16 noiembrie 2014: 1996 Redivivus. Două momente magice
de Cristina Andrei
Da, ştiu că nu e chiar ce a fost în 1996. Pentru că atunci era în ecuaţie şi PNŢCD – partidul ALTFEL decât celelalte. Acum nu mai e. Sau, mă rog, nu mai contează, graţieeforturilor avocatului Pavelescu – obţinător de ştampile oficiale de partide istorice, prin tribunale – dar şi, mai ales, graţie preşedintelui PNŢCD Pavelescu – aliat constant al oricui îi ia seama, care azi boicotează prezidenţialele, mâine susţine şi votează o prezidenţiabilă, iar poimâine vrea monarhie literalmente peste noapte.
Aseară – când numitul preşedinte de partid istoric îl soma, practic, pe Regele Mihai să dea un comunicat către ţară şi cerea parlamentului să se reunească în Adunare Constituantă, întru revenirea instantanee la monarhie – aseară, zic, la ora aia eram pe Magheru, în marş către Guvern. Oameni tineri, ca la Revoluţie. Oameni frumoşi, ca la Revoluţie. S-a strigat “Jos comuniştii!” şi “Veniţi cu noi!”, ca la Revoluţie.
Dar primul moment magic pe care l-am trăit ieri a fost acela în care noi, cei adunaţi în Piaţa Victoriei şi porniţi într-un nou marş către PSD, ne-am reunit cu cei care veneau de la MAE, strigând SOLIDARITATE, cu o uriaşă bucurie. Am trăit în acel moment sentimentul de unitate şi frăţie din timpul Revoluţiei. Un sentiment pe care l-am crezut – până azi – unic şi irepetabil.
În 1996 am trăit emoţii similare, dar peste toate predominantă a fost bucuria descătuşării definitive. Nu a fost să fie. Aveam să mai simt cizma roşie pe grumaz sufocându-mă încă o dată şi încă o dată. Aproape mă resemnasem că o voi simţi la nesfârşit, până la capătul vieţii…
Dar aseară am mai trăit un moment magic, simbolic, dătător de speranţă. Poate că nu e nici acesta momentul căderii definitive a PSD&Co. Poate că ultima suflare mi-o voi da într-o ţară condusă încă de Ei. Însă momentul de care vorbesc este încă un pas către curăţarea Ţării mele de Ei, cei împotriva cărora am ieşit la revoluţie în faţa gloanţelor.Este momentul în care Ion Iliescu a ieşit din sediul PSD pe uşa din spate. Poate că nu a ieşit definitiv din Istorie, pe uşa din dos pe care o merită, dar cel puţin am mai câştigat câţiva ani fără el, fără Ei la puterea deplină şi monopolizatoare. Încă o speranţă că poate totuşi voi apuca să trăiesc momentul final al curăţării definitive a Ţării mele de toate fantomele unui trecut ce a durat prea mult…
Doamne ajută!
articol preluat de pe http://cristinaandrei.blogspot.ro/