Articole

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com, istoria.md

 

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

La 23 august 1939, s-a semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, Pactul Ribbentrop-Molotov, care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze, în 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord URSS-ului. Pactul Ribbentrop-Molotov (Pactul Hitler-Stalin) a constituit un act de trădare a neamurilor creştine ale Europei Răsăritene şi care a servit bază pentru ocuparea criminală a teritoriilor româneşti de către Armata Sovietică la 28 iunie 1940

Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin - foto: ro.wikipedia.org

Din păcate, pentru zeci de milioane de oameni, trăind în Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana (sau R.D.G.), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au hotărît cîţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, ulterior Churchill, Roosevelt şi, din nou, Stalin, în 1945, dintr-o simplă trasatură de condei, avea sa fie tragedia lor pentru 2 sau 3 generaţii. Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), la Moscova în data de 23 august 1939, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor de influenţă în Europa răsăriteană.

Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring) – foto: ro.wikipedia.org

Conform Actului Adiţional Secret al Pactului, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de teritoriul dintre rîurile Prut şi Nistru, fosta ocupaţie ţaristă a jumătate din Moldova sau aşa zisa Basarabie Ţaristă, iar, partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de acest teritoriu. Pactul este semnat din partea Guvernul Reichului german de I.V. Ribbentrop, iar din partea Guvernului U.R.S.S. de către Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin) în prezenţa lui Stalin. Semnarea Protocolului Secret a Pactului Ribbentrop-Molotov a permis ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti de către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) la mai puţin de un an după semnarea acestuia şi anume la 28 iunie 1940.

Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto: istoria.md

În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Administraţia şi Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.

Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă – foto: ro.wikipedia.org

 

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

 

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

 

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

 

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

 

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

 

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

 

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

 

Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

(Nota redacţiei: Secţia de mai jos nu a fost făcută publică în momentul în care cea de asupa a fost anunţată).

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 - foto: en.wikipedia.org

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 – foto: en.wikipedia.org

 

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

 

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 

„Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată de Stalin şi Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-German în umra invaziei comune Germano-Poloneze asupra Poloniei – foto: istoria.md

 

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto: en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto: en.wikipedia.org

 

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

Harta Europei de Est. Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov (Ribbentrop-Stalin) - foto: istoria.md

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

A German Panther tank in Romania, August 1944

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

Operațiunea Iași – Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România sau ca A Doua Ofensivă Iași-Chișinău, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioară de partea Aliaților.

Operațiunea Iași-Chișinău Parte a luptelor de pe Frontul de Răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial. Situația frontului din Moldova în august 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunea Iași-Chișinău – Situația frontului din Moldova în august 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul general

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Tancuri ale „Panzergrenadier Division Großdeutschland” lângă Iași, România în aprilie 1944 – foto: ro.wikipedia.org

 

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă, totuși, ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

 

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului.

După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

 

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s-a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.

Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

 

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:

- infanterie – 230 până la 248
- tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
- tancuri și tunuri de asalt – 18

Raportul de forțe:

- infanterie – 1:3
- artilerie – 1:7
- tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Red Army 19 Aug – 31 Dec 1944 – foto: ro.wikipedia.org

 

Luptele germano-române

În acest timp, la București, regele Mihai l-a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu. Trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

 

Prezumtivul colaps al armatei române

S-a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le-a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată, comandată de generalul de brigadă Radu Korne, a rezistat cu dârzenie, fiind, însă, nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându-se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s-a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

 

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într-o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

 

Pierderi

Sovieticii

Soldați:

- 13.197 morți și dispăruți
- 53.933 răniți.

Materiale:

- 75 tancuri și tunuri autopropulsate
- 108 tunuri și mortiere
- 111 avioane

 

Germanii

Soldați:

- cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale:

- 83 tancuri și tunuri autopropulsate
- 3.500 tunuri
- 3.300 diferite vehicule
- 330 avioane

 

Românii

Soldați:

- 8.305 morți
- 24.989 răniți
- 153.883 dispăruți sau prizonieri

 

cititi mai mult despre Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944) si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945)

The “Big Three” at the Potsdam Conference (17 July – 2 August 1945), Winston Churchill, Harry S. Truman and Joseph Stalin

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945)

Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 17 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman.

Stalin, Churchill și Truman— și Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiționată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinței s-au aflat și problemele ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor războiului.

Conferința de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Participanți

- Uniunea Sovietică, reprezentată de Iosif Vissarionovici Stalin.

El a sosit la conferință cu o zi întârziere, motivând că a fost reținut de anumite “afaceri oficiale”, care ar fi solicitat întreaga sa atenție; de fapt, se pare că a suferit un preinfarct.

- Regatul Unit, reprezentat de Winston Churchill și, mai apoi, de Clement Attlee.

Rezultatele alegerilor generale din Anglia au devenit cunoscute în timpul conferinței. Ca urmare a înfrângerii suferite de Partidul Conservator în fața Partidului Laburist, Attlee a preluat șefia delegației britanice.

- Statele Unite ale Americii, reprezentate de nou-instalatul președinte Harry S. Truman.

Stalin a propus ca Truman să fie președintele conferinței, ca singurul șef de stat prezent la întâlnire, propunere acceptată de Churchill.

A conference session including Clement Attlee, Ernest Bevin, Vyacheslav Molotov, William D. Leahy, Joseph E. Davies, James F. Byrnes, and Harry S. Truman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

A conference session including Clement Attlee, Ernest Bevin, Vyacheslav Molotov, William D. Leahy, Joseph E. Davies, James F. Byrnes, and Harry S. Truman – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Hotărârile conferinței

- Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania.

- Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea și demonopolizarea țării.

- Acordul de la Potsdam, care cerea împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de ocupație, (asupra cărora se căzuse de acord, în principiu, la Conferința de la Ialta), ca și împărțirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena.
Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști.

- Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice.

- Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice.

- Acordul asupra reparațiilor de război. Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari SUA. La insistențele aliaților occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăți germane, produse industriale și forță de muncă. Până la urmă, izbucnirea Războiului Rece a împiedicat plata întregii sume.

Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi.

- În plus, Aliații au căzut de acord asupra Declarației de la Potsdam în care erau stabiliți termenii capitulării pentru Japonia.

- Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferințe de pace care avea să fie convocată cât mai repede cu putință.

În timp ce granița dintre Polonia și Germania fusese practic determinată de transferurile forțate de populație asupra cărora se căzuse de acord la Potsdam, occidentalii au dorit ca la conferința de pace să fie confirmată linia Oder-Neisse ca un aranjament permanent. Acest aranjament nu a fost însă negociat așa cum s-a stabilit. Ca urmare, granița polono-germană a fost recunoscută prin înțelegeri bilaterale: în 1950 – între RDG și Polonia și în 1990 – între Germania (unită) și Polonia. În perioada războiului rece, acest statut de incertitudine a granițelor a dus la creșterea influenței Uniunii Sovietice asupra Poloniei și Germaniei.

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aliații occidentali, în special Churchill, aveau mari suspiciuni în ceea ce privește motivele lui Stalin, care instalase deja guverne comuniste în statele din Europa Centrală aflate sub influența sovietică. Conferința de la Potsdam a fost ultima conferință între aliați.

În timpul conferinței, Truman i-a vorbit lui Stalin de “arme noi mai puternice” nespecificate. Stalin care, în mod ironic, știa de existența armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârșitul războiului. Spre sfârșitul conferinței, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenințând-o cu “distrugerea imediată și totală”, fără a menționa bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august). Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferință.

În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam a fost reluată problema criminalilor de război: „Criminalii de război, se spune in capitolul al III lea, Germania și indivizii care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind atrocități sau crime de război, vor fi arestați și aduși în fața justiției. Șefii naziști, persoanele influente ale partidului și înalții demnitari ai organizațiilor și instituțiilor naziste, precum și orice alte persoane periculoase pentru ocupanții aliați sau pentru scopurile pe care ei și le propun, vor fi arestate și internate.” În acest scop, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război naziști.

 

Conferința de la Potsdam a fost precedată de

- Conferința de la Ialta, 4 februarie – 11 februarie 1945

- Conferința de la Teheran, 28 noiembrie – 1 decembrie 1943

- Conferința de la Cairo, 22 noiembrie – 26 noiembrie 1943

- Conferința de la Casablanca, 14 ianuarie – 24 ianuarie 1943

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Conferința de la Potsdam si pe en.wikipedia.org

Bătălia pentru Normandia (6 iunie – 19 august 1944)

Debarcarea primilor militari americani pe plaja Omaha. Fotografie de Robert F. Sargent

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia pentru Normandia (6 iunie – 19 august 1944)

Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forțele germane și forțele Aliaților ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operațiunea Overlord și s-a desfășurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliații au traversat Sena, sau, după alți autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldați, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza inițială a Operațiunii Overlord a purtat numele de cod Operațiunea Neptun. În faza inițială a invaziei, aliații au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.

Lci-convoy.jpg

Convoi de vase de debarcare traversând canalul Mânecii pe 6 iunie 1944

Primele forțe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit și Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forțe substanțiale ale Franței Libere și Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Norvegia.

Invazia din Normandia a început cu acțiunile aeropurtate ale trupelor de parașutiști și ale infanteriei transportate cu planoare și cu atacuri masive ale aviației, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineața zilei de 6 iunie a fost declanșată acțiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forțele destinate acțiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod și mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acțiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise și la eliberarea Parisului la sfârșitul luni august 1944.

Canada JunoBeach 1 RCNCOMMANDO.jpg

Soldaţi canadieni ai comandoului canadian „W” de infanterie marină debarcând pe plaja Juno în Ziua Z

Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spațiilor ne va …. permite o pierdere de teritoriu … fără ca șansele de supraviețuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu același lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici … vor urma consecințe de proporții uriașe în foarte scurt timp”.

 

Approaching Omaha.jpg

Soldaţii americani îmbarcaţi pe un vas de desant se apropie de plaja Omaha pe 6 iunie 1944

 

Preparativele aliate

Invasion Training in England 03.jpg

Antrenamente pentru invazie pe o plajă din Anglia.

Invasion Training in England 04.jpg

Antrenamente cu muniţie de război în Anglia.

Eisenhower d-day.jpg

Eisenhower stând de vorbă cu locotenentul Wallace C. Strobel şi cu paraşutiştii plutonului E din Regimentul al 502-lea, Divizia a 101-a aeropurtată, în dimineaţa zilei de 5 iunie 1944. 

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roșie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declarație comună cu Stalin, președintele SUA Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill au anunțat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce privește nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanșarea unei operațiuni de amploare în cursul anului 1942. Anunțul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate.

Infantry waiting to move off 'Queen White' Beach.jpg

Soldaţii britanici adăpostindu-se imediat după debarcarea pe plaja Sword

Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriașe pierderi umane. În schimb, Churchill și șefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcției Operațiunilor Speciale și ale acțiunile mișcărilor naționale de rezistență, în timp ce principalul efort de război al Aliaților occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană și Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), țintind Austria și, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania și principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii și-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere și au lăsat foarte clar să se înțeleagă că soluția debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acțiune, „Operațiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 și „Operațiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat și dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanșarea lui a fost amânată până în 1944.

Normandy5.jpg

Supravieţuitorii unui vas de debarcare scufundat se îndreaptă cu greu spre plaja Omaha

Procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 de către „Șeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenent Frederick E. Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker. Planul a fost adoptat și adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele Generale ale Forțelor Expediționare Aliate” (SHAEF), conduse de generalul Dwight D. Eisenhower.

Raza mică de acțiune a avioanelor de vânătoare britanice, care acționau de pe aerodrumurile din insulă, limitau foarte mult locațiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult, din punct de vedere geografic, numărul locațiilor era redus la doar două: Pas de Calais și coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european, cele mai vaste și joase plaje, și de asemenea cea mai scurtă cale terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată și apărată. Ca urmare, Aliații au ales Normandia ca zonă de declanșare a invaziei.

NormandySupply edit.jpg

Debarcarea proviziilor în Normandia

În parte datorită lecțiilor învățate după raidul de la Dieppe de pe 19 august 1942, Aliații au decis să nu atace direct porturile franceze în primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte larg în Normandia ar fi permis amenințarea simultană a mai multor porturi, în principal a Cherbourgului și a a altora, aflate mai la vest, în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condițiile necesare pentru au atac de amploare spre Paris și mai departe spre granițele Germaniei. Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată și în același timp era un punct strategic neșteptat de debarcare. Atacul executat în această zonă ar fi asigurat crearea confuziei și debandadei în rândul forțelor germane. În noiembrie 1943, generalul Eisenhower a fost numit Comandant Suprem al Forței Expediționare Aliate din Europa Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a fost numit în funcția de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care avea în subordine toate forțele terestre, și a fost însărcinat cu dezvoltarea planului de invazie.

Soldiers-english-coast.jpg

Soldaţi americani ai Batalionului al 2-lea de asalt mărşăluind spre orăşelul de coastă Weymouth de pe coasta de sud a Angliei, în vederea îmbarcării pe vasele de debarcare pentru invazia din Franța

În momentul numirii lui Mongomery la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii și transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut rapid proporțiile planului inițial de atac la cinci divizii debarcate prin acțiuni amfibii și a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus la cuprinderea în planurile debarcării și a acțiunii de pe plaja Utah. (Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene și una poloneză sub comandă britanică și 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldați. Pe 7 aprilie și 15 mai, Montgomery și-a prezentat strategia de invazie la școala Sf. Paul din Londra. Mongomery prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliații ar fi trebuit să atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.

Normandy6.jpg

Debarcarea proviziilor pe o plajă din Normandia, 6 iunie 1944

La acțiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord și din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operațiunii fusese constituită o forță aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareșalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul parașutiștilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.

Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă orașele Caen și Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană și să elibereze Bretania și porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliații să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud și Sena la nord-est.

Normandy7.jpg

Întărirea capului de pod de pe plaja Omaha: trupele de rezervă şi proviziile se deplasează spre interiorul teritoriului

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult Bătălia pentru Normandia despre si pe en.wikipedia.org

 

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945)

Generalul colonel Alfred Jodl semnând Actul capitulării Germaniei, la Cartierul General Aliat de la Reims

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Actul capitulării Germaniei a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în fața Forțelor Expediționare Aliate și Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primul act al capitulării

Primul act al capitulării a fost semant la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945.

Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Acest act al capitulării se aplica tuturor forțelor armate terestre, aeriene și navale care se aflau în acel moment sub controlul OKW-ului. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanților militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat și excepții. Cea mai importantă forță care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareșalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forțelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La fel ca și în cazul altor instituții din Germania Nazistă, controlul armatei era împărțită între OKW și OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forțele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepția celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului și prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau/trebuiau să ordone lui Schörner să capituleze.

Această dilemă a fost rezolvată pe calea armelor. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă și a fugit în Austria. Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga (1), în timpul căreia o copleșitoare forță sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost forțat să capituleze pe 11 mai. (Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai).

După semnarea acestui act al capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forțele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operațiunile exact la ora 23:01 Ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. acest act al capitulării legaliza capitularea necondiținată a tuturor forțelor germane, punând astfel capăt războiului în Europa.

"Ofensiva Praga" Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 - 1945) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Ofensiva Praga” (1) Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 – 1945) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofițerul de legătură al Armatei Roșii cu Aliații occidentali. Sarcinile și autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare și el nu a avut la dispoziție mijloacele necesare pentru a lua legătura Kremlinul. Cu toate acestea, și-a permis să riște să semneze din partea URSS-ului.

El a făcut o notă, conform căreia acest act al capitulării poate fi înlocuit cu unul nou în viitor. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulțumit de condițiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii și a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.

 

Al doilea act

Al doilea act al capitulării a fost semant la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai. într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vila din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței și SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopții. După ce mareșalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanții germani au semant Actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01 ora Europei Centrale.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reprezantanți:

- Uniunea Sovietică: Mareșal Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprema la Armatei Roșii; .

- Regatul Unit: adjunctul Comandantului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, Mareșal al RAF Arthur William Tedder;

- Franța: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei I franceze;

- Statele Unite: General Carl Spaatz, comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale SUA;

- Germania Nazistă:
- Amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine;
- General-colonel Hans-Jürgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe;
- Feldmareșalu Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht.

Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale "Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler" lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale “Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler” lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 – foto: ro.wikipedia.org

 

Comentarii

Karl Dönitz a continuat să acționeze ca șef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit așa pentru că funcționa la Flensburg și controla doar o mică zonă din jurul orașului) nu a fost recunoscut de puterile aliate și a fost dizolvat în momentul în care membrii lui au fost arestați de forțele britanice pe 23 mai 1945. Aliații au descoperit că au o problemă, deoarece capitulaseră necondiționat numai forțele armate germane, nu și guvernul civil german.

Aceasta a fost considerată o problemă foarte importantă, deoarece în 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu și armata imperială. Acest fapt a permis lui Hitler să se folosească de mitul „înjunghierii pe la spate”. Aliații nu au dorit să riște ca un viitor regim german ostil să se folosească de faptul că autoritățile civile nu semnaseră niciun act de capitulare. Până în cele din urmă, puterile învingătoare au decis să nu recunoască guvernul lui Dönitz și în schimb au semnat un document al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliată de Control.

Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document în Berlin, iar situația de facto a devenit de jure. Acest fapt era în conformitate cu art. 4 al primului act al capitulării semnat la Rheims.

În perioada iulie – august 1945, liderii puterilor învingătoare au purtat discuții la Conferința de la Potsdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbările frontierelor interbelice, demilitarizarea, denazificarea și reparațiile de război ale Germaniei.

Conferința de la Potsdam (16 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (16 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(1) Operațiunea ofensiva Praga a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 – 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga.

Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

 

Capitularea trupelor germane din Norvegia

La 8 mai 1945 trupele germane din Norvegia au capitulat. Norvegia fusese ocupată de forţele armate ale Germaniei hitleriste, în cursul celui de-al doilea Război Mondial, în aprilie 1940.

După cotropirea Poloniei, în 1939, liderul nazist Adolf Hitler ordonase pregătirea într-un timp cât mai scurt a unei ample campanii în vest, iar pentru a-şi crea condiţii favorabile în vederea acţiunilor militare acesta a hotărât să ocupe Danemarca şi Norvegia. Prin cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei, Germania îşi asigura baze bune pentru submarine şi aviaţie şi condiţii favorabile pentru transportul minereului de fier din Suedia, materie primă vitală pentru industria ei de război. Pentru ocuparea celor două ţări, comandamentul german a destinat şapte divizii de infanterie, un regiment blindat şi câteva batalioane independente, cărora li se adăugau 1.300 de avioane, constituite în Flota 5 aeriană, precum şi forţe ale flotei maritime militare, potrivit lucrării ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971).

Deşi în septembrie 1939 Berlinul comunicase guvernului norvegian că va respecta neutralitatea Norvegiei, problema dobândirii unor poziţii preponderente în această ţară l-a preocupat mult pe Hitler. Din ordinul lui s-a elaborat un ”Studiu al Nordului”, în urma căruia strategii hitlerişti au trecut la elaborarea planului de cucerire simultană a Danemarcei şi Norvegiei, cunoscut sub denumirea ”Operaţiunea Weserübung”. Hitler l-a numit comandant şef al trupelor destinate să cucerească Norvegia pe generalul Nicolaus von Falkenhorst. La 2 aprilie 1940 acesta a primit ordinul ca în data de 9 aprilie 1940 să treacă la îndeplinirea ”Operatiunii Weserübung”, conform volumului ”Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979).

În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 trupele germane au invadat teritoriul Danemarcei prin acţiuni aeriene şi maritime specifice în principalele porturi de pe litoralul Norvegiei: Oslo, Kristiansand, Stavanger, Bergen şi Narvik. În Norvegia, hitleriştii au întâmpinat împotrivirea armatei şi a populaţiei, potrivit volumului ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971). În cursul lunii aprilie 1940 înaintarea către Oslo a trupelor germane paraşutate în nordul ţării a fost încetinită datorită distrugerii drumurilor şi căilor de acces de către luptătorii din Rezistenţa norvegiană. După ocuparea celor mai importante porturi norvegiene, trupele hitleriste, sprijinite de aviaţie, au început ofensiva în interiorul ţării pentru interceptarea principalelor căi de comunicaţie şi realizarea joncţiunilor între grupările debarcate.

Guvernul norvegian şi regele Haakon al VII-lea al Norvegiei s-au refugiat ulterior la Londra. La 9 iunie 1940, Vikdun Quisling, liderul unui partid fascist norvegian, a constituit un Consiliu de stat căruia i-a atribuit puterile suveranului şi ale guvernului, la 11 septembrie 1940.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Planul Marshall (1948 – 1951)

Planul Marshall (1948 – 1951)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Planul Marshall, în engleză: The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent..

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall (1) a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman (2).

 

Țări implicate

Inițial, acest plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat, așadar, într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16 state din Vestul Europei. Pentru administrarea acestuia a fost înființată OCED(Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare). Tabelul de mai jos prezintă ajutorul acordat fiecărei țări în parte pe an.

Țara 1948/49
(milioane $)
1949/50
(milioane $)
1950/51
(milioane $)
Cumulativ
(milioane $)
Austria Austria 232 166 70 468
Belgia Belgia și Luxemburg Luxemburg 195 222 360 777
Danemarca Danemarca 103 87 195 385
Franţa Franța 1085 691 520 2296
 Germania de Vest 510 438 500 1448
Grecia Grecia 175 156 45 376
Islanda Islanda 6 22 15 43
Irlanda Irlanda 88 45 0 133
Italia Italia 594 405 205 1204
Olanda Olanda 471 302 355 1128
Norvegia Norvegia 82 90 200 372
Portugalia Portugalia 0 0 70 70
Suedia Suedia 39 48 260 347
Elveţia Elveția 0 0 250 250
Turcia Turcia 28 59 50 137
Regatul Unit Regatul Unit 1316 921 1060 3297
Total 4,924 3,652 4,155 12,731

 

Anii de glorie

Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.

Planul Marshall (1948 - 1951) - Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: "Emergency Program Berlin - with the help of the Marshall Plan" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951) – Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: “Emergency Program Berlin – with the help of the Marshall Plan” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 – d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.
A încetat din viață în 1959 la Washington.


(2) Doctrina Truman

La 11 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un program al politicii externe americane pentru combaterea “pericolului comunist” în lume.

În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei.

Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.

Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.

Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice.

Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Planul Marshall (1948 – 1951) si pe en.wikipedia.org

Ofensiva Uman Botoșani (5 martie – 17 aprilie 1944)

Ofensiva Uman Botoșani (5 martie – 17 aprilie 1944) - Parte din Ofensivei Strategice Nipru-Carpați  (1944)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva Uman Botoșani a fost o parte a Ofensivei Nipru–Carpați, realizată de către Armata Roșie în vestul RSS Ucrainene împotriva Grupului de Armate Sud germano-român. Operațiunea a avut succes, divizând Grupul de Armate inamic în două părți și permițând Armatei Sovietice să avanseze către râurile Nistru și Prut din estul României.

 

Obiective operaționale

Operațiunea a fost executată de către forțele Frontului 2 Ucrainean în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 5 martie până în 17 aprilie 1944. Scopul operațiunii a fost provocarea unei înfrângeri zdrobitoare a Grupului german Uman, divizarea trupelor Grupului de Armate Sud și ocuparea sud-vestului Ucrainei. După finalizarea Ofensivei Korsun–Șevcenkovski, forțele principale ale Frontului 2 Ucrainean (comandat de mareșalul Ivan Konev) s-au confruntat cu Armata a 8-a din cadrul Grupului de Armate Sud (comandat de feldmareșalul Erich von Manstein). La începutul operațiunii, trupele sovietice aveau o superioritate numerică de 1,5 la 1 și o superioritatea a artileriei de numerică de 2,5 la 1, în timp ce-și menținea paritatea cu inamicii germani în ceea ce privea forțele aeriene.

Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. - in imagine, Erich von Manstein în 1938 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Manstein (1) în 1938 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Plănuirea

Scopul acestei operațiuni stabilit de Stavka (Marele Cartierul General al Armatei Sovietice) a fost distrugerea Armatei a 8-a, divizarea frontului Grupului de Armate Sud și tăierea căilor de retragere ale Armatei 1 Panzer în direcția sud, contribuind la realizarea obiectivului Frontului 1 Ucrainean de înfrângerea a trupelor germane din calea sa.

Principalul efort ofensiv urma să fie realizat din zonele de așteptare de la Vinograd, Zvenîhorodka și Șpola în direcția Uman de către forțele Armatelor 2, 4, 5, 27 și 52 și ale Armatei 6 Blindate (415 tancuri și 147 de tunuri autopropulsate), susținute de Armata 5 Aeriană. Armatele 5 și 7 Gardă urmau să realizeze atacuri de sprijin din regiunea Kirovograd în direcția Novoukrainka. În timpul pregătirii operațiunii, consiliile militare ale Frontului și armatelor au acordat o atenție considerabilă mobilizării și coeziunii personalului militar pentru depășirea dificultăților datorate rasputiței, a condițiilor meteorologice nefavorabile și a necesității luării cu asalt a numeroaselor puncte de trecere ale râurilor, care urmau să împiedice mobilitatea operațională.

Tancurile Panzer IV deplasându-se pe câmpiile largi din Ucraina, în ianuarie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tancurile Panzer IV deplasându-se pe câmpiile largi din Ucraina, în ianuarie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva

Operațiunea a început pe 5 martie pe un sector de front lung de 175 km între Dnipropetrovsk (Dnepropetrovsk) și Bila Țerkva (Belaea Țerkovi), după un puternic baraj de artilerie și s-a desfășurat cu succes. În scopul de a crește forța de impact și de a dezvolta ofensiva în direcția principală, Armatele 2 și 5 Blindate au fost introduse în ofensivă chiar din prima zi. Deja în cea de-a treia zi a ofensivei s-a realizat traversarea râului Hirskî Tikîci (Gornîi Tikici), fără pauză, a fost depășită ultima linie de apărare deținută de trupele germane pe drumul spre Bugul de Sud și s-a pornit în urmărirea forțelor germane care se retrăgeau. Armata 6 Blindate a înaintat în spatele Armatelor 2 și 5 Blindate. După capturarea orașului Uman pe 10 martie, detașamentele înaintate au ajuns la râul Bugul de Sud. Trecerea râului a fost realizată pe un front de 100 km, iarăși fără pauză, prin punctele de trecere capturate și, de asemenea, pe poduri de pontoane, cu bărci și cu alte mijloace improvizate.

În scopul de a menține o viteză mare de înaintare în timpul ofensivei, Armata 6 Blindate a fost introdusă în luptă după traversarea Bugului de Sud. În acest moment, armatele de blindate au continuat să avanseze către Nistru. Pe 17 martie, unitățile militare sovietice ce avansau pe aripa dreaptă a Frontului au capturat capetele de pod de pe malul drept al Nistrului la sud de Moghilău (Mohîliv-Podilskîi, Moghilev-Podolski).

Unitățile sovietice au intrat apoi pe teritoriul RSS Moldovenești. Ca urmare a ofensivei, Fronturile 1 și 2 Ucrainean au divizat Grupul de Armate Sud în două părți. Armata 8 Germană a fost separată de Armata 1 Panzer și a fost repartizată Grupului de Armate A. Efortul principal al Frontului 2 Ucrainean a fost transferat acum împotriva acestui grup de armate, pe care trupele sovietice l-au atacat puternic dinspre sud. A apărut o oportunitate pentru Frontul 2 Ucrainean de a ataca în direcția sud pentru a tăia căile de retragere ale grupului de armată german dincolo de Nistru și de a-l distruge în cooperare cu Frontul 3 Ucrainean.

Armata a 40-a a Frontului 2 Ucrainean, care înainta de-a lungul malului de est al Nistrului, a primit misiunea de a tăia căile de retragere către sud ale Armatei 1 Panzer, colaborând cu trupele Frontului 1 Ucrainean în eliminarea încercuirii trupelor germane de la Camenița (Kameneț-Podolsk) (vezi Ofensiva Proskurov-Cernăuți). Deviind o încercare de contraatac german la Hotin, ei au presat trupele inamice de la capul de pod de pe Nistru, iar armatele 27 și 52 împreună cu detașamentele armatelor 2 și 6 blindate au înaintat către râul Prut și pe 26 martie au ajuns la frontiera de stat a URSS, la 85 km nord de Ungheni.

În noaptea de 28 martie, în timp ce se aflau în urmărirea inamicului ce se retrăgea, forțele Frontului 2 Ucrainean au realizat un alt asalt asupra punctelor de trecere ale râului Prut, transferând operațiunile militare pe teritoriul României. Spre mijlocul lunii aprilie aripa dreaptă a forțelor Frontului 2 Ucrainean a ajuns la munții Carpați, după ce a capturat orașul Botoșani, trupele centrale s-au apropiat de Iași dinspre nord, în timp ce aripa stângă s-a deplasat înspre sud către Chișinău.

În speranța de a salva aripa sudică a grupului său de armate de la dezintegrarea completă, comandamentul german a mutat 18 divizii și 3 brigăzi, ultima sa rezervă strategică de pe sectorul sudic, către această parte a frontului. Trupele Frontului 2 Ucrainean s-au confruntat astfel cu creșterea rezistenței, iar la mijlocul lunii aprilie au fost nevoite să treacă în defensivă și să se retragă la Dubăsari, la nord de Iași și la aproximativ 60 de km sud de Botoșani.

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rezultatul
Ca urmare a Ofensivei Uman-Botoșani, Grupul de Armate Sud a fost divizat în două părți. Partea de nord a fost regrupată ca Grupul de Armate Ucraina de Nord și plasată sub comanda mareșalului Walter Model. Partea de sud a devenit Grupul de Armate Ucraina de Sud, sub comanda generalului Ferdinand Schörner. Zece divizii ale Axei au suferit pierderi umane masive (50-75% din personal), iar o mare parte din echipamentul greu a fost pierdut în perioada retragerii. În cursul ofensivei forțele sovietice au avansat circa 200-250 km, ocupând părți semnificative din vestul Ucrainei și din Moldova, și au pătruns în regiunea de nord-est a României.

Ofensiva sovietica a fost oprită în Bătălia de la Târgu Frumos, care a stabilizat linia frontului până în august, când sovieticii și-a reînnoit eforturile, organizând Ofensiva Iași–Chișinău și reluându-și înaintarea către vest.

În timpul ofensivei, au fost capturate orașele Uman, Vapniarka, Pervomaisk și Novoukrainka. Aceasta a fost prima ofensivă în care au fost folosite simultan trei armate de blindate ca principală forță de înaintare pe un sector îngust de front, în condițiile dificile ale producerii inundațiilor de primăvară și ale rasputiței. Unitățile sovietice au efectuat mai multe asalturi consecutive asupra punctelor de trecere peste șase râuri importante, fără pauză: Gornîi Tikaci, Bugul de Sud, Nistru, Răut, Prut și Siret, hărțuind și producând dezordine în rândul trupelor germane care se retrăgeau din Ucraina centrală și de est.

 

Analiză

Această operațiune a demonstrat creșterea mobilității armatelor sovietice și dorința fermă de a pătrunde cât mai adânc în teritoriile ocupate de inamic pentru a sparge unitatea organizatorică a forțelor germane. Operațiunea a fost caracterizată printr-un control flexibil, un răspuns rapid al comandamentelor la schimbările de situație și o coordonare clară între forțele terestre și forțele aeriene. Trupele sovietice au arătat că au atins un grad ridicat de competență militară în desfășurarea operațiunilor, în special în luarea cu asalt a punctelor de trecere ale râurilor.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Ofensiva Uman Botoșani si pe en.wikipedia.org

 

(1) Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Erich von Manstein a atins toate gradele militare posibile, până la rangul de Mareșal (în germană, Generalfeldmarschall) în 1942, cu toate că nu a fost membru al Partidului Nazist.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(Dan Alexe) Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor (23 februarie – martie 1944)

Photo of the Chechens and Ingush being loaded onto trains for the deportation

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol: Dan Alexe – europalibera.org

23 februarie 2015

 

Parlamentul European a recunoscut Operațiunea Lintea împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004.

23 februarie 1944 – Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor

 

Pe 23 februarie 1944, o razie de dimensiune nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.

Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.

Totul se întâmpla de Ziua Armatei Roșii, rămasă și astăzi Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.

Pentru caucazieni, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, iar, după aceea, în cel de-al Doilea Război Mondial, când Stalin i-a deportat în masă, aceasta este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).

Pe 23 februarie 1944, așadar, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului.

Destinations of the resettled Chechens and Ingush inside the Soviet Union - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Destinations of the resettled Chechens and Ingush inside the Soviet Union – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.

In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.

Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.

Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.

An Ingush family mourning the death of their daughter in Kazakhstan - foto preluat de pe en.wikipedia.org

An Ingush family mourning the death of their daughter in Kazakhstan – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.

Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.

Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.

Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.

Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.

Vainakhs returning to the Caucasus in 1957 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vainakhs returning to the Caucasus in 1957 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.

Tragedia caucazienilor începuse însă deja in sec. XIX. Ocuparea Caucazului de Rusia țaristă a fost atît de violentă și distrugătoare, încât a atras proteste interne, chiar și prin armată. Tolstoi, tânăr ofițer, a scris despre asta cu dezgust. Romanul lui, Hagi Murat, (de la personajul autentic al unui senior al războiului cecen) e o mărturie.

Sinistrul general Iermolov a dus o campanie sistematică de exterminare, ardere și distrugere. Sute de mii de localnici au fost făcuți să fugă în Imperiul Otoman, anticipând genocidurile secolului XX.

Din marea nație a cerchezilor și kabarzilor au scăpat astfel doar triburi și sate împrăștiate prin stepele dinspre Stavropol si Piatigorsk. Națiunea ubîh, însă, care trăia pe litoralul unde este astăzi Soci și munții unde au avut loc Jocurile Olimpice, a fost ștearsă de pe fața pământului. E singurul grup etnic care a emigrat în masă în Turcia, refuzînd să accepte să trăiască sub ruși. Cei care au rămas au dispărut.

Parlamentul European a recunoscut „Operațiunea Lintea” împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004, la 70 de ani după ce avusese loc.

articol preluat de pe moldova.europalibera.org
cititi mai mult despre Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945)

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – The “Big Three” at the Yalta Conference, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt and Joseph Stalin. Behind them stand, from the left, Field Marshal Sir Alan Brooke, Fleet Admiral Ernest King, Fleet Admiral William D. Leahy, General of the Army George Marshall, Major General Laurence S. Kuter, General Aleksei Antonov, Vice Admiral Stepan Kucherov, and Admiral of the Fleet Nikolay Kuznetsov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

 

Situația

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial, dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.

După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)

Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.

Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici.

Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:

Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.

Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.

Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.

 

Întâlnirea

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov. Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945 - Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945 – Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Principalele puncte discutate

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

- S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare.

- Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.

- Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.

- Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.

- A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.

- Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.

- Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru.

- Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.

- Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.

- Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Situația militară la sfârșitul conferinței - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Situația militară la sfârșitul conferinței – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Conferinței de la Yalta

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite. Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Taken by War Office official photographer, United Kingdom - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Taken by War Office official photographer, United Kingdom – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) si pe en.wikipedia.org;

Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943)

Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) – Roosevelt, Stalin şi Churchill în faţa ambasadei sovietice din Teheran

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) a fost organizată pentru punerea la punct a unor probleme de importanţă vitală pentru mersul celui de-Al Doilea Război Mondial şi organizarea lumii postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul anului 1943.

A fost prima întâlnire a “Celor Trei Mari“: Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Vissarionovici Stalin.

În drum spre capitala iraniană, Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchill s-au oprit la Cairo, unde s-au intâlnit cu Jiang Jieshi (cunoscut şi sub numele de Cian Kai). Cu această ocazie, la 27 noiembrie, cei trei au semnat o Declaraţie prin care-şi afirmau hotărârea neclintită de a purta război “pentru a pune capăt agresiunii Japoniei şi de a-l pedepsi pe agresor, fără a tinde prin aceasta la obţinerea unor avantaje pentru ele şi fără să aibă cea mai mică intenţie de extindere a teritoriilor lor“.

În cadrul acestei conferinţe au fost luate două decizii importante: 1. organizarea unei debarcări în Normandia (provincie Franceză), proiect botezat ca “Operaţiunea Overlord” şi a fost fixată pentru mai 1944 (întîrziată la 6 iunie), şi respingerea de către Salin şi Roosevelt a proiectului britanic de ofensivă în Mediterană şi Balcani. Soarta Germaniei şi Poloniei au fost egal evocate în cadrul conferinţei şi s-a convenit la crearea unei organizaţii mondiale de securitate cu participarea celor patru (viitoarea ONU): SUA, Marea Britanie, U.R.S.S. şi China.

În centrul dezbaterilor Conferinţei de la Teheran au fost problemele militare. S-a discutat despre statutul postbelic al Germaniei care, potrivit lui Roosevelt, trebuia împărţită în cinci state autonome, respectiv:

1 – Prusia,
2 – Hanovra,
3 – Saxonia şi regiunea Leipzig,
4 – zona Hessen, Darmstadt Kassel şi regiunea de la sud de Rin,
5 – Bavaria, Baden, Würtenberg şi Canalul Kiel.

Regiunile Ruhr şi Saar urmau să intre sub control internaţional.

O altă problemă abordată a fost cea poloneză, varianta balcanică fiind respinsă de către I. V. Stalin. Sunt abordate problemele finlandeză şi japoneză, se dă o declaraţie privind independenţa, suveranitatea şi integritatea Iranului. Conferinţa de la Teheran s-a încheiat cu stabilirea anumitor scopuri comune ale Aliaţilor.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi despre Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) si pe en.wikipedia.org