BUNA VESTIRE: ÎNNOIREA SPERANȚEI ÎN LUMINA ANULUI 2026
Astăzi, într-o lume dominată de zgomot și de știri care ne tulbură liniștea, sărbătoarea Bunei Vestiri vine ca un manifest al speranței și al începutului asumed. Nu este doar o filă de calendar religios, ci momentul în care umanitatea, prin glasul Fecioarei Maria, spune un „DA” hotărât planului divin de mântuire. La Uniți Schimbăm, privim această zi ca pe un simbol al curajului de a primi vestea cea bună și de a acționa în consecință. Într-o epocă a incertitudinii, Buna Vestire ne reamintește că marile transformări încep cu un act de credință și cu o inimă curată.
Buna Vestire (25 martie) – foto preluat de pe basilica.ro
Buna Vestire (25 martie) marchează momentul în care Arhanghelul Gavriil îi vestește Fecioarei Maria că va naște pe Fiul lui Dumnezeu. Este praznicul situat exact cu nouă luni înainte de Crăciun, simbolizând pragul mântuirii noastre.
Angel Gabriel’s Annunciation to Mary, by Murillo, c. 1655 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Textul Scripturistic: Dialogul dintre Cer și Pământ
Evanghelia ne oferă modelul suprem de smerenie: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine!”. Răspunsul Mariei, „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvântul tău!”, rămâne peste veacuri etalonul ascultării care eliberează.
“Annunciation” – Leonardo da Vinci, 1475-1480 – una din primele lucrări ale lui Leonardo da Vinci, Uffizi, 98×217 cm – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fiind o zi de bucurie în plin Post Mare, Biserica acordă dezlegare la pește. Este, de asemenea, o zi în care libertatea spirituală se întâlnește cu cea națională, marcând simbolic legătura dintre credință și identitate.
Buna Vestire nu este doar despre ce s-a întâmplat acum două milenii, ci despre capacitatea fiecăruia dintre noi de a recunoaște „vestea bună” în propria viață. Să lăsăm această zi să ne lumineze mintea și să ne dea puterea de a spune „DA” binelui și adevărului, indiferent de cât de potrivnice par vremurile.
Vă dorim o Bună Vestire cu lumină în suflet și claritate în gânduri!
Notă editorială: Acest articol a fost reeditat și structurat pentru ediția din 2026 cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini, sub coordonarea și validarea editorială a echipei Uniți Schimbăm. Utilizăm tehnologia pentru a sintetiza arhiva noastră și pentru a vă oferi o experiență de lectură clară, respectând principiile Umanismului Digital definite în Statutul nostru.
Aducerea la Templu a Pruncului Iisus, sau Întâmpinarea Domnului, este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 2 februarie, la patruzeci de zile de la Nașterea Domnului.
Această sărbătoare mai este cunoscută și sub numele de Ziua Lumânărilor, în special în țările apusene, datorită obiceiului de a binecuvânta lumânările în această zi.
Istoria întâmpinării Domnului la Templu
Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos este un eveniment important din viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că prin acest eveniment Dumnezeu, întrupat prin Domnul Iisus Hristos se întâlnește cu poporul Său, Israel, în persoana profetului Simeon și a proorociței Ana, acest eveniment fiind relatat în Evanghelia după Luca 2, 22-40.
După patruzeci de zile de la nașterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul din Ierusalim, centrul vieții religioase a națiunii evreiești.
După Legea lui Moise (Levitic 12, 2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile.
La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu și aducea jertfă Domnului un miel sau doi porumbei pentru sacrificiul purificării.
Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăției și Sfințeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.
În acea vreme, Părintele și dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria și Dreptul Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.
Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în brațe și, mulțumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel”. (Luca 2, 29-32).
Sfântul Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: “Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2, 34-35).
La Templu se afla și proorocița Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie) „și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua în post și în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim”. (Luca 2, 37-38).
În icoana care reprezintă această sărbătoare proorocița Ana ține un pergament în mână pe care scrie: „Acest prunc a adus cerul și pământul”.
Înainte de nașterea lui Hristos, bărbații și femeile drepte în credință trăiau cu speranța venirii lui Mesia cel promis.
Drepții Simeon și Ana, ultimii credincioși din Legea Veche, au fost considerați vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.
În vremea aceea au adus părinții pe Iisus Pruncul în Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului
Precum este scris în Legea Domnului, că «orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului»,
Și ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel».
Și, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acela era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra sa.
Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.
Și, din îndemnul Duhului a venit la templu; iar când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii,
Simeon L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis:
Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace,
Că au văzut ochii mei mântuirea Ta,
Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor,
Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.
Iar Iosif și Mama Pruncului se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc.
Și i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, Mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri,
Iar prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.
Și era și Ana prorocița, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer, ajunsă la adânci bătrâneți și care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa;
Ea era văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua, în post și în rugăciuni.
Și venind și ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor care așteptau mântuirea în Ierusalim.
După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret.
Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.
Vechimea praznicului
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului – 2 februarie – este una din cele mai vechi sărbători religioase creștine. Biserica Ortodoxă are slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinții episcopi Metodie al Patarelor (+ 312, prăznuit la 20 iunie), Chiril al Ierusalimului (+ 386), Grigorie Teologul (+ 390), Amfilohie de Iconium (+ 394, prăznuit la 23 noiembrie), Grigorie al Nissei (+ 384) și Ioan Gură de Aur (+ 407).
În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât începând din secolul al VI-lea.
În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulți oameni în Antiohia.
După această nenorocire au mai venit și altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorând mii de oameni în fiecare zi.
În această perioadă de mari suferințe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului și ciuma a încetat.
Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare.
Mai mulți imnografi ai Bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnele lor: Sf. Andrei Criteanul în secolul al VII-lea, Sf. Cosma al Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului în secolul al VIII-lea și Sf. Iosif Imnograful în secolul al IX-lea.
Prezentare la templu de Ambrogio Lorenzetti, 1342 (Galleria degli Uffizi, Florența) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Icoana „Profeția lui Simeon”
Tot în această zi este cinstită icoana Maicii Domnului numită „Îmblânzirea inimilor împietrite” sau „Profeția lui Simeon”. În această icoană Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus și cu șapte săbii care-i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta și una de jos. O icoană asemănătoare, numită „Cele șapte săbii” (sărbătorită la 13 august), înfățișează trei săbii din stânga și patru din dreapta.
Icoana „Profeția lui Simeon” simbolizează împlinirea profeției făcută de către dreptul Simeon: „și prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2:35).
Prăznuirea sărbătorii
În seara de dinaintea sărbătorii, se slujește o Vecernie care conține trei citiri din Vechiul Testament. Prima citire este un text compus din Ieșirea 12:15-13:16, Levitic 12 și Numeri 8. A doua citire este din Isaia 6:1-12 iar a treia citire din Isaia 19:1,3-5,12,16,19-21.
Uneori este slujită o Utrenie în dimineața sărbătorii. Citirea din Evanghelie se face din Luca 2:25-32, unde Sfântul Simeon îl primește pe Hristos.
Sfânta Liturghie din ziua sărbătorii are citirea Apostolului din Epistola către Evrei care descrie o schimbare a preoției: Dacă deci desăvârșirea ar fi fost prin preoția Leviților (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoției lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, și să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoția s-a schimbat urmează numaidecât și schimbarea Legii. (Evrei 7, 7-17).
Apoi se citește Evanghelia care este luată din Luca 2, 22-40 unde spune despre Preasfânta Fecioară Maria, care nu are nevoie de purificare deoarece a născut pe Izvorul curăției și sfințeniei fără întinare, cu smerenie împlinind cerințele Legii. Mai spune despre Sfântul Simeon care l-a primit pe Hristos în brațele sale și care a spus:
Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel. și cuvintele sale către Preasfânta Fecioară: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Citirea o mai pomenește pe Proorocița Ana văduva, în vârstă de 84 de ani.
Tema tuturor acestor citiri este schimbarea dinspre Vechiul Testament înspre Noul Testament, legea cea veche devenind ceva nou. Fiul lui Dumnezeu, dătătorul legii celei noi, acum El Însuși împlinește legea, fiind purtat în brațele lui Simeon ca orice copil omenesc.
Întâmpinarea Domnului intră în perioada Triodului numai în anii când Sfintele Paști se serbează între 4 și 13 aprilie; sărbătoarea poate cădea între Duminica Vameșului și a Fariseului și marțea săptămânii de după Duminica Fiului Risipitor. Pentru aceste cazuri Tipicul prevede anumite schimbări în slujbă.
Prezentarea lui Hristos la templu de Hans Holbein cel Bătrân, 1500–01 (Kunsthalle Hamburg) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (Glas 1)
Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe Liberatorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea.
Condac (Glas 1)
Cel ce cu nașterea Ta ai sfințit pântecele Fecioarei și mâinile lui Simeon care Te-au întâmpinat acum le-ai binecuvântat, și precum se cuvenea ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule, împacă lumea ce se găsește în războaie și întărește Biserica pe care ai iubit-o, unule Iubitorule de oameni.
Icos
Către Născătoarea de Dumnezeu să alergăm cei ce voim să vedem pe Fiul ei, Cel adus la Simeon; pe Care cei fără de trup, din cer văzându-L, s-au spăimântat zicând: lucruri minunate și uimitoare vedem acum, de necuprins și de negrăit. Că Cel ce a zidit pe Adam este purtat ca prunc; Cel neîncăput încape în brațele bătrânului; Cel ce este în sânurile cele nemărginite ale Părintelui Său, de bună voie Se restrânge cu trupul, nu cu Dumnezeirea, Cel ce este singur iubitor de oameni.
Imne de înainteprăznuire
Tropar (Glas 1)
Cereasca ceată a îngerilor cerești privind spre pământ vede venind pe Cel mai întâi-născut decât toată făptura, aducându-Se ca un prunc în biserică, purtat de Maica ce nu știe de nuntă și cântă acum, împreună cu noi, cântare de Înainteprăznuire, bucurându-se.
Condac (Glas 4)
Credincioșilor, deschideți-vă astăzi inimile, ca niște brațe și primiți cu cuget preacurat pe Domnul, Cel ce vine, cântându-i cântare de Înainteprăznuire.
Icos
Sfințit ospăț se pune înaintea adunării iubitorilor de praznic, astăzi, purtând semne de Înainteprăznuire cele patruzeci de zile de la înfricoșătoarea Naștere a Domnului, cea din Fecioară, și luarea în brațe de către cinstitul bătrân și pomenirea puternicului purtător de biruință : că prin însuși Hristos s-a făcut biruitor, ca un nebiruit.
Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului sau Stretenia. Aceasta era văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiași. Ziua de 2 februarie mai era și sărbătoarea vitelor și a babelor. Copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.
Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a câștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine. Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
Credincioșii cinstesc Icoana Maicii Domnului pentru spor și sănătate în această zi. Acest obicei mai poartă numele de “Îmblânzirea inimilor împietrite” sau “Profeția lui Simeon”.
Tot în această zi are loc “Târcolitul viilor”, un ritual de ocol, îndeplinit de viticultori.
În Transilvania, bărbații merg să taie și să lege via. Din crenguțele de viță își împodobesc pălăriile și fac o petrecere la care dezgroapă o sticlă de vin din anii trecuți.
După Nașterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile și împlinindu-se vremea curăției celei legiuite, Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maică plecând din Betleem cu Sfântul Iosif, logodnicul, și venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului și să se curățească după naștere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu și prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întâi născut și să-L răscumpere cu prețul cel rânduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche și cum se scrie despre aceea în legea curățirii, și anume: „Femeia care va zămisli și va naște parte bărbătească, necurată va fi șapte zile și în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va ședea treizeci și trei de zile sub acoperământul necurăției sale; de tot lucrul sfânt să nu se atingă și în biserică să nu intre, până ce se vor sfârși cele patruzeci de zile ale curăției ei. Și când se vor împlini zilele curățirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot și un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot și altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dânsa preotul și se va curăți”.
Despre punerea înaintea Domnului a celui dintâi născut, astfel este scris: „Sfințește-Mi pe tot cel dintâi născut (parte bărbătească), care deschide pântecele”. Și iarăși: „Pe cel întâi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie”. Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, când s-au cruțat cei întâi născuți ai lui Israel. Pentru aceasta, israelitenii aduceau pe pruncii lor cei întâi născuți în biserică, dându-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Și iarăși de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preț, care se numea argintul răscumpărării, și acela se da leviților care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moise. Prețul hotărât al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfânt prețuia cam vreo trei lei.
Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curățească deși nu-i trebuia curățire, fiind neîntinată și Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat și a născut fără dureri și fără vătămarea curăției sale celei feciorești, aceea n-a avut niciun fel de necurăție obișnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăției, cum putea să se afle sub necurăție? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.
Nevătămată și curată a rămas Fecioară după nașterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvântat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă și prin cristal, ci mai curat îl strălucește, tot așa și Soarele dreptății, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obișnuite femeilor n-a întinat ușa nașterii celei firești, cea cu curăția pecetluită și cu fecioria păzită, trecând mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăția ei, sfințind-o prin trecerea Sa și luminând-o cu dumnezeiasca lumină a harului.
Nu era nevoie de curățire a aceleia care a născut fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curățească, ea cea cu totul curată și fără prihană. Pe lângă această fiind și smerită, nu se mândrea întru curăția Sa, ci, ca și cum ar fi fost necurată, a venit înaintea ușii bisericii Domnului, ca să stea și să ceară curățenie, neîngrețoșându-se de cei necurați și păcătoși. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogați, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie și iubind sărăcia, iar de mândria bogaților fugind. Din aurul cel adus de împărați puțin a luat și acela l-a împărțit la săraci și la scăpătați, păstrând foarte puțin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărând păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă și cu acelea a adus și pe Pruncul său cel întâi născut, cum se spune: „Au adus părinții pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema. Deci, țiindu-L în mâinile Sale, și-a plecat genunchii și cu cinste-L înălța lui Dumnezeu, zicând:
„Iată, o! Preaveșnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mântuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pântecelui meu cel întâi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfânt în mine S-a zămislit și negrăit din mine a ieșit, precum Tu Însuți știi. Iată Fiul meu întâi născut – și Care este al Tău mai întâi – cu Tine de o ființă și fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorât, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primește pe Cel întâi născut, cu Care ai făcut toate. Primește pe cuvântul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pământul și ai adunat apele. Primește pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ție, ca pentru El și pentru Mine să rânduiești precum Îți este plăcut și pentru ca cu trupul și cu sângele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc”.
Unele ca acestea zicând, a pus pe iubitul ei Fiu în mâinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mâinile lui Dumnezeu. Și, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu prețul cel hotărât, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii și de robia vrăjmașului.
Se mai povestește încă, de Sfinții Părinți, că Sfântul proroc Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, a așezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curățire în biserică, nu în locul celor ce se curățau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbați nu se cădea să stea. Văzând cărturarii și fariseii aceasta, au început a cârti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredințându-i că acea maică și după naștere e fecioară curată. Iar ei necrezând, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, și în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel că fecioară să nască și după naștere să rămâie iarăși fecioară. „Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat”.
În aceeași vreme când părinții au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că știa că acum se apropie Mesia cel așteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după prorocia strămoșului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: „Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni așteptarea neamurilor, Hristos Domnul”. Asemenea și cele șaptezeci de săptămâni de câte șapte ani ale lui Daniil, acum se sfârșiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lângă această, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.
Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată și spre Pruncul cel ținut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica și Pruncul ei și cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel așteptat, s-a apropiat cu sârguință și, primind în mâini cu bucurie negrăită și cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de căruntețe a dat mare mulțumire lui Dumnezeu, înaintea sfârșitului său, cu veselie cântând și zicând: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut liniște în gândurile mele, în toate zilele așteptându-Te și în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câștigat și de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinților mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoșului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia și celorlalți sfinți părinți și proroci.
Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniți acum și către care degrabă mă slobozește, ca degrabă și ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozește-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulți ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeiești cele neștiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israel, și pe care, prin prorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: „Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire”. Auzind Iosif și Preacurată Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul și dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieții și a morții și Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viață sau să-l ție încă în cea de aici.
Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând și mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu și, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prorocești ochi pe Maica cea fără de bărbat: „Iată, Acesta este spre căderea și scularea multora în Israel”, adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfântă Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor și a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli și neștiutori. Pentru că va alege pe cei neînțelepți, ca să rușineze pe cei înțelepți ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreești a Legii celei Vechi și spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou și spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alții nu, ci că înșeală poporul. Și-L va pune pe El, după cuvântul prorocului Ieremia, ca pe o țintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii și rănindu-L cu piroanele ca cu săgețile și cu sulița. În acea vreme, ție, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îți va trece sabia și vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri și cu mare tânguire”.
Atunci era acolo și Ana prorocița, fiica lui Fanuil, din seminția lui Așer, care îmbătrânise în văduvie foarte mult, ca la optzeci și patru de ani și care numai șapte ani viețuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămânând văduvă, tot restul vieții ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul și cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua și noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe prorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce așteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).
Auzind și văzând aceasta, fariseii și cărturarii cârteau în inimile lor, mâniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curățire. Iar asupra lui Simeon și a Anei se mâniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Și nu le-au tăcut acestea, nici chiar în fața lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute și grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.
Atunci Sfântul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfârșind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creștea și se întărea cu duhul, umplându-se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste Dânsul (Luca 2,40).
Prăznuirea Întâmpinării Domnului s-a așezat în vremea împărăției lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deși se făcea în Biserică pomenire despre Întâmpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt și alte praznice mari. Și aceasta, pentru aceste pricini:
Pe vremea împărăției lui a fost molimă mare de moarte în Bizanț și în părțile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogați și cinstiți erau neîngropate, pentru că murind slugile și robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omenești, și un înfricoșat cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte și bisericile au căzut și mulțime de popor cazând sub ziduri a pierit. Între aceștia era și Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzând pe dânsul biserica, a murit. Încă și Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghițită de pământ cu toți locuitorii ei. În acea înfricoșată moarte și pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuți lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întimpinarea Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu.
Venind ziua Întâmpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea și cu ieșire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârșire și cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire în veci. Amin.
Nașterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.
Preasfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria s-a născut din părinți în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim și Ana, ca răspuns la rugăciunile lor.
Creștinii ortodocși nu mărturisesc doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții a Mariei, prin care se presupune că Maria a fost ferită de păcatul strămoșesc pe care noi toți îl purtăm ca urmare a descendenței din Adam și Eva, anticipând astfel nașterea lui Hristos cel fără de păcat.
Biserica Ortodoxă mărturisește, bineînțeles, că Maica Domnului a primit păcatul strămoșesc, fiind concepută la fel ca întreaga omenire și astfel a avut nevoie de mântuire ca și noi.
Credința ortodoxă nu tratează subiectul foarte clar, reținând doar mărturisirea că Maica Domnului ar fi primit păcatul originar și că Maria a devenit Preacurată în momentul Bunei Vestiri.
Slujba sărbătorii
În seara praznicului, se ține Vecernia care conține trei citiri din Vechiul Testament care au trimiteri la Noul Testament.
Prima este din Cartea Facerii 28,10-17, despre scara lui Iacov care unește cerul cu pământul și care duce cu gândul la unirea omului cu Dumnezeu care se realizează cel mai deplin și mai perfect în Maria, Maica lui Dumnezeu:
“Cât de înfricoșător este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Facere 28, 17).
A doua este din Cartea lui Iezechiel 43,27-44,4: viziunea templului cu ușa spre răsărit închisă întotdeauna și plină de slava lui Dumnezeu și care o simbolizează pe Maica Domnului.
Iar a treia este din Cartea Pildelor lui Solomon 9,1-11: și aici Maria este considerată “casa” pe care Înțelepciunea Divină și-a construit-o sieși.
Uneori se ține Utrenia în dimineața praznicului. Evanghelia Utreniei este din Luca 1;39-49, 56. Această citire este valabilă la toate praznicele Maicii Domnului și include și Cântarea Maicii Domnului:
“Mărește suflete al meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”
Citirea Apostolului de la Sfânta Liturghie din ziua praznicului este din Filipeni 2,5-11 și vorbește despre “Hristos Iisus Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.”
Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28 citite împreună; de asemenea, această citire este prezentă la toate praznicele Maicii Domnului.
În ea, Domnul spune: “binecuvântați sunt aceia care aud Cuvântul Domnului și îl păstrează în inima lor!”
Nașterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru! Și dezlegând blestemul, a dat binecuvântare, și stricând moartea, ne-a dăruit nouă viața veșnică.
Condacul Nașterii Maicii Domnului
Glasulul al 4-lea
Ioachim și Ana, din defăimarea nenașterii de fii, și Adam și Eva din stricăciunea morții s-au izbăvit, Preacurată, prin sfântă nașterea ta. Aceasta o prăznuiește și poporul tău, de vina greșelilor izbăvindu-se, când strigă către tine: Cea stearpă naște pe Născătoarea de Dumnezeu și hrănitoarea vieții noastre.
Imnuri de înainte-prăznuire
Tropar la Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului
Glasul 4-lea
Astăzi, din rădăcina lui Iesei și din coapsele lui David Slujitoarea Domnului, Maria, se naște pentru noi. Pentru aceea se înnoiește și se bucură toată făptura! Cerul și pământul împreună se bucură. Neamuri, lăudați-o, Căci Ioachim se bucură și Ana prăznuiește, strigând: “Cea stearpă dă naștere Născătoarei de Dumnezeu, Hrănitorul vieții noastre!”
Condac la Înainte-prăznuirea Naşterii Maicii Domnului
Glasulul al 3-lea
Astăzi Fecioara, Născătoarea de Dumnezeu Maria Cămara de nuntă a Mirelui ceresc După voia lui Dumnezeu se naște din femeie stearpă, pregătită fiind ca o caleașcă a lui Dumnezeu-Cuvântul. Ea a fost mai înainte rânduită pentru aceasta, fiind ușă dumnezeiască și adevărata Maică a Vieții.
Arhanghelul Gavriil a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.
Domnul, Cel ce locuiește în Cer, vrând să Se arate pe pământ și să viețuiască cu oamenii, mai întâi a pregătit loc de sălășluirea slavei Sale, pe Preacurata Maică Să. Pentru că este obicei la împărați ca mai înainte să-și pregătească, în cetatea în care vor să meargă, palatul de petrecere. Și, precum palatele împăraților pământești se zidesc de prea înțelepții lucrători din materiale mai scumpe, la loc mai înalt, mai frumoase și mai desfătate decât alte locuințe omenești, a trebuit a se zidi așa și palatul cerescului împărat al slavei.
În Legea veche, când a vrut Dumnezeu să petreacă în Ierusalim, Solomon I-a zidit Lui casă, cu prea înțeleptul lucrător Hiraam, care era meșter renumit și plin de înțelepciune și de știință, ca să săvârșească tot lucrul. Deci, a zidit-o din materii prime prea scumpe, din pietre alese, din lemne binemirositoare de cedru și chiparos, care se aduceau din Liban, și din aur curat, la un loc prea înalt, pe muntele Morea. Era prea frumoasă, căci a săpat heruvimi pe pereți, și nenumărate feluri de pomi și de flori. Deci, avea și lărgime casa aceea, ca să nu încapă cu înghesuială în ea mulțimea poporului lui Israel. Și a venit întru ea slava Domnului în foc și în nor. Dar nu era de ajuns casa aceea spre a cuprinde întru sine pe Dumnezeul cel neîncăput. Solomon i-a zidit Lui altă casă, dar Cel Prea Înalt nu locuiește în biserici făcute de mâini omenești. „Ce casă îmi veți zidi mie, zice Domnul, sau care este locul odihnei mele?” Deci, a binevoit, la începutul darului celui nou, a I se zidi casă, nefăcută de mână, pe Preacurată, Prea Binecuvântată Fecioara Maria. Și de care lucrători s-a zidit casa aceea? Cu adevărat de cei prea înțelepți, adică de însăși înțelepciunea lui Dumnezeu, după cum zice Scriptura: „Înțelepciunea și-a zidit ei însăși casă”. Pentru aceasta toate cele ce se fac cu înțelepciunea lui Dumnezeu sunt fă-cute bune și desăvârșite. Iar de vreme ce palatul cel însuflețit l-a zidit înțelepciunea lui Dumnezeu Cuvântul, spunem deci că I s-a zidit lui Dumnezeu desăvârșita casă; Prea Luminatului Împărat I s-a zidit prea luminat palat; Prea Curatului Mire I s-a pregătit cea prea curată și neîntinată cămară; neprihănitului Mielușel I s-a zidit cea fără de prihană sălășluire, la care lucru Însuși este martor credincios în cer, zicând către dânsa: „Toată ești bună, cea de aproape a Mea, și prihană nu este în tine”. Iar Sfântul Damaschin zice: „Toată ești cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu și noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu”.
Dar din ce fel de material s-a zidit palatul acesta? Din cele cu adevărat prea scumpe; căci ca dintr-o piatră scumpă s-a născut din neamul cel împărătesc, din David, care a biruit pe Goliat prin piatră aceea ce mai înainte închipuia pe Hristos, piatra cea nepusă în praștie. Și că din niște lemne binemirositoare de cedru și de chiparos, s-a născut Fecioara Născătoare de Dumnezeu din neamul arhieresc, cel ce aducea lui Dumnezeu jertfe binemirositoare. Tatăl ei, sfântul și dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-și trăgea obârșia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfânta și dreapta Ana, era fiica lui Natan preotul din neamul lui Aaron. Și era Preacurata Fecioară după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.
O, Doamne, din câte prea scumpe materii și din ce prea cinstite neamuri s-a pregătit palatul cel însuflețit al Împăratului slavei! Și precum în casa lui Solomon zidurile cele de piatră și de lemn aveau mai multă cinste decât aurul cel curat cu care erau aurite; tot așa în nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu neamurile bune, cel împărătesc și arhieresc, s-au cinstit mai mult cu curăția deplină a sfinților ei părinți, care este mai scumpă decât tot aurul și argintul și mai cinstită decât pietrele cele de mult preț. Tot lucrul pământesc nu este vrednic de cinstea ei, pentru că Preasfânta Fecioară s-a născut din curăția părinților, care este mai presus decât tot neamul bun. Acest lucru îl mărturisește Sfântul Ioan Damaschin, vorbind așa către sfinții și drepții dumnezeiești părinți: „O, fericită însoțire, Ioachime și Ano! din rodul pântecelui vostru cu adevărat fără de prihană v-ați cunoscut!” După cuvântul Domnului: (r)Din rodurile lor îi veți cunoaște pe dînșii. Ați rânduit viața voastră precum a fost plăcut lui Dumnezeu. Pentru că viețuind în curăție și cuvioșie ați răsărit vistieria fecioriei, pe Fecioara aceea ce a fost mai înainte de naștere fecioară, cu mintea, cu sufletul și după naștere fecioară și totdeauna fecioară, cu mintea, cu sufletul și trupul de-a pururea feciorind.
Visul Sfântului Ioachim (Giotto di Bondone, 1267 – 1337) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deci, se cădea ca fecioria cea născută pe sine din curăție să se aducă trupește pe sine însăși luminii celei uneia născute. O, doime a cinstitelor turturele cuvântătoare, Ioachime și Ano! Voi, păzind fireasca lege cu curăție, v-ați învrednicit celor mai presus de fire daruri dumnezeiești, pentru că pe Fecioară, dumnezeiasca Maică, voi viețuind cu dreaptă credință și cu cuvioșie, în omenească fire ați născut, ați odrăslit pe cea mai înaltă decât îngerii, pe fiica aceea ce și pe îngeri acum stăpânește. O, prea frumoasă și prea dulce fiică! O, crinule, cel ce ai crescut în mijlocul spinilor, fiind din rădăcină împărătească cea de bun neam! Prin tine împărăția cu preoția s-au îmbogățit!”.
Cu aceste cuvinte, Sfântul Ioan Damaschin arată din ce fel de părinți s-a născut dumnezeiasca Maică, din cât de scumpe materii s-a pregătit palatul Împăratului ceresc. În ce fel de loc s-a dospit acest aluat însuflețit? Cu adevărat în cel preaînalt, pentru că Biserica dă o mărturie ca aceasta despre dânsa: „Cu adevărat ești Fecioară curată mai presus decât toate”. Însă nu cu înălțimea locului, ci cu a bunătăților și cu a darurilor dumnezeiești, pentru că locul unde s-a născut prea Binecuvântată Fecioară era o cetate mică în pământul Galileei, care se numește Nazaret (Despre casa lui Ioachim și Anei, după multă cercetare, n-am putut să aflăm, lămurit, unde a fost. Am găsit scris în unele locuri că a fost în Ierusalim, iar în aceste cărți scrie că în Nazaret, și nedumerirea a rămas tot nedumerire), sub Capernaum, cetatea cea mare, aflându-se neslăvită și necinstită și locuitorii ei defăimați. Mai apoi și pentru Hristos s-a zis: „Din Nazaret oare poate să iasă ceva bun?”. Iar Domnul, „Cel ce petrece întru cele înalte și spre cei smeriți privește”, a binevoit să se nască Preacurata Maică Să, nu în Capernaumul cel ce prin mândrie până la cer se înălțase, ci în smeritul Nazaret, arătând că tot ce este între oameni înalt este urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este trecut de dânșii cu vederea și defăimat, aceea la Dânsul este înalt și cinstit. La aceasta se mai poate adăuga că din singur numele de Nazaret să se arate înălțimea bunătăților Preacuratei Fecioare. Precum prin nașterea Sa în Betleem, care se tâlcuiește „casa pîinei”, a închipuit cu taină că El este pâinea cea coborâta din cer spre însuflețirea și întărirea lumii, așa și în nașterea Preacuratei Maicii Sale în Naza-ret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tâlcuiește „înflorit, sfințit și deosebit de cele pământești, încununat și păzit”.
Toate acestea se arată luminos întru Preacurata Fecioară, pentru că ea este floarea ce a răsărit din pomul cel uscat, din pântecele cel neroditor și sterp și a înnoit firea noastră cea uscată; floarea cea neveștejită, care înflorește pururea prin feciorie, floarea cea cu bun miros care a născut mirosul cel frumos, pe singur Împăratul; floarea care a adus rod pe Hristos Domnul, ceea ce singură a răsărit mărul cel cu bun miros; este sfințită cu darul Sfântului Duh, cel ce a venit spre dânsa și a umbrit-o. Și este mai sfântă decât toți sfinții, pentru că a născut pe Cuvântul, cel mai sfânt decât toți sfinții. Ea este deosebită de păcătoșii pământești, căci nici un păcat în toată viața sa n-a cunoscut.
Nașterea Sfintei Fecioare Maria de Giotto, în Capela Scrovegni, Padova, Italia (circa 1305) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Toți cu David grăiesc: „Fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea”. Numai singură aceea grăiește: „Fără de nelegiuire am alergat și v-am îndreptat”, pentru că ea este îndreptarea oamenilor, nu numai nefăcând păcatul, ci și pe păcătoși abătându-i de la lucrurile cele rele, așa cum zice Biserica spre dânsa: „Bucură-te, ceea ce curățești lucrurile cele spurcate”. Ea este încununată cu slavă și cu cinste. Încununată cu slavă, că din împărăteasca rădăcină a răsărit, încununată cu cinste, că din arhiereasca seminție a crescut. Încununată cu slavă, că din cei curați și drepți născători a odrăslit; încununată cu cinste, ca cea cinstită prin bunavestire și slujire a arhanghelului; încununată cu slavă ca o maică a lui Dumnezeu. Că ce este oare mai slăvit decât a naște pe Dumnezeu? Încununată cu cinste, ca cea pururea fecioară; căci ce este mai cinstită decât aceasta, ca și după naștere a fi fecioară? Încununată cu slavă cea mai slăvită decât serafimii, care ca un serafim a iubit pe Dumnezeu; încununată cu cinste, cea mai cinstită decât heruvimii, ca ceea ce pe heruvimi cu înțelepciunea și cu cunoștința cea dumnezeiască i-a covârșit. „Iar slavă, cinste și pace se cuvine tot omului care face binele”, zice apostolul. Și cine din pămînteni s-a aflat lucrător de bunătăți mai bun decât Preacurata Fecioară? Toate poruncile Domnului le-a păzit, toată voia Lui a făcut-o, toate cuvintele Lui le-a luat în minte, toate graiurile Lui le-a ascuns în inima sa, toate lucrurile cele de milostivire le-a arătat celor de aproape. Deci, cu vrednicie s-a încoronat ca o lucrătoare a tuturor faptelor bune. Este încă și păzită, că vistieria curăției sale feciorești o păzea cu strășnicie, încât nici îngerului nu voia să o încredințeze, pentru că, văzând pe înger, s-a tulburat de cuvântul lui și gândea în ce chip va fi acea închinare?
Toate acestea Nazaretul, prin numirea sa, le-a arătat a fi în Preacurata Fecioară și cine nu va zice că palatul acesta înalt al lui Hristos, cu bunătățile și dumnezeieștile daruri nu este foarte înăl-țat? Înaltă este, că din cer s-a dăruit, deși pe pământ din pământeni s-a născut. Din cer, că precum zic unii din gânditorii de Dumnezeu, arhanghelul Gavriil, cel ce a binevestit lui Zaharia nașterea lui Ioan, același a binevestit lui Ioachim și Anei zămislirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, acela a adus din cer și numele ei cel prea binecuvântat zicând către maica cea neroditoare: „Ano, Ano, vei naște pe fiica cea prea binecuvântată și se va chema numele ei Maria”.
Drept aceea fără îndoială poate să se numească cetate sfântă, Ierusalim nou, pogorât din cer de la Dumnezeu și locaș al lui Dumnezeu între oameni. Înalt este lăcașul lui Dumnezeu, că mai presus de serafimi s-a înălțat, născând pe Împăratul Hristos. „O, înălțime, cu anevoie de suit de gândurile omenești!”.
Dar ce fel de frumusețe are Fecioara Maria, palatul cel dumnezeiesc al lui Hristos, să ascultăm pe același Ioan Damaschin, care zice așa: „S-a adus lui Dumnezeu, Împăratul tuturor, îmbrăcată cu bună podoabă a faptelor bune, ca și cu o haină de aur și înfrumusețată cu darul Duhului Sfânt, a cărei slavă este înăuntru. Că precum la toată femeia, bărbatul este slava ei cea din afară, așa sla-vă Născătoarei de Dumnezeu este înăuntru, adică rodul pântecelui ei”. Și iar zice același: „Fecioară de Dumnezeu dăruită, biserică sfântă a lui Dumnezeu, pe care acel începător de lume, Solomon, a zidit-o, și în dânsa a pietruit, nu cu aur împodobită, nici cu pietre neînsuflețite, ci, în loc de aur, strălucind cu Duhul, iar în loc de pietre scumpe, avându-l pe Hristos mărgăritarul cel de mult preț”. O podoabă ca aceasta este înfrumusețarea palatului acestuia, mult mai frumoasă decât ceea ce a fost în biserica lui Solomon, în care se vedeau închipuite asemănări de heruvimi, de pomi și de flori. Dar și în această însuflețită biserică, în Preacurata Fecioară, se văd arătate chipuri de heruvimi, căci vița sa cea de heruvim nu numai s-a asemănat heruvimilor, dar i-a și întrecut.
“Nașterea Maicii Domnului” de Jusepe Leonardo (1601 – 1656) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Dacă Biserica a obișnuit a-i numi heruvimi pe alți sfinți, cântând: „Ce vă vom numi pe voi, sfinților? Heruvimi, că întru voi s-a odihnit Hristos”, cu atât cu cât mai ales Fecioara Născătoarea de Dumnezeu este heruvim, în care s-a odihnit trupește Hristos și pe mâinile ei cele preacurate a șezut Dumnezeu ca pe un scaun: „scaun de heruvimi, fecioară”. A închipuit în sine și asemănările pomilor celor bine roditori, făcându-se, duhovnicește, măslin roditor în casa lui Dumnezeu și finic înfloritor. Pentru aceasta acum se numește mlădița de viață purtătoare, Biserică cântând așa: „Din cea neroditoare rădăcină, mlădiță de viață purtătoare ne-a odrăslit nouă pe Maică Să, Dumnezeul minunilor”. Deci, acestea toate se grăiesc pentru frumusețele ei cele duhovnicești. Dar, pe lângă acestea, și de cele trupești nu era lipsită, după cum adeveresc mulți dascăli bisericești, că în toată partea cea de sub soare n-a fost și nu va fi fecioară așa de frumoasă, precum a fost Fecioara Născătoare de Dumnezeu, pe care, Sfântul Dionisie Areopagitul, văzând-o, voia să o numească Dumnezeu, de nu ar fi știut pe Dumnezeu cel născut dintr-însa. Pentru că dumnezeiescul dar de care era plină strălucea din prealuminată fața ei. Un palat ca acesta înainte și-a gătit Lui pe pământ, Împăratul cel ceresc frumos cu sufletul și cu trupul, ca o mireasă împodobită bărbatului său. Dar încă și desfătat: „Pântecele ei mai desfătat decât cerurile l-au lucrat”. Și au încăput întru dânsa Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu.
Cea desfătată sălășluire a Cuvântului, Preacurata Fecioară, nu numai lui Dumnezeu Cuvântul, ca unui împărat este desfătată, ci și nouă, robilor celor ce alergăm către Dumnezeu, Cel ce S-a sălășluit într-însa. Pe Dumnezeu L-a încăput în pântece, iar pe noi ne înca-pe în a sa milostivire. Vasul cel ales, Sfântul Apostol Pavel, pornindu-se spre milostivire, zicea către iubiții săi: „Inima noastră s-a lărgit, aveți loc destul întru noi”. Dar, la care din sfinți poate să se găsească milostivirea așa de desfătată spre încăpere tuturor, pre-cum, după Dumnezeu, a Mariei? Că încape aicea atât cel curat, după cum și păcătosului iarăși nu-i este strâmt aici. Acolo cel pocăit are locul său și disperatul asemenea cu cel nepocăit. Ca și în co-rabia lui Noe neoprită, nu numai celor curate, ci și vietăților celor necurate se află scăpare.
Întru a ei milostivire toți cei scârbiți, năpăstuiți, flămânzi, învi-forați și bolnavi află loc de ajuns, pentru că nu știe să fie nemi-lostivă cea al cărei pântece ne-a născut nouă pe prea Bunul Dumnezeu. Mulți străjeri înarmați păzesc palatele împăraților pă-mîntești și nu dau voie tuturor ce voiesc să intre într-însele, ci îi opresc și îi întreabă de unde și la ce vin. Iar palatul lui Hristos cel însuflețit, deși este înconjurat de heruvimi și de serafimi și de nenumărate cete ale îngerilor și ale tuturor sfinților, la ușa milostivirii îndurărilor ei nimenea nu oprește pe cela ce va să intre. Nu-i opresc străjerii, nu-i gonesc ostașii, nici la ce vin nu-i întreabă, ci fără de apărare intră cu rugăciunea, și primește dar spre cererea cea de folos.
Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pântece neroditor, dându-i ei o închinăciune ca aceasta: „Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălășluirea lui Dumnezeu, Cuvântului, căreia, și ție, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfântului Duh, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh de la noi cei din țarină, să fie cinste și slavă în veci”. Amin.
Schimbarea la Față a Mântuitorului este unul din Praznicele împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 6 august.
Iisus Hristos împreună cu cei trei ucenici, Apostolii Petru, Iacov și Ioan au mers pe Muntele Tabor unde, în timp ce Îl priveau, Mântuitorul a început să strălucească foarte puternic.
În timpul acestei străluciri, au venit Ilie și Moise și au vorbit cu El.
Ucenicii au fost foarte uimiți și înspăimântați.
Această întâmplare dezvăluie divinitatea lui Iisus Hristos, înainte de Patimile Sale, astfel încât ucenicii să înțeleagă, după Înălțarea Sa, că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Tatăl și că Patimile Sale au fost acceptate cu bună știință (Marcu 9:2-9).
De asemenea, ne arată posibilitatea propriei noastre îndumnezeiri.
Această întâmplare a subiectul unei dispute între Sfântul Grigorie Palama și Varlaam din Calabria.
Varlaam credea că lumina strălucirii lui Iisus era lumină creată, în timp ce Grigorie Palama susținea că ucenicilor le-a fost dat harul de a percepe lumina necreată a lui Dumnezeu.
Acest fapt susține argumentul lui Grigorie, mai larg, cum că noi nu-l putem cunoaște pe Dumnezeu în esența Sa, dar Îl putem cunoaște în energiile Sale, pe măsură ce El Însuși se revelează.
Mențiuni ale Schimbării la Față se găsesc în Sfânta Scriptură: Matei 17:1-8, Marcu 9:2-9, Luca 9:28-36, și II Petru 1:16-19.
Semnificația teologică
La șase zile după ce a spus ucenicilor Săi:
“Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere” (Matei 16, 28; Marcu 9, 1),
Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferați: Petru, Iacov și Ioan; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt – muntele Taborului în Galileea – ca să se roage.
Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferința Sa la Ghetsimani și care aveau să fie martorii cei mai importanți ai Patimilor Sale, să fie pregătiți pentru această încercare prin priveliștea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai își mărturisise credința în dumnezeirea Sa; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos; și Ioan care mărturisi din experiența sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca “fiu al tunetului” teologia Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălțării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeiești.
Această înălțare era de fapt esența întregii vieți a Domnului care, fiind înveșmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învățându-ne că isihia (liniștirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
“Şi pe când se ruga, deodată, fața Sa deveni o alta, Se schimbă și sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul” (Marcu 9, 3).
Cuvântul lui Dumnezeu întrupat își arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeiești, pe care o avea în El însuși și pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului.
Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat.
Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o priveliște nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omenești – inclusiv trupul – și a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de fața lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după revelația din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fața lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieții dumnezeiești făcută accesibilă omului și care se răspândea și pe “veșmintele” Sale, adică asupra lumii din afară dar și pe lucrurile făcute de activitatea și civilizația omenească.
“El s-a schimbat la Față, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii și, din orbi cum erau, făcându-i văzători” (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Față, 12 – PG 96, 564).
Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceștia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau.
Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră prin rugăciune puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
“Precum soarele pentru cele ale simțurilor, așa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului” (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că fața Dumnezeului-Om, care este “lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele.
Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simțurilor și, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată și situată în afara timpului, aceasta era Împărăția lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi.
Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moștenirea veșnică a aleșilor în Împărăție, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale.
Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor și care a țâșnit din mormânt în ziua Învierii Sale, și care, răspândindu-se asupra sufletului și trupului celor aleși, îi va face să strălucească și pe ei “precum soarele” (cf. Matei 13:43).
“Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină” (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276).
Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroși Sfinți au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină.
Totuși lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplație, ci și harul îndumnezeitor care le permite sa “vadă” pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului :
“întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite priveliști se arătară – alături de Domnul – Moise și Ilie, doi mari profeți din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea și Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii și al celor morți (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinței iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea).
Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi și prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieșiți afară din ei înșiși, răpiți în contemplarea luminii dumnezeiești, Apostolii erau copleșiți ca de un somn și
“neștiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus: Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi: unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie“.
Întorcându-și apostolul de la aceasta dorință prea omenească, ce consta în a se mulțumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un “cort” mai bun și un lăcaș cu mult mai înalt pentru a sălășlui în el slava Sa.
Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul:
“Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultați de El“.
Acest nor era harul Duhului înfierii și, la fel ca și la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul și arăta că cele trei entități ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl “vadă” pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii și cunoștinței omenești când ea străluci mai puternic. Ieșiți în afară de tot ce este vizibil și chiar din ei înșiși, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) și “închizând ușa simțurilor lor“, ei primiră revelația Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmație și de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Față în principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiți revelației unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit.
Dar când își ridicară capetele, îl văzură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei și îi liniști.
Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morți.
Sărbătoarea Schimbării la Față este deci prin excelență aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenești și a participării trupului nostru trecător la bunurile veșnice, care sunt mai presus de fire.
Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplația slavei Sale dumnezeiești.
Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Față i-a atras în mod deosebit pe călugări, care și-au închinat întreaga viață căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor și despre contemplație.
De notat de asemenea că, după o tradiție care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înșiși Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Față.
E vorba desigur mai puțin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreținută de tradiția Bisericii între arta Icoanei și această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă.
Schimbarea la față – Rafael Sanziol (1518-1520) – Ulei pe lemn, Muzeul Vaticanului, Roma – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prăznuirea sărbătorii
În seara de dinaintea sărbătorii se ține Vecernia Mare iar a doua zi dimineața se slujește Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur, precedată, de obicei, de Utrenie.
Slujba Vecerniei cuprinde citiri din: Ieșirea 24:12-18, 33:11-23, 34:4-6, 8; I Regi 19:3-9, 11-13, 15-16. Utrenia cuprinde citiri din: Luca 9:28-36, iar Sfânta Liturghie din: II Petru 1:10-19; Matei 17:1-9.
Se crede că Schimbarea la Față a Mântuitorului a avut loc în timpul Sărbătorii Corturilor (Sucot) și astfel prăznuirea acesteia în Biserica Creștină devine împlinirea prin Noul Testament a sărbătorii Vechiul Testament.
În prezent, prăznuirea are loc în 6 august, cu patruzeci de zile înainte de Înălțarea Sfintei Cruci.
Așa cum Petru, Iacov și Ioan au văzut transfigurarea înainte de răstignire astfel încât ei să afle cine este cel care va suferi pentru ei, Biserica leagă aceste două praznice pentru a-i ajuta pe credincioși să înțeleagă misiunea Mântuitorului și faptul că suferința Lui a fost voluntară și pe deplin acceptată.
Pe vremuri, sărbătoarea Schimbării la Față se situa în Postul Mare, dar a fost considerată o sărbătoare prea veselă pentru perioada respectivă.
Sfântul Grigorie Palama, un mare propovăduitor al înțelesurilor Schimbării la Față este prăznuit în zilele noastre într-una din Duminicile Postului Mare.
Odovania praznicului se face la 13 august, când se cântă slujba completă a sărbătorii (iar slujba sfântului Maxim Mărturisitorul este mutată pe 12 august).
Schimbarea la față – Giovanni Bellini, c. 1490 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tradiții
În Grecia și România, anotimpul recoltelor începe, în mod tradițional, în ziua Schimbării la Față. Strugurii, în special, nu se mâncau înainte de 6 august. În unele parohii, primii struguri sunt aduși la biserică pentru a fi binecuvântați și împărțiți enoriașilor.
Schimbatu-Te-ai la față, în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta, pe cât li se putea; strălucească și nouă, păcătoșilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătorule de lumină, slavă Ţie.
Condac la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului
Glasul al 7-lea
În munte, Te-ai schimbat la față, Hristoase Dumnezeule, și pe cât au cuprins ucenicii Tăi slava Ta, au înțeles că, dacă Te vor vedea răstignit, să cunoască Patima cea de bunăvoie și lumii să propovăduiască, că Tu ești cu adevărat raza Tatălui.
Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci și trei al nașterii Sale și în al treilea an și cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bună voie pentru mântuirea noastră, s-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care i le-a zis Petru: Tu ești Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu…, și acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrâni, de la arhierei și de la cărturari, și să fie ucis. Și a văzut pe ucenicii Săi mâhnindu-se pentru aceea, iar mai ales pe Petru, care Îl și oprea pe El, zicându-I: Milă să-Ți fie de Tine, Doamne. Să nu-Ți fie Ție aceasta. Atunci, ridicându-le mâhnirea sufletelor lor, a făgăduit unora dintre dânșii că, după puține zile, are să le arate lor slava Sa, zicând: Sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea pe Fiul Omului întru slava Împărăției Lui.
Deci, trecând șase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei și a venit la Muntele Taborului, care este în Galileea, venind după el ucenicii și mult popor. Iar de vreme ce era obiceiul Domnului Hristos ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, deosebi de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul și pe ucenicii Săi și a luat numai pe trei din ei: pe Petru, pe Iacov și pe Ioan, și s-a suit cu dânșii în munte să se roage.
Acolo, depărtându-se puțin de cei trei ucenici la un loc înalt, se ruga; iar cei trei ucenici, fiind osteniți pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta, de lungimea rugăciunii, au adormit, precum zice evanghelistul Luca: Iar Petru și cei ce erau cu dânsul se îngreuiaseră de somn. Deci, dormind ei, Hristos S-a schimbat la față, strălucind cu slava dumnezeirii Sale și, din porunca Lui, I-au stat înainte doi proroci, Moise și Ilie, care grăiau cu Dânsul despre ieșirea Lui care avea să se săvârșească în Ierusalim. Și, deșteptându-se apostolii, au văzut slava Lui cea negrăită, fața cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe strălucind ca zăpada și doi bărbați stând și grăind cu dânsul întru slava aceea, și s-au înspăimîntat. Și îndată au cunoscut – Duhul Sfânt descoperindu-le lor –, pe bărbații aceia că erau Moise și Ilie, și au înțeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie.
Deci stăteau cu cutremur, ascultând cele ce se grăiau și îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeiești, pe care au văzut-o pe cât putea vederea ochilor trupești să îngăduie, pentru că atât le-a arătat lor Domnul, cât firea omenească să nu se lipsească de vederea ochilor și de viață. Căci este cu neputință omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte și nevăzută, precum și de demult lui Moise, care se ruga lui Dumnezeu să-i arate slava feței Sale celei dumnezeiești în vederea ochilor, Dumnezeu i-a răspuns: Nu va vedea omul fața Mea și să fie viu. Apoi, sfârșindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise și Ilie și apostolii cunoscând prin duh plecarea lor, i-a fost jale lui Petru că prorocii au să se ducă de la vederea lor.
Și dorind să se îndulcească neîncetat de acea slavă a lui Hristos și de vederea sfinților proroci, Petru a luat îndrăzneală și a zis: Doamne, bine este nouă să fim aici și să facem trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie. Aceasta grăind-o Petru, norul luminos care a pus înaintea lui Hristos pe amândoi prorocii, și iarăși, prin voia Lui cea dumnezeiască, urma să-i ia pe dânșii și să-i ducă pe fiecare la locul său, acela a umbrit pe apostoli, înconjurând vârful muntelui. Atunci apostolii mai mult s-au temut, când, apropiindu-se de Hristos, au intrat în nor, și întru acel ceas s-a auzit glas din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați! Un glas ca acesta venind de sus, de spaima aceea mare n-a mai rămas putere în apostoli, pentru că s-au temut foarte și au căzut cu fețele la pământ. Și căzând ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor și prorocii au fost duși la locurile lor; iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pământ, zicîndu-le: Sculați-vă și nu vă temeți! Și ridicându-și ochii ucenicii, nu au văzut pe nimeni decât numai pe Iisus Hristos singur.
Și pogorându-se ei din munte, Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre vedenia aceea, până ce, după primirea patimilor și a morții, va învia a treia zi din mormânt. Deci dânșii au tăcut și întru acele zile nu au spus nimănui nimic din cele ce au văzut.
Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) Duminica a 8-a după Paști
Pogorârea Sfântului Duh – foto preluat de pe basilica.ro
Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh).
Duminica a opta după Sfintele Paști este cea a Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor – numită în popor şi Duminica mare.
Aceasta este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli.
Faptele Apostolilor (2:1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viaţa Bisericii.
Faptele Sfinţilor Apostoli 2, 1-11
În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toți împreună în același loc.
Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei.
Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei.
Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.
Și erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer.
Și, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea și s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa.
Și erau uimiți toți și se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceștia care vorbesc, toți galileieni?
Și cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut?
Parți și mezi și elamiți și cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea și în Capadocia, în Pont și în Asia,
În Frigia și în Pamfilia, în Egipt și în părțile Libiei cea de lângă Cirene, și romani în treacăt, iudei și prozeliți,
Cretani și arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu!
Istoricul sărbătorii
Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creştini împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată şi în Constituţiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite.
Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ş.a. Marii predicatori din secolele IV şi V au lăsat o mulţime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfanţului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii.
Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.
Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt
Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:
„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul.
În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste flecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.
Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Şi iarăşi: «Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: «Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.
Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, că neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alţii, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulţimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părţile pământului: părţi, mezi şi elimiţi, care fuseseră robiţi puţin mai înainte, de Antioh.
Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălţare, iar nu îndată după înălţare, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă înflăcărare. Tradiţia zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul. În ce priveşte Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Să se mai ţină seamă şi de asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.
Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru haruri. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi cei adunaţi şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; după cum şi Hristos săvârşind un nou Paşte propriu, făcuse în loc de Paştile cel obişnuit, Paştile cel adevărat.
Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească.
Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.
Cincizecimea
(†) Pogorârea Sfântului Duh (Cincizecimea sau Rusaliile) – foto preluat de pe basilica.ro
Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întrucât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.
În Noul Testament, aceasta zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi ziua întemeierii Bisericii în chip văzut.
Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paşti, prăznuim Sfânta Cincizecime. Şi această sărbătoare am luat-o din cărţile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de şapte, dar şi pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, tot astfel şi noi prăznuim cincizeci de zile de la Paşti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai ştie că la evrei erau trei sărbători mari: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor. Paştile în amintirea trecerii Mării Roşii; căci cuvântul paşte înseamnă «trecere». Şi sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea şi întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.
Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferinţele lor din pustiu, cum şi de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică; că atunci ne împărtăşim şi noi cu Trupul şi Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alţii cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului şapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile, fără una. Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de şapte ori şapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.
A treia sărbătoare era Sărbătoarea Corturilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paştilor. Această sărbătoare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai şi făcut de marele meşter Veseleil. Săvârşeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la ţară, mulţumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că şi David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoştinţă), pentru aceste zile.
Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noastră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.
Se cuvine să mai ştim, că în ziua aceasta, săvârşindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Şi fiindcă Sfinţii Părinţi au socotit să despartă praznicele pentru măreţia Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, iată că şi noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.
Rusaliile
Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.
Istoria Bisericii începe la Rusalii
Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinismca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.
Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului.
Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană.
Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă.
Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.
Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.
Duhul Sfânt
Sfântul Duh Se numeşte Mângâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu graiuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor (Făcător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată înţelepciunea, viaţa, mişcarea, împărtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamurile au fost călăuzite la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vorbit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.
Imnografie
Pogorârea Sfântului Duh – foto preluat de pe basilica.ro
Tropar la Praznicul Cincizecimii
Glasul al 8-lea
Binecuvântat ești, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt și printr-înșii lumea ai vânat, Iubitorule de oameni, mărire Ție.
Condac la Praznicul Cincizecimii
Glasul al 8-lea
Când Cel Preaînalt, coborându-se, a amestecat limbile, atunci a despărțit neamurile; iar când a împărțit limbile cele de foc, atunci a chemat pe toți la o unire; și cu toți, ca într-un glas, slăvim pe Duhul cel Preasfânt.
Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 7:37-53; 8:12
În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea.
Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său.
Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.
Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul.
Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos?
N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David?
Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El.
Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El.
Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus?
Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om.
Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți?
Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei?
Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată!
A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei:
Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?
Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc.
Și s-a dus fiecare la casa lui.
Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.
Rusalii
Coborârea Sfântului Duh – manuscris din secolul XV – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Rusaliile (din latina vulgară – în napolitană se folosește “Pasca rusata” (Paștele trandafirilor) iar în aromână “Arusaľi” ), cunoscute și drept Pogorârea (coborârea) Sfântului Duh / Sfântului Spirit reprezintă o sărbătoare creștină importantă, prăznuită întotdeauna duminica, la 50 de zile după Paști.
De Rusalii este comemorată coborârea Sfântului Duh asupra ucenicilor lui Iisus din Nazaret.
Potrivit scrierilor Noului Testament (Faptele Apostolilor 2, 1-11; Ioan 7:37-53; 8:12) acest eveniment a avut loc în ziua rusaliilor evreiești (Șavuot), la 50 de zile de la învierea lui Iisus din Nazaret.
De aceea sărbătoarea creștină mai poartă denumirea de Cinzecime (în latină Pentecostes, în franceză La Pentecôte (din greaca veche – πεντηκοστὴ ἡμέρα / pentêkostề hêméra, «a cincizecea zi»), în germană Pfingsten, în maghiară Pünkösd etc.).
Semnificație
În Vechiul Testament, Rusaliile sunt, la început, o sărbătoare agricolă de bucurie a evreilor, în care se oferă pârgă din roadele pământului (Ex 23, 16; Num 28, 26; Lv 23, 16), numită și „Sărbătoarea săptămânilor” Șavuot (Ex 34, 22; Lv 23, 15). Mai târziu, ajunge o aniversare a Legământului, care fusese încheiat la 50 de zile de la ieșirea din Egipt (Ex 19, 1-16).
Și Rusaliile creștine au legătură cu Legământul, fiind o sărbătoare a încheierii lăuntrice a Noului Legământ al harului și iubirii, prin coborârea Sfântului Duh. Rusaliile reprezintă și consacrarea solemnă a Bisericii întemeiate de Iisus Hristos. Duhul Sfânt nu este dăruit numai Bisericii în ansamblu, ci și fiecărui creștin în parte, cu darurile sale (cf. Gal 5, 22).
Minunea Rusaliilor de la Ierusalim se continuă în Biserică, aducând rod în taina Sfântului Mir. De aceea, Rusaliile sunt și o sărbătoare de mulțumire pentru harul Mirului.
Pogorârea Sfântului Duh, anunţată în Vechiul Testament de profeţii mesianici, este denumită “capătul sărbătorilor”, adică evenimentul cu care se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos.
Semnificația Rusaliilor creștine mai poate cuprinde următoarele aspecte:
- revărsarea eshatologică a Duhului Sfânt (cf. Ioel 3, 1-5, citat de Petru în cuvântarea sa din Fapte 2)
- încununarea Paștelui lui Hristos, prin revărsarea Duhului asupra apostolilor
Cuvântul românesc “rusalii” derivă, probabil, indirect, din lat. Rosalia, prin termenul din gr. medie ρουσάλια și sl. rusalija[1].
“Cincizecime” este un calc după gr. πεντηκοστή, “(ziua) a cincizecea”, denumire care arată că sărbătoarea are loc la 50 de zile după Paști. Numărul cincizeci, de la cele cincizeci de zile de la Înviere, mărturisește despre deplinătatea eternă și cerească, fiind de șapte ori câte șapte plus unu.
Peste această sărbătoare s-a suprapus sărbătoarea pogorârii Sfântului Duh. Denumirea și sărbătoarea rusaliilor a fost împrumutată și de către romani. Când Imperiul Roman a devenit creștin în marea majoritate, această sărbătoare (împreună cu multe altele) au fost creștinate în sensul că au primit o semnificație creștină, suprapusă vechii sărbători, în timp semnificația și motivele inițiale fiind date uitării.
Istoricul sărbătorii
Deja Apostolul Pavel acorda importanță acestei sărbători (cf. Fapte 20, 16). Pentru comunitățile creștine care aveau vii înaintea ochilor roadele și mărturiile acestei zile de întemeiere a Bisericii, împreună cu minunile Duhului Sfânt, sărbătorirea anuală a coborârii Duhului Sfânt era de la sine înțeles.
Potrivit informațiilor din Peregrinatio Etheriae, spre sfârșitul secolului al IV-lea, la Ierusalim, sărbătoarea începea cu o celebrare nocturnă. Dimineața, prima slujbă se ținea pe Golgota, iar a doua pe Sion, locul coborârii Duhului Sfânt. După-amiaza, pe Muntele Măslinilor se ținea o celebrare în amintirea Înălțării Mântuitorului.
La Roma, Rusaliile au devenit, pe lângă Paști, a doua sărbătoare rezervată botezurilor. De aceea, vigilia și săptămâna Rusaliilor au fost rânduite asemănător vigiliei și săptămânii Paștelui. Deja în vremea Papei Leon cel Mare (440-461), în săptămâna după Rusalii urmau trei zile de post din ciclul Quattuor tempora. În secolul al XI-lea, s-a introdus, în Biserica Romei, octava Rusaliilor; în 1969, prin revizuirea anului liturgic, s-a înlăturat octava, pentru a se reveni la structura în care Rusaliile încheie ciclul pascal.
Varia
O descriere occidentală a Cincizecimii, pictată de Jean II Restout, 1732 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Întemeierea Bisericii Creștine
„Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce prea înțelepți pe pescari ai arătat, trimițându-le lor Duhul Sfânt; și printr-înșii lumea ai vânat, iubitorule de oameni, mărire Ție!”. Așa glăsuiește troparul acestui mare praznic al Bisericii Ortodoxe. Conform Bisericii Ortodoxe, acest important eveniment al rusaliilor reprezintă ziua de naștere a Bisericii creștine, întrucât în această zi a luat ființă în chip văzut această instituție divino-umană, întemeiată în chip nevăzut, odată cu jertfa Mântuitorului pe cruce.
La Ierusalim, în cea de-a cinzecea zi de la Învierea Lui Hristos, când Duhul Sfânt a venit în lume şi S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, s-a întemeiat Biserica lui Hristos.
Venirea pe pământ a celei de a treia persoane a Preasfintei Treimi a făcut-o cunoscută însuşi Mântuitorul Iisus Hristos în seara Cinei de Taină: “Eu vă spun adevărul. Vă este de folos ca să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, îl voi trimite la voi“. (Ioan 16, 7)
Despre puterea Sfântului Duh, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: “Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa şi focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deşi el înainte era mai moale decât lutul, aşa că păcatul nu mai poate vătăma sufletul cel acum întărit“.
Iar omul, care cu puţin mai înainte era pătat cu întunecimea păcatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat şi mai strălucit decât soarele.
Aceasta învaţă Sfântul Apostol Pavel, când scrie: “Nu vă înşelaţi, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni” (I Corint. VI, 9, 10), arată marele teolog şi Părinte al Bisericii Ioan Gură de Aur.
Duhul Sfânt S-a pogorât peste Sfinţii Apostoli, duminică dimineaţa, în ziua Cincizecimii, în chip de limbi de foc, nu în chip de porumbel ca la Botezul Domnului, spune arhimandritul Ilie Cleopa.
Apostolii au grăit în limbile neamurilor
Duminica de astăzi mai este numită și „Duminica Cincizecimii”, întrucât pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli, în Ierusalim, a avut loc în cea de-a cincizecea zi de la Înviere. Sfântul Evanghelist Luca, în „Faptele Apostolilor” (cap. 2), istorisește momentul în care Duhul Sfânt, sub chipul unor limbi de foc, a umplut de darurile sale pe Apostoli, pentru început aceștia căpătând marea putere de a grăi în limbi străine, necunoscute de ei până atunci. Spre mirarea multor oameni aflați în Ierusalim, cei doisprezece au început să facă cunoscută învățătura Mântuitorului către neamuri, în diferite limbi, deși acești ucenici erau știuți de mulți dintre cei prezenți ca fiind evrei simpli, în nici un caz preocupați de învățarea limbilor străine.
Ziua Pogorârii Duhului Sfânt
Imagine medievală occidentală a Cincizecimii de la deliciul Hortus de Herrad din Landsberg (secolul al XII-lea) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La cincizeci de zile după Învierea Domnului, la sărbătoarea evreiască numită Cincizecimea (cincizeci de zile de la sărbătoarea Ieșirii), în timp ce Apostolii și alți ucenici ai Domnului Iisus Hristos erau adunați împreună în rugăciune în “foișorul cel de sus“, Duhul Sfânt a coborât peste ei sub forma unor „limbi de foc despicate” făcând zgomotul unui vânt puternic și ei au început să vorbească în limbi pe care nu le cunoșteau.
În acea vreme, în Ierusalim erau mulți pelerini din diaspora evreiască veniți la sărbătoare care au fost foarte uimiți să îi audă pe acești pescari neinstruiți rostind rugăciuni către Domnul în limbile țărilor lor de departe. Acest eveniment este descris detaliat în Faptele Apostolilor, capitolul 2.
“Când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi (…) Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?” (Fapte 2, 1-13).
În Ierusalim se aflau atunci iudei din toate părţile pământului, care trăiau între neamuri: Parţi, mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei, romani, aflaţi în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi. Toţi aceşti oameni care vorbeau limba locului din care veneau îi auzeau şi îi înţelegeau pe Sfinţii Apostoli despre faptele minunate ale lui Dumnezeu în limba fiecărui asculător.
Chiar în acel ceas Sfântul Apostol Petru a rostit prima sa predică în faţa mulţimii, mărturisind că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care a venit pe pământ pentru mântuirea oamenilor. Auzind ei cuvântul lui, au întrebat ce să facă, iar Apostolul Petru le-a răspuns: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2, 37-38).
La cuvântul Apostolului Petru au crezut în Hristos şi s-au botezat în ziua aceea ca la trei mii de oameni.
Începerea propovăduirii
Trimiterea Duhului Sfânt peste ucenicii săi o vestise mai demult Mântuitorul: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăța toate și vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14.26). Într-adevăr, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, aceștia au devenit „preaînțelepți”, fiind umpluți „de lumina, râvna și toate harurile dumnezeiești” – așa cum prea frumos exprima Patriarhul Justinian.
Abia după acest moment, ucenicii Domnului au ieșit în toată lumea, săvârșind minuni, întorcând pe păgâni de la închinarea idolilor, aducând, de la oameni simpli la împărați, pe mulți la dreapta credință. Începutul are loc chiar în această zi a Pogorârii Duhului Sfânt când, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, „ca la trei mii de suflete” au crezut în Hristos, alcătuind prima comunitate a celor care credeau în Hristos.
Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi (dogma despre Treimea dumnezeirii este fundamentală şi are implicaţii asupra întregii învăţături creştine), care a fost dăruit comunităţii apostolice primare, a înzestrat Biserica cu tot ceea ce era necesar organismului creştin: propovăduirea Evangheliei, Sfintele Tainele, harismele, diaconia.
Existenţa istorică şi orice acţiune sacramentală a Bisericii depind acum de invocarea Duhului Sfânt.
După ce Sfinţii Apostoli au primit Duhul Sfânt, trăgând sorţi, s-au dus în toate părţile pământului să vestească Evanghelia mântuirii şi credinţa în Iisus Hristos, începând de la Ierusalim.
Iar prin Sfinţii Apostoli, Duhul Sfânt a fost transmis în lume tuturor celor ce cred în Hristos, prin Sfintele Taine ce se săvârşesc în Biserică de către preoţi şi episcopi.
Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt
Biserica Ortodoxă vede Pogorârea Duhului Sfânt ca împlinirea misiunii de propovăduire a Mântuitorului Iisus Hristos și începutul erei mesianice a Împărăției lui Dumnezeu, prezentă în mod mistic în Biserică. În mod tradițional este considerată începutul Bisericii, una Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Pe lângă prăznuirea venirii Duhului Sfânt, se sărbătorește în această zi și revelarea Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cântările bisericești slăvesc ultimul act al auto-revelării lui Dumnezeu către lumea creației Sale.
Pentru creștinii ortodocși, sărbătoarea Rusaliilor nu este doar o amintire a unui eveniment istoric. Ea este o sărbătoare a apartenenței credincioșilor la Biserică. Ei au trăit Pogorârea Duhului Sfânt și au primit „pecetea darului Sfântului Duh” prin taina ungerii cu Sfântul Mir.
Prăznuirea acestei sărbători
La sărbătoarea Rusaliilor, icoana Sfintei Treimi, cele trei figuri angelice care i-au apărut lui Avraam, este plasată în centrul bisericilor pentru a fi cinstită de credincioși.
Această icoană este uneori însoțită de icoana tradițională a Rusaliilor.
Bisericile sunt decorate cu flori și frunze verzi care simbolizează că respirația divină a lui Dumnezeu înnoiește toată creația.
De asemenea sunt folosite veșminte și acoperăminte verzi.
“Icoana Sfintei Treimi*” de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În multe parohii, prăznuirea începe în seara de dinaintea sărbătorii cu Vecernia Mare.
Utrenia se ține în dimineața sărbătorii, dar nu peste tot, înainte de Sfânta Liturghie.
În ziua de Rusalii se ține Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, dar cu imnuri speciale care înlocuiesc tradiționalele antifoane.
Pentru prima dată după Sfintele Paști se cântă imnurile Împărate Ceresc și Am văzut Lumina cea Adevărată, astfel fiind chemat Duhul Sfânt să vină și să rămână (să se sălășluiască) în noi și astfel să fie mărturisit că am primit Duhul cel Ceresc.
Vecernia Mare din seara de Rusalii (Duminica) conține trei rugăciuni lungi la care credincioșii îngenunchează pentru prima dată de la Sfintele Paști.
În multe parohii, această slujbă se ține imediat după Liturghie.
Sărbătoare legală în România
Începând cu anul 2008, prima și a doua zi de Rusalii au fost declarate zile libere. (cf. Legea nr. 202/2008 – MO 728 din 28.10.2008)
Tradiții
Sub numele de Rusalii se desfăşoară simultan: două sărbători creştine (Pogorârea Duhului Sfânt şi Sfânta Treime), un complex de rituri dedicate zânelor (supravieţuiri palide ale unui cult vechi) şi un episod important din cultul morţilor (Moşii de Rusalii).
Rusaliile sunt şi ele o sărbătoare a cărei dată se socoteşte după Paşti.
Cad în fiecare an la 50 zile după Paşte şi la zece zile după Înălţare. Sărbătoarea durează trei zile.
Prima dintre coincidenţe cu sărbătoarea religioasă numită Pogorârea Duhului Sfânt.
În calendarul ortodox, de la această zi, care poartă şi numele de Duminica Mare, se numără celelalte duminici.
În calendar scrie: prima duminică după Rusalii, a doua, a treia…. Atenţie, anul se sfârşeşte şi în cel care urmează găsim a nu ştiu câta duminică după Rusalii. Care Rusalii? Cele din anul precedent.
A doua zi de Rusalii coincide cu sărbătorirea Sfintei Treimi. Cu Marţea Rusaliilor, sărbătoarea se încheie.
În sat, casa fiecărui creştin ascunde un ierbar. El se compune din plante de leac şi din sedimentele vegetale ale sărbătorilor.
Găseşti la icoană salcie de la Florii, flori de la Sânziene, busuioc…
Rusaliile sporesc cu frunze de nuc. Le aduc oamenii de la biserică.
Sunt locuri unde femeile spală de Rusalii picioarele trecătorilor. Se aşază la răspântii cu săpun, ştergare şi vase mari cu apă în care pun frunze de nuc.
Lunea Rusaliilor este zi nelucrătoare în România, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Islanda, Luxemburg, Țările de Jos, în unele cantoane din Elveția, Madagascar, Norvegia, Senegal, Ungaria, Togo. În Suedia nu mai este zi nelucrătoare din 2006, an în care la 6 iunie (sărbătoare națională suedeză) a devenit zi nelucrătoare.
Nu este zi nelucrătoare în țări cu tradiție catolică: Italia, Brazilia, Irlanda, Spania, Canada, Portugalia, Polonia, Camerun și nici în Bulgaria și Rusia, țări cu tradiție ortodoxă.
După Pogorârea Duhului Sfânt
În Biserica Ortodoxă, luni după Pogorârea Duhului Sfânt este Sărbătoarea Sfintei Treimi sau Lunea Duhului Sfânt, iar în prima duminică de după Rusalii este Sărbătoarea Tuturor Sfinților.
Cu toate că începutul anului bisericesc este la 1 septembrie, centrul liturgic al ciclului anual al cultului ortodox este sărbătoarea Sfintelor Paști, precedată de Postul Mare și perioada pregătitoare a postului, urmată de cincizeci de zile de sărbătoare pascală până la sărbătoarea Rusaliilor. Până la începutul următorului Post Mare, duminicile și săptămânile sunt numărate de la Pogorârea Duhului Sfânt. Citirile liturgice și cântările se bazează pe „săptămâni după Rusalii”, așa cum sunt scrise în Octoih, Apostol și în Evangheliar.
* Icoana Pogorârii Duhului Sfânt
Pogorârea Duhului Sfânt – foto preluat de pe doxologia.ro
Icoana Pogorârii Duhului Sfânt prezintă coborârea Duhului Sfânt peste Biserică.
De obicei, este aşezată în centrul bisericilor pentru cinstire, în duminica Rusaliilor.
Compoziţia
Această icoană îi arată pe Apostoli şezând pe scaune, ca pe Muntele Sion, simbolizând astfel prima comunitate a Bisericii, începutul Bisericii Creştine.
Ei formează un semicerc care exprimă unitatea Bisericii, Trupul Mistic al Mântuitorului Iisus Hristos.
Icoana nu este imaginea unui eveniment istoric, ea simbolizând importanţa acestui eveniment pentru toate timpurile.
La fel ca în multe alte icoane, Apostolii sunt prezentaţi în perspectivă inversă, figurile fiind din ce în ce mai mari cu cât sunt mai în spate.
De asemenea, în fundal este desenată clădirea în care ei se află, “încăperea de sus” (foişorul sau tricliniul în care Apostolii se adunaseră).
Teologie
Duhul Sfânt
În partea superioară a icoanei este desenat un alt semicerc din care ies raze.
Razele indică spre Apostoli iar “limbi de foc” coboară deasupra fiecăruia, acestea simbolizând Pogorârea Duhului Sfânt.
Iisus Hristos
În mijlocul grupului de Apostoli, este un loc neocupat. Acest loc este al Mântuitorului, capul invizibil al Bisericii.
Unele icoane străvechi au în centru un altar, tronul slavei eterne a Mântuitorului, care simbolizează prezenţa Sa invizibilă.
În mod categoric, nimeni altcineva nu poate fi pictat aici.
Apostolii
Apostolii stau aşezaţi, spre deosebire de Icoana Înălţării unde ei sunt arătaţi în confuzie.
Acesta reprezintă darul Duhului Sfânt, viaţa interioară, a Duhului, darul Lui către Biserică.
Grupul celor Doisprezece Apostoli simbolizează Biserica, nu numai pe cei menţionaţi în cartea Faptele Apostolilor ca fiind împreună cu Apostolii în ziua Pogorârii Duhului Sfânt.
De asemenea, în icoană este reprezentat şi Apostolul Pavel, care ulterior va deveni Apostol al Bisericii şi un mare propovăduitor.
La momentul Pogorârii Duhului Sfânt, Apostolul Pavel încă era Saul prigonitorul.
Cei patru Evanghelişti, Matei, Marcu, Luca şi Ioan sunt pictaţi cu cărţi în mână, cu toate că încă nu îşi scriseseră lucrările.
Alţi Apostoli sunt desenaţi cu suluri de pergamente în mână, semnificând autoritatea învăţăturilor date lor de Mântuitorul Iisus Hristos.
Prezenţa Sfântului Pavel şi a celor patru Evanghelişti aminteşte de mulţimea ucenicilor care au fost de faţă la Pogorârea Duhului Sfânt.
Cosmosul (lumea)
În alt semicerc, din partea de jos a icoanei, este reprezentată figura simbolică a unui rege.
El este într-un loc întunecat, care reprezintă lumea aceasta învăluită în păcat. Această persoană singură simbolizează lumea întreagă, care înainte de Pogorârea Duhului a fost fără lumina credinţei.
El este înclinat în faţă pentru a simboliza bătrâneţea care este consecinţa păcatului lui Adam.
Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica aduce lumină lumii întregi prin învăţăturile sale.
Uneori, această figură este arătată ieşind în lumină, purtând cu amândouă mâinile o legătură (năframă) cu mai multe pergamente (suluri) care sunt învăţăturile Apostolilor, prin care lumea avea să fie luminată (Dionisie din Furna stabileşte, p. 119, că numărul pergamentelor din năframă este de doisprezece, după numărul Apostolilor, iar în capătul fiecărui sul de pergament se pictează o coroană).
Maica Domnului
Unele reprezentări ale Cincizecimii o includ şi pe Maica Domnului.
Interpreţii icoanei Cincizecimii nu sunt de acord asupra validităţii prezenţei Ei în această icoană, întrucât, pe de o parte, Biserica este reprezentată aici de Sfinţii Apostoli, iar pe de altă parte există indicii că Ea ar fi fost totuşi prezentă acolo.
Totuşi, ea a fost o vreme inclusă în canonul iconografic al icoanei Cincizecimii, mai ales în Rusia şi Albania.
Monahia Iuliania Socolova consideră că această reprezentare a Maicii Domnului apare în apus, în preajma secolului al X-lea, fiind apoi preluată, târziu (aproximativ sec. XVII) şi în iconografia greacă şi rusă.
Dionisie din Furna, în Erminia sa de secol XVIII, nu o menţiona
Intrarea Domnului în Ierusalim. Duminica a 6-a din Post (a Floriilor)
Intrarea Domnului în Ierusalim, cunoscută și sub numele de Duminica Floriilor sau Duminica Stâlpărilor este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, care este celebrat în Duminica dinaintea Paștilor.
Cu câteva zile înainte de răstignirea Sa, Domnul Iisus Hristos a fost primit de mulțimile care Îl slăveau și Îl cinsteau, la intrarea Sa în Ierusalim, călare pe un mânz de asină (măgăruș), ca pe Mesia și Împăratul lui Israel.
Mulțimile, în semn de bucurie, aruncau înaintea Lui frunze de finic (curmal), simbolul biruinței, și chiar și copiii Îi strigau cuvinte de laudă.
Intrarea Domnului în Ierusalim, împreună cu Sâmbăta lui Lazăr, de care este indisolubil legată, inclusiv liturgic, fac trecerea de la perioada Postului mare – care ia sfârșit în seara de vineri care precedă Sâmbăta lui Lazăr – la Săptămâna Mare, a Patimilor și a Învierii Mântuitorului.
Citirile din scriptură la Duminica Floriilor (Evanghelia și Apostolul) sunt următoarele:
- la Utrenie: Matei 21,1-11;
- la Liturghie: Filipeni 4,4-9, Ioan 12, 1-18.
Ele cuprind intrarea Domnului în Ierusalim, călare pe mânzul asinei, precum și ungerea Lui în Betania de către Maria, sora lui Lazăr cel înviat din morți.
Tradiții
Ortodocșii sărbătoresc această zi ca pe una de bucurie, dar cu înțelegerea faptului că zilele ce urmează sunt unele ale tristeții.
Ortodocșii din țările care locuiesc în zone unde nu cresc palmieri sau curmali, precum românii sau rușii folosesc, în locul acestora, ramuri de salcie la această sărbătoare.
Creștinii aduc la biserică aceste ramuri (numite, cu un nume mai vechi, și stâlpări, de unde denumirea de Duminica Stâlpărilor) de salcie, de finic sau de palmier care amintesc de cele cu care a fost întâmpinat Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim.
La sfârșitul Sfintei Liturghii, preotul rostește asupra lor o rugăciune de binecuvântare, apoi le stropește cu agheasmă, sfințindu-le, apoi le distribuie credincioșilor, care împodobesc cu ele icoanele, păstrându-le cu grijă.
În unele Biserici este obiceiul ca, după Liturghie, să se distribuie cruci mici făcute din frunze de palmier, care sunt mai apoi puse la icoană.
În seara din ajunul praznicului, în unele locuri se organizează un pelerinaj sau o procesiune, care pornește întotdeauna de la o biserică și se sfârșește la o (altă) biserică.
Se face astfel amintirea ieșirii oamenilor în întâmpinarea Domnului, pe drumul Său spre Ierusalim, iar pelerinajul în sine are și rolul binecuvântării locului (orașului) respectiv.
Datorită faptului că Intrarea Domnului în Ierusalim este o sărbătoare a bucuriei, Biserica a modificat rânduiala postului, astfel că în această zi este dezlegare la pește și icre.
Floriile
Numele popular de Florii păstrat pentru praznicul Intrării Domnului în Ierusalim provine de la numele sărbătorii antice romane (păgâne) a primăverii, Floralia, care se desfășura în antichitate cam în perioada în care astăzi se sărbătorește Intrarea Domnului în Ierusalim.
Calendarul liturgic creștin l-a înlocuit pe cel păgân, inclusiv în memoria oamenilor.
Dar, întrucât la începuturile instituirii creștinismului în Imperiul Roman acestea erau încă o realitate sau cel puțin o amintire recentă, suprapunerea calendaristică a fost astfel gândită încât sărbătorile păgâne să fie cu totul înlocuite cu cele creștine, uneori acestora suprapunându-li-se temporal celebrările creștine.
În limba română, memoria populară a păstrat însă pentru praznicul creștin numele sărbătorii antice.
Isus intră în Ierusalim și mulțimile îl primesc, de Pietro Lorenzetti, 1320 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Troparul Intrării Domnului în Ierusalim (glasul 1):
Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredințând-o, pe Lazăr din morți l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta și noi, ca pruncii, semnele biruinței purtând, Ție, Biruitorului morții, strigăm: Osana Celui dintru înălțime! Bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului.
Tropar (glasul al 4-lea)
Îngropându-ne împreună cu Tine prin Botez, Hristoase, Dumnezeul nostru, vieții celei fără de moarte ne-am învrednicit cu învierea Ta și, cântând, strigăm: Osana Celui dintru înălțime, binecuvântat ești, Cel ce vii întru numele Domnului!
Ipacoi (glasul al 6-lea)
Cu stâlpări lăudându-L mai înainte, cu lemne mai pe urmă au prins pe Hristos Dumnezeu nemulțumitorii iudei; iar noi, cu credință neschimbată pururea lăudându-L, ca pe un făcător de bine, totdeauna strigăm către dânsul: Binecuvântat ești, Cel ce ai venit să chemi pe Adam!
Condac (glasul al 6-lea)
Pe scaun, în cer, și pe mânz, pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule,
laudă de la îngeri ai primit
și cântare de la pruncii cei ce strigau Ție:
Binecuvântat ești, Cel ce vii să chemi pe Adam!
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 112) arată că Intrarea Domnului în Ierusalim trebuie zugrăvită astfel:
Se pictează zidurile unei cetăți (Ierusalimul), iar în afara lor un deal. Hristos e zugrăvit stând pe un mânz de asin, binecuvântând. În spatele Său sunt pictați Sfinții Apostoli.
În fața Lui, pe deal, este pictat un copac, din care copiii taie ramuri de finic (i.e. curmal) cu topoarele și le aruncă pe jos. Tot în acel copac e pictat un copil care încearcă să se urce ca să-L vadă pe Hristos.
Mai jos de Domnul, care vine călare de mânz, mai mulți copii Îl întâmpină: unii țin în mâini ramuri de finic, alții își aștern pe jos veșmintele în calea mânzului, alții se trântesc ei înșiși pe jos. Mai sunt pictați câțiva copii care își scot ghimpii și mărăcinii din tălpi.
Chiar în afara porții cetății Ierusalimului, sunt pictați mai mulți bărbați și femei, tot cu ramuri în mâini, și unii și cu copii în brațe sau purtați pe umeri; iar de pe ziduri și de pe la ferestrele cetății se văd alți oameni care Îl privesc pe Hristos.
Intrarea în Ierusalim, de Giotto, secolul al XIV-lea – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Intrarea Domnului în Ierusalim – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul 12, 1-18
Înainte de Paști cu șase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morți.
Și I-au făcut acolo cină și Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau cu El la masă.
Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului.
Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis:
Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari și să-i fi dat săracilor?
Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur și, având punga, lua din ce se punea în ea.
A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat.
Că pe săraci totdeauna îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți totdeauna.
Deci mulțime mare de iudei au aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă și pe Lazăr, pe care-l înviase din morți.
Și s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare,
Căci, din pricina lui, mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus.
A doua zi, mulțimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim,
A luat ramuri de finic și a ieșit întru întâmpinarea Lui și striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!
Și Iisus, găsind un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris:
«Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine șezând pe mânzul asinei».
Acestea nu le-au înțeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise despre El și că acestea I le-au făcut Lui.
Așadar, dădea mărturie mulțimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți.
De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.
“Intrarea finală a lui Isus în Ierusalim”, de Jean-Léon Gérôme, 1897 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sfânta Evanghelie după Matei, Capitolul 21, 1-13
Iar când s-au apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici,
Zicându-le: Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi îndată veţi găsi o asină legată şi un mânz cu ea; dezlegaţi-o şi aduceţi-o la Mine.
Şi dacă vă va zice cineva ceva, veţi spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată.
Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice:
“Spuneţi fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”.
Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus,
Au adus asina şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a şezut peste ele.
Şi cei mai mulţi din mulţime îşi aşterneau hainele pe cale, iar alţii tăiau ramuri din copaci şi le aşterneau pe cale,
Iar mulţimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!
Şi intrând El în Ierusalim, toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este Acesta?
Iar mulţimile răspundeau: Acesta este Iisus, proorocul din Nazaretul Galileii.
Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei.
Şi a zis lor: Scris este: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!”
Alungarea schimbătorilor de bani din templu (Carl Heinrich Bloch) – foto preluat de pe en.m.wikipedia.org
În vremea aceea a venit Iisus din Galileea la Iordan, către Ioan, ca să fie botezat de el.
Ioan însă Îl oprea, zicând: Eu am trebuiță să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?
Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat.
Iar după ce S-a botezat Iisus, în clipa când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se ca un porumbel şi venind peste El.
Şi iată, un glas din ceruri care a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit.
Epifania (gr. Ἡ Ἐπιφάνεια — Epifaneia = arătarea) sau Teofania sau Botezul Domnului (gr. Τὰ Ἐπιφάνεια, τὰ ἅγια θεοφάνεια τοῦ κυρίον — Ta Epifaneia, Ta agia Teofaneia tou Kiriou = Epifania, Sfânta Arătare a Domnului; slv. Bogoiavlenie Gospodnia = Arătarea Domnului) este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 6 ianuarie.
Este praznicul care dezvăluie Sfânta Treime lumii, prin Botezul Domnului (Matei 3,13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3,21-22).
Este cunoscut în popor și cu numele de Bobotează.
Fiindcă Botezul era numit în grecește și φωτισμός (gr. fotismos = luminare), Botezul Domnului s-a numit și sărbătoarea luminilor (lat. dies luminum), cum s-a păstrat și în cărțile de slujbă ortodoxe.
Russian icon of the Theophany (Kirillo-Belozersky Monastery, 1497) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Botezul lui Hristos
În această zi se prăznuiește botezarea Domnului Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în râul Iordan și începutul propovăduirii timpurii a lui Hristos.
Praznicul Epifaniei marchează sfârșitul sărbătoririi Crăciunului, care începe de la 25 decembrie și se încheie pe 6 ianuarie.
În cadrul slujbei acestei sărbători, în această zi se face slujba de sfințire a Aghiasmei Mari, care este folosită de preoți pentru a binecuvânta casele credincioșilor.
Sărbătoarea se numește a Teofaniei deoarece la botezul lui Hristos Sfânta Treime a apărut lumii pentru prima data – glasul Tatălui se face auzit din ceruri, Fiul este întrupat și stă în râul Iordan, iar Sfântul Duh se pogoară asupra Lui în chip de porumbel.
Epifania
Această sărbătoare mai este uneori numită și Epifania.
Unii consideră că acest nume ar fi preluat din vocabularul catolic, făcând referire mai degrabă la sărbătoarea catolică din aceeași zi care comemorează venirea magilor la Pruncul Iisus.
Totuși, termenul de „Epifanie” apare și în cadrul slujbelor ortodoxe.
Inițial exista un singur praznic creștin la care se sărbătorea arătarea lui Dumnezeu lumii, în forma umană a lui Iisus din Nazaret.
Fără îndoială că această sărbătoare, la fel ca și Paștile și Cincizecimea, a fost înțeleasă ca o împlinire a unei sărbători evreiești precedente, în acest caz Sărbătoarea Luminilor.
Botezul Lui Hristos - pictura de Andrea del Verrocchio si Leonardo da Vinci – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sărbătorirea
Slujba Botezului Domnului este organizată în același fel cu aceea a Nașterii.
Istoric vorbind, slujba Crăciunului a fost stabilită mai târziu.
Se citesc Ceasurile și se face Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare; în ajunul sărbătorii se face slujba Vecerniei.
Privegherea este alcătuită din Miezonoptică și Utrenie.
Liturghia începe cu psalmi de slavă și laudă, în locul celor trei Antifoane obișnuite.
Versetul botezului de la Galateni 3,27 înlocuiește din nou Trisaghionul.
Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat Aliluia!
Evanghelia citită la toate aceste slujbe vorbește despre Botezul Domnului în râul Iordan.
Apostolul care se citește la Sfânta Liturghie vorbește despre consecințele arătării Domnului ca Epifanie.
Deoarece principalul eveniment al sărbătorii este sfințirea mare a apei, ea urmează Sfintei Liturghii a ajunului și Sfintei Liturghii din ziua praznicului.
Totuși, în cele mai multe parohii, aceasta se face doar atunci când sunt prezenți cea mai mare parte a credincioșilor.
Sfințirea atestă faptul că omenirea și întreaga Creație au fost făcute pentru a se umple de prezența sfințitoare a lui Dumnezeu.
Ajunul praznicului este zi de ajunare, chiar post negru, în orice zi ar cădea.
Cuvânt la Botezul Domnului
Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, viețuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-și înaintea oamenilor puterea și înțelepciunea dumnezeirii Sale, până la vârsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rânduiala de dascăl sau de preot.
Pentru aceasta nici Domnul Hristos, până la acești ani, nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu și Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile până ce s-a împlinit numărul anilor Lui.
El viețuia în Nazaret, cu Preacurata Sa Maică și cu Iosif, părutul Său tată, care era lucrător de lemn și cu care lucra împreună.
După moartea lui Iosif, singur Domnul făcea acel lucru de mână, câștigând prin osteneală, hrana pentru El și pentru prea iubita Sa maică, ca să ne învețe pe noi a nu ne lenevi și nici a mânca pâinea în zadar.
Apoi, împlinindu-se cei 30 de ani și venind vremea dumnezeieștii Lui arătări – precum zice Evanghelia –, ca să se arate lui Israel: A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimițându-l pe el ca să boteze cu apă.
Deci, i-a pus un semn încredințat după care putea să cunoască pe Mesia, Cel care a venit în lume, precum singur Botezătorul întru a sa bună vestire spune, zicând:
Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorându-se și rămânând peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfânt.
Deci, ascultând Ioan cuvântul lui Dumnezeu, a venit în părțile Iordanului, propovăduind botezul pocăinței, întru iertarea păcatelor.
Pentru că el era acela de care mai înainte a zis Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui.
Deci, veneau la dânsul toată latura Iudeei și a Ierusalimului, și se botezau toți de la dânsul, în râul Iordanului, mărturisindu-și păcatele.
Atunci a venit și Iisus din Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan.
El a venit într-acea vreme, după ce Ioan spusese mai înainte poporului despre El, zicând:
Vine în urma mea Cel mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg curelele încălțămintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfânt.
După aceste cuvinte, a venit Iisus ca să Se boteze, cu toate că nu-I trebuia aceasta, ca unul Care era preacurat, fiind născut din Preacurata și Preasfânta Fecioară, El însuși fiind izvorul a toată curăția și sfințenia.
Însă Cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea a venit la râu ca să le spele pe ele cu Botezul.
A venit la ape ca să sfințească firea lor; a venit să Se boteze ca să ne pregătească nouă baia sfântului Botez.
A venit la Ioan, pentru ca acesta să fie pentru dânsul martor nemincinos, văzând pe Duhul Sfânt pogorându-Se peste Cel pe Care-L boteza și auzind glasul Tatălui de sus.
Iar Ioan se sfia de El, zicând:
Eu am trebuință să mă botez de Tine și Tu vii la mine.
Căci Ioan cu duhul L-a cunoscut pe El; pentru că mai înainte cu 30 de ani a săltat de bucurie în pântecele maicii sale; deci, avea trebuință de botezul Lui, ca cel ce era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc.
Iar Domnul a zis:
Lasă acum, că așa se cade a împlini toată dreptatea.
Prin dreptate înțelege aici Sfântul Ioan Gură de Aur poruncile lui Dumnezeu; ca și cum ar fi zis:
„De vreme ce toate câte le poruncește legea le-am săvârșit și singură aceasta a rămas, adică să Mă botez; deci, Mi Se cade să o săvârșesc și pe aceasta”.
Iar botezul lui Ioan era porunca lui Dumnezeu, precum el zice:
Cel ce m-a trimis ca să botez cu apă, Acela mi-a zis.
Deci, cine l-a trimis?
Arătat este că a fost însuși Dumnezeu, cum zice însăși Scriptura:
„A fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan”.
Deci, Iisus, fiind în vârstă de 30 de ani, S-a botezat pentru că omul de la această vârstă se pleacă cu înlesnire către tot păcatul.
Așa grăiau Ioan Gură de Aur și Teofilact, cum că cea dintâi vârstă a copilăriei are multă neștiință și zburdălnicie, a doua vârstă, a tinereților, se aprinde de poftă trupească, iar vârsta de 30 de ani, a bărbatului desăvârșit, este a iubirii de aur, a măririi deșarte, a iuțimii, a mâniei și a tuturor păcatelor.
Pentru aceasta Hristos Domnul a așteptat botezul până la această vârstă, ca să împlinească legea cu toate vârstele, să sfințească firea noastră și să ne dea putere, ca să biruim patimile și să ne ferim de păcatele cele de moarte.
Iar după Botezul Său, Domnul a ieșit îndată din apă, adică n-a zăbovit; căci se povestește că Sfântul Ioan Botezătorul, pe fiecare om care se boteza de dânsul, îl afunda până la cap și-l ținea astfel până ce-și mărturisea toate păcatele sale și numai după aceea îi afunda și capul și îl lăsa să iasă din apă; pentru aceasta, zice Evanghelia, că a ieșit îndată din apă.
Și ieșind Domnul din râu, I s-au deschis cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât spre Domnul, Cel ce S-a botezat, arătându-Se în chip de porumbel.
Precum în zilele lui Noe, porumbița a vestit micșorarea apelor, tot asemenea și încetarea înecării păcatului a însemnat-o porumbelul.
Iar Duhul Sfânt s-a arătat în chip de porumbel, pentru că acea pasăre este curată, blândă, iubitoare de oameni, fără de răutate și nu stă în locuri necurate.
Tot asemenea și Duhul Sfânt este izvorul curăției, noianul iubirii de oameni, învățătorul blândeții, rânduitorul binelui și fuge de la cel care șe tăvălește în tina cea necurată a păcatului, fără de pocăință.
Și pogorându-Se Duhul Sfânt ca un porumbel spre Domnul nostru Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicând:
Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit.
Aceluia deci, se cuvine mărirea și stăpânirea, în vecii vecilor. Amin.
Botezul Lui Isus Hristos, pictura de Piero della Francesca, c. 1448–50 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar, Glasul 1:
În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te, și Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție!
Condac, Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi lumii și lumina Ta, Doamne, s-a însemnat peste noi, care cu cunoștință Te lăudăm. Venit-ai și Te-ai arătat, Lumina cea neapropiată.
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Iosif Berman | Sfințirea apei la Bobotează (B-6370) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Conform unei vechi tradiții, în ziua Bobotezei, după Sfânta Liturghie, episcopul sau preotul (în sate) face slujba de sfințire a apei pe malul celui mai mare râu sau fluviu din acel loc.
După sfințirea apei, episcopul sau preotul aruncă în apa râului o cruce mare (în secolele trecute aceasta era uneori dintr-un metal prețios).
Un număr de bărbați mai destoinici pornesc apoi să recupereze crucea, căutând-o în apele înghețate.
Primul care o găsește primește binecuvântarea preotului sau a episcopului.
În vechime, cel care găsea primul crucea și o aducea la mal primea și daruri de la domnitorul țării și era ținut la mare cinste de către ceilalți.
Adormirea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită pe 15 august.
Această sărbătoare comemorează adormirea și proslăvirea prin ridicarea cu trupul la cer a Maicii Mântuitorului.
Sărbătoarea mărturisește că Maica Domnului „a fost luată” de Dumnezeu în împărăția cerească a lui Hristos, în deplinătatea vieții ei sufletești și trupești.
Tiziano Vecellio: Înălţarea la cer a Fecioarei, 1516-1518 – Biserica Santa Maria Gloriosa dei Frari, Veneţia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Despre sărbătoare
Sărbătoarea ortodoxă a Adormirii Maicii Domnului este foarte apropiată de ceea ce romano-catolicii numesc Ridicarea la cer a Fericitei Fecioare Maria.
În conformitate cu Sfânta Tradiție, Maica Domnului a murit ca orice ființă omenească, „adormind”, așa cum indică și numele sărbătorii.
Ea a murit așa cum mor toți oamenii, nu în mod „voluntar” ca Fiul ei, ci prin necesitatea naturii ei umane muritoare care este indisolubil legată de stricăciunea acestei lumi.
Apostolii au fost aduși în mod miraculos la acest eveniment și au fost cu toții prezenți, cu excepția Sfântului Apostol Toma, atunci când Maica Domnului a trecut din această viață.
Apoi, ea a fost înmormântată.
Apostolul Toma a ajuns câteva zile mai târziu; dorind să o vadă încă o dată, i-a convins pe ceilalți să deschidă mormântul Maicii Domnului.
Atunci Apostolii au descoperit că trupul Ei nu mai era în mormânt.
Acest moment este pentru noi pârga (primul rod) al învierii de obște a credincioșilor, care va avea loc după a doua venire a lui Hristos.
Praznicul poartă numele de Adormirea Maicii Domnului, pomenind trecerea ei din această viață, cuvântul „Adormire” traducând grecescul Koimisis, care înseamnă adormirea întru moarte (de aici vine și cuvântul cimitir).
Biserica Romano-Catolică preferă să numească acest eveniment ridicare la cer (lat. assumptio, literal „primire” [în cer]) întrucât, ținând seama de dispariția trupului Maicii Domnului din mormânt, consideră că Ea a fost înălțată cu trupul la Cer.
La fel ca și în cazul Nașterii Sfintei Fecioare, sau în cazul Intrării în Biserică, nici pentru Adormirea Maicii Domnului nu există referințe istorice sau biblice pentru această sărbătoare.
Biserica Ortodoxă propovăduiește că Maica Domnului este fără de păcat, dar și că Fecioara Maria a avut nevoie cu adevărat să fie mântuită de Hristos – mântuită de încercări, suferințe și moarte din lumea aceasta.
Ea a murit cu adevărat și apoi a fost luată la Cer de Fiul ei, ca Maică a Vieții, și ia deja parte la viața fără de sfârșit din Împărăția Cerurilor.
Această viață în rai este pregătită și promisă tuturor celor care „ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează” (Luca 11,27-28)
Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Bruegel (1564) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prăznuirea
Postul
Sărbătoarea este precedată de 14 zile de post strict, cu dezlegare la untdelemn și vin sâmbăta și duminica, cu excepția Schimbării la Față (6 august), când este dezlegare la pește, indiferent în ce zi ar cădea.
În zilele de peste săptămână din post, se slujește ori Paraclisul Mare al Maicii Domnului ori Al doilea paraclis al Maicii Domnului.
Dacă ziua praznicului cade miercuri sau vineri, este dezlegare la pește.
Slujbele prăznuirii
În seara sărbătorii se slujește o Vecernie care cuprinde trei citiri din Vechiul Testament care au înțelesul în Noul Testament:
- În Facerea 28,10-17, Scara lui Iacov care unește cerul cu pământul, simbolizează unirea lui Dumnezeu cu omul, unire realizată pe deplin și perfect în Maria Născătoarea (Purtătoarea) de Dumnezeu.
- „Ce minunat este acest loc! Aceasta este casa lui Dumnezeu și poarta raiului!” În Ezechiel 43,27-44,4 este descrisă viziunea cu Templul cu ușa spre Răsărit, întotdeauna închisă și plină de slava lui Dumnezeu, care o simbolizează pe Maica Domnului.
- Pentru textul din Proverbe 9,1-11, Maria este cu “casa” pe care Înțelepciunea Divină și-a zidit-o sieși.
Atunci când se slujește Utrenia, în dimineața sărbătorii, se citește din Luca 1,39-49, 56.
Acest text este citit la toate sărbătorile Maicii Domnului și conține Spusele Maicii Domnului:
“Şi a zis Maria: Mărește sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile…”
În unele bisericii există obiceiul de a se binecuvânta flori în ziua acestei sărbători, dar înainte de Sfânta Liturghie.
La Liturghie, se citește din Apostol de la Filipeni 2,5-11, unde se vorbește despre
“Gândul acesta să fie în voi care era și în Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-
Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce.
Pentru aceea, și Dumnezeu L-a preaînălțat și I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești și al celor pământești și al celor de dedesubt.
Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl.”
Citirea din Sfânta Evanghelie este luată din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite împreună.
Și aceste texte sunt citite întotdeauna la sărbătorile închinate Maicii Domnului.
În acest text, Domnul spune,
“binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl păzesc!”
Adormirea Maicii Domnului, lucrare de Rubens (1626) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Praznicul Adormirii Maicii Domnului în România
Praznicul Adormirii Maicii Domnului este unul din cele mai îndrăgite sărbători pentru credincioșii ortodocși români, mai ales datorită evlaviei deosebite a românilor față de Născătoarea de Dumnezeu.
Un foarte mare număr de biserici și de mănăstiri poartă acest hram.
În multe locuri, cu această ocazie se organizează pelerinaje la mănăstirile care își sărbătoresc astfel ocrotitoarea.
Sate și comunități întregi vin împreună în aceste pelerinaje.
Credincioșii vin încă din preziua Praznicului, în 14 septembrie și participă la slujbe, care în multe locuri au un fast deosebit.
Astfel, slujba Vecerniei se prelungește cu o Priveghere care în unele locuri durează până foarte târziu în noapte sau chiar toată noaptea.
La slujba de înainteprăznuire se mai cântă în multe biserici și mănăstiri din România și Prohodul Maicii Domnului, o cântare special alcătuită pentru noaptea dinaintea praznicului, construită după modelul Prohodului Domnului și pusă pe linia melodică a celor trei stări ale acestuia.
În pauzele dintre slujbe, credincioșii cântă, în unele locuri, și alte cântări (extra-liturgice) închinate Maicii Domnului, numite în Ardeal pricesne, care exprimă grija Născătoarei de Dumnezeu pentru oameni, precum și afecțiunea profundă a credincioșilor față de Cea pe care o numesc Măicuța Domnului.
Unele dintre acestea sunt de o surprinzătoare familiaritate:
„Am venit, Măicuță, să ne mai vedem / și să-ți spunem dorul pe care-l avem…”
Poate cel mai cunoscut pelerinaj de Adormirea Maicii Domnului este, în România, cel de la Mănăstirea Nicula, păstrătoarea unei cunoscute Icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului.
Aici credincioșii se adună cu sutele de mii.
Foarte mulți, în semn de evlavie față de Maica Domnului, al cărei ajutor îl cer și îl primesc, fac, la vremea praznicului, înconjurul bisericii (o dată sau de trei ori) în genunchi, așteptând apoi cu răbdare ore și chiar zile la rând pentru a ajunge să se închine Icoanei Maicii Domnului.
În afara slujbelor, în ziua praznicului se organizează în multe locuri, pe lângă mănăstiri sau și în orașe, târguri și serbări populare.
Imnografie
Tropar la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasul 1
Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Sculatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții, și cu rugăciunile tale, izbăvești din moarte sufletele noastre.
Condac la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasulul al 2-lea
Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită și întru folosințe de nădejde neschimbată mormântul și moartea nu au ținut-o. Căci, ca pe Maica Vieții, la viață a mutat-o Cel ce S-a sălășluit în pântecele ei cel pururea fecioresc.
La înainteprăznuire (14 august):
Tropar la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasulul al 4-lea
Popoare, înainte dănțuiți, din mâini plesnind cu credință, și cu dragoste vă adunați astăzi bucurându-vă, și luminat cântând toți cu veselie. Că Maica lui Dumnezeu urmează să treacă de la cele pământești la cele de sus cu preamărire. Pe aceea cu cântări pururea să o mărim, ca Născătoare de Dumnezeu.
Condac la Praznicul Adormirii Maicii Domnului
Glasulul al 4-lea
Întru slăvită pomenirea ta, lumea împodobită fiind prin gând cu duh fără materie în veselie strigă către tine, Născătoare de Dumnezeu: “Bucură-te, Fecioară, lauda creștinilor!”
Condacul Adormirii Maicii Domnului, Mănăstirea Sihăstria, 15 august 2021 – preluat de pe doxologia.ro
Icoana Adormirii Maicii Domnului face parte din programul iconografic al sărbătorilor închinate Maicii Domnului, corespunzând praznicului Adormirii ei, 15 august.
Sursa reprezentării se găsește în Tradiția Bisericii.
Adormirea Maicii Domnului (15 august) – foto preluat de pe doxologia.ro
Compoziția icoanei
Într-o casă, în centrul icoanei, Maica Domnului este întinsă pe un pat, cu mâinile încrucișate pe piept, fără suflare.
De o parte și de alta a patului sunt două sfeșnice cu lumânări aprinse.
La picioarele Născătoarei de Dumnezeu este reprezentat Sfântul Apostol Petru, tămâind cu cădelnița, iar la capul ei sunt reprezentați Apostolul Pavel și Sfântul Ioan Teologul, îmbrățișând-o.
Mai sunt reprezentați, de jur împrejur, toți apostolii, despre care se știe că au fost prezenți la adormirea Maicii Domnului, precum și unii sfinți ierarhi precum Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei I al Tomisului, care țin în mâini Evanghelii și femei plângând.
Tot în centrul imaginii, cumva deasupra Maicii Domnului este reprezentat Domnul Iisus Hristos, îmbrăcat în haine albe, într-o mandorlă (cearcăn) de lumină, simbol al slavei Lui dumnezeiești.
El ține în brațe sufletul Maicii Domnului, reprezentat ca un prunc înfășat (uneori este redat printr-o reprezentare mai mică a Maicii Domnului). Hristos este înconjurat de o mulțime de îngeri.
Undeva mai „în spate”, sunt reprezentați iarăși Sfinții Apostoli, care sunt aduși, purtați prin văzduh, pentru a fi de față la Adormirea Maicii Domnului, „de la marginile lumii”, după cum spune tradiția.
În dreapta casei este reprezentat Sfântul Ioan Damaschin, purtând în mâini o hârtie în care este scris:
„După vrednicie, ca pe un suflet, te-a primit pe tine cerul”.
Iar în stânga casei apare Sfântul Cosma Melodul care poartă și el în mână o hârtie pe care este scris:
„Femeie muritoare, pe tine, cea mai presus de fire a lui Dumnezeu Maică știindu-te…”.
Frecvent, în această icoană mai este ilustrată o întâmplare reținută de tradiție, conform căreia un iudeu a încercat să răstoarne patul în care zăcea Maica Domnului.
În acel moment un înger a venit și i-a tăiat mâinile cu sabia, pentru a împiedica această profanare.
În icoană, acesta (pe nume Iefonias sau Atonie) este adesea reprezentat, uneori în genunchi, în fața patului în care zace Maica Domnului, cu mâinile tăiate care încă atârnă de pat, iar în fața lui este reprezentat îngerul cu sabia ridicată.
În funcție de preferințele și alegerile făcute de fiecare iconar, de spațiul de care dispune etc., pot fi reprezentate mai multe sau mai puține personaje. Nu pot lipsi, desigur, Maica Domnului, Hristos și un număr de Apostoli.
Continuarea programului iconografic
Icoana prezentată mai sus redă imaginea consacrată a praznicului Adormirii Maicii Domnului.
În cazul reprezentării mai multor scene din viața Maicii Domnului în aceeași icoană sau într-un ciclu de fresce, imaginile consecutive reprezentării sunt cea a îngropării sale și cea a „mutării” sale la Ceruri.
Această din urmă reprezentare, în forma propusă de Dionisie, este cea mai aproape de (dar nu identică cu) imaginea catolică a Înălțării Fecioarei.
Semnificația teologică a icoanei
Trebuie remarcat că, în viziunea iconografică ortodoxă, icoana praznicului Adormirii Maicii Domnului este orientată în jurul caracterului muritor al Născătoarei de Dumnezeu, al umanității ei depline.
Prezența lui Hristos aici atestă atât faptul că Maica Domnului avea și ea nevoie de mântuire, ca și ceilalți oameni, cât și faptul că preaslăvirea Născătoarei de Dumnezeu se face numai prin raportarea la Fiul ei.
Prezența tuturor Apostolilor la adormirea Maicii Domnului arată cinstirea ei deosebită atât de către Domnul, cât și de către întreaga Biserică, reprezentată și prin grupul de femei care apar în icoană.
Cerul și pământul se întâlnesc, o dată în plus, mărturisind preaslăvirea celei care își încredința sufletul în mâinile Fiului ei.
Faptul că icoana și întreg praznicul sunt orientate în jurul Adormirii, iar nu în jurul „mutării” Maicii Domnului cu trupul la Cer arată faptul că, dacă întreaga Biserică a fost de față la moartea ei, momentul mutării ei și cu trupul la Cer rămâne o taină.
Sinaxar la Adormirea Maicii Domnului
Adormirea Maicii Domnului – foto preluat de pe basilica.ro
Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: “Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primește cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viața cea nemuritoare”. Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, și cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Și s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, și au dat cinstea și închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca și cum ar fi fost niște slugi însuflețite.
După rugăciune s-a întors acasă și, îndată, s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânări și mulțumind lui Dumnezeu și chemând rudeniile și vecinii, și-a grijit toată casa, și-a gătit patul și toate cele ce se cădea de îngroparea ei. Și a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredințarea celor zise, a arătat și darul ce i se dăduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, dacă au auzit acestea, au plâns cu tânguire și cu lacrimi și au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat să nu rămână sărace de dânsa. Iar Preacurata le-a făgăduit că, mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci și pe toată lumea o va cerceta și o va umbri. Și așa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a arătat despre cele două veșminte ale sale ca să le ia două văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene și cunoscute și de la dânsa le era hrana.
Bucură-te Maica Vieții!
Și vorbind ea acestea și învățând, s-a făcut fără de veste sunet de grabnic tunet, și arătare de mulți nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toți ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau și de Dumnezeu înțelepții ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei și Timotei.
Aceștia, dacă au aflat pricina venirii lor, așa adunați fiind, au zis aceste cuvine către dânsa: “Noi, o, Stăpână, știindu-te în lume, ca și cu singur Stăpânul nostru și Dascălul ne mângâiam; dar acum cum vom putea să suferim greul acesta? Însă de vreme ce cu voia Fiului și Dumnezeului tău te muți spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi și lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite”. Acestea au zis și vărsau lacrimi, iar ea a zis către dânșii: “Prietenii mei și ucenicii Fiului și Dumnezeului meu, nu faceți bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiți trupul, precum eu îl voi închipui pe pat”.
Când s-au săvârșit cuvintele acestea, iată a sosit și minunatul Pavel, vasul cel ales, care căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat și deschizându-și gura a lăudat-o cu multe cuvinte, zicând: “Bucură-te Maica Vieții, împlinirea și încheierea propovăduirii mele; că deși pe Hristos Fiul tău trupește pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se părea că pe Dânsul Îl văd”.
Au vrut să răstoarne patul Preasfintei
După aceasta, luând Fecioara iertăciune cu toți, s-a culcat pe pat și și-a închipuit preacuratul său trup precum a vrut; și a făcut rugăciune pentru întărirea lumii și pașnica ei petrecere, și i-a umplut și pe dânșii de binecuvântarea ei. Și așa în mâinile Fiului și Dumnezeului său și-a dat sufletul.
Și îndată ochii orbilor s-au luminat și auzul surzilor s-a deschis, ologii s-au îndreptat și tot felul de patimă și de boală lesne se tămăduia. După aceea a început Petru cântarea cea de ieșire și ceilalți Apostoli; unii au ridicat patul, alții mergeau înainte cu făclii și cu cântări, petrecând spre mormânt trupul cel primitor de Dumnezeu. Atunci s-au auzit și îngerii cântând și văzduhul era plin de glasurile cetelor celor mai presus de firea omenească.
Pentru aceste lucruri, mai-marii iudeilor, chemând pe unii din popor, i-au înduplecat să răstoarne patul în care era așezat trupul cel de viață începător. Dar dreptatea lui Dumnezeu ajungând pe îndrăzneții și obraznicii aceia; le-a făcut pedeapsă tuturor prin orbirea ochilor. Iar pe unul dintr-înșii, care mai nebunește se pornise de apucase acel sfânt pat, l-a lipsit și de amândouă mâinile, care au rămas spânzurate de pat, tăiate de dreapta judecata a lui Dumnezeu. Iar acela, crezând din tot sufletul, a aflat tămăduire, și s-a făcut sănătos ca și mai-nainte. În același chip și cei ce orbiseră, crezând și punând asupra lor o parte din poala patului, au dobândit vindecare.
Toma întârzie din nou
Iar Apostolii, sosind la satul Ghetsimani, au așezat acel de viață începător trup în mormânt, și au stat trei zile lângă dânsul, auzind neîncetat glasuri îngerești.
Și de vreme ce, după dumnezeiasca rânduiala, a lipsit unul din Apostoli, adică Toma, care nu s-a aflat la preamărita îngropare, ci sosind cu trei zile mai pe urma, era mâhnit foarte și întristat, că nu se învrednicise să vadă și el ca și ceilalți Apostoli trupul; și au deschis cu socoteală mormântul pentru dânsul ca să se închine și el acelui preasfânt și preacurat lăcaș, adică trupului Născătoarei de Dumnezeu.
Și dacă a văzut s-a minunat că a aflat mormântul fără de sfântul trup, și era numai giulgiul, care rămăsese mângâiere Apostolilor și tuturor credincioșilor, și mărturie nemincinoasa a mutării Născătoarei de Dumnezeu. Că și până astăzi mormântul cel cioplit în piatră așa se vede lipsit de trup și este cinstit cu închinăciune, întru mărirea și cinstea preabinecuvântatei măritei stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoarei și pururea Fecioarei Maria.
Datini, traditii si obiceiuri populare romanesti
Icoană pe lemn cu tema „Adormirea Maicii Domnului”, datare prima jumătate a secolului al XIX-lea, Valea Sebeşului, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În fiecare an, între 1 și 14 august, credincioșii țin postul Maicii Domnului iar la 15 august, se slăvește momentul în care Născătoarea de Dumnezeu și-a dat sufletul în mâinile fiului său, Iisus.
Cărțile spun că atunci când a binevoit să o ia pe Maica Sa în ceruri, Iisus a trimis un înger care să o pregătească.
Mesagerul lui Dumnezeu a fost Arhanghelul Gavriil, cel care îi dăduse și vestea minunată că a fost aleasă pentru a-l naște pe Mântuitorul lumii.
Dacă atunci Gavriil purta în mâini un crin alb, de data aceasta el i-a adus Fecioarei Maria o ramură de finic (semn al biruinței asupra morții).
Când a primit vestea, Maica Domnului a mers să se roage pe Muntele Măslinilor, locul înălțării lui Iisus la Cer, iar pomii se plecau în fața ei, cinstind-o.
După ce s-a rugat, Fecioara Maria s-a întors acasă.
A aprins lumânări și tămâie, a dăruit veșminte unor văduve sărace și a pregătit toate ce se cuveneau pentru înmormântarea sa.
Atunci, pe un nor, a venit Apostolul Ioan, urmat de Petru, Pavel, de Iacob și de ceilalți ucenici, aduși la rândul lor, de câte un alt nor.
Maica Domnului și-a luat rămas bun de la toți cei de față, i-a binecuvântat și le-a promis că se va ruga pentru ei și îi va ocroti.
Și-a dat apoi sufletul în mâinile lui Iisus, care a apărut pe un tron înconjurat de heruvimi.
Maica Domnului a fost dusă de către apostoli în mormântul din Grădina Ghetsimani, acolo unde Iisus s-a rugat în Joia Mare, înainte de a fi trădat, judecat și răstignit.
Din rânduiala lui Dumnezeu, Apostolul Toma a venit peste trei zile.
A fost dornic să vadă chipul Maicii Sfinte și mormântul a fost deschis pentru el.
Dar n-a mai fost găsit decât giulgiul.
Maica Domnului, cu tot cu trup, urcase la ceruri purtată de îngeri.
Creștinii ortodocși slăvesc pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh — Sfânta Treime, singurul Dumnezeu. Urmând Sfintele Scripturi și învățătura Sfinților Părinți, Biserica Ortodoxă mărturisește că Sfânta Treime înseamnă trei Persoane (ipostasuri), care împărtășesc aceeași substanță sau natură (grec. ousia).
Această credință poate să pară paradoxală, dar acesta este modul în care Dumnezeu ni S-a revelat. Toate cele trei Persoane sunt consubstanțiale Una cu Cealaltă, va să zică, Ele sunt de aceeași esență (gr. homoousios) și coeterne. Nu a existat niciodată un timp în care Una dintre Persoanele Treimii să nu fi existat.
Dumnezeu este dincolo și înainte de timp și totuși lucrează înăuntrul timpului, mișcându-Se și vorbindu-ne în cadrul istoriei. Dumnezeu nu este o substanță impersonală sau doar o mare forță, ci, mai degrabă, fiecare dintre Persoanele Divine este în legătură personală, de iubire: intratrinitară, pe de o parte, și cu creația, pe de altă parte.
Dumnezeu nu este un nume pentru trei zei (i.e. politeism), ci, dimpotrivă, credința Ortodoxă este monoteistă și, în același timp, trinitariană. Dumnezeul Bisericii Creștin-Ortodoxe este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, adică cel viu, care lucrează în creația Sa: EU SUNT care s-a revelat pe Sine lui Moise, în rugul aprins (Eu sunt Cel ce sunt – Exodul 3, 14).
Sursa și unitatea Sfintei Treimi este Tatăl, din care se naște fără de timp Fiul și din care purcede Sfântul Duh. Astfel, Tatăl este, în același timp, fundamentul unității Sfintei Treimi, cât și al distincției.
A încerca să înțelegi nenașterea (Tatăl), nașterea (Fiul), sau purcederea (Duhul Sfânt) conduce la nebunie, spune Sfântul Grigorie Teologul[citare / referință critică necesară], și, astfel, Biserica se apropie de Dumnezeu în mister divin, apofatic, fiind mulțumită să-L întâlnească personal pe Dumnezeu și să realizeze, în același timp, neputința minții umane de a-L înțelege.
Afirmația principală despre ceea ce crede Biserica despre Dumnezeu este găsită în Crezul Niceo-Constantinopolitan.
Biserica Ortodoxă sărbătorește Sfânta Treime în lunea de după Pogorârea Duhului Sfânt.
“Icoana Sfintei Treimi” de Andrei Rubliov. Acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam şi Sarrei. Îngerii sunt consideraţi a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Prin urmare, noi credem într-un singur Dumnezeu, într-un singur principiu, fără de început, necreat, nenăscut, nepieritor și nemuritor, veșnic, infinit, necircumscris, nemărginit, infinit de puternic, simplu, necompus, necorporal, nestricăcios, impasibil, imuabil, neprefăcut, nevăzut, izvorul bunătății și al dreptății, lumină spirituală, inaccesibil; putere, care nu se poate cunoaște cu nici o măsură, ci se măsoară numai cu propria ei voință. Căci poate pe toate câte le voiește.
Creează toate făpturile, văzute și nevăzute, le ține și le conservă pe toate, poartă grijă de toate, le stăpânește pe toate, le conduce și împărățește peste ele în o împărăție fără de sfârșit și nemuritoare fără să aibă potrivnic, pe toate le umple și nu este cuprins de nimic, ba mai mult, ea cuprinde universul, îl ține și îl domină.
Străbate toate ființele fără să se întineze, este mai presus de toate, este în afară de orice ființă, pentru că este supraființială, mai presus de cele ce sunt, mai presus de Dumnezeire, mai presus de bine, mai presus de desăvârșire.
Ea delimitează toate începătoriile și toate cetele și stă mai presus de orice începătorie și ceată, este mai presus de ființă, de viață, de cuvânt, de idee.
Este însăși lumina, însăși bunătatea, însăși viața, însăși ființa, pentru că nu are existență sau ceva din cele ce sunt de la altcineva.
El este izvorul existenței pentru cele care există, al vieții pentru cei vii, al rațiunii pentru cei care participă la rațiune și pentru toți cauza bunătăților. Cunoaște toate înainte de facerea lor.
Credem într-o singură ființă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voință, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăție, cunoscută în trei ipostase desăvârșite, dar adorată într-o singură închinăciune, mărturisită și adorată de toată făptura rațională. Ipostasele sunt unite fără să se amestece și despărțite fără să se despartă, lucru care pare și absurd.
Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28, 19)
Credem într-unul Tatăl, principiul și cauza tuturor; nu s-a născut din cineva; singurul care există necauzat și nenăscut; este făcătorul tuturor. Este prin fire Tatăl singurului Unuia-Născut, Fiul Său, Domnul și Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos și purcedătorul prea Sfântului Duh.
Credem și într-unul Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, care s-a născut din Tatăl înainte de toți vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, deoființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.
Când spunem că Fiul este mai înainte de toți vecii, arătăm că nașterea Lui este în afară de timp și fără de început.
Căci Fiul lui Dumnezeu, strălucirea slavei, chipul ipostasei Tatălui, înțelepciunea și puterea cea vie, Cuvântul lui cel enipostatic, icoana substanțială, desăvârșită și vie a nevăzutului Dumnezeu, nu a fost adus din neexistență la existență, ci a fost totdeauna împreună cu Tatăl și în Tatăl, născut din el din veșnicie și fără de început.
Căci n-a fost cândva Tatăl, când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl și Fiul, care s-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată, fără de Fiu. Iar dacă ar fi fără să aibă Fiu, n-ar fi Tată.
Și dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată, nefiind înainte de aceasta Tată, și astfel s-a schimbat din a nu fi Tată în a deveni Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie.
Căci este cu neputință să spunem că Dumnezeu este lipsit de facultatea firească de a naște. Iar facultatea de a naște constă în a naște din El, adică din propria Sa ființă ceva asemenea cu El după fire. Este însă necucernic să spunem cu privire la nașterea Fiului că a mijlocit oarecare vreme și că existența Fiului este posterioară existenței Tatălui.
Deoarece spunem că nașterea Fiului este din El, adică din natura Tatălui. Iar dacă admitem că Fiul nu coexistă dintru început cu Tatăl, din care este născut, atunci introducem o schimbare în ipostasa Tatălui, anume ca nefiind dintru început Tată a devenit pe urmă Tată. În adevăr, chiar dacă lumea s-a făcut pe urmă, totuși nu s-a făcut din ființa lui Dumnezeu.
Ea a fost adusă, prin voința și prin puterea Lui, de la neexistență la existență; dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu. Nașterea este actul prin care se scoate din ființa celui care naște cel ce se naște asemenea cu el după ființă. Zidirea și crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zidește și se creează nu provine din ființa celui care zidește și creează, ci este cu totul deosebit de el.
De asemenea, credem și în unul Sfântul Duh, Domnul și făcătorul de viață, care purcede din Tatăl și se odihnește în Fiul, împreună închinat și slăvit cu Tatăl și cu Fiul, ca fiind de aceeași ființă și coetern.
Credem în Duhul cel din Dumnezeu, cel drept, cel conducător, izvorul înțelepciunii, al vieții și al sfințeniei.
El este și se numește Dumnezeu împreună cu Tatăl și cu Fiul; nezidit, desăvârșit, creator, atotstăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, nemărginit în purtare; El stăpânește întreaga zidire, dar nu este stăpânit; îndumnezeiește, dar nu se îndumnezeiește; desăvârșește, dar nu se desăvârșește; împărtășește dar nu se împărtășește; sfințește, dar nu se sfințește; mângâietor, deoarece primește rugăciunile tuturor; în toate asemenea Tatălui și Fiului; purces din Tatăl și dat prin Fiul, este primit de toată zidirea. Zidește prin El însuși, dă ființă universului, sfințește și ține.
Enipostatic, există în propria lui ipostasă, nedespărțit și neseparat de Tatăl și Fiul, având toate câte are Tatăl și Fiul afară de nenaștere și naștere.
Tatăl este necauzat și nenăscut, căci nu este din cineva:
El își are existența de la El însuși și nici nu are de la altul ceva din ceea ce are, ba, mai mult,
El este în chip firesc principiul și cauza modului de existență a tuturor.
Fiul este din Tatăl prin naștere. Duhul Sfânt și El este din Tatăl, dar nu prin naștere, ci prin purcedere.
Noi cunoaștem că există deosebire între naștere și purcedere, dar care este felul deosebirii nu știm deloc.
Nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Sfântului Duh sunt simultane. Așadar, toate câte le are Fiul și Duhul, le are de la Tatăl, și însăși existența.
Dacă nu este Tatăl nu este nici Fiul și nici Duhul. Și dacă Tatăl nu are ceva, nu are nici Fiul, nici Duhul. Și din cauza Tatălui, adică din cauză că există Tatăl, există și Fiul și Duhul.
Și din cauza Tatălui, și Fiul și Duhul au pe toate câte le au, adică din pricină că Tatăl le are pe acestea, afară de nenaștere, de naștere și de purcedere. Căci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai în aceste însușiri ipostatice. Ele nu se deosebesc prin ființă, ci se deosebesc fără despărțire prin caracteristica propriei ipostase.
Spunem că fiecare din cele trei ipostase are o ipostasă desăvârșită, ca să nu admitem o fire compusă desăvârșită din trei ipostase nedesăvârșite, ci o singură ființă, în trei ipostase desăvârșite, simplă, mai presus de desăvârșire și mai înainte de desăvârșire.
Căci tot ceea ce este format din lucruri nedesăvârșite este negreșit compus. Dar din ipostase desăvârșite este cu neputință să avem ceva compus.
Pentru aceea nici nu spunem că specia este din ipostase, ci în ipostase. Spunem că sunt nedesăvârșite acelea care nu păstrează specia lucrului săvârșit din ele.
Piatra, lemnul și fierul fiecare în sine, potrivit naturii lor proprii, sunt desăvârșite; dar raportate la clădirea făcută din ele, fiecare este nedesăvârșită, căci nu este fiecare din ele în sine clădire.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului, numită și Aducerea Maicii Domnului la Templu (cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia), este unul din Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit la 21 noiembrie.
În conformitate cu tradiția, Fecioara Maria a fost dusă de părinții săi Ioachim și Ana la Templul evreiesc din Ierusalim pe când era copilă, unde a trăit și slujit ca fecioară în Templu până la logodna ei cu Sfântul Iosif.
Unul din izvoarele cele mai vechi ale acestei tradiții este Protoevanghelia lui Iacov, una din Evangheliile neincluse în canonul Scripturii, Evanghelia Copilăriei după Iacob.
A fost condusă în acel loc sfânt ca să devină ea însăși „Sfânta Sfintelor” lui Dumnezeu, biserică vie și templu al Pruncului dumnezeiesc care se va naște din ea.
Biserica vede în această sărbătoare ziua în care templul material din Ierusalim încetează a mai fi locuința lui Dumnezeu.
Giotto, Aducerea Fecioarei Maria în Templul din Ierusalim – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istoric
Încă din cele mai vechi timpuri Biserica a sărbătorit praznicul Aducerii Maicii Domnului la Templu, după cum arată tradiția creștină din Palestina, care spune că împărăteasa Elena (prăznuită la 21 mai) a zidit o biserică închinată acestei sărbători a Maicii Domnului chiar în templul din Ierusalim.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului este cea mai nouă sărbătoare închinată Maicii Domnului, înscrisă în calendarul universal al Bisericii în secolul al VI-lea, după ce s-a ridicat la Ierusalim, sub domnia împăratului Iustinian I (527-565), o biserică numită „Sfânta Maria cea Nouă”.
Sărbătoarea, cu dată fixă (21 noiembrie), s-a extins apoi în tot Orientul creștin și în Occident.
Este marcată cu cruce roșie în calendar și este zi de dezlegare la pește.
Odovania praznicului se face pe 25 noiembrie.
Intrarea în biserică a Maicii Domnului – foto preluat de pe basilica.ro
Sărbătorirea zilei
În seara de dinaintea sărbătorii, la Vecernie se citesc trei texte profetice din Vechiul Testament care sunt considerate a trimite la Maica Domnului, pentru că ea va deveni templul viu al lui Dumnezeu.
La fiecare citire se spune „pentru că slava lui Dumnezeu a umplut templul Domnului Dumnezeu Atotputernic.” (Ieșirea 40,1-5, 9-10, 16, 34-35; III Regi 7,51; 8,1, 3-4, 6-7, 9-11; și Iezechiel 43,27-44).
În dimineața sărbătorii se slujește utrenia, la care se citește de la Luca 1,39-49, 56 – pericopa vizitei pe care Maica Domnului o face lui Elisabeta după Bunavestire.
Această evanghelia este citită la toate sărbătorile Maicii Domnului și include Cântarea Maicii Domnului: „Mărește sufletul meu pe Domnul. Și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile”.
Începând cu această zi se cântă, la canoanele de la utrenie, catavasiile Nașterii Domnului, semnificând pentru cei credincioși încă o etapă în apropierea și înainte-prăznuirea Crăciunului.
Citirea Apostolului este din Evrei 9,1-7, și vorbește despre tabernacolul Vechiului Legământ.
Citirea din Evanghelie este din Luca 10,38-42 și 11,27-28, citite una după alta; această citire este aceeași pentru toate sărbătorile Maicii Domnului.
În ea, Domnul spune: „Binecuvântați sunt aceia care aud cuvântul Domnului și îl urmează!”
Imnografie
Tropar (Glasul 4)
Astăzi înainte însemnarea buneivoințe a lui Dumnezeu, și propovăduirea mântuirii oamenilor. în biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată, și pe Hristos, tuturor mai’nainte îl vestește. Acesteia și noi cu glas mare să-i strigăm: Bucură-Te, Plinirea rânduielii Ziditorului.
Condac (Glasul 4)
Preacurata Biserică a Mântuitorului; cămara cea de mult preț și Fecioara; sfințită vistierie a slavei lui Dumnezeu, astăzi se aduce în casa Domnului. împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu, pe care o laudă îngerii lui Dumnezeu: „aceasta este cortul cel ceresc.” Imne înainte de prăznuire
Tropar (Glasul 4)
Bucurie mai înainte ne încredințează nouă Ana astăzi rod potrivnic întristării odrăslind pe singura pururea Fecioară, pe care o și aduce acum la Templul Domnului bucurându-se, rugăciunile plinindu-și, ca pe ceea ce este cu adevărat Biserica Cuvântului lui Dumnezeu și Maică curată.
Condac (Glasul 4)
De bucurie astăzi lumea toată s-a umplut întru strălucitul praznic al Născătoarei de Dumnezeu, strigând: „Acesta este cortul cel ceresc.”
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Intrarea în biserică a Maicii Domnului
Icoană pe sticlă cu tema „Intrarea în biserică a Maicii Domnului”, zonă Nicula, Transilvania, datare secolul al XIX-lea – Colecţia Muzeului Naţional al Ţăranului Român – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În tradiția populară, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului este cunoscută și sub denumirea de Sărbătoarea Luminii, Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia.
Deși nu a fost instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de sec. al VI-lea.
Exista astfel o mențiune a ei din sec. al IV-lea, făcută de Sf. Grigorie de Nyssa.
Se pare că data de 21 noiembrie reprezenta data sfințirii unei biserici cu acest hram în anul 543 (biserica ridicată de Iustinian cel Mare lângă zidul ruinat al Templului).
Biserica a rânduit ca pe 21 noiembrie sa fie dezlegare la pește.
Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile și animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morți, iar celor care au murit fără lumânare li se aprinde una acum.
În această noapte se fac farmece și descântece, se află ursita și se pot efectua observații și previziuni meteorologice.
Întrucât se credea că în noaptea de Ovidenie strigoii circulau fără opreliște, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile ușilor, vatra și cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul.
Pentru protecția vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii și pieilor de animale. De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai spele rufele la râu.
Miniatură cu „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din manuscrisul „Viersuri la toate praznicele” al cărui meșter este celebrul Picu Pătruț. Manuscrisul a fost realizat între anii 1849-1868 în Săliște, Sibiu și este clasat în categoria juridică Tezaur – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
În această zi s-a vădit lumea, pe care Dumnezeu a blagoslovit-o la Blagoveștenie. Într-o zi de Ovidenii s-a născut Domnul Hristos.
Ca și la Crăciun, se deschide cerul și vitele vorbesc. Uneori se spune că frumusețile cerului sunt văzute numai de cei prea buni la Dumnezeu, cum ar fi ciobanii care nu au văzut la ochi femeie.
Această sărbătoare se ține pentru ochii ce văd, pentru vedere. În acest scop, unii oameni sfințesc în această zi câte un fuior, cu ajutorul căruia la nevoie se șterg pe ochi, cu apă.
În această zi se dă de pomană lumina de veci, lumânarea care nu se va stinge niciodată pe lumea cealaltă.
De asemenea, se aprind lumânări și se dă de pomană de sufletul celor înecați, morți fără lumânare la căpătâi, morți în întuneric, ca să aibă și ei pe lumea cealaltă calea luminată.
Lumânările aprinse pentru acești morți sunt în formă de toiaguri, cât un stat de om, și apoi se învârtesc ca melcul.
Ziua în care începe iarna, Ovidenia, este o sărbătoare a luminii, care sparge întunericul iernii, al morții.
Tema centrală a legendelor mitologice consacrate acestei zile fiind văzul, vederea, prima apariție, prima vedere – viziune – a lumii, a lui Iisus, a cerului care se deschide ș.a., atrage după sine numeroase practici magice apotropaice (pentru a avea o bună vedere, pentru ochi) sau de propițiere (luminile pentru cei care au murit fără lumânare – lumina de veci).
Tot acum încep să vadă și vrăjitoarele, care încep să-și acumuleze putere demonică.
Din această zi încep să se ungă cu usturoi ferestrele, ușile și locurile de culcare, ca să nu se lipească de casă farmecele, căci de la Ovidenii încep și fermecătoresele să vrăjească.
Și fetele pot să-și vadă acum ursitul, prin intermediul unui mare număr de practici magice specifice.
Sărbătoarea paralelă e consacrată, evident, tot lupului. După unii, acum este celebrat cel mai mare dintre Filipi. Filip Șchiopul se ține să nu vină lupul ăl șchiop să le fure oile.
Se vor lipi cu lut cuptoarele și pereții, pentru a se unge ochii lupului.
Uneori se unge și ușa cuptorului, zicându-se: „Eu nu ung ușa (gura) cuptorului,/Da ung ochii dușmanului” cu credința că cel ce va face acest lucru, nu va fi vorbit de lume de rău, după cum nici jigăniile nu-l vor primejdui.
Cum va fi vremea în ziua de Ovidenie, așa va fi toată iarna.
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000)
Intrarea în biserică a Maicii Domnului
Intrarea în biserică a Maicii Domnului- foto preluat de pe doxologia.ro
Împlinindu-se trei ani de la nașterea Preacuratei Fecioare Maria, drepții ei părinți, Ioachim și Ana, și-au adus aminte de făgăduința lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvântul. Chemând toate rudeniile din Nazaret unde viețuiau, rudenii care erau de neam împărătesc și arhieresc, căci însuși dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soția lui, Sfânta Ana, era de neam arhieresc; și aducând și cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe și au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.
Despre aceasta mărturisesc Sfinții Părinți cei de demult. Astfel, Sfântul Iacob, Arhiepiscopul Ierusalimului, spune cuvintele zise de Ioachim: „Chemați fiice evreice curate, să ia făclii aprinse”. Iar cuvintele dreptei Ana le spune Sfântul Ghermano, Patriarhul Constantinopolului, astfel: „Făgăduințele pe care le-au făcut buzele mele le voi da Domnului. Pentru aceasta am adunat cete de fecioare cu făclii, și am chemat preoți, și pe rudeniile mele, zicând tuturor: Bucurați-vă împreună cu mine toți, că m-am arătat astăzi și maică și înainte povățuitoare, dând pe fiica mea, nu împăratului celui pământesc, ci lui Dumnezeu, Împăratul ceresc”.
Iar pentru podoabă cea împărătească a dumnezeieștii prunce, Sfântul Teofilact, Arhiepiscopul Tesalonicului, grăiește așa: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeiești să fie după vrednicia ei, și astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat și de mult preț să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuință să o îmbrace cu haină împărătească, spre slava și frumusețea cea mai mare”. Pregătind cele ce se cuveneau pentru cinstită și slăvita intrare, au făcut calea din Nazaret la Ierusalim, timp de trei zile.
Ajungând în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducând într-însa pe „Biserica” lui Dumnezeu cea însuflețită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumânări aprinse mergeau înaintea ei, după mărturia Sfântului Tarasie, Arhiepiscopul cetății lui Constantin, care povestește că Sfânta Ana ar fi grăit așa: „Purtați, fecioare, făclii și călătoriți înaintea mea și înaintea dumnezeieștii copile”. Iar sfinții ei născători, luând de mâini pe fiica lor cea dăruită lui Dumnezeu, cu blândețe și cu cinste o duceau între dânșii.
Toată mulțimea rudeniilor, vecinilor și cunoscuților urma cu veselie, ținând făclii în mâini și înconjurând-o pe Preasfânta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfântul Teofilact scrie așa: „A uitat fiica casa părinților săi și se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumusețea ei, și se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă”. Apoi toți lăudau ieșirea ei, toate rudeniile, vecinii și câți erau în legătura dragostei, urmau părinților ei. Părinții se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maică, iar copilele și fecioarele mergeau înaintea dumnezeieștii copile, purtând făclii, și erau ca un șir de stele care strălucesc împreună cu luna.
Deci, s-a adunat tot Ierusalimul, văzând acea nouă petrecere, cum pe o copilă de trei ani o duc împodobită cu atâta slavă și cu multe lumini; și nu numai cetățenii de jos ai Ierusalimului, ci și cei de sus, adică sfinții îngeri, s-au adunat să vadă preaslăvita ducere a Preacuratei Fecioare Maria. Și văzând, se mirau cum cântă Biserica: „Îngerii văzând intrarea Preacuratei s-au mirat, cum Fecioara intră în sfânta sfintelor…”. Deci împreună cu ceata pământească cea văzută a fecioarelor celor curate era și ceata cea nevăzută a celor fără de trup, ducând înăuntru, întru cele sfinte, pe Preacurata Fecioară Maria, înconjurând-o ca pe un vas ales al lui Dumnezeu, după porunca Domnului.
Sfântul Gheorghe, Arhiepiscopul Nicomidiei, așa grăiește despre aceasta: „Duceau acum părinții pe Fecioara către ușile bisericii, înconjurând-o pe ea îngerii și cu toate puterile cele mai presus de lume împreună veselindu-se; că îngerii, deși nu știau puterea tainei, însă ca niște slugi, din porunca Domnului, slujeau la intrarea ei în biserică. Și mai întâi se mirau văzând-o pe dânsa că va fi vas preacinstit al faptelor bune, care purta semnul curățeniei celei veșnice, și avea trup de care nici un fel de păcat nu se va apropia niciodată”. Deci, făcând voia Domnului, au săvârșit părinții slujba cea poruncită.
Astfel, cu cinste și cu slavă era petrecută în biserica Domnului, preanevinovata copilă, nu numai de oameni, ci și de îngeri. Căci de vreme ce chivotul Legii vechi, ce purta în sine mâna, care era numai închipuirea Preacuratei Fecioare, s-a dus cu cinste în biserica Domnului, adunându-se tot Israelul, cu cât mai vârtos se cuvenea cinste însuși Chivotului însuflețit, pe binecuvântata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care avea să poarte în sine pe Hristos. Când se ducea chivotul Legii în biserica Domnului, mergea înainte împăratul cel pământesc, fiind împărat peste Israel dumnezeiescul proroc David.
Iar înaintea chivotului însuflețit, adică înaintea Preacuratei Fecioare, care se ducea în Biserica lui Dumnezeu, mergea înainte, nu împăratul cel pământesc, ci Cel ceresc către Care în toate zilele ne rugăm, zicând: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului…”. Pentru că acel Împărat era mergător înaintea acestei fiice împărătești, după cum mărturisește despre acestea Sfânta Biserică în cântările ei, astfel: „În Sfânta Sfintelor, cea sfântă și fără de prihană cu Duhul Sfânt se aduce…”.
La ducerea chivotului erau cântări, căci a poruncit împăratul David Leviților să pună cântăreți, să dea glas de veselie în organe, în psaltiri, în alăute și în chimvale. Iar la ducerea Preasfintei Fecioare nu se făceau cântări ale muzicii pământești, ci cântări ale îngerilor celor ce nevăzut slujeau. Pentru că, intrând Fecioară în cele sfinte spre slujba Domnului, îngerii cântau cu glasuri cerești, despre care pomenește acum Biserica în condac: „Împreună aducând darul Duhului lui Dumnezeu pe care o laudă îngerii; aceasta este cortul cel ceresc”.
Însă și de cântări omenești era însoțită ducerea Preacuratei, pentru că Ana cea dreaptă – cum spune în cuvântul Sfântului Terasie –, grăiește către fecioarele care mergeau înainte: „Cântați-i acesteia întru laude, cântați-i întru alăute, glăsuiți cântare duhovnicească; măriți-o pe dânsa în psaltire cu zece strune”. Biserica a pomenit despre aceasta, zicând: „Bucură-se cu duhul Ioachim și Ana. Și cetele fecioarelor cânta Domnului, cu psalmi cântând și cinstind pe maica Lui”. De aici se arată că cetele de fecioare, care mergeau atunci înaintea Preacuratei Fecioare, cântau oarecare cântări din psalmii lui David. Cu ele se unește și făcătorul canonului acestuia, zicând: „Începeți, fecioare, și cântați cântări, ținând în mâini făclii”. Apoi Sfinții și drepții ei Părinți, Ioachim și Ana, după mărturia Sfântului Tarasie, aveau în gurile lor această cântare a lui David, strămoșul lor: Ascultă fiică și vezi și pleacă urechea ta și uită poporul tău și casa părintelui tău, că a dorit Împăratul frumusețea ta.
Atunci, după povestirea Sfântului Teofilact, au ieșit preoții care slujeau în biserică întru întâmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu și cu cântări au întâmpinat pe Preasfânta Fecioară, pe aceea care avea să fie Maica Arhiereului celui Mare, Care a străbătut cerurile. Pe aceasta aducând-o Sfânta Ana la ușile bisericii, precum scrie Sfântul Tarasie, zicea așa: „Vino, fiică, către Cel ce mi te-a dăruit! Vino chivot al sfințeniei către mult înduratul Stăpân! Vino, ușa vieții, către Milostivul dătător! Vino, sicriul Cuvântului, către lăcașul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria și veselia lumii”. Iar către Zaharia a zis Ioachim, ca și către un proroc, arhiereu și rudenie a lor: „Primește, Zaharia, pe cortul cel curat; primește, preotule, sicriul cel fără de prihană; primește, proorocule, cădelnița și cărbunele cel nematerialnic, primește dreptule tămâia cea duhovnicească”.
Apoi dreapta Ana a zis către arhiereu, precum povestește Sfântul Ghermano: „Primește, o! prorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primește-o și o sădește pe ea în muntele cel sfânt, în locașul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, până când Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvârșire cele ce bine a voit pentru dânsa”.
Erau acolo, după cum scrie Sfântul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, și la fiecare din acele trepte se cântă câte un psalm de către preoții și leviții care intrau în slujbă. Deci drepții părinți au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintâi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutând-o nimeni, nici sprijinind-o. Și alergând la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dânsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înțeleagă cât de mare va fi în dar, când va veni în vârstă cea desăvârșită.
Atunci se mirau toți când au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca și cum ar fi fost desăvârșită cu vârsta. Mai vârtos Zaharia se miră de aceasta și, ca un proroc, din descoperirea lui Dumnezeu înțelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dânsul Sfântul Teofilact, că era luminat de Duhul. La fel și Sfântul Tarasie grăiește despre dânsul că, umplându-se de Duhul Sfânt, a strigat: „O, pruncă curată! O, fecioară neîntinată! O, doamnă preafrumoasă. O, înfrumusețarea femeilor! O, podoaba fiicelor! Tu ești binecuvântată între femei; tu ești preamărită cu curățenia; tu ești pecetluită cu fecioria; tu ești dezlegarea blestemului lui Adam”.
Iar către Sfânta Ana, după mărturia Sfântului Ghermano, Zaharia a zis: „Bine este cuvântat rodul pântecelui tău, o, femeie mai cinstită decât oricare altele! Preaslăvită este aducerea ta, o, iubitoare de Dumnezeu!”. Apoi ținând prunca de mână – zice același Sfânt Ghermano –, cu bucurie a adus-o Zaharia întru cele sfinte, zicând către dânsa unele ca acestea: „Vino, împlinirea prorociei mele; vino, săvârșirea făgăduințelor Domnului; vino, pecetea așezământului Lui; vino, împlinirea tainelor Lui; vino, oglinda tuturor prorocilor; vino, înnoirea celor învechite; vino, lumina celor ce zac în întuneric; vino, dar nou și preadumnezeiesc, intră cu bucurie în biserica Domnului tău; acum în aceasta de jos, pământească, iar puțin mai pe urmă în cea de sus și neapropiată”.
Iar prunca săltând și bucurându-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deși era mică cu vârsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvârșită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.
Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maria. Atunci arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin și tuturor de mirare, căci a dus pe pruncă în sfânta sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, și heruvimii slavei care umbreau altarul, unde, nu numai femeilor, ci nici preoților nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată într-un an.
Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune. Căci celorlalte fecioare, care, de asemeni, erau aduse pentru slujbă în biserica Domnului până la vremea vârstei lor, le era dat loc de rugăciune, după mărturia Sfântului Chiril Alexandrinul și a lui Grigore de Nissa, între biserică și altar, unde mai pe urmă a fost ucis Zaharia. Și nicidecum nu era cu putință vreuneia din fecioarele acelea a îndrăzni să se apropie de altar, pentru că le oprise arhiereul.
Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, despre care grăiește Sfântul Teofilact astfel: „Iar arhiereul, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este locaș al dumnezeiescului dar, și că este mai vrednică decât el spre a sta totdeauna înaintea feței lui Dumnezeu. Și, aducându-și aminte de cele zise în Lege despre chivot – căci s-a poruncit ca acela să fie pus în sfânta sfintelor –, îndată a priceput cum că acela a fost mai înainte numai închipuirea copilei acesteia. Deci, neîndoindu-se, a îndrăznit mai presus de Lege a o aduce în Sfânta Sfintelor. Și a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alți bărbați, nici chiar de preoți, decât numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasta pentru ea, ceea ce s-a sfințit mai înainte de zămislire prin curăție; și din pântece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omenești care zace asupra oamenilor celor ce greșesc, ci celei cerești, fiind mai presus decât îngerii și în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvârșit a lucrat”.
Apoi drepții părinți au adus – precum zice Sfântul Ieronim –, cu Preabinecuvântata lor fiică, și daruri lui Dumnezeu, jertfe și arderi de tot. Și fiind binecuvântați de arhiereu și de tot soborul preoțesc, s-au întors la casa lor cu toate rudeniile și au făcut ospăț mare, veselindu-se și mulțumind lui Dumnezeu. Iar Preabinecuvântata Fecioară, la începutul vieții sale, a fost dată în casa Domnului, în locașul de fecioare, pentru că biserica Ierusalimului – cea zidită de Solomon, iar după pustiire, înnoită de Zorobabel –, avea multe locașuri de locuință precum zice Iosif (Flaviu), istoricul cel vechi al evreilor: „Că erau pe lângă peretele bisericii, treizeci de camere de piatră despărțite una de alta, largi și foarte frumoase. Iar peste acelea erau alte camere și peste acelea al treilea rând, și de toate era numărul lor nouăzeci de camere, având toată îndemânarea. Iar înălțimea casei era ca și peretele bisericii, ca niște stâlpi întărind biserica pe dinafară”.
Deci în acele case erau diferite locașuri: deosebi viețuiau fecioarele, care erau date spre slujba lui Dumnezeu, până la o vreme; în altă parte locuiau și văduvele, cele care se făgăduiau să-și păzească curățenia până la sfârșitul vieții lor, precum era Ana prorocița, fata lui Fanuil; și iarăși deosebi petreceau bărbații care se chemau nazorei, viețuind în chipul monahilor necăsătoriți. Aceia toți slujeau Domnului în biserică și își aveau hrana din averea lor. Iar celelalte case erau pentru odihna săracilor străini care veneau de departe pentru închinăciune.
Deci în locașul fecioarelor, precum s-a zis, a fost dată prunca cea de trei ani, Preacurata Fecioară Maria, fiind orânduite pe lângă dânsa fecioare mai bătrâne cu anii, iscusite în Sfânta Scriptură și în lucrul mâinilor, pentru că din copilărie să se deprindă dumnezeiasca pruncă și cu Scriptură și cu lucrul mâinilor. Apoi o cercetau pe ea Sfinții ei Părinți Ioachim și Ana, iar mai vârtos Sfânta Ana, ca o maică mergea adeseori să vadă pe fiica sa și o învăța pe dânsa. Astfel, a învățat degrabă Scriptura Legii vechi desăvârșit, după mărturia Sfântului Ambrozie și a lui Gheorghe istoricul, și nu numai Scriptura, ci și lucrul mâinilor l-a deprins bine, precum zice despre dânsa Sfântul Epifanie: „Fecioara era ascuțită la minte și iubitoare de învățătură și nu numai Sfânta Scriptură învăța, ci și toarcerea linii și a inului și la cusături cu mătase se îndeletnicea”.
Pentru priceperea sa cea bună, era tuturor mirare și lucra mai vârtos acele lucruri ce puteau să fie de trebuință preoților la slujba Bisericii; încât mai pe urmă, pe vremea Fiului ei, putea să se hrănească cu cinste. Pentru că chiar hitonul cel necusut, adică cămașa pentru care s-a tras sorț când Domnul era răstignit pe cruce, a fost țesut de Fecioara Maria, cu mâinile ei.
Sfântul Epifanie spune că se dădea Preacuratei Fecioare, ca și celorlalte fecioare, hrana cea obișnuită de la biserică, dar ea o dădea săracilor străini, pentru că era hrănită cu pâine cerească, precum cânta Biserica. Sfântul Ghermano spune despre dânsa: „Petrecea Fecioară în Sfânta Sfintelor, primind hrană dulce de la îngeri”. Și Sfântul Andrei Criteanul grăiește: „În Sfânta Sfintelor petrecând Fecioara ca într-o cămară, primea hrană străină și nestricăcioasă”.
Și se spune că Preacurata Feicoară intra în cortul cel mai dinăuntru, care se zice Sfânta Sfintelor, ce era după a doua catapeteasmă, iar nu în locașul cel fecioresc. Pentru că, deși avea loc deosebit în locașul fecioarelor, la rugăciune ea intră în Sfânta Sfintelor, căci numai ei îi era îngăduit. Dar ajungând în vârstă mai mare și deprinzându-se cu scriptură și cu lucrul mâinilor, mai mult zăbovea la rugăciune, decât la lucru. Ea avea obicei de petrecea toată noaptea și cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfânta Sfintelor, iar la lucrul mâinilor se întorcea în locașul său; pentru că nu era slobod a lucra ceva în Sfânta Sfintelor, nici a aduce ceva acolo.
Cea mai multă vreme a vieții sale și-a petrecut în biserică la rugăciune, după a doua catapeteasmă, în cortul cel dinăuntru, decât în casă ce îi era dată pentru lucrul mâinilor. Pentru aceasta, de către toți învățătorii, cu un glas se mărturisește, că Preacurata Fecioară până la doisprezece ani și-a avut viața în Sfânta Sfintelor, de vreme ce numai câte puțin ieșea de acolo. Iar cum a fost viața ei în vârstă tinereților, scrie Ieronim astfel: „Fericită Fecioară, încă din pruncia sa, când era în biserică cu celelalte fecioare de o vârstă cu sine, își petrecea viața foarte cu rânduială. Pentru că de dimineață până la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas până la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mâinilor sau cu citirea cărților sfinte. De la al nouălea ceas, iarăși își începea rugăciunea, de la care nu înceta, până când nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mâini se obișnuise a-și primi hrană. Și așa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu”.
Astfel a fost viața ei în feciorie, când locuia împreună cu fecioarele cele de o vârstă. Din zi în zi crescând și întărindu-se cu duhul, creștea într-însa și viața cea cu nevoință, cu iubire de osteneală și rugăciune. Pentru că mergea din putere în putere, până când a umbrit-o puterea Celui de sus. Iar când i se arăta îngerul aducându-i hrană, a văzut cu ochii săi chiar arhiereul Zaharia, despre care mărturisește Sfântul Gheorghe Nicomidianul, zicând: „Din zi în zi, înaintând cu vârsta, se înmulțeau și darurile Duhului Sfânt întru dânsa”.
Apoi petrecea împreună cu îngerii, lucru pe care și Zaharia îl știa. Căci intrând el în altar, după obiceiul său, ca arhiereu, a văzut pe cineva că vorbea cu fecioară, dându-i hrană, și având chipul străin – pentru că era înger cel ce se arăta. Și înspăimîntîndu-se Zaharia, cugeta în sine: „Ce este această nouă și neobișnuită asemănare îngerească ce s-a arătat și vorbea către fecioară, cu chip fără de trup, aducând hrană care hrănește trupul, cel cu firea nematerialnică, dând fecioarei mâncare materialnică? Acea vedere îngerească se făcea numai preoților, și aceea nu totdeauna; iar către partea femeiască și încă către o fecioară așa tânără, nicidecum nu este obișnuit a se vedea. Căci de ar fi fost dintre cele însoțite cu bărbat, dar fără copii, s-ar fi rugat ca să i se dea rod – precum s-a rugat Ana odinioară –, atunci nu m-aș fi minunat de arătarea îngerească.
Dar fecioara astfel de lucru nu cere și, precum văd, totdeauna i se arată îngerul. Pentru aceasta sunt în mai mare mirare, în spaimă și în îndoială. Căci, ce poate să fie aceasta? Și ce vine, să-i vestească îngerul? Ce este hrana aceea ce i se aduce? Și de unde se ia? Cine pregătește acea hrană? Și ce mână face acea pâine? Pentru că îngerii nu se îngrijesc pentru trebuințele trupești, deși mulți oameni au fost hrăniți printr-înșii, dar hrana aceea o pregătea mână omenească.
Căci îngerul, slujind lui Daniil, deși putea, cu puterea Celui Preaînalt, nu prin altcineva, ci prin sine să împlinească cele poruncite, a luat pe Avacum cu scafa (vas), că nu cumva vedenia cea îngerească și hrana cea neobișnuită, să înfricoșeze pe cel ce îl hrănea. Iar aici singur îngerul vine către fecioară, care lucru este plin de o taină, pe care eu nu o pricep. Ce este aceasta? Căci chiar din copilăria ei s-a învrednicit de daruri ca acestea, ca să-i slujească cei fără de trupuri.
Ce este aceasta? Au doar întru dânsa se vor împlini graiurile prorocești? Au doar întru dânsa va fi sfârșitul așteptării noastre? Au doar dintr-însa va lua fire Cel Care are să vină să mântuiască neamul nostru? Căci această taină a fost mai dinainte prorocită, și Cuvântul caută pe aceea care să slujească tainei. Au doar nu este alta mai dinainte aleasă ca să slujească tainei, fără numai fecioara aceasta, pe care o văd?
Cât ești de fericită casa lui Israel, din care a odrăslit o vlăstară ca aceasta! Cât ești de fericită rădăcina lui Iesei, din care a ieșit vița, care are să odrăslească lumii floarea mântuirii! Cât de slăvită este pomenirea părinților acesteia! Cât sunt de fericit și eu cel ce mă satur de o vedere că aceasta și înfrumusețez o Fecioară ca aceasta, spre a fi mireasa Cuvântului!”.
Până aici este povestirea Sfântului Gheorghe Nicomidianul.
Încă și Fericitul Ieronim asemenea grăiește: „Cum că în toate zilele o cercetau pe dânsa îngerii și de m-ar fi întrebat cineva pe mine cum a petrecut acolo, Preacurata Fecioară în vremea copilăriei sale, aș fi răspuns că acel lucru numai lui Dumnezeu singur i-a fost știut și lui Gavriil Arhanghelul, păzitorul ei cel nedepărtat, care împreună cu alți îngeri venea adeseori la dânsa și cu dragoste vorbeau împreună cu dânsa”.
Astfel petrecea Preacurata Fecioară în sfânta sfintelor împreună cu îngerii, dorind ca în veci să viețuiască întru curățenie îngerească și în feciorie, după mărturia sfinților învățători, Grigore de Nissa, Ieronim și a celorlalți, care zic că această Fecioară singură și-a logodit fecioria lui Dumnezeu. Pentru că în Legea veche era neobișnuit fecioarelor a nu se mărita, căci mai cinstită era însoțirea decât fecioria. Iar Preacurata Fecioară a cinstit fecioria, mai vârtos decât însoțirea și, făcându-se mireasa lui Dumnezeu, ziua și noaptea Îi slujea Lui în curățenia fecioriei sale. Iar Duhul cel Preasfânt, cu bunăvoința lui Dumnezeu Tatăl, pregătea întru dânsa sălășluirea lui Dumnezeu Cuvântul.
Să fie dar Preasfintei și Celei de o ființă și nedespărțitei Treimi, slavă și mulțumire. Iar Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, cinste și laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.
