(Rick Falkvinge) Copierea şi difuzarea au fost întotdeauna un drept natural; restricţionarea copierii nu a fost niciodată (traducere: Cristina Andrei)

Un articol de Rick Falkvinge pe torrentfreak.com, 2 august 2015 (articolul original aici: https://torrentfreak.com/copying-and-sharing-was-always-a-natural-right-restricting-copying-never-was-150802/)

traducere: Cristina Andrei

7 septembrie 2015

Cristina Andrei

În cadrul dezbaterii – aflate încă în desfăşurare – privind difuzarea, este crucial să realizăm că difuzarea şi copierea au fost dintotdeauna starea naturală şi că restricţionarea copierii este o limitare arbitrară a drepturilor de proprietate.

Politologii au conceptul ăsta numit “drepturi naturale“. Sunt drepturi cu care te naşti, chiar dacă nu există organisme care să aplice legea sau vreun guvern, la urma urmei. Astfel de drepturi includ dreptul de a gândi liber, dreptul de a ne utiliza simţurile, dreptul de a ne spune părerea şi dreptul de proprietate (începând cu propriul corp).

Dimpotrivă, legile care restricţionează astfel de drepturi nu pot exista fără un guvern care să impună astfel de legi. Acest lucru este esenţial pentru a înţelege ceea ce se poate considera drept un punct de plecare pentru societate; dacă ai o tăbliţă de piatră goală, ce legi şi drepturi să existe înainte de a fi pus prima dâră de cerneală pe hârtie.

Industria drepturilor de reproducere şi difuzare (copyright) încearcă în mod repetat să se autocaracterizeze cu îngâmfare ca aparţinând drepturilor morale, atunci când pledează pentru restricţii asupra copierii şi difuzării. Acest lucru nu este doar nedrept, ci şi strigător la cer de necinstit şi fals – şi asta în mod intenţionat. Monopolul copyright-ului este un mecanism protecţionist, o rămăşită de dinaintea reformei liberei întreprinderi de la jumătatea anilor 1800, care nu îşi are locul într-o societate construită pe creativitate şi inovaţie. Monopolul nu este doar distructiv şi nedrept, ci şi draconic şi arbitrar.

Să examinăm modul în care intervin drepturile naturale atunci cînd se difuzează cunoştinţe şi cultură.

Pentru a crea un fişier de tip bitstream (transmisie binară secvenţială), să zicem Gameofthrones.s05e10.1080p.WOOT.mkv, observăm că acest fişier există undeva. Ne folosim propriile simţuri şi extensiile tehnologice ale propriilor simţuri, folosindu-ne de bunuri pe care le avem în proprietate (un computer, un router, cabluri de reţea etc.) pentru a observa existenţa acestui flux de date şi modelul binar care îl alcătuieşte. După ce observăm cum arată modelul binar, ne rearanjăm bunurile din proprietate – câmpurile magnetice de pe propria unitate de disc – pentru a se potrivi cu ceea ce observăm cu ajutorul simţurilor noastre.

Dintr-o perspectivă a drepturilor naturale, acest lucru este identic cu situaţia unui pictor care îşi foloseşte bunurile pe care le deţine – acuarele, pensule etc. – pentru a înregistra pe pânză ceea ce vede cu ochii lui. Acest fapt nu e doar perfect în regulă, este efectiv ceea ce se aşteaptă de la pictor.

Acum, poate că exercitarea drepturilor naturale în acest caz interferează cu modelele de afaceri născocite în vis de industria copyright-ului. Dar drepturile naturale nu-şi rezervă un loc în spate ca să lase în faţă dreptul imaginar al cuiva la profit. Ele se află la un cu totul şi cu totul alt nivel. Chiar dacă există legi care limitează drepturile naturale, ele sunt în general privite ca hidos de imorale şi de respectat cu enormă reţinere.

Cu toate acestea, concluzia aici este că faptul de a copia este starea naturală, o simplă exercitare a drepturilor naturale, iar restricţionarea copierii este un amestec arbitrar şi draconic în drepturile naturale, o rămăşiţă anacronică din epoca de dinaintea întreprinderilor libere, care nu-şi are locul în epoca Internetului.

În fine, am spus că industria copyright-ului induce în eroare “în mod intenţionat” pe acest subiect. Prin asta mă refer la faptul că reprezentanţii acestei industrii repetă întruna că persoanele care îşi exercită drepturile naturale “fură”, în ciuda deciziei contrare a Curţii Supreme a SUA, de care ei ştiu prea bine, ca şi în ciuda faptului că instanţa le-a interzis reprezentanţilor acestei industrii  să folosească un astfel de limbaj înşelător şi necinstit.