent făcând drumeții, contemplând frumusețile naturii. «Nelucu» a făcut studiile primare la Blaj (clasele I – III), iar clasa a IV-a primară a făcut-o la Beiuș, din cauza Primului Război Mondial.

În liceu a fost prieten și coleg de clasă cu Tit Liviu Chinezu, devenit și el episcop, decedat de asemenea în închisorile comuniste. Prietenia lor a durat până la sfârșitul vieții.

A urmat studiile liceale la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. La vârsta de 17 ani s-a hotărât să devină preot. În anul 1925, a promovat cu succes examenul de bacalaureat. A fost trimis la Roma, la Colegiul Bizantin „Sf. Atanasie”, alături de Tit Liviu Chinezu, unde a obținut titlurile de doctor în filosofie și în teologie. Cu prilejul obținerii titlului de doctor în teologie, cunoscutul călugăr dominican Reginald Garrigou Lagrange l-a felicitat pe Ioan Suciu și i-a pus în deget inelul universității, lucru ce se întâmpla foarte rar și constituia un semn de apreciere deosebită. După încă alți șase ani de studii la Institutul „Angelicum”, la 29 noiembrie 1931, a fost hirotonit preot, la Roma.

Revenit în țară, a fost numit profesor de religie și limba italiană la liceul comercial de băieți, apoi la Academia de Teologie din Blaj, la catedra de Morală și Pastorală, pe care, odinioară, a onorat-o și unchiul său, Ioan Coltor, rector la Institutul Vancean (întemeiat de mitropolitul Ioan Vancea).

În timpul copilăriei și al primei tinereți, Ioan Suciu a avut de trăit două evenimente unice: mutarea forțată a familiei la Beiuș, împreună cu clerul Blajului, iar la sfârșitul anului 1918, euforia Unirii Transilvaniei cu România, de la 1 decembrie.

Tânărul preot Ioan Suciu era inima și sufletul tinerilor, pe care căuta întotdeauna să-i atragă spre virtute. Se afla mereu în mijlocul lor și lua parte deseori la jocurile lor, luând exemplul sfântului Don Bosco. Așa i-a apărut ideea să-i ofere acestui tineret o lectură plăcută, educativă și instructivă. A înființat revista „Marianistul”, care era destinată, în mod exclusiv copiilor. Cu ajutorul preoților, catiheților și profesorilor de religie, revista s-a răspândit în toate școlile din Ardeal.

Ceva mai târziu, această revistă a fost înlocuită de publicația „Tinerimea Nouă”, care se adresa unui cerc mult mai larg de tineri cititori, inclusiv studențimii. La început a fost scrisă aproape în întregime de redactorul însuși, mai târziu și-a format un grup de colaboratori dintre tinerii apropiați și dotați în acest domeniu. În felul acesta, a început Apostolatul Tinerimii. În mijlocul tineretului, apostolul sporea în stăruință și har. „Din această văpaie de dragoste suprafirească sau născut lucrările sale, de mare răsunet nu numai în inimile tinerilor, ci și ale celor vârstnici”.

 

Episcop

La 6 mai 1940 a fost numit episcop, iar la 20 iulie 1940, în ziua de Sfântul Ilie, a fost hirotonit episcop titular de Moglena (Slatina, Bulgaria) și auxiliar al episcopului Valeriu Traian Frențiu de la Oradea, episcopi consacratori fiind Iuliu Hossu de la Cluj, Valeriu Traian Frențiu al Oradiei Mari și Ioan Bălan al Lugojului, în Catedrala Sfântul Nicolae din Oradea.

Din 29 august 1941 a fost auxiliar tot de Oradea, dar acum al episcopului Iuliu Hossu, numit Administrator Apostolic. Episcopul Valeriu Traian Frențiu a revenit la Oradea doar în 1947.

Episcopul Ioan Suciu s-a afirmat ca unul dintre cei mari oratori ai Bisericii și prieten de suflet al tinerilor. De aceea, a fost cunoscut ca episcopul tineretului.

În urma Dictatului de la Viena, de la 30 august 1940, sub ocupația horthystă (1940 – 1944), a rămas la Oradea, fiind persecutat, arestat pentru câteva zile, dar a rămas activ în vizitațiile canonice și a încurajat poporul discriminat, dându-i speranța eliberării de sub jugul străin. În anul 1942, a mers cu pașaport la București, unde a avut o întrevedere cu mareșalul Ion Antonescu.

În octombrie 1944, în condițiile derutei în care se aflau trupele horthyste și hitleriste, ca urmare a avansării Armatelor Române și Sovietice, în Ardeal, pentru eliberarea teritoriului și poporului român de sub jugul străin, un grup de ofițeri horthyști au vrut să-i împuște pe episcopul Ioan Suciu, pe preotul Eugen Foișor, precum și pe alți preoți uniți români. Un ofițer superior a fost de părere că execuția nu se poate face fără judecată, iar probele nu-s nici concludente, nici suficiente. Pe lângă aceasta, trupa trebuia să plece pentru operații militare mai urgente, așa încât ofițerii s-au retras, iar episcopul Suciu și secretarul său s-au întors în birourile lor, necrezându-și ochilor că au scăpat.

 

Sub teroarea comunistă

În anul 1947 episcopul Ioan Suciu a fost numit de Sfântul Scaun în funcția de mare răspundere de administrator apostolic al Arhidiecezei de Alba Iulia și Făgăraș, până la clarificarea numirii, recunoașterii și instalării noului mitropolit, ales în 1946 în persoana episcopului Alexandru Rusu al Maramureșului, pentru care guvernul comunist al lui Petru Groza refuza să-și dea acordul.

Recunoașterea ca mitropolit a lui Alexandru Rusu nu a avut loc niciodată. Episcopul Suciu, în calitatea sa de administrator apostolic al Arhiedecezei de Alba Iulia și Făgăraș, a căutat să salveze școlile și celelalte instituții ale Bisericii Române Unite „naționalizate” de autoritățile comuniste instalate la putere cu concursul trupelor sovietice de ocupație.

Episcopul a combătut comunismul cu toată puterea sufletului său: «astăzi și în zilele ce vor urma – spune el – există un singur lucru pe care nu ai voie să-l faci, să fii trădător. Există un singur drum în viață care te îndepărtează de trădare, cel eroic. Numai pe această cale poți răscumpăra lumea» (Eroism). El obișnuia să le spună credincioșilor: «Bisericii Greco-Catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuția ne va putea oferi coroana martiriului și va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: Fii și apostoli adevărați ai Bisericii!» El a urmat această cale a martiriului. Cu el s-a început prigoana împotriva Bisericii Române Unite.

La 15 mai 1948 în organizarea guvernului a fost sărbătorit cu mare fast centenarul Adunării de la 15 mai 1848 de la Blaj, în prezența lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a lui Petru Groza. Câmpia Libertății a fost decorată cu portrete ale lui Karl Marx, Friedrich Engels și Lenin, respectiv cu panouri purtând inscripția „Trăiască RPR!” În cadrul acestei manifestații mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu a rostit un discurs de chemare a uniților la ortodoxie, fapt care avea să coincidă cu ofensiva explicită a guvernului împotriva Bisericii Române Unite. Episcopului Ioan Suciu nu i s-a îngăduit să vorbească. Episcopul ortodox Nicolae Popoviciu a refuzat să mai ia cuvântul în momentul în care a văzut că manifestația fusese deturnată de autorități.

La 3 septembrie 1948 episcopul Suciu a fost depus din funcție prin decret guvernamental, însă și-a continut activitatea pastorală cu și mai multă intensitate.” În toamna anului 1948 a făcut peste 600 de vizitații canonice și a predicat în satele arhidiecezei sale. A fost arestat și aruncat într-un beci fără lumină, umed și rece, fără să i se dea apă și mâncare, timp de două zile, pentru a fi intimidat. Apoi a fost eliberat și obligat să nu mai predice.

În data de 27 octombrie 1948 conducerea Ministerului de Interne, în frunte cu miniștrii Teohari Georgescu și Stanciu Stoian, au luat decizia arestării episcopilor greco-catolici numiți drept „bandiți”. În procesul verbal al ședinței este menționat nominal doar episcopul Suciu. Între „focarele de agitație” Blajul este menționat pe primul loc.

Preotul Gheorghe Radeș din Berivoi, Făgăraș, el însuși arestat și purtat prin mai multe închisori, martor al arestării episcopului Ioan Suciu a relatat:

La 28 octombrie 1948 episcopul Suciu a fost în vizită canonică la parohia Ileni, iar apoi a binecuvântat lăcașul bisericesc din Berivoii Mici. Anunțat de Pr. Andrei Radeș (fratele autorului relatării) că a văzut mai mulți preoți greco-catolici la Miliția din Făgăraș, Episcopul Suciu a spus:

Aceste momente grele de persecuție, prin care trece biserica noastră, sunt cele mai fericite momente din viața noastră creștină, dacă le vom ști folosi bine pentru apărarea credinței, sunt momente care ne vor servi sigur mai ușor la mântuirea sufletului.

Episcopul Suciu a luat masa la preotul Gheorghe Radeș, unde urma să se odihnească peste noapte. La miezul nopții au ieșit amândoi să facă o vizită la Preasfântul Sacrament din biserică, după care s-au întors în casă.

«După 1 noaptea o ceată de securiști ne-a devastat locuința. Doi dintre ei au intrat în dormitorul unde se afla canonicul Leon Sârbu și părintele Govoran… Între timp alți doi securiști au intrat în camera în care se odihnea Preasfințitul. L-au ridicat și, legându-l la ochi, l-au dus într-o mașină ce se afla în stradă».

Astfel a început pentru el calvarul închisorilor, Ministerului de Interne, Văcărești etc., până la punctul final, temnița din Sighet.

După arestare episcopul Ioan Suciu a fost dus la Securitatea de la Sibiu. După două zile, a fost dus la Ministerul de Interne de la București, unde a fost depus într-o celulă, în care se mai aflau episcopii Vasile Aftenie, Iuliu Hossu, și Alexandru Rusu. De la București a fost transportat la reședința patriarhală de vară de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea Căldărușani, transformată în lagăr.

Episcopul Ioan Suciu în arestul Securității din Sibiu - foto preluat de pe www.facebook.com

Episcopul Ioan Suciu în arestul Securității din Sibiu – foto preluat de pe www.facebook.com

Pe când era la Căldărușani, a reușit să trimită câteva scrisori prin părintele Ciubotariu (călugăr ortodox convertit la greco-catolici), care a reușit să le ducă la Nunțiatură”.

În după-masa aceleiași zile – 27.X. [1948] – am ajuns la Sibiu. Acolo, după ce, conform ritualului temnițelor, mi s-au golit buzunarele de ceea ce aveam, am fost dus în beciul cel mai dinlăuntru. Era un întuneric precedat de două întunecimi, a coridorului și a altei celule prin care am intrat. Când zăvoarele au răsunat în spate-mi, am oferit Stăpânului, prin Inima Neprihănită, deținerea mea atât de umilitoare, dar am înțeles că era plină de mărire. Rămânea să cunosc topografia noului apartament.

Când am intrat, am fost izbit de atmosfera umedă, de năvala unui miros de murdărie omenească. Ce era? Supapa canalului colector da în celula mea și, din aripa clădirii de deasupra, toate W.C.-urile curgeau prin „camera” mea. De aici, umezeala și mirosul. Și mi s-a oferit această parfumerie umedă, întunecoasă, fără nici o clipire de zare luminoasă. Pământul era umed, pereții din cărămidă umedă și mucegăită… Am pipăit un dric de scânduri prăfuite, jilav. Trebuia să fie patul meu.

Avea un metru aproximativ lungime. Mi-am creat un loc de plimbare peste mușuroaie și gropi. Un capăt al celulei era boltit. Aici am petrecut două nopți și două jumătăți de zi, fără hrană, fără apă… Și fiindcă nu era deloc lumină, șobolanii, șoarecii, guzganii, treceau peste mine ca peste un vechi prieten al gâzelor și al micilor lighioane. Ce-i drept, nu era o dezmierdare gingașă și nici vrednică de universalizat. În această atmosferă și cu acest mobilier, mobil și imobil, am petrecut neuitate clipe de apropiere, de unire cu Cel răstignit. Sunt dulcețuri divine care nu se pot primi decât în temnițe. E o zonă a Crucii pe care nu o cunosc decât cei din închisori sau din alte asemănătoare colivii.

[…] Deodată, zidul celulei îngădui să străbată până la mine murmurul lin și înmiresmat al unui cântec. Deslușii bine, tot mai bine, „Cuvine-se cu adevărat”, după melodia de la Blaj. Un bas frumos umplea celulele și pivnițele cu acest imn marian. Am auzit apoi sfântul rozar în doi sau trei. Am înțeles că sunt frați Preoți, poate protopopul din Ocna Mureșului. I-am unit la ruga mea și, topiți într-o iubire ispășitoare, țineam sufletele noastre și Biserica lui Isus în Neamul nostru [ca] să nu fie înghițită de iad. […]

(din scrisoarea dictată de PS Suciu părintelui Iuliu Rațiu în lagărul de la Căldărușani și care a ajuns mai târziu la Nunțiatură)

De aici Ioan Suciu a fost ridicat în mai 1950, și dus, de acolo, din nou la București, în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost supus anchetelor și unor groaznice torturi, iar apoi la închisoarea Văcărești și, de unde, în cele din urmă, în octombrie 1950, odată cu episcopul Ioan Ploscaru, luat de la Jilava, a fost transferat la penitenciarul la Sighetu-Marmației, unde a fost internat.

Acolo au fost duși și ceilalți episcopi din lagărul de la Mănăstirea Căldărușani. La Sighet au fost adunați demnitarii vechii Românii (câteva mii), „de unde nu au mai ieșit decât pentru a ajunge în groapa comună a închisorii”. Acolo, în închisoarea de la Sighet, episcopul Ioan Suciu a rămas între 28 octombrie 1949 și 27 iunie 1953.

 

Sfârșitul vieții

Episcopul Ioan Suciu se afla închis, alături de alți episcopi greco-catolici români, în celula 44 a închisorii de la Sighet.

S-a purtat foarte dârz, dar iată cum i-a venit sfârșitul. Mi l-a relatat monseniorul Coriolan Tămăian, ordinarius de Oradea: «În seara zilei de 26 iunie 1953, noi, episcop Ioan Cherteș, episcop Tit Liviu Chinezu și cu mine făceam de gardă (de câteva zile știam că va muri). Primul de gardă a fost Chinezu. Ceilalți ne-am culcat. Pe la miezul nopții (…) a venit la mine la pat Chinezu și mi-a spus că i se pare că Suciu nu e bine. M-am ridicat repede, am mers la el la pat, l-am pipăit, n-a reacționat, dar respira încă. I-am trezit rapid pe ceilalți din cameră, care s-au strâns în jurul patului său. Episcopul Iuliu Hossu i-a dat dezlegarea sacramentală, eu i-am ținut într-o mână pulsul și pe cealaltă i-am pus-o pe piept, la inimă, până când aceasta n-a mai bătut. Era 1 fără 20 de minute, în ziua de 27 iunie 1953”.

Era vorba de ora 1 noaptea. „Episcopul Suciu fusese bolnav de stomac și i se refuzase orice îngrijire medicală, încât murise literalmente de foame. Trupul neînsuflețit a fost aruncat într-o groapă comună, fără sicriu… Un “cortegiu” compus dintr-un căruțaș, un sanitar și un gardian, l-a condus pe episcopul Suciu până la groapa comună”.

A trăit și a murit ca un sfânt. Mormântul din Cimitirul Săracilor de pe malul Izei a fost nivelat pentru a nu i se mai cunoaște locul. Nici astăzi nu se cunoaște locul exact al mormântului. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

 

Procesul de beatificare

În data de 19 martie 2019 papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să promulge decretul de recunoaștere a martiriului episcopilor greco-catolici români Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, „uciși din ură față de credință în diverse locuri din România între 1950 și 1970”, deschizându-se calea pentru beatificarea acestora.

Papa Francisc a oficiat slujba beatificării sale în data de 2 iunie 2019, pe Câmpia Libertății din Blaj.

 

Sapte martori pentru Mica Roma from Ana Boariu on Vimeo.

 

Opera

- Eroism,

- Tinerețe,

- Mama,

- Ranele Domnului: (ediția I, Editura „Sf. Nichita”, Oradea, 1943; ediția a II-a, Editura „Sf. Vasile”, București, 1943; Rănile Domnului: ediția III-a, Editura Pan-Arcadia, București, 1992 ISBN 973-95232-8-5),

- Pier Giorgio Frassati,

- Fecioara de la Fatima,

- Viața Nouă,

- Inginerul Nicoară etc.

 

Manuale de religie

- Micul Catehism pentru clasa I a școlilor primare (1939),

- Poruncile – Catehism pentru clasa a V-a primară (1942),

- Tainele – Liturgică, pentru clasa a VI-a primară (1942),

- Credința – Istoria bisericească, pentru clasa a VII-a primară (1942),

- Morala Creștină, pentru școlile secundare (1939),

- Prima întâlnire, îndrumări și meditații pentru pregătirea copiilor la Prima Sfântă Cuminecătură (1942) etc.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Ioan Suciu si pe: www.salutsighet.rowww.cnsas.rowww.historia.ro; www.rfi.ro; en.wikipedia.org