Articole

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917)

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Soldaţi români angajaţi în Bătălia de la Mărășești din 1917

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Mărășești a fost o serie de acțiuni militare complexe desfășurate pe Frontul Român, în perioada 24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917 în zona Vrancei în spațiul dintre râurile Siret și Putna și aliniamentul Muncelu – Mărășești. Bătălia a avut ca rezultat eșecul ofensivei germane și stabilizarea frontului din zonă, până la sfârșitul conflagrației.

Confruntarea a opus Armata României și forțe aparținând Imperiului Rus – aflate în defensivă, trupelor germane – aflate în ofensivă, în timpul campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial.

Obiectivul strategic al Puterilor Centrale era spargerea frontului și înaintarea pe valea Siretului spre Adjud pentru a se face joncțiunea cu trupele Armatei 1 austro-ungare aflate în ofensivă la Oituz și realizarea unui cap de pod la est de Siret.

Prin durată, proporții și intensitate a fost cea mai mare bătălie de pe frontul românesc pe durata Primului Război Mondial.

 

Contextul operativ strategic

Planul de campanie elaborat de comandamentul româno-rus prevedea desfășurarea unei ofensive strategice, cu lovitura principală dată în sectorul Nămoloasa de către Armatei 1 română. După străpungerea frontului inamic, grosul forțelor acestei armate executau o mișcare de învăluire în direcția sud-vest, către Râmnicu Sărat, în scopul lovirii din flanc și spate a grupării principale de forțe a Armatei 9 germane. Manevra urma să fie executată simultan cu un atac de fixare, din direcția nord, executat Armatei 4 ruse. În același timp, unitățile române de cavalerie împreună cu forțele Armatei 6 ruse trebuiau să execute o lovitură secundară în direcția sud-est, cu scopul de a respinge spre Dunăre forțele germano-bulgaro-turce din Câmpia Brăilei.

Înfrângerea trupelor ruse în Galiția orientală și Bucovina a impus renunțarea la acest plan. A fost anulată ofensiva de la Nămoloasa ia trupele a cinci corpuri de armată ruse din compunerea armatelor 4 și 9 ruse au fost scoase de pe frontul român și redislocate în Bucovina și Galiția orientală. Locul acestora pe front urma să fie luat de marile unități ale Armatei 1 române, aflate în curs de concentrare între Clipicești și Liești. Totodată, Armata 6 rusă își lungea frontul la flancul drept până la Liești. Această reorganizare a frontului era prevăzută să se realizeze în perioada 23 iulie/5august -28 iulie/10 august 1917.

Planul de campanie al Puterilor Centrale avea ca obiectiv scoaterea României din război și ajungerea în sudul Rusiei, în Ucraina, pentru a exploata resursele agricole din aceste regiuni. Planul prevedea executarea loviturii principale tot în sectorul Nămoloasa, simultan cu un atac executat pe vale Oituzului.

Declanșarea ofensivei de la Mărăști de către Armatei 1 a obligat Puterile Centrale să renunțe la ofensiva în sectorul Nămoloasa și să-și concentreze efortul la vest de Siret, pe direcția Focșani-Adjud. În scopul de a profita de înfrângere a trupelor ruse din Galiția și Bucovina, la 24 iulie/6 august 1917, forțele centrale declanșează ofensiva, fără a mai aștepta realizarea concentrării tuturor forțelor și mijloacelor stabilite prin planul său de campanie.

 

Forțe participante

Dispozitivul forțelor româno-ruse

Forțele Armatei 1, comandată de generalul Constantin Christescu, erau grupate sub comanda a trei comandamente de corp de armată: Corpul III Armată – comandat inițial de generalul Constantin Iancovescu și ulterior de generalul Aristide Razu, Corpul V Armată – comandat de generalul Ioan Istrate și Corpul VI Armată – comandat de generalul Eremia Grigorescu. În subordinea comandamentului Corpului III Armată au intrat Divizia 5 Infanterie, Divizia 13 Infanterie și Divizia 14 Infanterie. În subordinea comandamentului Corpului V Armată a intrat inițial Divizia 10 Infanterie iar ulterior și Divizia 15 Infanterie, iar în subordinea comandamentului Corpului VI Armată au intrat Divizia 9 Infanterie și Divizia 80 Infanterie rusă. Rezerva Armatei 1 era formată din Divizia 12 Infanterie, Divizia 1 Cavalerie, Divizia 2 Cavalerie, Brigada de Grăniceri și Brigada 1 Călărași.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 6-18 august 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forțele Armatei 4 rusă, comandată de generalul Alexandr Ragoza, erau grupate în trei corpuri de armată: Corpul 7 Armată – comandat de generalul Nikolai Leontevici Iunakov, Corpul 8 Armată – comandat de generalul Gheorghi Gheorghevici Elcianinov și Corpul 30 Armată – comandat de generalul Alexandr Nilovici Gavrilov. În subordinea Corpului 7 Armată au intrat Diviziile 13 și 34 Infanterie și Divizia de Cavalerie „Zamurskaia”. În subordinea Corpului 8 Armată a intrat Diviziile 14, 15 și 124 Infanterie (ultima transferată de la Armata 6), iar în subordinea Corpului 30 Armată au intrat Diviziile 71 și 103 Infanterie.

 

Dispozitivul forțelor Puterilor Centrale

Forțele Armatei 9 germane, comandată de generalul Johannes von Eben, erau grupate în subordinea a două comandamente de corp de armată: Corpul I Rezervă – comandat de generalul Curt von Morgen Corpul XVIII Rezervă – comandat de generalul Karl von Wenninger. În subordinea Corpului I Rezervă au intrat Divizia 12 Bavareză și Diviziile 76 și 89 Rezervă germane. În subordinea Corpului XVIII Rezervă au intrat Divizia 62 Infanterie austro-ungară, Divizia 217 Infanterie germană și Corpul Alpin. În rezerva Armatei 9 erau păstrate Divizia 212 Infanterie saxonă și Divizia 13 Trăgători austro-ungară.

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) - Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial - Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916  - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Mărășești (24 iulie/6 august – 6 august/19 august 1917) – Parte a Campaniei militare românești din 1917 din Primul Război Mondial – Desfăşurarea acţiunilor militare, 19 august-15 septembrie 1916 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comandanți

Comandanți români

Comandanții Armatei 1

- General Constantin Christescu

- General Eremia Grigorescu

- Comandantul Diviziei 5 Infanterie – General Aristide Razu

- Comandantul Diviziei 9 Infanterie – General Constantin Scărișoreanu

- Comandantul Diviziei 10 Infanterie – General Henry Cihoski

- Comandantul Diviziei 13 Infanterie – General Ioan Popescu

- Comandantul Diviziei 14 Infanterie – General Grigore Bunescu

 

Comandanți ruși

- Comandant al Armatei 4 – General Aleksandr Ragoza

 

Comandanți ai Puterilor Centrale

- Comandant al Armatei 9 germană – General de infanterie Johannes von Eben[1]:pp. 183-184

 

Planurile de operații

Desfășurarea acțiunilor militare

Acțiunile militare s-au desfășurat în trei mari etape. Etapa I, între, 24 iulie/6 august-30 iulie/12 august 1917, a constat într-serie de lupte defensive de mare intensitate, în condițile în care marile unități române ocupau treptat noul dispozitiv de luptă, în vederea preluării apărării sectoarelor marilor unități ruse retrase de pe front sau care mai aveau o slabă capacitate de rezistență. În această etapa s-a manifestat și o criza de comandament romano-rusă, constând în neînțelegerile dintre generalii Constantin Christescu și Alexandr Ragoza, comandații armatelor 1 română respectiv 4 rusă. Criza a fost rezolvată prin înlocuirea generalului Constantin Christescu cu generalul Eremia Grigorescu, la comanda Armatei 1.

A doua etapă, de apogeu a bătăliei, cuprinde acțiunile militare din perioada 31 iulie/13 august-6/19 august 1917, fiind caracterizată prin acțiuni ofensive de mare intensitate a Puterilor Centrale, concomitent cu, organizarea unei defensive solide de către trupele române, intrate complet în noul dispzitiv de luptă. Etapa s-a sfârșit cu eșuarea definitivă a ofensivei forțelor centrale.

Cea de-a treia fază a bătăliei, între 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, a fost caracterizată prin diminuarea semnificativă a intensității luptelor, forțele centrale mai încercând o singură acțiune ofensivă importantă, destinată rectificării frontului, în zona Varnița-Muncelu.

 

Rezultate și urmări

Bătălia de la Mărășești a fost cea mai amplă confruntare din vara anului 1917 de pe frontul român, fiind continuarea în timp și spațiu a celei de la Mărăști. Ea s-a întins pe durata a 29 de zile, din care în 16 zile au fost desfășurate acțiuni militare semnificative.

Pierderile suferite au fost mari de fiecare din părți. Armata 1 română a pierdut 27.410 de militari (16%) din efectivul inițial de 170 000 militari: 5.125 morți (125 de ofițeri, 5.000 trupă), 9.818 dispăruți (118 ofițeri, 9.700 trupă) și 12.467 răniți (367 ofițeri, 12.100 trupă). Armata 4 rusă a pierdut 25.620 de militari : 7.083 morți (83 de ofițeri, 7.000 trupă), 8.167 dispăruți (167 ofițeri, 8.000 trupă) și 10.400 răniți (400 ofițeri, 10.100 trupă).

Puterile Centrale au evitat să dea cifre oficiale asupra pierderilor suferite, estimându-se că numai pierderile suferite de Armata 9 germană se ridică la 60-65.000 militari (morți, răniți sau dispăruți).

Pierderea bătăliei de la Mărășești a forțat Puterile Centrale să renunțe definitiv la acțiuni ofensive pe frontul român și să treacă la defensivă. Obiectivele propuse: scoaterea României din război și ajungerea în sudul Ucrainei, nu au putut fi atinse, grație în primul rând rezistenței eroice a forțelor române.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Povestea sublocotenentului erou Teodor Grigoriu, singurul supravieţuitor al măcelului de la Răzoare-Mărăşeşti

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945)

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia Berlinului a fost una dintre ultimele bătălii finale, două grupuri de armate sovietice au atacat Berlinul pe direcțiile sud și est. Bătălia a durat de la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii mai. Mai înainte ca lupta să se încheie, Adolf Hitler s-a sinucis. Apărătorii orașului s-au predat pe 2 mai 1945. Au mai existat câteva centre izolate de rezistență, care au încetat luptă până la predarea necondiționată a Germaniei de pe 8 mai (9 mai pentru URSS) 1945.

 

Cadrul general

După evenimentele din lunile august – septembrie 1944, (încheierea Operațiunii Bagration) până la începutul anului 1945, frontul de răsărit a fost relativ stabil. România și Bulgaria părăsiseră Axa și se alăturaseră forțelor antifasciste. Germanii au pierdut controlul asupra Budapestei și cea mai mare parte a Ungariei. Marile câmpii ale Poloniei erau acum deschise atacului sovietic.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Comandanții sovietici, după perioada de așteptare, inactivitate și neintervenție militară din timpul insurecției din Varșovia, au cucerit capitala Poloniei în ianuarie 1945. După trei zile, o masivă concetrare de forțe sovietice – patru fronturi – a început Ofensiva Vistula-Oder. După patru zile, armatele sovietice au reușit să străpungă liniile germane și au avansat cu 30 – 40 km pe zi, cucerind statele baltice, Danzigul, Prusia Răsăriteană, Poznańul, atingând un aliniament aflat la 60 de km est de Berlin, de-a lungul râului Oder.

O contraofensivă de pe 24 februarie a nou creatului Grup de Armate Vistula de sub comanda lui Heinrich Himmler nu a reușit să obțină rezultatele scontate, iar rușii au invadat Pomerania și au ocupat tot malul drept al râului Oder, de aici continuând atacul către Silezia. În sud, trei încercări ale germanilor de despresurare a Budapestei au eșuat, iar sovieticii au ocupat orașul pe 13 februarie. Hitler a insistat ca armatele germane să recucerească linia Dunării și de aceea a fost organizat un contraatac, care însă a eșuat până pe 16 martie, permițându-le sovieticilor să reia ofensiva în aceeași zi. Pe 30 martie, Armata Roșie a ajuns în Austria și au cucerit Viena pe 13 aprilie.

În acest moment era clar pentru toată lumea că înfrângerea Germaniei era o chestiune de săptămâni. Wehrmacht-ul nu mai dispunea decât de cam a douăsprezecea parte din combustibilul de care avea nevoie să-și desfășoare forțele, iar producția de benzină de avion și de combustibili pentru tancuri ajunsese la cote nesemnificative, cu o calitate mult inferioară celei din 1944. Cu toate aceste, luptele au continuat cu ferocitate, poate chiar mai mare decât în alte perioade ale războiului. Mândria națională, insistența aliaților pentru capitularea necondiționată ca și dorința militarilor de a asigura cât mai mult timp refugiaților să se retragă către vest din fața Armatei Roșii, toate acestea au contribuit la creșterea hotărârii cu care au luptat forțele germane.

Adolf Hitler a hotărât să rămână în capitala țării, în ciuda sfaturilor consilierilor săi.

Aliații occidentali au conceput un plan pentru cucerirea Berlinului cu ajutorul trupelor aeropurtate, dar au renunțat în cele din urmă. Eisenhower a hotărât că nu este nevoie să jertfească viețile soldaților săi pentru a ocupa un oraș care avea să rămână în sfera de influență sovietică după război. În plus, planul era greu de pus în practică datorită numărului mare de parașutiști pe care îl presupunea, dar și datorită cantității uriașe de materiale care trebuia aprovizionată pe calea aerului. Nu în ultimul rând, pentru sovietici devenise o chestiune de onoare să cucerească capitala inamicului lor, ceea ce le creștea hotărârea în luptă.

 

Ofensiva sovietică

Preparativele

Ofensiva sovietică în Germania centrală, (în ceea ce avea să devină după câțiva ani Germania Răsăriteană), a avut două obiective majore:

- Ocuparea Berlinului. Capitala Germaniei era și un imporatant punct strategic, care putea fi folosit cu succes în perioada postbelică. În Berlin se aflau cele mai importante trofee de război: Adolf Hitler și instalațiile programului nuclear german.

- Ocuparea unui teritoriu cât mai întins. Stalin nu credea că, după ce ar fi cucerit anumite teritorii, Aliații occidentali ar fi fost dispuși să cedeze ceva zonei de ocupație sovietice postbelice. De aceea, sovieticii au conceput o ofensivă pe un front extrem de larg și au avansat rapid către vest, pentru a le ieși în întâmpinare aliaților cât mai către apus.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Pe 9 aprilie 1945, Königsbergul (Prusia Orientală) a fost în cele din urmă cucerit de armata sovietică. Astfel, Frontul al II-lea Bielorus de sub comanda generalului Rokossovski a avut posibilitatea să se deplaseze cu toate efectivele în ajutorul atacatorilor Berlinului. În primele două săptămâni, sovieticii au reușit cea mai rapidă realocare a unui Front din tot războiul.

Generalul Jukov și-a concentrat oamenii din Frontul I Bielorus, aflați pe un front larg, de la sud de Marea Baltică până la Frankfurt pe Oder, reamplasându-i în zona restrânsă a Înălțimilor Seelow. Oamenii generalului Rokossovski au ocupat pozițiile părăsite de soldații lui Jukov, la nord de Înălțimile Seelow. În timp ce se petreceau aceste reașezări, au fost lăsate spații neacoperite de sovietici, prin care rămășițele Armatei a II-a Germană, încercuită lângă Danzig, au reușit să se retragă peste Oder. La sud, generalul Konev a schimbat greutate principală a atacului său din Silezia Superioară spre râul Neisse. Cele trei fronturi sovietice aveau împreună apoximativ 2,5 milioane de oameni, dintre care 78.556 soldați ai Armatei I Poloneze, 6.250 de tancuri, 7.500 de avioane, 41.600 piese de artilerie, 3.255 lansatoare de rachete Katiușa montate pe camioane, (poreclite Orgile lui Stalin) și aproximativ 95 – 96 mii de autovehicule.

Generalul Gotthard Heinrici l-a înlocuit pe Heinrich Himmler în funcția de comandant al Grupului de Armate Vistula pe 20 martie. El era considerat cel mai bun tactician al defensivei din toată armata germană. El a început imediat să organizeze apărarea. A presupus în mod corect că principalul efort al atacatorilor va fi făcut peste râul Oder și de-a lungul autostrăzii principale est-vest. Generalul a decis că trebuie să încerce să apere malul Oderului doar cu forțe nesemnificative. În schimb, el a ordonat geniștilor să fortifice Înălțimile Seelow care străjuiau râul Oder în dreptul podului autostrăzii de peste râu, la aproximativ 90 de km est de Berlin. De asemenea, el a stabilit alte câteva linii de apărare în alte regiuni din apropiere, în sprijinul apărătorilor înălțimilor. Geniștii au transformat câmpiile din zonă, care erau deja saturate de apă, în mlaștini, prin golirea unui baraj hidrotehnic. În continuare, geniștii au construit mai multe rânduri de linii defensive, care ajungeau până în suburbiile Berlinului. Aceste linii erau formate din șanțuri, poziții de artilerie antitanc și o rețea complexă de tranșee și buncăre.

 

Bătălia de pe Oder-Neisse

În primele ore ale zilei de 16 aprilie, ofensiva sovietică a început cu un bombardament masiv a numeroase piese de artilerie și lansatoare de rachete Katiușa, carea a durat câteva zile. Imediat după încetarea barajului de artilerie, Frontul I Bielorus a atacat traversând Oderul. Frontul I Ucrainean a atacat traversând Neisse în dimineața aceleiași zile. Frontul bielorus era mai puternic, dar a trebuit să facă față unei sarcini mai dificile, trebuind să dea piept cu ceale mai numeroase și mai hotărâte trupe inamice.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Atacul inițial al Frontului I Bielorus a fost un dezastru. Heinrici anticipase atacul și își retrăsese apărătorii din primele linii chiar mai înainte ca artileria sovietică să le spulbere. Lumina celor 143 de proiectoare care ar fi trebuit să-i orbească pe apărători a fost dispersată de ceața dimineții, în schimb a făcut foarte vizibile siluetele formațiilor de atacanți sovietici. Pământul mocirlos s-a dovedit a fi o piedică importantă în calea atacatorilor și, împreună cu barajul de artilerie german de răspuns, a făcut ca pierderile sovietice să fie uriașe. Nemulțumit de ritmul mult prea redus al avansării, sau la ordinul direct al lui Stalin, generalul Jukov a ordonat intrarea imediată în luptă a rezervelor. Inițial, trupele de rezervă trebuiau să exploateze străpungerea inițială făcută de primele atacuri. În acea dimineață, sovieticii avansaseră până la 6 km în unele sectoare, dar liniile germane principale rămăseseră intancte. În sud, atacul Frontului I Ucrainean se desfășura conform planificării. Jukov a fost obligat să raporteze că lupta pentru Înălțimile Seelow nu se desfășura conform planului ințial. Pentru a-i da un impuls lui Jukov, Stalin i-a cerut generalului să-i permită lui Konev să atace Berlinul cu armatele de tancuri din sud.

A doua zi, comandanții Frontului I Bielorus au căutat în spatele frontului orice unitate militară care putea fi aruncată în luptă. Tactica sovietică de folosire atacurilor unor mari mase de oameni s-a dovedit mult mai costisitoare din punct de vedere al numărului de soldați morți decât până atunci. În seare zilei de 17 aprilie, frontul german din fața lui Jukov era neînfrânt. În sud, Grupul de Armate Centru nu a reușit o rezistență la fel de îndârjită. Tancurile germane ale Armatei a IV-a de pe flancul nordic nu au rezistat impetuăzității atacului sovietic. Comandatul german a păstat două divizii Panzer în rezervă pentru apărarea centrululi frontului și nu le-a trimis în sprijinul tancurilor Armatei a IV-a. Acesta a fost punctul de cotitură al bătăliei, deoarece, la căderea serii, atât pozițiile Grupului de Armate Vistula, cât și ale Grupului de Armate Centru nu au mai putut fi menținute, fiind obligate să se retragă și să refacă legătura cu Armata IV-a Panzer, altfel fiind în primejdie să fie încercuite. Ca urmare a succesului lui Konev, prăbușirea frontului apărat de Schörner a făcut ca apărarea excelent organizată de Heinrici în dreptul Înălțimilor Seelow să devină inutilă.

Pe 19 aprilie, ambele fronturi sovietice au avansat foarte mult, dar, din nou, pierderile lor au fost foarte ridicate. Până la căderea serii, Frontul I Bielorus a ajuns în fața celei de-a treia și ultima linie de apărare germană, iar Frontul I Ucrainean a cucerit Forst și era gata să intre în zona de câmpii neinundate.

Pe 19 aprilie, a patra zi după ce Frontul I Bielorus reușise să depășească liniile defensive de pe Înălțimile Seelow, nu a mai avut de înfruntat decât formații dezorganizate care încercau în zadar să încetinească înaintarea sovietică spre Berlin. Rămășițele Armatei a IX-a Germane, care apăraseră flancul nordic al Armatei a IV-a Panzer, s-au găsit în fața pericolului de a fi încercuite de trupele Frontului I Ucrainean, care spăseseră liniile tancurilor germane și își schimbaseră direcția de atac spre Berlin. Alte elemente ale Frontului I Ucrainean s-au îndreptat în viteză spre vest, în întâmpinarea americanilor. Până la sfârșitul zilei de 19 aprilie, linia răsăriteană a apărării germane încetase să mai existe. Rămășițele armatelor germane mai rezistau în pungi izolate. Pierderile sovietice au fost foarte ridicate între 1 și 19 aprilie, în afară de soldați, sovieticii pierzând și 2.807 de tancuri. În perioada similară, aliații occidentali pierduseră numai 1.709 de tancuri.

 

Încercuirea Berlinului

Pe 20 aprilie, de ziua de naștere a lui Hitler, artileria Frontului I Bielorus a început bombardarea centrului Berlinului. Bombardamentele de artilerie nu au încetat până la capitularea orașului. După război, sovieticii au afirmat că greutatea proiectilelor lansate de artileria lor în timpul acestei ultime bătălili a fost mai mare decât tonajul bombelor de aviație lansate de aliații occidentali asupra Berlinului. Frontul I Bielorus a avansat către nord-estul și estul capitalei germane.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Frontul I Ucrainean a învins ultimele formații germane și a depășit prin nord Juteborgul, pentru a se întâlni la cu americanii care traversaseră râul Elba la Magdeburg. La nord, Frontul al II-lea Ucrainean a atacat între Stettin și Schwedt pozițiile apărate de Armata a III-a Panzer.

Pe 21 aprilie, Armata a II-a de Gardă a avansat aproximativ 50 km la nordul Berlinului, după care a atacat la sud-vest de Werneuchen. Alte unități sovietice au reușit să ajungă în fața ultimei linii defensive germane. Planul sovitic prevedea ca, în prima fază, să fie încercuit Berlinul, după care să fie încercuită și Armata a IX-a Germană.

Corpul al V-lea German continua să lupte la nord de Forst, unde era încercuit, în vreme ce comandanții lor au reușit să se strecoare către pozițiile Armatei a IX-a. Acest corp de armată a continuat să păstreze controlul la Cottbus. Când flancul sudic al Armatei a IV-a Panzer a reușit să obțină câteva succese locale contraatacând spre nord împotriva Frontului I Ucrainean, Hitler a dat o serie de ordine care au demonstrat că dictatorul nu mai avea simțul realității. El a ordonat Armatei a IX-a să apere Cottbusul și să formeze un front cu fața la vest. După aceasta, ei ar fi trebuit să atace coloanele sovietice pe direcția nord. Asta le-ar fi permis să formeze un clește la nord împreună cu Armata a IV-a Panzer, care ar fi trebuit să atace dinspre sud, încercuind astfel Frontul I Ucrainean și distrugându-l. De asemenea, la sud, Armata a III-a Panzer trebuia să execute o manevră de învăluire a Frontului I Belarus împreună cu Armata a XI-a Panzer, care ar fi atacat dinspre nordul Berlinului. Mai târziu în aceeași zi, a devenit clar că germanii nu mai aveau efectivele necesare să execute un asemenea atac, mai mult chiar, Armata a XI-a a trebuit să se retragă pentru a nu fi încercuită. În loc să atace spre nord-vest, Heinrici a declarat că va fi nevoit să se retragă către vest, iar dacă nu i se permitea să facă o asemenea manvră, el era gata să demisioneze.

Pe 22 aprlie, la conferința de la prânz, Hitler a avut un acces de furie când și-a dat seama că planurile pe care le făcuse cu o zi în urmă nu erau realizabile. El a declarat ca războiul era pierdut și și-a acuzat generalii pentru eșec. A mai anunțat că avea să rămână în Berlin până la sfârșit și că avea să se sinucidă. Într-o încercare de a-l calma pe Hitler, generalul Alfred Jodl a propus ca Armata a XII-a Germană, care lupta în acel moment cu americanii, să se îndrepte către Berlin, deoarece, aceștia din urmă, după ce atinseseră malurile râului Elba, era puțin probabil că mai aveau să continue atacul spre est. Hitler a fost imediat de acord cu această idee și, în câteva ore, generalul Walther Wenck a primit ordinul să-și dezangajeze oamenii din lupta cu americanii și să se îndrepte către nord-vest spre Berlin. S-a remarcat mai apoi că, dacă Armata IX-a se mută spre vest, și-ar putea uni trupele cu cele ale Armatei a IX-a. La venirea serii, Heinrici a primit permisiunea să facă acestă mișcare.

Spre deosebire de Sala hărților din Führerbunker, unde oamenii din jurul lui Hitler mutau pe hârtie divizii fantomatice în atacuri imaginare, sovieticii avansau neîntrerupt și se îndreptatu către victorie. Frontul al II-lea Bielorus reușise să stabilească un cap de pod pe malul estic al Oderului pe o adâncime de 15 km și lupta din greu cu Armata a III-a Panzer. Armata a IX-a pierduse Cottbusul și era sub contina presiune a atacurilor sovietice dinspre răsărit. Coloanele sovietice de tancuri au reușit să străpungă ultima linie defensivă a capitalei germane în două puncte.

Pe 23 aprilie, Fronturile I Ucrainean și I Bielorus au continuat să strângă încercuirea Berlinului, reușind să taie ultima legătură a Armatei a IX-a cu apărătorii orașului. Elementele Frontului I Ucrainean au continuat să avanseze către apus și au intrat în luptă cu Armata a XII-a, care avansa în sprijinul berlinezilor. Hitler l-a numit pe generalul Helmuth Weidling în funcția de comandant al Berlinului. Până pe 24 aprilie, cele două fronturi sovietice, (ucrainean și bielorus), au reușit să închidă încercuirea Berlinului, tăind orice legătură a orașului cu exteriorul.

În ziua următoare, 25 aprilie, Frontul al II-lea Bielorus a reușit să străpungă frontul Armatei a III-a Panzer din jurul capului de pod de la sud de Stetin și a traversat Mlaștina Rando. În acest moment puteau să se îndrepte către vest spre pozițiile Grupului de Armată al XXI-lea Britanic și spre nord spre portul baltic Stralsund. Divizia a 59 Sovietică de Gardă a Armatei a V-a de Gardă a făcut contactul cu Divizia de 69-a de Infanterie Americană a Armatei I Americană lângă Torgau, pe râul Elba.

 

Bătălia Berlinului

Forțele disponibele pentru apărarea orașului erau compuse din câteva divizii secătuite ale armatei și Waffen-SS, efective ale polițieei, adolescenți din Tineretul Hitlerist și bătrâni din Volkssturm, unii dintre ei veterani ai primului război mondial.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În vest se afla Divizia de Infanterie Motorizată a XX-a Germană, la nord Divizia de Parașutiști a IX-a, la nord-est Divizia Panzer Müncheberg, la sud-est Divizia de Panzergrenadieri Voluntarii SS a XI-a Nordland, (la est de Aeroportul Tempelhof), iar Divizia de Panzergrenadieri a XVIII-a se afla în rezervă, în districtul central.

Soarta Berlinului era pecetluită, dar rezistența apărărtorilor a continuat cu dârzenie. Sovieticii au avansat în oraș pe mai multe direcții principale:

- dinspre sud-est, de-a lungul Frankfurter Allee, până în Alexanderplatz;

- dinspre sud
- de-a lungul Sonnen Allee până în Belle Alliance Platz,
- până în Potsdamer Platz până la Potsdamer Platz;

- din nord până lângă Reichstag.

Reichstagul, podurile Havel, Spandau și Moltke și Alexanderplatz au fost locurile în care s-au dat cele mai grele lupte, sovieticii fiind obligați să cucerească casa una câte una și etaj cu etaj, angajându-se de multe ori în lupte corp-la-corp. Contingentele ne-germane din SS au lupta cu o dârzenie ieșită din comun, pe de-o parte pentru că erau motivate ideologic, pe de alta pentru nu credeau că, odată căzuți prizonieri, nu ar fi fost executați ca trădători.

Pe 28 aprilie, Heinrici a refuzat să execute ordinul lui Hitler de a a apăra Berlinul cu orice preț și a fost înlocuit la comandă de generalul Kurt Student în ziua următoare.

Pe 30 aprilie, în timp ce trupele sovietice avansau spre centrul Berlinului, Adolf Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun, după care s-a sinucis împreună cu proaspăta sa mireasă. Generalul Weidling, comandantul militar al capitalei germane, a ordonat apărătorilor Berlinului să se predea pe 2 mai. În ciuda ordinului, în special subunități fanatice ale SS-ului, dar și ale adolescenților din Tineretul Hitlerist au continuat să lupte cu îndârjire. De-abia pe 8 mai, ultimii apărători germani, inclusiv cei comandați de Wilhelm Mohnke, s-au predat ca urmare a semnării capitulării necondiționate de Germania Nazistă.

 

Bătălia de la Halbe

La sud de Berlin, în timpul luptelor pentru cucerirea orașului și câteva zile după predarea capitalei, Armata a IX-a Germană a luptat cu disperare pentru a sparge încercuirea și pentru a ajunge la pozițiile deținute de Armata a XII-a Germană, în speranța că pot să traverseze împreună Elba pentru a se preda americanilor.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Urmări

Bătălia Berlinului s-a încheiat după o săptămână de lupte grele, în principal datorită faptului că puținii apărători germani rămăși în viață au terminat munițiile și carburanții. Depozitele aprovizionării germane erau între ultima și penultima linie de apărare și au fost cucerite de sovietici chiar în primele zile ale asaltului sovietic. În lupta pentru cucerirea orașului, sovieticii au pierdut aproximativ 2.000 de vehicule blindate, în mare parte datorită tirului armei fără recul germane cunoscută ca Panzerfaust, acestea fiind distribuite în număr mare civililor, deși și alte măsuri împotriva blindatelor fusese luate de tacticienii germani. Germanii opuseseră atacului sovietic numai un număr nesemnificativ de tancuri.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În multe zone ale orașului au fost raportate acțiuni violente împotriva civililor germani ale soldaților sovietici, în special ale celor din eșaloanele de rezervă. (Pentru mai multe amănunte, vedeți articolele Marta Hillers și Atrocități ale Armatei Roșii). La început, această comportare răzbunătoare a fost tolerată de numeroși ofițeri ai Armatei Roșii, dar după ce invazia s-a transformat în ocupație militară, autoritățile militare și NKVD-ul au pus capăt atrocităților comise de soldați.

Sovieticii au pierdut în timpul atacului direct asupra orașului între 20.000 și 25.000 de soldați, din totalul de 81.000 din întreaga acțiune. Alți 280.000 de soldați au fost răniți sau au rămas infirmi ca urmare a luptelor din zonă. Germanii au pierdut aproximativ 450.000 de oameni, (uciși, răniți sau dispăruți), numeroși dintre aceștia fiind civili.

Conform ultimelor dorințe și testamentului lui Adolf Hitler, după moartea sa amiralul Karl Dönitz a devenit noul Reichspräsident, iar Joseph Goebbels noul Reichskanzler. Goebbels s-a sinucis pe 1 mai 1945, lăsându-l pe Dönitz să se ocupe de unul singur de negocierile pentru capitulare. Înaltul Comandament german și cele mai multe unități germane s-au predat necondiționat Aliaților occidentali pe 8 mai 1945, devenită cunoscută ca Victory Day. Deși au mai existat câteva subunităti germane care au mai continuat lupta și după această dată, se consideră că 8 mai (9 mai pentru sovietici) este data la care s-a încheiat al doilea război mondial în Europa, odată cu încheierea războiului dispărând și Al treilea Reich.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) si pe en.wikipedia.org

 

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Masacrul de la Katyń (1940)

Masacrul de la Katyń (1940) – Groapa comuna la Katyń (1943)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katîn din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.

În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra.

Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.

Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

 

 

Vedere de ansamblu

La început, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea masacrarea ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo și a orașului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate și uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov și întemnițați proveniți din închisorile din vestul Belarusului și al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executați din ordinul lui Stalin în aceeași pădure.

Aproximativ 250.000 de soldați polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înțelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop și a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk. Kozielsk și Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofițeri, în vreme ce Ostașkov era folosit în principal pentru cercetași, jandarmi, polițiști și gardieni. În pofida unei concepții greșite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofițeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostașkov, 6.570 și Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroșilov și Beria – au semnat un ordin de executare a activiștilor „naționaliști și contrarevoluționari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri și în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei și Belarusului. Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzații erau foarte cuprinzător definiți ca „inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice”, printre ei aflându-se și un mare număr de intelectuali polonezi, plus polițiști și ofițeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în cele trei lagăre menționate mai sus și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului. Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați. Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duși în lagărele Iuhnov și Griazoveț. Aceștia au fost singurii supraviețuitori.

Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât și pentru mușamalizarea acestora.

Masacrul de la Katyń (1940) - Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Preparativele sovietice

Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securității Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko și le-a ordonat înființarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (stația de cale ferată Babinino), Iuje (Talițî), Kozelsk, Kozelșcina, Oranki, Ostașkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostașkov), Putivli (stația de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (stația de cale ferată Zaenikevo) și Griazoveț.

 

Tehnica masacrelor

Prizonierii din Kozielsk au fost uciși și îngropați în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executați în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov și au fost îngropați lângă Piatihatki. Ofițerii de poliție de la Ostașkov au fost uciși în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin și au fost îngropați în Miednoje.

Informații detaliate despre execuțiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuțiile prin împușcare au început seara și s-au încheiat în zori. Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă așa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuțiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricație germană aduse anume de la Moscova.

Execuțiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătușat și dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuțiilor s-au mai folosit mașini zgomotoase care au funcționat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împușcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă ușă și era depus într-unul dintre camioanele care așteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuție

Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duși la groapa comună și au fost împușcați în gât.

 

Descoperirea gropilor comune

Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziștii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) și guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză. Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informații despre ofițerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders și Władysław Sikorski că toți polonezii au fost eliberați, cu excepția a câtorva care au evadat și au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).

Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toții având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află Generalul Smorawiński din Lublin.”

Masacrul de la Katyń (aprilie - mai 1940) - Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (aprilie – mai 1940) – Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din Comisia Internațională Medicală (de investigare a masacrului din pădurea Katyn) au făcut parte reprezentanți din mai multe țări: Germania (Wilhelm Zietz, președintele comisiei), Franța (André Costedoat, vicepreședinte), Belgia (Reimond Speleers), Bulgaria (Marko Antonov Markov), Cehia (František Hajek), Croația (Eduard Lukas Miloslavić), Danemarca (Helge Tramsen), Elveția (Francois Neville), Finlanda (Arno Saxén), Italia (Vincenzo Mario Palmieri), Olanda (Herman Maximilien de Burlet), România (Alexandru Birkle), Slovacia (František Šubík), Spania (Antonio Piga y Pascual) și Ungaria (Ferenc Orsós).

Guvernul sovietic a respins imediat acuzațiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinați de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informații, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicați în lucrări de construcții la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fasciști … ”.

Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate la Bletchley Park. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.

În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii și să se inițieze o nouă investigație a Crucii Roșii Internaționale, Stalin s-a folosit de „afirmațiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoașterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziștii. În același timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoașterii de către aliații occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziție inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliații occidentali și sovietici a murit în mod neașteptat două luni mai târziu. Cauza morții sale este încă subiect de dispute.

Masacrul de la Katyń (1940) - British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Încercările de mușamalizare a masacrului de la Katyń

Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deșteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reușit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii și au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizațiilor occidentale.

Masacrul de la Katyń (1940) - Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: "Forest of the dead at Katyn" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: “Forest of the dead at Katyn” - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyń și criza polono-sovietică rezultată au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați, esențială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganților militaro-industriali, SUA și URSS. Primul ministru britanic Winston Churchill și președintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâșiați pe de-o parte între angajamentele față de aliatul polonez și poziția intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretențiile – de multe ori aflate la limita șantajului politic – lui Stalin și ale diplomaților lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „țări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei țări de 200 de milioane.” În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)

Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolșevicii vor ‘afla’ fără îndoială în curând că noi am împușcat 12.000 de ofițeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roșie a recucerit Katyńul și Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roșie Poloneză cu permisiunea germanilor și îndepărtând toate dovezile crimelor. În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la fața locului „Comisia specială pentru determinarea și investigarea împușcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fasciști în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, președintele Academiei de Științe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele și a ajuns la concluzia că execuțiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupație germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniștilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.

În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocitățile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie: „Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei ‘investigații’ a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”. Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.

Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată și pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduși de germani la Katyń în 1943 pentru o conferință internațională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieșea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru. El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul șefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. În timpul investigațiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în fața Congresului susținând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forțe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.

În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informații despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-și doar legăturile din Bulgaria și România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii. După consultarea cu directorul Biroului pentru informații de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor și a ordonat nepublicarea raportului Earle. Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, președintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat și și-a petrecut restul timpului până la sfârșitul războiului în Samoa Americană.

În noiembrie 1945, șapte ofițeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki și E. Geherer au fost judecați de un tribunal al aliaților victorioși – americani, englezi, francezi și sovietici. Ei au fost condamnați la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń și în cele din urmă au fost executați prin spânzurare. Încă alți trei germani au fost judecați pentru același capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentințe de 20 de ani de muncă grea corecțională, au fost predați sovieticilor și nu s-a mai auzit nimic despre ei.

În 1946, procurorul șef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuția în masă a prizonierilor polonezi împușcați în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fasciști”, însă a renunțat la cauză după ce Statele Unite și Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocații germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.

În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.

Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.

În Republica Populară Polonia, autoritățile au mușamalizat problema în acord cu cerințele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referințele la masacru, dar chiar și menționarea atrocităților era primejdioasă. Katyń a fost șters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi șters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripție simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliție, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaților polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.

De la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar și asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaș, confirmând totodată existența altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie și Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani și polonezi în 1991 și 1992, în 1992 președintele Rusiei Boris Elțîn a scos din arhive și a predat noului președinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împușcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostașkov și Starobielsk și din anumite închisori din vestul Ucrainei și Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împușcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Șelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hrușciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi și i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor

Investigațiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justețea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăția sovietică și valabilitatea documentelor dezvăluite (susținând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împușcați de germani.

Masacrul de la Katyń (1940) - Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evoluții postsovietice

În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyń către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate. În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații care au durat un deceniu. Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În ciuda unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Național al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și pe cei care au adus la îndeplinire execuțiile. În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.

La data de 26 noiembrie 2010, Duma de stat (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație prin care Rusia recunoștea masacrarea a mii de ofițeri polonezi, în 1940, la Katin, o “crimă” ordonată de Iosif Stalin.

 

Proiecții artistice

Regizorul polonez Andrzej Wajda a realizat în anul 2007 filmul Katyń, o epopee cinematografică despre acest eveniment istoric.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Masacrul de la Katyń (1940) si pe en.wikipedia.org

„Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”. Războiul pentru reîntregirea României

foto – timpul.md
articol (25 Aprilie 2015) – stiri.tvr.ro

22 iunie 1941 este ziua în care România intră în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Ordinul Generalului Antonescu a rămas în memoria românilor, dar mai ales în cea a soldaţilor trimişi pe front. Misiunea lor era să lupte pentru recuperarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, pe care sovieticii le stăpâneau din vara lui 1940.

Deşi şeful Armatei era Regele Mihai, generalul Ion Antonescu nu l-a consultat în momentul în care a decis ca România să se alăture Germaniei în atacul asupra Uniunii Sovietice. A fost o decizie pe care a luat-o împreună cu Hitler. Regele Mihai a aflat vestea de la radio.

Armata Română a început lupta împotriva sovieticilor în dimineaţa de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră.

La 5 iulie 1941, au intrat în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie, oraşul Soroca a fost eliberat de către Divizia blindată română. În 15 iulie, ostaşii români au eliberat localitatea Orhei, iar a doua zi Chişinăul.

Regele Mihai a vizitat de mai multe ori frontul românesc. L-a felicitat personal pe Antonescu pentru victorie, dar i-a atras atenţia să nu treacă Nistrul.

La 27 iulie 1941, Hitler i-a trimis lui Antonescu şi el un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar i-a cerut şi să treacă Nistrul pentru a lua sub stăpânire teritoriul dintre Nistru şi Bug. În 31 iulie, Antonescu i-a răspuns afirmativ.

Singurii care nu s-au bucurat de victoria armatei au fost evreii vânaţi de autorităţi. La 26 iunie 1941, conducerea administrativă a Iaşului a primit ordin de la generalul Ion Antonescu să scape de toţi evreii cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani din zona dintre Siret şi Prut.

Evreii au fost ucişi în casele lor, pe stradă sau în împrejurimile Iaşului. O groapă comună cu cadavrele acestora a fost descoperită şi în 2010 la Popricani, lângă Iaşi.

Patru mii de evrei au fost duşi în curtea Chesturii de Poliţie din Iaşi unde au fost împuşcaţi sau omorâţi în bătaie cu bâtele. Alţii, îmbulziţi în vagoane pentru vite, închise ermetic. “Trenurile morţii” au circulat câteva zile între mai multe gări din Moldova. Erau păzite de trupe germane SS. Nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri în gări, să le dea apă sau să le deschidă pentru a lua aer.

Peste 13 mii de evrei au murit în pogromul de la Iaşi.

Cu toate acestea, la doar două luni, generalul Antonescu s-a auto-promovat şi auto-decorat. S-a ridicat la gradul de mareşal al României şi şi-a acordat Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa I şi a II-a.

Până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, dar după ce a trecut Nistrul, l-a pierdut.

articol preluat de pe http://stiri.tvr.ro/

Grecia amenință că va confisca bunurile germane de pe teritoriul ei, drept compensații pentru Al Doilea Război Mondial

Foto: (c) Alkis Konstantinidis / REUTERS
AGERPRES/(AS — autor: Sorin Popescu, editor: Ionuț Mareș)

Ministrul grec al justiției, Nikos Paraskevopoulos, a amenințat miercuri că va da undă verde implementării unei decizii a Curții Supreme de la Atena, până în prezent neaplicată, ce prevede posibilitatea confiscării bunurilor germane de pe teritoriul grec, drept compensație pentru crimele și pagubele comise de naziști în Grecia în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, relatează AFP.

‘Cu titlu personal, cred că autorizarea aplicării acestei decizii trebuie dată și sunt a gata să o dau’, a declarat el în timpul unei dezbateri parlamentare pe tema reactivării unei comisii a legislativului de la Atena constituite pentru investigarea crimelor comise de naziști. Dar oficialul grec a recunoscut totodată că aplicarea respectivei decizii este, ‘sub aspect juridic, o problemă complexă’, iar o hotărâre definitivă în acest sens depinde de evoluția negocierilor dintre Atena și Berlin, precum și de avizul parlamentului grec.

Urmașii greci ai victimelor din Al Doilea Război Mondial cer de circa 20 de ani despăgubiri statului german, dar Berlinul a refuzat mereu să dea curs acestor solicitări, considerând că problema respectivelor compensații a fost soluționată printr-un acord bilateral în anul 1960.

În urma unor astfel de plângeri, un tribunal grec a decis în anul 1997 că Germania trebuie să plătească 28,6 milioane de euro. În anul 2000, în urma unei alte plângeri formulate de apropiații victimelor masacrului de la Distomo (în centrul Greciei) și pe baza deciziei din 1997, Curtea Supremă de la Atena a hotărât că averile germane de pe teritoriul grec pot fi confiscate, dar ministrul socialist al justiției de la acea vreme nu a autorizat aplicarea hotărârii.

Deși majoritatea partidelor grecești consideră că Germania trebuie să plătească Greciei indemnizații de război, problema a fost readusă oficial în discuție doar de stânga radicală Syriza după ce a preluat recent conducerea executivului. În ce privește sumele pe care Grecia le pretinde, estimarea autorităților de la Atena este de circa 108 de miliarde de euro pentru infrastructurile distruse, plus rambursarea unui împrumut forțat acordat naziștilor între anii 1942 și 1944, a cărui valoare actualizată ar fi de circa 54 de miliarde de euro.

Dar și noul guvern de la Atena s-a lovit de un refuz ferm din partea Berlinului, care apreciază că problema despăgubirilor este ‘închisă definitiv’, după cum a declarat purtătorul de cuvânt al guvernului german, Steffen Seibert, care a îndemnat autoritățile de la Atena să se concentreze pe temele de actualitate și de viitor, admițând totuși că Germania este conștientă de ‘responsabilitatea ei istorică pentru suferințele pe care regimul nazist le-a provocat în numeroase țări din Europa’.

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro/