stanga - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării primei bombe atomice, Little Boy, deasupra orașului Hiroshima;
dreapta - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului
Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki (6 – 9 august 1945)
Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki au constat în două atacuri nucleare implicând aruncarea a două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, asupra a două oraşe din Japonia, Hiroshima şi Nagasaki. La momentul lansării celor două bombe atomice – deşi războiul din Europa se terminase prin capitularea necondiţionată a Germaniei – Japonia şi Statele Unite ale Americii se aflau încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca “Little Boy” a fost aruncată deasupra oraşului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca “Fat Man“, a fost detonată deasupra oraşului Nagasaki.
Little Boy (“Băieţelul“) a fost numele de cod al primei bombe atomice utilizată într-un conflict armat, care a lovit în dimineaţa zilei de 6 august 1945, oraşul japonez Hiroshima. Bomba a fost lansată de un bombardier B-29 Superfortress pilotat de Colonelul Paul Tibbets de la baza aeriană 393d Bomb Squadron, Missouri Statele Unite.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
“Little Boy” – prima imagine a bombei, prezentată de Guvernul American după declasificarea documentelor referitoare la aceasta. (1960) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fat Man (traducere literală din engleză: „Grasul” sau „Grăsunul”) este numele de cod precum și porecla bombei atomice ce a fost detonată deasupra orașului Nagasaki, Japonia, de către Statele Unite ale Americii la 9 august 1945, la ora 11:02 locală. Era a doua bombă atomică folosită împotriva Japoniei după Little Boy, detonată cu trei zile înainte deasupra orașului Hiroșima, la 6 august. Aceste 2 bombe au dus la capitularea necondiționată a Japoniei, aliatul Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial, la 15 august 1945.
Replica of the original Fat Man bomb – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fat Man cântărea 4.600 kg, avea o lungime de 3,2 metri și un diametru de 1,5 metri, precum și o putere de explozie de 21 de kilotone TNT (aproximativ 42 milioane de batoane de dinamită).
The Bockscar and its crew, who dropped the Fat Man atomic bomb on Nagasaki – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Cu toate că bomba a avut o deviație de aproximativ 2 km, a fost distrus mai mult de jumătate din oraș. Populația orașului Nagasaki a scăzut astfel într-o sutime de secundă de la 422.000 la 383.000 de locuitori: 39.000 de oameni au fost omorâți pe loc, iar peste 25.000 au fost răniți.
Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Motive pentru efectuarea bombardamentelor
Cele două arme atomice au fost arme de şoc şi teroare.
Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar (SUA dispuneau doar de câteva) ci politic.
Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câştigat puţin prin distrugerea a două oraşe japoneze.
Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să piardă mult.
Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar fi putut realiza şi cu arme convenţionale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic politica războiului, motivaţiile oamenilor cu putere de decizie şi capacitatea de a reflecta în timp ce războiul se desfăşoară.
Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când între 200 și aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.
Fondul situaţiei
Bucovina divizată în iunie 1940 – foto: ro.wikipedia.org
În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe.
În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.
Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.
Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.
Incidente premergătoare
La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.
A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România.
Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.
Desfăşurarea masacrului
La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română.
În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.
Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro
După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.
Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.
Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro
O listă parţială a victimelor identificate ulterior:
- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
- Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
- Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
- Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
- Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.
Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni).
Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.
O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor şi poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, şi un „măcel”.
Urmări
După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.
Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.
În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.
Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto – Florin Eşanu/Epoch Times)
În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susţinut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înfiinţată.
„A trecut un an, iar PSD şi PNL nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect şi dispreţul liberalilor şi social-democraţilor. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului“, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016
Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, un documentar TVR1
Documentarul semnat de Lucia Hossu-Longin reface istoria zilei de 1 aprilie 1941 când un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească.
După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.
1 aprilie 1941 – Un katin al romanilor in Bucovina de nord. Masacrul de la Fantana Alba – Tatarca
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
”… în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale.”
(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)
Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.
Genocidul asupra populației din teritoriile ocupate poate fi confirmat de mai multe episoade desfășurate atunci. În următoarele rînduri voi încerca să realizez o schiță cronologică a masacrelor programate de trupele NKVD (celebra Troika) asupra populației civile.
Aceste evenimete, discutate mai mult sau mai puțin în presă, de teama să nu deranjeze anumite părți, riscă să devină pietre de moară care vor atîrna greu asupra propriei noastre conștiințe, dacă nu vom cinsti memoria celor care au murit pentru simplul fapt că s-au născut români.
Degeaba ne aruncăm deseori în discursuri demagogice mascate de sentimente patriotarde, dacă nu suntem în stare să spunem răspicat că nu ne-am uitat părinții. Degeaba ne comformăm ori de cîte ori o mare putere ne impune ceva, vom pierde întotdeauna; și cel mai grav e să-ți pierzi memoria, conștiința de sine.
Să nu mergem pe principiul supunerii, după cum spune proverbul: ”Capul plecat sabia nu-l taie”, căci vom rămîne fără cap și fără sabie. Orice țară care a trecut prin experiența sovietizării își are propriul Katyn, cea mai gravă problemă e că nu știm nimic despre el.
Genocid sovietic asupra populației românești la Fîntîna Albă şi Tătarca.
Fîntîna Albă
Despre ce s-a întîmplat la Fîntîna Albă ne povestește istoricul militar Mircea Dogaru în cartea sa ”Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor” (n.r. La 1 aprilie 1941 o parte din cei peste 15.000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului, Bucovina, care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), au fost ucişi (în jur de 7.000) cu mitraliera de sovietici.
Românii se îndreptau spre graniţa românească cu odoarele bisericeşti în mînă spunîndu-li-se anterior că vor putea trece liber în România. Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200 persoane în groapă), pîmîntul mişcîndu-se sub ei două zile pînă au murit cu toţii.).
În următoarele rînduri voi reproduce pe scurt declarațiile a doi martori, Moș Ivan lipoveanul din Climăuți și Constantin Țoiu din satul Igiești, de lîngă Storojineț. Autorul menționează că mărturiile lor se regăsesc în articolele publicate în 1991 în ”Dreptatea” de inginerul Savu Octavian și în memoriile veteranului de război Ioan Ambrosă, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.
”În ziua cedării Bucovinei de nord eram acasă – relatează Constantin Țoiu – Nu m-am refugiat atunci că nu mă înduram de recoltă și nu bănuiam ce putea să mi se întîmple, mai ales că pe Sirețel și pe Siret aproape toate satele erau românești vechi – Tărășeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igiești, Adîncata, Hliboca, Volcineț, Crasna, Ciudei, Sinăuții Vechi și altele. La început noile autorități sovietice nu prea ne-au făcut necazuri, nouă, țăranilor mai săraci. Ne-au lăsat să strîngem recolta, ne-au luat ceva cote, apoi au făcut colhoz.”
De ce țăranii au fost inițial cruțați, ne explică Moș Ivan lipoveanul: fiindcă prioritatea ocupantului era lichidarea elitei spirituale și economice românești.
Ce era cu acești lămuritori și cum s-a desfășurat masacrul premeditat de ocupant, ne explică, în continuare victima, Constantin Țoiu:
“Am ajuns la Șarul Dornei, unde am stat ascuns aproape un an, îmbrăcat în femeie, căci mă temeam mereu să nu vină după mine. Mai tîrziu m-am stabilit în Rădăuți, am muncit unde am găsit de lucru, ocupîndu-mă mai ales de monumente, în cimitire. De familie nu mai știu nimic, nici nu am încercat să aflu!“
De partea cealaltă, a oamenilor simpli care nu aveau vina de a se fi născut români, Moș Ivan confirmă:
“Peste un an, cînd a venit armata română și a eliberat zona, li s-a făcut slujbă, sfeștanie mare cu mulți preoți. Toată coasta dealului era plină de lumînări ce se vedeau de departe și au ars zile și nopți la rînd. S-au pus și cruci mari care astăzi nu mai sunt. Le-au strîns sovieticii în 1944. Morții nu au mai fost scoși. Sunt și azi acolo, dar locul s-a mai nivelat. Greu se mai cunoaște.”
Gropile comune de la Tătarca
Înainte de a relata despre un alt eveniment tulburător, ce s-a întîmplat (n.r. în anii ocupaţiei sovietice 1940-1941) de data aceasta lîngă localitatea Tătarca (Odessa), trebuie să aminetsc și de masacrul grupului de rezistență antisovietică Majadahonda, membrii căruia au fost asasinați de trupele NKVD în momentul cînd trupele române se apropiau de Chișinău. De asemenea, în aprilie 1940, la Hîncești a avut loc o revoltă împotriva comuniștilor în urma căreia au fost arestați 73 de români.
În noaptea de 12-13 iunie 1941 (aproape simultan cu represiunile din Țările Baltice), au fost arestate și deportate în Siberia și Kazahstan, 18.392 persoane din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar din celelalte părți ale Basarabiei ca și din Bucovina de nord (teritorii înglobate în Republica Sovietică Socialistă Ucraina), alte 11.844 persoane (97% din aceștia – români). Trebuie să remarcăm faptul că această deportare în masă avea loc cu două săptămîni înaintea Operațiunii Barbarossa, prin care Hitler viola înțelegerea cu Stalin.
Studiul articolelor apărute în ziarele din anul 1943 ne poate demonstra, că atenția era îndreptată în mare parte asupra evoluției operațiilor militare. În special, era abordată situația frontului din Est și nordul Africii.
Pe ultima pagină a ziarelor ”Timpul ” sau ”Universul ” erau prezentate relațiile dintre Aliați, exploatîndu-se contradicțiile ivite între aceștia. Începînd cu luna aprilie, odată cu descoperirea la Katyn a masacrului comis de trupele NKVD asupra grupului de ofițeri polonezi, în presă au fost alocate spații ample pentru abordarea crimelor comise de sovietici pe teritoriile ocupate.
Descoperirea a fost făcută publică de Berlin, iar aceasta a înveninat relațiile dintre Moscova și guvernul polonez aflat în exil la Londra.
Interesant este faptul că presa românească nu dezvăluie o descoperire similară, făcută în același interval de timp lîngă Odessa și anchetată de organe. Informația respectivă fusese furnizată de un fost agent NKVD.
În prezent deținem multe informații referitoare la crimele comise de comuniști după lovitura de stat din Octombrie 1917, începînd cu asasinarea familiei țarului, și mai ales despre cele din perioada stalinistă. În luna octombrie 1991, de exemplu, în presă apare o știre despre descoperirea în vestul Mongoliei, a unei gropi conținînd resturi pămîntești ale miilor călugări budiști, uciși din ordinul lui Stalin.
Trebuie să amintim că unii dintre cei deportați în 1941 nu au ajuns niciodată acolo. Despre soarta lor ne vorbesc documentele[3] pe care le voi prezenta în coninuare.
Primul document reprezintă un raport înaintat de locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrul Serviciului Special de Informații, către Secția a 2-a a Marelui Stat-Major:
”CĂTRE MARELE STAT-MAJOR
SECȚIA A II-A
1.06.1943
Din investigațiile efectuate de către organele acestui serviciu cu privire la suprimarea unor persoane de către NKVD și îngropate în cimitirul din Odessa, s-au constatat următoarele:
Pe terenul denumit “Spolka” situat la km 7 al liniei ferate Odessa–Ovidiopol, între suburbia Tătarca și aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor NKVD.
Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar al Odessei, au început la 22 aprilie 1943. Concomitent cu săpăturile, s-au întreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate și a verifica informațiile relative la proveniența victimelor și la împrejurările în care au fost ucise.
Din declarațiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului “Spolka”, rezultă că organele NKVD le aduceau noaptea, cu un camion închis și le aruncau în groapa comună, care era imediat astupată și nivelată.
Totodată, mai rezultă din aceste declarații, că circulația era cu desăvîrșire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune care era păzit în mod sever.
Investigațiile au stabilit că execuțiile săvîrșite de NKVD s-au intensificat după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord. Ioan Halip, Grigore Tatarcu și Alexandru Ivanov, locuitori din Basarabia și Bucovina, în prezent domiciliați la Odessa, aduși la fața locului, și-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de NKVD după cedarea teritoriilor (anexele 1, 2, și 3)
Comisia pentru examinarea cadavrelor și stabilirea împrejurărilor în care au fost suprimate vicimele au ajuns la concluzia că acestea au fost ucise prin împușcare în ceafă de la o foarte mică distanță, vechimea execuțiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din gropile comune amintește de portul basarabenilor și bucovinenilor.
În prezent săpăturile din acest cimitir au fost sistate. Fotografiile alăturate înfățișează rezultatul săpăturilor efectuate. Despre rezultatul acestor săpături s-a făcut cunoscut și Președinției Consiliului de Miniștri (Cabinetul Militar).
p. Șeful Serviciului Special de Informații locotenent colonel Traian Borcescu”
Următorul document reprezintă un proces-verbal și concluziile comisiei medico-legale care a cercetat cadavrele descoperite. Important este că acestea sunt semnate de experți ruși din Odessa:
”Anexa 4
PROCES VERBAL
Odessa, 6 mai 1943
Comisia compusă din: doctor Sapocichin K.I., vicedirector al Direcției medico-sanitare, Grubianu N.I., administrator al Stației de Dezinfecție, și docent Fidlovschi I.I., șeful expertizei medico-legale, în prezența caporalului jandarm Tatarciuc Grigore de la Serviciul Pretoral Odessa, la cererea d-lui Pretor lt. col. Niculescu M. Nr. 100 din 30 aprilie 1943, am procedat la examinarea mormintelor în urma dezgropărilor, în apropiere de oraș, lîngă drumul spre Tătarca.
Examinarea mormintelor s-a făcut în vederea luării măsurilor de înmormîntare a cadavrelor, a măsurilor pentru prevenirea epidemiilor, pentru stabilirea datei cînd au fost îngropate cadavrele și cauzei adevărate a morții. Mormintele se află pe locul unde altă dată s-a depozitat gunoi, departe de orice locuință.
Cinci morminte sunt dispuse în neregulă, din care 3 se prelungesc izolate și departe de celelalte. Fiecare mormînt reprezintă o groapă adîncă și lată, cu pereți drepți. În fiecare mormînt se află cadavre scheletizate în dezordine și în cantitate apreciabilă; unele dintre acestea (două) sunt în stare de saponificare unită cu mumificație, iar pe altele spînzură țesătură parțial păstrată în stare de saponificare. Aparatul de legătură la cadavre în general este bine păstrat.
Pămîntul pereților gropilor prezintă un amestec, se rînduiesc nisipul, gunoiul și argila. Hainele caracterizînd bărbații și femeile, s-au păstrat suficient. Îmbrăcămintea din paltoane groase din postav, din haine și pantaloni de postav, parte de ață, bluze femeiești de mătase. Se găsesc paltoane de suman, de același material se găsesc și pantaloni. Astfel de îmbrăcăminte este cea a basarabenilor și bucovinenilor. Peste acestea se găsesc și mantale militare. În picioarele cadavrelor sunt ghete, deoparte se găsesc ghete de galoși, galoși sunt și îndeoparte și de ghete, iar unele cadavre au cizme simple.
Printre îmbrăcăminte se observă plăpumi de postav de fabrică și pene mărunte de păsări, iar prin unele locuri printre bucățile de îmbrăcăminte, parte putrede, se găsesc îngrămădiri mari, care, fapt ne dă dreptul să credem că acestea au provenit din pene. După cum se poate observa, [exista o] variație de îmbrăcăminte bărbătească și femeiască. S-au descoperit obiecte de primă necesitate, de exemplu: o cană de metal, o cutie de celuloid pentru săpun, tub de celuloid cu perie de dinți în el etc.
La cadavru cu păr lung (femeie) păstrat parțial mulțumită saponificației se văd mîinile legate cu funie. La examinarea scheletelor și a craniilor se constată urme evidente de răniri cu arme de foc în regiunea cefei. Rănile la unele cranii au ieșiri, iar altele nu. Aspectul tuturor cadavrelor scheletizate este același.
Avînd în vedere întrebările puse de Serviciul Pretoral Militar, Comisia a socotit necesar a se lua 4 cranii pentru cercetări medico-legale speciale. Dintre aceste cranii unul are o rănire cu ieșire și celelalte fără.
În ceea ce privește măsurile sanitare în legătură cu dezgropările, Comisia este de părere că, cadavrele scheletizate provenind cu evidență de la oameni deplin sănătoși, avînd semne vizibile de moarte provocată – împușcare – în prezent nu mai sunt periculoase, dar avînd în vedere că gropile sunt deschise, iar cu venirea zilelor calde ce pot transporta produsele descompunerii cadavrelor pe alimente și oameni, Comisia crede necesar că înhumarea acestor cadavre să se facă cît mai curînd. Întrucît cadavrele în general nu au date pentru identificarea lor, ele trebuie lăsate pe loc în gropile comune și tratate în prealabil cu clorură de var.
Comisia crede necesar pentru o mai deplină caracterizare a vicitmelor, să se examineze amănunțit îmbrăcămintea acestora din care examen se va trage concluzia.
Vice-Director al Direcției medico-sanitare Doctor Sapocichin K.I. Prezenta copie tradusă din limba rusă în limba română fiind conformă cu originalul.”
”Anexa 5
CONCLUZIE
La cercetarea în legătură cu cadavrele descoperite în apropiere cu Tătarca: Pe baza datelor examenului detaliat și a autopsiei a 4 cranii ce au fost luate din gropi, după cum s-a arătat în procesul-verbal, s-a ajuns la următoarele concluzii:
Toți cei 4 inși cărora le-au aparținut aceste cranii, prezintă răniri de același fel prin împușcare în partea de jos a cefei. La 2 rănile craniilor erau cu ieșiri în regiunea ochiului stîng și la baza craniului, la alții 2 fără ieșiri.
Împușcăturile au fost făcute din arme cu bătaie nu prea puternică, cu gloanțe de plumb, calibru f.f.mm. Drept astfel de armă a putut servi (probabil) o armă militară de calibru mic.
Împușcarea s-a făcut la distanță foarte mică, sau aproape fără distanță. Împușcăturile de acest fel de obicei se făceau de o mînă experimentată la executări (în U.R.S.S.). Din cei 4, trei erau cu multă probabilitate bărbați și una femeie, în etate de la 20-40-45 ani. Avînd în vedere condițiile păstrării cadavrelor, aspectul general al cadavrelor, ajungem la concluzia că vechimea morții celor arătați este de doi, pînă la trei ani.
Consultant al expertizei medico-legale Șeful catedrei medicină legală la Universitatea Odessa Profesor (ss) Jmailevici F.N. Șeful expertizei medico-legale Docent (ss) Fidlovski I.I.”
Al treilea document foarte important este o notă informativă adresată Serviciului Special de Infrmații, semnată cu pseudonimul Kor.-Marin. Acest document aduce lumină asupra prudenței organelor române Legației germane cu referire la crimele sovietice. Evoluția afacerii Katyn, deja publicată în presă, ne explică Cristian Trocotă, a determinat o atitudine rezervată din partea Legației germane de pe teritoriul rusesc.
Se răspîndise zvonul că victimele de la Katyn erau evrei împușcați de naziști. Ideea alcătuirii unei comisii internaționale pentru a investiga cazul era practic irealizabilă din cauza războiului, de aceea, părțile în cauză s-au adresat Crucii Roșii Internaționale. Responsabilitatea faptelor comise de NKVD-ul comunist a fost recunoscută de guvernul sovietic abia în 1990. Pînă atunci, a persistat un mister voit întreținut. Iată conținutul notei informative:
”28 Aprilie 1943
S.S.I. Grupa Politică
Dosar “Legaţia Germană”
NOTĂ
Din bună sursă a Legației Germaniei, s-a putut înregistra zilele acestea , că autoritățile germane din teritoriul rusesc ocupat intenționează să lanseze în opinia publică mondială o nouă afacere Katyn, unde se știe că u fost asasinați o mare parte din corpul ofițeresc polon.
Primele zile de Paști, această știre a căpătat consistență și se precizează că între Odessa și Tătarca (7 km de Odessa) s-a descoperit o groapă comună unde erau îngropate aproximativ 4000 de cadavre.
Această știre a circulat în cercurile maniste[8] și evreiești din Capitală, fiind prezentate sub aspectul contrariu celor comunicate de Legația germană și anume că este vorba de cadavrele evreilor asasinați în diferite ocazii de germani și mai mult chiar, Mareșalul a plecat la Odessa pentru a înăbuși izbucnirea acestui scandal.
Din șoaptele înregistrate de evreii rusofili, se pot trage indicii că puterile aliate cu concursul agenților comuniști, intenționează, pe baza materialului strîns de la declararea războiului încoace (fotografii, declarații a ofițerilor români și germani, statistici – mare parte din materialul documentar și informativ fiind deținut personal de Maniu), să dea o replică pe plan internațional afacerii de la Katyn.
Ieri dimineață, Legația germană se mai afla în posesia următoarelor date: Operațiunea de identificare a cadavrelor este în curs.
Ea este îngreunată prin faptul că s-au găsit mai multe schelete, dar după anumite indicii se poate spune că este vorba despre asasinarea în masă a populației românești evacuată din Bucovina și Basarabia, după cum altă sursă precizează că ar putea fi vorba de cadavrele ucrainenilor sau a rușilor ostili regimului sovietic.
În cursul după-amiezii de ieri, Legația germană este surprinsă (Agențiile de presă care lucrează direct cu Legația) că guvernul n-a dat încă comunicat în această afacere.
Seara, s-a putut ști că s-a comunicat presei o știre “din sursă oficială”, dar care a fost reținută de cenzură.”[9] Într-o altă notă informativă, din 2 mai 1943, același Kor. comunica: ”În general – două elemente aflate azi în posesia Legației germane – situația se prezintă astfel:
“După părerea celor care au asistat, s-au descoperit până acum circa 1000 de cadavre și identificarea sumară a permis să se constate că este vorba de basarabeni asasinați pe timpul ocupației sovietice, se crede că în aceeași groapă au fost aruncate circa 3-4 mii cadavre” (Kor. – Marin)”
Autor: Nicolae Țîbrigan
Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă. Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer că un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.
Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90. Autoritățile sovietice și cele ucrainene au interzis comemorările şi orice referire la acest masacru. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.
În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.
În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.
Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katîn din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.
În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.
Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.
Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra.
Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.
Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.
Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.
Vedere de ansamblu
La început, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea masacrarea ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo și a orașului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate și uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov și întemnițați proveniți din închisorile din vestul Belarusului și al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executați din ordinul lui Stalin în aceeași pădure.
Aproximativ 250.000 de soldați polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înțelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop și a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk.
Kozielsk și Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofițeri, în vreme ce Ostașkov era folosit în principal pentru cercetași, jandarmi, polițiști și gardieni. În pofida unei concepții greșite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofițeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostașkov, 6.570 și Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.
Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroșilov și Beria – au semnat un ordin de executare a activiștilor „naționaliști și contrarevoluționari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri și în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei și Belarusului.
Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzații erau foarte cuprinzător definiți ca „inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice”, printre ei aflându-se și un mare număr de intelectuali polonezi, plus polițiști și ofițeri de rezervă sau de carieră.
Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în cele trei lagăre menționate mai sus și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului.
Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați.
Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.
Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duși în lagărele Iuhnov și Griazoveț. Aceștia au fost singurii supraviețuitori.
Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât și pentru mușamalizarea acestora.
Masacrul de la Katyń (1940) – Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Preparativele sovietice
Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securității Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko și le-a ordonat înființarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (stația de cale ferată Babinino), Iuje (Talițî), Kozelsk, Kozelșcina, Oranki, Ostașkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostașkov), Putivli (stația de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (stația de cale ferată Zaenikevo) și Griazoveț.
Tehnica masacrelor
Prizonierii din Kozielsk au fost uciși și îngropați în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executați în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov și au fost îngropați lângă Piatihatki. Ofițerii de poliție de la Ostașkov au fost uciși în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin și au fost îngropați în Miednoje.
Informații detaliate despre execuțiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuțiile prin împușcare au început seara și s-au încheiat în zori.
Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă așa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuțiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricație germană aduse anume de la Moscova.
Execuțiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătușat și dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuțiilor s-au mai folosit mașini zgomotoase care au funcționat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împușcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă ușă și era depus într-unul dintre camioanele care așteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuție
Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duși la groapa comună și au fost împușcați în gât.
Descoperirea gropilor comune
Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziștii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) și guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză.
Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informații despre ofițerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders și Władysław Sikorski că toți polonezii au fost eliberați, cu excepția a câtorva care au evadat și au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).
Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că:
„A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toții având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află Generalul Smorawiński din Lublin.”
Masacrul de la Katyń (aprilie – mai 1940) – Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Din Comisia Internațională Medicală (de investigare a masacrului din pădurea Katyn) au făcut parte reprezentanți din mai multe țări: Germania (Wilhelm Zietz, președintele comisiei), Franța (André Costedoat, vicepreședinte), Belgia (Reimond Speleers), Bulgaria (Marko Antonov Markov), Cehia (František Hajek), Croația (Eduard Lukas Miloslavić), Danemarca (Helge Tramsen), Elveția (Francois Neville), Finlanda (Arno Saxén), Italia (Vincenzo Mario Palmieri), Olanda (Herman Maximilien de Burlet), România (Alexandru Birkle), Slovacia (František Šubík), Spania (Antonio Piga y Pascual) și Ungaria (Ferenc Orsós).
Guvernul sovietic a respins imediat acuzațiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinați de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informații, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicați în lucrări de construcții la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fasciști … ”.
Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate la Bletchley Park. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.
În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii și să se inițieze o nouă investigație a Crucii Roșii Internaționale, Stalin s-a folosit de „afirmațiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoașterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziștii.
În același timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoașterii de către aliații occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziție inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliații occidentali și sovietici a murit în mod neașteptat două luni mai târziu. Cauza morții sale este încă subiect de dispute.
Masacrul de la Katyń (1940) – British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Încercările de mușamalizare a masacrului de la Katyń
Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deșteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reușit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii și au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizațiilor occidentale.
Masacrul de la Katyń (1940) – Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: “Forest of the dead at Katyn” - foto preluat de pe en.wikipedia.org
Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyń și criza polono-sovietică rezultată au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați, esențială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganților militaro-industriali, SUA și URSS.
Primul ministru britanic Winston Churchill și președintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâșiați pe de-o parte între angajamentele față de aliatul polonez și poziția intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretențiile – de multe ori aflate la limita șantajului politic – lui Stalin și ale diplomaților lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „țări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei țări de 200 de milioane.”
În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)
Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolșevicii vor ‘afla’ fără îndoială în curând că noi am împușcat 12.000 de ofițeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roșie a recucerit Katyńul și Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roșie Poloneză cu permisiunea germanilor și îndepărtând toate dovezile crimelor.
În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la fața locului „Comisia specială pentru determinarea și investigarea împușcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fasciști în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, președintele Academiei de Științe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele și a ajuns la concluzia că execuțiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupație germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniștilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.
În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocitățile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie:
„Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei ‘investigații’ a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”.
Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.
Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată și pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduși de germani la Katyń în 1943 pentru o conferință internațională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieșea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru.
El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul șefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. În timpul investigațiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în fața Congresului susținând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forțe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.
În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informații despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-și doar legăturile din Bulgaria și România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii.
După consultarea cu directorul Biroului pentru informații de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor și a ordonat nepublicarea raportului Earle.
Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, președintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat și și-a petrecut restul timpului până la sfârșitul războiului în Samoa Americană.
În noiembrie 1945, șapte ofițeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki și E. Geherer au fost judecați de un tribunal al aliaților victorioși – americani, englezi, francezi și sovietici.
Ei au fost condamnați la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń și în cele din urmă au fost executați prin spânzurare. Încă alți trei germani au fost judecați pentru același capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentințe de 20 de ani de muncă grea corecțională, au fost predați sovieticilor și nu s-a mai auzit nimic despre ei.
În 1946, procurorul șef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuția în masă a prizonierilor polonezi împușcați în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fasciști”, însă a renunțat la cauză după ce Statele Unite și Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocații germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.
În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.
Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.
În Republica Populară Polonia, autoritățile au mușamalizat problema în acord cu cerințele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referințele la masacru, dar chiar și menționarea atrocităților era primejdioasă.
Katyń a fost șters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi șters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripție simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliție, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaților polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.
De la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar și asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune.
În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaș, confirmând totodată existența altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie și Piatihatki.
După ce noi dovezi au fost descoperite de americani și polonezi în 1991 și 1992, în 1992 președintele Rusiei Boris Elțîn a scos din arhive și a predat noului președinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1.
Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împușcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostașkov și Starobielsk și din anumite închisori din vestul Ucrainei și Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împușcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Șelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hrușciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi și i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor
Investigațiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justețea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăția sovietică și valabilitatea documentelor dezvăluite (susținând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împușcați de germani.
Masacrul de la Katyń (1940) – Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Evoluții postsovietice
În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyń către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate.
În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații care au durat un deceniu. Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În ciuda unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.
Datorită acestui fapt, Institutul Național al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și pe cei care au adus la îndeplinire execuțiile.
În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.
La data de 26 noiembrie 2010, Duma de stat (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație prin care Rusia recunoștea masacrarea a mii de ofițeri polonezi, în 1940, la Katin, o “crimă” ordonată de Iosif Stalin.
Proiecții artistice
Regizorul polonez Andrzej Wajda a realizat în anul 2007 filmul Katyń, o epopee cinematografică despre acest eveniment istoric.
cititi despre Masacrul de la Katyń (1940) si pe en.wikipedia.org
A Patra Conferință de la Moscova – Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)
Acordul de procentaj, cunoscut și ca „Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între premierul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență în timpul celei de-a Patra Conferințe de la Moscova, în anul 1944.
În 1944 armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill de necesitatea de a ajunge la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii.
Churchill a încercat să restabilească influența britanică în regiune, în special în Grecia, pentru a asigura o dominația britanică în Marea Mediterană
În luna mai Churchill a evaluat posibilitatea de a rezista cu sprijinul SUA la trecerea la comunism a regiunii.
La 5 mai 1944 ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a propus ambasadorului sovietic să examineze problemele românilor, în principal în ceea ce privește URSS-ul, în timp ce grecii ar trebui să rămână sub influență britanică.
Iugoslavia nu a fost menționată în propunerea de acord.
La 18 mai, ambasadorul sovietic a informat consimțământul guvernului său, cu condiția aprobării SUA.
Președintele american Franklin D. Roosevelt s-a opus inițial sferelor de influență propuse de Churchill, temându-se că acestea ar putea deveni zone regionale de influență permanente, a acceptat ulterior propunerea lui Churchill, dar cu rezerve.
Împărțirea
La 9 octombrie 1944 Churchill și Stalin s-au întâlnit la Conferința de la Moscova. Relatarea lui Churchill privind aceast incident este urmatoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un șervețel) propunerea ca sferele de influență să se împartă procentual după cum urmează:
- România: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influență, iar Marea Britanie 10%;
- Grecia: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influență, iar Marea Britanie 90%;
- Ungaria și Iugoslavia: Uniunea Sovietică și Marea Britanie ambii cu 50%;
- Bulgaria: Uniunea Sovietică cu 75% influență, iar Marea Britanie cu 25%.
El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat și a dat-o înapoi lui Churchill.
„Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia” ar fi spus Churchill.
Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 și 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, și Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând, în cele două țări, o influență de 80%.
În afara acestor două țări nu au fost menționate altele.
Dacă acest acord a avut loc în realitate, atunci Stalin și-a păstrat promisiunea în privința Greciei, dar nu și în cazul României, Bulgariei și Ungariei, care au căzut complet sub influență sovietică.
Pe de altă parte, nici Churchill nu s-a ținut de cuvânt în privința Greciei, unde nu s-a permis nicio influență sovietică.
În Războiul Civil Grec Marea Britanie a acordat sprijin forțelor guvernamentale, iar sovieticii au acordat ajutor partizanilor comuniști greci, a căror armată era formată, și antrenată în Bulgaria, de unde avea și baza logistică.
cititi mai mult despre Acordul Churchill-Stalin, de procentaj si pe en.wikipedia.org
Operațiunea „München” este numele de cod al ofensivei armatelor română și germană în timpul celui de-Al doilea război mondial pentru eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei de sub ocupație sovietică. Operațiunea a început la data de 2 iulie 1941 și s-a încheiat victorios la 26 iulie, același an.
În timpul operațiunii armata română a suferit pierderi semnificative: 22.765 de oameni (4.271 morți, 12.326 răniți și 6.168 dispăruți) și 58 de avioane. Pierderile sovietice s-au ridicat la 17.893 (8.519 morți și dispăruți și 9.374 răniți).
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) – Schema operațiunilor militare în Basarabia, din perspectivă sovietică – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Planul românesc
Ofensiva generală pe frontul Prutului, denumită Operațiunea „München”, a fost plănuită pentru 2 iulie.
Lovitură principală urma să fie dată de experimentata Armată a 11-a germană, cu Corpul de Cavalerie român (Brigăzile 5 și 6 Cavalerie) și Corpul 11 german (Diviziile 76 și 239 Infanterie germane, Diviziile 1 Blindată și 6 Infanterie române) spre direcția principală – Moghilău.
Corpurile 30 (Divizia 198 Infanterie germană, Diviziile 8, 13 și 14 Infanterie române) și 54 (Diviziile 50 și 170 Infanterie germane, Divizia 5 Infanterie română) aveau misiunea să ocupe Bălțiul și Dubăsarii.
Armată a 4-a română urmă să atace cu Corpul 3 (Diviziile 35 Infanterie Rezervă, 11 și 15 Infanterie) în direcția Chișinăului și cu Corpul 5 (Divizia de Gardă, Divizia de Grăniceri și Divizia 21 Infanterie) spre Tighina. Corpul 11 (Brigăzile 1 și 2 Fortificații) rămânea pe poziții defensive.
În sud, în Deltă, Corpul 2 (Diviziile 9 și 10 Infanterie) trebuia să forțeze Dunărea și să curețe litoralul până la Limanul Nistrului.
În fine, Armată a 3-a a primit comanda operativă a Corpului de Munte (Brigadă 8 Cavalerie, Brigăzile 1, 2 și 4 Munte și Divizia 7 Infanterie) și avea misiunea să ocupe nordul Bucovinei.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Cavalerie marsaluind spre front, in Basarabia. Se observa sabiile, pe care cavaleristii romani le au agatate de sa – foto: preluat de pe victortibrigan.wordpress.com
Desfășurarea operațiunii
2 iulie
În nord, Divizia 7 Infanterie a început atacul la ora 4:00 după o pregătire de artilerie de zece minute. Înaintarea a fost însă oprită la 6:30 de puternice contraatacuri sovietice.
Însă trupele Corpului 17 din Armată a 12-a sovietică erau în retragere, datorită pătrunderii germane până la Rivne, care le amenința spatele. Gen. de divizie Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, a ordonat atacul pe tot frontul a două zi.
Mai în aval de Bucovina, pe frontul central-nordic al Basarabiei, Corpul de Cavalerie din componența Armatei a 11-a a început trecerea în primele ore ale zilei.
Brigada 6 Cavalerie, aflată pe aripa stângă a corpului, la joncțiunea cu Armata a 3-a, a creat cu greu un cap de pod peste Prut în zona nord Șerbeni A Dumeni, datorită numeroaselor contraatacuri ale blindatelor sovietice.
Divizia 6 Infanterie a început traversarea la Cuconești, Movila Ruptă și Corpaci, fără incidente.
Regimentul 27 Dorobanți „Bacău” a reușit să treacă 2 batalioane peste rău până la căderea serii. Divizia 1 Blindată a declanșat și ea atacul pe direcția Brătușeni A Edineț.
Corpul 3, care reprezenta aripa nordică a Armatei a 4-a, vecină cu Armata a 11-a germană, a atacat numai cu Divizia 35 Infanterie Rezervă.
Traversarea Prutului a început la ora 16:45, sub supravegherea generalului Ion Antonescu, aflat în inspecție în zonă.
Regimentul 67 Infanterie reușit să treacă pe malul estic două batalioane și să ocupe Dealul Costuleni, pierzând un singur soldat în cursul operațiunilor.
Seara, Compania 6 Pontonieri a început construirea podului.
În fața Corpului 3 se aflau elemente din Divizia 95 Pușcași și Corpul 2 Cavalerie (Diviziile 5 și 9 Cavalerie) sovietice.
Primele trupe ale Diviziei de Gardă care au trecut Prutul a fost o companie a Regimentului 6 Infanterie Gardă „Mihai Viteazul”, care avea misiunea de a menține capul de pod de la Bogdanești.
În rest, pe tot frontul Corpului 5, a avut loc o pregătire de artilerie care trebuia să neutralizeze artileria grea sovietică din zonă, să distrugă fortificațiile și să dezorganizeze apărarea, însă datorită alocării unei cantități insuficiente de muniție, aceasta nu și-a atins scopul.
Nici pregătirea trecerii râului nu a fost bine mascată și nu a constituit o surpriză.
Astfel Divizia de Gardă a întâmpinat greutăți serioase în momentul traversării Prutului, fiindu-i practic imposibil să înainteze prea mult, deși avea la dispoziție pe malul estic aproape toată infateria sa.
A fost oprită de puternica rezistență întâmpinată pe Dealul Epureni și lângă satele Stoenești și Țiganca.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) – Trupele germano-române traversează Prutul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
3 iulie
Batalioane 1 și 2 ale Brigăzii 1 Munte au înaintat până în apropierea Storojinețului, au trecut Siretul prin apă, deoarece podul fusese dinamitat în timpul retragerii, și au distrus ariergarda sovietică aflată în oraș.
În dreapta Brigăzii 1 Munte, Brigada 4 Munte a ajuns pe Siretul Mic împingând înapoi ariergărzile Diviziei 60 Munte sovietice.
Aripa dreaptă a Armatei a 3-a era formată din Divizia 7 Infanterie și Brigada 2 Munte, Brigada 8 Cavalerie fiind în rezervă. Brigada 2 a înaintat spre Molnița, cu Batalionul 15/Grupul 4 Vânători de Munte în avangardă, care a dus lupte grele pentru cucerirea Dealului Bourului, în timp ce Grupul 5 a ocupat Dealul Porcului. Divizia 7 a dus lupte în zonele Fântâna Albă, Cerepcăuți și Petricani, fără a înainta prea mult și pierzând 88 de oameni (7 morți, 72 răniți și 9 dispăruți).
Brigada 6 Cavalerie a ajuns la nord-est de Văratic, iar Divizia 6 a continuat traversarea fără probleme.
În schimb Divizia 13 Infanterie a fost atacată foarte puternic de Corpul 2 Mecanizat sovietic la Șoltoaia.
Rapoartele înaintate comandamentului menționau 200 de tancuri, cifră foarte probabil exagerată.
Regimentul 55 Infanterie, precum și câteva divizioane de artilerie au trecut Prutul. Divizia 35 a lărgit capul de pod, fără a întâmpina rezistențe serioase, și a intrat în legătură cu trupele germane din stânga sa.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Trupele române ridică un cap de pod peste Prut – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
4 iulie
Brigada 4 Munte a executat la ordinul gen. de corp de armată Petre Dumitrescu o manevră cu o parte din forțe în spatele trupelor sovietice care luptau în zonăa Fântâna Albe și Cerepcăuți, forțându-le să se retragă și astfel Divizia 7 Infanterie și Brigada 8 Cavalerie au traversat și ele Siretul.
Brigadă 1 Munte a continuat înaintarea și a ajuns cu Grupul 1 Vânători de Munte al col. Albert Ludwig în fața Cernăuților. Acesta a fost decorat ulterior cu Ordinul Mihai Viteazul de clasa a III-a pentru înaintarea rapidă a detașamentului său.
Brigada 5 Cavalerie a trecut și ea Prutul cu Detașamentul „Col. Korne” și a început înaintarea pe direcția Terebna A Edineț. Divizia 1 Blindată a intervenit cu Batalionul 1 din Regimentul 1 Care de Luptă la est de Brătușeni în sprijinul Regimentului 203 din Divizia 76 Infanterie germană, care era atacat de blindate sovietice și se afla într-o situație grea.
Divizia 8 Infanterie, subordonată Corpului 30, a ieșit din capetele de pod de la Bădărăi, Chetriș și Moara Domnească, dar a fost oprită de comandamentul corpului, deoarece Divizia 198 germană aflată în flancul său întâmpina greutăți.
Subordonată aceluiași corp german, Divizia 13 a dus lupte la Sărata Nouă.
În timpul nopții spre 5 iulie, Divizia 1 Blindată a fost angajată lângă Brânzeni cu elemente ale Diviziilor 74 și 176 Pușcași sovietice (din Corpul 48 Pușcași), sprijinite de tancuri.
Ulterior a pus stăpânire pe satele Chetroșica Veche și Parcova, iar grupul său de cercetare a ajuns până la Edineț.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Trupele germano-române ridică un cap de pod peste Prut – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
5 iulie
Grupul „Col. Mociulschi” din Brigada 1 Munte (Batalioanele 1, 2 și 23 Vânători de Munte, Divizionul 1 Obuziere Munte, o baterie de tunuri de munte, o companie anticar și Escadronul 1 Vânători Călări) a atacat frontal Cernăuțiul, în timpul ce restul brigăzii, masată în Grupul „Col. Marinescu”, a manevrat pe vest, iar Brigada 4 a manevrat pe la est. Amenințate cu încercuirea, trupele sovietice s-au retras. La ora 17:00 au pătruns în oraș Batalioanele 3 și 23 Vânători de Munte. Capitală Bucovinei de Nord fusese reluată.
Brigada 2 Munte a trecut Prutul și a înaintat spre Hotin, ducând lupte grele la Noua Suliță și Dinăuți, unde trupele sovietice au cotraatacat, situația fiind salvată de intervenția Escadronului 2 Vânători Călări. Pentru operațiunea de ocupare a orașului, gen. de brigadă Ioan Dumitrache, comandantul Brigăzii 2 Munte, i s-a subordonat și Brigada 8 Cavalerie, care a înlocuit în stânga sa Divizia 7 Infanterie.
Divizia 13 a întâmpinat rezistențe puternice la Mărăndeni. Batalionul III/Regimentul 7 Dorobanți a reușit să ocupe localitatea, dar a suferit pierderi mari. De asemenea, Divizia 5 Infanterie română, din Corpul 54 german, a trecut și ea Prutul și a luat o poziție pe flancul drept al acestuia.
Divizia 35 a respins un asalt sovietic lângă Brătuleni, iar Divizia 15 a avut de suportat două lovituri. Prima a avut loc în jurul orei 12:00, lângă Bălăurești, la aripa stângă a Regimentului 25 Infanterie, unde se afla Batalionul III, dar intervenția artileriei a dus la respingerea acesteia.
În după-amiază, două companii sovietice au atacat dinspre Sărăteni pozițiile Batalionului III/Regimentului 10 Vânători, aflat pe flancul drept. Asaltul a fost respins, iar cele două companii au fost distruse aproape în totalitate. Doar 8 supraviețuitori au fost luați prizonieri. Trupele sovietice au contraatacat numai flancurile Diviziei 15, încercând să pună grosul unității în dificultate.
Corpul 5 a decis angajarea Diviziei 21 Infanterie la dreapta Diviziei de Gardă pentru a o ajută pe aceasta să depășească impasul în care se afla. Atacul trebuia să aibă loc în timpul nopții.
Infanteria urma să traverseze râul pe podul de cale ferată de la Bogdănești. Artileria nu putea fi mutată decât după ce un pod de vase va fi construit la Fălciu.
După o scurtă recunoaștere, gen. Dăscălescu a decis că atacul să fie executat de Regimentul 24 Infanterie, cu două batalioane în prima linie.
La ora 1:00 trupele au început să treacă prin ploaie pe pod, care fusese avariat de un bombardament, dar încă mai rezista.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Cavaler român escortează prizonieri sovietici – foto preluat de pe en.wikipedia.org
6 iulie
Regimentul 2 Călărași trebuia să fixeze forțele inamice, în timp ce Detașamentul „Lt. col. Ciubotaru” (comandantul Batalionului 7) și Escadronul 1/Regimentul 3 Călărași Purtat manevrau pe la est, iar două batalioane de Vânători de munte și un divizion de artilerie de munte pe la nord-vest. La ora 5:45, avangarda Regimentului 2 Călărași (Escadronul 3) a ajuns în zona conacului Rateș, unde a fost oprită de o rezistentă puternică, cpt. Fortunescu, comandantul unității, fiind rănit.
Escadronul a fost întărit cu două plutoane și la 9:00 a învăluit poziția sovietică pe la est, forțându-i pe apărători să se retragă.
Asaltul asupra Hotinului a început la ora 18:00, iar la 19:30 Batalionul 16 a fost puternic atacat dinspre Rucșin.
A intervenit Batalionul 9 Vânători de Munte și a restabilit situația.
Astfel, la ora 20:00, Batalionul 16 a intrat în partea de sud a pădurii Hotin, urmat aproape de Batalionul 9.
Detașamentul „Ciubotariu” a înaintat până pe Dealul Imașului, unde a surprins o coloană sovietică în retragere.
În timpul nopții, pozițiile detașamentului au fost puternic atacate de infanterie sprijinită de tancuri, dar a rezistat, blocând o eventuală cale de repliere spre sud-est.
Gen. de divizie Vasile Atanasiu, comandantul Corpului 3, a decis introducerea în prima linie și a Diviziei 11 Infanterie, ultima mare unitate aflată în subordinea sa.
Aceasta a ocupat poziții la dreapta Diviziei 15 și la nord de Corpul 5, care se chinuia să spargă frontul la Țiganca și să iasă din capul de pod.
La ora 10:00 două batalioane ale Regimentului 24 Infanterie 10:00 au decis începerea atacului fără suportul aviației (care era așteptat pentru ora 9:00, dar nu apăruseră).
Însă, avioanele au apărut după jumătate de oră și au atacat din greșeală trupele române. Cu toată confuzia creată, Batalionul II a reușit să se apropie de satul Stoenești, avansând cu dificultate prin bălțile din zonă.
A fost cerută intervenția Regimentului 30 Artilerie, dar din motive necunoscute aceasta nu s-a materializat.
Totuși, la 20:00, Regimentul 24 Infanterie ajunsese deja la poalele Dealului Epureni, iar Batalionul I începuse asaltul.
Pierderile primei zile pentru Divizia 21 Infanterie: 26 morți și 166 răniți.
Divizia de Gardă a atacat cu Regimentul 6 Infanterie Gardă și a reușit să învingă rezistența sovietică din fața ei și până seara să ocupe Dealul Cania, stabilind un cap de pod solid.
Pierderile regimentului au fost însă destul de mari: 32 morți, 158 răniți și 7 dispăruți.
Armata Română intrând în Cernăuţi în 1941 – foto preluat de pe worldwideromania.com
7 iulie
Pe o ploaie torențială, luptele au continuat în nordul Basarabiei. Batalionul 10 Vânători de Munte a reușit să pătrundă în nordul Hotinului, iar Batalionul 16 să se apropie de satul Otaci, punctul de trecere peste Nistru folosit de sovietici.
În ziua următoare, Divizioanele 52 și 57 Artilerie Grea au redus la tăcere artileria inamică de pe malul stâng al Nistrului. La ora 14:00, Brigadă 2 Munte a declanșat atacul și a eliminat ultimele rezistențe de pe Dealul Cetății și de la Otaci.
Până la oră 17:00, orașul era în mâinile românilor. În urma acestor succese, Armată 3 a primit ordinul să schimbe direcția de atac spre est.
Astfel, Brigada 8 Cavalerie trebuia să asigure legătura la aripa dreaptă cu Corpul de Cavalerie, în timp ce Corpul de Munte urma să înainteze până la Nistru între Vijnievo și Voloșcova. Divizia 7 Infanterie a fost subordonată Armatei a 4-a.
Forțele Diviziei 1 Blindată a ajuns la frontiera din 1940, în dreptul orașului Moghilău. Tot în această zi, elemente ale Corpului de Cavalerie, comandat de gen. de divizie Mihail Racoviță, au ajuns lângă Lipnic, pe Nistru. Brigada 6 Cavalerie a reușit performanță de a străbate 50 km în acea zi.
Mai la sud înaintarea a decurs mai greu, Divizia 14 Infanterie, din Corpul 30 german, fiind oprită în față orașului Bălți. Batalionul III/Regimentul 13 Dorobanți „Ștefan cel Mare” a atacat frontal satul Biliceni, în timp ce Batalionul II a manevrat localitatea pe la nord.
Corpul 3 a primit misiunea să înainteze pe direcția Lăpușna A Hîncești A Chișinău. Pentru aceasta, Divizia 35 Infanterie Rezervă a început să înainteze pe două direcții: spre Vărzărești A Șendreni A Vorniceni și spre Călărași, iar Divizia 11 spre Leușeni A Cărpineni A Sărata Galbenă, trebuind să ocupe malul vestic al râului Lăpușna.
Aceasta din urmă a fost oprită pe Lăpușna de focul artileriei sovietice, Regimentul II Romanați nr. 19 suferind pierderi considerabile.
Batalionul III/Regimentului 1/2 Vânători de Gardă a atacat printr-o ploaie torențială, traversând pârâul Bălacea sub un puternic foc de artilerie și mitraliere și a avansat până la marginea vestică a Dealului Țiganca, între satele Țiganca și Stoenești. Divizia 21 Infanterie a trecut și restul infanteriei la est de Prut.
Rezistența trupelor sovietice din zonă era foarte puternică, cauzând pierderi considerabile Corpului 5. Insuccesele acestuia s-au reflectat asupra comandantului: gen. de corp de armată Gheorghe Levenți, care a fost înlocuit în acea zi cu gen. de divizie Aurelian Son.
8 iulie
Divizia 13 s-a alăturat bătăliei de la Bălți, luptând la Singureni și Dealul Țarinei, o poziție puternic fortificată, care a fost asaltată de Regimentul 22.
Divizia 14 a fost subordonată Corpului 54 și a primit misiunea să stabilească un cap de pod la nord de Răut în regiunea satului Elizaveta, îndeplinind-o ziua următoare, când Diviziile 13 și 14 au reușit să împingă rezistențele sovietice la est de Bălți.
Regimentul 39 Infanterie a atins Răutul la ora 10:00. Divizia 5 Infanterie, aflată pe flancul drept al Corpului 54 a avut o ciocnire cu cavaleria sovietică în zona Zgărdești – Mândrești.
Atacul a fost dat cu două regimente în linie, în timp ce al treilea era situat în spatele aripii stângi.
La ora 14:00 Regimentul 8 Dorobanți a cucerit satul Zgărdești, în timp ce Regimentul 32 Infanterie a respins trupele sovietice la est de Mândrești și Pădurea Gliceni.
Regimentele 3 Dorobanți și 19 Infanterie ale diviziei 11, ajutate de artileria grea a corpului au reușit să ajungă pe înălțimile de la est de Sărata Galbenă.
În sectorul Diviziei 15 Infanterie, înaintarea a fost ușoară, seara aflându-se lângă Hîncești. Lucrurile nu au stat însă la fel și la Divizia 35 Infanterie Rezervă.
La ora 10:45, Grupul 53 Cercetare a raportat că a ocupat dealul de la nord de Micleușeni și Pădurea Răcătău, și că trupele sovietice se retrag spre Chișinău.
Raportul s-a dovedit mai târziu a fi fals, deoarece din exact acea zonă și din Pădurea Micleușeni și Lozova a pornit contratatacul sovietic care a lovit spatele și flancul Batalionului II/Regimetul 67 Infanterie.
Acesta a cedat, iar soldații au început să se retragă în debandadă, antrenând și o parte a Batalionului III și Trupele de Intendență.
Trupele sovietice au reușit să flancheze astfel Valea Bucovățului, unde se afla în deplasare Regimentul 63 Artilerie, care a fost surprins de infanteria și tancurile sovietice.
Col. Cocinschi, comandantul unității, a dat imediat ordinul de a pune tunurile în poziție de tragere.
În lupta care a urmat, colonelul însuși a fost rănit în timp ce trăgea cu pușca-mitralieră din poziția Bateriei 1. Majoritatea tunurilor a fost încercuită.
Două ordine Mihai Viteazul clasă a III-a au fost acordate cpt. Alexandru Borcescu și, respectiv, cpt. Valerie Negut, ambele post-mortem, cei doi murind în prima linie.
Au fost și singurele înalte decorații acordate ofițerilor Diviziei 35 Infanterie Rezervă. Batalionul I/Regimentul 50 Infanterie, aflat în rezervă, a contraatacat și a oprit înaintarea sovietică la est de Șendreni și Vărzărești.
Gen. de brigadă Emil Procopiescu, comandantul diviziei, a reușit să oprească trupele în retragere și să reorganizeze o linie de apărare.
Pe lângă pierderile umane ridicate (până pe 15 iulie divizia avea 177 morți, 2.295 dispăruți și 309 răniți) s-a pierdut tot echipamentul Regimentului 63 Artilerie și două baterii ale Divizionului 55 Artilerie Grea Moto.
Regimentul 55 Infanterie (constituind Gruparea de nord a diviziei) a reușit în schimb să ajung la nord și vest de Călărași, dar nu a putut pătrunde în oraș. Seara, aripa sa stângă a fost respinsă de un atac sovietic.
Situația Diviziei 35 Infanterie era încă critică: Grupul 53 Cercetare era încercuit la Răcătău, iar Regimentul 55 Infanterie era izolat pe Valea Bâcului.
Problemele s-au înmulțit pentru Regimentul 11 Dorobanți al Diviziei 21 după ce fost atacat înainte de răsărit, la ora 4:30. Trupele sovietice au pătruns în poziția unității, iar două companii au intrat în panică și s-au retras.
La 6:15 a urmat un asalt și mai puternic, care a produs panică la Batalionul III, care în retragere a antrenat și Batalionul I. Sovieticii au înaintat până la Cota 93, unde au fost opriți de Regimentul 24 Infanterie și de Batalionul II/Regimentul 11 Dorobanți, precum și de focul Regimentului 5 Artilerie.
Gen. de divizie Nicolae Dăscălescu a oprit fugarii pe care i-a întâlnit și a reorganizat linia frontului și a refăcut legăturile între regimente. Regimentele 11 și 12 Dorobanți au primit sarcina să atace Dealul Epureni, iar Regimentul 24 Infaterie să curețe satul Stoenești de trupe sovietice.
Regimentul 12 Dorobanți a respins un contraatac și a înaintat până la Cotă 126 de pe Dealul Epureni, iar Regimentul 11 a ajuns pe muchia dealului.
Col. Bârdan, comandantul ultimului regiment, a raportat la ora 10:00 că se află pe deal doar cu Batalionul I și pierduse contactul cu celelalte două. La dreapta sa era Batalionul II/Regimentul 12 Dorobanți.
Un alt contraatac a fost respins cu pierderi mari de ambele părți. Col. Bârdan mai avea lângă el 8 ofițeri și 68 de soldați, iar Regimentul 12 a trebuit să aducă în prima linie Batalionul III și din resturile Batalioanelor I și II să creeze un batalion ad-hoc de rezervă.
Până la 12:20, Regimentul 24 a curățat satul Stoenești. Pierderile pentru această zi sângeroasă au fost 98 morți, 292 răniți și 63 dispăruți la Regimentul 11 Dorobanți și 72 morți și 154 răniți la Regimentul 24 Infanterie.
Și Divizia de Gardă a fost atacată în acea zi. La ora 5:30, în pozițiile Regimentului 6 Infanterie „Mihai Viteazul” s-au strecurat trupe sovietice, folosindu-se de spațiul liber dintre Batalionul I și III. Acestea au surprins postul de comandă al regimentului și în lupta care a urmat, comandantul unității, lt. col. Gheorghe Iliescu, a fost ucis.
Acesta a fost primul comandant de regiment român mort în timpul celui de-al doilea război mondial. A fost ulterior decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a post-mortem.
Compania de comandă a reușit să respingă inamicul cu sprijinul companiei de pionieri și a Batalionului II, fiind luați aproape 100 de prizonieri.
După-amiază, Batalionul II a respins un alt atac sovietic. În total, pierderile Diviziei de Gardă în acea zi au fost 102 morți și 828 răniți, din care 20 de morți și 156 răniți ai Regimentului 6, care a fost trecut în rezervă.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Prizonier sovietic, după distrugerea buncărului în care se ascundea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
9 iulie
Regimentul 8 Dorobanți a atacat frontal pozițiile sovietice din Mândrești cu un batalion și cu un al doilea care l-a manevrat pe la sud, punând în pericol spatele trupelor sovietice, care s-au retras abandonând o cantitate însemnată de armament.
Divizia 1 Blindată a primit misiunea de a înainta spre sud, pe direcția Moșana – Soroca, reușind ca până la 10 iulie să blocheze calea trupelor sovietice care se retrăgeau spre Moghilău și să curețe malul drept al Nistrului în zona Sorocăi.
Corpul 3 a oprit înaintarea Diviziilor 11 și 15 Infanterie și a trecut în defensivă. Presiunea sovietică asupra Diviziei 35 Infanterie Rezervă s-a menținut, Gruparea Aeriană de Luptă trebuind să execute peste 80 de ieșiri/avion și să arunce 22,25 tone de bombe în zona acesteia, pentru a dezorganiza concetrările de trupe inamice. Ziua următoare, generalul de armată Ion Antonescu a hotărât retragerea grupului nordic al diviziei de la Călărași și preluarea sectorului de către Divizia 72 Infanterie germană. Divizia 15 Infanterie a realizat legătura cu divizia amenințată cu Batalionul I/Regimentul 10 Vânători, întărit cu tunuri anticar. De asemenea, pentru a întări Corpul 3, Armată a 4-a i-a subordonat Divizia de Grăniceri și Brigadă 7 Cavalerie.
Regimentul 1/2 Vânători Gardă a atacat pe direcția Cota 120 A Cota 196 pe Dealul Toceni. După lupte foarte grele punctate de numeroase contraatacuri sovietice, regimentul a reușit să ocupe Cota 196 la ora 17:00. Avansase 7 km.
Doi tineri ofițeri au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a în urma acestei acțiuni: lt. Mihail Adabei și lt. Victor Comsa. Luptele au continuat cu intensitate și în sectorul Diviziei 21 Infanterie.
Regimentul 11 Dorobanți, deși pierduse aproximativ jumătate din ofițeri și 40% din soldați în zilele precedente, a reușit să cucerească Dealul Țiganca, Cota 77 și satul Țiganca, distrugând 5 cazemate și luând în jur de 150 de prizonieri.
Pierderile au fost din nou mari: 50 morți, 135 răniți și 23 dispăruți. Regimentul 12 Dorobanți nu și-a atins însă obiectivul. Batalionul I a suferit pierderi mari și nu a mai putut avansa. Astfel, comandantul regimentului, col. Gheorghe Nicolescu, a luat conducerea directă a Batalionului ÎI și a pornit la atac.
La ora 9:10 a fost rănit mortal și asaltul a încetat. În aceste condiții, generalul Dăscălescu raportă Corpului 5 că divizia sa se află într-o situație foarte grea, având de ținut un front mai mare decât posibilitățile sale și a dispus ca toți oamenii disponibili din unitățile necombatante să fie încadrați în regimentele din prima linie.
10 iulie
Divizia 1 a fost subordonată Corpului 54 german și îndreptată spre Bălți, contribuind la ocuparea orașului pe 12 iulie. În aceeași zi, Batalionul III/Regimentul 7 Dorobanți din Divizia 13 Infanterie a intrat în Soroca după o luptă scurtă.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Hartă cu acţiunile trupelor aliate până la 10 iulie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
11 iulie
Armata a 3-a ajunsese pe aliniamentul Cormani A Romancăuți cu Brigada 4 Munte, Romancăuți A Climăuți cu Brigada 1 Munte și Kaluș A Volskova cu Brigada 8 Cavalerie.
Divizia 15 Infanterie a fost atacată puternic, atacul principal fiind suportat de Regimentul 35 Infanterie „Matei Basarab”, situat la vest de Lăpușna, care a ținut față unui regiment sovietic sprijinit de patru divizioane de artilerie.
Regimentul 10 Vânători a respins încercările sovietice de a ajunge în spatele diviziei, în timp ce Regimentul 25 Infanterie se replia din pozițiile avansate pentru a scurta linia de apărare.
Spre seara, două companii inamice s-au infiltrat la contactul dintre Diviziile 11 și 15 Infanterie, dar au fost respinse de rezerva corpului de armată.
12 iulie
Regimentul 25 Infaterie a atacat trupele sovietice infiltrate pe direcția Lăpușna și le-a obligat să se retragă în debandadă spre Hîncești, capturând 250 de prizonieri.
Bătălia pe frontul central-sudic a atins punctul culminant. Armata Roșie a atacat cu Corpul 14 (Diviziile 25 și 51 Pușcași) și încă o divizie de infanterie, sprijinite de tancuri și aviație, care a bombardat trupele române la Tigheci, Lărguța, Răzești și Cociulia.
Divizia de Gardă a fost puternic presată în sectorul Regimentelor 1/2 și 2/9 Vânători Gardă. Asaltul a durat 16 ore. Cele două regimente și-au menținut pozițiile cu mare dificultate.
Toate rezervele au fost aruncate în luptă, pionierii și chiar grupurile de comandă. Violența a fost extremă, luptele corp la corp fiind frecvente. Exemplul Batalionului III/Regimentul 1/2 Vânători Gardă este elocvent.
Acesta era aproape complet încercuit pe Dealul Cania, dar a continuat să reziste pe pozițiile sale. Pe flancul drept, Divizia 21 Infanterie, redusă numeric la practic numai 4 batalioane, a respins atacurile a două divizii sovietice. Gruparea Aeriană de Luptă a jucat un rol important în înfrângerea ofensivei sovietice la Țiganca.
Între 8:50 și 17:30, aproape 37 de tone de bombe au fost lansate asupra pozițiilor de artilerie și concentrațiilor de trupe sovietice. S-au executat 120 ieșiri/avion, din care 59 au fost bombardiere. Prizonierii capturați au declarat că atacurile aeriene au cauzat pierderi de până la 40% trupelor Armatei Roșii din zonă.
Doi piloți au primit Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a post-mortem pentru faptele lor din acea zi: lt. av. (r) Ioan Lașcu, din Grupul 5 Vânători, ucis în timpul unui atac la sol asupra trupelor sovietice din Valea Lărguței, și slt. av. Vasile Claru, din Grupul 8 Vânători, ucis într-o luptă aeriană deasupra satului Țiganca cu mai multe I-16 din 67 IAP.
În tot timpul luptelor din iulie, GAL a lansat 134,5 tone de bombe în sprijinul Corpului 5. Atacurile sovietice au continuat până pe 14 iulie, dar cu intensitate mai mică. În aceeași zi, Regimentul I Mehedinți nr. 17 din Divizia 1 Infanterie a fost adus pentru a întări Divizia 21 Infanterie.
Pentru depășirea impasului creat în sectorul Armatei a 4-a, Marele Cartier General a conceput o manevră de învăluire. Astfel, pe 13 iulie, Corpul 54 german urma să atace cu Divizia 50 Infanterie germană și Diviziile 5 Infanterie și 1 Blindată române pe direcția Zăicani A Orhei A Chișinău și cu Divizia 72 Infanterie germană pe direcțiile Ungheni A Bucovăț și Cornești A Călărași. Divizia 35 Infanterie Rezervă trebuia să înainteze pe direcția Boldurești A Vorniceni și de acolo spre Chișinău.
Iar pe 14 iulie urma să intre în acțiune și Corpul 3 al Armatei a 4-a, cu Divizia 15 Infanterie pe direcția Lăpușna A Ialoveni, cu Diviziile de Grăniceri și 11 Infanterie pe direcția Cărpineni A Costești și cu Brigada 7 Cavalerie pe flancul sudic spre Sărăteni. Doar Corpul 5 rămânea în defensivă.
13 iulie
Brigăzile de munte au avut ciocniri cu ariergărzile sovietice și spre seară au atins Nistrul în zona satului Romancăuți.
Corpul de Cavalerie a trecut în subordinea Armatei a 3-a și a preluat Brigada 8 Cavalerie de la Corpul de Munte, începând pregătirile pentru operațiunea de forțare a Nistrului care urma să aibă loc pe 17 iulie.
Înaintarea rapidă din zona nordică a frontului românesc și atingerea Nistrului s-au datorat replierii Armatei a 12-a în urma ordinului primit de Frontul de Sud-Vest de la STAVKA de a se retrage pe vechea frontieră.
De asemenea gen. col. Tiulenev, comandantul Frontului de Sud, a subestimat forța Grupului de Armate Antonescu și a cerut și el retragerea pe Linia Stalin, aflată pe malul stâng al Nistrului.
Însă ordinul a fost contramandat de STAVKA, care i-a cerut să recucerească linia Prutului.
Astfel s-a ajuns la situația că în timp ce Armata a 18-a sovietică, adusă în grabă pe front din Districtul Militar Moscova, se afla peste Nistru în zona fortificată Moghilău,
Armata a 9-a ocupa încă centrul și sudul Basarabiei, ducând lupte grele cu Armată a 4-a română.
Divizia 15 Infanterie a forțat Prutul, reușind să treacă până seara Regimentul 25 Infanterie pe aripa stângă și Regimentul 10 Vânători pe aripă dreaptă la Obileni și Sărăteni.
A continuat ofensiva pe frontul central, trupele sovietice din fața Corpului 3 retrăgându-se spre Chișinău.
14 iulie
Divizia 5 Infanterie a fost puternic contraatacată de cavaleria inamică în zonă Mănăstirii Hirova, dar Regimentele 8 și 9 Dorobanți au rezistat și la ora 10:00 au reluat înaintarea spre Orhei. La nord, diviziile române din Corpul 30 german au întâmpinat greutăți.
Divizia 13 Infanterie a reușit să curețe satul Dubna de abia după ce Regimentul 399 german a manevrat pe la nord punctul de rezistentă și o parte din trupele sovietice s-au retras pentru a nu fi încercuite.
Divizia 14 Infanterie s-a confruntat cu probleme pe Răut, unde a fost forțată să treacă pe defensivă și să respingă atacurile sovietice.
Doar Corpul 3 a înaintat fără mari probleme, datorită faptului că inamicul din fața să se retrăgea pentru a nu fi încercuit.
15 iulie
Corpul 5 a reușit în sfârșit să iasă din capul de pod și să avanseze. Bătălia de la Falciu/Țiganca se terminase.
Pierderile suferite de cele două divizii erau foarte mari: 2.473 de către Divizia de Gardă și 6.222 de către Divizia 21 Infanterie.
În total 17 Ordine Mihai Viteazul clasa a III-a au fost acordate pentru faptele din această bătălie, din care 6 post-mortem.
Ofițerul cel mai înalt în grad decorat a fost gen. de divizie Nicolae Dăscălescu. Se zice că Ion Antonescu și-ar fi scos de pe piept propria decorație Mihai Viteazul, primită în timpul primului Război Mondial, și i-ar fi conferit-o generalului, în timpul unei inspecții.
De asemenea steagul Diviziei 21 Infanterie a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a.
Divizia 14 Infanterie a fost în continuare atacată pe Răut de infanteria sprijinită de tancuri, dar a respins fiecare asalt, iar în timpul nopții a reușit să ocupe Cota 166, în urma unui atac la baionetă dat de Detașamentul „Lt. col. Calotescu”.
În sectorul Corpului 54 german, ce acționa la nord de Chișinău, Diviziile 5 Infanterie română și 50 Infanterie germană au respins ariergărzile sovietice din fața lor și au intrat în Orhei.
Divizia 1 Blindată a înaintat apoi pe șoseaua Orhei A Chișinău până la numai 8 km de capitală Basarabiei.
La Corpul 3, Divizia 35 Infanterie Rezervă a fost scoasă din prima linie și peste puțin timp va fi desființată. În aceeași zi, Corpul 5 a trecut și el la ofensivă, urmărind inamicul aflat în retragere.
16 iulie
Divizia 1 Blindată a început atacul asupra Chișinăului la ora 3:30, apropiindu-se de oraș cu Grupul Vest, comandat de col. Constantin Nistor, dinspre Ciocana Nouă și cu Grupul Est, comandat de col. Gheorghe Petrea, dinspre nord-est.
Prima grupare a pătruns în oraș la ora 8:30, surprinzând trupele sovietice aflate în Chișinău. Lângă Mitropolie, Compania 3 Care de Luptă, comandată de cpt. Victor Gabrinschi, a lichidat un escadron de cavalerie și o baterie de artilerie grea. Slt. Ștefan Marinescu a ridicat drapelul românesc pe Biserică Sf. Treime.
La 11:30 înaintarea celei de-a două grupări a fost oprită de trupele sovietice aflate pe Dealul Rășcanu, care au fost ulterior scoase din poziție de Batalionului 2 Care de Luptă sprijinit de toată artileria grea disponibilă. Drumul de retragere al trupelor Armatei Roșii spre Tighina era tăiată.
Au mai pătruns apoi în Chișinău și Diviziile 50 și 72 Infanterie germane și până seara orașul fusese curățat de rămășițele unităților sovietice.
Cealaltă unitate română a Corpului 54 german, Divizia 5 Infanterie, a continuat înaintarea spre est de la Orhei, ajungând pe aliniamentul Hârtopul Mic A Ișnovăț A Buric. A două zi a atins Nistrul.
La nord, Diviziile 8, 13 și 14 Infanterie română, care erau subordonate Corpului 30 german au alcătuit Grupul de divizii „Gen. Rozin” (gen. de brigadă Gheorghe Rozin era comandantul Diviziei 13). Misiunea sa era de a apăra flancul drept al Corpului 30 german, în timp ce acesta forța trecerea Nistrului.
Regimentul 13 Dorobanți din Divizia 14 Infanterie a dus lupte dificile cu trupe sovietice sprijinite de tancuri, în zona Gura Camencii, dar a reușit să respingă toate atacurile.
În sectorul Armatei a 4-a, Corpul 3 a manevrat pe la sud Chișinăul și a ajuns pe aliniamentul Ruseștii Noi A Bardar A (est) Hîncești A (est) Orac.
Corpul 5 a înaintat cu Divizia de Gardă spre Porumbești și Lărguța și cu Divizia 21 Infanterie spre Țiganca Nouă. Regimentul 11 Dorobanți a cucerit acest sat până seară, pierzând 16 morți, 57 răniți și 37 dispăruți.
17 iulie
Căderea Chișinăului și a Masivului Cornești din vestul său a însemnat practic sfârșitul luptelor importante pe frontul din Basarabia. Comandamentul trupelor Axei din regiune a fost reorganizată. Grupul de Armate „Gen. Antonescu” înceta să existe.
Astfel Armatei a 11-a germane i se subordonau numeroase trupe române: Armata a 3-a (Corpul de Munte și Corpul de Cavalerie) și Corpul 4 (Diviziile 6, 8, 13 și 14 Infanterie).
Sub comanda Marelui Cartier General și a generalului Antonescu rămâneau Grupul de divizii „Mattenkloht” (Diviziile 5 și 15 Infanterie, 1 Blindată română) și Armata a 4-a cu Corpul 3 (Diviziile 11 și 35 Infanterie, Grăniceri) și Corpul 5 (Diviziile 21 Infanterie și Gardă, Regimentul 17 Infanterie) în prima linie și Divizia 7 Infanterie în rezervă. Divizia 3 Infanterie și Brigada 7 Cavalerie alcătuiau rezerva Marelui Cartier General.
De cealaltă parte, STAVKA a decis să înceapă să retragă Armata a 9-a din sudul Basarabiei, deoarece era în pericol de a fi încercuită, în condițiile în care Armata a 11-a germană și Armată a 3-a română au forțat trecerea Nistrului în această zi, iar aripa nordică a Grupului de Armate Sud înainta în adâncul Ucrainei.
Grupul „Gen. Rozin” a dus lupte defensive la Alexeni cu Regimentul 13 Dorobanți din Divizia 14 Infanterie, respingând toate atacurile sovietice. Grupul „Mattenkloht” a luat Zăicani-ul cu Regimentul 9 Dorobanți din Divizia 5 Infanterie și a dirijat spre est Divizia 1 Blindată, această întâmpinând rezistențe puternice la intrarea în satul Chirca.
Corpurile 3 și 5 și-au continuat și ele urmărirea, iar în sudul frontului, Corpurile 11 și 2 au început incursiunile pe malul basarabean, pentru a pregăti traversarea.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) -Trupe germane înainte de forţarea Nistrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
18 iulie
Înaintarea spre est a progresat fără probleme și o coloană a Diviziei 1 Blindate a capturat un grup de ofițeri din statul major al Diviziei 95 Pușcași sovietică.
Divizia 14 Infanterie s-a confruntat cu o situație mai specială, fiind din nou atacată puternic pe frontul de pe Răut. Batalionul II/Regimentul 39 Infanterie a rezistat pe poziții, dar Batalionul III al regimentului și Batalionul III/Regimentul 8 Vânători au cedat și s-au retras de pe Dealul Cucuești și Movila Turcului.
A fost introdus în luptă Batalionul II/Regimentul 8 Vânători, care a contraatacat și a recucerit Movila Turcului.
19 iulie
Divizia 5 Infanterie a reușit să ia Movila Spânzuraților, unde fusese oprită de trupe sovietice în ziua precedentă, iar seara a ajuns în zona Coșernița A Boșcana A Ohrincea.
La Corpul 3, Divizia 11 a ajuns seara pe aliniamentul Selemt A Ciofinceni, Divizia de Grăniceri lângă Cimișlia și Cazangic, iar Divizia 35 Infanterie Rezervă la Gradiște, Sagaidac și Gălbenița. Corpul 5 a ajuns cu Divizia de Gardă la vest de Valea Sasghiol, iar cu Divizia 21 Infanterie pe Dealul Haragos.
O dată atins Nistrul, Armata a 4-a a organizat apărarea râului în sectorul Dubăsari cu Corpul 11. Acesta avea în subordine 8 batalioane de mitraliere, 7 companii anticar și 2 regimente de infanterie, precum și fortificații în prima linie și Diviziile 15 Infanterie și 1 Blindată ca rezervă.
A fost introdusă în urmărire și Divizia 3 Infanterie la Corpul 5, pentru a înlocui Divizia de Gardă epuizată în luptele grele de la începutul lunii.
Operaţiunea München (2 – 26 iulie 1941) – T-26 sovietic, imobilizat în Basarabia spre sfârşitul operaţiunii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
20 iulie
Divizia 15 Infanterie a cucerit Tighina, atingând Nistrul. Armata a 4-a și-a continuat înaintarea având mai multe probleme cu drumurile desfundate de ploi decât cu trupele sovietice, care se retrăgeau.
În aceeași zi, Corpul 11 a început să treacă Prutul. Astfel, Batalionul II/Regimentul 53 Infanterie a pătruns în Cahul după-amiază, fără a întâmpina rezistențe.
21 iulie
Corpul 2 a început trecerea Dunării, la ora 7:30, când Regimentul 33 Infanterie din Divizia 10 Infanterie a realizat primul cap de pod. Până seara Chilia, Pardina, Isbrieni și Vâlcov au căzut în mâinile românilor.
25 iulie
Armata a 4-a a lăsat sarcină curățirii sudului Basarabiei pentru Diviziile de Grăniceri, 35, 21 și 10 Infanterie și Brigăzii 7 Cavalerie, acestea apropiindu-se în final de malul vestic al Nistrului.
Totodată a fost atinsă vechea frontieră de stat, fiind marcat sfârșitul operațiunilor în Bucovina de Nord și Basarabia din anul 1941.
Incidentul armat de la Vicovu de Sus din 1-3 iulie 1940
Incidentul armat de la Vicovu de Sus din perioada 1-3 iulie 1940 a fost o acțiune militară individuală desfășurată la nord de localitatea Vicovu de Sus pe șoseaua Ciudei-Vicov, pe teritoriul Județul Storojineț de către Batalionul 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7 Infanterie, aflat sub comanda maiorului Valeriu Carp – până la crearea Comisiei mixte româno-sovietice, împotriva trupelor sovietice care se apropiau de linia de demarcație impusă Regatului României prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Ca urmare a acestei acțiuni, a fost asigurată acoperirea zonei Gurii Putnei
„De aici nu ne mai retragem, peste Putna nu se trece. Mergeți la unități și organizați-vă poziții de apărare, și dacă rușii mai înaintează un pas, din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul”
—Valeriu Carp la 1 iulie 1940, conform memoriilor de război ale colonelui Ioan Ambrosă
În contextul evacuării și cedării oficiale a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța către statul sovietic, această acțiune și-a adus contribuția la menținerea teritoriul aflat la sud de râul Suceava, în interiorul noii granițe a Regatului României.
În contextul evacuării teritoriilor basarabean și nord-bucovinean de către Armata României începând cu data de 28 iunie ca urmare a ultimatumului sovietic, în dimineața zilei de 28 iunie 1940, Marele Stat Major român a emis dispoziții conform cărora trupele românești trebuiau să nu deschidă focul asupra trupelor sovietice și să nu reacționeze la provocările acestora, iar comandanților li s-a cerut să intre în contact cu trupele sovietice.
Coloane lungi de mai mulți kilometri de militari români au început să se retragă din Bucovina de Nord, spre noua frontieră, cu trupele sovietice aflate la un pas în urmă sau ocupând în prezența trupelor române unele localități.
Mai mult, sovieticii nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de ei, depășind-o și înaintând în adâncimea teritoriului – cum s-a întîmplat în Ținutul Herța.
La data de 1 iulie s-a constituit sub conducerea colonelului Eugen Mirculescu, aflat la comanda Brigăzii 7 Infanterie, comisia mixtă româno-rusă care urma să stabilescă în zonă, traseul exact al frontierei. Aceasta însă își va începe lucrările de abia la data de 3 iulie.
În lipsa unui ordin venit pe linie ierarhică de la Ministrul de Război – care să precizeze atitudinea de adoptat în fața înaintării ruse, Divizia 7 Infanterie din Armata Regală Română – aflată printre marile unități care se retrăgeau din Bucovina de Nord, a continuat retragerea.
La data de 1 iulie, aflat în ariergarda Diviziei 7 Infanterie, maiorul Valeriu Carp – comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie a dispus însă din proprie inițiativă oprirea retragerii în momentul în care soldații i-au transmis „- Se vede Putna !”.
Cu de la sine putere a ordonat apoi ofițerilor batalionului să se organizeze pe poziții de apărare și, dacă rușii mai înaintează, să deschidă focul.
Batalionul său a ocupat astfel – conform rapoartelor Diviziei 7 Infanterie „fără ordin”, o poziție defensivă la nord de Vicovu de Sus la intrarea în țară după noua graniță, pe șoseaua Ciudei – Vicov.
La acel moment, restul diviziei era deja regrupat în sudul noii frontiere. Dinspre nord se apropiau trupele ruse, iar partizani sovietici îmbrăcați în uniforme românești deschideau focul din apropierea pozițiilor trupelor române.
Maiorul și-a informat totuși superiorii ierarhici despre instalarea batalionului pe poziție și în aceeași zi a primit ordinul de a se retrage în cazul unui atac inamic la sudul râului Suceava și de a arunca în aer podul de la Vicovu de Sus.
În spatele său la data de 30 iunie se constituise din Regimentul 37 Infanterie, Batalionul Divizionar 7 Mitraliere și Regimentul 8 Artilerie – cu misiunea de a închide valea Putnei și de a interzice pătrunderea rușilor, Gruparea Tactică Putna, dar la ora 22 a zilei de 1 iulie un ordin venit de la comandamentul Armatei a 3-a, a precizat că soldații români nu aveau voie să deschidă focul chiar dacă rușii încălcau înțelegerile cu ofițerii români cu care se aflau în contact și înaintau spre pozițiile trupelor române.
Tot în aceeași seara, Gruparea Tactică Putna a primit ordinul a a abandadona poziția sa de la Gura Putnei și de a se regrupa în zonă spre diverse bifurcații de drumuri, „de evacuare înapoi”.
Dat fiind că un atac sovietic era previzibil, pe 2 iulie la ora 23.30, un ordin al Corpului 10 Armată a indicat ca podurile de peste Suceava să fie distruse.
De asemenea, la data de 3 iulie la ora 21 un alt ordin a indicat trupelor române să pregătească apărarea antitanc, să instaleze pe diverse drumuri aflate la sud de râul Suceava baricade și să mineze terenul (inclusiv la sud de podul de la Vicovu de Sus).
În acest context dificil, în perioada 1-3 iulie șapte delegații sovietice au presat Batalionul 3 Infanterie să se retragă, ceea ce ar fi însemnat că accesul pe șoseaua care ducea spre România, să fie liber.
Subunitatea însă a rezistat chiar pe noua graniță aflată la nord de Vicovul de Sus.
În acest context, cu toate că ordinul anterior interzisese deschiderea focului împotriva trupelor ruse, există date care susțin că militarii batalionului, tocmai asta ar fi făcut.
Astfel, conform unui raport oficial al Corpului 10 Armată semnat de generalul Constantinescu, ce era comandantul acestuia, batalionul comandat de către Carp a ocupat o poziție defensivă și a stopat înaintarea trupelor sovietice, precum și a formațiunilor de partizani.
De asemenea, conducătorii grupelor de partizani au fost capturați de soldații lui Carp și împușcați pe loc.
De abia la data de 4 iulie, Batalionul 3 Infanterie s-a repliat pe aliniamentul râului Suceava, pentru a face joncțiunea cu restul Regimentul 16 Infanterie, unitate care a preluat cu începere de la ora 16.00 a aceleiași zile, controlul podurilor și drumurilor din acel perimetru.
Punctele de interes din arealul geografic bucovinean:văile Sucevei și Putnei, alături de șoseaua Ciudei-Vicov (aici pe o hartă din 1916) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Susținere istorică; in memoriam
Potrivit faptelor sale, ulterior maiorul Valeriu Carp a fost citat prin Ordin de zi, pe întreg Corpul 10 Armată.
În 1999 veteranul de război și fostul locotenent din subordinea maiorului Carp – Mihai Ambrosă, devenit între timp colonel în rezervă și Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, în memoriile sale a relatat odiseea maiorului Carp.
Incidentul este astfel consemnat de Ambrosă în cartea „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul”, publicată în 1999, unde este descris modul în care Valeriu Carp a luat în anul 1940 pe propria răspundere hotărârea de a opri retragerea din fața inamicului pentru a rezista, conștient fiind că Mănăstirea Putna se află la o mică distanță în spatele său.
De asemenea, conform ziaristului Dan Gheorghe, există în memoria colectivă a oamenilor din satele bucovinene un moment din anul 1940, în care pe granița de nord românii s-au bătut cu rușii care veneau spre Putna, iar numele maiorului Carp este cunoscut aflat fiind în relație cu acel moment.
Din raportul oficial al Corpului 10 Armată nu reiese în mod clar dacă au avut loc într-adevăr confruntări cu sovieticii.
Conform istoricului Petru Grior, director al Cercetări Istorice din Cernăuți, baza documentară a evenimentului descris este precară, dar acesta a avut totuși loc, fiind necesare apelul la memoria colectivă și studii aprofundate.
O susținere pentru afirmațiile lui Grior a venit de la directorul Liceului „Ștefan cel Mare” din Ropcea, care a afirmat că oamenii din Crasna mai au încă amintiri despre acest eveniment și despre decizia de a susține inițiativa ofițerilor români.
Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică (28 iunie 1940–3 iulie 1940)
Pe 26 iunie 1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice, prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din partea nordică a regiunii Bucovina.
În cazul în care retragerea nu s-ar fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată cu războiul.
Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras pentru a evita războiul.
Aceste evenimente s-au petrecut în context geopolitic mai larg, în care, prin pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică își împărțiseră, în mod imperialist, sferele de influență teritorială în Europa Răsăriteană, după care, tot în 1939, a început cel de-al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania hitleristă, la 1 septembrie 1939.
La 17 septembrie 1939 are loc Invazia sovietică a Poloniei.
Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană.
Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.
Ocupația sovietică a fost întreruptă, pentru scurtă vreme, în 1941, după ce România alături de Germania a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa, dar teritoriile au fost în cele din urmă ocupate de sovietici în 1944.
România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
După moartea lui Stalin din 1953 și, în special, după anul 1956, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a scăzut treptat.
Primele alegeri libere din RSS Moldovenească s-au desfășurat în climatul general al perestroicii, în februarie 1990, iar controlul sovietic asupra acestei regiuni a încetat în august 1991, după tentativa de lovitură de stat de la Moscova și disoluția Uniunii Sovietice.
În 1991, RSS Moldovenească a devenit noul stat independent Republica Moldova, în vreme ce Bucovina de Nord și Bugeacul au rămas în componența Ucrainei.
Contextul istoric
Relațiile româno-sovietice
În 1918, după prăbușirea Imperiului Rus și a imperiului multinațional austro-ungar, atât Basarabia cât și Bucovina s-au unit cu Regatul României, în conformitate cu votul parlamentelor locale. Actele unirii au fost recunoscute, pe plan internațional, prin tratatele de pace semnate după încheierea Primului Război Mondial.
România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deși Vladimir Ilici Lenin sprijinise la început dreptul la autodeterminare pentru popoarele componente ale fostului Imperiu Rus, inclusiv pentru românii din Basarabia (Est-Moldova), în timpul războiului civil din Rusia, guvernele sovietice ale Rusiei și Ucrainei au emis, la 1 mai 1919, un ultimatum comun României, prin care cereau retragerea din Basarabia (Bucovina, care făcuse, până la încheierea Primului Război Mondial, parte din Austro-Ungaria nu fusese menționată în acest act).
A doua zi, Cristian Racovski, președintele guvernului sovietic ucrainean, a emis un al doilea ultimatum, prin care se cerea retragerea României și din Bucovina. Bolșevicii ruși și ucraineni făceau, de altfel, planuri pentru ocuparea întregii Românii și stabilirea unui regim comunist aici.
Până în cele din urmă, rebeliunile din armata sovietică ucraineană au împiedicat efectuarea unui atac comunist împotriva României.
Deși tratatul ruso-turc de „prietenie și frăție” din 16 martie 1921 consemnase, în articolul VI, că părțile contractante „consideră toate tratatele precedente, semnate de Imperiile Otoman și cel Țarist, ca fiind anulate, acestea pierzându-și puterea juridică”, implicând, astfel, nulitatea juridică a cedării Basarabiei către Imperiul Rus la Tratatul de la București (1812), Rusia leninistă refuză, în continuare, să recunoască alipirea Republicii democratice a Moldovei la Regatul României.
În 1924, este întemeiată de către autoritățile sovietice, pe malul stâng al Nistrului, așa-numita „RSSA Moldovenească”, ca o amenințare strategică la adresa României Mari.
La 27 august 1928, Regatul României și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Kellogg-Briand, renunțând la război ca instrument al politicii naționale. Ca urmare, Uniunea Sovietică a semnat cu vecinii săi (Estonia, Letonia, Polonia și România), la 9 februarie 1929, un protocol de aderare la termenii pactului. Prin semnarea acestor protocoale, părțile semnatare se angajau:
- să condamne războiul ca mijloc de rezolvare a conflictelor și să renunțe la el ca instrument al politicii;
- ca toate conflictele și disputele să fie aranjate prin metode pașnice.
La 21 iulie 1936, Maxim Litvinov și Nicolae Titulescu, miniștrii de externe sovietic, respectiv român, au semnat „Protocolul de asistență mutuală”, care a fost interpretat unilateral de partea română ca un tratat de neagresiune recunoscând existența de facto a graniței din acea vreme dintre România și URSS.
Franța era desemnată în calitate de arbitru al relațiilor sovieto-române. Pentru negocierile cu Uniunea Sovietică, Titulescu a fost puternic criticat de politicienii de dreapta din România. De altfel, atât Titulescu cât și Litvinov au fost schimbați din funcție în 1936, respectiv 1939.
Pactul Molotov-Ribbentrop
Pe 23 august 1939, Uniunea Sovietică și Germania Nazistă au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop, un pact de neagresiune care conținea un protocol adițional imperialist secret, cu hărți privind sfere de influență, pe care erau trasate linii de demarcație în Europa Răsăriteană, frontiera zonelor de interes ale celor două puteri.
Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin - foto preluat de pe istoria.md
Pe această bază, o săptămână mai târziu, la 1 septembrie, Germania a declanșat Al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei dinspre vest. La 17 septembrie, Uniunea Sovietică ataca Polonia dinspre est, astfel că din data de 28 septembrie 1939, Polonia a încetat să mai existe ca stat independent.
Basarabia s-a numărat printre regiunile pe care sovieticii și naziștii și le-au împărțit prin pactul din 23 august 1939. Prin articolul III al Protocolului secret se stabilea:
În privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii.
Ultima pagină a Protocolul adițional secret – Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Adiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Contextul internațional – 1939-1940
Pe 30 noiembrie 1939, după refuzul Finlandei să cedeze în fața pretențiilor sovietice, URSS a atacat această țară scandinavă. A izbucnit războiul de iarnă, care a durat până pe 12 martie 1940.
Datorită apărării foarte hotărâte și bine organizate pe linia Mannerheim, sovieticii au trebuit să se mulțumească doar cu ocuparea Istmului Karelia, a regiunii Karelia Ladogană, a orașelor Viipuri și Sortavala și cu dreptul de a construi o bază navală în Peninsula Hanko (la sud-vest de Helsinki).
Linia Mannerheim de-a lungul căreia s-au dus cele mai dure lupte din timpul războiului sovieto-finlandez – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între 14 – 17 iunie, Uniunea Sovietică a dat ultimatumuri Lituaniei, Estoniei și Letoniei prin care se cerea, practic, ocuparea militară a celor trei țări.
La 22 iunie 1940, cu patru zile mai înainte de prezentarea ultimatumului cu privire la Basarabia, mareșalul Philippe Pétain semna capitularea Franței în fața Germaniei. Cel mai important aliat european al României și arbitru al relațiilor sovieto-române își pierduse o bună parte a teritoriului, inclusiv capitala Paris.
După Polonia, Finlanda, Estonia, Letonia și Lituania, avea să vină rândul României, care pierdea Basarabia și Bucovina de nord, în conformitate cu prevederile pactului sovieto-german. O activitate diplomatică sovieto-germană coordonată a precedat ultimatumul.
Ultimatumul sovietic – iunie 1940
La 14 ianuarie 1939, Gheorghe Davidescu a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939- august 1940). La 13 iunie 1940 îl informează pe Viaceslav Molotov, comisarul sovietic însărcinat cu afaceri străine, că guvernul român era de acord cu numirea lui A. Lavrentiev ca ministru al URSS la București.
După 8 zile, la 21 iunie, noul reprezentant plenipotențiar sovietic sosește în Gara de Nord, cu acceleratul de dimineață, venind dinspre Tiraspol. Este salutat cordial de către un înalt consilier din Ministerul Afacerilor Externe, urându-i-se „bun sosit”. Conform oficiosului guvernamental „România”, soției sale i s-a înmânat „o splendidă jerbă de trandafiri albi”.
Același ziar adăuga: „Fără a face nici o declarație, dl. ministru al URSS. și suita au pornit la sediul legației din șoseaua Kiseleff”. Tăcerea reprezentantului sovietic a fost primită cu surprindere, în condițiile în care pregătirile diplomatice ale sovieticilor pentru prezentarea ultimatumului au fost făcute în secret.
Oficiosul nazist „Berliner Boersenzeitung” menționa: „Prin trimiterea noului ministru la București, Uniunea Sovietică a dovedit voința de a normaliza raporturile dintre cele două țări”.
În cadrul aceluiași comentariu, ziarul berlinez atrăgea atenția cititorilor asupra unor convorbiri oficiale care ar fi urmat să aibă loc în aceeași săptămână între ministrul de externe al României, Grigore Gafencu, și ministrul plenipotențiar sovietic de la București. Convorbirile, prezentate de publicația nazistă drept certe, nu au mai avut loc niciodată.
În 22 iunie 1940, cu doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul, Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. De altfel, la 2 iunie, Germania informase România că, pentru a beneficia de garanții de securitate din partea Reichului, guvernul de la București trebuia să ia în considerație negocieri prealabile cu Uniunea Sovietică.
La 23 iunie un număr de circa 23 de avioane sovietice depășesc frontiera cu România și pătrund până deasupra Chișinăului, acest act constituind o agresiune aeriană asupra României.
Ministrul de externe german, Joachim von Ribbentrop, a fost informat de partea sovietică, în 24 iunie 1940, de intențiile sale cu privire la Basarabia și Bucovina. Ribbentrop s-a arătat îngrijorat mai mult de soarta celor aproximativ 100.000 de etnici germani din Basarabia. De asemenea, Ribbentrop s-a arătat uimit de pretențiile sovietice în ceea ce privește Bucovina, (acest teritoriu nu fusese menționat, în niciun fel, în protocolul secret al Pactului sovieto-german de neagresiune).
În continuare, ministrul german de externe a subliniat că Germania are interese economice puternice în restul teritoriului românesc. În cartea de amintiri a lui Viaceslav Molotov “Molotov remembers. Inside Kremlin Politics” sunt relatate circumstanțele în care România a pierdut nordul Bucovinei și Ținutul Herța, în anul 1940, odată cu Basarabia. Molotov relatează:
„Nu cunoșteam bine geografia la data vizitei lui Ribbentrop. Nu știam geografia granițelor dintre Rusia, Germania și Austro-Ungaria. Am cerut să trasăm granițele în așa fel încât orașul Cernăuți să ne aparțină nouă. Germanii mi-au spus: „Dar voi n-ați avut niciodată Cernăuțiul. El a aparținut întotdeauna Austriei. Cum puteți să-l cereți?”, „Ucrainenii îl cer! Sunt ucraineni care trăiesc acolo, ei ne-au ordonat să facem asta.” Dar Cernăuți n-a fost niciodată oraș rusesc, a fost întotdeauna parte a Austriei și apoi a României!” a răspuns ambasadorul german la Moscova, Friederich von der Schulenburg. „Da, dar ucrainenii trebuie să se unească!” …Schulenburg…a oftat și apoi a zis: „Voi raporta guvernului meu”. A raportat și Hitler a aceptat.”
Textul ultimatumului din 26 iunie afirma, în mod incorect, că Basarabia era populată, în principal, cu ucraineni: „În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.”.
Guvernul sovietic cerea partea de nord a Bucovinei care „ ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia.” Bucovina de nord avea unele legături istorice cu Galiția, care fusese anexată de URSS în 1939 ca urmare a invaziei germano-sovietice din 1939, doar prin faptul că ambele regiuni fuseseră parte a Imperiului Austro-Ungar din a doua parte a secolului al XVIII-lea până în 1918.
La 26 iunie 1940, la ora 22:00, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.” Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.
Ultimatumul mai adăuga: „Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesele restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.”.
„În anul 1918 România folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica sovietică ucraineană.
Uniunea sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi. Acum când slăbiciunea militară a URSS este de domeniul trecutului iar situația internațională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moștenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca în interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei la Uniunea sovietică.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți a Bucovinei a cărei populație este legată în marea sa majoritate de Ucraina sovietică prin comunitatea sorții istorice cât și prin comunitatea de limbă și compoziție națională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părții de nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS-ului și populației Basarabiei prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Guvernul URSS propune Guvernului Regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic își exprimă speranța că Guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul Guvernului Regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.”
Răspunsul românesc la ultimatum
Guvernul românesc a răspuns, sugerând că este de acord cu „negocieri imediate asupra unei largi categorii de probleme”.
În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:
1. Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut (loc) ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.
2. Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.
3. Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.
Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.
Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940, cititi mai mult pe unitischimbam.ro – (portret oficial, cu bastonul de mareșal) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.
În aceeași zi este dat un înalt decret regal prin care era mobilizată întreaga armată de uscat, aer și marină. Decretul a fost contrasemnat de Gheorghe Tătărescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul de corp de armată Ion Ilcușu. Conform ziarului „Universul”, ca urmare a decretului de mobilizare „Bărbați tineri sau mai vârstnici, de toate categoriile iau cu asalt trenurile, fiecare voind să ajungă cât mai repede la unitățile lor”.
A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu, după ce primise și sfaturi din partea Germaniei și Italiei, a acceptat să se supună condițiilor sovietice.
Decizia de acceptare a ultimatului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. După cum este consemnat în jurnalul regelui Carol al II-lea, rezultatul votului a fost următorul:
- 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu
- 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei)
- o abținere: Victor Antonescu.
Nu este clar dacă regele a participat sau nu la discuții, sau dacă a votat sau nu.
În ședința Consiliului de Miniștri din 28 iunie, la ora 16.00, noul ministru al afacerilor externe, Constantin Argetoianu, le-a relatat colegilor săi „evenimentele care au făcut obiectul deliberărilor Consiliului de Coroană din 27 iunie”, comunicându-le hotărârea guvernului român de a accepta prevederile ultimatumului. Constantin Argetoianu adăuga că „Această acceptare obligă guvernul român să evacueze teritoriul Basarabiei și cel din nordul Bucovinei în termen de 4 zile, cu începere de la 28 iunie, ora 12”.
La ora când avea loc această comunicare, trupele sovietice trecuseră deja frontiera României, orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă fiind ocupate în după-amiaza aceleiași zile. În aceeași ședință, Gheorghe Tătărescu precizează că guvernul urma să expună în fața parlamentului „istoricul tuturor faptelor care formau această mare dramă a românismului”.
Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări.
După ce Kremlinul a înaintat României ultimatumul de cedare a Basarabiei și nordului Bucovinei, Ion Antonescu l-a vizitat pe regele Carol al II-lea, la 1 iulie, și i-a prezentat Suveranului un Memoriu în care sublinia:
Maiestate, Țara se prăbușește. În Basarabia și Bucovina se petrec scene sfâșietoare. Mari și mici unități, abandonate de șefi și surprinse fără ordine, se lasă dezarmate la prima amenințare. Funcționarii, familiile lor și ale ofițerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense și depozite militare acumulate acolo din incurie și menținute până în ultimul moment din ordin, au rămas în mâna inamicului.
La 3 iulie cele două camere ale parlamentului, Adunarea Deputaților și Senatul, s-au întrunit în ședințe extraordinare separate. Activitatea parlamentarilor s-a rezumat la ascultarea conferințelor susținute de președinții lor, Constantin Rădulescu-Motru și Anibal Teodorescu și la păstrarea unui minut de reculegere. Anterior ședințelor, în comisiile de politică externă ale corpurilor legiuitoare, Constantin Argetoianu făcuse o declarație mai explicită. Printre altele, în această declarație Constantin Argetoianu a menționat că
„Situația noastră era lămurită: cedare sau război. În care condiții se putea prezenta pentru noi războiul? În ce privește puterea noastră, eram chemați să luptăm spre răsărit cu forțe covârșitoare față de ale noastre, fără să avem în spate siguranță de liniște absolută pe celelalte granițe. În lupta pe care am fi întreprins-o nu puteam conta pe nici un ajutor”. Șeful guvernului, Gheorghe Tătărăscu, a făcut unele precizări: „Menținerea României în afară de orbita acestui război a fost țelul permanent al politicii guvernelor din ultimul timp. Toate actele noastre n-au urmărit decât neutralizarea tuturor forțelor care ar fi putut târâ România în conflict… Dar efectele prăbușirii echilibrului european s-au întins până la hotarele noastre, împotriva tuturor inițiativelor ce luasem pentru îndepărtarea lor”.
Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord a avut un impact semnificativ asupra vieții politice din România. Garda de Fier a considerat că venise momentul să treacă la acțiune. Împrejurările interne, dictatura regală, dar mai ales cele externe, le erau favorabile. La 27 iunie intrau în guvern, din inițiativa regelui, Horia Sima și un alt legionar, ca miniștri subsecretari de stat. La 4 iulie deveneau miniștri deplini, într-o guvernare cu orientare de dreapta, progermană, condusă de Ion Gigurtu, care a declarat că „înțelege să facă o politică de integrare sinceră în sistemul creat de axa Berlin-Roma”.
Impactul asupra opiniei publice românești
Ultimatumul sovietic a șocat opinia publică românească. La 29 iunie 1940 ziarul „România” publica:
„Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță.
Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă.
Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.
E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.
În data de 30 iunie 1940, ziarul „Curentul” publica: „Ne-am găsit izolați. Politica de neutralitate – sprijinită doar pe alianțele balcanice nu ne-a putut acoperi cu un scut de protecție… Legitimarea drepturilor noastre istorice – totul apare zadarnic în fața covârșitorului argument al forței…”
În numărul din 1 iulie, cotidianul „Universul” comenta: „Primejdia nu s-a terminat și în fața ei suntem singuri. Unica chezășie stă în întrebuințarea cât mai chibzuită și mai bărbătească a puterilor care ne rămân. Un popor trăiește dacă știe să dea dovada voinței și puterii lui de viață și dacă are curajul să se ridice dârz în fața riscurilor de azi în loc de a recurge la soluția comodă de a amâna primejdia pe mâine… Nici o lume nouă nu va putea ieși din tragedia Europei dacă nu va fi întemeiată pe dreptate”.
La 6 iulie, același ziar adăuga: „Pentru apărarea țării, de-a lungul Nistrului s-au ridicat cetăți care dăinuiesc și astăzi la Hotin, la Soroca, la Cetatea Albă, la Chilia, la Izmail, cetăți care erau puse sub comanda celor mai viteji ostași, încercați în războaie și nebiruiți în lupte, vestiți pârcălabi de la margini de țară. Acești pârcălabi aveau grijă de a păzi mai ales vadurile Istrului (…). Când se vestea vreo năvălire, pârcălabii (le) ațineau calea… Toate aceste așezări moldovenești la Nistru dovedesc vechimea neamului nostru în aceste părți”.
La 4 iulie, în ziarul „Timpul” apărea următorul fragment: „Oțeliți de durere, cu lacrimile secate, trăim această dramă a istoriei cu dârzenia de piatră a unui neam care a înfrânt, în milenii de viață națională, urgii și mai grele… Le-a înfruntat cu credința în dreptate și adevăr și această credință s-a împlinit întotdeauna”.
Reacții internaționale la ultimatum
România a cerut sprijinul englezilor, iar guvernul britanic a răspuns că va considera orice pierdere teritorială a românilor ca fiind temporară. Dintre toți aliații regionali cu care România avea tratate de cooperare militară, doar Turcia a răspuns că este gata să-și ofere sprijinul în cazul unei agresiuni militare sovietice.
În revista Time din 1 iulie 1940, se relata: „În această săptămână, avioane rusești au început să facă zboruri de recunoaștere deasupra Basarabiei. Mai apoi au fost semnalate ciocniri de frontieră de-a lungul râului Nistru. Deși armata română a simulat rezistența pentru a se lua act, nu are nicio șansă să oprească rușii fără ajutor, iar Germania a admis deja pretențiile Rusiei pentru Basarabia în negocierile secrete din anul trecut. România și-a acceptat destinul în noua Europă pe care Hitler o plănuiește. Ea va pierde de asemenea Transilvania în fața Ungariei și probabil o parte a Dobrogei în favoarea Bulgariei [...]. Rusia a fost preocupată de consolidarea propriei poziții în estul Europei lui Hitler. În urma ocupării [de către URSS] Estoniei, Letoniei și Lituaniei, aceste trei țări au stabilit guverne de stânga, care par că deschid drumul către sovietizarea completă. [...] Germania privește cu calm ocupația. Calmul Germaniei a fost fără nicio îndoială real, de vreme ce înțelegerile de anul trecut i-au dat Rusiei mână liberă în statele baltice și în Basarabia.”
Presa internațională a prezentat evenimentele din iunie 1940. Atitudinea predominantă era de satisfacție deplină în țările Axei și de nedumerire și stupoare în presa din Marea Britanie și din țările neutre. Agenția italiană de știri Stefani exprima punctul de vedere al lui Mussolini și Ciano, conform căruia rezolvarea pașnică a conflictului dintre URSS și România era privită „atât la Roma, cât și la Berlin, cu satisfacție”. Se dădeau asigurări solemne că „Ungaria și Bulgaria n-aveau de gând să se pregătească și ele pentru revendicări”. Un cotidian german dădea asigurări că „nu se va mai produce în viitor nici o acțiune care ar putea tulbura liniștea în sud-estul european”.
Marile cotidiene din statele neutre aveau o altă perspectivă. „Osservatore Romano”, oficiosul Vaticanului, deplângea tragicele evenimente prin care trecuse România și menționa că, în 1918, Basarabia se unise cu patria-mamă „nu în virtutea tratatelor, ci în virtutea unui plebiscit popular. Tratatele au venit mai târziu, în 1920, pentru a recunoaște și a valida această stare de fapt”. Ziarul elvețian „Journal de Geneve” nota, într-un amplu comentariu, că România „redusă la propriile ei forțe, nu putea decât să se închine în fața strivitoarei superiorități a armatei sovietice”. De asemenea, cauza românească a găsit susținere în presa turcă și în cea britanică, cea din urmă fiind preocupată de posibilitatea invadării insulelor britanice de către armata germană.
Retragerea administrației civile și a armatei
În 28 iunie, la ora 9:00, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către București și despre intenția guvernului de evacuare a armatei și a administrației pe malul drept al Prutului.
În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00.
Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.
Armata sovietică de ocupaţie din Basarabia şi Bucovina în vara lui 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Între 28 iunie și 1 iulie administrația sovietică înstituită în regiune a ordonat deposedarea de bunuri a Capelelor de pe lângă Palatul Mitropolitan, Facultății de Teologie, Seminarului Teologic, Liceului Eparhial de Fete, Liceului „B. Petricescu-Hașdeu”, Liceului „A. Russo”, Școlii Normale de Băieți, Liceului „Regina Maria”, Facultății de Agronomie, Liceului Militar „Regele Ferdinand”, Azilului de Bătrâni „Sfântul Alexandru”, Închisorii Centrale, Școlii Naționale de Viticultură, Azilului „Cavalji”, Spitalului „Costiujeni”, Casei copilului, Ospătăriei Săracilor din Piața Nouă, 20, celor trei biserici militare, și Bisericii grecești din Chișinău.
Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Doar o mică parte a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei a întâmpinat anexarea sovietică cu sentiment pozitiv.
Cam 200 000 de cetăţeni au decis să se refugieze în grabă în România.
În zilele următoare, în localităţile mai importante şi în unele din gările unde se adunau refugiaţii pentru evacuare au avut loc incidente antiromâneşti şi prosovietice, în care grupuri de tineri fanatizaţi au atacat, despuiat, bătut sau omorât preoţi, intelectuali, soldaţi români separaţi de unitate, persoane civile în curs de evacuare.
Felul în care aceste grupuri au acţionat, inclusiv coordonarea lor cu armata sovietică de ocupaţie a lăsat să se întrevadă clar eşecul administraţiei româneşti de a ţine sub control activităţile comuniste şi prosovietice în perioada imediat precedentă ocupaţiei.
Unele documente militare şi civile, produse în acea perioadă, indică participarea unor etnici evrei din Basarabia şi nordul Bucovinei în proporţie mare în aceste grupuri.
Totuşi, aceşti tineri fanatizaţi reprezentau o picătură minusculă în totalul populaţiei evreieşti din Basarabia şi Bucovina de nord, care totaliza circa 270 000 de oameni.
Însă, aceste incidente au exacerbat sentimentul antisemit din România. Au fost numeroase cazuri de militari români, atacaţi de grupuri pro-sovietice în zilele evacuarii, care după trecerea Prutului s-au dedat la acţiuni violente împotriva unor evrei nevinovaţi.
În 1941, regimul lui Ion Antonescu a folosit aceste atacuri ca pretext pentru politica sa de evacuare a evreilor din Basarabia şi Bucovina de nord care nu se refugiaseră în adâncul URSS, în ghettouri şi lagăre de concentrare în Transnistria, unde foarte mulţi, dacă nu chiar majoritatea, au pierit de malnutriţie şi molime. (Doar cca jumătate din evreii din Cernăuţi au scăpat de această soartă.)
Ocupația sovietică a Basarabiei – dezarmarea unor soldați români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Odată cu ocupația sovietică, cea mai mare parte a materialelor de rezervă ale postului Radio Basarabia, personalul și arhiva au fost retrase la Huși, dar nu și emițătorul de 20 kw. Pe cei rămași acolo sovieticii nu i-au cruțat, cadavrele lor fiind găsite într-un puț părăsit din curtea postului, iar clădirea, cu tot ce se afla în ea, a fost aruncată în aer de Armata Roșie.
După revenirea armatelor și a administrației române în Basarabia, în 1941, Societatea Română de Radiodifuziune i-a trimis la Chișinău pe ing. Emil Petrașcu și pe Alexandru Hodoș (ziarist) pentru a evalua pagubele produse de armatele rusești în retragere.
Clădirea postului, emițătorul și pilonii antenei au fost distruse prin dinamitare iar toate aparatele de radio-recepție fuseseră confiscate.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Trupe sovietice care traversează un râu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În cartea sa Fascismul în Ungaria şi România, istoricul american Nicolas M. Nagy-Talavera afrima: “În haosul generat de retragerea română grăbită şi neorganizată, s-au întâmplat multe lucruri care nu ar fi trebuit să se întâmple. Populaţia evreiască şi ucraineană, în entuziasmul generat de plecarea autorităţilor române, care transformaseră această provincie în cea mai prost administrată parte a ţării, i-au tratat pe românii care se retrăgeau într-un fel care avea să-i coste scump un an mai târziu. În afară de aceasta, ei aveau să facă cunoştinţă curând cu NKVD-ul şi alte binecuvântări ale puterii sovietice“.
Unii etnici români din Basarabia au rămas foarte surprinşi de faptul că în primele zile ale ocupaţiei mulţi reprezentanţi ale minorităţilor naţionale au ieşit să privească cu curiozitate şi uneori chiar cu optimism sosirea trupelor sovietice, fără niciun resentiment, iar unii indivizi au primit cu entuziasm îndemnurile propagandistice ale autorităţilor de ocupaţie, participând în administraţia sovietică.
Conform mărturiilor vremii, nu a trecut mai mult de 1-2 luni până ca populaţia civilă rămasă, indiferent de etnie, să se convingă de făţărnicia şi destructivitatea regimului sovietic de ocupaţie.
În 1940-41, au avut loc multe deportări, condamnări şi execuţii politice, precum şi o falimentare şi/sau naţionalizare a sectoarelor ne-agricole ale economiei, evenimente care au afectat minorităţile naţionale basarabene şi nord-bucovinene în aceeaşi măsură, ca şi pe etnicii români, iar în cazul persoanelor mai întreprinzătoare chiar mult mai tare.
Minorităţile naţionale, în special cea evreiască, au avut de pătimit foarte mult ca urmare a ocupaţiei sovietice: pe de o parte persecutaţi de NKVD pentru spirit de întreprinzători şi pentru implicaţie în viaţa publică înainte de 1940, proprietăţile lor fiind până la urmă confiscate de sovietici, ei au fost pe de altă parte trataţi cu resentimente de către unii români pentru atitudinea lor (sau doar a unor co-etnici ai lor) optimistă pe 28 iunie 1940, în fine deportaţi în grabă şi adesea exterminaţi în Transnistria de către regimul lui Antonescu.
Deşi peste jumătate din evreii basarabeni (nu şi din cei bucovineni) au reuşit să se evacueze în iunie-iulie 1941 în Asia centrală, pentru ca să se reîntoarcă abia după război, condiţiile de călătorie şi viaţă în exilul sovietic s-au deosebit de cele ale deportaţilor în Siberia doar prin lipsa convoiului militar şi a muncii silnice.
Ocupaţia sovietică a Basarabiei – cetăţeni prosovietici salută intrarea Armatei Roşii în Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 3 iulie la ora 12.00 “autoritățile sovietice” de ocupație au închis punctele de trecere la frontieră, astfel în România au reușit să treacă doar o parte din cei care au dorit să se refugieze. În aceeași zi la ora 13.00 toată populația României a păstrat un minut de reculegere. Circulația a fost complet suspendată în întreaga țară la aceeași oră pentru un minut.
Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și a grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. El a abdicat și a părăsit țara, lăsând drum liber formării unui guvern al generalului Ion Antonescu și al Gărzii de Fier.
Dorința de eliberare a teritoriilor pierdute în 1940 a fost factorul decisiv care a dus la intrarea României în luptele celui de-al doilea război mondial de partea Axei împotriva Uniunii Sovietice.
Basarabia și Bucovina sovietice, 1940-1941
Teritoriul ocupat a fost organizat de sovietici pe 2 august 1940 după cum urmează: cea mai mare parte a Basarabiei și o mică parte din RSSA Moldovenească (care a fost desființată cu această ocazie) au fost proclamate ca o nouă republică sovietică – RSS Moldovenească.
Bucovina de nord și jumătatea nordică a județului Hotin (Ținutul Herța), ca și partea de sud a Basarabiei (cea mai mare parte a județelor Ismail și Cetatea Albă, așa numitul „Bugeac”) au fost date Ucrainei sovietice.
Această împărțire a fost hotărâtă de o comisie condusă de Nikita Sergheevici Hrușciov.
Intrarea tancurilor T-26 ale armatei sovietice în Basarabia în uralele populației locale prosovietice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În perioada 1940-1941, s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor – arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei.
Au rezultat, conform unor estimări, aproximativ 57.000 de morți și peste 100.000 de deportați. Economia celor două regiuni a fost paralizată de exproprierea intreprinderilor particulare și de sistemul cotelor și rechizițiilor din agricultură.
A fost stabilită o rată de schimb de 40 lei pentru o rublă, ceea ce a făcut ca soldații și oficialii sovietici deplasați în zonă să cumpere produsele aflate în magazine la prețuri extrem de mici. Întrucât magazinele nu au fost reaprovizionate, a rezultat o criză dezastruoasă pentru sectorul comercial al economiei zonale.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Negocieri între ofițerii sovietici și cei români – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, Basarabia este revendicată de sovietici drept zona lor de influență. Astfel, la 28 iunie 1940, Armata Roșie ocupă Basarabia, precum și Bucovina de Nord și ținutul Herței. Drept urmare, este creată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) la 2 august 1940.
Numai 6 din cele 13 raioane ale RASSM intră în componența RSSM, iar județele basarabene – Ismail și Cetatea Albă din sud și o parte a județului Hotin din nord – sunt incluse în cadrul Ucrainei Sovietice.
Basarabia cunoaște astfel încă din anii 1940-1941 experiența sovietizării și comunizării, unul din elementele centrale ale acestei experiențe fiind aplicarea terorii în masă față de clasele sociale indezirabile.
Anexarea Basarabiei de către sovietici anticipează astfel instaurarea regimului comunist în spațiul românesc după 1944. Întrucât majoritatea etnică românească din Basarabia era alcătuită din țărani, iar această clasă era vizată de măsurile de teroare, represiunea capătă, în mod indirect, un pronunțat caracter antiromânesc.
În ansamblu, în URSS nu etnonațiunile erau supuse exterminării sau re-educării, ci anumite clase sociale considerate a fi purtătoare a valorilor societății burgheze.
Există însă și câteva excepții de la regulă, fiind vorba de germanii de pe Volga, deportați imediat după invazia hitleristă din vara anului 1941; precum și de ceceni, kalmuci, tătarii din Crimeea, ingușii, karaceenii, balcari și turcii meshetinți, învinuiți de colaborare cu regimul de ocupație nazist și deportați în masă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Kazahstan, Asia Centrală și Siberia.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Dezarmarea trupelor române -foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cine, mai exact, a avut de suferit în primul an de ocupație sovietică și cum iminența izbucnirii războiului cu Germania nazistă a influențat politica Moscovei în regiune?
În primul rând, organizația locală de comuniști era insignifiantă și dominată de reprezentanți ai minorităților etnice.
Din totalul comuniștilor basarabeni de 285 persoane în august 1940, 186 erau evrei, 28 ucraineni, 21 ruși și 21 români. Criza de cadre locale loiale partidului comunist se observă și în primăvara anului 1941.
Din cca. 9 000 de comuniști din RSSM, aproape jumătate erau veniți din alte republici sovietice.
Acest lucru reflectă faptul că populația locală majoritară era refractară la ideile comuniste. În același timp nu se înregistrează acțiuni violente de amploare împotriva noii puteri sovietice.
Primii care au căzut victime ale regimului comunist au fost 1 122 de persoane, arestate în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940, constituind foști funcționari ai statului român sau suspecți de colaborare cu administrația română.
În următoarele luni au fost arestate alte cca. 2 000 persoane, majoritatea fiind lucrători ai căilor ferate în care regimul sovietic nu avea încredere.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați germani din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Inamici potențiali ai puterii sovietice au fost considerați și germanii din Basarabia, urmași ai coloniștilor din secolul al XIX-lea. Astfel, în lunile iulie-noiembrie 1940 au fost repatriați în Germania cca. 124 000 de germani basarabeni, conform unor acorduri bilaterale sovieto-germane.
Etnicii germani nu obțineau nici un fel de compensație din partea Moscovei pentru proprietățile abandonate, averea lor imobilă și utilajul agricol trecând la colhozurile întemeiate în grabă în fostele colonii germane.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Evacuarea germanilor din Basarabia spre Galaţi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cele mai importante arestări ale populației locale vor avea loc în ajunul atacului german asupra Uniunii Sovietice din iunie 1941. La 31 mai 1941, împuternicitul Moscovei pentru arestarea sau strămutarea elementelor indezirabile, S.A. Goglidze, trimite un raport lui Stalin.
Potrivit acestuia, urmau să fie anihilate cele mai periculoase elemente, cum ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, caracterizată ca „cea mai clandestină organizație, cu experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste, organizate în trupe speciale”.
Alte persoane susceptibile de deportare erau foști membri ai Partidului Național Creștin, ai Partidului Național Țărănesc și Partidului Național Liberal care ar fi încercat să organizeze activități ilegale.
Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari, comercianților, jandarmilor, albgardiștilor ruși etc.
Operațiunea majoră de arestare și deportare a fost stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, fiind vizate 32 423 de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate, iar 26 173 – deportate.
În raportul din 14 iunie 1941 despre rezultatele operațiunii, înaintat lui Stalin, Beria și Molotov, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de la cifra inițială de 32 423 persoane la 31 419.
Cum se explică această diferență și ce relevanță are această micșorare a listei inițiale? Avem date în acest sens numai în legătură cu Basarabia – 1 183 reușesc să evite tragedia care îi aștepta.
Dintre aceștia, trei persoane au reușit să se ascundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în ajun domiciliul, iar 829 au scăpat, retrăgându-li-se învinuirile ad hoc, „din cauza insuficienței materialelor compromițătoare”.
După estimările guvernului antonescian, 97 la sută dintre cei arestați și deportați în 12-13 iunie 1941 erau români, o estimare care nu rămâne decât un truc propagandistic în plin război împotriva bolșevismului.
În total, în primul an de ocupație sovietică au avut de suferit – prin arestare sau deportare – nu mai puțin de 86 604 persoane din Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței. Această cifră se apropie de cea calculată de istoricii ruși după documentele de arhivă de la Moscova, adică în jur de 90 000 de persoane reprimate, arestate sau deportate în primul an de ocupație sovietică.
Arestările au continuat chiar după 22 iunie 1941. În toiul operațiilor militare, a fost arestat și condamnat la 15 ani deportare Nicolae Costenco, fost redactor șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”.
Altor intelectuali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat conducerea unor organizații antisovietice, drept care au fost deportați ad hoc.
Dacă deocamdată nu poate fi stabilită componența etnică a celor deportați, din punct de vedere social aceștia erau catalogați drept cele mai „antisovietice și contrarevoluționare” elemente.
O operațiune similară de „extracție a elementelor antisovietice și contrarevoluționare” a avut loc aproape simultan în alte teritorii anexate de URSS conform Pactului Ribbentrop-Molotov.
În Țările Baltice, spre exemplu, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 au fost deportate peste 50 000 de persoane. În ansamblu, în cele aproape 12 luni de putere sovietică în zona baltică au dispărut fără veste sau au fost executate nu mai puțin de 123 000 de persoane.
În perioada septembrie 1939-sfârșitul lunii iunie 1941, au fost arestate, deportate sau executate aproximativ 1 000 000 persoane care aveau anterior cetățenia Poloniei, adică proveneau din teritoriile vestice ale Ucrainei și Bielorusiei. Componența etnică a acestora era următoarea: 52% – polonezi, 30% – evrei, 18% – ucraineni și bieloruși45.
În acest sens, putem constata că motivul principal al operațiunilor sus-numite ținea de eliminarea unor potențiali sau prezumtivi dușmani ai puterii sovietice în condițiile în care posibilitatea izbucnirii unui război de lungă durată cu Germania era iminentă.
În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, deportările și execuțiile sumare vor fi justificate, din punctul de vedere al autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comunist în regiunile nou achiziționate.
Mai exact, era vorba de pedepsirea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea totală a elementelor sociale indezirabile ce constituiau o piedică în construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peiorativ kulaci sau chiaburi.
La 22 iunie 1941, armata germană atacă URSS, iar România intră în război de partea Germaniei cu scopul declarat de a elibera teritoriile pierdute un an mai devreme.
Ulterior, mii de basarabeni sunt recrutați în armata română și participă la războiul împotriva Uniunii Sovietice, inclusiv la Bătălia de la Stalingrad.
Ca aliat al Germaniei naziste, România acceptă să preia administrația civilă a teritoriului dintre Nistru și Bug.
În Transnistria antonesciană din timpul războiului sunt deportați în masă toți evreii basarabeni și parțial cei bucovineni, considerați de propaganda vremii drept „țapi ispășitori” pentru umilințele armatei române în 1940.
Vor fi deportați peste Nistru cca. 147 000 evrei din cele două provincii – Basarabia și Bucovina (în special de nord), dintre care circa 90 000 vor muri în gheto-urile și lagărele de concentrare, în mare din cauza tifosului și a înfometării.
Regimul lui Ion Antonescu este de asemenea responsabil de moartea a unui număr de 130 000 – 170 000 de evrei din regiunea dintre Nistru și Bug.
În total deci, regimul antonescian a deportat sau exterminat circa 300 000 evrei. Au fost deportați de asemenea circa 25 000 țigani (din totalul de 209 000), dintre care jumătate au decedat ca urmare a execuțiilor, înfometării sau bolilor contagioase.
O dată cu atingerea liniei Nistrului de către Armata Roșie în martie 1944, basarabenii sunt eliberați treptat din armata română și trimiși acasă.
Mulți dintre ei vor fi înrolați imediat de către sovietici și vor lupta împotriva Germaniei până în mai 1945, servind drept „carne de tun” în prima linie a frontului. România va pierde iarăși teritoriile sale din Est, de data aceasta cu acordul Statelor Unite și Marii Britanii care, din considerente geostrategice, recunosc legitimitatea hotarului sovietic de la 22 iunie 1941.
Situația României între 1940-1944
Teatrul european de lupte al celui de-al doilea război mondial – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Două luni mai târziu, după ce a fost nevoită să accepte noi concesiuni teritoriale – de această dată față de Ungaria și Bulgaria, care se bucurau de sprijinul nemijlocit al Germaniei Naziste și Italiei Fasciste – fiind pus în fața unei nemulțumiri generalizate, care putea degenera în orice moment într-o mișcare națională antidinastică, regele Carol al II-lea a abdicat (pentru a patra și ultima oară) în favoarea fiului său Mihai I și a părăsit țara.
Regelui Carol i s-a interzis să mai revină vreodată în România. Regele Mihai I îndeplinea doar o funcție strict protocolară, puterea reală fiind deținută de Ion Antonescu și de armată în alianță cu Legiunea Arhanghelul Mihail, mișcare antisemită și pronazistă, care fusese parțial distrusă în 1938.
Țara a fost declarată stat național legionar. În ianuarie 1941, mișcarea legionară a încercat să preia puterea printr-o lovitură de stat, care a eșuat în cele din urmă, în principal datorită sprijinului de care se bucura Antonescu în rândurile armatei.
Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 22 iunie 1941, România s-a alăturat Finlandei, Ungariei, Italiei și Germaniei în atacarea Uniunii Sovietice. Până pe 26 iulie, Basarabia și Bucovina de nord au fost eliberate.
În ciuda opoziției liderilor politici de frunte români, Antonescu a ordonat armatei române să continue războiul alături de Axă, participând la operațiunile din Odessa, Peninsula Crimeea, Stalingrad și Caucaz.
Pe 23 august 1944, în condițiile în care trupele sovietice avansau pe frontul de răsărit amenințând cu transformarea României în teatru de război, regele Mihai I a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l de la putere pe mareșalul Antonescu.
După semnarea unui armistițiu cu Aliații, armata română a întors armele contra Ungariei Hortiste și Germaniei Naziste, luptând alături de Armata Roșie pentru eliberarea teritoriilor ocupate de Ungaria prin Dictatul de la Viena și, în continuare, în Ungaria și Slovacia.
Operațiunile sovietice de luptă, 19 august – 31 decembrie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit de sovietici să accepte guvernul dominat de comuniști al lui Petru Groza, iar în 30 decembrie 1947 a fost silit să abdice și să părăsească țara. Abdicarea regelui Mihai a reprezentat momentul începerii unui regim care nu avea să se termine decât odată cu evenimentele din decembrie 1989.
În 1947, ca parte a Tratatului de Pace de la Paris, România și Uniunea Sovietică au semnat un tratat de frontieră prin care frontiera comună era „fixată în concordanță cu înțelegerea sovieto-română din 28 iunie 1940”, (aceasta în condițiile în care pe 28 iunie nu a fost semnată nicio înțelegere ci s-a răspuns unui ultimatum, iar anterior acestei date nu au existat nicio înțelegere scrisă în această privință).
După prăbușirea comunismului în România, președintele Ion Iliescu și președintele Uniunii Sovietice au semnat pe 5 aprilie 1991 un tratat politic care, printre altele, recunoștea granița sovieto-română așa cum fusese consfințită de tratatul de la Paris.
Totuși, acest tratat nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. România și Federația Rusă au semnat și ratificat până la urmă un tratat în 2003, după prăbușirea Uniunii Sovietice și proclamarea independenței de către Republica Moldova și Ucraina.
În perioada 1940 – 1989, autoritățile sovietice au provomovat evenimentul de pe 28 iunie 1940 ca pe „ziua eliberării” de sub jugul românesc, data în sine fiind proclamată sărbătoare în RSS Moldovenească.
Consecințe pentru populația locală
Prizonierii politici și masacre ale civililor
În conformitate cu afirmațiile lui Alexandru Usatiuc-Bulgăr, din 1940 până în 1953 s-au dat 32.433 sentințe politice. Dintre cei condamnați, 8.360 au fost executați sau au murit în timpul interogatoriilor.
În acest număr nu sunt incluși cei împușcați pe loc fără judecată, printre aceștia aflându-se în special foști oficiali români care nu voiseră sau nu putuseră să se refugieze.
În afară de aceștia, numeroși oameni au fost arestați de NKVD și au dispărut fără urmă.
După retragera sovieticilor, aproximativ 1.000 de corpuri lipsite de viață au fost descoperite în diferite gropi comune improvizate în beciuri, curți interioare sau în fântâni părăsite din apropierea sediilor județene ale NKVD-ului.
Numai în Chișinău au fost descoperite 450 de cadavre de preoți, studenți și elevi de liceu sau muncitori feroviari, etc.
În perioada aprilie – august 1943 a fost descoperit un grup de gropi comune în apropiere de satul Tatarca de lângă Odessa.
Pe o suprafață de 1.000 m2 au fost găsite 42 de gropi comune, (s-a apreciat că numărul lor ar fi putut să depășească 50), în care existau cam 3.500 de cadavre, (s-a apreciat că la o deshumare completă s-ar fi putut descoperi cam 5.000 de cadavre).
Dintre acestea, au fost deshumate 516 cadavre, care au fost studiate, identificate și reînhumate într-un cimitir din zonă, mai înainte ca regiunea să redevină zonă de lupte.
Printre victime au fost identificate persoane arestate în Basarabia și Bucovina în 1940-1941, dar și altele arestate (după cum arătau actele găsite asupra lor) în RSSA Moldovenească în 1938-1940.
O serie de tragedii s-au petrecut în Bucovina de nord, unde mai mulți localnici au încercat să traverseze cu orice preț granița sovieto-română în perioada 1940-1941. (Vedeți și: Masacrul de la Fântâna Albă.)
Deportările localnicilor s-au făcut pe motivul apartenenței la grupul „dușmanilor poporului” – intelectuali, militari, polițiști, foști politicieni, moșieri sau culac, ai celor cu atitudini antisovietice dovedite sau închipuite, etc.
- 29.839 persoane au fost deportate pe 13 iunie 1941,
- 35.796 persoane au fost deportate pe 6 iulie 1949
și
- 2.617 persoane au fost deportate pe 1 aprilie 1951.
Au avut loc deportări de mică amploare în toate orașele mai importante ale Basarabiei și Bucovienei.
Aceste cifre se referă numai la RSS Moldovenească, nu și la Bugeac sau Bucovina de nord, de unde s-au făcut de asemenea deportări.
Arestările acestor persoane se făcea de regulă în timpul nopții, uneori fiind ridicate familii întregi, cu copii cu tot. Deportații au fost transportați în condiții inumane, în vagoane de marfă închise, în Siberia sau în Kazahstan.
În timpul transportului, care dura până la șase săptămâni, deportații nu se bucurau de asistență medicală, călătoreau în condiții igienice îngrozitoare și aveau puțină apă sau hrană.
La destinație erau de multe ori obligați să-și construiască propriile lagăre, să lucreze în condiții foarte grele – temperaturi extreme, norme de muncă greu de atins, hrană proastă și puțină, etc – toate acestea ducând la moartea a aproximativ 50% dintre ei.
După mortea lui Stalin în 1953, deportaților li s-a permis să se reîntoarcă în Moldova, cam jumătate dintre supraviețuitori alegând să revină pe pământurile natale.
Repatriații au avut probleme mari în Basarabia și Bucovina, unde au găsit casele confiscate ocupate de străini, locuri de muncă puține și prost plătite destinate celor cu cazier politic, etc.
Cât timp Basarabia și Bucovina au fost în componența României, bărbații din aceste regiuni, care au avut vârsta legală, au fost chemați sub arme, în conformitate cu legile în vigoare în acele timpuri.
După terminarea Operațiunii Iași-Chișinău din august 1944, Armata Roșie a luat peste 100.000 de prizonieri români, inclusiv mulți basarabeni și bucovineni.
Conform unor anumite aprecieri, 10% dintre acești prizonieri au supraviețuit până în 1956, când au fost eliberați.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Ocupația sovietică a Basarabiei – Dezarmarea trupelor române în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Unii dintre prizonierii de război capturați au fost trimiși de îndată în interiorul URSS-ului, în timp ce alții au rămas în partea europeană a Uniunii Sovietice până la un an.
În Basarabia au fost organizate două lagăre la Bălți, unul obișnuit, altul de concentrare.
Cel de-al doilea avea cam 45.000 de prizonieri, între care aproximativ 35.000 de români, (din care aproximativ jumate erau basarabeni și bucovineni), 5.000 de germani, restul fiind unguri, italieni, cehi, polonezi și alții.
Condițiile foarte grele din lagăr au făcut ca numai cei mai rezistenți prizonieri să supraviețuiască, doar pentru a fi trimiși în lagărele de muncă din interiorul Uniunii Sovietice.
Unele surse afirmă că mai multe mii de civili au murit ca urmare a staționării celor 3,4 milioane de soldați sovietici în regiune din martie până în august 1944.
Foametea din 1946-1947
În perioada 1946 – 1947, ca urmare a situației dezastruoase de la finalul războiului, a secetei și a politicii agricole a guvernului sovietic, în Basarabia și Bucovina de nord au pierit aproximativ 298.000 de locuitori.
Mii de locuitori ai Basarabiei și Bucovinei de nord au fost mobilizați în lagărele de muncă, unde, în ciuda regimului disciplinar foarte strict, erau plătiți, dar foarte puțin.
Muncitorii au fost trimiși în zone îndepărtate ale Uniunii Sovietice. Doar în 1940 au fost trimiși la muncă forțată 56.365 de persoane.
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord de cățre URSS, bărbații din regiune au fost mobilizați în cadrul armatei sovietice.
Dintre aceștia, 220.000 au murit între august 1944 și mai 1945 în luptele Armatei Roșii din Lituania, Prusia Răsăriteană, Polonia și Cehoslovacia.
Fuga în România și Europa Occidentală
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Refugiați din Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Aproximativ 200.000 de oameni s-au refugiat din Basarabia și Bucovina de nord în România pe 28 iunie 1940, dar mulți dintre ei s-au reîntors la casele lor în 1941.
În condițiile în care Armata Roșie înainta spre România, temându-se de deportări precum cele din 13 iunie 1941, până la 800.000 de oameni s-au mutat spre vest pe restul teritoriului României, lăsând aproape goale marile orașe basarabene și bucovinene.
Acești refugiați erau în principal profesori, ingineri, medici, avocați, practic oricine putea fi calificat intelectual, dat fiind faptul că aceasta era una dintre țintele predilecte ale persecuțiilor sovietice.
A trebuit să treacă 25 de ani pentru ca în Moldova sovietică să apară o nouă generație de intelectuali, în special din rândul copiilor de țărani.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Crucea Roșie s-a ocupat de hrănirea refugiaților. În Regatul României a fost organizată „Opera de ajutorare a refugiaților” pentru a ajuta populația strămutată – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Consecințe sociale și demografice
Ocupația sovietică a inaugurat și o politică antiromânească în Basarabia și Bucovina de nord, care a țintit atât grupul etnic și, mai larg, pe toți reprezentanții de frunte ai societății civile și clasei politice presovietice fără deosebire de naționalitate.
Între 1940 și 1941, aproximativ 300.000 de români au fost persecutați, condamnați la muncă silnică în gulaguri, sau au fost deportați împreună cu familia.
Dintre aceștia 57.000 au fost uciși, în acest număr nefiind incluși cei care au pierit în gulag. Aceste politici au fost reluate și au continuat în perioada 1944 – 1956, după care a abuzurile au fost reduse la un număr de cazuri izolate.
După unele surse, pe toată durata de existență a URSS-ului, aproximativ 2.344.000 persoane originare din Basarabia, Bucovina de nord și RSSA Moldovenească au fost victime ale arestărilor, persecuțiilor politice, deportărilor, condamnărilor la muncă silnică, 703.000 dintre ei pierind.
Ultimele cifre includ și cele 298.500 de victime ale foametei din perioada 1946 – 1947 și cei aproximativ 100.000 de prizonieri de război români de origine basarabeană și bucovineană, care au murit în lagăre. Restul sunt victime ale execuțiilor, masacrelor, deportărilor și ale gulagului.
Aceste politici au avut ca țintă elitele basarabene și bucovinene, care nu se refugiaseră în România în 1940 și între 1944-1945.
Printre cei vizați de politicile sovietice se aflau învățătorii, profesorii, doctorii, preoții, avocații, foștii polițiști și jandarmi și cadre active ale armatei regale române, proprietarii de pământ (atât moșierii cât și culacii), membrii partidelor politice, (inclusiv membrii Partidului Comunist Român aflat până în 1944 în clandestinitate), ca și oricine își exprimase orice fel de disidență, practic marea majoritate a populației cu o educație înaltă, purtătoare a culturii române.
Dar opresiunea sovietică a vizat în egală măsură și mii de ucraineni, ruși, evrei din regiune.
În Bucovina de nord, persecuțiile au dus la un număr disproporționat de victime din cadrul etniei române. Acest fapt poate fi explicat prin structura socială a satelor din regiune, cu numeroși țărani înstăriți și mijlocași, care respingeau tacticile sociale sovietice. Ucrainenii din regiune care și-au exprimat opoziția față de regimul sovietic au avut aceeași soartă cu românii persecutați.
În perioada de după ocuparea Basarabiei și Bucovinei din 1940, 82.000 de germani basarabeni și 40 -45.000 de germani bucovineni au fost repatriați în Germania la cererea guvernului lui Hitler.
Unii dintre ei au fost colonizați forțat în Polonia ocupată, pentru ca, în 1944 – 1945, aceștia să fie nevoiți să se refugieze spre vest din calea războiului și a Armatei Roșii.
Ca urmare a plecării intelectualilor români din 1940 – 1944, a germanilor din 1940 – 1941, a evreilor în 1945, a repatrierilor forțate a polonezilor bucovineni în Polonia, Cernăuțiul, una dintre „perlele” universitare ale fostei Austro-Ungarii și a Regatului României și-a pierdut importanța universitară, iar populația sa de aproximativ 100.000 de locuitori din perioada interbelică a scăzut foarte mult.
După război, în oraș s-au mutat ucraineni bucovineni din regiunile rurale, ucraineni galițieni sau podolieni. Cu toate acestea, cele mai importante funcții de conducere în politică și economie au fost ocupate de cetățeni sovietici aduși din Ucraina de răsărit, considerați mult mai loiali sistemului sovietic.
Colonizarea
Ca urmare a persecuțiilor sovietice, a emigrării germanilor, polonezilor și evreilor și românilor, populația locală a scăzut dramatic, iar intelectualitatea din regiune a dispărut aproape în totalitate.
Sovieticii au căutat să repopuleze regiunea, să umple uriașa prăpastie săpată de plecarea sau moartea intelectualilor și să pună pe picioare organizațiile de partid comuniste și ale aparatului de stat loiale Moscovei.
Imediat după război, Stalin a declanșat o colonizare de proporții și o rusificare de facto a ceea ce erau acum Regiunea Cernăuți, RSS Moldovenească și Bugeacul ucrainean.
Numeroși ruși și ucraineni, dar și alte mici grupuri etnice, au migrat din restul Uniunii Sovietice în Basarabia și Bucovina de nord, aproape în exclusivitate în orașe, pentru a repune pe picioare economia devastată de război, a repopula regiune, cu rezultatul imediat al schimbării compoziției etnice.
Noii veniți erau în special muncitori în fabrici sau în construcții, personal cu pregătire superioară, militari, cu toții însoțiți de familiile lor. Conform cu statisticile oficiale, în perioada sovietică, peste un milion de oameni s-au stabilit în Moldova sovietică.
Deși printre ei se aflau ingineri, tehnicieni și un mic grup de cercetători științifici, majoritatea noilor veniți erau muncitori cu o pregătire redusă.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Exodul din Basarabia a condus la scăderea populației locale -foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Accesul localnicilor la pozițiile înalte din administrație sau economie a fost limitat.
Primul român care a fost numit în guvernului RSS Moldovenești a fost ministrul sănătății din deceniul al șaptelea.
Limitări similare au fost impuse reprezentanților minorităților locale care au trăit în regiune înainte de 1940.
Antagonismul dintre moldovenii/românii și noi veniți a persistat pe toată perioada de existență a RSS Moldovenești, izbucnind cu putere în perioada enenimentelor antisovietice și anticomuniste din 1988 – 1992. Aceste rivalități au fost un important factor declanșator al Războiului din Transnistria din 1992.
Colonizarea a afectat în mod special orașele din Basarabia, Bucovina de nord, regiunile rurale din Bugeac, (de unde emigraseră germanii basarabeni), dar în mod special orașele din Transnistria.
În ciuda imigrației masive, recensământul din 1959 a arătat o scădere semnificativă a populație față de situația din 1940, ceea ce arată cât de dramatic a fost afectată populația locală de evenimentele din 1940 – 1956.
Consecințe pentru educație și limbă
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei, învățământul s-a desfășurat exclusiv în așa-zisa „limbă moldovenească” – limba română scrisă cu alfabetul chirilic.
După 1952, s-a permis studierea operelor lui Mihai Eminescu și Ion Creangă, e adevărat, cu eliminarea, în cazul primului, a tuturor scrierilor politice și a unor poezii precum „Doina” sau „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”.
Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică – Alfabetul chirilic a fost impus încă de la intrarea trupelor sovietice în 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Istoriografia și propaganda sovietică au prezentat perioada 1918 – 1940 ca una a înrobirii țării de către boierimea și burghezia română, în cârdășie cu exploatatorii și trădătorii moldoveni, iar numele de „român” a devenit unul cu conotații negative.
Naționalitatea locuitorilor Basarabiei și a unora dintre cei ai Bucovinei de nord a fost trecută în acte ca „moldovenească”. În Bucovina de nord – regiunea Cernăuți – autoritățile sovietice au permis locuitorilor să se declare „români” în actele de stare civilă.
Copiii deportaților din Basarabia și Bucovina de nord, care au rămas în Siberia sau Kazahstan, au studiat exclusiv în limba rusă.
În RSS Moldovenească, autoritățile sovietice au deschis, în special în orașe, numeroase școli cu predare în limba rusă, mai multe chiar decât cele cu predare în limba „moldovenească” și un număr de școli mixte, cu clase cu predare în limbile română și rusă.
Autoritățile au încurajat studierea limbii ruse ca pe o condiție necesară a perfecționării profesionale și a promovării în funcții de conducere în economie sau politică.
Treptat în Basarabia s-a format o nouă pătură a intelectualilor, care a înlocuit vechea intelectualitate exterminată sau refugiată. Noua intelectualitate moldovenească era formată din copiii țăranilor și nu s-a bucurat de beneficiile unei legături directe cu intelectualitatea interbelică.
Contactul cu literatura clasică română a fost foarte limitată, un mare număr de cărți și autori fiind interziși sau cenzurați, chiar și în cazul celor născuți în Basarabia sau Bucovina, precum Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu și Constantin Stere.
În ciuda politicii oficiale antiromânești, din 1956 s-a permis treptat localnicilor să-și viziteze rudele din România.
Deși presa și cărțile tipărite în România nu puteau fi găsite la Chișinău sau Cernăuți, în rețeau librăriilor „Drujba” din restul Uniunii Sovietice puteau fi găsite numeroase titluri ale unor autori români clasici sau moderni.
Emisiunile radiofuziunii române puteau fi ascultate în mare parte a Basarabiei și Bucovinei, iar în unele regiuni puteau fi urmărite emisiunile postului 1 al televiziunii române.
Ziua ocupației sovietice
Ziua de 28 iunie 1940 a fost declarată “Ziua ocupației sovietice” în Republica Moldova, printr-un decret semnat de președintele interimar Mihai Ghimpu.
În acest decret, președintele Interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, cere Rusiei să-și retragă armata de pe teritoriul Republicii Moldova aflată în Transnistria.
Duma de Stat a Federației Ruse a condamnat acest decret, acuzând că acesta este „un act [...] îndreptat împotriva relațiilor moldo-ruse, o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale”
(1) Prizonierii de război români în Uniunea Sovietică – Numărul prizonierilor de război români în Uniunea Sovietică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost ridicat, și a crescut în special după anul 1943.
Armata Roșie a luat prizonieri de război din Armata română chiar și după momentul 23 august 1944, procesul continuând până la semnarea armistițiului cu Aliații de pe 12 septembrie.
Unii dintre prizonieri erau originari din Basarabia și Bucovina de nord ocupate ca urmare a ultimatumului din 1940, dar cei mai mulți erau cetățeni români care nu fuseseră nicioadată declarați cetățeni sovietici.
În cazul celor dintâi, autoritățile sovietice i-au declarat de naționalitate „moldovenească”, fiind în general separați de prizonierii „români”, în lagărele de prizonieri, autoritățile sovietice ținând evidența în general pe „naționalități” și mai puțin pe țări de origine.
În aprilie 1946, Viaceslav Molotov afirma că, în 1945, 61.662 de prizonieri români fuseseră repatriați, 20.411 participaseră la formarea diviziilor de voluntari români din Diviziile „Tudor Vladimirescu” și „Horia, Cloșca și Crișan”, iar alți peste 50.000 de prizonieri români se mai aflau încă pe teritoriul sovietic.
În conformitate cu statisticile Marelui Stat Major Român de la sfârșitul războiului, numărul militarilor incluși în categoria „dispăruți” (din care cei mai mulți erau „prizonieri de război”) a fost de 367.976, din care 309.533 în luptele împotriva Uniunii Sovietice și 58.443 în vest, în luptele împotriva Germanirei Naziste și Ungariei Hortiste.
Statistica nu a precizat dacă cei 309.533 de dispăruți „în est” cuprinde și pe militarii dezarmați de sovietici în după 23 august 1944.
Într-o notă confidențială întocmită în martie 1945 de delegatia militară a Comisiei române pentru aplicarea armistițiului se afirmă că până la 23 august 1944 numărul dispăruților în luptă a fost de 163.015 militari, iar, începând cu 24 august, sovieticii au dezarmat și luat în prizonierat 97.732 de militari români.
Lagărul SPASSK
Pe teritoiul regiunii Karaganda din RSS Kazahă au funcționat mai multe lagăre pentru prizonierii de război: Spassk nr. 99, Balhaș nr. 37 și Jeskazgan nr. 39.
Ultimele două au fost înființate în 1945 și au funcționat până în 1948, când au fost desființate ca urmare a repatrierii militarilor prizonieri.
În arhivele kazahe nu s-au păstrat documente care să ateste prezența militarilor români în aceste două lagăre, majoritatea prizonierilor fiind germani și japonezi.
Cel mai mare lagăr pentru prizonierii străini din Kazahstan a fost Spassk nr. 99, care a funcționat din 1941.
Pe toată durata funcționării, așa cum demonstrează cercetarea, prin acest lagăr s-au perindat 66.160 de prizonieri (sau după alte surse, 66.746), dintre care 6.740 au fost de naționalitate română.
La aceștia s-au adăugat un număr de peste 1.000 de prizonieri de altă naționalitate, care au luptat în Armata Română: evrei, ucrainieni, armeni, moldoveni.
Autoritățile sovietice au ținut evidența prizonierilor pe naționalități, nu pe țări de origine. Prizonierii militari au fost organizați în 24 de „divizii de producție”, separate de divizia de producție a prizonierilor civili.
Prizonierii au fost folosiți în diferite întreprinderi industriale și în minele de cărbuni. În cadrul diviziei de civili, 92 dintre prizonieri au fost de naționalitate română.
7.765 de prizonieri străini de război au murit în lagărul Spassk nr. 99 în perioada 1941-1950 și au fost înmormântați pe teritoriul regiunii Karaganda.
Dintre aceștia, 827 au fost de naționalitate română. Alți 200 de prizonieri morți în Kazahstan nu erau de naționalitate română, dar au fost militari ai Armatei Române (ucrainieni, unguri, etc). Există un număr de prizonieri moldoveni morți, care sunt înregistrați separat de cei români.
Morții din lagărele de prizonieri din regiunea Karaganda au fost înmormântați pe teritoriile diviziilor de muncă de pe lângă diferitele obiective industriale și mine din zonă. Există un singur „cimitir” care a fost identificat cu certitudine cu ajutorul supraviețuitorilor germani și japonezi, după disoluția URSS. Este vorba de locul în care au fost înhumați prizonierii din lagărul Spassk nr. 99, un perimetru de peste o jumătate de kilometru pătrat.
Zona a fost împrejmuită pe cheltuiala guvernului german și pe teritoriul cimitirului au fost ridicate monumente în memoria prizonierilor morți aici: germani, japonezi, finlandezi, francezi, polonezi, unguri, dar victimelor represiunii staliniste din deceniul al patrulea: ucrainieini (originari în special din regiunile occidentale ale țării), lituanieni, armeni, ruși și kazahi.
Pe 9 septembrie 2003, pe teritoriul cimitirului din lagărul Spassk nr. 99 a fost ridicat un monument în memoria prizonierilor români morți în URSS, cu inscripția „IN MEMORIAM, CELOR PESTE 900 DE PRIZONIERI ROMÂNI MORȚI ÎN LAGĂRELE STALINISTE DIN CENTRUL KAZAHSTANULUI ÎN ANII 1941-1950”. Pe 9 septembrie 2003, acest monument a fost inaugurat în prezența președintelui României din acea perioadă, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan.
Silvia şi Olga Calea-Valea din Republica Moldova sunt două surori născute în 1938, care ne împărtăşesc din povestea lor de viaţă. Din cauza trasării graniţelor, în 1940, timp de ani buni au fost despărţite de tată; a urmat o lungă suferinţă, dar şi regăsirea. Povestea româncelor de peste Prut este prezentată într-un interviu din seria celor realizate pentru documentarul video “ Marea Unire – România, la 100 de ani ”. AGERPRES VIDEO
Parlamentul European a recunoscut Operațiunea Lintea împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004.
23 februarie 1944 – Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor
Pe 23 februarie 1944, o razie de dimensiune nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.
Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.
Totul se întâmpla de Ziua Armatei Roșii, rămasă și astăzi Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.
Pentru caucazieni, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, iar, după aceea, în cel de-al Doilea Război Mondial, când Stalin i-a deportat în masă, aceasta este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).
Pe 23 februarie 1944, așadar, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului.
Destinations of the resettled Chechens and Ingush inside the Soviet Union – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.
In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.
Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.
Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.
An Ingush family mourning the death of their daughter in Kazakhstan – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.
Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.
Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.
Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.
Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.
Vainakhs returning to the Caucasus in 1957 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.
Tragedia caucazienilor începuse însă deja in sec. XIX. Ocuparea Caucazului de Rusia țaristă a fost atît de violentă și distrugătoare, încât a atras proteste interne, chiar și prin armată. Tolstoi, tânăr ofițer, a scris despre asta cu dezgust. Romanul lui, Hagi Murat, (de la personajul autentic al unui senior al războiului cecen) e o mărturie.
Din marea nație a cerchezilor și kabarzilor au scăpat astfel doar triburi și sate împrăștiate prin stepele dinspre Stavropol si Piatigorsk. Națiunea ubîh, însă, care trăia pe litoralul unde este astăzi Soci și munții unde au avut loc Jocurile Olimpice, a fost ștearsă de pe fața pământului. E singurul grup etnic care a emigrat în masă în Turcia, refuzînd să accepte să trăiască sub ruși. Cei care au rămas au dispărut.
Parlamentul European a recunoscut „Operațiunea Lintea” împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004, la 70 de ani după ce avusese loc.
cititi mai mult despre Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor si pe en.wikipedia.org
- De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.
- De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.
Pentru ca aceste state să se prezinte în această ordine, nu au fost luate în cont în Tratate decât acțiunile primei grupe de partea Aliaților (exceptând, așadar, acțiunile Franței sub conducerea regimului Petain și ale URSS în cadrul pactului Hitler-Stalin) și acțiunile celei de-a doua grupă de partea Axei (exeptând astfel acțiunile României după 23 august 1944 deși aceste acțiuni îi permit să recapete Transilvania de nord pierdută în 1940).
Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.
Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.
Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare “pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice“.
Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații “politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice.”
Transferuri teritoriale
- Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Rusiei. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, deoarece în acest caz URSS era agresorul (în cadrul pactului Hitler-Stalin) și datorită simpatiei de care se bucura Finlanda mulțumită victoriilor din 1939 – 1940.
- România, mulțumită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena, dar pierdea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.
- Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.
Daunele de război
Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile din 1938:
$360.000.000 de la Italia;
- $115.000.000 către Iugoslavia;
- $105.000.000 către Grecia;
- $100.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $25.000.000 către Etiopia;
- $5.000.000 către Albania;
$300.000.000 de la Finlanda către Uniunea Sovietică;
$300.000.000 de la Ungaria:
- $200.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $100.000.000 către Cehoslovacia și Iugoslavia.
$300.000.000 de la România către Uniunea Sovietică;
$70.000.000 de la Bulgaria;
- $45.000.000 către Grecia;
- $25.000.000 către Iugoslavia.
Prăbușirea Uniunii Sovietice nu a dus la vreo revizuire a tratatelor, războiul din Iugoslavia a provocat însă schimbări ale granițelor în Europa.
Semnarea de catre România a Tratatului de Pace de la Paris
Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a incheiat in plan diplomatic razboiul mondial, fiind urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei. De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia. De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflasera Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.
Pe 10 februarie s-a semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste – URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană – aliate în război cu România), pe de o parte şi România – pe de altă parte.
Textul Tratatului de Pace, semnat de tara noastra la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”.
După Bătălia de la Stalingrad (2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este pierdut. Importanta era ieşirea din conflagraţie, iar soluţii erau mai multe, dar iniţiativa a preluat-o regele României Mihai I: la 23 august 1944 el a realizat o lovitură de stat, înlăturându-l de la putere pe Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri.
Din acel moment (23 august 1944) până la Victoria asupra Germaniei (9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort colosal (militar, dar mai ales economic – produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc.) pentru apropierea cât mai grabnică a Victoriei asupra Germaniei hitleriste.
În acest interval de timp scurt (23 august 1944 – 9 mai 1945), conform unor calcule facute de oameni politici şi experţi străini, România s-a situat pe locul PATRU în cadrul Coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului depus.
Iată argumentele:
1) Pe data de 8 ianuarie 1945 ziarul londonez „Sunday Times” remarca: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”.
2) Pe data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat:
„De vreme ce România este a patra ţară [sublinierea ne aparţine – A.P.] ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de cobeligerantă”.
3) În 1956 istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie:
„Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru [evidenţierea noastră – A.P.] al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”.
Mă văd nevoit să repet: în ciuda aportului colosal, adus de Neamul Românesc pe altarul Victoriei, Marile Puteri Aliate şi Asociate în anii celui de-al Doilea Război Mondial NU AU RECUNOSCUT ROMÂNIA CA ŢARĂ COBELIGERANTĂ, acest aport al României NU A FOST RECUNOSCUT!
În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1946) România a fost tratată ca ţară ÎNFRÂNTĂ în război, i s-a dictat Tratatul de pace, foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.
Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com
Tratatul semnat de Romania cu puterile invingatoare specifica:
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,
şi România de altă parte;
Avînd în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;
Avînd în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi
Avînd în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,
Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:
PARTEA I
FRONTIERE
ART.1
Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă.
Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.
ART. 2
Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.
România s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Amintesc toate acestea pentru că şi astăzi există anumite voci, deloc neglijabile, care încearcă să manipuleze opinia publică, afirmând absolut fără temei cum că România ar fi avut „multiple avantaje”.
Marile Puteri (Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat frontierele României.
Încă din vara anului 1941 poziţia URSS a fost: pentru ea, URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941.
Iniţial Aliaţii URSS (Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (mai 1942), dar pe parcursul războiului viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Kremlinului.
Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.
Articolul 2 stipula: „Hotărârile şedinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei.
După încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei. Şi-i tot. Dar de Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.
Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS şi-a redobândit teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (am în vedere voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării).
Pe parcursul anilor Occidentul a susţinut Mişcarea disidentă din ţările supuse comunizării, inclusiv – România, iar după prăbuşirea regimului comunist, România a fost admisă în Uniunea Europeană şi NATO.
Este, fără îndoială, o reparaţie a istoriei: România – ţară europeană – a reintrat în familia unită a Europei.
Mai prost stăm cu numita Republica Moldova: ţara cea mai săracă de pe continentul nostru, cu o conducere pe care îţi vine tot mai greu s-o priveşti.
Din: “O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011, p.309.
Să auzim doar de bine!
Surse: Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU,
preşedinte INIS „ProMemoria” din R.Moldova;
lege-online.ro/;
Auschwitz (în poloneză Oświęcim) sau Auschwitz-Birkenau (nume oficial complet Konzentrationslager Auschwitz, KL Auschwitz (Stammlager), KL Birkenau (Auschwitz II), scurt Konzentrationslager Auschwitz-Birkenau) este numele unui complex de lagăre de concentrare și exterminare al Germaniei naziste.
Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.
Auschwitz este numele german al orașului din apropiere, Oświęcim, situat la aproximativ 60 kilometri vest de Cracovia, în sudul Poloniei.
Unul din motivele pentru care a fost aleasă această localitate îl constituie faptul că era un nod de cale ferată foarte dezvoltat, având 44 de linii paralele, ceea ce facilita transportul unui atât de mare număr de evrei și alte naționalități din întreaga Europă.
După cotropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste.
Din vara anului 1940, Auschwitz a fost declarat lagăr model și pus la dispoziția delegațiilor internaționale, iar când au fost întrebați de ce au înființat acest lagăr, naziștii au spus că este singura măsură aptă să asaneze această lume de elementele ei precare.
La momentul construirii acestui lagăr, Heinrich Himmler a pus problema încercuirii acestuia cu garduri de sârmă ghimpată, sub tensiune electrică, cu ziduri imposibil de trecut și turnuri de observație dotate cu pistoale mitralieră.
Doi ani mai târziu, capacitățile de “cazare” ale lagărului Auschwitz I nemaifiind încăpătoare, s-a procedat la construirea altor două asemenea lagăre, respectiv Birkenau (Brzezinka și Auschwitz II).
Aceste două noi capacități de ucidere în masă și-au arătat foarte curând productivitatea, dimensiunile crimelor din această perioadă, depășind orice limită a imaginabilului.
Aceste crime se executau sub deviza “munca eliberează”, înscrisă pe frontispiciul porții de la intrare, cu litere de fier forjat – dovadă a cinismului conducătorilor naziști.
Semnificația acestui slogan urma să fie prea curând înțeleasă de către deportații aduși cu forța în lagărele respective. Atât înainte, cât și după transportul lor, efectuat cu trenuri de marfă, că niște vite, deportații erau dispuși în rânduri compacte și sortați pe peroane.
Lagărul de concentrare Auschwitz – foto: ro.wikipedia.org
Trupele SS germane, efectuau aceste operații de triere într-o manieră ce friza demența. Bătrânii și copiii erau despărțiți de grupurile apte de muncă, pregătindu-se să facă ultimul drum al vieții lor, către camerele de gazare, ascunse sub forma unor dușuri.
Deportații apți de muncă au fost încartiruiți în așa-numitele spații de carantină. Batjocoriți și înfometați, își pierdeau încetul cu încetul personalitatea, la această contribuit și înfățișarea lor, după ce erau tunși.
Urma înregistrarea și tatuarea respectivelor numere pe braț și drumul spre cazarmament, pentru a-și ridica ținuta de lagăr. Cel care supraviețuia carantinei urma să se integreze într-o grupă de muncă, care-și avea sediul la Auschwitz III, lagăr situat în afara complexului, în localitatea Monovitz.
Lagărul de concentrare Auschwitz foto turismoadaptado.wordpress.com
Deportații munceau în industria de apărare, în condiții inimaginabile, în mod special pentru concernul IG-Farben, la care era asociată și firma Degesch.
Această întreprindere producea gazul de luptă Ciclon B, care, după 1941 a fost intens folosit în lagărele de concentrare, în vederea gazării deținuților sub binecunoscută metodă.
Efectul gazului se face simțit numai după 20 de minute și provoacă o moarte în chinuri groaznice.
Odată cu anul 1941, la numărul existent al deținuților s-a adăugat și un număr din ce în ce mai mare de deportați provenind din rândul armatelor aliate.
Numai în toamna acelui an intraseră prin această poartă a morții un număr de 12.000 de soldați ai Armatei Roșii, ca nouă luni mai târziu, la apel, să răspundă numai 150 de oameni înfometați, loviți, restul fiind otrăviți, împușcați, maltratați.
Femeile și copiii serveau ca și cobai de experiență a doctorilor SS, care aveau sediul în renumitul bloc 10.
Celor uciși li se extrăgeau dinții de aur iar părul lor era folosit în industrie. În ianuarie 1945, pentru a șterge urmele acestor masacre colective, conducătorii naziști ai acestor lagăre au hotărât să distrugă orice urmă a crimelor lor, prin raderea de pe fața pământului a lagărelor.
Multe dintre barăci au căzut pradă incendiilor, altele, construite din cărămidă, au fost distruse prin explozie.
Datorită faptului că armata sovietică a înaintat mai repede decât se așteptau naziștii, o parte a lagărului de la Auschwitz, cu cele 39 de incinte ale sale, a rămas nedistrusă, constituind mărturia tragismului acestor locuri.
Lagărul de concentrare Auschwitz
În iulie 1947, Parlamentul polonez a hotărât transformarea lagărului de concentrare în muzeu.
Sculptori italieni și polonezi, ajutați de comitetul internațional Auschwitz, au ridicat un monument impresionant, dedicat victimelor holocaustului.
Printre aceștia se numără și înaltul prelat franciscan Maximilian Kolbe, care, în semn de protest față de aceste atrocități, a declarat greva foamei și ca urmare a acesteia a și murit.
În amintirea călugăriței și filosoafei evreice Edith Stein, convertită la catolicism și ucisă la Auschwitz în anul 1942, o mânăstire carmelită ce funcționa într-o veche hală a unei fabrici îi poartă numele, începând cu anul 1984.
Nemăsurata durere ce se consuma între pereții barăcilor, unde mai mult de 1000 de persoane erau înghesuite ca animalele, nu poate avea nici un corespondent în interpretarea actuală a evenimentelor ce s-au petrecut acolo.
Pentru ca asemenea atrocități să rămână vii în amintire, iar victimele terorii naziste să nu fie uitate niciodată, UNESCO a declarat lagărele de la Auschwitz, în 1979, ca parte a moștenirii culturale universale a omenirii.
Printre barăcile care compun acest teritoriu al groazei, acum crește iarba.
Unele locuri sunt frumos amenajate cu adevărate covoare de flori.
Cu toate acestea, prezența crematoriilor, a furnalelor, a barăcilor de triere și a zidului morții, obligă la o permanentă rememorare a tot ce s-a întâmplat atunci.
S-a amenajat o expoziție în fiecare bloc al morții ce prezintă posterității obiecte și spații încărcate de suferința oamenilor ce le-au populat.
Lagărul de concentrare Auschwitz – foto historia.ro
Cele trei lagăre principale au fost:
- Auschwitz I, lagărul inițial de concentrare care a fost folosit ca centru administrativ pentru tot complexul, a fost locul execuțiilor a aproximativ 70.000 oameni, majoritatea prizonieri de război polonezi și sovietici.
- Auschwitz II (Birkenau), lagăr de exterminare, unde cel puțin 1,1 milioane de evrei, 75.000 polonezi și circa 19.000 țigani au fost uciși.
- Auschwitz III (Monowitz), care a fost folosit ca lagăr de muncă pentru uzina Buna-Werke aparținând concernului IG Farben.
Numărul exact de victime nu este cunoscut, dar majoritatea estimărilor contemporane sunt în jur de 1,1-1,6 milioane.
Ca toate lagărele de concentrare naziste, lagărele de la Auschwitz au fost operate de trupele SS conduse de Heinrich Himmler.
Comandanții complexului au fost SS-Obersturmbannführer Rudolf Höß (sau Hoess) până în vara anului 1943, iar după aceea Arthur Liebehenschel și Richard Baer. Höß a oferit o descriere detaliată a activităților din lagăr în timpul interogărilor sale de după război și în autobiografia sa.
El a fost spânzurat în 1947 în fața intrării crematoriului de la Auschwitz I.
Heinrich Luitpold Himmler (n. 7 octombrie 1900, München – d. 23 mai 1945, Lüneburg) a fost un criminal de război nazist și important colaborator al lui Adolf Hitler.
Himmler a fost comandantul organizației partinice rasiste SS (Schutzstaffel) și unul dintre liderii naziști de prim rang ai Germaniei naziste.
În preajma capitulării Germaniei, Himmler l-a avut ca șef numai pe Hitler în ierarhia politico-administrativă a statului.
Având gradul de „Reichsführer-SS” (comandantul suprem al SS-ului), Himmler era concomitent șeful SS-ului și al Poliției Secrete de Stat, poliția politică cunoscută cu numele abreviat Gestapo.
Ca fondator și comandant al lagărelor de concentrare naziste și al unităților SS operative Einsatzgruppen înființate pentru a lichida victimele regimului în teritoriile ocupate, Himmler a avut răspunderea supremă pentru exterminarea a milioane de oameni inocenți, care, potrivit ideologiei oficiale și convingerilor lui, nu „meritau să trăiască”.
(Expresia în acest sens, „lebensunwertes Leben”, a apărut oficial la începutul regimului în contextul eutanasierii celor cu boli genetice, malformații congenitale și disfuncții cerebrale ireversibile).
Himmler era un adept și promotor fanatic al ideologiei naziste de exterminare, în cadrul așa-zisei „soluției finale” („Endlösung”), a populațiilor considerate de ideologia nazistă ca „rase inferioare”.
În 1945, cu puțin timp înainte de sfârșitul războiului, Himmler a încercat să negocieze cu Aliații occidentali capitularea Germaniei, cerând ca el să nu fie judecat și inculpat ca lider nazist.
La două săptămâni după capitularea Germaniei, Himmler a fost arestat de o unitate militară britanică și, la 23 mai 1945, s-a sinucis în timpul unei examinări medicale, strivind între dinți o capsulă cu cianură de potasiu.
Auschwitz-Birkenau a fost un lagăr de concentrare nazist din Polonia, care în timpul celui de -al Doilea Război Mondial a avut un rol de distrugere în rândul populației evreiești din Europa și nu numai a acesteia.
Peste 1,1-1,6 milioane de oameni au fost exterminați în acest lagăr.
El a fost ca în marea majoritate a lagărelor de concentrare naziste, comandat de trupele de infanterie SS.
Lagărul de la Auschwitz-Birkenau a fost cel mai mare lagăr nazist din cele două războaie mondiale.
Lagărele aveau ca scop distrugerea unor minorități europene ca evreii, țiganii, etc. Alte lagăre din afara teritoriului Germaniei erau folosite ca puncte de lucru sau pentru “experimente” ale doctorilor naziști.
La fiecare lagăr era adăugat, la ieșire câte un crematoriu pentru cadavrele deținuților.
Lângă acest crematoriu se mai afla și câte o cameră de dușuri, care avea ca scop gazarea prizonierilor.
În lagărul de la Auschwitz-Birkenau aceste camere de gazare și crematoriile se aflau în interiorul lagărului deoarece lagărul a fost construit într-o localitate ocupată de germani și transformată în lagăr de concentrare.
Locuitorii polonezi ai Auschwitzului, care au refuzat să fie deportați fie în Germania, fie în Austria, au fost folosiți la muncă “în folosul națiunii germane”, ei nefiind tratați ca și conaționalii lor care au acceptat să plece din Auschwitz.
Ei erau folosiți la golirea camerelor de gazare.
Încercările individuale de evadare
Aproximativ 802 de deținuti au încercat să evadeze de la Auschwitz, din care aproximativ 144 au reușit.
Soarta a 331 de evadați este încă necunoscută.
O pedeapsă obișnuită pentru încercările de evadare era moartea prin înfometare; familiile celor care reușeau să evadeze erau uneori arestate și trimise la Auschwitz pentru a opri alte încercări.
Dacă un prizonier evada, 10 deținuți erau aleși la întâmplare și erau omorâți.
Lagărul de concentrare Auschwitz a fost eliberarat de către forțele sovietice la dat de 27 ianuarie 1945.
![Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto preluat de pe en.wikipedia.org](https://www.unitischimbam.ro/wp-content/uploads/2015/08/Nagasaki.jpeg)
