Ioan Dicezare (n. 12 august 1916, București, d. 10 august 2012, București) a fost un as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial.
Primele cursuri de zbor le urmează la Aeroclubul IAR Braşov, unde obţine ‘Brevetul de aptitudini de pilot de turism gradul I’ în 1936, urmat la scurt timp de brevetul internaţional gradul II.
La 1 iunie 1937 păcăleşte moartea pentru prima dată: suferă un grav accident aviatic la Braşov, în urma căruia Fleet-ul pe care îl pilota împreună cu Ion Voivozeanu se prăbuşeşte de la mică înălţime, acesta din urmă pierzându-şi viaţa.
Familia paternă a lui Dicezare era de origine italiană, numele de familie original fiind Di Cesare, însă întotdeauna a fost ortografiat Dicezare.
Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cariera militară
Urmează Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni, absolvită în 1939, şi este repartizat la Flotila I Vânătoare de la Pipera.
În timpul celui de al Doilea Război Mondial, din 22 iunie 1941 și până în anul 1944, a luptat pe Frontul de Est, în cadrul legendarului Grup 7 Vânătoare, unde activează până în 1944, pilotând un aparat Messerschmitt Bf 109E, inscripționat „Hai fetițo!”.
După o scurtă trecere pe Heinkel 112, pilotează numai Messerschmitt-uri, considerate cele mai bune avioane de vânătoare ale momentului.
În 1943 a făcut parte, împreună cu alţi câţiva piloţi de elită, din celebra Flotilă Udett, care executa cele mai grele şi mai riscante misiuni pe frontul de est.
A participat la campaniile militare de la Stalingrad (Bătălia de la Stalingrad – 21 august 1942 – 2 februarie 1943), Dnipropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației militare a URSS.
La sfârșitul anului 1942 era deja un as de aviație, având la activ 5 victorii aeriene.
Este cunoscut un episod din 22 aprilie 1943 în care sublocotenent-aviator Ioan Dicezare, într-o luptă desfășurată lângă Izium a doborât un avion de bombardament de tip „Douglas Boston”, iar echipajul, luat prizonier, a furnizat date privind aerodromurile din zonă.
La 30 august 1943 este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, moment în care avea 14 victorii aeriene.
Până la 23 august 1944 a luptat, în calitate de comandant de escadrilă, la apărarea regiunii petrolifere Ploiești, împotriva acțiunilor aviației de bombardament americane.
După 23 august 1944 trece la Grupul 1 Vânătoare, unde va lupta contra Germaniei până la terminarea războiului.
Ioan Dicezare la manșa avionului BF 109E „Hai fetițo!”
La sfârşitul războiului, Di Cesare avea un palmares impresionant: 14 victorii aeriene sigure şi trei probabile (la care se adaugă numeroase victorii la sol), Ordinul Mihai Viteazul, Virtutea Aeronautică în grad de cavaler, Crucea de Fier clasa I cu frunze de stejar de aur şi Frontflug Spange in Gold.
Ordinul „Virtutea Aeronautică” de război cu spade, clasa Crucea de Aur (19 septembrie 1941) „pentru curajul cu care s-a angajat în luptă la 8 August 1941, în zona Sud-Vest, Mihailowca (Ucraina) cu un număr de avioane mult superioare patrulei lor, doborând fiecare câte un avion de vânătoare sovietic”,
clasa Crucea de Aur cu o baretă (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în luptele aeriene dela Vigoda și Palijova, când a doborât 2 avioane inamice, precum și pentru cele 55 misiuni pe front”,
clasa Crucea de Aur cu 2 barete (1 iulie 1942) „pentru curajul și eroismul arătat în luptă aeriană angajată cu aviația bolșevică când a doborât al 3-lea avion inamic”.
și clasa Cavaler cu prima baretă (16 februarie 1944) „pentru curajul dovedit în 76 misiuni, având 7 avioane doborîte”.
A fost avansat până la gradul de general-locotenent (r) (general cu 3 stele).
Așii români decorați la 30 august 1943 cu Ordinul „Mihai Viteazul”: Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Ioan Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandru Șerbănescu şi Ioan Milu- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În 1948 este arestat politic, încarcerat la închisorile Malmaison (Bucureşti) şi Piteşti, dar este graţiat din lipsă de probe.
Obligat de împrejurări să renunţe la uniforma militară sub care îşi riscase viaţa de nenumărate ori pe front, Di Cesare a fost încadrat ca şef de atelier la Întreprinderea Electromontaj din Bucureşti, apoi ca maistru instructor la Grupul Şcolar Industrial ‘Iosif Rângheţ’ pentru ca, din 1964 să fie mecanic şef la şantierul Trustului 1 Construcţii din Bucureşti.
Generalul aviator s-a stins din viaţă la 10 august 2012, cu două zile înainte de a împlini vârsta de 96 de ani.
Generalul (r) Ion Di Cesare, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu – foto preluat de pe www.rador.ro
Arhiva radioului păstrează un document sonor înregistrat în 2008, transcris de Agenţia de Presă Rador, în care generalul a lăsat publicului o mărturie valoroasă a activităţii sale de pe front.
Din această înregistrare realizată de Octavian Silivestru pentru arhiva de istorie orală a Radio România, am ales acele amintiri care descriu dimensiunea umană a acelor momente din timpul războiului:
„La Stalingrad aveam bordeie în pământ, unde aveam şi comandamentul şi popota.
Fiecare escadrilă avea câte un bordei în care aveam paturi de campanie şi improvizasem nişte sobe din cărămidă – aveam cărbuni destui.
Seara aveam lumina de la un generator care era într-un automobil şi era un bec în fiecare dormitor, în fiecare bordei şi mai povesteam şi ne odihneam, se mai juca poker, table… radio aveam din ăla cu baterii.
Eu, de exemplu, aveam un Brown care prindea Londra, şi ascultam Londra.
Ne interesa tot ce se petrecea pe tot frontul european.
Acest aparat Brown prindea foarte bine şi l-am purtat tot timpul cu noi.”
***
„Mâncare am avut bună, că eram întotdeauna aprovizionaţi cu mâncare de la nemţi.
Aveam bucătarii noştri, dar materia de bază pentru bucătari era de la nemţi.
Primeam zilnic pachete de ţigări, ciocolată.
Exista nişte ciocolată în cutii rotunde, cam 10 cm diametru, 2 cm grosime, în care erau două felii de ciocolată bună, nici dulce nici amară.
Şi ne mai dădeau şi alte fleacuri câteodată, cutii cu fructe, cu ce puteau să ne trimită ei.
Această normă o primeau atât ofiţerii cât şi subofiţerii.
Subofiţerii piloţi erau foarte buni.
Subofiţerii erau dezavantajaţi la prima de zbor.
Noi, ofiţerii, aveam primă de zbor 7000 lei pe lună şi ei aveau 5000 de lei.
Deci, asta era singura deosebire în afară de soldă. Solda era diferită, pe grad şi contigent.”
***
„Fiecare escadrilă avea medicul ei şi un infirmier şi maşina de salvare, asta avea fiecare escadrilă..
Când era caz excepţional, te trimitea cu un avion în ţară sau într-un oraş unde era un spital mai înstărit şi îţi rezolvai problemele.
Primeam corespondenţa din ţară, de la familie, primeam ziare, nu eram izolaţi.”
***
„La un moment dat, noi aveam nişte lăzi de campanie, fiecare avea numele scris acolo şi-aveam lucruri în ele…. aveam şi mâncare şi îmbrăcăminte şi lucruri din astea.
Ei bine, soldaţii noştri au fost aşa de corecţi şi aşa de mult ţineau la ofiţeri şi la piloţii unităţii respective, cel care se ocupa cu Escadrila 58 Vânătoare a venit cu lada mea de campanie în care aveam şi mănuşile…. nu lipsea nimica!
Aşa de corecţi au fost aceşti soldaţi români faţă de comandanţii lor, de piloţii lor.”
Actul capitulării Germaniei a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în fața Forțelor Expediționare Aliate și Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.
Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Primul act al capitulării
Primul act al capitulării a fost semant la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945.
Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.
Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Acest act al capitulării se aplica tuturor forțelor armate terestre, aeriene și navale care se aflau în acel moment sub controlul OKW-ului. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanților militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat și excepții. Cea mai importantă forță care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareșalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forțelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.
Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
La fel ca și în cazul altor instituții din Germania Nazistă, controlul armatei era împărțită între OKW și OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forțele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepția celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului și prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau/trebuiau să ordone lui Schörner să capituleze.
Această dilemă a fost rezolvată pe calea armelor. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă și a fugit în Austria. Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga (1), în timpul căreia o copleșitoare forță sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost forțat să capituleze pe 11 mai. (Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai).
După semnarea acestui act al capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forțele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operațiunile exact la ora 23:01 Ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. acest act al capitulării legaliza capitularea necondiținată a tuturor forțelor germane, punând astfel capăt războiului în Europa.
“Ofensiva Praga” (1) Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 – 1945) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofițerul de legătură al Armatei Roșii cu Aliații occidentali. Sarcinile și autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare și el nu a avut la dispoziție mijloacele necesare pentru a lua legătura Kremlinul. Cu toate acestea, și-a permis să riște să semneze din partea URSS-ului.
El a făcut o notă, conform căreia acest act al capitulării poate fi înlocuit cu unul nou în viitor. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulțumit de condițiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii și a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.
Al doilea act
Al doilea act al capitulării a fost semant la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai. într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vila din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței și SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopții. După ce mareșalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanții germani au semant Actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01 ora Europei Centrale.
Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Reprezantanți:
- Uniunea Sovietică: Mareșal Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprema la Armatei Roșii; .
- Regatul Unit: adjunctul Comandantului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, Mareșal al RAF Arthur William Tedder;
- Franța: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei I franceze;
- Statele Unite: General Carl Spaatz, comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale SUA;
- Germania Nazistă:
- Amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine;
- General-colonel Hans-Jürgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe;
- Feldmareșalu Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht.
Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.
Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale “Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler” lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Comentarii
Karl Dönitz a continuat să acționeze ca șef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit așa pentru că funcționa la Flensburg și controla doar o mică zonă din jurul orașului) nu a fost recunoscut de puterile aliate și a fost dizolvat în momentul în care membrii lui au fost arestați de forțele britanice pe 23 mai 1945. Aliații au descoperit că au o problemă, deoarece capitulaseră necondiționat numai forțele armate germane, nu și guvernul civil german.
Aceasta a fost considerată o problemă foarte importantă, deoarece în 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu și armata imperială. Acest fapt a permis lui Hitler să se folosească de mitul „înjunghierii pe la spate”. Aliații nu au dorit să riște ca un viitor regim german ostil să se folosească de faptul că autoritățile civile nu semnaseră niciun act de capitulare. Până în cele din urmă, puterile învingătoare au decis să nu recunoască guvernul lui Dönitz și în schimb au semnat un document al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliată de Control.
Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document în Berlin, iar situația de facto a devenit de jure. Acest fapt era în conformitate cu art. 4 al primului act al capitulării semnat la Rheims.
În perioada iulie – august 1945, liderii puterilor învingătoare au purtat discuții la Conferința de la Potsdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbările frontierelor interbelice, demilitarizarea, denazificarea și reparațiile de război ale Germaniei.
Conferința de la Potsdam (16 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
(1) Operațiunea ofensiva Praga a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 – 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga.
Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Capitularea trupelor germane din Norvegia
La 8 mai 1945 trupele germane din Norvegia au capitulat. Norvegia fusese ocupată de forţele armate ale Germaniei hitleriste, în cursul celui de-al doilea Război Mondial, în aprilie 1940.
După cotropirea Poloniei, în 1939, liderul nazist Adolf Hitler ordonase pregătirea într-un timp cât mai scurt a unei ample campanii în vest, iar pentru a-şi crea condiţii favorabile în vederea acţiunilor militare acesta a hotărât să ocupe Danemarca şi Norvegia.
Prin cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei, Germania îşi asigura baze bune pentru submarine şi aviaţie şi condiţii favorabile pentru transportul minereului de fier din Suedia, materie primă vitală pentru industria ei de război.
Pentru ocuparea celor două ţări, comandamentul german a destinat şapte divizii de infanterie, un regiment blindat şi câteva batalioane independente, cărora li se adăugau 1.300 de avioane, constituite în Flota 5 aeriană, precum şi forţe ale flotei maritime militare, potrivit lucrării ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971).
Deşi în septembrie 1939 Berlinul comunicase guvernului norvegian că va respecta neutralitatea Norvegiei, problema dobândirii unor poziţii preponderente în această ţară l-a preocupat mult pe Hitler.
Din ordinul lui s-a elaborat un ”Studiu al Nordului”, în urma căruia strategii hitlerişti au trecut la elaborarea planului de cucerire simultană a Danemarcei şi Norvegiei, cunoscut sub denumirea ”Operaţiunea Weserübung”.
Hitler l-a numit comandant şef al trupelor destinate să cucerească Norvegia pe generalul Nicolaus von Falkenhorst. La 2 aprilie 1940 acesta a primit ordinul ca în data de 9 aprilie 1940 să treacă la îndeplinirea ”Operatiunii Weserübung”, conform volumului ”Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979).
În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 trupele germane au invadat teritoriul Danemarcei prin acţiuni aeriene şi maritime specifice în principalele porturi de pe litoralul Norvegiei: Oslo, Kristiansand, Stavanger, Bergen şi Narvik.
În Norvegia, hitleriştii au întâmpinat împotrivirea armatei şi a populaţiei, potrivit volumului ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971).
În cursul lunii aprilie 1940 înaintarea către Oslo a trupelor germane paraşutate în nordul ţării a fost încetinită datorită distrugerii drumurilor şi căilor de acces de către luptătorii din Rezistenţa norvegiană.
După ocuparea celor mai importante porturi norvegiene, trupele hitleriste, sprijinite de aviaţie, au început ofensiva în interiorul ţării pentru interceptarea principalelor căi de comunicaţie şi realizarea joncţiunilor între grupările debarcate.
Guvernul norvegian şi regele Haakon al VII-lea al Norvegiei s-au refugiat ulterior la Londra. La 9 iunie 1940, Vikdun Quisling, liderul unui partid fascist norvegian, a constituit un Consiliu de stat căruia i-a atribuit puterile suveranului şi ale guvernului, la 11 septembrie 1940.
Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.
Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept caz de studiu în educarea tactică a ofițerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate. Există totuși întrebări pe seama relatărilor celor doi ofițeri germani, referitor la faptul că nu au inclus și trupele române în declarațiile lor, și asupra numerelor reale în raportul dintre forțele de atac și apărare.
Frontul de Est august 1943 – decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Preludiu
În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roșii în zona Târgu Frumos, cu scopul de a captura acel important sector strategic. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoșani sau în prima ofensivă Iași-Chișinău. Erau ultimele eforturi ale Armatei Roșii după ce ajunsese în România. Forțele Germano-Române s-au apărat cu succes în decursul întregii luni (aprilie). Atacul de la Târgu Frumos a fost încercarea finală a Armatei Roșii de a cuceri zona, pentru a avea de unde lansa o ofensivă de vară în România.
Bătălia
Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost, de fapt, o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.
Aprilie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944.
Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est.
Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc.
Luptele duse au slăbit în așa hal forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.
Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de
“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”
Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 și Corpul 3 de Tancuri. Se menționează că, probabil, Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofițerii germani, nu este menționat în documentele rusești.
A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși. Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer).
Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii.
Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga).
Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.
În pofida afirmațiilor germane că atacul sovietic a fost o ofensivă în toată regula, în prezent, se pare că prima bătălie de la Târgu Frumos a fost o operațiune de scară relativ mică în contextul luptelor din 1944 de pe Frontul de Est, deși un succes sovietic ar fi oferit Armatei Roșii o poziție cu mult superioară pentru următorul atac în România.
Consecințe
După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți. Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944.
După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne.
Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine și muniție neexplodate în Moldova.
Unități participante
Sovietice
Al 2lea Front Ucrainean – Armata a 27-a
- Corpul 35 Pușcași
- Divizia 89 Gărzi Pușcași
- Divizia 180 Pușcași
Al 2lea Front Ucrainean – A 2-a Armată de Tancuri
- Al 3-lea Corp de Tancuri
- Al 16-lea Corp de Tancuri (neconfirmat)
Germane
Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a – Divizia 24 Panzere (Tancuri, rezervă)
Grupul de Armată Ucraina Sud - Armata a8a - LVI Panzerkorps
- Divizia de Tancuri Grossdeutschland (Germania Mare)
- Divizia 46 Infanterie
- Divizia SS Totenkopf
Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a - Corpul de Armată L
Române
- Divizia 18 Vânători de Munte
- Divizia 1 Gărzi
- Forțele Aeriene 1
- Grupul de Bombardiere 5
- Grupul de Asalt 8 (pilotând avioane germane Henschel Hs 129)
- Grupul de Asalt 9
Historia – De ce se studiază la West Point bătălia de la Târgu Frumos
În luna aprilie a anului 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roşii în zona Târgu-Frumos, cu scopul de a captura un important sector strategic, pentru a avea de unde lansa ofensiva de vară în România. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoşani sau în prima ofensivă Iaşi – Chişinău. Forţele germano-române s-au apărat cu succes în decursul lunii aprilie şi mai.
Ce forţe au participat la această bătălie? Care a fost rolul României în încleştarea de la Târgu-Frumos? De ce istoriografia românească vorbeşte foarte puţin despre această bătălie? La aceaste întrebări, dar şi la multe altele, răspund istoricul militar, Manuel Stănescu şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială, transmisă prin Adevărul Live.
Planul Marshall, în engleză: The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent..
Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall- foto: ro.wikipedia.org
La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall (1) a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.
foto preluat de pe beyondplanb.eu
La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”,
Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.
Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman (2).
Țări implicate
Inițial, acest plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat, așadar, într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16 state din Vestul Europei. Pentru administrarea acestuia a fost înființată OCED(Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare). Tabelul de mai jos prezintă ajutorul acordat fiecărei țări în parte pe an.
Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.
Planul Marshall (1948 – 1951) – Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: “Emergency Program Berlin – with the help of the Marshall Plan” – foto preluat de pe en.wikipedia.org
(1) George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 – d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania.
De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA
În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice.
În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951).
Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.
A încetat din viață în 1959 la Washington.
(2) Doctrina Truman
La 11 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un program al politicii externe americane pentru combaterea “pericolului comunist” în lume.
În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei.
Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.
Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”.
Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.
Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice.
Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.
cititi mai mult despre Planul Marshall (1948 – 1951) si pe en.wikipedia.org
Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când între 200 și aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.
Fondul situaţiei
Bucovina divizată în iunie 1940 – foto: ro.wikipedia.org
În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe.
În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.
Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.
Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.
Incidente premergătoare
La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.
A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România.
Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.
Desfăşurarea masacrului
La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română.
În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.
Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro
După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.
Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.
Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro
O listă parţială a victimelor identificate ulterior:
- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
- Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
- Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
- Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
- Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.
Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni).
Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.
O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor şi poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, şi un „măcel”.
Urmări
După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.
Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.
În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.
Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto – Florin Eşanu/Epoch Times)
În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susţinut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înfiinţată.
„A trecut un an, iar PSD şi PNL nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect şi dispreţul liberalilor şi social-democraţilor. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului“, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016
Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, un documentar TVR1
Documentarul semnat de Lucia Hossu-Longin reface istoria zilei de 1 aprilie 1941 când un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească.
După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.
1 aprilie 1941 – Un katin al romanilor in Bucovina de nord. Masacrul de la Fantana Alba – Tatarca
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
”… în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale.”
(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)
Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.
Genocidul asupra populației din teritoriile ocupate poate fi confirmat de mai multe episoade desfășurate atunci. În următoarele rînduri voi încerca să realizez o schiță cronologică a masacrelor programate de trupele NKVD (celebra Troika) asupra populației civile.
Aceste evenimete, discutate mai mult sau mai puțin în presă, de teama să nu deranjeze anumite părți, riscă să devină pietre de moară care vor atîrna greu asupra propriei noastre conștiințe, dacă nu vom cinsti memoria celor care au murit pentru simplul fapt că s-au născut români.
Degeaba ne aruncăm deseori în discursuri demagogice mascate de sentimente patriotarde, dacă nu suntem în stare să spunem răspicat că nu ne-am uitat părinții. Degeaba ne comformăm ori de cîte ori o mare putere ne impune ceva, vom pierde întotdeauna; și cel mai grav e să-ți pierzi memoria, conștiința de sine.
Să nu mergem pe principiul supunerii, după cum spune proverbul: ”Capul plecat sabia nu-l taie”, căci vom rămîne fără cap și fără sabie. Orice țară care a trecut prin experiența sovietizării își are propriul Katyn, cea mai gravă problemă e că nu știm nimic despre el.
Genocid sovietic asupra populației românești la Fîntîna Albă şi Tătarca.
Fîntîna Albă
Despre ce s-a întîmplat la Fîntîna Albă ne povestește istoricul militar Mircea Dogaru în cartea sa ”Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor” (n.r. La 1 aprilie 1941 o parte din cei peste 15.000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului, Bucovina, care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), au fost ucişi (în jur de 7.000) cu mitraliera de sovietici.
Românii se îndreptau spre graniţa românească cu odoarele bisericeşti în mînă spunîndu-li-se anterior că vor putea trece liber în România. Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200 persoane în groapă), pîmîntul mişcîndu-se sub ei două zile pînă au murit cu toţii.).
În următoarele rînduri voi reproduce pe scurt declarațiile a doi martori, Moș Ivan lipoveanul din Climăuți și Constantin Țoiu din satul Igiești, de lîngă Storojineț. Autorul menționează că mărturiile lor se regăsesc în articolele publicate în 1991 în ”Dreptatea” de inginerul Savu Octavian și în memoriile veteranului de război Ioan Ambrosă, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.
”În ziua cedării Bucovinei de nord eram acasă – relatează Constantin Țoiu – Nu m-am refugiat atunci că nu mă înduram de recoltă și nu bănuiam ce putea să mi se întîmple, mai ales că pe Sirețel și pe Siret aproape toate satele erau românești vechi – Tărășeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igiești, Adîncata, Hliboca, Volcineț, Crasna, Ciudei, Sinăuții Vechi și altele. La început noile autorități sovietice nu prea ne-au făcut necazuri, nouă, țăranilor mai săraci. Ne-au lăsat să strîngem recolta, ne-au luat ceva cote, apoi au făcut colhoz.”
De ce țăranii au fost inițial cruțați, ne explică Moș Ivan lipoveanul: fiindcă prioritatea ocupantului era lichidarea elitei spirituale și economice românești.
Ce era cu acești lămuritori și cum s-a desfășurat masacrul premeditat de ocupant, ne explică, în continuare victima, Constantin Țoiu:
“Am ajuns la Șarul Dornei, unde am stat ascuns aproape un an, îmbrăcat în femeie, căci mă temeam mereu să nu vină după mine. Mai tîrziu m-am stabilit în Rădăuți, am muncit unde am găsit de lucru, ocupîndu-mă mai ales de monumente, în cimitire. De familie nu mai știu nimic, nici nu am încercat să aflu!“
De partea cealaltă, a oamenilor simpli care nu aveau vina de a se fi născut români, Moș Ivan confirmă:
“Peste un an, cînd a venit armata română și a eliberat zona, li s-a făcut slujbă, sfeștanie mare cu mulți preoți. Toată coasta dealului era plină de lumînări ce se vedeau de departe și au ars zile și nopți la rînd. S-au pus și cruci mari care astăzi nu mai sunt. Le-au strîns sovieticii în 1944. Morții nu au mai fost scoși. Sunt și azi acolo, dar locul s-a mai nivelat. Greu se mai cunoaște.”
Gropile comune de la Tătarca
Înainte de a relata despre un alt eveniment tulburător, ce s-a întîmplat (n.r. în anii ocupaţiei sovietice 1940-1941) de data aceasta lîngă localitatea Tătarca (Odessa), trebuie să aminetsc și de masacrul grupului de rezistență antisovietică Majadahonda, membrii căruia au fost asasinați de trupele NKVD în momentul cînd trupele române se apropiau de Chișinău. De asemenea, în aprilie 1940, la Hîncești a avut loc o revoltă împotriva comuniștilor în urma căreia au fost arestați 73 de români.
În noaptea de 12-13 iunie 1941 (aproape simultan cu represiunile din Țările Baltice), au fost arestate și deportate în Siberia și Kazahstan, 18.392 persoane din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar din celelalte părți ale Basarabiei ca și din Bucovina de nord (teritorii înglobate în Republica Sovietică Socialistă Ucraina), alte 11.844 persoane (97% din aceștia – români). Trebuie să remarcăm faptul că această deportare în masă avea loc cu două săptămîni înaintea Operațiunii Barbarossa, prin care Hitler viola înțelegerea cu Stalin.
Studiul articolelor apărute în ziarele din anul 1943 ne poate demonstra, că atenția era îndreptată în mare parte asupra evoluției operațiilor militare. În special, era abordată situația frontului din Est și nordul Africii.
Pe ultima pagină a ziarelor ”Timpul ” sau ”Universul ” erau prezentate relațiile dintre Aliați, exploatîndu-se contradicțiile ivite între aceștia. Începînd cu luna aprilie, odată cu descoperirea la Katyn a masacrului comis de trupele NKVD asupra grupului de ofițeri polonezi, în presă au fost alocate spații ample pentru abordarea crimelor comise de sovietici pe teritoriile ocupate.
Descoperirea a fost făcută publică de Berlin, iar aceasta a înveninat relațiile dintre Moscova și guvernul polonez aflat în exil la Londra.
Interesant este faptul că presa românească nu dezvăluie o descoperire similară, făcută în același interval de timp lîngă Odessa și anchetată de organe. Informația respectivă fusese furnizată de un fost agent NKVD.
În prezent deținem multe informații referitoare la crimele comise de comuniști după lovitura de stat din Octombrie 1917, începînd cu asasinarea familiei țarului, și mai ales despre cele din perioada stalinistă. În luna octombrie 1991, de exemplu, în presă apare o știre despre descoperirea în vestul Mongoliei, a unei gropi conținînd resturi pămîntești ale miilor călugări budiști, uciși din ordinul lui Stalin.
Trebuie să amintim că unii dintre cei deportați în 1941 nu au ajuns niciodată acolo. Despre soarta lor ne vorbesc documentele[3] pe care le voi prezenta în coninuare.
Primul document reprezintă un raport înaintat de locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrul Serviciului Special de Informații, către Secția a 2-a a Marelui Stat-Major:
”CĂTRE MARELE STAT-MAJOR SECȚIA A II-A
1.06.1943
Din investigațiile efectuate de către organele acestui serviciu cu privire la suprimarea unor persoane de către NKVD și îngropate în cimitirul din Odessa, s-au constatat următoarele:
Pe terenul denumit “Spolka” situat la km 7 al liniei ferate Odessa–Ovidiopol, între suburbia Tătarca și aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor NKVD.
Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar al Odessei, au început la 22 aprilie 1943. Concomitent cu săpăturile, s-au întreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate și a verifica informațiile relative la proveniența victimelor și la împrejurările în care au fost ucise.
Din declarațiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului “Spolka”, rezultă că organele NKVD le aduceau noaptea, cu un camion închis și le aruncau în groapa comună, care era imediat astupată și nivelată.
Totodată, mai rezultă din aceste declarații, că circulația era cu desăvîrșire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune care era păzit în mod sever.
Investigațiile au stabilit că execuțiile săvîrșite de NKVD s-au intensificat după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord. Ioan Halip, Grigore Tatarcu și Alexandru Ivanov, locuitori din Basarabia și Bucovina, în prezent domiciliați la Odessa, aduși la fața locului, și-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de NKVD după cedarea teritoriilor (anexele 1, 2, și 3)
Comisia pentru examinarea cadavrelor și stabilirea împrejurărilor în care au fost suprimate vicimele au ajuns la concluzia că acestea au fost ucise prin împușcare în ceafă de la o foarte mică distanță, vechimea execuțiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din gropile comune amintește de portul basarabenilor și bucovinenilor.
În prezent săpăturile din acest cimitir au fost sistate. Fotografiile alăturate înfățișează rezultatul săpăturilor efectuate. Despre rezultatul acestor săpături s-a făcut cunoscut și Președinției Consiliului de Miniștri (Cabinetul Militar).
p. Șeful Serviciului Special de Informații locotenent colonel Traian Borcescu”
Următorul document reprezintă un proces-verbal și concluziile comisiei medico-legale care a cercetat cadavrele descoperite. Important este că acestea sunt semnate de experți ruși din Odessa:
”Anexa 4 PROCES VERBAL Odessa, 6 mai 1943
Comisia compusă din: doctor Sapocichin K.I., vicedirector al Direcției medico-sanitare, Grubianu N.I., administrator al Stației de Dezinfecție, și docent Fidlovschi I.I., șeful expertizei medico-legale, în prezența caporalului jandarm Tatarciuc Grigore de la Serviciul Pretoral Odessa, la cererea d-lui Pretor lt. col. Niculescu M. Nr. 100 din 30 aprilie 1943, am procedat la examinarea mormintelor în urma dezgropărilor, în apropiere de oraș, lîngă drumul spre Tătarca.
Examinarea mormintelor s-a făcut în vederea luării măsurilor de înmormîntare a cadavrelor, a măsurilor pentru prevenirea epidemiilor, pentru stabilirea datei cînd au fost îngropate cadavrele și cauzei adevărate a morții. Mormintele se află pe locul unde altă dată s-a depozitat gunoi, departe de orice locuință.
Cinci morminte sunt dispuse în neregulă, din care 3 se prelungesc izolate și departe de celelalte. Fiecare mormînt reprezintă o groapă adîncă și lată, cu pereți drepți. În fiecare mormînt se află cadavre scheletizate în dezordine și în cantitate apreciabilă; unele dintre acestea (două) sunt în stare de saponificare unită cu mumificație, iar pe altele spînzură țesătură parțial păstrată în stare de saponificare. Aparatul de legătură la cadavre în general este bine păstrat.
Pămîntul pereților gropilor prezintă un amestec, se rînduiesc nisipul, gunoiul și argila. Hainele caracterizînd bărbații și femeile, s-au păstrat suficient. Îmbrăcămintea din paltoane groase din postav, din haine și pantaloni de postav, parte de ață, bluze femeiești de mătase. Se găsesc paltoane de suman, de același material se găsesc și pantaloni. Astfel de îmbrăcăminte este cea a basarabenilor și bucovinenilor. Peste acestea se găsesc și mantale militare. În picioarele cadavrelor sunt ghete, deoparte se găsesc ghete de galoși, galoși sunt și îndeoparte și de ghete, iar unele cadavre au cizme simple.
Printre îmbrăcăminte se observă plăpumi de postav de fabrică și pene mărunte de păsări, iar prin unele locuri printre bucățile de îmbrăcăminte, parte putrede, se găsesc îngrămădiri mari, care, fapt ne dă dreptul să credem că acestea au provenit din pene. După cum se poate observa, [exista o] variație de îmbrăcăminte bărbătească și femeiască. S-au descoperit obiecte de primă necesitate, de exemplu: o cană de metal, o cutie de celuloid pentru săpun, tub de celuloid cu perie de dinți în el etc.
La cadavru cu păr lung (femeie) păstrat parțial mulțumită saponificației se văd mîinile legate cu funie. La examinarea scheletelor și a craniilor se constată urme evidente de răniri cu arme de foc în regiunea cefei. Rănile la unele cranii au ieșiri, iar altele nu. Aspectul tuturor cadavrelor scheletizate este același.
Avînd în vedere întrebările puse de Serviciul Pretoral Militar, Comisia a socotit necesar a se lua 4 cranii pentru cercetări medico-legale speciale. Dintre aceste cranii unul are o rănire cu ieșire și celelalte fără.
În ceea ce privește măsurile sanitare în legătură cu dezgropările, Comisia este de părere că, cadavrele scheletizate provenind cu evidență de la oameni deplin sănătoși, avînd semne vizibile de moarte provocată – împușcare – în prezent nu mai sunt periculoase, dar avînd în vedere că gropile sunt deschise, iar cu venirea zilelor calde ce pot transporta produsele descompunerii cadavrelor pe alimente și oameni, Comisia crede necesar că înhumarea acestor cadavre să se facă cît mai curînd. Întrucît cadavrele în general nu au date pentru identificarea lor, ele trebuie lăsate pe loc în gropile comune și tratate în prealabil cu clorură de var.
Comisia crede necesar pentru o mai deplină caracterizare a vicitmelor, să se examineze amănunțit îmbrăcămintea acestora din care examen se va trage concluzia.
Vice-Director al Direcției medico-sanitare Doctor Sapocichin K.I. Prezenta copie tradusă din limba rusă în limba română fiind conformă cu originalul.”
”Anexa 5 CONCLUZIE
La cercetarea în legătură cu cadavrele descoperite în apropiere cu Tătarca: Pe baza datelor examenului detaliat și a autopsiei a 4 cranii ce au fost luate din gropi, după cum s-a arătat în procesul-verbal, s-a ajuns la următoarele concluzii:
Toți cei 4 inși cărora le-au aparținut aceste cranii, prezintă răniri de același fel prin împușcare în partea de jos a cefei. La 2 rănile craniilor erau cu ieșiri în regiunea ochiului stîng și la baza craniului, la alții 2 fără ieșiri.
Împușcăturile au fost făcute din arme cu bătaie nu prea puternică, cu gloanțe de plumb, calibru f.f.mm. Drept astfel de armă a putut servi (probabil) o armă militară de calibru mic.
Împușcarea s-a făcut la distanță foarte mică, sau aproape fără distanță. Împușcăturile de acest fel de obicei se făceau de o mînă experimentată la executări (în U.R.S.S.). Din cei 4, trei erau cu multă probabilitate bărbați și una femeie, în etate de la 20-40-45 ani. Avînd în vedere condițiile păstrării cadavrelor, aspectul general al cadavrelor, ajungem la concluzia că vechimea morții celor arătați este de doi, pînă la trei ani.
Consultant al expertizei medico-legale Șeful catedrei medicină legală la Universitatea Odessa Profesor (ss) Jmailevici F.N. Șeful expertizei medico-legale Docent (ss) Fidlovski I.I.”
Al treilea document foarte important este o notă informativă adresată Serviciului Special de Infrmații, semnată cu pseudonimul Kor.-Marin. Acest document aduce lumină asupra prudenței organelor române Legației germane cu referire la crimele sovietice. Evoluția afacerii Katyn, deja publicată în presă, ne explică Cristian Trocotă, a determinat o atitudine rezervată din partea Legației germane de pe teritoriul rusesc.
Se răspîndise zvonul că victimele de la Katyn erau evrei împușcați de naziști. Ideea alcătuirii unei comisii internaționale pentru a investiga cazul era practic irealizabilă din cauza războiului, de aceea, părțile în cauză s-au adresat Crucii Roșii Internaționale. Responsabilitatea faptelor comise de NKVD-ul comunist a fost recunoscută de guvernul sovietic abia în 1990. Pînă atunci, a persistat un mister voit întreținut. Iată conținutul notei informative:
”28 Aprilie 1943 S.S.I. Grupa Politică Dosar “Legaţia Germană” NOTĂ
Din bună sursă a Legației Germaniei, s-a putut înregistra zilele acestea , că autoritățile germane din teritoriul rusesc ocupat intenționează să lanseze în opinia publică mondială o nouă afacere Katyn, unde se știe că u fost asasinați o mare parte din corpul ofițeresc polon.
Primele zile de Paști, această știre a căpătat consistență și se precizează că între Odessa și Tătarca (7 km de Odessa) s-a descoperit o groapă comună unde erau îngropate aproximativ 4000 de cadavre.
Această știre a circulat în cercurile maniste[8] și evreiești din Capitală, fiind prezentate sub aspectul contrariu celor comunicate de Legația germană și anume că este vorba de cadavrele evreilor asasinați în diferite ocazii de germani și mai mult chiar, Mareșalul a plecat la Odessa pentru a înăbuși izbucnirea acestui scandal.
Din șoaptele înregistrate de evreii rusofili, se pot trage indicii că puterile aliate cu concursul agenților comuniști, intenționează, pe baza materialului strîns de la declararea războiului încoace (fotografii, declarații a ofițerilor români și germani, statistici – mare parte din materialul documentar și informativ fiind deținut personal de Maniu), să dea o replică pe plan internațional afacerii de la Katyn.
Ieri dimineață, Legația germană se mai afla în posesia următoarelor date: Operațiunea de identificare a cadavrelor este în curs.
Ea este îngreunată prin faptul că s-au găsit mai multe schelete, dar după anumite indicii se poate spune că este vorba despre asasinarea în masă a populației românești evacuată din Bucovina și Basarabia, după cum altă sursă precizează că ar putea fi vorba de cadavrele ucrainenilor sau a rușilor ostili regimului sovietic.
În cursul după-amiezii de ieri, Legația germană este surprinsă (Agențiile de presă care lucrează direct cu Legația) că guvernul n-a dat încă comunicat în această afacere.
Seara, s-a putut ști că s-a comunicat presei o știre “din sursă oficială”, dar care a fost reținută de cenzură.”[9] Într-o altă notă informativă, din 2 mai 1943, același Kor. comunica: ”În general – două elemente aflate azi în posesia Legației germane – situația se prezintă astfel:
“După părerea celor care au asistat, s-au descoperit până acum circa 1000 de cadavre și identificarea sumară a permis să se constate că este vorba de basarabeni asasinați pe timpul ocupației sovietice, se crede că în aceeași groapă au fost aruncate circa 3-4 mii cadavre” (Kor. – Marin)”
Autor: Nicolae Țîbrigan
Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă. Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer că un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.
Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90. Autoritățile sovietice și cele ucrainene au interzis comemorările şi orice referire la acest masacru. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.
În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.
În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Masacrul de la Katyń
Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katîn din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.
În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.
Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.
Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra.
Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.
Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.
Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.
Vedere de ansamblu
La început, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea masacrarea ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo și a orașului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate și uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov și întemnițați proveniți din închisorile din vestul Belarusului și al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executați din ordinul lui Stalin în aceeași pădure.
Aproximativ 250.000 de soldați polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înțelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop și a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk.
Kozielsk și Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofițeri, în vreme ce Ostașkov era folosit în principal pentru cercetași, jandarmi, polițiști și gardieni. În pofida unei concepții greșite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofițeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostașkov, 6.570 și Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.
Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroșilov și Beria – au semnat un ordin de executare a activiștilor „naționaliști și contrarevoluționari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri și în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei și Belarusului.
Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzații erau foarte cuprinzător definiți ca „inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice”, printre ei aflându-se și un mare număr de intelectuali polonezi, plus polițiști și ofițeri de rezervă sau de carieră.
Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în cele trei lagăre menționate mai sus și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului.
Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați.
Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.
Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duși în lagărele Iuhnov și Griazoveț. Aceștia au fost singurii supraviețuitori.
Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât și pentru mușamalizarea acestora.
Masacrul de la Katyń (1940) – Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Preparativele sovietice
Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securității Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko și le-a ordonat înființarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (stația de cale ferată Babinino), Iuje (Talițî), Kozelsk, Kozelșcina, Oranki, Ostașkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostașkov), Putivli (stația de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (stația de cale ferată Zaenikevo) și Griazoveț.
Tehnica masacrelor
Prizonierii din Kozielsk au fost uciși și îngropați în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executați în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov și au fost îngropați lângă Piatihatki. Ofițerii de poliție de la Ostașkov au fost uciși în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin și au fost îngropați în Miednoje.
Informații detaliate despre execuțiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuțiile prin împușcare au început seara și s-au încheiat în zori.
Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă așa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuțiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricație germană aduse anume de la Moscova.
Execuțiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătușat și dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuțiilor s-au mai folosit mașini zgomotoase care au funcționat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împușcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă ușă și era depus într-unul dintre camioanele care așteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuție
Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duși la groapa comună și au fost împușcați în gât.
Descoperirea gropilor comune
Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziștii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) și guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză.
Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informații despre ofițerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders și Władysław Sikorski că toți polonezii au fost eliberați, cu excepția a câtorva care au evadat și au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).
Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că:
„A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toții având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află Generalul Smorawiński din Lublin.”
Masacrul de la Katyń (aprilie – mai 1940) – Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Din Comisia Internațională Medicală (de investigare a masacrului din pădurea Katyn) au făcut parte reprezentanți din mai multe țări: Germania (Wilhelm Zietz, președintele comisiei), Franța (André Costedoat, vicepreședinte), Belgia (Reimond Speleers), Bulgaria (Marko Antonov Markov), Cehia (František Hajek), Croația (Eduard Lukas Miloslavić), Danemarca (Helge Tramsen), Elveția (Francois Neville), Finlanda (Arno Saxén), Italia (Vincenzo Mario Palmieri), Olanda (Herman Maximilien de Burlet), România (Alexandru Birkle), Slovacia (František Šubík), Spania (Antonio Piga y Pascual) și Ungaria (Ferenc Orsós).
Guvernul sovietic a respins imediat acuzațiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinați de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informații, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicați în lucrări de construcții la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fasciști … ”.
Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate la Bletchley Park. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.
În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii și să se inițieze o nouă investigație a Crucii Roșii Internaționale, Stalin s-a folosit de „afirmațiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoașterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziștii.
În același timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoașterii de către aliații occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziție inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliații occidentali și sovietici a murit în mod neașteptat două luni mai târziu. Cauza morții sale este încă subiect de dispute.
Masacrul de la Katyń (1940) – British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Încercările de mușamalizare a masacrului de la Katyń
Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deșteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reușit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii și au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizațiilor occidentale.
Masacrul de la Katyń (1940) – Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: “Forest of the dead at Katyn” - foto preluat de pe en.wikipedia.org
Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyń și criza polono-sovietică rezultată au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați, esențială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganților militaro-industriali, SUA și URSS.
Primul ministru britanic Winston Churchill și președintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâșiați pe de-o parte între angajamentele față de aliatul polonez și poziția intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretențiile – de multe ori aflate la limita șantajului politic – lui Stalin și ale diplomaților lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „țări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei țări de 200 de milioane.”
În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)
Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolșevicii vor ‘afla’ fără îndoială în curând că noi am împușcat 12.000 de ofițeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roșie a recucerit Katyńul și Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roșie Poloneză cu permisiunea germanilor și îndepărtând toate dovezile crimelor.
În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la fața locului „Comisia specială pentru determinarea și investigarea împușcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fasciști în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, președintele Academiei de Științe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele și a ajuns la concluzia că execuțiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupație germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniștilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.
În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocitățile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie:
„Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei ‘investigații’ a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”.
Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.
Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată și pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduși de germani la Katyń în 1943 pentru o conferință internațională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieșea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru.
El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul șefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. În timpul investigațiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în fața Congresului susținând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forțe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.
În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informații despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-și doar legăturile din Bulgaria și România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii.
După consultarea cu directorul Biroului pentru informații de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor și a ordonat nepublicarea raportului Earle.
Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, președintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat și și-a petrecut restul timpului până la sfârșitul războiului în Samoa Americană.
În noiembrie 1945, șapte ofițeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki și E. Geherer au fost judecați de un tribunal al aliaților victorioși – americani, englezi, francezi și sovietici.
Ei au fost condamnați la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń și în cele din urmă au fost executați prin spânzurare. Încă alți trei germani au fost judecați pentru același capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentințe de 20 de ani de muncă grea corecțională, au fost predați sovieticilor și nu s-a mai auzit nimic despre ei.
În 1946, procurorul șef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuția în masă a prizonierilor polonezi împușcați în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fasciști”, însă a renunțat la cauză după ce Statele Unite și Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocații germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.
În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.
Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.
În Republica Populară Polonia, autoritățile au mușamalizat problema în acord cu cerințele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referințele la masacru, dar chiar și menționarea atrocităților era primejdioasă.
Katyń a fost șters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi șters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripție simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliție, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaților polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.
De la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar și asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune.
În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaș, confirmând totodată existența altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie și Piatihatki.
După ce noi dovezi au fost descoperite de americani și polonezi în 1991 și 1992, în 1992 președintele Rusiei Boris Elțîn a scos din arhive și a predat noului președinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1.
Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împușcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostașkov și Starobielsk și din anumite închisori din vestul Ucrainei și Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împușcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Șelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hrușciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi și i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor
Investigațiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justețea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăția sovietică și valabilitatea documentelor dezvăluite (susținând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împușcați de germani.
Masacrul de la Katyń (1940) – Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Evoluții postsovietice
În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyń către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate.
În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații care au durat un deceniu. Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În ciuda unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.
Datorită acestui fapt, Institutul Național al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și pe cei care au adus la îndeplinire execuțiile.
În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.
La data de 26 noiembrie 2010, Duma de stat (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație prin care Rusia recunoștea masacrarea a mii de ofițeri polonezi, în 1940, la Katin, o “crimă” ordonată de Iosif Stalin.
Proiecții artistice
Regizorul polonez Andrzej Wajda a realizat în anul 2007 filmul Katyń, o epopee cinematografică despre acest eveniment istoric.
cititi despre Masacrul de la Katyń (1940) si pe en.wikipedia.org
Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – The “Big Three” at the Yalta Conference, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt and Joseph Stalin. Behind them stand, from the left, Field Marshal Sir Alan Brooke, Fleet Admiral Ernest King, Fleet Admiral William D. Leahy, General of the Army George Marshall, Major General Laurence S. Kuter, General Aleksei Antonov, Vice Admiral Stepan Kucherov, and Admiral of the Fleet Nikolay Kuznetsov
Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.
Situația
“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial, dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.
După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.
Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani.
Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)
Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.
Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic.
În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.
Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici.
Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:
Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.
Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.
Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.
Întâlnirea
Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov.
Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.
Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945 – Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Principalele puncte discutate
Principalele puncte ale convorbirilor au fost:
- S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare.
- Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.
- Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.
- Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.
- A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.
- Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.
- Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru.
- Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.
- Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.
- Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.
Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Situația militară la sfârșitul conferinței – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Urmările Conferinței de la Yalta
Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite.
Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.
Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Taken by War Office official photographer, United Kingdom – foto preluat de pe en.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) si pe en.wikipedia.org;
Acordul de la München a fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile mari ale Europei, fără ca reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania Nazistă.
Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30 septembrie 1938, dar a fost datat 29 septembrie. Scopul conferinței a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland față de pretențiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler. Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franța, Marea Britanie și Italia. Sudetenland avea o importanță strategică imensă pentru Cehoslovacia, deoarece acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a graniței, ca și foarte multe dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie și Franța au dat Sudetenland Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.
Întrucât Cehoslovacia nu a fost invitată la conferință, cehii și slovacii numesc uneori Acordul de la München, Dictatul de la München. Termenul Trădarea de la München este de asemenea folosit pentru că alianța militară pe care Cehoslovacia o avea cu Franța nu a fost respectată. În prezent, actul este numit simplu Acordul de la München (Mnichovská dohoda).
Fundal istoric
Cererile privind autonomia Regiunii Sudeților
Regiunile de dinainte de 1945 cu majoritate etnică germană (cu negru) în cadrul teritoriului actualului stat Cehia – foto: ro.wikipedia.org
Din 1918 până în 1938, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, mai mult de 3 milioane de persoane de origine germană trăiau în partea cehă a noului stat Cehoslovacia.
Liderul pro-nazist al Regiunii Sudete, Konrad Henlein, i-a oferit lui Hitler Partidul German al Sudeților ca agent al campaniei acestuia. Henlein s-a întâlnit cu Hitler la Berlin pe 28 martie 1938, unde a fost instruit să formuleze cereri inacceptabile pentru guvernul cehoslovac condus de președintele Edvard Beneš. Pe 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a emis Decretul de la Carlsbad, solicitând autonomia Regiunii Sudete și libertatea de a exprima ideologia nazistă. Dacă solicitările lui Henlein ar fi fost acceptate, atunci Regiunea Sudetă putea să se alăture singură Germaniei Naziste.
Presiunea asupra guvernului cehoslovac
După ce lui Hitler i s-a făcut prima concesie, guvernele francez și britanic s-au străduit să evite războiul cu orice preț. Guvernul francez nu a dorit să înfrunte Germania Nazistă de unul singur și a urmat guvernul britanic și pe premierul acestuia, Neville Chamberlain. Chamberlain a crezut că nemulțumirile germanilor din Regiunea Sudetă erau justificate și că intențiile lui Hitler erau limitate. Marea Britanie și Franța au recomandat așadar Cehoslovaciei să accepte cererile naziștilor. Beneš a rezistat și, pe 2 mai, o mobilizare parțială era în curs de desfășurare ca răspuns la posibila invazie germană. Zece zile mai târziu, Hitler a semnat o directivă secretă pentru un război împotriva Cehoslovaciei care urma să înceapă nu mai târziu de 1 octombrie.
Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948), om politic ceh, cel de-al doilea președinte al Cehoslovaciei și liderul Guvernului Cehoslovac în exil – foto: ro.wikipedia.org
În același timp, guvernul britanic a pretins ca Beneš să ceară un mediator. Pentru că nu voia ca relațiile guvernului său cu Europa de Vest să fie afectate, Beneš a acceptat. Britanicii l-au numit pe Lord Runciman pe care l-au instruit să îl convingă pe Beneš să fie de acod cu un plan acceptabil pentru germanii sudeți. Pe 2 septembrie, Beneš a trimis Al patrulea plan, aprobând aproape toate cererile din Acordul de la Munchen.
Cu scopul de a împiedica ajungerea la un acord, pe 7 septembrie, Partidul German al Sudeților a organizat demonstrații care au provocat intervenția forțelor de poliție în Ostrava. Partidul German al Sudeților a întrerupt negocierile pe 13 septembrie după care au urmat violențele și perturbările. În timp ce armata cehoslovacă încerca să restaureze ordinea, Henlein a plecat în Germania și pe 15 septembrie a emis o proclamație solicitând anexarea Regiunii Sudete de către Germania.
În aceeași zi, Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain și a cerut preluarea rapidă a Regiunii Sudete de al Treilea Reich sub amenințarea războiului. Cehii, așa cum a pretins Hitler, îi masacrau pe germani. Chamberlain a prezentat cererea guvernelor britanic și francez; ambele au acceptat. Guvernul cehoslovac a rezistat, argumentând că propunerea lui Hitler va ruina economia națională și va duce la punerea întregii Cehoslovacii sub controlul Germaniei.
Marea Britanie și Franța au emis un ultimatum, oferind o garanție din partea Franței condiționată de acordul Cehoslovaciei. Pe 21 septembrie, Cehoslovacia a capitulat. Oricum, în ziua următoare, Hitler a formulat cereri noi, insistând ca solicitările etnicilor germani din Polonia și Ungaria să fie satisfăcute.
Capitularea Cehoslovaciei a precipitat o izbucnire de indignare națională. În marșuri și demonstrații, cehii și slovacii au cerut un guvern militar puternic care să apere integritatea statului. Un nou guvern, condus de generalul Jan Syrový, a fost numit pe 23 septembrie și a fost emis un decret de mobilizare generală. Armata Cehoslovacă, modernă și posedând un excelent sistem de fortificații la frontieră, era pregătită de luptă. Uniunea Sovietică a anunțat că dorește să intervină în favoarea Cehoslovaciei. Totuși, Beneš a refuzat să intre în război fără sprijinul puterilor vestice.
Pe 28 septembrie, Chamberlain l-a invitat pe Hitler la o conferință. În ziua următoare Hitler s-a întâlnit la München cu șefii guvernelor din Franța, Italia și Marea Britanie. Guvernul cehoslovac nu a fost nici invitat, nici consultat.
Soluționarea problemei
Succesiunea evenimentelor care au urmat Acordului de la München - foto: ro.wikipedia.org
1. Germania ocupă Regiunea Sudetă (octombrie 1938).
2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populației de origine poloneză ocupată de armata cehă în perioada 1918-1920 (octombrie 1938).
3. Ungaria ocupă regiunile de graniță (treimea sudică a Slovaciei) și sudul Regiunea Transcarpatia cu populație majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la Viena (noiembrie 1938).
4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populație minoritară maghiară (care a devenit autonomă din octombrie 1938).
5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german numit Protectoratul Boemiei și Moraviei.
6. Ce a mai rămas din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit german
S-a ajuns la un acord pe 29 septembrie, iar pe 30 septembrie 1938, la ora unu și jumătate noaptea, Adolf Hitler, Neville Chamberlain, Benito Mussolini și Édouard Daladier au semnat Acordul de la München. Acordul a fost anunțat oficial de Mussolini, deși, de fapt, planul așa numit italian fusese pregătit de ministerul de externe german. Era aproape identic cu propunerea făcută la Godesberg: armata germană urma să ocupe în întregime Regiunea Sudetă până la 10 octombrie și o comisie internațională urma să decidă viitorul zonelor care constituiau obiectul disputei.
Cehoslovacia a fost informată de Franța și de Marea Britanie că ar putea să se opună Germaniei de una singură sau să accepte anexarea regiunii. Guvernul cehoslovac, înțelegând că o luptă solitară cu naziștii era fără speranță, a capitulat (pe 30 septembrie) și a fost de acord să se supună acordului.
Aranjamentul a dat Germaniei Regiunea Sudetă începând cu 10 octombrie și controlul „de facto” asupra restului Cehoslovaciei cât timp Hitler a promis să nu meargă mai departe. Pe 30 septembrie, după ce s-a odihnit, Chamberlain a mers la Hitler și i-a cerut să semneze un tratat de pace între Regatul Unit și Marea Britanie. După ce interpretul lui Hitler i-a tradus solicitarea, acesta a fost, în mod fericit, de acord.
Führerbau, clădirea în care a fost semnat acordul, este astăzi o şcoală, Hochschule für Musik und Theater München – foto: ro.wikipedia.org
Pe 30 septembrie, la întoarcerea sa la Londra, Chamberlain a ținut în fața mulțimii încântate celebrul său discurs “Peace for our time” (pace pentru timpul nostru).
Reacții
Deși britanicii și francezii erau mulțumiți, ca și conducătorii militari naziști și liderii diplomației germane, Hitler a fost furios. A simțit că a fost forțat de diplomații și de generalii săi să acționeze ca un politician burghez. A exclamat nervos curând după întâlnirea cu Chamberlain: „Domnilor, aceasta a fost prima mea conferință internațională și pot să vă asigur că va fi și ultima”.
Atitudinea lui Hitler față de Chamberlain era acum de dispreț total. Un diplomat britanic din Berlin a fost informat de surse de încredere că Hitler îl considera pe Chamberlain ca pe un „băgăcios impertinent care vorbea un jargon ridicol dintr-o democrație demodată. Umbrela, care pentru neamțul de rând era simbolul păcii, a fost pentru Hitler numai un motiv de batjocură”
De asemenea, Hitler a fost auzit spunând: „Dacă vreodată acel bătrân nebun se mai amestecă aici cu umbrela lui, am să-l împing pe scări și am să sar pe burta lui în fața fotografilor” Într-unul din discursurile publice de după conferința de la München, Hitler a declarat: „Slavă Domnului că nu avem politicieni cu umbrele în această țară”.
Stalin a fost și el supărat din cauza rezultatelor conferinței de la München. Sovietele, care aveau un tratat de ajutor militar reciproc cu Cehoslovacia, s-au simțit trădate de Franța, care avea, de asemenea, un tratat de asistență militară încheiat cu Cehoslovacia. Britanicii și francezii, totuși, au folosit Sovietele mai mult ca amenințare împotriva Germaniei.
Stalin a ajuns la concluzia că vestul a complotat cu Hitler să cedeze o țară central europeană naziștilor, pentru a induce temerea că, în viitor, se va întâmpla același lucru cu Uniunea Sovietică, prin permisiunea ca USSR să fie împărțită între puterile vestice și Axa fascistă. Această convingere a dus la reorientarea politicii externe a Uniunii Sovietice către Germania, care în cele din urmă a avut drept consecință semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în 1939.
Cehoslovacii au fost foarte dezamăgiți de Acordul de la München. Regiunea Sudetă ocupată de Germania, Ceho-Slovacia (așa cum a fost redenumit statul) a pierdut frontiera ușor de apărat cu Germania și fortificațiile acesteia. Fără acestea, independența a devenit mai mult nominală decât reală. De fapt, Edvard Beneš, președintele Cehoslovaciei, a cerut armatei să imprime ordinele de marș și presei să aștepte o declarație de război. Cehoslovacia a pierdut 70% din rezervele de fier și oțel, 70% din puterea electrică, 3,5 milioane de locuitori și faimoasele uzine Škoda în favoarea Germaniei ca rezultat al aplicării acordului.
Sudeții au sărbătorit ceea ce ei au văzut ca fiind eliberarea. Războiul părea că fusese evitat.
În Germania, decizia a făcut ca o potențială revoltă a ofițerilor superiori împotriva lui Hitler să treacă pe locul doi. Hotărârea lui Hitler de a continua realizarea planului său de a invada Cehoslovacia în 1938 a provocat o criză majoră în structura de comandă a armatei germane. Șeful Statului Major, generalul Ludwig Beck, a protestat într-o serie lungă de note împotriva începerii unui război pe care Germania îl va pierde și i-a cerut lui Hitler să amâne războiul plănuit.
Hitler a caracterizat argumetele lui Beck împotriva războiului ca „kindische Kräfteberechnugen” („calcule copilărești”). Pe 4 august 1938 a avut loc o întâlnire militară secretă. Beck a citit un raport lung în fața ofițerilor adunați. toți au fost de acord că trebuie făcut ceva pentru a împiedica producerea unui dezastru. Beck a sperat că vor demisiona cu toții, dar nimeni nu și-a dat demisia, cu excepția lui Beck.
Totuși, înlocuitorul său, generalul Franz Halder, era un simpatizant al lui Beck și, împreună, au conspirat cu câțiva generali din vârful ierarhiei, amiralul Wilhelm Canaris (șeful serviciului de informații german) și Graf von Helldorf (șeful poliției din Berlin) să îl aresteze pe Hitler în momentul în care acesta va fi dat ordinul de invazie.
Totuși, planul nu ar fi putut fi realizat decât dacă Marea Britanie și Franța ar fi anunțat că vor lupta pentru a păstra Cehoslovacia. Aceasta ar fi ajutat la formarea convingerii populației germane că Germania trebuia să înfrunte o apărare. Au fost trimiși agenți în Marea Britanie să îi spună lui Chamberlain despre atacul programat asupra Cehoslovaciei și despre intențiile de a-l îndepărta pe Hitler de la putere dacă aceasta se întâmplă.
Britanicii nu au luat mesajul în serios. În septembrie, Chamberalin și Daladier au decis să nu amenințe cu un război pentru Cehoslovacia și astfel planul de îndepărtare a lui Hitler nu putea fi justificat. Așadar, Acordul de la München l-a ajutat pe Hitler șă-și păstreze puterea.
Opinii despre acord
Deși inițial reacția britanică a fost pozitivă, în parlament, mulți au calificat evenimentul ca „un gest de om de stat”, iar, pe măsură ce populația se aștepta la un război, reacția a devenit ostilă. În ciuda patronajului familiei regale – Chamberlain a fost felicitat ca erou de familia regală și a fost invitat în balconul de la Palatul Buckingham înainte să prezinte acordul Parlamentului – opoziția a fost prezentă din start; Clement Attlee și Partidul Laburist, aliat cu facțiunea reacționară din Partidul Conservator, s-au opus acordului.
În anii care au urmat, Chamberlain a fost criticat pentru rolul jucat în încheierea Acordului de la München – poate cea mai cunoscută critică e aceea din cartea apărută în anul 1949, Guilty Men. O rară luare de poziție în favoarea acordului a venit în timpul războiului, în anul 1944, din partea lui Viscount Maugham, care era la acel moment Lord Cancelar.
Maugham a văzut decizia de a înființa statul Cehoslovac prin includerea unor populații numeroase de origine germană și maghiară ca fiind un „experiment periculos” în lumina disputelor anterioare și a descris Acordul de la München ca fiind în mare măsură o nevoie a Franței care trebuia să se elibereze de obligațiile asumate prin tratate din cauza faptului că era nepregătită pentru război.
Daladier a crezut că a înțeles scopurile lui Hitler și că acestea erau amenințătoare. El le-a spus britanicilor în cadrul unei întâlniri care a avut loc la sfârșitul lunii aprilie 1938 că scopul real al lui Hitler este să-și asigure până la urmă „o dominație asupra continentului în comparație cu cu care ambițiile lui Napoleon erau debile”.
A continuat spunând că „astăzi este rândul Cehoslovaciei. Mâine va fi rândul Poloniei și României. Când Germania va obține petrolul și grâul de care are nevoie, se va întoarce împotriva vestului. Cu siguranță trebuie să intensificăm eforturile pentru a evita războiul. Dar acest țel nu va fi atins dacă Marea Britanie și Franța nu vor rămâne unite, intervenind la Praga pentru noi concesii, dar declarând în același timp că vor garanta independența Cehoslovaciei. Dacă, din contră, puterile vestice vor capitula din nou, nu vor face decât să precipite războiul pe care vor să-l evite.”
Probabil descurajat de argumentele civililor și militarilor din guvernul francez referitoare la armata nepregătită și la situația financiară precară, ca și la trauma suferită de Franța în Primul Război Mondial, la care el a fost martor, Daladier nu a mai insistat pe lângă Chamberalin. La întoarcerea în Franța, Daladier, care credea că va fi întâmpinat cu ostilitate, a fost aclamat. I-a spus atunci asistentului său „Ah, les cons!” (Ah, nebuni!)
În 1960, William Shirer, în lucrarea devenită clasică, “Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich”, a considerat că, deși Hitler nu a blufat cu privire la intenția sa de a invada Cehoslovacia, aceasta ar fi fost în stare să opună o rezistență semnificativă. El a opinat că Marea Britanie și Franța aveau suficiente resurse în ceea ce privește apărarea antiaeriană pentru a evita bombardamente grave asupra Londrei și asupra Parisului și ar fi putut să ducă un război rapid și victorios împotriva Germaniei. William Shirer îl citează pe Churchil când spune că Acordul de la München a însemnat că “Marea Britanie și Franța erau într-o poziție mult mai rea în comparație cu Germania lui Hitler.”
Consecințele Acordului de la München
Pe 5 octombrie, Beneš și-a dat demisia din funcția de președinte al Cehoslovaciei, înțelegând că destrămarea Cehoslovaciei a fost un „fapt împlinit”. După izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial, a format un guvern cehoslovac în exil la Londra.
Primul arbitraj de la Viena
La începutul lunii noiembrie 1938, ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, rezultat din aplicarea Acordului de la München, Cehoslovacia (și mai târziu Slovacia), după ce nu a reușit să negocieze o soluție de compromis cu Ungaria și cu Polonia, a fost forțată de Germania și de Italia să cedeze sudul Slovaciei (o treime din teritoriul slovac) Ungariei, în timp ce Polonia a câștigat alte părți mici din teritoriu curând după aceea.
Refugiaţi cehi expulzaţi din Regiunea Sudetă la Oficiul pentru Refugiaţi, în octombrie 1938 – foto: ro.wikipedia.org
Ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, Boemia, Moravia și Silezia au pierdut aproximativ 38% din totalul teritoriilor lor în favoarea Germaniei, cu 3,2 milioane de locuitori de origine germană și 750.000 de locuitori cehi. Ungaria a primit 11.882 km² în sudul Slovaciei și în sudul Ruteniei; conform recensământului din anul 1941, aproximativ 86,5% din locuitorii acestor teritorii erau de origine maghiară.
Între timp, Polonia a anexat orașul Český Těšín cu regiunea Zaolzie din jurul acestuia (aproximativ 906 km², 250.000 de locuitori, 36% din populație fiind de origine poloneză) și două zone minore de graniță din Slovacia, mai precis în regiunile Spiš și Orava (226 km², 4280 de locuitori, numai 0,3% polonezi).
Curând după încheierea Acordului de la München, 115.000 locuitori cehi și 30.000 de germani s-au refugiat în teritoriul care mai rămăsese din Cehoslovacia. Conform Institutului de Asistență pentru Refugiați, numărul total de refugiați era de 150.000 de persoane la data de 1 martie 1939.
Pe 4 decembrie 1938, au avut loc alegeri în Sudetenland, iar 97,32% din populația adultă a votat cu NSDAP. Aproape o jumătate de milion de germani din Regiunea Sudetă s-au înrolat în Partidul Nazist ceea ce însemna 17,34% din populația germană din Sudetenland (media deținută de NSDAP în Germania Nazistă era de 7,85%).
Aceasta a însemnat că Sudetenland era „cea mai pro-nazistă” regiune din Al Treilea Reich.[14] Întrucât vorbeau limba cehă, mulți germani din Regiunea Sudetă au fost angajați în administrația Protectoratului Boemiei și Moraviei, precum și în organizații naziste (Gestapo). Cel mai cunoscut a fost Karl Hermann Frank: general SS și de poliție și secretar de stat în Protectorat.
Protectoratul Boemiei şi Moraviei – foto: ro.wikipedia.org
Germania a declarat că încorporarea Austriei de către Reich a dus la crearea unei frontiere comune cu Cehoslovacia, iar această situație crea un pericol mare pentru securitatea germană prin posibilitatea ca Germania să fie încercuită de puterile vestice. În 1937, Wehrmacht-ul a formulat un plan numit Operațiunea Verde (Fall Grün) pentru invadarea Cehoslovaciei. care a fost însă aplicat ca Operațiunea Sud-Est pe 15 martie 1939.
Pe 14 martie, Slovacia s-a desprins de Cehoslovacia și a devenit un stat separat, pro-nazist. În ziua următoare, Rutenia Carpatică și-a proclamat independența, dar după trei zile a fost complet ocupată de Ungaria. Președintele cehoslovac, Emil Hácha s-a dus la Berlin și a fost obligat să semneze actul de acceptare pentru ocuparea părții rămase din Boemia și Moravia. Predicțiile lui Churchil s-au împlinit când germanii au intrat în Praga și au ocupat restul țării, care a fost transformată în Protectoratul Boemiei și Moraviei.
Între timp, în Marea Britanie a crescut îngrijorarea că Polonia (acum substanțial înconjurată de posesiuni germane) va deveni următoarea țintă pentru expansiunea nazistă, ceea ce s-a și întâmplat, aparent prin disputa asupra Coridorului Polonez și asupra Orașului Liber Danzig. Aceasta a dus la semnarea unei alianțe militare anglo-poloneze și la refuzul guvernului polonez de a negocia propunerile germanilor cu privire la Coridorul polonez și la statutul orașului Danzig.
Prim-ministrul Chamberlain s-a simțit trădat de ocuparea Cehoslovaciei de către naziști și a înțeles că politica sa de satisfacere a pretențiilor lui Hitler a eșuat, astfel că a început să se opună naziștilor. Printre altele, el a mobilizat armata Imperiului Britanic pe picior de război. Franța a făcut același lucru cu propria armată. Italia s-a văzut amenințată de flotele britanice și franceze și a început propria invazie a Albaniei în aprilie 1939. Deși nicio acțiune imediată nu a urmat, Al Doilea Război Mondial a început oficial o dată cu invadarea Poloniei pe 1 septembrie.
Potențialul industrial și echipamentele militare, deloc neglijabile, ale fostei Cehoslovacii au fost absorbite de Al Treilea Reich.
Citate
Neville Chamberlain, anunțând înțelegerea, la Aerodromul Heston:
Arthur Neville Chamberlain (n. 18 martie 1869, Birmingham, Regatul Unit – d. 9 noiembrie 1940, Heckfield, Hampshire, Regatul Unit), politician britanic care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Regatului Unit din partea Partidului Conservator între 1937 și 1940 – foto: ro.wikipedia.org
„…reglementarea problemei Cehoslovaciei, la care s-a ajuns acum, este, în opinia mea, numai preludiul unei reglementări mai importante în urma căreia întreaga Europă își va găsi liniștea. În această dimineață am avut o altă discuție cu cancelarul german, Herr Hitler, și iată hârtia care poartă numele său și numele meu (flutură o hârtie către mulțime – primind urale zgomotoase și strigăte de manifestare a acordului cu privire la cele spuse). Unii dintre voi deja știu ce conține documentul, dar aș vrea să vi-l citesc…”
„Prietenii mei, pentru a doua oară în istorie, un prim ministru britanic s-a întors cu onoare din Germania aducând pacea. Cred că e pace pentru timpul nostru.”
(Chamberlain se referă la întoarcerea lui Beaconsfield de la Congresul de la Berlin din 1878)”
Chamberlain, într-o scrisoare către sora lui, Hilda, pe 2 octombrie 1938:
„L-am întrebat pe Hitler pe la ora 1 dimineața, în timp ce îl așteptam pe cel care trebuia să redacteze documentele oficiale, când ne-am putea vedea pentru o altă discuție…. Am avut o discuție prietenească și plăcută despre Spania (cu privire la care și el a spus că nu a avut niciodată ambiții teritoriale), relațiile economice cu sud-estul Europei și dezarmare. Nu am menționat coloniile și nici el nu a făcut-o. La sfârșit am scos declarația pe care o pregătisem și l-am întrebat dacă ar semna-o. După ce interpretul a tradus cuvintele în germană, Hitler a spus da, o voi semna. Când ar trebui să facem asta? Am spus „acum” și ne-am dus la masa de scris unde am semnat cele două exemplare pe care le adusesem cu mine.”
Winston Churchill, denunțând acordul în Camera Comunelor:
Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 – d. 24 ianuarie 1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial – foto: ro.wikipedia.org
„Am suferit o înfrângere totală și fără întoarcere … veți înțelege aceasta într-o perioadă de timp care poate fi măsurată în ani, dar care ar putea fi măsurată în luni, Cehoslovacia va fi înconjurată de regimul nazist. Suntem în prezența unui dezastru de primă mărime … am susținut o înfrângere fără luptă, iar consecințele ne vor însoți pentru mult timp … am trecut de o piatră de hotar monstruoasă a istoriei noastre, când tot echilibrul Europei a fost deranjat și când cuvinte teribile au fost pronunțate împtriva democrațiilor vestice: «ești pus în balanță și ești găsit necorespunzător». Și acesta nu este sfârșitul. Acesta este doar începutul notei de plată. Este numai prima înghițitură, prima sorbitură dintr-o ceașcă amară care ne va fi oferită ani de-a rândul până când o recuperare a sănătății morale și a vigorii marțiale ne va ridica din nou să luăm poziție pentru libertate ca în vremurile de demult.”
Adolf Hitler, în discursul ținut generalilor săi pe 22 august 1939, cu o săptămână înainte de invadarea Poloniei:
Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei – ro.wikipedia.org
„Inamicul nu se aștepta să fiu atât de hotărât. Inamicii noștri sunt mici viermi, i-am văzut la München. … Acum Polonia este pe poziția pe care am vrut-o. … Nu mi-e teamă decât că niște nenorociți îmi vor prezenta un plan de mediere în ultimul moment.”
Denunțarea acordului
În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, prim ministrul britanic Churchill, care s-a opus acordului pe vremea semnării acestuia, a fost de părere că înțelegerea nu va mai fi menținută după război și că Sudetenland va fi restituit Cehoslovaciei de după război. Pe 5 august 1942, ministrul de externe Anthony Eden i-a trimis următoarea scrisoare lui Jan Masaryk:
Robert Anthony Eden (n. 12 iunie 1897 – d. 14 ianuarie 1977), politician britanic care a ocupat funcția de Ministru al Afacerilor Externe de trei ori în perioada 1935-1955 inclusiv în timpul celui de al doilea război mondial. Anthony Eden a fost Prim Ministru al Regatului Unit în perioada 7 aprilie 1955 – 10 ianuarie 1957 – foto: ro.wikipedia.org
„În lumina recentelor schimburi de opinii dintre guvernele noastre, cred că ar fi util pentru mine să fac următoarea declarație despre atitudinea guvernului Maiestății Sale în Regatul Unit cu privire la Ceho-Slovacia. În scrisoarea din 18 iulie 1941, v-am informat, Excelență, că regele s-a hotărât să acrediteze un trimis extraordinar și ministru plenipotențiar pentru Dr. Benes ca președinte al Republicii Ceho-Slovace. Am explicat că această decizie implică faptul că guvernul Maiestății Sale în Regatul Unit apreciază că poziția juridică a președintelui și a guvernului Republicii Ceho-Slovace este identică aceleia a celorlalți șefi de state aliați și a guvernelor din aceste state. Statutul reprezentantului majestății sale a fost ridicat recent la acela de ambasador.
Prim ministrul a declarat deja într-un mesaj radiodifuzat pentru poporul ceho-slovac pe 30 septembrie 1940 atitudinea guvernului Maiestății Sale referitoare la înțelegerea la care s-a ajuns la München în 1938. Domnul Churchill a spus atunci că Acordul de la München a fost desființat de germani. Această declarație a fost comunicată oficial Dr. Benes pe 11 noiembrie 1940.
Declarația anterioară și recunoașterea formală au ghidat politica guvernului Maiestății Sale în ceea ce privește Ceho-Slovacia, dar, pentru a evita orice neînțelegere, doresc să declar, în numele guvernului Maiestății Sale în Regatul Unit, că Germania a distrus deliberat aranjamentele referitoare la Ceho-Slovacia stabilite în 1938, la adoptarea cărora guvernul Maiestății Sale a participat, și că guvernul Maiestății Sale se consideră liber de orice angajamente în acest sens. Frontierele finale ale Ceho-Slovaciei, care vor fi stabilite la sfârșitul războiului, nu vor fi influențate de nicio modificare efectuată în anul 1938 sau după aceea.”
La această scrisoare Masaryk a răspuns astfel:
Jan Garrigue Masaryk (14 September 1886 – 10 March 1948) was a Czech diplomat and politician and Foreign Minister of Czechoslovakia from 1940 to 1948. American journalist John Gunther described Masaryk as “a brave, honest, turbulent, and impulsive man” – foto: britannica.com
„Am onoarea de a confirma primirea scrisorii Excelenței Voastre din 5 august 1942 și mă folosesc de această ocazie pentru a vă transmite dumneavoastră, în numele guvernului Ceho-Slovac și în numele meu, ca și în numele întregului popor ceho-slovac care în prezent suferă sub jugul nazist, expresia celor mai calde mulțumiri ale noastre.
Scrisoarea Excelenței Voastre subliniază faptul că actul formal al recunoașterii a ghidat politica guvernului Maiestății Sale în ceea ce privește Ceho-Slovacia, dar, pentru a evita orice neînțelegere, guvernul Maiestății Sale dorește acum să declare că, întrucât Germania a distrus în mod deliberat înțelegerea referitoare la Ceho-Slovacia la care s-a ajuns în 1938 și la care a participat și guvernul Maiestății Sale în Regatul Unit, guvernul Maiestății Sale se consideră liber de orice obligație în acest sens. Frontierele finale ale Ceho-Slovaciei, care vor fi stabilite la sfârșitul războiului, nu vor fi influențate de nicio modificare efectuată în anul 1938 sau după aceea.
Guvernul pe care îl reprezint acceptă scrisoarea Excelenței Voastre ca o pe o soluție practică la întrebările și greutățile de importanță vitală pentru Ceho-Slovacia care au intervenit în relația dintre țările noastre ca urmare a semnării Acordului de la München, menținând, bineînțeles, poziția noastră politică și juridică în ceea ce privește Acordul de la München și evenimentele care i-au urmat așa cum s-a menționat în scrisoarea ministrului afacerilor externe ceho-slovac din 16 decembrie 1941. Considerăm importanta dumneavoastră scrisoare din 5 august 1942 ca fiind un semnificativ act de justiție pentru Ceho-Slovacia și vă asigurăm de reala noastră satisfacție și de profunda noastră gratitudine față de marea dumneavoastră țară și națiune. Acordul de la München poate fi considerat mort în relația dintre țările noastre.”
După victoria aliaților și capitularea Germaniei din 1945, Sudetenland a fost restituit Cehoslovaciei, iar minoritatea germană a fost expulzată.
Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: istorie-pe-scurt.ro; ro.wikipedia.org
Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)
Tratatul de la Craiova: Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care partea de sud a Dobrogei (“Cadrilaterul“, adică județele Durostor și Caliacra) intră în componența Bulgariei.
Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria. Conform prevederilor acestuia, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul în română), și și-a dat acordul în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.
80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari
Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. Delegația română avea mandat să accepte ideea cedării Cadrilaterului astfel că discuțiile au vizat pribleme concrete asupra modului de rezolvare a acestei chestiuni.
Tratatul de la Craiova – Procesul-verbal – foto: istorie-pe-scurt.ro
Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Alexandru Cretzianu care, împreună cu alţi membri ai reprezentanței române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială, vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.
La Craiova se alătură delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic (reședința Caliacrăi), Tascu Purcărea din Silistra și alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff.
Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”(Dobrogea de aur). După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.
Tratatul de la Craiova – Refugiati din Cadrilater – foto: Refugiati-din-Cadrilater1
S-a propus ca Silistra, cetate ce a aprținut termporar Ţării Româneşti în Evul Mediu să rămână României. De asemenea portul Cavarna şi Balcicul, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să ne rămână. Pretenţiile noastre au fost minime. În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.
Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden adică dictat în toată puterea cuvântului. La poarta Palatului Jean Mihail (actualul Muzeu de Artă) din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor, dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute. S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce alinare la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.
Tratatul de la Craiova – Armata bulgara intra in Cadrilater – foto: istorie-pe-scurt.ro
În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat. Al. Cretzianu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.
Acordul a fost semnat de Henri Meitani, membru al delegației, și nu de Alexandru Cretzianu, șeful părții române la tratative, cel din urmă refuzând categoric. La 13 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei. Unii ofițeri ai armatei Române (de exemplu, generalul Argeșanu) s-au opus acestei retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată.
Conducătorul rezistenței fiind însă arestat în cele din urmă din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni de 7.412 de kilometri pătrați şi 410.000 de locuitori relativ fără probleme. În total vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață și un deficit de 6.800.000 de locuitori însumând 33% din populație.
Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 și problema minoritarilor bulgari și români din România și Bulgaria
Istoriografiile bulgară si româna din trecut au avut opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) intra în componenta Bulgariei. „Corectarea unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, îl considerau bulgarii, si un act de „mutilare a tarii” sub presiunea fortelor Axei, sustinea teza româneasca.
Dialogul actual dintre istoricii celor doua tari ne lasa speranta ca se poate ajunge la un acord în litigioasa problema a Dobrogei, pornind de la ideea ca ea a fost solutionata definitiv prin Tratatul de la Craiova. Procesele identice de integrare a Bulgariei si României în Europa unita impun o asemenea abordare.
Cauzele aparitiei grupurilor etnice minoritare de bulgari în România si de români (respectiv, valahi si aromâni) în Bulgaria sunt migratiile si schimbarile frontierelor de stat.
Situatia lor a fost deosebit de tensionata între cele doua razboaie mondiale. Conform recensamântului din România, în 1930, numarul persoanelor de nationalitate bulgara era de 366 384, cele mai compacte comunitati fiind instalate în Dobrogea (185 279 persoane), Basarabia (163 726 persoane) si Banat (10 012 persoane).
La rândul lor, valahii din Bulgaria se concentrasera mai ales în partea de nord-vest a tarii, în timp ce aromânii erau dispersati în regiunea de sud-est. Recensamântul bulgar din 1926 dadea urmatoarele cifre: 69 080 de români, 5 324 aromâni, 3 777 „cutovlasi”, 1 551 „tintari” (în total 79 728 persoane).
Transferul de populatii si statul-natiune.
In coabitarea bulgaro-româna din aceasta perioada punctul nevralgic l-a constituit regiunea din sudul Dobrogei (adica judetele Durostor/Silistra si Caliacra/Dobrici), anexata de România în 1913.
Dupa statisticile românesti din 1930, populatia bulgara din aceasta regiune cuprindea 149 409 locuitori, în timp ce românii erau 77 728. Cresterea de mai multe ori a numarului populatiei românesti, în raport cu anul 1910, când numara doar 6 359 de locuitori, s-a datorat colonizarii intensive în cursul anilor ‘20 a românilor din Vechiul Regat si a aromânilor din Grecia si din alte tari balcanice.
In relatiile bilaterale româno-bulgare, contradictiile privind sudul Dobrogei au jucat un rol important. Eforturile politice au mers în directii opuse. România voia sa schimbe statu-quo-ul etnic din regiune si sa pastreze statu-quo-ul teritorial, Bulgaria se straduia sa faca exact invers.
Tratamentul reciproc al minoritatilor – ca principiu – a fost impus în relatiile bilaterale înca de la crearea statului bulgar modern, în 1878, si a contat substantial în negocierile privind problemele minoritatilor în cursul anilor ‘30.
Pozitiile opuse privind aplicarea acestui principiu au cauzat esecul negocierilor. Unicul acord privind minoritatile respective din Bulgaria si România a fost realizat prin Tratatul de la Craiova din 1940. In afara de restituirea Dobrogei de Sud Bulgariei si de stabilirea unei frontiere „definitive si perpetue”, tratatul stipula si schimbul de populatii între cele doua tari vecine.
Principiul schimbului s-a impus la insistentele diplomatiei române. La început, ea a staruit pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din nordul Dobrogei (judetele Tulcea si Constanta), comparativ cu libertatea de optiune a românilor din sudul Dobrogei. Mai târziu, diplomatia româna a insistat pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din România fata de emigrarea românilor din sudul Dobrogei, dar nu si a românilor din restul teritoriului Bulgariei.
Diplomatia bulgara a consimtit sa negocieze pe baza principiului privind schimbul de populatii, pentru a nu face sa esueze negocierile, dar si la presiunea Germaniei. Reprezentantii bulgari au cerut mai întâi ca emigrarea sa nu fie obligatorie.
Ei nu au acceptat schimbul tuturor bulgarilor din România fata de românii din sudul Dobrogei, deoarece nu era echivalent. Atunci, partea bulgara a propus o solutie de compromis, care combina schimbul obligatoriu cu emigrarea facultativa. Propunerea a fost adoptata.
Articolul III al Tratatului de la Craiova stipula: schimbul obligatoriu, într-un interval de 3 luni, începând de la schimbarea instrumentelor de ratificare, între resortisantii români de origine etnica bulgara din judetele Tulcea si Constanța si resortisantii români de origine etnica româna din judetele Durostor si Caliacra; imigrarea facultativa, în termen de un an, a altor resortisanti români de origine etnica bulgara si resortisanti bulgari de origine etnica româna în tara lor de afinitate etnica; dreptul fiecarui guvern de a decreta emigrarea obligatorie a unui numar de resortisanti de origine etnica bulgara sau româna, egal cu numarul de resortisanti din cealalta tara, care si-ar exercita dreptul la o emigrare facultativa.
Un Acord anexat Tratatului se ocupa de chestiunile tehnice legate de acest transfer.
Clauzele sale stipulau: proprietatile imobiliare rurale, care apartineau emigratilor, deveneau proprietatea statului din care emigrau, statul de imigrare obligându-se sa-i despagubeasca pe imigranti: proprietatea imobiliara urbana a emigrantilor ramânea proprietatea privata a proprietarilor lor; emigrantii pastrau dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile. S-a creat o Comisie mixta bulgaro-româna, având misiunea de a supraveghea transferul de populatii.
Schimbul obligatoriu al bulgarilor si românilor de pe cele doua parti ale frontierei din Dobrogea s-a efectuat în doua valuri succesive. Migratia principala (noiembrie-decembrie 1940) a angajat 61 500 de bulgari din nordul Dobrogei si 83 928 de români din sudul Dobrogei. Cea suplimentara (aprilie-mai 1941) s-a efectuat pe baza unui Acord aditional si a antrenat înca 3 600 de bulgari si 4 700 de români.
Numarul total al emigratilor a fost de circa 65 000 de bulgari, instalati în Dobrogea bulgara, si circa 88 000 de români, stabiliti – în cea mai mare parte, în Dobrogea româneasca.
Contradictia principala din cursul realizarii transferului obligatoriu a aparut în privinta numarului celor emigrati. Guvernul bulgar a încercat sa evite emigrarea întregii populatii bulgare din nordul Dobrogei, dar a insistat pe emigrarea tuturor românilor din sudul Dobrogei, adica nu numai colonistii, ci si populatia autohtona de origine valaha (vlaha), desi numarul acestora era restrâns. Pozitia Bucurestiului a fost opusa: epurarea de toti bulgarii a partii românesti a Dobrogei, dar prezenta cât mai mult timp posibil a românilor în „Cadrilater”.
Emigratia obligatorie a provocat deceptia si nemultumirea populatiei bulgare autohtone din nordul Dobrogei. Impotriva abandonarii regiunii si a expatrierii s-a nascut o miscare. Guvernul bulgar, precum si mediile emigratiei dobrogene din Bulgaria au evidentiat dimpotriva succesul restituirii partii de sud a regiunii si au explicat astfel sacrificiile impuse.
Ca un astfel de sacrificiu a fost perceputa si expatrierea fortata a bulgarilor din nordul Dobrogei.
Desi fusesera instalati în sudul Dobrogei cu numai vreo cincisprezece ani în urma, colonistii români au ramas la fel de nemultumiti de emigrarea obligatorie ca si bulgarii aflati în aceeasi situatie. Insa clauzele Tratatului de la Craiova nu au generat miscari puternice în România. Sunt simbolice în acelasi sens cele scrise de istoricul si omul politic Nicolae Iorga în ziarul Neamul Românesc, din 17 septembrie 1940: „Am restituit Bulgariei cele ce i s-a luat ca urmare a Razboiului balcanic.
Am zugravit aiurea, de la un pas diplomatic la altul, acea actiune gresita a ministerului Maiorescu prin care, dupa dorinta lui Take Ionescu în prima fasa, s-a cautat de politica de partid a României o crestere de teritoriu, care sa întareasca dominatia celor de la cârma fara ca un curent national adevarat sa îndemne catre întinderea hotarelor la Sud, atunci când aspiratiile noastre tinteau Carpatii.
Nici regele Carol n-a dorit de fapt aceasta completare dobrogeana, el marturisindu-mi cu sinceritate ca-i trebuiau numai acele unghiuri intrânde la noi pe care guvernul Filov ar fi putut fara nici o paguba sa le acorde astazi.
S-a început cu implorarile catre ´Europa’ ca sa ni se dea Silistra si s-a mers pâna la capul Sabla, nu departe de Varna.
E adevarat ca aici poporul bulgar era reinstalat de curând, dar tot asa de adevarat ca pe baza teoriei ´echilibrului’ luam, în momentul maririi Bulgariei, un tinut care nu facea parte din raza noastra nationala pe care am încercat a o crea pe urma si prin nepretuitul element macedonean.
Cu tot aportul lor, care va trebui fructificat cu îngrijire aiurea, trebuie sa recunoastem ca, în ciuda operei de civilisatie îndeplinita, ni-am simtit straini acolo”.
Spre deosebire de schimbul obligatoriu, clauzele care priveau emigrarea facultativa au fost impuse de reprezentantii bulgari, ale caror scopuri vizau posibilitatile altor bulgari din România (din afara Dobrogei) de a emigra în Bulgaria.
Diplomatii români s-au pronuntat împotriva emigrarii facultative si, în special, împotriva echilibrului fortat al numarului de emigrati, deoarece România voia sa-i pastreze pe loc pe valahii din partea de nord-vest a Bulgariei. Contradictiile au împiedicat reglementarea rapida a acestei probleme.
Emigrarea facultativa de populatii a fost mult mai limitata decât schimbul obligatoriu. In cursul intervalului prevazut, de un an, mai exact la începutul anului 1941, 213 bulgari din România au emigrat, din proprie vointa, si nici un român din Bulgaria. La 1 aprilie 1943, cele doua guverne au semnat un Acord de lichidare a problemelor litigioase provocate de Tratatul de la Craiova. Regulamentul privind schimbul facultativ, anexat acestui acord, prelungea intervalul de emigrare pâna la 1 noiembrie 1943.
Dar, la 22 mai 1943, cele doua guverne au decis sa înceteze emigrarea din cauza dificultatilor razboiului. Pe baza Regulamentului, 61 de familii bulgare (155 de persoane), din Banat si din alte regiuni ale României au emigrat voluntar în Bulgaria. Numarul emigratilor din Bulgaria în România s-a ridicat la 95 de familii de aromâni din regiunea Gorna Djumaia (Blagoevgrad) si de valahi din regiunea Vidin.
Rezultatele schimbului de populatii dintre Bulgaria si România pe baza Tratatului de la Craiova sunt contradictorii. Schimbul obligatoriu a stabilit o frontiera etnica între bulgarii si românii din Dobrogea, care coincidea cu frontiera dintre cele doua state.
Aceasta coincidenta a influentat pozitiv relatiile bilaterale, deoarece a împiedicat formularea de pretentii teritoriale pe temeiul unor argumente etnice.
Disputa bulgaro-româna privind apartenenta Dobrogei, împartita pentru totdeauna între cele doua tari, avea sa se manifeste mai ales în domeniile propagandei si al stiintei, nu însa si în domeniul politicii reale. Pe de alta parte, emigrarea obligatorie a însemnat mizeria economica si dezradacinarea emigratilor din propriile camine. Tendinta de asimilare a minoritatilor etnice ramase între frontierele celor doua state a fost stimulata dupa efectuarea transferului.
Astazi putem auzi înca limba româna la Tutrakan (Turtucaia) sau limba bulgara la Constanta. Limbile, ca si amintirile, sunt pastrate de emigratii ramasi în viata, dar si de urmasii familiilor care nu au emigrat. Câteva prbleme privind proprietatile abandonate si despagubirile cuvenite pentru ele ramân înca o tema de actualitate. Pe de alta parte, organizatiile minoritare ale bulgarilor din România, ca si cele ale vlahilor si aromânilor din Bulgaria manifesta procese identice de redesteptare etnica în perioada de tranzitie de dupa prabusirea comunismului.
Destinele istorice si schimbarile de identitate ale acestor comunitati au fost asemanatoare. Pe aceasta baza, se urmareste reabilitarea principiului reciprocitatii în privinta minoritatilor. Asa au fost restabilite scolile bulgara din Bucuresti si româna din Sofia. Destinul istoric al emigrantilor si minoritarilor ridica un nou pod între Bulgaria si România.
Ernest Bevin (left), British foreign secretary; V.M. Molotov (center), Soviet foreign minister, and James F. Byrnes, U.S. secretary of state (December 27th 1945 at Moscow Conference)
Conferința de la Moscova a miniștrilor de externe (cunoscută sub numele de Întâlnirea interimară a miniștrilor de externe) a SUA, James F. Byrnes, a Regatului Unit, Ernest Bevin, și a URSS, Viaceslav Molotov, a avut loc în decembrie 1945. S-au discutat problemele ocupației, restabilirii păcii și unele chestiuni care țineau de Orientul Îndepărtat.
Comunicatul dat publicității la încheierea conferinței pe 27 decembrie conținea o declarație comună care conținea rezolvarea unei serii de probleme care apăruseră la încheierea celui de-al doilea război mondial. Declarația era semnată de cei trei miniștri de externe și cuprindea următoarele secțiuni:
- Comisia Orientului Îndepărtat și Comisia Aliată de Control pentru Japonia.
- Coreea. Comandanții militari americani și sovietici din Coreea urmau să formeze o „Comisie comună” care să facă recomandări cu privire la crearea unui guvern liber coreean. Această comisie a fost tratată cu mare neîncredere de ambii foști aliați încă de la înființare. Mult mai importantă a fost decizia conform caruia Coreea avea să fie trecută sub mandatul a patru puteri învingătoare timp de cinci ani, după care țara urma să-și recapete independența.
- China
- România
- Bulgaria
- Înființarea în cadrul ONU a unei comisii pentru controlul asupra energiei atomice.
Vedeti și
- Conferința de la Potsdam și Acordul de la Potsdam care prevedea în primul articol „înființarea unui Consiliu al Miniștrilor de Externe necesar pentru acțiunile de pregătire a reglementărilor de pace”.
cititi mai mult despre Conferința de la Moscova (16 – 26 decembrie 1945) si pe en.wikipedia.org
.svg){kind=small}
