Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei (cca 347 – 420)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei (cca 347 – 420)
Cel întru sfinți părintele nostru Porfirie din Gaza (gr. Πορφύριος) a fost episcop de Gaza între anii 395 și 420 d.Hr., cunoscut prin relatările din Viața sa ca misionar care a adus la Creștinism cetatea păgână Gaza.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 26 februarie (sau 11 martie/10 martie.)
Vita Porphyrii
Viața Sfântului Porfirie de Gaza este cunoscută datorită biografiei acestuia, Vita Porphyrii, scrisă de un anume Marcu Diaconul [note 1], o relatare contemporană care cuprinde o descriere destul de detaliată a sfârșitului păgânismului în Gaza la începutul secolului al V-lea. [note 2]
Sfântul Porfirie s-a născut către anul 347 într-o familie creștină înstărită din orașul Tesalonic. A rămas în orașul său natal până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Călugăr în Schetia
Având chemare spre viața monahală, a plecat în Egipt la vârsta de 25 de ani și s-a stabilit în Schetia, unul din marile centre monastice ale vremii, unde s-a așezat sub îndrumarea spirituală a Sfântului Macarie cel Mare. Sub povățuirea acestuia, tânărul Porfirie a fost tuns în monahism și a rămas în în deșertul egiptean vreme de cinci ani. Acolo l-a întâlnit și pe Fericitul Ieronim, care vizita pe atunci mănăstirile egiptene.
Viața ascetică în pustia Iordanului
Apoi Porfirie a plecat în pelerinaj la Ierusalim, predicând Evanghelia lui Hristos iudeilor și grecilor.
A petrecut alți cinci ani într-o peșteră din pustia Iordanului, în apropiere de Ierusalim. Acolo s-a îmbolnăvit foarte grav de ciroză, dar în ciuda sănătății sale șubrezite, vizita adeseori Biserica Învierii Domnului din Ierusalim și alte Sfinte Locuri. În această perioadă l-a cunoscut și pe Marcu, originar din provincia Asia, care mai târziu a devenit diaconul bisericii sale și biograful său.
Marcu i-a fost un ucenic și însoțitor credincios și a acceptat să se ocupe de chestiunea nerezolvată a vinderii averilor pe care Porfirie încă le deținea la Tesalonic. La întoarcerea din Tesalonic, Marcu a adus cu sine tezaurul rezultat din vinderea averilor Sf. Porfirie – 4.400 de monede și multe vase de argint și veșminte prețioase, care au fost apoi împărțite săracilor sau donate pentru împodobirea mănăstirilor din Ierusalim și din Egipt.
În timpul călătoriei lui Marcu la Tesalonic, Sf. Porfirie a fost vindecat în chip miraculos, după ce a avut o viziunea Răstignirii Domnului și a Tâlharului celui bun.
Hirotonia
În anul 392 d.Hr., la vârsta de 45 de ani, Sf. Porfirie a fost hirotonit preot de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului (386-417) și a fost numit Custode al Cinstitului Lemn al Crucii Mântuitorului.
Episcop de Gaza
În anul 395 d.Hr., episcopul orașului Gaza din Palestina a murit. Creștinii de acolo s-au dus atunci la Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei, cerându-i să le trimită un nou episcop care să îi poată înfrunta cu succes pe păgânii care dominau pe atunci cetatea și care îi hărțuiau pe creștinii din Gaza.
Dumnezeu l-a inspirat atunci pe mitropolit să îl cheme la el pe preotul Porfirie. Cu frică și cutremur, cuviosul a primit rangul episcopal, s-a închinat până la pământ înaintea Lemnului de viață dătător al Cinstitei Cruci și a plecat să își îndeplinească noua ascultare de episcop.
Sf. Ier. Porfirie, episcopul Gazei (cca 347 – 420) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Persecuțiile împotriva creștinilor din Gaza
Gaza era un oraș cu o tradiție de ostilitate împotriva creștinilor, încă din primele secole ale creștinismului. Mai mulți creștini primiseră aici mucenicia în vremea Marii Persecuții a lui Dioclețian (303-313), precum și în vremea scurtei renașteri a păgânismului din vremea lui Iulian Apostatul (362-363), când basilica creștină a fost arsă, iar mai mulți creștini au fost omorâți.
Ostilitatea poporului din gaza față de creștini rămăsese atât de mare încât biserica creștină fusese construită în afara zidurilor cetății, la o distanță destul de mare, iar episcopii creștini din secolul al patrulea purtau titlul specific de “episcopi ai bisericilor din împrejurimile Gazei”.
Potrivit Vieții Sf. Porfirie scrisă de Marcu Diaconul, comunitatea creștină din Gaza abia dacă număra pe atunci 280 de persoane. Populația orașului în schimb era foarte atașată de păgânism și se împotrivea vehement tendinței de închidere a templelor și de distrugere a imaginilor și statuilor păgâne care se răspândea pe atunci în regiunile unde creștinismul era mai răspândit.[note 3]
Datorită credinței lui nestrămutate și răbdării de care a dat dovadă, Sf. Porfirie a reușit să îi convertească treptat pe mulți dintre locuitorii din Gaza la credința în Hristos. A săvârșit aici multe minuni și i-a povățuit pe mulți păgâni la cunoașterea Adevăratului Dumnezeu.
Într-o vreme pe când asupra orașului se abătuse o mare secetă, preoții păgâni au adus jertfe zeilor lor și le-au cerut să pună capăt secetei, însă rugăciunile lro s-au dovedit zadarnice. Atunci Sf. Porfirie le-a cerut tuturor creștinilor să postească și, făcând priveghere de toată noaptea, a pornit împreună cu toți credincioșii în procesiune în jurul orașului.
De îndată, cerul s-a acoperit de nori, a bubuit tunetul și s-a pornit o ploaie îmbelșugată. Mulți păgâni au strigat atunci: “Hristos este singurul Dumnezeu Adevărat!“, iar 127 de bărbați, 35 de femei și 14 copii au primit atunci Sfântul Botez, urmați la scută vreme de alți 110 bărbați.
Păgânii rămași au continuat totuși să îi hărțuiască pe creștinii din oraș, împiedicându-le accesul la funcții publice și împovărându-i cu taxe exagerat de mari.
Apel la împăratul din Constantinopol
Pentru a-și apărat turma de nedreptățile păgânilor și ale magistraților din Gaza, a apelat în două rânduri la justiția imperială pentru a închide și a distruge templele păgâne din Gaza.
În anul 398, episcopul Porfirie și-a trimis diaconul și cronicarul Marcu la Constantinopol, ca să ceară ajutor. Un ofițer pe nume Ilarie a ajuns la scurtă vreme după aceea, însoțit de soldați pentru a închide templele, însă păgânii l-au mituit pe Ilarie cu o sumă mare de bani (Vita 27), iar acesta a lăsat deschis marele Marneion, unul din marile temple păgâne ale vremii (întemeiat de împăratul Hadrian în anul 129 d. Hr. [note 4].
În ciuda tuturor tuturor acestor măsuri, magistrații gazieni au continuat să le refuze creștinilor dreptul “de a ocupa orice funcție civilă, ci îi tratau ca pe niște sclavi obraznici” (Vita 32).
Atunci, în iarna anilor 401-402, episcopul Porfirie a călătorit el însuși la Constantinopol, însoțit de Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei pentru a fi primiți în audiență de împăratul Arcadie și de arhiepiscopul cetății imperiale, care era pe atunci Sf. Ioan Gură de Aur și a le cere sprijinul în lupta lor inegală cu păgânii idolatri.
Sfinții Ioan și Porfirie s-au înfățișat atunci și împărătesei Eudoxia, care pe atunci aștepta un copil. “Mijlocește pentru noi,” i-au spus atunci episcopii împărătesei, “iar Domnul îți va da un fiu care va domni încă din timpul vieții tale”. Eudoxia își dorea foarte mult un fiu, căci pțână atunci avusese numai fiice. Prin rugăciunile sfinților episcopi, împărăteasa a dat naștere unui băiat, moștenitorul tronului imperial, viitorul Teodosie al II-lea.
Atunci împăratul a emis în anul 401 un edict prin care activitățile păgânilor și ereticilor erau îngrădite, iar creștinilor le erau restabilite toate privilegiile. Edictul oferea și garanția imperială a dreptului creștinilor de a ridica biserici în locurile unde mai înainte se aflau temple păgâne.
Distrugerea templelor păgâne
Kynegios, un trimis imperial special în Gaza a pus în aplicare edictul imperial în luna mai 402. Au fost distruse sau arse opt temple, închinate Afroditei, Hecatei, Soarelui, lui Apollon, zeiței Kore (Persefona), lui Tyche (Fortuna), un Heroon (sanctuar dedicat eroilor zeificați), inclusiv marele templu al lui Marnas (Marneionul)[note 5].
În același timp, un contingent de soldați imperiali au verificat toate casele din oraș, confiscând și arzând statuile idolilor și distrugând mai multe biblioteci private, sub acuzația că ar fi adăpostit “cărți de vrăjitorie”.
Marneionul, marele templu al lui Zeus Marnas, întruchiparea elenistică a zeului semitic Dagon, patronul agriculturii, care fusese venerat în Orient încă din mileniul al III-lea înainte de Hristos a fost ars. I s-a dat foc cu un amestec de pucioaseă, sulf și grăsime și a ars mai multe zile la rând, iar pietrele templului au fost refolosite, ca semn de biruință asupra păgânismului, pentru a pava străzile orașului.
Chiar deasupra ruinelor arse ale Marneion-ului a fost ridicată o mare biserică, cu treizeci și două de coloane masive de marmură, pe cheltuiala împărătesei. Biserica, numită Eudoxiana în cinstea împărătesei, a fost sfințită pe 14 aprilie 404, în ziua Sfintelor Paști. Acest moment a marcat sfârșitul oficial al păgânismului în Gaza.
Ultimii ani ai vieții
În anii următori, Sf. Porfirie și-a continuat lucrarea pentru dezvoltarea eparhiei Gazei. Marcu, biograful său scrie cu entuziasm despre lucrarea sa misionară și filantropică.
În anul 415 d.Hr., Sfântul Porfirie a participat la Sinodul de la Diospolis (gr: Lydda), prezidat de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, la care a fost judecat Pelagius, care fugise la Ierusalim ca urmare a conflictului cu episcopul Hipponei, Fericitul Augustin cu privire la doctrina păcatului originar și a harului dumnezeiesc. Pelagiu s-a dezis de tezele care îi fuseseră atribuite și a reintrat în comuniunea Bisericii.
Sfântul Porfirie și-a continuat lucrarea de propovăduire și așezare a credinței creștine în Gaza până la sfârșitul vieții sale, în ciuda împotrivirii păgânilor, și cu prețul a nenumărate strădanii, suferințe și rugăciuni. A săvârșit încă din timpul vieții nenumărate minuni și vindecări. Sfântul Porfirie și-a călăuzit turma vreme de douăzeci și cinci de ani și a trecut la Domnul în pace în anul 420 d.Hr., la o vârstă înaintată. Sfintele sale moaște se odihnesc în Gaza până în zilele noastre. Sfântul Porfirie este și sfântul ocrotitor al orașului Gaza.
Biserica Sfântului Porfirie
După cucerirea arabă în secolul al VII-lea, Biserica Sf. Porfirie (Eudoxiana) din orașul Gaza a fost transformată în moschee, fiind cunoscută sub numele de Marea Moschee din Gaza.
Actuala Biserică a Sf. Porfirie datează din secolul al XII-lea. Este situată în cartierul Zeitoun al Orașului Vechi și este cea mai veche biserică încă în funcțiune. Mormântul Sf. Porfirie se află în colțul din partea de nord=est a bisericii.
Biserica a rămas deschisă până în zilele noastre. Astfel, pe 11 martie 2013, de praznicul Sf. Porfirie, comunitatea ortodoxă din Gaza, în frunte cu episcopul Alexios (Moschonas) al Tiberiadei a celebrat a 1606-a aniversare a întemeierii bisericii Sf. Porfirie.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei
Glasul al 4-lea:
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Porfirie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Ierarh Porfirie, episcopul Gazei (26 februarie)
Iubind pe Dumnezeu mai presus de toate, cu frumusețe duhovnicească te-ai împodobit. Purtătorule de Dumnezeu, Ierarhe Porfirie, pentru această grijă lemnului Crucii ție încredințându-se, te-ai arătat făcător de minuni și lucrător al virtuților. Și cu lucrare apostolească creștinat-ai pământul Gazei, o, Ierarhule! Lui Hristos Dumnezeu te roagă să mântuiască sufletele noastre.
Psalt: Pr. Cristian Alexandru – preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
(Audio) Troparul Sfântului Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfântului Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei
Glasul al 2-lea:
Înveșmântat cu viață preasfântă, împodobit ai fost cu veșmânt preoțesc, dumnezeiescule Porfirie, binecuvântate; ca cel vădit prin minunate vindecări, neîncetat roagă-te pentru noi toi.
Glasul al 4-lea:
Podobie: Cele de sus căutând…
Cu preasfinţitele tale obiceiuri fiind înfrumuseţat, cu haina arhieriei te-ai luminat, preafericite de Dumnezeu insuflate, Sfinte Ierarhe Porfirie şi cu înălţările tămăduirilor eşti împodobit, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.
Note
1 – Marcu Diaconul a fost un monah din Schetia (Wadi el-Natrun), în pustia egipteană, în secolul al V-lea și a fost mai apoi hirotonit diacon. Pentru a se ocupa de vinderea proprietăților pe care Sf. Porfirie încă le deținea în orașul său natal, Marcu a plecat la Tesalonic, astfel că, la întoarcere, bunurile aduse au fost distribuite mănăstirilor egiptene și săracilor din și domprejurul Ierusalimului.
Capodopera lui Marcu, Vita S. Porphyrii („Viața Sfântului Porfirie”), cunoscută inițial doar în traducere latină a fost publicată în versiunea greacă originală de M. Haupt în anul 1874. O nouă ediție a fost publicată de Societatea Filologică din Bonn (Germania) în anul 1895. formerly known only in a Latin translation, was published in 1874 by M. Haupt in its original Greek text. A new edition was issued in 1895 by the Bonn.
2 – Textul a supraviețuit în două versiuni, în limbile greacă și georgiană. Henri Grégoire și Kugener (1930), editorii acestei Vita Porphyrii au trecut în revistă problemele privind integritatea textului și au stadiul general al cercetărilor cu privire la acestea.
Printre problemele pe care le ridica textul se aflau absența altor surse documentare privitoare la diferite personalități descrise în text, inclusiv cu privire la figura Sf. Porfirie, în condițiile în care această perioadă istorică era de altfel bine documentată.
Editorii au ajuns totuși la concluzia că textul avea o bază istorică reală și că “soluția celor mai multe probleme este dată de faptul că textul acestei Vita care ne-a parvenit nouă reprezintă o versiune [a textului] revizuită în secolul al VI-lea care “împrumută” elemente din Istoria bisericească a lui Teodoret din Cir din anul 444…”
În sfârșit, Paul Peeters (1941) a publicat și versiunea în georgiană a textului, demonstrând că ambele versiuni păstrate se bazau pe un text original în limba siriacă scris probabil în la sfârșitul secolului al V-șea sau în secolul al VI-lea.
3 – Astfel, în aceeași perioadă, în Alexandria (Egipt) se ajunsese la dramatica distrugere a Serapeumului, unul din cele mai mari temple ale Antichității, urmată la scurt timp de distrugerea templelor din Heliopolis, în Egipt, și din Apameea, în Siria.
4 – Vita Sf. Porfirie îl amintește pe marele zeu gazian Marnas (în aramaică: Marnā, “Domnul”), considerat a fi zeul ploilor și al grânelor, invocat ca apărător împotriva foametei. Marna din Gaza apare pe monede din vremea lui Hadrian. A fost identiticat cu Zeus Krētagenēs (Zeus Cretanul).
Marnas era probabil întruchiparea elenistică a lui Dagon, zeul oriental al grânelor și fertilității. Templul acestuia, Marneionul — ultimul mare centru de cult al păgânismului – a fost ars, la ordinul împăratului, în anul 402. Poporului îi fusese interzis să calce pe pavajul sanctuarului. După distrugerea templului, creștinii au refolosit pietrele din pavajul templului pentru a pietrui piața publică a orașului.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Porfirie, episcopul Gazei si pe: doxologia.ro; pravila.ro; en.wikipedia.org
Viața Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei
Sfântul Ierarh Porfirie, episcopul Gazei (cca 347 – 420) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articol preluat de pe doxologia.ro
Gaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moștenire fiilor lui Israil, din seminția Iuda; apoi a fost stăpânită de filisteni. De la dânsa luase odată Samson, pe umeri, porțile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgânătatea închinătorilor la idoli, deși se întrupase Hristos Dumnezeul nostru și era luminată în parte cu sfânta credință de Sfinții Apostoli și cu propovăduirea episcopilor care au fost după dânșii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idolești, închinându-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum și Venerei și altor necurați zei elini. De multe ori s-a vărsat într-însa sânge creștinesc, mai ales în vremea urâtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toți preoții și călugării și pe fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioșii. O tiranie și păgânătate ca aceasta se săvârșea în cetatea Gâzei care avea într-însa atât popor, încât nimeni nu putea s-o curețe și s-o lumineze desăvârșit cu sfânta credință, până la Sfântul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvântul. Acesta a întărit-o desăvârșit, pe toți idolii i-a sfărâmat și a ridicat biserică în mijlocul cetății și a câștigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de față.
Sfântul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinți bogați, care, lăsând casa tatălui său, frații și bogăția și fiind de 25 de ani, a mers mai întâi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-și îmbrăcămintea monahicească și viața cea pustnicească. După aceea, petrecând cu sfinții părinți în schit cinci ani, a mers la Ierusalim și, închinându-se făcătoarei de viață Cruci și Mormântului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurându-le, s-a dus în părțile Iordanului și într-o peșteră mare sălășluindu-se, viețuia după Dumnezeu cu post și cu rugăciune neîncetată. Acolo viețuind cinci ani, a căzut în boală și a rugat pe unul din cunoscuți să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav și neputând să meargă singur. Iar la Ierusalim închinându-se în toate zilele, deși bolnav, înconjura sfintele locuri și când nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se târa pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfânta biserică a Învierii lui Hristos și la Sfânta Cruce.
Văzându-l un monah tânăr, anume Marcu – care mai pe urmă a fost scriitorul vieții sale -, ostenindu-se astfel în boală să în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu și a fost trimis de dânsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între frații cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinți, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducându-se, a împărțit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vândut-o pentru trei mii de galbeni. Și i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele și argintul pe toate le-a adus Marcu cu credință lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luându-le, le-a împărțit îndată săracilor și mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.
În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: „Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav și, neputând răbda, am mers și m-am culcat lângă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mântuitorul nostru pironit pe Cruce și era spânzurat un tâlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicând: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”. Iar Mântuitorul a zis către tâlhar: „Pogoară-te de pe cruce și-l vindecă de durerile trupești, precum și Eu te-am vindecat de cele sufletești”. Iar tâlharul, pogorându-se de pe cruce la mine, m-a cuprins și m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pământ, zicându-mi: „Vino la Mântuitorul!”. Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorât de pe cruce, grăind cu mine: „Primește lemnul acesta și-l păzește”. Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos și venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca și cum n-aș fi fost niciodată bolnav”.
După aceasta, netrecând mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului și i s-a încredințat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Așa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dându-i Crucea să o păzească.
Cuviosul Porfirie, viețuind în rânduiala preoției trei ani, episcopul cetății Gaza, care se numea Enea, a murit; și au mers cei credincioși din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugându-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvântul și cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulți în cetate și toți mai marii cetății aceleia erau păgâni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Și i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viață făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfințitul Ilarie, patriarhul Ierusalimului, rugându-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemând pe Porfirie și arătându-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.
Deci, Cuviosul Porfirie mai întâi s-a îndoit, apoi a zis: „Voia Domnului să fie”. Și ieșind de la patriarh a zis ucenicului său: „Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri și lemnului celui de viață făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curând, decât numai după mulți ani”. Zis-a ucenicul: „Pentru ce grăiești așa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămână”. Răspuns-a sfântul: „În noaptea trecută am văzut pe Mântuitorul zicând către mine: „Dă-mi Mie visteria – adică lemnul Crucii – pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoțesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luând-o pe ea, să o împodobești, ca să-și uite sărăcia cea dintâi; căci, deși este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te ferești ca având-o pe ea și rânduind casa, să nu câștigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci și pe Mine mă vei mânia și pe dânsa o vei mâhni, pentru că neprimite sunt ei unele ca acestea, însă să nădăjduiești și să nu te împuținezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ție, chiar de nu te vei aștepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte și mă tem că nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulțime de păcate”.
Acestea zicându-le către ucenic, a mers și s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viață lemn al cinstitei Cruci, vărsând multe lacrimi, și, încuindu-l în sicriu, a mers și a dat cheile prea sfințitului patriarh. Apoi, luând de la dânsul binecuvântare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu și cu un alt tânăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni și, tămăduindu-l, îl avea că slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie și l-a silit prea sfințitul mitropolit Ioan, chiar nevrând, să primească sfințirea ca episcop al cetății Gaza.
Deci plângea cuviosul mult și era nemângâiat, zicând că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; și hirotonindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii și cu oamenii din Gaza, a cărui venire o așteptau satele cele ce erau în jurul Gâzei. Însă popoarele păgâne, adunându-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a așternut-o toată cu spini săpând gropi și ducând mulțime de gunoi, au făcut fum mare și necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creștini și din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creștinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie și osteneală, ferindu-se de gropi, de spini și de fum, ostenindu-se toată ziua, și au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creștinească și aceea mică; pentru că și creștini nu erau mulți iar temple idolești mulțime, încât erau și pe ulițe idoli, iar în mijlocul cetății era un templu mare și frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseța toată cetatea prin mărimea sa, cu înălțimea și cu prea frumoasă zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luându-și scaunul său, a paște turma cea mică a lui Hristos care era acolo.
În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întâmplat de nu era ploaie, ci secetă mare și foamete, încât ziceau toți necurații cetățeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mâniat zeii și au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunându-se toți închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut șapte zile, rugându-se și cântându-i laude; apoi, ieșind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunându-se toți creștinii cu femeile și copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atâtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfântul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune și să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toți îi supăra foametea, dar răbdau și defăimare și ocări de la păgâni, pentru acest necaz.
Sfântul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvârșind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergând înainte cu Sfânta Cruce; și au ieșit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credință. De acolo, cu cântări de laude au mers la biserica Sfântului Timotei, unde erau moaștele altor sfinți mucenici; și așa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porțile cetății încuiate cu tărie; pentru că păgânii, închinătorii de idoli, văzând că ieșiră creștinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, și au stat înaintea porților două ceasuri și nu le-au deschis.
Dumnezeu, însă, văzând răbdarea și lacrimile robilor săi și ascultând rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vânt dinspre miază-zi, precum cândva pe vremea lui Ilie proorocul, și a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerând și tunând și, apunând soarele, a căzut ploaie foarte mare.
Unii din elini, văzând o minume ca aceasta, au deschis cetatea și unindu-se cu creștinii strigau: „Hristos este unicul Dumnezeu adevărat”, și toți intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfântul semn și învățătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Și era numărul bărbaților 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulțumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi și a treia zi, încât a adăpat pământul din destul și s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintâi, încă 127. Apoi tot în același an au venit încă 105 și, primind toți Sfântul Botez, se sârguiau în sfânta credință.
Ceilalți închinători de idoli nu încetau a dușmăni pe Sfântul Porfirie și a supăra pe creștini; căci venind ighemonul în cetate câteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creștini, dându-i mulțime de aur; așa că în toate zilele îi chinuiau pe creștini la lucrările cetății, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfântul Porfirie, văzând nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mâhnea foarte și neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua și noaptea, ca pe cei rătăciți să-i întoarcă la calea cunoașterii adevărului.
După aceea, Varuh, sluga sfântului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuința aceasta: „Un oarecare închinător de idoli locuia pământul bisericesc și era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănând-o, se împotrivea lui Varuh și se făcu gâlceava între dânșii. Atunci, strângându-se ceilalți închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu bețele până la moarte și, crezându-l mort, l-au scos afară din sat și l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul și alți doi creștini, trecând pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcând ca mort, neputând nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-și miște mâinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul și, luându-l, l-au dus în cetate. Dar văzând închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau și au început a-i bate, zicându-le; „De ce faceți o urâciune ca aceasta, aducând mortul în cetate – deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morți să-i scoată la îngropare afară din cetate – și luându-l pe Varuh, l-au legat de picioare și-l târau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergând, a spus Sfântului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sârguință cu ceilalți frați și, ajungând la cei ce-l târau, îi rugă să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărât și pe episcop. Apoi s-a adunat mulțime de popor, care văzând răbdarea și smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărâtorilor lui, a început a se gâlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; și s-a făcut între dânșii gâlceava, căci punându-și mâinile unul pe altul se băteau și era tulburare mare.
Iar sfântul episcop cu creștinii, luând pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind târziu, și, văzând că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui și toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dânsul. Apoi bolnavul a deschis ochii și a vorbit, cerând apă de băut; apoi a început a vorbi spunând tot ce s-a întâmplat. A doua zi veniră mai-marii cetății la biserică cu mulțime de popor și au zis: „Pentru ce ați adus pe mort în cetate, împotriva legii părintești?”. Și a ieșit la dânșii sfântul episcop Porfirie, cu toți cei ce erau cu dânsul; aceștia, văzându-l pe episcop, au început a-l ocărî și a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalți care erau cu dânsul, au început a-i bate. Și îndată fericitul Varuh, luând putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca și cum niciodată nu bolise, și, luând un ciomag mare, a început a bate și a prigoni pe poporul cel păgân și gâlcevitor. Iar ei, văzându-l viu, s-au spăimântat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morți; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniți, au fugit, călcându-se unul pe altul; și i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică până la capiștea lui Marnas; apoi din acea vreme toți păgânii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întâlni cu dânsul. Iar Sfântul Porfirie, mulțumind lui Dumnezeu de acea grabnică și neașteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate și de puterea trupească atât de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotoni pe Varuh diacon și împreună cu el și pe Marcu.
Văzând arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creștinilor de către necredincioși, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugându-l să poruncească să se strice capiștile idolești din Gaza. Apoi a scris și prea sfințitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerând ajutor și mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiștile idolești din Gaza, ca să nu se săvârșească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvârșească porunca împărătească, luând multe ajutoare și mulți ostași din Azot și din Ascalon. Apoi, arătând gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idolești și le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetății. Iar păgânii, adunând mulțime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugându-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetății, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decât pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărâmând idolii într-însele. Și s-a dus iubitorul acela de aur, ca și cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creștin, iar înăuntru era plin de necredință elinească și ajuta elinilor. Iar păgânii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas și nu încetau a face creștinilor supărare.
În acea vreme s-a întâmplat un lucru minunat, care a adus la credință nu puțini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiți cetățeni și soție a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; și se înmulțeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi și mai cumplit. Deci, aducându-se multe femei fermecătoare și vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute și s-a muncit astfel șapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl și mama ei și toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe și săvârșeau rugi în templul lui Marnas, pentru dânsa, cerând ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală și mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toți deznădăjduiau și, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plângând și tânguindu-se pentru dânsa și gândind la sfârșitul ei. Era între dânșii o bătrână creștină. Aceea, alergând la biserică, se rugă cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Și văzând-o Sfântul episcop Porfirie plângând, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzând la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate și îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăși la bolnavă, învățând-o ce să facă și ce să zică.
Deci mergând bătrâna în casa bolnavei, a strâns toate rudeniile celei bolnave, pe părinți și pe bărbat, și a zis către dânșii: „Este aici un doctor bun și iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veți da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?”. Auzind acestea, părinții au zis: „De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie și sănătoasă pe fiica cea iubită”. La fel zicea și bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viața și sănătatea soției lui. Grăit-a către dânșii bătrâna: „Ridicați-vă mâinile voastre spre înălțime și vă întăriți cuvântul cu jurământ, ca să fie credincioasă făgăduința voastră că nu veți defăima pe doctorul acela”. Iar ei, cu osârdie și cu lacrimi ridicându-și mâinile, au zis: „În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viață și veselie va fi nouă fără dânsa?”.
Acestea auzindu-le bătrâna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: „Marele arhiereu Porfirie grăiește ție așa: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El și vie vei fi!”. Și femeia suspinând, îndată și-a dat rodul său și i s-a ușurat durerea. Apoi toți cei ce erau acolo mirându-se, au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!”. Iar a doua zi părinții și bărbatul femeii aceleia și toate rudeniile, venind la Sfântul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerând botezul lui Hristos. Iar sfântul, învățându-i, le-a poruncit să postească și să vină la sfânta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat și pe ei, pe femeia care a născut și pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Și era numărul celor botezați 64.
Înmulțindu-se turma lui Hristos, se înmulțea și pizma închinătorilor de idoli și din zi în zi chinuiau mai amar pe creștini, îngreunându-i cu neîncetate lucrări ale cetății ca pe niște robi, silindu-i la toate cu osteneli și cu răni. Apoi încă și prin țarini și prin grădini le făceau supărări, încât erau credincioșii în mare supărare și sărăcie și nu aveau de unde plăti cele cerute poporului și dăjdiile împărătești. Aceea văzând-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie și o răutate ca aceea adusă credincioșilor de la păgâni neputând să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugându-l că ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dânsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idolești și să îmblânzească sălbăticia elinească.
Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decât să-l elibereze de episcopie pe Sfântul Porfirie. Suindu-se amândoi într-o corabie, s-au dus și, având bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viață sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfânt și înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzând înainte venirea lor și cunoscând dregătoria lor cea arhierească, i-a întâmpinat și i-a cinstit. El, înțelegând pricina călătoriei lor, i-a povățuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-și câștige dorința. „Alergați – le zise – mai întâi la prea sfințitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deși nu merge acum în palatele cele împărătești, fiindcă s-a mâniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios și îmbunătățit căruia vă va încredința pe voi și prin mijlocirea căruia veți câștiga toate. Acela vă va duce la împărat și cu de-amănuntul veți spune despre nevoia voastră și să-i proorociți împărătesei că va naște un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de când a zămislit și vă va face vouă după dorința voastră”.
Iar sfinții Ioan și Porfirie, primind această povățuire și adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie și în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învățat Cuviosul Procopie, mai întâi au mers la sfințitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste și cu dragoste și, aflând pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemând pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina și i-a încredințat lui să aibă grijă de dânșii și să câștige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinții episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioșilor de către păgânii din Gaza, a lăcrimat și, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a zis: „Nu vă întristați, sfinți părinți, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioșii robii Săi și de cei ce le fac strâmbătate îi va izbăvi. Deci rugați-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei și nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineață și pe voi vă voi duce la dânsa veți spune toate cele ce veți voi”. Acestea zicându-le eunucul către episcopi, s-a dus.
A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie la împărătescul palat și i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzând pe arhierei, a apucat înainte a le zice: „Binecuvântați-mă, părinților”. Iar aceia s-au aplecat ei. Și ședea împărăteasa pe un pat de aur și a zis către dânșii: „Iertați-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, având sarcină în pântece; căci se cădea mie ca înaintea ușii să întâmpin pe sfințiile voastre; ci vă rugați Domnului pentru mine, ca să pot naște cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pântecele meu”. Iar sfinții părinți, minunându-se de smerenia ei, au zis: „Cel ce a binecuvântat pântecele Sarei, al Revecăi și al Elisabetei, Acela să binecuvânteze și pântecele tău și rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze”.
Iar ea, poruncindu-le să șadă, a început a grăi: „Știu pentru ce ați suferit atâta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Și de voiți, spuneți-mi și voi că să știu mai bine pentru ce aveți trebuință”. Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creștinilor de către închinătorii de idoli și au rugat-o să dea ajutor celor chinuiți. Iar ea, ascultând cele grăite, le-a zis: „Nu vă mâhniți, sfinților părinți, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniți-vă de cale, căci vă văd osteniți, și rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat”. Acestea zicându-le împărăteasa către sfinții episcopi și dându-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.
Când a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina și pentru ce veniseră, cum și toate răutățile ce se făceau creștinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiștile idolești din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicând: „Știu că cetatea aceea cu mare osârdie slujește idolilor, dar avem trebuință de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor și-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoșându-se vor fugi și se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atâtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dânșii câte puțin? Mai întâi să luăm de la dânșii începătoria cetății, apoi templele lor să le închidem și să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzându-se smeriți, vor cunoaște adevărul și la noi se vor întoarce”.
Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mâhnit foarte și, lăcrimând, a zis: „Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creștinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor”. Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinților episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinții episcopi și le-a zis: „Am spus împăratului despre voi și despre toată nevoia și despre toată cererea voastră, dar nu voiește să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mâhniți, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat până ce el, ascultând, va face voia voastră”. Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.
Sfântul Porfirie, aducându-și aminte de profeticele cuvinte ale Sfântului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: „Ostenește-te pentru noi stăpâna, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îți va da un fiu, care va împărăți înaintea ochilor tăi și mulți ani va viețui întru toată buna sporire a împărăției”. Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie și s-a luminat la față, zicând: „Rugați-vă pentru mine, o! sfinților părinți, ca, precum doriți, să nasc fiu; și de va fi așa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereți, ci și cele ce nu le cereți le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetății Gaza voi zidi o sfântă biserică; deci mergeți în pace și așteptați, rugându-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu”.
După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; și a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinții părinți i-au proorocit, și s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărățit cu Grațian. Și s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăția lui. Și a fost mare bucurie a împăratului Arcadie și la toată împărăția. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinții părinți Ioan și Porfirie, zicând: „Mulțumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereți de la Domnul, sfinților părinți viață și mulți ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă”.
După șapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie și i-a întâmpinat în ușa camerei sale, purtând în mâini pruncul cel de curînd născut. Apoi și-a plecat capul la dânșii și a zis: „Binecuvântați-mă, părinților, pe mine și pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni”. Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea și pe pruncul pe care îl ținea în mâinile sale și au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: „Oare știți, părinților, ce am gândit să fac pentru a voastră cerere?”. Iar Sfântul Porfirie i-a răspuns, zicând: „Pe toate cele ce le-ai gândit stăpâna de la Dumnezeu le-ai gândit, căci într-aceasta noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era așa: mi se părea că stau la Gaza, în capiștea idolească a lui Marnas și a ta înălțime, stând acolo, mi-a dat Sfânta Evanghelie, zicându-mi: „Primește și citește”. Iar eu, luând-o, am deschis-o și am aflat-o la locul unde Domnul grăiește către Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea”. Iar tu stăpâna mi-ai zis: „Pace ție, îmbărbătează-te și te întărește”. Iar eu m-am deșteptat și din aceasta mă încredințez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi”.
Deci spune, stăpâna ce lucru bun ai gândit pentru noi?”. Iar împărăteasa le-a răspuns: „De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfântul Botez; iar voi, mergând, pregătiți o scrisoare de cerere, în care să scrieți toate câte poftiți și, când se va aduce pruncul de la Sfântul Botez, să dați scrisoarea aceluia ce va duce pe mâini pruncul botezat; iar eu îl voi învăța ce să facă și nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rândui bine după voința Sa”.
Deci, ducându-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărâmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar și despre ușurarea credincioșilor de lucrări, de dăjdii și despre începătoria cetății și, în sfârșit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creștine, care era foarte săracă, scăpătată și strâmtorata. Adică să se dea hrană slujitorilor ei și alte lucruri folositoare și de ușurare creștinilor celor chinuiți și scăpătați. Apoi așteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, și s-a îmbrăcat mai întâi cu porfiră, apoi cu scutecele. Deci, aducându-se împăratul cel nou la Sfântul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur și cu argint și tot poporul, purtând haine mai luminate și mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mâinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preț; și era mulțime de boieri și de voievozi, unii mergând înainte, iar alții mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtând platoșe și arme cu aur, care străluceau; și puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba și mărirea, încât Sfântul Porfirie zicea: „Dacă așa este slava împăratului pământesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veșnic!”. Și fiind dus în biserică împăratul cel nou, amândoi sfinții episcopi stând la ușile bisericii, țineau scrisoarea pregătită.
După săvârșirea Sfântului Botez, când toți ieșeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinții episcopi au strigat: „Ne rugăm înălțimii tale, noule împărat, primește rugămintea noastră ca la începutul împărăției tale să te arăți a fi milostiv”. Acestea zicând sfinții părinți, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat și, luând scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizând-o, o citi în auzul tuturor, că așa era învățat de împărăteasă și citind o parte a scrisorii, a învelit-o și, punându-și dreaptă sub capul pruncului, l-a ridicat puțin, ca spre învoire și a strigat: „Poruncește a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvârșească în faptă, deoarece aceasta este cea dintâi poruncă împărătească a lui și nicidecum nu se va schimba!”. Iar toți cei ce vedeau și auzeau aceasta, s-au minunat și s-au închinat binecuvântând și urând mulți ani noului împărat, cel ce a început împărăția sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvântat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărățind împreună cu el și dând poruncile sale spre lucrurile cele bune. Și s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplându-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dându-i mulțumire.
Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieșit în întâmpinare mama lui și, ducându-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicându-i: „Fericit ești, stăpânul meu, că în viața ta văzură ochii tăi împărat ieșit din coapsele tale”. Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzându-l vesel, i-a zis: „Spune de-ți este cu plăcere stăpâne, să știm ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvârșească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici”. Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea și a zis: „Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întâia poruncă a fiului nostru și nu este cu putință a o schimba”. Împărăteasa zise: „Nu este cu putință a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintâi, dar și rugăciunea sfinților bărbați care mi-au proorocit înainte despre nașterea fiului nu este bine a o trece cu vederea”.
Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărătești să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte și, pregătindu-se scrisorile de la ambii împărați, de la Arcadie și de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie și le-a arătat acele scrisori, întrebându-i dacă le sunt plăcute. Deci fiindu-le plăcute și închinându-se împărătesei, i-au mulțumit pentru o sârguință milostivă ca aceea și cu bună înțelegere; și s-au rugat ca să se trimită de la împărați, în Gaza, un bărbat mai credincios decât cel dintâi, ca să ducă la săvârșire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios și temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredințat de împărați să se ducă în Gaza și să rânduiască totul bine și cu credință, după poruncă.
Apoi împărăteasa a dat Sfântului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetății Gaza, asemenea și pentru facerea casei de străini și s-a mai făgăduit să dea cât va mai trebui pentru săvârșirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amândurora și vase bisericești de aur și de argint pentru biserica Cezareei și a Gâzei și aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri și cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinându-se sfințitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dânșii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredințase poruncile împărătești.
Când sfinții părinți Ioan și Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cârmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cârmaciul n-a voit, spunând că este vântul nelesnicios și n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian și ură pe acești dreptcredincioși episcopi. Când au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare și învăluire, de care erau toți în mare frică, temându-se de înecare, și a fost vifor toată ziua și toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineții, Sfântul Porfirie a adormit puțin și a văzut pe Cuviosul Procopie, zicând: „Sfătuiți pe cârmaci să se lase de eresul arian și să-l blesteme, apoi să-l învățați spre Botez și îndată va înceta învăluirea cea înfricoșată.
Deșteptându-se Sfântul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul și celorlalți care erau cu dânsul și, chemând pe cârmaci, i-au zis: „Dacă vei voi să se mântuiască de înecare corabia ta și noi toți, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veșnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credință a eresului tău cel arian și te împărtășește cu credința cea sobornicească”. Iar cârmaciul s-a mirat că sfinții părinți știu această taină, pe care nimeni nu o știa, și a zis către dânșii: „De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credința lui Arie și cred precum credeți voi”. Zicând, viforul a încetat și marea s-a alinat, iar sfinții, învățând pe cârmaci din dumnezeiasca Scriptură și întărindu-l în dreapta credință, l-au botezat.
Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; și au mers pe jos până în cetatea Gaza. Credincioșii, înștiințându-se de venirea lor, le-au ieșit în întâmpinare cu psalmi și cu cântări, ducând înainte Sfânta Cruce și cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzând aceea, s-au mâniat foarte scrâșnind din dinți. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiți de împărat episcopii creștini și că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească și să risipească capiștile zeilor lor. Iar creștinii, mergând cu cinstita Cruce și cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără rușine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzându-i lumânări și cădelnițându-l cu tămâie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înșela cu năluciri de visuri, îndemnând pe fecioare sau pe femei la necurata însoțire.
Deci creștinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliță, îndată a fugit diavolul, aruncând pe idol la pământ, și acesta s-a sfărâmat în multe bucăți, căci era de marmură; și a ucis pe doi oameni necredincioși care, stând acolo, râdeau și batjocoreau cântarea creștinească. Acea minune văzând-o, mulți elini au crezut în Hristos și împărtășindu-se cu creștinii, mergeau la sfânta biserică și au cerut Sfântul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbați și 7 femei. Și s-a făcut bucurie îndoită creștinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor și despre mântuirea sufletelor omenești.
Petrecând fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecându-l creștinii foarte departe. Și după câteva zile a venit în Gaza și Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, având cu sine mulți boieri și pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoșat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunând pe toți începătorii cetății, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărâta pentru risipirea templelor idolești și pentru sfărâmarea idolilor lor. Când s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgânesc ridicând glasul, a început a plânge și a se tângui, pe care lucru Chineghie, neputând a-l suferi, a făcut semn ostașilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate și i-au izgonit din adunarea creștinilor, iar creștinii cu mare bucurie au mulțumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiștile idolești și cu zgomot mare au început a le risipi. Și erau în cetate opt temple idolești vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii și lui Marnas, care era mai mare decât toate și mai cinstit de păgâni. Încă și foarte mulți idoli mai erau în târg și pe ulițe, prin ziduri și prin cetăți, împrejurul cetății, pe drumuri, prin grădini și în țarini; și în zece zile toți idolii aceia au fost sfărâmați și templele idolești le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare și mai frumos, pe care mulți ziceau să nu strice, ci s-o sfințească biserică lui Dumnezeu. Mulți voind astfel și sfătuindu-se, Sfântul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerând de la El încredințare pentru aceea. Și când se săvârșea dumnezeiasca slujbă în sfânta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: „Să se ardă și să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sânge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor și temelia din pământ să se sape și să se arunce; iar în acel loc să se zidească nouă biserică dumnezeiască!”.
Acel copil era de șapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învățat să vorbească astfel; și luându-l au început a-l înfricoșa cu bătăi ca să spună cine l-a învățat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi grecește, spunând aceleași lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas și să se risipească. Și au cunoscut că de la Duhul Sfânt grăiește, căci fiind de șapte ani și neînvățat, vorbea bine grecește. Deci crezând cuvintele copilului, au ars și au risipit templul cel mai frumos lui Marnas până în temelie pe care săpând-o din pământ au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toți călcată; și se tânguiau de aceea păgânii. Apoi, prin toate casele elinești cele încuiate umblând ostașii adunau idolii cei ascunși și, strângând mulțime mare din aceia, i-a făcut grămadă și cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.
Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgâni ai cetății și ușurând necazul făcut de ei creștinilor, s-a întors la împărați. Însă o parte din oaste, după dorința arhiereului, au lăsat-o în cetate, că nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creștinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hârtie, având 30 de stâlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; și în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decât cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfințind-o, săvârșea dumnezeiasca Liturghie, dând mulțumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sângeroasele jertfe ale mincinoșilor zei, a început a se aduce prea curată jertfă, fără de sânge, a adevăratului Dumnezeu.
A zidit apoi și casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini și hrănea pe săraci. Apoi păștea turma lui Hristos cu cuvântul lui Dumnezeu și se mărea numărul credincioșilor în toate zilele, căci mulți din rătăcirea elinească lăsând păgânătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalți elini turbau de mânie și de zavistie, văzând creștinătatea cum înflorește zi de zi și se înmulțește, iar idolatria, veștejindu-se și micșorându-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfântului păstor și a turmei lui. Căci, făcând oarecând gâlceava, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetățean vestit care se numea Sampishie – pentru un lucru care era averea bisericii – s-a făcut sfadă și tulburare din amândouă părțile; căci se adunaseră credincioșii și necredincioșii, ajutând fiecare părții sale. Credincioșii ajutau iconomului, iar necredincioșii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulți necredincioși, aceștia biruiau pe credincioși și au ridicat război, apucând bețe și arme, ucigând șapte oameni credincioși, iar pe mulți i-au rănit și, pornind cu glas fără rânduiala, au alergat în curtea episcopiei, vrând să-l ucidă pe arhiereu, Sfântul Porfirie. Înștiințându-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: „Să fugim, frate, și să ne ascundem puțin, până ce va trece mânia Domnului!”. Și fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credința, orfană de părinți și avea pe moașa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneală mâinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dânsa pe Sfântul episcop Porfirie două zile și o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gâlceava și tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa și a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit și abia răsuflând. Despre toate acestea creștinii, trimițând degrab în Cezariea, au spus antipatului și, acela trimițând oaste, au prins pe toți cei vinovați de tulburare și ucidere și pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alții, bătându-i cumplit, i-a eliberat.
Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgâni și a viețuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieții sale în pace și în bună liniște. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigașele mâini, i-a mulțumit, luminând-o cu Sfântul Botez; iar pe bătrâna bolnavă a tămăduit-o și a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericești. După aceea, voia s-o însoțească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfântul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfințit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvârșit, păzindu-și neprihănită fecioria sa în post și în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălța neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma să, ziua și noaptea.
Apoi a făcut și minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puț adânc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii și întregi; pe o femeie oarecare ținând de eresul maniheilor și fiind plină de meșteșug diavolesc și de basmele eretice, care hulea foarte mult credința cea dreaptă și pe mulți îi înșela la păgânătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzând, a pierit. Și multe alte minuni a făcut Sfântul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscând Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni și 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.
