Articole

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945)

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia Berlinului a fost una dintre ultimele bătălii finale, două grupuri de armate sovietice au atacat Berlinul pe direcțiile sud și est. Bătălia a durat de la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii mai. Mai înainte ca lupta să se încheie, Adolf Hitler s-a sinucis. Apărătorii orașului s-au predat pe 2 mai 1945. Au mai existat câteva centre izolate de rezistență, care au încetat luptă până la predarea necondiționată a Germaniei de pe 8 mai (9 mai pentru URSS) 1945.

 

Cadrul general

După evenimentele din lunile august – septembrie 1944, (încheierea Operațiunii Bagration) până la începutul anului 1945, frontul de răsărit a fost relativ stabil. România și Bulgaria părăsiseră Axa și se alăturaseră forțelor antifasciste. Germanii au pierdut controlul asupra Budapestei și cea mai mare parte a Ungariei. Marile câmpii ale Poloniei erau acum deschise atacului sovietic.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Comandanții sovietici, după perioada de așteptare, inactivitate și neintervenție militară din timpul insurecției din Varșovia, au cucerit capitala Poloniei în ianuarie 1945. După trei zile, o masivă concetrare de forțe sovietice – patru fronturi – a început Ofensiva Vistula-Oder. După patru zile, armatele sovietice au reușit să străpungă liniile germane și au avansat cu 30 – 40 km pe zi, cucerind statele baltice, Danzigul, Prusia Răsăriteană, Poznańul, atingând un aliniament aflat la 60 de km est de Berlin, de-a lungul râului Oder.

O contraofensivă de pe 24 februarie a nou creatului Grup de Armate Vistula de sub comanda lui Heinrich Himmler nu a reușit să obțină rezultatele scontate, iar rușii au invadat Pomerania și au ocupat tot malul drept al râului Oder, de aici continuând atacul către Silezia. În sud, trei încercări ale germanilor de despresurare a Budapestei au eșuat, iar sovieticii au ocupat orașul pe 13 februarie. Hitler a insistat ca armatele germane să recucerească linia Dunării și de aceea a fost organizat un contraatac, care însă a eșuat până pe 16 martie, permițându-le sovieticilor să reia ofensiva în aceeași zi. Pe 30 martie, Armata Roșie a ajuns în Austria și au cucerit Viena pe 13 aprilie.

În acest moment era clar pentru toată lumea că înfrângerea Germaniei era o chestiune de săptămâni. Wehrmacht-ul nu mai dispunea decât de cam a douăsprezecea parte din combustibilul de care avea nevoie să-și desfășoare forțele, iar producția de benzină de avion și de combustibili pentru tancuri ajunsese la cote nesemnificative, cu o calitate mult inferioară celei din 1944. Cu toate aceste, luptele au continuat cu ferocitate, poate chiar mai mare decât în alte perioade ale războiului. Mândria națională, insistența aliaților pentru capitularea necondiționată ca și dorința militarilor de a asigura cât mai mult timp refugiaților să se retragă către vest din fața Armatei Roșii, toate acestea au contribuit la creșterea hotărârii cu care au luptat forțele germane.

Adolf Hitler a hotărât să rămână în capitala țării, în ciuda sfaturilor consilierilor săi.

Aliații occidentali au conceput un plan pentru cucerirea Berlinului cu ajutorul trupelor aeropurtate, dar au renunțat în cele din urmă. Eisenhower a hotărât că nu este nevoie să jertfească viețile soldaților săi pentru a ocupa un oraș care avea să rămână în sfera de influență sovietică după război. În plus, planul era greu de pus în practică datorită numărului mare de parașutiști pe care îl presupunea, dar și datorită cantității uriașe de materiale care trebuia aprovizionată pe calea aerului. Nu în ultimul rând, pentru sovietici devenise o chestiune de onoare să cucerească capitala inamicului lor, ceea ce le creștea hotărârea în luptă.

 

Ofensiva sovietică

Preparativele

Ofensiva sovietică în Germania centrală, (în ceea ce avea să devină după câțiva ani Germania Răsăriteană), a avut două obiective majore:

- Ocuparea Berlinului. Capitala Germaniei era și un imporatant punct strategic, care putea fi folosit cu succes în perioada postbelică. În Berlin se aflau cele mai importante trofee de război: Adolf Hitler și instalațiile programului nuclear german.

- Ocuparea unui teritoriu cât mai întins. Stalin nu credea că, după ce ar fi cucerit anumite teritorii, Aliații occidentali ar fi fost dispuși să cedeze ceva zonei de ocupație sovietice postbelice. De aceea, sovieticii au conceput o ofensivă pe un front extrem de larg și au avansat rapid către vest, pentru a le ieși în întâmpinare aliaților cât mai către apus.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Pe 9 aprilie 1945, Königsbergul (Prusia Orientală) a fost în cele din urmă cucerit de armata sovietică. Astfel, Frontul al II-lea Bielorus de sub comanda generalului Rokossovski a avut posibilitatea să se deplaseze cu toate efectivele în ajutorul atacatorilor Berlinului. În primele două săptămâni, sovieticii au reușit cea mai rapidă realocare a unui Front din tot războiul.

Generalul Jukov și-a concentrat oamenii din Frontul I Bielorus, aflați pe un front larg, de la sud de Marea Baltică până la Frankfurt pe Oder, reamplasându-i în zona restrânsă a Înălțimilor Seelow. Oamenii generalului Rokossovski au ocupat pozițiile părăsite de soldații lui Jukov, la nord de Înălțimile Seelow. În timp ce se petreceau aceste reașezări, au fost lăsate spații neacoperite de sovietici, prin care rămășițele Armatei a II-a Germană, încercuită lângă Danzig, au reușit să se retragă peste Oder. La sud, generalul Konev a schimbat greutate principală a atacului său din Silezia Superioară spre râul Neisse. Cele trei fronturi sovietice aveau împreună apoximativ 2,5 milioane de oameni, dintre care 78.556 soldați ai Armatei I Poloneze, 6.250 de tancuri, 7.500 de avioane, 41.600 piese de artilerie, 3.255 lansatoare de rachete Katiușa montate pe camioane, (poreclite Orgile lui Stalin) și aproximativ 95 – 96 mii de autovehicule.

Generalul Gotthard Heinrici l-a înlocuit pe Heinrich Himmler în funcția de comandant al Grupului de Armate Vistula pe 20 martie. El era considerat cel mai bun tactician al defensivei din toată armata germană. El a început imediat să organizeze apărarea. A presupus în mod corect că principalul efort al atacatorilor va fi făcut peste râul Oder și de-a lungul autostrăzii principale est-vest. Generalul a decis că trebuie să încerce să apere malul Oderului doar cu forțe nesemnificative. În schimb, el a ordonat geniștilor să fortifice Înălțimile Seelow care străjuiau râul Oder în dreptul podului autostrăzii de peste râu, la aproximativ 90 de km est de Berlin. De asemenea, el a stabilit alte câteva linii de apărare în alte regiuni din apropiere, în sprijinul apărătorilor înălțimilor. Geniștii au transformat câmpiile din zonă, care erau deja saturate de apă, în mlaștini, prin golirea unui baraj hidrotehnic. În continuare, geniștii au construit mai multe rânduri de linii defensive, care ajungeau până în suburbiile Berlinului. Aceste linii erau formate din șanțuri, poziții de artilerie antitanc și o rețea complexă de tranșee și buncăre.

 

Bătălia de pe Oder-Neisse

În primele ore ale zilei de 16 aprilie, ofensiva sovietică a început cu un bombardament masiv a numeroase piese de artilerie și lansatoare de rachete Katiușa, carea a durat câteva zile. Imediat după încetarea barajului de artilerie, Frontul I Bielorus a atacat traversând Oderul. Frontul I Ucrainean a atacat traversând Neisse în dimineața aceleiași zile. Frontul bielorus era mai puternic, dar a trebuit să facă față unei sarcini mai dificile, trebuind să dea piept cu ceale mai numeroase și mai hotărâte trupe inamice.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Atacul inițial al Frontului I Bielorus a fost un dezastru. Heinrici anticipase atacul și își retrăsese apărătorii din primele linii chiar mai înainte ca artileria sovietică să le spulbere. Lumina celor 143 de proiectoare care ar fi trebuit să-i orbească pe apărători a fost dispersată de ceața dimineții, în schimb a făcut foarte vizibile siluetele formațiilor de atacanți sovietici. Pământul mocirlos s-a dovedit a fi o piedică importantă în calea atacatorilor și, împreună cu barajul de artilerie german de răspuns, a făcut ca pierderile sovietice să fie uriașe. Nemulțumit de ritmul mult prea redus al avansării, sau la ordinul direct al lui Stalin, generalul Jukov a ordonat intrarea imediată în luptă a rezervelor. Inițial, trupele de rezervă trebuiau să exploateze străpungerea inițială făcută de primele atacuri. În acea dimineață, sovieticii avansaseră până la 6 km în unele sectoare, dar liniile germane principale rămăseseră intancte. În sud, atacul Frontului I Ucrainean se desfășura conform planificării. Jukov a fost obligat să raporteze că lupta pentru Înălțimile Seelow nu se desfășura conform planului ințial. Pentru a-i da un impuls lui Jukov, Stalin i-a cerut generalului să-i permită lui Konev să atace Berlinul cu armatele de tancuri din sud.

A doua zi, comandanții Frontului I Bielorus au căutat în spatele frontului orice unitate militară care putea fi aruncată în luptă. Tactica sovietică de folosire atacurilor unor mari mase de oameni s-a dovedit mult mai costisitoare din punct de vedere al numărului de soldați morți decât până atunci. În seare zilei de 17 aprilie, frontul german din fața lui Jukov era neînfrânt. În sud, Grupul de Armate Centru nu a reușit o rezistență la fel de îndârjită. Tancurile germane ale Armatei a IV-a de pe flancul nordic nu au rezistat impetuăzității atacului sovietic. Comandatul german a păstat două divizii Panzer în rezervă pentru apărarea centrululi frontului și nu le-a trimis în sprijinul tancurilor Armatei a IV-a. Acesta a fost punctul de cotitură al bătăliei, deoarece, la căderea serii, atât pozițiile Grupului de Armate Vistula, cât și ale Grupului de Armate Centru nu au mai putut fi menținute, fiind obligate să se retragă și să refacă legătura cu Armata IV-a Panzer, altfel fiind în primejdie să fie încercuite. Ca urmare a succesului lui Konev, prăbușirea frontului apărat de Schörner a făcut ca apărarea excelent organizată de Heinrici în dreptul Înălțimilor Seelow să devină inutilă.

Pe 19 aprilie, ambele fronturi sovietice au avansat foarte mult, dar, din nou, pierderile lor au fost foarte ridicate. Până la căderea serii, Frontul I Bielorus a ajuns în fața celei de-a treia și ultima linie de apărare germană, iar Frontul I Ucrainean a cucerit Forst și era gata să intre în zona de câmpii neinundate.

Pe 19 aprilie, a patra zi după ce Frontul I Bielorus reușise să depășească liniile defensive de pe Înălțimile Seelow, nu a mai avut de înfruntat decât formații dezorganizate care încercau în zadar să încetinească înaintarea sovietică spre Berlin. Rămășițele Armatei a IX-a Germane, care apăraseră flancul nordic al Armatei a IV-a Panzer, s-au găsit în fața pericolului de a fi încercuite de trupele Frontului I Ucrainean, care spăseseră liniile tancurilor germane și își schimbaseră direcția de atac spre Berlin. Alte elemente ale Frontului I Ucrainean s-au îndreptat în viteză spre vest, în întâmpinarea americanilor. Până la sfârșitul zilei de 19 aprilie, linia răsăriteană a apărării germane încetase să mai existe. Rămășițele armatelor germane mai rezistau în pungi izolate. Pierderile sovietice au fost foarte ridicate între 1 și 19 aprilie, în afară de soldați, sovieticii pierzând și 2.807 de tancuri. În perioada similară, aliații occidentali pierduseră numai 1.709 de tancuri.

 

Încercuirea Berlinului

Pe 20 aprilie, de ziua de naștere a lui Hitler, artileria Frontului I Bielorus a început bombardarea centrului Berlinului. Bombardamentele de artilerie nu au încetat până la capitularea orașului. După război, sovieticii au afirmat că greutatea proiectilelor lansate de artileria lor în timpul acestei ultime bătălili a fost mai mare decât tonajul bombelor de aviație lansate de aliații occidentali asupra Berlinului. Frontul I Bielorus a avansat către nord-estul și estul capitalei germane.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Frontul I Ucrainean a învins ultimele formații germane și a depășit prin nord Juteborgul, pentru a se întâlni la cu americanii care traversaseră râul Elba la Magdeburg. La nord, Frontul al II-lea Ucrainean a atacat între Stettin și Schwedt pozițiile apărate de Armata a III-a Panzer.

Pe 21 aprilie, Armata a II-a de Gardă a avansat aproximativ 50 km la nordul Berlinului, după care a atacat la sud-vest de Werneuchen. Alte unități sovietice au reușit să ajungă în fața ultimei linii defensive germane. Planul sovitic prevedea ca, în prima fază, să fie încercuit Berlinul, după care să fie încercuită și Armata a IX-a Germană.

Corpul al V-lea German continua să lupte la nord de Forst, unde era încercuit, în vreme ce comandanții lor au reușit să se strecoare către pozițiile Armatei a IX-a. Acest corp de armată a continuat să păstreze controlul la Cottbus. Când flancul sudic al Armatei a IV-a Panzer a reușit să obțină câteva succese locale contraatacând spre nord împotriva Frontului I Ucrainean, Hitler a dat o serie de ordine care au demonstrat că dictatorul nu mai avea simțul realității. El a ordonat Armatei a IX-a să apere Cottbusul și să formeze un front cu fața la vest. După aceasta, ei ar fi trebuit să atace coloanele sovietice pe direcția nord. Asta le-ar fi permis să formeze un clește la nord împreună cu Armata a IV-a Panzer, care ar fi trebuit să atace dinspre sud, încercuind astfel Frontul I Ucrainean și distrugându-l. De asemenea, la sud, Armata a III-a Panzer trebuia să execute o manevră de învăluire a Frontului I Belarus împreună cu Armata a XI-a Panzer, care ar fi atacat dinspre nordul Berlinului. Mai târziu în aceeași zi, a devenit clar că germanii nu mai aveau efectivele necesare să execute un asemenea atac, mai mult chiar, Armata a XI-a a trebuit să se retragă pentru a nu fi încercuită. În loc să atace spre nord-vest, Heinrici a declarat că va fi nevoit să se retragă către vest, iar dacă nu i se permitea să facă o asemenea manvră, el era gata să demisioneze.

Pe 22 aprlie, la conferința de la prânz, Hitler a avut un acces de furie când și-a dat seama că planurile pe care le făcuse cu o zi în urmă nu erau realizabile. El a declarat ca războiul era pierdut și și-a acuzat generalii pentru eșec. A mai anunțat că avea să rămână în Berlin până la sfârșit și că avea să se sinucidă. Într-o încercare de a-l calma pe Hitler, generalul Alfred Jodl a propus ca Armata a XII-a Germană, care lupta în acel moment cu americanii, să se îndrepte către Berlin, deoarece, aceștia din urmă, după ce atinseseră malurile râului Elba, era puțin probabil că mai aveau să continue atacul spre est. Hitler a fost imediat de acord cu această idee și, în câteva ore, generalul Walther Wenck a primit ordinul să-și dezangajeze oamenii din lupta cu americanii și să se îndrepte către nord-vest spre Berlin. S-a remarcat mai apoi că, dacă Armata IX-a se mută spre vest, și-ar putea uni trupele cu cele ale Armatei a IX-a. La venirea serii, Heinrici a primit permisiunea să facă acestă mișcare.

Spre deosebire de Sala hărților din Führerbunker, unde oamenii din jurul lui Hitler mutau pe hârtie divizii fantomatice în atacuri imaginare, sovieticii avansau neîntrerupt și se îndreptatu către victorie. Frontul al II-lea Bielorus reușise să stabilească un cap de pod pe malul estic al Oderului pe o adâncime de 15 km și lupta din greu cu Armata a III-a Panzer. Armata a IX-a pierduse Cottbusul și era sub contina presiune a atacurilor sovietice dinspre răsărit. Coloanele sovietice de tancuri au reușit să străpungă ultima linie defensivă a capitalei germane în două puncte.

Pe 23 aprilie, Fronturile I Ucrainean și I Bielorus au continuat să strângă încercuirea Berlinului, reușind să taie ultima legătură a Armatei a IX-a cu apărătorii orașului. Elementele Frontului I Ucrainean au continuat să avanseze către apus și au intrat în luptă cu Armata a XII-a, care avansa în sprijinul berlinezilor. Hitler l-a numit pe generalul Helmuth Weidling în funcția de comandant al Berlinului. Până pe 24 aprilie, cele două fronturi sovietice, (ucrainean și bielorus), au reușit să închidă încercuirea Berlinului, tăind orice legătură a orașului cu exteriorul.

În ziua următoare, 25 aprilie, Frontul al II-lea Bielorus a reușit să străpungă frontul Armatei a III-a Panzer din jurul capului de pod de la sud de Stetin și a traversat Mlaștina Rando. În acest moment puteau să se îndrepte către vest spre pozițiile Grupului de Armată al XXI-lea Britanic și spre nord spre portul baltic Stralsund. Divizia a 59 Sovietică de Gardă a Armatei a V-a de Gardă a făcut contactul cu Divizia de 69-a de Infanterie Americană a Armatei I Americană lângă Torgau, pe râul Elba.

 

Bătălia Berlinului

Forțele disponibele pentru apărarea orașului erau compuse din câteva divizii secătuite ale armatei și Waffen-SS, efective ale polițieei, adolescenți din Tineretul Hitlerist și bătrâni din Volkssturm, unii dintre ei veterani ai primului război mondial.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În vest se afla Divizia de Infanterie Motorizată a XX-a Germană, la nord Divizia de Parașutiști a IX-a, la nord-est Divizia Panzer Müncheberg, la sud-est Divizia de Panzergrenadieri Voluntarii SS a XI-a Nordland, (la est de Aeroportul Tempelhof), iar Divizia de Panzergrenadieri a XVIII-a se afla în rezervă, în districtul central.

Soarta Berlinului era pecetluită, dar rezistența apărărtorilor a continuat cu dârzenie. Sovieticii au avansat în oraș pe mai multe direcții principale:

- dinspre sud-est, de-a lungul Frankfurter Allee, până în Alexanderplatz;

- dinspre sud
- de-a lungul Sonnen Allee până în Belle Alliance Platz,
- până în Potsdamer Platz până la Potsdamer Platz;

- din nord până lângă Reichstag.

Reichstagul, podurile Havel, Spandau și Moltke și Alexanderplatz au fost locurile în care s-au dat cele mai grele lupte, sovieticii fiind obligați să cucerească casa una câte una și etaj cu etaj, angajându-se de multe ori în lupte corp-la-corp. Contingentele ne-germane din SS au lupta cu o dârzenie ieșită din comun, pe de-o parte pentru că erau motivate ideologic, pe de alta pentru nu credeau că, odată căzuți prizonieri, nu ar fi fost executați ca trădători.

Pe 28 aprilie, Heinrici a refuzat să execute ordinul lui Hitler de a a apăra Berlinul cu orice preț și a fost înlocuit la comandă de generalul Kurt Student în ziua următoare.

Pe 30 aprilie, în timp ce trupele sovietice avansau spre centrul Berlinului, Adolf Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun, după care s-a sinucis împreună cu proaspăta sa mireasă. Generalul Weidling, comandantul militar al capitalei germane, a ordonat apărătorilor Berlinului să se predea pe 2 mai. În ciuda ordinului, în special subunități fanatice ale SS-ului, dar și ale adolescenților din Tineretul Hitlerist au continuat să lupte cu îndârjire. De-abia pe 8 mai, ultimii apărători germani, inclusiv cei comandați de Wilhelm Mohnke, s-au predat ca urmare a semnării capitulării necondiționate de Germania Nazistă.

 

Bătălia de la Halbe

La sud de Berlin, în timpul luptelor pentru cucerirea orașului și câteva zile după predarea capitalei, Armata a IX-a Germană a luptat cu disperare pentru a sparge încercuirea și pentru a ajunge la pozițiile deținute de Armata a XII-a Germană, în speranța că pot să traverseze împreună Elba pentru a se preda americanilor.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Urmări

Bătălia Berlinului s-a încheiat după o săptămână de lupte grele, în principal datorită faptului că puținii apărători germani rămăși în viață au terminat munițiile și carburanții. Depozitele aprovizionării germane erau între ultima și penultima linie de apărare și au fost cucerite de sovietici chiar în primele zile ale asaltului sovietic. În lupta pentru cucerirea orașului, sovieticii au pierdut aproximativ 2.000 de vehicule blindate, în mare parte datorită tirului armei fără recul germane cunoscută ca Panzerfaust, acestea fiind distribuite în număr mare civililor, deși și alte măsuri împotriva blindatelor fusese luate de tacticienii germani. Germanii opuseseră atacului sovietic numai un număr nesemnificativ de tancuri.

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În multe zone ale orașului au fost raportate acțiuni violente împotriva civililor germani ale soldaților sovietici, în special ale celor din eșaloanele de rezervă. (Pentru mai multe amănunte, vedeți articolele Marta Hillers și Atrocități ale Armatei Roșii). La început, această comportare răzbunătoare a fost tolerată de numeroși ofițeri ai Armatei Roșii, dar după ce invazia s-a transformat în ocupație militară, autoritățile militare și NKVD-ul au pus capăt atrocităților comise de soldați.

Sovieticii au pierdut în timpul atacului direct asupra orașului între 20.000 și 25.000 de soldați, din totalul de 81.000 din întreaga acțiune. Alți 280.000 de soldați au fost răniți sau au rămas infirmi ca urmare a luptelor din zonă. Germanii au pierdut aproximativ 450.000 de oameni, (uciși, răniți sau dispăruți), numeroși dintre aceștia fiind civili.

Conform ultimelor dorințe și testamentului lui Adolf Hitler, după moartea sa amiralul Karl Dönitz a devenit noul Reichspräsident, iar Joseph Goebbels noul Reichskanzler. Goebbels s-a sinucis pe 1 mai 1945, lăsându-l pe Dönitz să se ocupe de unul singur de negocierile pentru capitulare. Înaltul Comandament german și cele mai multe unități germane s-au predat necondiționat Aliaților occidentali pe 8 mai 1945, devenită cunoscută ca Victory Day. Deși au mai existat câteva subunităti germane care au mai continuat lupta și după această dată, se consideră că 8 mai (9 mai pentru sovietici) este data la care s-a încheiat al doilea război mondial în Europa, odată cu încheierea războiului dispărând și Al treilea Reich.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) si pe en.wikipedia.org

 

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie - 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Bătălia de la Târgu Frumos (6 -12 aprilie; 2 – 7 mai 1944)

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.

Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept caz de studiu în educarea tactică a ofițerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate. Există totuși întrebări pe seama relatărilor celor doi ofițeri germani, referitor la faptul că nu au inclus și trupele române în declarațiile lor, și asupra numerelor reale în raportul dintre forțele de atac și apărare.

Frontul de Est august 1943 - decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frontul de Est august 1943 – decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roșii în zona Târgu Frumos, cu scopul de a captura acel important sector strategic. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoșani sau în prima ofensivă Iași-Chișinău. Erau ultimele eforturi ale Armatei Roșii după ce ajunsese în România. Forțele Germano-Române s-au apărat cu succes în decursul întregii luni (aprilie). Atacul de la Târgu Frumos a fost încercarea finală a Armatei Roșii de a cuceri zona, pentru a avea de unde lansa o ofensivă de vară în România.

 

Bătălia

Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost, de fapt, o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.

Aprilie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aprilie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944. Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est. Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc. Luptele duse au slăbit în așa hal forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.

Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de

“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”

Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 și Corpul 3 de Tancuri. Se menționează că, probabil, Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofițerii germani, nu este menționat în documentele rusești.

A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși. Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer). Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii. Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga). Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.

În pofida afirmațiilor germane că atacul sovietic a fost o ofensivă în toată regula, în prezent, se pare că prima bătălie de la Târgu Frumos a fost o operațiune de scară relativ mică în contextul luptelor din 1944 de pe Frontul de Est, deși un succes sovietic ar fi oferit Armatei Roșii o poziție cu mult superioară pentru următorul atac în România.

 

Consecințe

După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți. Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944. După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne. Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine și muniție neexplodate în Moldova.

 

Unități participante

Sovietice

Al 2lea Front Ucrainean – Armata a 27-a
- Corpul 35 Pușcași
- Divizia 89 Gărzi Pușcași
- Divizia 180 Pușcași

Al 2lea Front Ucrainean – A 2-a Armată de Tancuri
- Al 3-lea Corp de Tancuri
- Al 16-lea Corp de Tancuri (neconfirmat)

 

Germane

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a – Divizia 24 Panzere (Tancuri, rezervă)
Grupul de Armată Ucraina Sud - Armata a8a - LVI Panzerkorps
- Divizia de Tancuri Grossdeutschland (Germania Mare)
- Divizia 46 Infanterie
- Divizia SS Totenkopf

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a - Corpul de Armată L

 

Române

- Divizia 18 Vânători de Munte
- Divizia 1 Gărzi
- Forțele Aeriene 1
- Grupul de Bombardiere 5
- Grupul de Asalt 8 (pilotând avioane germane Henschel Hs 129)
- Grupul de Asalt 9

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951)

Planul Marshall (1948 – 1951)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Planul Marshall, în engleză: The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent..

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall (1) a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman (2).

 

Țări implicate

Inițial, acest plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat, așadar, într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16 state din Vestul Europei. Pentru administrarea acestuia a fost înființată OCED(Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare). Tabelul de mai jos prezintă ajutorul acordat fiecărei țări în parte pe an.

Țara 1948/49
(milioane $)
1949/50
(milioane $)
1950/51
(milioane $)
Cumulativ
(milioane $)
Austria Austria 232 166 70 468
Belgia Belgia și Luxemburg Luxemburg 195 222 360 777
Danemarca Danemarca 103 87 195 385
Franţa Franța 1085 691 520 2296
 Germania de Vest 510 438 500 1448
Grecia Grecia 175 156 45 376
Islanda Islanda 6 22 15 43
Irlanda Irlanda 88 45 0 133
Italia Italia 594 405 205 1204
Olanda Olanda 471 302 355 1128
Norvegia Norvegia 82 90 200 372
Portugalia Portugalia 0 0 70 70
Suedia Suedia 39 48 260 347
Elveţia Elveția 0 0 250 250
Turcia Turcia 28 59 50 137
Regatul Unit Regatul Unit 1316 921 1060 3297
Total 4,924 3,652 4,155 12,731

 

Anii de glorie

Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.

Planul Marshall (1948 - 1951) - Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: "Emergency Program Berlin - with the help of the Marshall Plan" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951) – Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: “Emergency Program Berlin – with the help of the Marshall Plan” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 – d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.
A încetat din viață în 1959 la Washington.


(2) Doctrina Truman

La 11 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un program al politicii externe americane pentru combaterea “pericolului comunist” în lume.

În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei.

Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.

Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.

Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice.

Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Planul Marshall (1948 – 1951) si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940)

Masacrul de la Katyń (1940) – Groapa comuna la Katyń (1943)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katîn din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.

În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra.

Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.

Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

 

 

Vedere de ansamblu

La început, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea masacrarea ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo și a orașului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate și uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov și întemnițați proveniți din închisorile din vestul Belarusului și al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executați din ordinul lui Stalin în aceeași pădure.

Aproximativ 250.000 de soldați polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înțelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop și a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk. Kozielsk și Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofițeri, în vreme ce Ostașkov era folosit în principal pentru cercetași, jandarmi, polițiști și gardieni. În pofida unei concepții greșite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofițeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostașkov, 6.570 și Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroșilov și Beria – au semnat un ordin de executare a activiștilor „naționaliști și contrarevoluționari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri și în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei și Belarusului. Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzații erau foarte cuprinzător definiți ca „inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice”, printre ei aflându-se și un mare număr de intelectuali polonezi, plus polițiști și ofițeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în cele trei lagăre menționate mai sus și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului. Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați. Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duși în lagărele Iuhnov și Griazoveț. Aceștia au fost singurii supraviețuitori.

Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât și pentru mușamalizarea acestora.

Masacrul de la Katyń (1940) - Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Preparativele sovietice

Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securității Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko și le-a ordonat înființarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (stația de cale ferată Babinino), Iuje (Talițî), Kozelsk, Kozelșcina, Oranki, Ostașkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostașkov), Putivli (stația de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (stația de cale ferată Zaenikevo) și Griazoveț.

 

Tehnica masacrelor

Prizonierii din Kozielsk au fost uciși și îngropați în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executați în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov și au fost îngropați lângă Piatihatki. Ofițerii de poliție de la Ostașkov au fost uciși în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin și au fost îngropați în Miednoje.

Informații detaliate despre execuțiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuțiile prin împușcare au început seara și s-au încheiat în zori. Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă așa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuțiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricație germană aduse anume de la Moscova.

Execuțiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătușat și dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuțiilor s-au mai folosit mașini zgomotoase care au funcționat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împușcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă ușă și era depus într-unul dintre camioanele care așteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuție

Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duși la groapa comună și au fost împușcați în gât.

 

Descoperirea gropilor comune

Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziștii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) și guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză. Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informații despre ofițerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders și Władysław Sikorski că toți polonezii au fost eliberați, cu excepția a câtorva care au evadat și au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).

Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toții având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află Generalul Smorawiński din Lublin.”

Masacrul de la Katyń (aprilie - mai 1940) - Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (aprilie – mai 1940) – Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din Comisia Internațională Medicală (de investigare a masacrului din pădurea Katyn) au făcut parte reprezentanți din mai multe țări: Germania (Wilhelm Zietz, președintele comisiei), Franța (André Costedoat, vicepreședinte), Belgia (Reimond Speleers), Bulgaria (Marko Antonov Markov), Cehia (František Hajek), Croația (Eduard Lukas Miloslavić), Danemarca (Helge Tramsen), Elveția (Francois Neville), Finlanda (Arno Saxén), Italia (Vincenzo Mario Palmieri), Olanda (Herman Maximilien de Burlet), România (Alexandru Birkle), Slovacia (František Šubík), Spania (Antonio Piga y Pascual) și Ungaria (Ferenc Orsós).

Guvernul sovietic a respins imediat acuzațiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinați de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informații, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicați în lucrări de construcții la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fasciști … ”.

Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate la Bletchley Park. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.

În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii și să se inițieze o nouă investigație a Crucii Roșii Internaționale, Stalin s-a folosit de „afirmațiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoașterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziștii. În același timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoașterii de către aliații occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziție inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliații occidentali și sovietici a murit în mod neașteptat două luni mai târziu. Cauza morții sale este încă subiect de dispute.

Masacrul de la Katyń (1940) - British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Încercările de mușamalizare a masacrului de la Katyń

Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deșteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reușit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii și au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizațiilor occidentale.

Masacrul de la Katyń (1940) - Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: "Forest of the dead at Katyn" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: “Forest of the dead at Katyn” - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyń și criza polono-sovietică rezultată au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați, esențială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganților militaro-industriali, SUA și URSS. Primul ministru britanic Winston Churchill și președintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâșiați pe de-o parte între angajamentele față de aliatul polonez și poziția intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretențiile – de multe ori aflate la limita șantajului politic – lui Stalin și ale diplomaților lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „țări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei țări de 200 de milioane.” În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)

Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolșevicii vor ‘afla’ fără îndoială în curând că noi am împușcat 12.000 de ofițeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roșie a recucerit Katyńul și Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roșie Poloneză cu permisiunea germanilor și îndepărtând toate dovezile crimelor. În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la fața locului „Comisia specială pentru determinarea și investigarea împușcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fasciști în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, președintele Academiei de Științe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele și a ajuns la concluzia că execuțiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupație germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniștilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.

În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocitățile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie: „Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei ‘investigații’ a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”. Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.

Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată și pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduși de germani la Katyń în 1943 pentru o conferință internațională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieșea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru. El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul șefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. În timpul investigațiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în fața Congresului susținând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forțe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.

În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informații despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-și doar legăturile din Bulgaria și România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii. După consultarea cu directorul Biroului pentru informații de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor și a ordonat nepublicarea raportului Earle. Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, președintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat și și-a petrecut restul timpului până la sfârșitul războiului în Samoa Americană.

În noiembrie 1945, șapte ofițeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki și E. Geherer au fost judecați de un tribunal al aliaților victorioși – americani, englezi, francezi și sovietici. Ei au fost condamnați la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń și în cele din urmă au fost executați prin spânzurare. Încă alți trei germani au fost judecați pentru același capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentințe de 20 de ani de muncă grea corecțională, au fost predați sovieticilor și nu s-a mai auzit nimic despre ei.

În 1946, procurorul șef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuția în masă a prizonierilor polonezi împușcați în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fasciști”, însă a renunțat la cauză după ce Statele Unite și Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocații germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.

În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.

Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.

În Republica Populară Polonia, autoritățile au mușamalizat problema în acord cu cerințele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referințele la masacru, dar chiar și menționarea atrocităților era primejdioasă. Katyń a fost șters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi șters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripție simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliție, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaților polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.

De la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar și asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaș, confirmând totodată existența altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie și Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani și polonezi în 1991 și 1992, în 1992 președintele Rusiei Boris Elțîn a scos din arhive și a predat noului președinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împușcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostașkov și Starobielsk și din anumite închisori din vestul Ucrainei și Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împușcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Șelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hrușciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi și i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor

Investigațiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justețea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăția sovietică și valabilitatea documentelor dezvăluite (susținând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împușcați de germani.

Masacrul de la Katyń (1940) - Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evoluții postsovietice

În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyń către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate. În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații care au durat un deceniu. Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În ciuda unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Național al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și pe cei care au adus la îndeplinire execuțiile. În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.

La data de 26 noiembrie 2010, Duma de stat (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație prin care Rusia recunoștea masacrarea a mii de ofițeri polonezi, în 1940, la Katin, o “crimă” ordonată de Iosif Stalin.

 

Proiecții artistice

Regizorul polonez Andrzej Wajda a realizat în anul 2007 filmul Katyń, o epopee cinematografică despre acest eveniment istoric.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Masacrul de la Katyń (1940) si pe en.wikipedia.org

Ofensiva Uman Botoșani (5 martie – 17 aprilie 1944)

Ofensiva Uman Botoșani (5 martie – 17 aprilie 1944) - Parte din Ofensivei Strategice Nipru-Carpați  (1944)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva Uman Botoșani a fost o parte a Ofensivei Nipru–Carpați, realizată de către Armata Roșie în vestul RSS Ucrainene împotriva Grupului de Armate Sud germano-român. Operațiunea a avut succes, divizând Grupul de Armate inamic în două părți și permițând Armatei Sovietice să avanseze către râurile Nistru și Prut din estul României.

 

Obiective operaționale

Operațiunea a fost executată de către forțele Frontului 2 Ucrainean în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 5 martie până în 17 aprilie 1944. Scopul operațiunii a fost provocarea unei înfrângeri zdrobitoare a Grupului german Uman, divizarea trupelor Grupului de Armate Sud și ocuparea sud-vestului Ucrainei. După finalizarea Ofensivei Korsun–Șevcenkovski, forțele principale ale Frontului 2 Ucrainean (comandat de mareșalul Ivan Konev) s-au confruntat cu Armata a 8-a din cadrul Grupului de Armate Sud (comandat de feldmareșalul Erich von Manstein). La începutul operațiunii, trupele sovietice aveau o superioritate numerică de 1,5 la 1 și o superioritatea a artileriei de numerică de 2,5 la 1, în timp ce-și menținea paritatea cu inamicii germani în ceea ce privea forțele aeriene.

Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. - in imagine, Erich von Manstein în 1938 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Manstein (1) în 1938 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Plănuirea

Scopul acestei operațiuni stabilit de Stavka (Marele Cartierul General al Armatei Sovietice) a fost distrugerea Armatei a 8-a, divizarea frontului Grupului de Armate Sud și tăierea căilor de retragere ale Armatei 1 Panzer în direcția sud, contribuind la realizarea obiectivului Frontului 1 Ucrainean de înfrângerea a trupelor germane din calea sa.

Principalul efort ofensiv urma să fie realizat din zonele de așteptare de la Vinograd, Zvenîhorodka și Șpola în direcția Uman de către forțele Armatelor 2, 4, 5, 27 și 52 și ale Armatei 6 Blindate (415 tancuri și 147 de tunuri autopropulsate), susținute de Armata 5 Aeriană. Armatele 5 și 7 Gardă urmau să realizeze atacuri de sprijin din regiunea Kirovograd în direcția Novoukrainka. În timpul pregătirii operațiunii, consiliile militare ale Frontului și armatelor au acordat o atenție considerabilă mobilizării și coeziunii personalului militar pentru depășirea dificultăților datorate rasputiței, a condițiilor meteorologice nefavorabile și a necesității luării cu asalt a numeroaselor puncte de trecere ale râurilor, care urmau să împiedice mobilitatea operațională.

Tancurile Panzer IV deplasându-se pe câmpiile largi din Ucraina, în ianuarie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tancurile Panzer IV deplasându-se pe câmpiile largi din Ucraina, în ianuarie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva

Operațiunea a început pe 5 martie pe un sector de front lung de 175 km între Dnipropetrovsk (Dnepropetrovsk) și Bila Țerkva (Belaea Țerkovi), după un puternic baraj de artilerie și s-a desfășurat cu succes. În scopul de a crește forța de impact și de a dezvolta ofensiva în direcția principală, Armatele 2 și 5 Blindate au fost introduse în ofensivă chiar din prima zi. Deja în cea de-a treia zi a ofensivei s-a realizat traversarea râului Hirskî Tikîci (Gornîi Tikici), fără pauză, a fost depășită ultima linie de apărare deținută de trupele germane pe drumul spre Bugul de Sud și s-a pornit în urmărirea forțelor germane care se retrăgeau. Armata 6 Blindate a înaintat în spatele Armatelor 2 și 5 Blindate. După capturarea orașului Uman pe 10 martie, detașamentele înaintate au ajuns la râul Bugul de Sud. Trecerea râului a fost realizată pe un front de 100 km, iarăși fără pauză, prin punctele de trecere capturate și, de asemenea, pe poduri de pontoane, cu bărci și cu alte mijloace improvizate.

În scopul de a menține o viteză mare de înaintare în timpul ofensivei, Armata 6 Blindate a fost introdusă în luptă după traversarea Bugului de Sud. În acest moment, armatele de blindate au continuat să avanseze către Nistru. Pe 17 martie, unitățile militare sovietice ce avansau pe aripa dreaptă a Frontului au capturat capetele de pod de pe malul drept al Nistrului la sud de Moghilău (Mohîliv-Podilskîi, Moghilev-Podolski).

Unitățile sovietice au intrat apoi pe teritoriul RSS Moldovenești. Ca urmare a ofensivei, Fronturile 1 și 2 Ucrainean au divizat Grupul de Armate Sud în două părți. Armata 8 Germană a fost separată de Armata 1 Panzer și a fost repartizată Grupului de Armate A. Efortul principal al Frontului 2 Ucrainean a fost transferat acum împotriva acestui grup de armate, pe care trupele sovietice l-au atacat puternic dinspre sud. A apărut o oportunitate pentru Frontul 2 Ucrainean de a ataca în direcția sud pentru a tăia căile de retragere ale grupului de armată german dincolo de Nistru și de a-l distruge în cooperare cu Frontul 3 Ucrainean.

Armata a 40-a a Frontului 2 Ucrainean, care înainta de-a lungul malului de est al Nistrului, a primit misiunea de a tăia căile de retragere către sud ale Armatei 1 Panzer, colaborând cu trupele Frontului 1 Ucrainean în eliminarea încercuirii trupelor germane de la Camenița (Kameneț-Podolsk) (vezi Ofensiva Proskurov-Cernăuți). Deviind o încercare de contraatac german la Hotin, ei au presat trupele inamice de la capul de pod de pe Nistru, iar armatele 27 și 52 împreună cu detașamentele armatelor 2 și 6 blindate au înaintat către râul Prut și pe 26 martie au ajuns la frontiera de stat a URSS, la 85 km nord de Ungheni.

În noaptea de 28 martie, în timp ce se aflau în urmărirea inamicului ce se retrăgea, forțele Frontului 2 Ucrainean au realizat un alt asalt asupra punctelor de trecere ale râului Prut, transferând operațiunile militare pe teritoriul României. Spre mijlocul lunii aprilie aripa dreaptă a forțelor Frontului 2 Ucrainean a ajuns la munții Carpați, după ce a capturat orașul Botoșani, trupele centrale s-au apropiat de Iași dinspre nord, în timp ce aripa stângă s-a deplasat înspre sud către Chișinău.

În speranța de a salva aripa sudică a grupului său de armate de la dezintegrarea completă, comandamentul german a mutat 18 divizii și 3 brigăzi, ultima sa rezervă strategică de pe sectorul sudic, către această parte a frontului. Trupele Frontului 2 Ucrainean s-au confruntat astfel cu creșterea rezistenței, iar la mijlocul lunii aprilie au fost nevoite să treacă în defensivă și să se retragă la Dubăsari, la nord de Iași și la aproximativ 60 de km sud de Botoșani.

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rezultatul
Ca urmare a Ofensivei Uman-Botoșani, Grupul de Armate Sud a fost divizat în două părți. Partea de nord a fost regrupată ca Grupul de Armate Ucraina de Nord și plasată sub comanda mareșalului Walter Model. Partea de sud a devenit Grupul de Armate Ucraina de Sud, sub comanda generalului Ferdinand Schörner. Zece divizii ale Axei au suferit pierderi umane masive (50-75% din personal), iar o mare parte din echipamentul greu a fost pierdut în perioada retragerii. În cursul ofensivei forțele sovietice au avansat circa 200-250 km, ocupând părți semnificative din vestul Ucrainei și din Moldova, și au pătruns în regiunea de nord-est a României.

Ofensiva sovietica a fost oprită în Bătălia de la Târgu Frumos, care a stabilizat linia frontului până în august, când sovieticii și-a reînnoit eforturile, organizând Ofensiva Iași–Chișinău și reluându-și înaintarea către vest.

În timpul ofensivei, au fost capturate orașele Uman, Vapniarka, Pervomaisk și Novoukrainka. Aceasta a fost prima ofensivă în care au fost folosite simultan trei armate de blindate ca principală forță de înaintare pe un sector îngust de front, în condițiile dificile ale producerii inundațiilor de primăvară și ale rasputiței. Unitățile sovietice au efectuat mai multe asalturi consecutive asupra punctelor de trecere peste șase râuri importante, fără pauză: Gornîi Tikaci, Bugul de Sud, Nistru, Răut, Prut și Siret, hărțuind și producând dezordine în rândul trupelor germane care se retrăgeau din Ucraina centrală și de est.

 

Analiză

Această operațiune a demonstrat creșterea mobilității armatelor sovietice și dorința fermă de a pătrunde cât mai adânc în teritoriile ocupate de inamic pentru a sparge unitatea organizatorică a forțelor germane. Operațiunea a fost caracterizată printr-un control flexibil, un răspuns rapid al comandamentelor la schimbările de situație și o coordonare clară între forțele terestre și forțele aeriene. Trupele sovietice au arătat că au atins un grad ridicat de competență militară în desfășurarea operațiunilor, în special în luarea cu asalt a punctelor de trecere ale râurilor.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Erich von Manstein a atins toate gradele militare posibile, până la rangul de Mareșal (în germană, Generalfeldmarschall) în 1942, cu toate că nu a fost membru al Partidului Nazist.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946 – cititi mai mult pe unitischimbam.ro) a fost urmată de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

 

Părțile implicate

- De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.

- De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pentru ca aceste state să se prezinte în această ordine, nu au fost luate în cont în Tratate decât acțiunile primei grupe de partea Aliaților (exceptând, așadar, acțiunile Franței sub conducerea regimului Petain și ale URSS în cadrul pactului Hitler-Stalin) și acțiunile celei de-a doua grupă de partea Axei (exeptând astfel acțiunile României după 23 august 1944 deși aceste acțiuni îi permit să recapete Transilvania de nord pierdută în 1940).

Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare “pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice“.

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații “politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice.

 

Transferuri teritoriale

- Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Rusiei. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, deoarece în acest caz URSS era agresorul (în cadrul pactului Hitler-Stalin) și datorită simpatiei de care se bucura Finlanda mulțumită victoriilor din 1939 – 1940.

- România, mulțumită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena, dar pierdea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

- Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

 

Daunele de război

Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile din 1938:

 

$360.000.000 de la Italia;
- $115.000.000 către Iugoslavia;
- $105.000.000 către Grecia;
- $100.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $25.000.000 către Etiopia;
- $5.000.000 către Albania;

 

$300.000.000 de la Finlanda către Uniunea Sovietică;

 

$300.000.000 de la Ungaria:
- $200.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $100.000.000 către Cehoslovacia și Iugoslavia.

 

$300.000.000 de la România către Uniunea Sovietică;

 

$70.000.000 de la Bulgaria;
- $45.000.000 către Grecia;
- $25.000.000 către Iugoslavia.

 

Prăbușirea Uniunii Sovietice nu a dus la vreo revizuire a tratatelor, războiul din Iugoslavia a provocat însă schimbări ale granițelor în Europa.

 

Semnarea de catre România a Tratatului de Pace de la Paris

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a incheiat in plan diplomatic razboiul mondial, fiind urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei. De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia. De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflasera Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pe 10 februarie s-a semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste – URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană – aliate în război cu România), pe de o parte şi România – pe de altă parte.

Textul Tratatului de Pace, semnat de tara noastra la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”.

După Bătălia de la Stalingrad (2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este pierdut. Importanta era ieşirea din conflagraţie, iar soluţii erau mai multe, dar iniţiativa a preluat-o regele României Mihai I: la 23 august 1944 el a realizat o lovitură de stat, înlăturându-l de la putere pe Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri.

Din acel moment (23 august 1944) până la Victoria asupra Germaniei (9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort colosal (militar, dar mai ales economic – produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc.) pentru apropierea cât mai grabnică a Victoriei asupra Germaniei hitleriste. În acest interval de timp scurt (23 august 1944 – 9 mai 1945), conform unor calcule facute de oameni politici şi experţi străini, România s-a situat pe locul PATRU în cadrul Coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului depus.

Iată argumentele:

1) Pe data de 8 ianuarie 1945 ziarul londonez „Sunday Times” remarca: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”.

2) Pe data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat:
De vreme ce România este a patra ţară [sublinierea ne aparţine – A.P.] ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de cobeligerantă”.

3) În 1956 istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie:
Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru [evidenţierea noastră – A.P.] al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”.

Mă văd nevoit să repet: în ciuda aportului colosal, adus de Neamul Românesc pe altarul Victoriei, Marile Puteri Aliate şi Asociate în anii celui de-al Doilea Război Mondial NU AU RECUNOSCUT ROMÂNIA CA ŢARĂ COBELIGERANTĂ, acest aport al României NU A FOST RECUNOSCUT!

În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1946) România a fost tratată ca ţară ÎNFRÂNTĂ în război, i s-a dictat Tratatul de pace, foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Tratatul semnat de Romania cu puterile invingatoare specifica:
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,

şi România de altă parte;

Avînd în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;

Avînd în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi

Avînd în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,

Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:

PARTEA I

FRONTIERE

ART.1

Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă.
Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.

ART. 2

Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.

România s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Amintesc toate acestea pentru că şi astăzi există anumite voci, deloc neglijabile, care încearcă să manipuleze opinia publică, afirmând absolut fără temei cum că România ar fi avut „multiple avantaje”.
Marile Puteri (Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat frontierele României.

Încă din vara anului 1941 poziţia URSS a fost: pentru ea, URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941.

Iniţial Aliaţii URSS (Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (mai 1942), dar pe parcursul războiului viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Kremlinului.

Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.

Articolul 2 stipula: „Hotărârile şedinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei.

După încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei. Şi-i tot. Dar de Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.

Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS şi-a redobândit teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (am în vedere voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării).

Pe parcursul anilor Occidentul a susţinut Mişcarea disidentă din ţările supuse comunizării, inclusiv – România, iar după prăbuşirea regimului comunist, România a fost admisă în Uniunea Europeană şi NATO.

Este, fără îndoială, o reparaţie a istoriei: România – ţară europeană – a reintrat în familia unită a Europei.

Mai prost stăm cu numita Republica Moldova: ţara cea mai săracă de pe continentul nostru, cu o conducere pe care îţi vine tot mai greu s-o priveşti.

Din: “O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011, p.309.

Să auzim doar de bine!

Surse: Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU,
preşedinte INIS „ProMemoria” din R.Moldova;
lege-online.ro/;

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com;  ro.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945)

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – The “Big Three” at the Yalta Conference, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt and Joseph Stalin. Behind them stand, from the left, Field Marshal Sir Alan Brooke, Fleet Admiral Ernest King, Fleet Admiral William D. Leahy, General of the Army George Marshall, Major General Laurence S. Kuter, General Aleksei Antonov, Vice Admiral Stepan Kucherov, and Admiral of the Fleet Nikolay Kuznetsov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

 

Situația

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial, dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.

După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)

Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.

Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici.

Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:

Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.

Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.

Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.

 

Întâlnirea

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov. Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945 - Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945 – Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Principalele puncte discutate

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

- S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare.

- Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.

- Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.

- Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.

- A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.

- Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.

- Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru.

- Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.

- Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.

- Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Situația militară la sfârșitul conferinței - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Situația militară la sfârșitul conferinței – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Conferinței de la Yalta

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite. Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Taken by War Office official photographer, United Kingdom - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Taken by War Office official photographer, United Kingdom – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) si pe en.wikipedia.org;

Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943)

Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) – Roosevelt, Stalin şi Churchill în faţa ambasadei sovietice din Teheran

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) a fost organizată pentru punerea la punct a unor probleme de importanţă vitală pentru mersul celui de-Al Doilea Război Mondial şi organizarea lumii postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul anului 1943.

A fost prima întâlnire a “Celor Trei Mari“: Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Vissarionovici Stalin.

În drum spre capitala iraniană, Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchill s-au oprit la Cairo, unde s-au intâlnit cu Jiang Jieshi (cunoscut şi sub numele de Cian Kai). Cu această ocazie, la 27 noiembrie, cei trei au semnat o Declaraţie prin care-şi afirmau hotărârea neclintită de a purta război “pentru a pune capăt agresiunii Japoniei şi de a-l pedepsi pe agresor, fără a tinde prin aceasta la obţinerea unor avantaje pentru ele şi fără să aibă cea mai mică intenţie de extindere a teritoriilor lor“.

În cadrul acestei conferinţe au fost luate două decizii importante: 1. organizarea unei debarcări în Normandia (provincie Franceză), proiect botezat ca “Operaţiunea Overlord” şi a fost fixată pentru mai 1944 (întîrziată la 6 iunie), şi respingerea de către Salin şi Roosevelt a proiectului britanic de ofensivă în Mediterană şi Balcani. Soarta Germaniei şi Poloniei au fost egal evocate în cadrul conferinţei şi s-a convenit la crearea unei organizaţii mondiale de securitate cu participarea celor patru (viitoarea ONU): SUA, Marea Britanie, U.R.S.S. şi China.

În centrul dezbaterilor Conferinţei de la Teheran au fost problemele militare. S-a discutat despre statutul postbelic al Germaniei care, potrivit lui Roosevelt, trebuia împărţită în cinci state autonome, respectiv:

1 – Prusia,
2 – Hanovra,
3 – Saxonia şi regiunea Leipzig,
4 – zona Hessen, Darmstadt Kassel şi regiunea de la sud de Rin,
5 – Bavaria, Baden, Würtenberg şi Canalul Kiel.

Regiunile Ruhr şi Saar urmau să intre sub control internaţional.

O altă problemă abordată a fost cea poloneză, varianta balcanică fiind respinsă de către I. V. Stalin. Sunt abordate problemele finlandeză şi japoneză, se dă o declaraţie privind independenţa, suveranitatea şi integritatea Iranului. Conferinţa de la Teheran s-a încheiat cu stabilirea anumitor scopuri comune ale Aliaţilor.

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi despre Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) si pe en.wikipedia.org

 

A Patra Conferința de la Moscova – Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Winston Churchill, W. Averell Harriman, Joseph Stalin, and Vyacheslav Molotov at Fourth Moscow Conference, Russia, Oct 1944, photo 1 of 2 ww2dbase

foto preluat de pe ww2db.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A Patra Conferința de la Moscova – Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Acordul de procentaj, cunoscut și ca „Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între premierul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență în timpul celei de-a Patra Conferințe de la Moscova, în anul 1944.

În 1944 armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill de necesitatea de a ajunge la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii. Churchill a încercat să restabilească influența britanică în regiune, în special în Grecia, pentru a asigura o dominația britanică în Marea Mediterană

În luna mai Churchill a evaluat posibilitatea de a rezista cu sprijinul SUA la trecerea la comunism a regiunii. La 5 mai 1944 ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a propus ambasadorului sovietic să examineze problemele românilor, în principal în ceea ce privește URSS-ul, în timp ce grecii ar trebui să rămână sub influență britanică. Iugoslavia nu a fost menționată în propunerea de acord. La 18 mai, ambasadorul sovietic a informat consimțământul guvernului său, cu condiția aprobării SUA.

 

Împărțirea

La 9 octombrie 1944 Churchill și Stalin s-au întâlnit la Conferința de la Moscova. Relatarea lui Churchill privind aceast incident este urmatoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un șervețel) propunerea ca sferele de influență să se împartă procentual după cum urmează:

- România: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influență, iar Marea Britanie 10%;
- Grecia: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influență, iar Marea Britanie 90%;
- Ungaria și Iugoslavia: Uniunea Sovietică și Marea Britanie ambii cu 50%;
- Bulgaria: Uniunea Sovietică cu 75% influență, iar Marea Britanie cu 25%.

El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat și a dat-o înapoi lui Churchill.

Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia” ar fi spus Churchill.
Nu, păstrați-o” ar fi răspuns Stalin.

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25% - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 și 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, și Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând, în cele două țări, o influență de 80%. În afara acestor două țări nu au fost menționate altele.

Dacă acest acord a avut loc în realitate, atunci Stalin și-a păstrat promisiunea în privința Greciei, dar nu și în cazul României, Bulgariei și Ungariei, care au căzut complet sub influență sovietică. Pe de altă parte, nici Churchill nu s-a ținut de cuvânt în privința Greciei, unde nu s-a permis nicio influență sovietică. În Războiul Civil Grec Marea Britanie a acordat sprijin forțelor guvernamentale, dar sovieticii nu au acordat ajutor partizanilor comuniști greci.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul din Ip (13/14 septembrie 1940)

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul din Ip se înscrie în seria masacrelor antiromânești desfășurate pe teritoriul Transilvaniei de Nord în toamna anului 1940. În noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940 trupe maghiare ce făceau parte din armata de ocupație cantonată în orașul Șimleul Silvaniei, împreună cu localnici maghiari și cu membri ai organizației Straja națiunii (“Nemzetőrség”) au ucis 157 de localnici români și un copil înaintea nașterii sale.

 

Premisele atrocităților maghiare

După Dictatul de la Viena din 30 august 1940, un rezultat al arbitrajului politic germano-italian, nord-vestul Transilvaniei intră sub ocupație maghiară. Teritoriul ocupat de horthyști în timpul celui de-al doilea război mondial a rămas în istorie sub numele de Transilvania de Nord și cuprindea nord-vestul regiunii cu același nume precum și ținuturile secuiești. Un număr de 8 județe din totalul de 23 câte număra Transilvania în perioada interbelică au fost înstrăinate în întregime, iar alte 3 au fost spintecate în două. Astfel, județul Sălaj este și el alipit Ungariei, iar la data de 8 septembrie 1940 Armata a II-a intră în orașul Zalău. Imediat după ocuparea teritoriul transilvănean, a început seria masacrelor împotriva populației civile românești. Cel mai afectat de teroarea horthystă a fost Sălajul, unde au fost masacrați 477 de români.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Crimele din Ip

Cea mai mare și mai îngrozitoare atrocitate comisă de armata ungară în complicitate cu etnicii maghiari locali, unde au căzut cele mai numeroase victime nevinovate -157 de morți- cu ocazia ocupării Ardealului, este cea de la Ip, localitate din județul Sălaj, aflată la 45 km de orașul Zalău. Modul în care s-a desfășurat acest masacru a fost stabilit de către instanța Tribunalului Poporului din Cluj la 13 martie 1946.

 

Desfășurarea masacrului

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri morți într-o explozie în comuna Ip la 7 septembrie 1940, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, locotenentul Vasvári Zoltán din armata horthystă părăsește în ziua de 13 septembrie 1940 localitatea Nușfalău unde se afla cantonat, îndreptându-se cu compania sa spre comuna Ip. Motivarea uciderii celor 157 de localnici este una fictivă, explozia producându-se din cauza unui defect de ambalaj al muniției, dovadă fiind faptul că cei patru români arestați au fost eliberați după aproximativ o lună.

În noaptea de 13 spre 14 septembrie, în jurul orei 11 noaptea, locotenentul Vasvári Zoltán ajunge în Ip. Imediat acesta împreună cu membrii gărzii naționale din comună s-au dus pe la casele mai multor locuitori trezindu-i din somn și împușcându-i. Au fost uciși în acest mod 18 români. Crimele au fost comise înainte de miezul nopții. Întors la sediul gărzii naționale din Ip, Vasvári Zoltán dă indicații membrilor să pregătească 10 căruțe și mai mulți oameni pentru dimineață în scopul îngropării victimelor ucise până atunci. Locotenentul părăsește apoi postul. Imediat după se aude o rafală de mitralieră trasă din sat, iar Vasvári se întoarce la sediul gărzii naționale pretextând că sătenii români i-au atacat compania. Furios se adresează oamenilor din corpul de strajă local, spunând că va incendia comuna. Unul dintre comandanți a încercat să-l oprească răspunzându-i că așezarea este compusă în proporție de 70% din maghiari. Vasvári a simulat în continuare că va da foc numai caselor românești, dar același comandant a protestat spunând că nici acest lucru nu este posibil întrucât gospodăriile românilor sunt răsfirate printre cele ale ungurilor. Atunci Vasvári Zoltán a cerut să i se dea oameni din garda locală care să arate soldaților lui caselor românești, pentru a-i împușca pe vlahi. De data această ordinul i-a fost acceptat.

S-au format 6 echipe de soldați în frunte cu câte un om din garda locală, drept călăuză. Astfel alcătuite au pornit fiecare pe străzile comunei:

- Echipa I a acționat pe drumul ce duce spre localitatea Suplacu de Barcău. Toți românii din această zonă care au fost găsiți acasă au fost împușcați. Și-au găsit moartea 62 de oameni.

- Echipa a II-a a acționat în zona bisericii și a cimitirului din Ip. După indicațiile date soldaților de către calăuza Csepei Sigismund au fost împușcați 21 de locuitori.

- Echipa a III-a a mers pe drumul ce duce spre comuna Camăr. Au fost omorâți 13 români.

- Echipa a IV-a a acționat pe drumul către satul Zăuan, unde au fost împușcați 9 locuitori.

- Echipa a V-a a mers în zona de pe malul pârâul Barcău, fiind omorâți 36 de români.

- Echipa a VI-a trebuia să acționeze în aceeași zonă cu echipa a V-a, însă locuitorul Osz Andrei, ce era folosit drept călăuză, dându-și seama de gravitatea faptelor lor a declarat că el nu cunoaște casele românilor, deoarece venise de puțin timp în comună. Astfel, ultimele două echipe au fost nevoite să meargă împreună.

În tot acest timp, populația română a fost supusă unor torturi, printre care smulgerea unghiilor, ruperea oaselor cu bâte și paturi de armă. Mai mulți copii au fost sfârtecați cu baionetele. Tortura a fost urmată de uciderea oamenilor, jefuirea cadavrelor, a caselor și a bisericii. L

A doua zi dimineața, din ordinul locotenentului Vasvári, mai mulți localnici au fost puși să sape o groapă în cimitiriul satului, iar alți săteni au fost scoși cu căruțele și au mers din casă în casă pentru a ridica și transporta cadavrele la groapa comună.

 

Mărturia unui supraviețuitor

La 68 de ani de la Dictatul de la Viena și masacrul din Ip, singurul supraviețuitor rămas încă în viață, Gavril Butcovan a acordat un interviu ziarului Gardianul, povestind drama familiei sale din noaptea de 13/14 septembrie 1940. Acesta mărturisea în articolul apărut în data de 2 septembrie 2008:

În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <>, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

Gavril Butcovan amintește și de celelalte crime comise în noaptea masacrului:

Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală. Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. în acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.

Supraviețuitorul își încheie povestea facând o remarcă cu privire la implicarea localnicilor maghiari la această atrocitate:

Trebuie să vă mărturisesc adevărul până la capăt. Nu toți consătenii mei au pactizat cu criminalii horthyști. Au fost și maghiari care au sărit în apărarea familiilor de români, punându-și prin acest gest viața în pericol. Astfel au fost salvați din mâna ucigașă a horthyștilor cel puțin 3 familii de români. Cu siguranță, dacă acțiunea criminală ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai mulți care ar fi sărit în ajutorul nostru, al românilor, și în mod sigur numărul celor uciși era mult mai mic.”

După 1983, în comuna Ip a fost ridicat un monument în memoria victimelor pogromului horthyst, iar Armata Română a realizat un film pentru Televiziunea Română. În anul 1995, Ip a fost declarat comună martir. În fiecare an, sătenii îi comemorează pe cei uciși în masacru la monumentul din localitate dedicat acestora.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org