Articole

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945)

Generalul colonel Alfred Jodl semnând Actul capitulării Germaniei, la Cartierul General Aliat de la Reims

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Actul capitulării Germaniei a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în fața Forțelor Expediționare Aliate și Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primul act al capitulării

Primul act al capitulării a fost semant la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945.

Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Acest act al capitulării se aplica tuturor forțelor armate terestre, aeriene și navale care se aflau în acel moment sub controlul OKW-ului. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanților militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat și excepții. Cea mai importantă forță care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareșalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forțelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La fel ca și în cazul altor instituții din Germania Nazistă, controlul armatei era împărțită între OKW și OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forțele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepția celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului și prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau/trebuiau să ordone lui Schörner să capituleze.

Această dilemă a fost rezolvată pe calea armelor. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă și a fugit în Austria. Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga (1), în timpul căreia o copleșitoare forță sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost forțat să capituleze pe 11 mai. (Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai).

După semnarea acestui act al capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forțele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operațiunile exact la ora 23:01 Ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. acest act al capitulării legaliza capitularea necondiținată a tuturor forțelor germane, punând astfel capăt războiului în Europa.

"Ofensiva Praga" Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 - 1945) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Ofensiva Praga” (1) Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 – 1945) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofițerul de legătură al Armatei Roșii cu Aliații occidentali. Sarcinile și autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare și el nu a avut la dispoziție mijloacele necesare pentru a lua legătura Kremlinul. Cu toate acestea, și-a permis să riște să semneze din partea URSS-ului.

El a făcut o notă, conform căreia acest act al capitulării poate fi înlocuit cu unul nou în viitor. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulțumit de condițiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii și a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.

 

Al doilea act

Al doilea act al capitulării a fost semant la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai. într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vila din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței și SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopții. După ce mareșalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanții germani au semant Actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01 ora Europei Centrale.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reprezantanți:

- Uniunea Sovietică: Mareșal Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprema la Armatei Roșii; .

- Regatul Unit: adjunctul Comandantului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, Mareșal al RAF Arthur William Tedder;

- Franța: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei I franceze;

- Statele Unite: General Carl Spaatz, comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale SUA;

- Germania Nazistă:
- Amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine;
- General-colonel Hans-Jürgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe;
- Feldmareșalu Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht.

Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale "Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler" lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale “Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler” lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 – foto: ro.wikipedia.org

 

Comentarii

Karl Dönitz a continuat să acționeze ca șef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit așa pentru că funcționa la Flensburg și controla doar o mică zonă din jurul orașului) nu a fost recunoscut de puterile aliate și a fost dizolvat în momentul în care membrii lui au fost arestați de forțele britanice pe 23 mai 1945. Aliații au descoperit că au o problemă, deoarece capitulaseră necondiționat numai forțele armate germane, nu și guvernul civil german.

Aceasta a fost considerată o problemă foarte importantă, deoarece în 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu și armata imperială. Acest fapt a permis lui Hitler să se folosească de mitul „înjunghierii pe la spate”. Aliații nu au dorit să riște ca un viitor regim german ostil să se folosească de faptul că autoritățile civile nu semnaseră niciun act de capitulare. Până în cele din urmă, puterile învingătoare au decis să nu recunoască guvernul lui Dönitz și în schimb au semnat un document al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliată de Control.

Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document în Berlin, iar situația de facto a devenit de jure. Acest fapt era în conformitate cu art. 4 al primului act al capitulării semnat la Rheims.

În perioada iulie – august 1945, liderii puterilor învingătoare au purtat discuții la Conferința de la Potsdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbările frontierelor interbelice, demilitarizarea, denazificarea și reparațiile de război ale Germaniei.

Conferința de la Potsdam (16 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (16 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(1) Operațiunea ofensiva Praga a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 – 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga.

Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

 

Capitularea trupelor germane din Norvegia

La 8 mai 1945 trupele germane din Norvegia au capitulat. Norvegia fusese ocupată de forţele armate ale Germaniei hitleriste, în cursul celui de-al doilea Război Mondial, în aprilie 1940.

După cotropirea Poloniei, în 1939, liderul nazist Adolf Hitler ordonase pregătirea într-un timp cât mai scurt a unei ample campanii în vest, iar pentru a-şi crea condiţii favorabile în vederea acţiunilor militare acesta a hotărât să ocupe Danemarca şi Norvegia. Prin cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei, Germania îşi asigura baze bune pentru submarine şi aviaţie şi condiţii favorabile pentru transportul minereului de fier din Suedia, materie primă vitală pentru industria ei de război. Pentru ocuparea celor două ţări, comandamentul german a destinat şapte divizii de infanterie, un regiment blindat şi câteva batalioane independente, cărora li se adăugau 1.300 de avioane, constituite în Flota 5 aeriană, precum şi forţe ale flotei maritime militare, potrivit lucrării ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971).

Deşi în septembrie 1939 Berlinul comunicase guvernului norvegian că va respecta neutralitatea Norvegiei, problema dobândirii unor poziţii preponderente în această ţară l-a preocupat mult pe Hitler. Din ordinul lui s-a elaborat un ”Studiu al Nordului”, în urma căruia strategii hitlerişti au trecut la elaborarea planului de cucerire simultană a Danemarcei şi Norvegiei, cunoscut sub denumirea ”Operaţiunea Weserübung”. Hitler l-a numit comandant şef al trupelor destinate să cucerească Norvegia pe generalul Nicolaus von Falkenhorst. La 2 aprilie 1940 acesta a primit ordinul ca în data de 9 aprilie 1940 să treacă la îndeplinirea ”Operatiunii Weserübung”, conform volumului ”Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979).

În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 trupele germane au invadat teritoriul Danemarcei prin acţiuni aeriene şi maritime specifice în principalele porturi de pe litoralul Norvegiei: Oslo, Kristiansand, Stavanger, Bergen şi Narvik. În Norvegia, hitleriştii au întâmpinat împotrivirea armatei şi a populaţiei, potrivit volumului ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971). În cursul lunii aprilie 1940 înaintarea către Oslo a trupelor germane paraşutate în nordul ţării a fost încetinită datorită distrugerii drumurilor şi căilor de acces de către luptătorii din Rezistenţa norvegiană. După ocuparea celor mai importante porturi norvegiene, trupele hitleriste, sprijinite de aviaţie, au început ofensiva în interiorul ţării pentru interceptarea principalelor căi de comunicaţie şi realizarea joncţiunilor între grupările debarcate.

Guvernul norvegian şi regele Haakon al VII-lea al Norvegiei s-au refugiat ulterior la Londra. La 9 iunie 1940, Vikdun Quisling, liderul unui partid fascist norvegian, a constituit un Consiliu de stat căruia i-a atribuit puterile suveranului şi ale guvernului, la 11 septembrie 1940.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Bătălia de la Târgu Frumos (6 -12 aprilie; 2 – 7 mai 1944)

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.

Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept caz de studiu în educarea tactică a ofițerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate. Există totuși întrebări pe seama relatărilor celor doi ofițeri germani, referitor la faptul că nu au inclus și trupele române în declarațiile lor, și asupra numerelor reale în raportul dintre forțele de atac și apărare.

Frontul de Est august 1943 - decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frontul de Est august 1943 – decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roșii în zona Târgu Frumos, cu scopul de a captura acel important sector strategic. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoșani sau în prima ofensivă Iași-Chișinău. Erau ultimele eforturi ale Armatei Roșii după ce ajunsese în România. Forțele Germano-Române s-au apărat cu succes în decursul întregii luni (aprilie). Atacul de la Târgu Frumos a fost încercarea finală a Armatei Roșii de a cuceri zona, pentru a avea de unde lansa o ofensivă de vară în România.

 

Bătălia

Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost, de fapt, o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.

Aprilie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aprilie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944. Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est. Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc. Luptele duse au slăbit în așa hal forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.

Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de

“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”

Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 și Corpul 3 de Tancuri. Se menționează că, probabil, Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofițerii germani, nu este menționat în documentele rusești.

A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși. Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer). Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii. Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga). Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.

În pofida afirmațiilor germane că atacul sovietic a fost o ofensivă în toată regula, în prezent, se pare că prima bătălie de la Târgu Frumos a fost o operațiune de scară relativ mică în contextul luptelor din 1944 de pe Frontul de Est, deși un succes sovietic ar fi oferit Armatei Roșii o poziție cu mult superioară pentru următorul atac în România.

 

Consecințe

După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți. Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944. După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne. Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine și muniție neexplodate în Moldova.

 

Unități participante

Sovietice

Al 2lea Front Ucrainean – Armata a 27-a
- Corpul 35 Pușcași
- Divizia 89 Gărzi Pușcași
- Divizia 180 Pușcași

Al 2lea Front Ucrainean – A 2-a Armată de Tancuri
- Al 3-lea Corp de Tancuri
- Al 16-lea Corp de Tancuri (neconfirmat)

 

Germane

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a – Divizia 24 Panzere (Tancuri, rezervă)
Grupul de Armată Ucraina Sud - Armata a8a - LVI Panzerkorps
- Divizia de Tancuri Grossdeutschland (Germania Mare)
- Divizia 46 Infanterie
- Divizia SS Totenkopf

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a - Corpul de Armată L

 

Române

- Divizia 18 Vânători de Munte
- Divizia 1 Gărzi
- Forțele Aeriene 1
- Grupul de Bombardiere 5
- Grupul de Asalt 8 (pilotând avioane germane Henschel Hs 129)
- Grupul de Asalt 9

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951)

Planul Marshall (1948 – 1951)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Planul Marshall, în engleză: The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent..

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall (1) a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman (2).

 

Țări implicate

Inițial, acest plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat, așadar, într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16 state din Vestul Europei. Pentru administrarea acestuia a fost înființată OCED(Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare). Tabelul de mai jos prezintă ajutorul acordat fiecărei țări în parte pe an.

Țara 1948/49
(milioane $)
1949/50
(milioane $)
1950/51
(milioane $)
Cumulativ
(milioane $)
Austria Austria 232 166 70 468
Belgia Belgia și Luxemburg Luxemburg 195 222 360 777
Danemarca Danemarca 103 87 195 385
Franţa Franța 1085 691 520 2296
 Germania de Vest 510 438 500 1448
Grecia Grecia 175 156 45 376
Islanda Islanda 6 22 15 43
Irlanda Irlanda 88 45 0 133
Italia Italia 594 405 205 1204
Olanda Olanda 471 302 355 1128
Norvegia Norvegia 82 90 200 372
Portugalia Portugalia 0 0 70 70
Suedia Suedia 39 48 260 347
Elveţia Elveția 0 0 250 250
Turcia Turcia 28 59 50 137
Regatul Unit Regatul Unit 1316 921 1060 3297
Total 4,924 3,652 4,155 12,731

 

Anii de glorie

Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.

Planul Marshall (1948 - 1951) - Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: "Emergency Program Berlin - with the help of the Marshall Plan" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951) – Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: “Emergency Program Berlin – with the help of the Marshall Plan” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 – d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania. De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice. În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951). Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.
A încetat din viață în 1959 la Washington.


(2) Doctrina Truman

La 11 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un program al politicii externe americane pentru combaterea “pericolului comunist” în lume.

În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei.

Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.

Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”. Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.

Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice.

Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Planul Marshall (1948 – 1951) si pe en.wikipedia.org

Ofensiva Uman Botoșani (5 martie – 17 aprilie 1944)

Ofensiva Uman Botoșani (5 martie – 17 aprilie 1944) - Parte din Ofensivei Strategice Nipru-Carpați  (1944)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva Uman Botoșani a fost o parte a Ofensivei Nipru–Carpați, realizată de către Armata Roșie în vestul RSS Ucrainene împotriva Grupului de Armate Sud germano-român. Operațiunea a avut succes, divizând Grupul de Armate inamic în două părți și permițând Armatei Sovietice să avanseze către râurile Nistru și Prut din estul României.

 

Obiective operaționale

Operațiunea a fost executată de către forțele Frontului 2 Ucrainean în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, din 5 martie până în 17 aprilie 1944. Scopul operațiunii a fost provocarea unei înfrângeri zdrobitoare a Grupului german Uman, divizarea trupelor Grupului de Armate Sud și ocuparea sud-vestului Ucrainei. După finalizarea Ofensivei Korsun–Șevcenkovski, forțele principale ale Frontului 2 Ucrainean (comandat de mareșalul Ivan Konev) s-au confruntat cu Armata a 8-a din cadrul Grupului de Armate Sud (comandat de feldmareșalul Erich von Manstein). La începutul operațiunii, trupele sovietice aveau o superioritate numerică de 1,5 la 1 și o superioritatea a artileriei de numerică de 2,5 la 1, în timp ce-și menținea paritatea cu inamicii germani în ceea ce privea forțele aeriene.

Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. - in imagine, Erich von Manstein în 1938 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erich von Manstein (1) în 1938 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Plănuirea

Scopul acestei operațiuni stabilit de Stavka (Marele Cartierul General al Armatei Sovietice) a fost distrugerea Armatei a 8-a, divizarea frontului Grupului de Armate Sud și tăierea căilor de retragere ale Armatei 1 Panzer în direcția sud, contribuind la realizarea obiectivului Frontului 1 Ucrainean de înfrângerea a trupelor germane din calea sa.

Principalul efort ofensiv urma să fie realizat din zonele de așteptare de la Vinograd, Zvenîhorodka și Șpola în direcția Uman de către forțele Armatelor 2, 4, 5, 27 și 52 și ale Armatei 6 Blindate (415 tancuri și 147 de tunuri autopropulsate), susținute de Armata 5 Aeriană. Armatele 5 și 7 Gardă urmau să realizeze atacuri de sprijin din regiunea Kirovograd în direcția Novoukrainka. În timpul pregătirii operațiunii, consiliile militare ale Frontului și armatelor au acordat o atenție considerabilă mobilizării și coeziunii personalului militar pentru depășirea dificultăților datorate rasputiței, a condițiilor meteorologice nefavorabile și a necesității luării cu asalt a numeroaselor puncte de trecere ale râurilor, care urmau să împiedice mobilitatea operațională.

Tancurile Panzer IV deplasându-se pe câmpiile largi din Ucraina, în ianuarie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tancurile Panzer IV deplasându-se pe câmpiile largi din Ucraina, în ianuarie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ofensiva

Operațiunea a început pe 5 martie pe un sector de front lung de 175 km între Dnipropetrovsk (Dnepropetrovsk) și Bila Țerkva (Belaea Țerkovi), după un puternic baraj de artilerie și s-a desfășurat cu succes. În scopul de a crește forța de impact și de a dezvolta ofensiva în direcția principală, Armatele 2 și 5 Blindate au fost introduse în ofensivă chiar din prima zi. Deja în cea de-a treia zi a ofensivei s-a realizat traversarea râului Hirskî Tikîci (Gornîi Tikici), fără pauză, a fost depășită ultima linie de apărare deținută de trupele germane pe drumul spre Bugul de Sud și s-a pornit în urmărirea forțelor germane care se retrăgeau. Armata 6 Blindate a înaintat în spatele Armatelor 2 și 5 Blindate. După capturarea orașului Uman pe 10 martie, detașamentele înaintate au ajuns la râul Bugul de Sud. Trecerea râului a fost realizată pe un front de 100 km, iarăși fără pauză, prin punctele de trecere capturate și, de asemenea, pe poduri de pontoane, cu bărci și cu alte mijloace improvizate.

În scopul de a menține o viteză mare de înaintare în timpul ofensivei, Armata 6 Blindate a fost introdusă în luptă după traversarea Bugului de Sud. În acest moment, armatele de blindate au continuat să avanseze către Nistru. Pe 17 martie, unitățile militare sovietice ce avansau pe aripa dreaptă a Frontului au capturat capetele de pod de pe malul drept al Nistrului la sud de Moghilău (Mohîliv-Podilskîi, Moghilev-Podolski).

Unitățile sovietice au intrat apoi pe teritoriul RSS Moldovenești. Ca urmare a ofensivei, Fronturile 1 și 2 Ucrainean au divizat Grupul de Armate Sud în două părți. Armata 8 Germană a fost separată de Armata 1 Panzer și a fost repartizată Grupului de Armate A. Efortul principal al Frontului 2 Ucrainean a fost transferat acum împotriva acestui grup de armate, pe care trupele sovietice l-au atacat puternic dinspre sud. A apărut o oportunitate pentru Frontul 2 Ucrainean de a ataca în direcția sud pentru a tăia căile de retragere ale grupului de armată german dincolo de Nistru și de a-l distruge în cooperare cu Frontul 3 Ucrainean.

Armata a 40-a a Frontului 2 Ucrainean, care înainta de-a lungul malului de est al Nistrului, a primit misiunea de a tăia căile de retragere către sud ale Armatei 1 Panzer, colaborând cu trupele Frontului 1 Ucrainean în eliminarea încercuirii trupelor germane de la Camenița (Kameneț-Podolsk) (vezi Ofensiva Proskurov-Cernăuți). Deviind o încercare de contraatac german la Hotin, ei au presat trupele inamice de la capul de pod de pe Nistru, iar armatele 27 și 52 împreună cu detașamentele armatelor 2 și 6 blindate au înaintat către râul Prut și pe 26 martie au ajuns la frontiera de stat a URSS, la 85 km nord de Ungheni.

În noaptea de 28 martie, în timp ce se aflau în urmărirea inamicului ce se retrăgea, forțele Frontului 2 Ucrainean au realizat un alt asalt asupra punctelor de trecere ale râului Prut, transferând operațiunile militare pe teritoriul României. Spre mijlocul lunii aprilie aripa dreaptă a forțelor Frontului 2 Ucrainean a ajuns la munții Carpați, după ce a capturat orașul Botoșani, trupele centrale s-au apropiat de Iași dinspre nord, în timp ce aripa stângă s-a deplasat înspre sud către Chișinău.

În speranța de a salva aripa sudică a grupului său de armate de la dezintegrarea completă, comandamentul german a mutat 18 divizii și 3 brigăzi, ultima sa rezervă strategică de pe sectorul sudic, către această parte a frontului. Trupele Frontului 2 Ucrainean s-au confruntat astfel cu creșterea rezistenței, iar la mijlocul lunii aprilie au fost nevoite să treacă în defensivă și să se retragă la Dubăsari, la nord de Iași și la aproximativ 60 de km sud de Botoșani.

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Rezultatul
Ca urmare a Ofensivei Uman-Botoșani, Grupul de Armate Sud a fost divizat în două părți. Partea de nord a fost regrupată ca Grupul de Armate Ucraina de Nord și plasată sub comanda mareșalului Walter Model. Partea de sud a devenit Grupul de Armate Ucraina de Sud, sub comanda generalului Ferdinand Schörner. Zece divizii ale Axei au suferit pierderi umane masive (50-75% din personal), iar o mare parte din echipamentul greu a fost pierdut în perioada retragerii. În cursul ofensivei forțele sovietice au avansat circa 200-250 km, ocupând părți semnificative din vestul Ucrainei și din Moldova, și au pătruns în regiunea de nord-est a României.

Ofensiva sovietica a fost oprită în Bătălia de la Târgu Frumos, care a stabilizat linia frontului până în august, când sovieticii și-a reînnoit eforturile, organizând Ofensiva Iași–Chișinău și reluându-și înaintarea către vest.

În timpul ofensivei, au fost capturate orașele Uman, Vapniarka, Pervomaisk și Novoukrainka. Aceasta a fost prima ofensivă în care au fost folosite simultan trei armate de blindate ca principală forță de înaintare pe un sector îngust de front, în condițiile dificile ale producerii inundațiilor de primăvară și ale rasputiței. Unitățile sovietice au efectuat mai multe asalturi consecutive asupra punctelor de trecere peste șase râuri importante, fără pauză: Gornîi Tikaci, Bugul de Sud, Nistru, Răut, Prut și Siret, hărțuind și producând dezordine în rândul trupelor germane care se retrăgeau din Ucraina centrală și de est.

 

Analiză

Această operațiune a demonstrat creșterea mobilității armatelor sovietice și dorința fermă de a pătrunde cât mai adânc în teritoriile ocupate de inamic pentru a sparge unitatea organizatorică a forțelor germane. Operațiunea a fost caracterizată printr-un control flexibil, un răspuns rapid al comandamentelor la schimbările de situație și o coordonare clară între forțele terestre și forțele aeriene. Trupele sovietice au arătat că au atins un grad ridicat de competență militară în desfășurarea operațiunilor, în special în luarea cu asalt a punctelor de trecere ale râurilor.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Ofensiva Uman Botoșani si pe en.wikipedia.org

 

(1) Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Erich von Manstein a atins toate gradele militare posibile, până la rangul de Mareșal (în germană, Generalfeldmarschall) în 1942, cu toate că nu a fost membru al Partidului Nazist.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(Dan Alexe) Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor (23 februarie – martie 1944)

Photo of the Chechens and Ingush being loaded onto trains for the deportation

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol: Dan Alexe – europalibera.org

23 februarie 2015

 

Parlamentul European a recunoscut Operațiunea Lintea împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004.

23 februarie 1944 – Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor

 

Pe 23 februarie 1944, o razie de dimensiune nemaivăzute se încheia cu deportarea în masă a întregii populații cecene de către poliția secretă NKVD și de importante efective militare ale lui Stalin.

Era operațiunea care a primit numele de cod Lintea (Чечевица) și care astăzi, potrivit legislației internaționale, este asimilată unui genocid.

Totul se întâmpla de Ziua Armatei Roșii, rămasă și astăzi Ziua Armatei în Rusia, una din cele mai mari sărbători oficiale, la egalitate cu 9 mai. Este ziua creării Armatei Roșii în forma sa definitivă, prin recrutare națională, după victoria bolșevicilor în războiul civil.

Pentru caucazieni, care fuseseră masacrați și în războaiele de cucerire a Caucazului, și în timpul războiului civil, iar, după aceea, în cel de-al Doilea Război Mondial, când Stalin i-a deportat în masă, aceasta este cea mai odioasă zi din an (iar pentru mulți chiar din istorie).

Pe 23 februarie 1944, așadar, întreaga națiune cecenă a fost deportată în Kazahstan, printr-o operațiune de masă a armatei ruse (a cărei sărbătoare cădea chiar în acea zi) și a NKVD-ului.

Destinations of the resettled Chechens and Ingush inside the Soviet Union - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Destinations of the resettled Chechens and Ingush inside the Soviet Union – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Nu doar cecenii, dar și alte mici populații locale au fost atunci deportate: inguși, kalmâci, balkari și karceai. Cu totul, circa 700.000 de oameni. Cecenii au fost însă majoritatea. Mulți au murit pe drum, transportați cu trenuri de marfă și obligați, după multe zile de drum, să se instaleze în stepele Kazahstanului.

In vremea în care unele părți ale Europei se eliberau de sub ocupația nazistă, în URSS, Stalin ștergea populații întregi de pe hartă și făcea să dispară țări și grupuri etnice. In loc să participe la războiul împotriva lui Hitler, o parte a forțelor sovietice erau astfel angajate împotriva unor populații ale Uniunii Sovietice, sub acuzația unei colaborări cu Germania nazistă, ale cărei trupe nu ajunseseră niciodată până acolo.

Acuzația era colaborarea cu nazismul… Acuzație falsă, pentru că orice istoric știe că germanii nu au ajuns niciodată pînă în zonele Caucazului de est, unde se află Cecenia, Daghestanul și Azerbaijanul.

Caucazian, el însuși georgian, Stalin fusese Comisar al poporului responsabil cu naționalitățile, iar Caucazul era principala sa specializare. Pentru Stalin, așadar, remodelarea peisajului etnic al Caucazului era o afacere cu nuanțe personale. E greu astăzi să ne putem închipui dimensiunile patologice ale urii lui Stalin (un caucazian, gruzino-oset) împotriva celorlalți caucazieni.

An Ingush family mourning the death of their daughter in Kazakhstan - foto preluat de pe en.wikipedia.org

An Ingush family mourning the death of their daughter in Kazakhstan – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cinismul puterii s-a văzut și din aceea că razia și deportarea au avut loc chiar de Ziua Armatei Roșii, care a rămas până astăzi Ziua Forțelor Armate ale Rusiei…, motiv pentru care populațiile deportate nu s-au neliniștit când în zilele premergătoare operațiunii au văzut strângându-se trupe și efective în număr neobișnuit.

Cecenii nu erau foarte mirați de masiva prezență militară și a NKVD-ului în jurul lor, dat fiind că lumea era în plin război, ba mai era și Ziua Armatei.

Deportarea a fost masivă, totală, violentă, genocidară… In două-trei zile întreaga nație a fost luată pe sus, casă cu casă, familie cu familie, într-o operațiune unică în lumea modernă. Puținii scăpați au fugit singuri prin păduri, necoborînd decît după 1955, când au început să se întoarcă, cu încăpățânare, supraviețuitorii din Kazahstan.

Deportați cu vagoanele de vite în Kazahstan, în condiții similare cu ceea ce făceau germanii în vest, o bună parte din acești oameni au murit pe drum… Cifrele, greu de reconstituit, așa cum le dă de pildă Aleksandr Nekritch în cartea sa Popoarele pedepsite, merg de la zeci de mii, la sute de mii.

Abia în anii 1950, după moartea lui Stalin, o bună parte a deportaților, în special cecenii, au reușit să se întoarcă la casele lor și să fie „reabilitați”, primul val de oamenii întorși fără voie având loc în 1957. Cecenia a reapărut atunci pe hartă.

Vainakhs returning to the Caucasus in 1957 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Vainakhs returning to the Caucasus in 1957 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

O întreagă generație de ceceni s-a născut în exil. Răposații președinți Djohar Dudaiev și Aslan Mashadov s-au născut în Kazahstan și ambii au reușit să ajungă înalți ofițeri în armata sovietică, la fel cum bunici de-ai lor luptaseră în Armata Roșie împotriva Germaniei chiar în vreme ce rudele și părinții le erau deportați în Kazahstan, în intenția lui Stalin pentru totdeauna.

Tragedia caucazienilor începuse însă deja in sec. XIX. Ocuparea Caucazului de Rusia țaristă a fost atît de violentă și distrugătoare, încât a atras proteste interne, chiar și prin armată. Tolstoi, tânăr ofițer, a scris despre asta cu dezgust. Romanul lui, Hagi Murat, (de la personajul autentic al unui senior al războiului cecen) e o mărturie.

Sinistrul general Iermolov a dus o campanie sistematică de exterminare, ardere și distrugere. Sute de mii de localnici au fost făcuți să fugă în Imperiul Otoman, anticipând genocidurile secolului XX.

Din marea nație a cerchezilor și kabarzilor au scăpat astfel doar triburi și sate împrăștiate prin stepele dinspre Stavropol si Piatigorsk. Națiunea ubîh, însă, care trăia pe litoralul unde este astăzi Soci și munții unde au avut loc Jocurile Olimpice, a fost ștearsă de pe fața pământului. E singurul grup etnic care a emigrat în masă în Turcia, refuzînd să accepte să trăiască sub ruși. Cei care au rămas au dispărut.

Parlamentul European a recunoscut „Operațiunea Lintea” împotriva cecenilor drept genocid printr-o rezoluție din 2004, la 70 de ani după ce avusese loc.

articol preluat de pe moldova.europalibera.org
cititi mai mult despre Operațiunea Lintea: deportarea cecenilor si pe en.wikipedia.org

Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946) a fost urmată de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

 

Părțile implicate

- De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.

- De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pentru ca aceste state să se prezinte în această ordine, nu au fost luate în cont în Tratate decât acțiunile primei grupe de partea Aliaților (exceptând, așadar, acțiunile Franței sub conducerea regimului Petain și ale URSS în cadrul pactului Hitler-Stalin) și acțiunile celei de-a doua grupă de partea Axei (exeptând astfel acțiunile României după 23 august 1944 deși aceste acțiuni îi permit să recapete Transilvania de nord pierdută în 1940).

Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare “pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice“.

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații “politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice.

 

Transferuri teritoriale

- Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Rusiei. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, deoarece în acest caz URSS era agresorul (în cadrul pactului Hitler-Stalin) și datorită simpatiei de care se bucura Finlanda mulțumită victoriilor din 1939 – 1940.

- România, mulțumită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena, dar pierdea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

- Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

 

Daunele de război

Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile din 1938:

 

$360.000.000 de la Italia;
- $115.000.000 către Iugoslavia;
- $105.000.000 către Grecia;
- $100.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $25.000.000 către Etiopia;
- $5.000.000 către Albania;

 

$300.000.000 de la Finlanda către Uniunea Sovietică;

 

$300.000.000 de la Ungaria:
- $200.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $100.000.000 către Cehoslovacia și Iugoslavia.

 

$300.000.000 de la România către Uniunea Sovietică;

 

$70.000.000 de la Bulgaria;
- $45.000.000 către Grecia;
- $25.000.000 către Iugoslavia.

 

Prăbușirea Uniunii Sovietice nu a dus la vreo revizuire a tratatelor, războiul din Iugoslavia a provocat însă schimbări ale granițelor în Europa.

 

Semnarea de catre România a Tratatului de Pace de la Paris

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a incheiat in plan diplomatic razboiul mondial, fiind urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei. De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia. De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflasera Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pe 10 februarie s-a semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste – URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană – aliate în război cu România), pe de o parte şi România – pe de altă parte.

Textul Tratatului de Pace, semnat de tara noastra la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”.

După Bătălia de la Stalingrad (2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este pierdut. Importanta era ieşirea din conflagraţie, iar soluţii erau mai multe, dar iniţiativa a preluat-o regele României Mihai I: la 23 august 1944 el a realizat o lovitură de stat, înlăturându-l de la putere pe Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri.

Din acel moment (23 august 1944) până la Victoria asupra Germaniei (9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort colosal (militar, dar mai ales economic – produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc.) pentru apropierea cât mai grabnică a Victoriei asupra Germaniei hitleriste. În acest interval de timp scurt (23 august 1944 – 9 mai 1945), conform unor calcule facute de oameni politici şi experţi străini, România s-a situat pe locul PATRU în cadrul Coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului depus.

Iată argumentele:

1) Pe data de 8 ianuarie 1945 ziarul londonez „Sunday Times” remarca: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”.

2) Pe data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat:
De vreme ce România este a patra ţară [sublinierea ne aparţine – A.P.] ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de cobeligerantă”.

3) În 1956 istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie:
Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru [evidenţierea noastră – A.P.] al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”.

Mă văd nevoit să repet: în ciuda aportului colosal, adus de Neamul Românesc pe altarul Victoriei, Marile Puteri Aliate şi Asociate în anii celui de-al Doilea Război Mondial NU AU RECUNOSCUT ROMÂNIA CA ŢARĂ COBELIGERANTĂ, acest aport al României NU A FOST RECUNOSCUT!

În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1946) România a fost tratată ca ţară ÎNFRÂNTĂ în război, i s-a dictat Tratatul de pace, foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Tratatul semnat de Romania cu puterile invingatoare specifica:

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,

şi România de altă parte;

Avînd în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;

Avînd în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi

Avînd în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,

Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:

PARTEA I

FRONTIERE

ART.1

Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă.
Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.

ART. 2

Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.

România s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Amintesc toate acestea pentru că şi astăzi există anumite voci, deloc neglijabile, care încearcă să manipuleze opinia publică, afirmând absolut fără temei cum că România ar fi avut „multiple avantaje”.
Marile Puteri (Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat frontierele României.

Încă din vara anului 1941 poziţia URSS a fost: pentru ea, URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941.

Iniţial Aliaţii URSS (Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (mai 1942), dar pe parcursul războiului viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Kremlinului.

Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.

Articolul 2 stipula: „Hotărârile şedinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei.

După încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei. Şi-i tot. Dar de Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.

Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS şi-a redobândit teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (am în vedere voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării).

Pe parcursul anilor Occidentul a susţinut Mişcarea disidentă din ţările supuse comunizării, inclusiv – România, iar după prăbuşirea regimului comunist, România a fost admisă în Uniunea Europeană şi NATO.

Este, fără îndoială, o reparaţie a istoriei: România – ţară europeană – a reintrat în familia unită a Europei.

Mai prost stăm cu numita Republica Moldova: ţara cea mai săracă de pe continentul nostru, cu o conducere pe care îţi vine tot mai greu s-o priveşti.

Din: “O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011, p.309.

Să auzim doar de bine!

Surse: Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU,
preşedinte INIS „ProMemoria” din R.Moldova;
lege-online.ro/;

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com;  ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947) si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945)

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – The “Big Three” at the Yalta Conference, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt and Joseph Stalin. Behind them stand, from the left, Field Marshal Sir Alan Brooke, Fleet Admiral Ernest King, Fleet Admiral William D. Leahy, General of the Army George Marshall, Major General Laurence S. Kuter, General Aleksei Antonov, Vice Admiral Stepan Kucherov, and Admiral of the Fleet Nikolay Kuznetsov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

 

Situația

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial, dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.

După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)

Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.

Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici.

Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:

Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.

Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.

Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.

 

Întâlnirea

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov. Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945 - Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945 – Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Principalele puncte discutate

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

- S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare.

- Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.

- Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.

- Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.

- A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.

- Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.

- Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru.

- Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.

- Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.

- Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Situația militară la sfârșitul conferinței - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Situația militară la sfârșitul conferinței – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Conferinței de la Yalta

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite. Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Taken by War Office official photographer, United Kingdom - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Taken by War Office official photographer, United Kingdom – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) si pe en.wikipedia.org;

Conferința de la Moscova (16 – 26 decembrie 1945)

Ernest Bevin (left), British foreign secretary; V.M. Molotov (center), Soviet foreign minister, and James F. Byrnes, U.S. secretary of state (December 27th 1945 at Moscow Conference)

foto preluat de pe weebly.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Moscova a miniștrilor de externe (cunoscută sub numele de Întâlnirea interimară a miniștrilor de externe) a SUA, James F. Byrnes, a Regatului Unit, Ernest Bevin, și a URSS, Viaceslav Molotov, a avut loc în decembrie 1945. S-au discutat problemele ocupației, restabilirii păcii și unele chestiuni care țineau de Orientul Îndepărtat.

Comunicatul dat publicității la încheierea conferinței pe 27 decembrie conținea o declarație comună care conținea rezolvarea unei serii de probleme care apăruseră la încheierea celui de-al doilea război mondial. Declarația era semnată de cei trei miniștri de externe și cuprindea următoarele secțiuni:

- Pregătirea tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. (Vedeți și: Tratatele de pace de la Paris, 1947)

- Comisia Orientului Îndepărtat și Comisia Aliată de Control pentru Japonia.

- Coreea. Comandanții militari americani și sovietici din Coreea urmau să formeze o „Comisie comună” care să facă recomandări cu privire la crearea unui guvern liber coreean. Această comisie a fost tratată cu mare neîncredere de ambii foști aliați încă de la înființare. Mult mai importantă a fost decizia conform caruia Coreea avea să fie trecută sub mandatul a patru puteri învingătoare timp de cinci ani, după care țara urma să-și recapete independența.

- China

- România

- Bulgaria

- Înființarea în cadrul ONU a unei comisii pentru controlul asupra energiei atomice.

Vedeti și
- Conferința de la Potsdam și Acordul de la Potsdam care prevedea în primul articol „înființarea unui Consiliu al Miniștrilor de Externe necesar pentru acțiunile de pregătire a reglementărilor de pace”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conferința de la Moscova (16 – 26 decembrie 1945) si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943)

Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) – Roosevelt, Stalin şi Churchill în faţa ambasadei sovietice din Teheran

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) a fost organizată pentru punerea la punct a unor probleme de importanţă vitală pentru mersul celui de-Al Doilea Război Mondial şi organizarea lumii postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul anului 1943.

A fost prima întâlnire a “Celor Trei Mari“: Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill şi Iosif Vissarionovici Stalin.

În drum spre capitala iraniană, Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchill s-au oprit la Cairo, unde s-au intâlnit cu Jiang Jieshi (cunoscut şi sub numele de Cian Kai). Cu această ocazie, la 27 noiembrie, cei trei au semnat o Declaraţie prin care-şi afirmau hotărârea neclintită de a purta război “pentru a pune capăt agresiunii Japoniei şi de a-l pedepsi pe agresor, fără a tinde prin aceasta la obţinerea unor avantaje pentru ele şi fără să aibă cea mai mică intenţie de extindere a teritoriilor lor“.

În cadrul acestei conferinţe au fost luate două decizii importante: 1. organizarea unei debarcări în Normandia (provincie Franceză), proiect botezat ca “Operaţiunea Overlord” şi a fost fixată pentru mai 1944 (întîrziată la 6 iunie), şi respingerea de către Salin şi Roosevelt a proiectului britanic de ofensivă în Mediterană şi Balcani. Soarta Germaniei şi Poloniei au fost egal evocate în cadrul conferinţei şi s-a convenit la crearea unei organizaţii mondiale de securitate cu participarea celor patru (viitoarea ONU): SUA, Marea Britanie, U.R.S.S. şi China.

În centrul dezbaterilor Conferinţei de la Teheran au fost problemele militare. S-a discutat despre statutul postbelic al Germaniei care, potrivit lui Roosevelt, trebuia împărţită în cinci state autonome, respectiv:

1 – Prusia,
2 – Hanovra,
3 – Saxonia şi regiunea Leipzig,
4 – zona Hessen, Darmstadt Kassel şi regiunea de la sud de Rin,
5 – Bavaria, Baden, Würtenberg şi Canalul Kiel.

Regiunile Ruhr şi Saar urmau să intre sub control internaţional.

O altă problemă abordată a fost cea poloneză, varianta balcanică fiind respinsă de către I. V. Stalin. Sunt abordate problemele finlandeză şi japoneză, se dă o declaraţie privind independenţa, suveranitatea şi integritatea Iranului. Conferinţa de la Teheran s-a încheiat cu stabilirea anumitor scopuri comune ale Aliaţilor.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com
cititi despre Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943, Teheran, Iran) si pe en.wikipedia.org

A Patra Conferința de la Moscova – Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Winston Churchill, W. Averell Harriman, Joseph Stalin, and Vyacheslav Molotov at Fourth Moscow Conference, Russia, Oct 1944, photo 1 of 2 ww2dbase

foto preluat de pe ww2db.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A Patra Conferința de la Moscova – Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Acordul de procentaj, cunoscut și ca „Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între premierul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență în timpul celei de-a Patra Conferințe de la Moscova, în anul 1944.

În 1944 armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill de necesitatea de a ajunge la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii. Churchill a încercat să restabilească influența britanică în regiune, în special în Grecia, pentru a asigura o dominația britanică în Marea Mediterană

În luna mai Churchill a evaluat posibilitatea de a rezista cu sprijinul SUA la trecerea la comunism a regiunii. La 5 mai 1944 ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a propus ambasadorului sovietic să examineze problemele românilor, în principal în ceea ce privește URSS-ul, în timp ce grecii ar trebui să rămână sub influență britanică. Iugoslavia nu a fost menționată în propunerea de acord. La 18 mai, ambasadorul sovietic a informat consimțământul guvernului său, cu condiția aprobării SUA.

 

Împărțirea

La 9 octombrie 1944 Churchill și Stalin s-au întâlnit la Conferința de la Moscova. Relatarea lui Churchill privind aceast incident este urmatoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un șervețel) propunerea ca sferele de influență să se împartă procentual după cum urmează:

- România: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influență, iar Marea Britanie 10%;
- Grecia: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influență, iar Marea Britanie 90%;
- Ungaria și Iugoslavia: Uniunea Sovietică și Marea Britanie ambii cu 50%;
- Bulgaria: Uniunea Sovietică cu 75% influență, iar Marea Britanie cu 25%.

El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat și a dat-o înapoi lui Churchill.

Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia” ar fi spus Churchill.
Nu, păstrați-o” ar fi răspuns Stalin.

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25% - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 și 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, și Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând, în cele două țări, o influență de 80%. În afara acestor două țări nu au fost menționate altele.

Dacă acest acord a avut loc în realitate, atunci Stalin și-a păstrat promisiunea în privința Greciei, dar nu și în cazul României, Bulgariei și Ungariei, care au căzut complet sub influență sovietică. Pe de altă parte, nici Churchill nu s-a ținut de cuvânt în privința Greciei, unde nu s-a permis nicio influență sovietică. În Războiul Civil Grec Marea Britanie a acordat sprijin forțelor guvernamentale, dar sovieticii nu au acordat ajutor partizanilor comuniști greci.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org