Articole

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945)

Comndantul armatei a 18-a japoneze din Npua Guinee, predându-şi sabia comandantului diviziei a 6-a australiene

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945)

Capitularea Japoniei din august 1945 a pus capăt luptelor celui de-al doilea război mondial. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică şi bombardamentele atomice de la Hiroşima şi Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferinţe imperiale (gozenkaigi) să accepte în principiu termenii capitulării necondiţionate aşa cum fuseseră ei stabiliţi de Aliaţi prin aşa numita „declaraţie de la Potsdam”.

Au trebuit însă să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele uşilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat naţiunii prin intermediul radioului, anunţand pe 15 august acceptarea condiţiilor impuse de Aliaţi. În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale.

O copie a discursului de pe 17 august destinată forţelor armate japoneze nu menţiona bombardamentele nucleare, dar punea accentul pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei japoneze de capitulare. Pe 28 august, a început ocupaţia Japoniei.

Pe 2 septembrie, guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al doilea război mondial. În ciuda capitulării de pe 2 septembrie, au mai existat câteva unităţi japoneze izolate care au refuzat să se predea, iar un număr de soldaţi japonezi rătăciţi au continuat lupta şi nu s-au predat luni sau chiar ani de zile.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Reprezentanții japonezi aflați la bordul vasului USS Missouri în timpul ceremoniei de pe 2 septembrie 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Reprezentanții japonezi aflați la bordul vasului USS Missouri în timpul ceremoniei de pe 2 septembrie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul general

Până în 1945, ca urmare a unei campanii submarine a Statelor Unite, flota comercială japoneză fusese distrusă în cea mai mare parte, iar vasele care nu fuseseră încă scufundate au fost obligate să-şi caute refugiul în porturi, cele mai multe importuri de pe continentul asiatic încetând. Marina şi aviaţia japoneză suferea de pe urma lipsei de combustibil, puţinul combustibil rămas urmând să fie folosit în luptele pentru respingerea invaziei iminente. Economia de război a Japoniei se afla în pagul colapsului, producţia de combustibili, oţel, cauciuc şi alte mărfuri vitale pentru armată aflându-se la niveluri incomparabil de mici faţă de cele din perioada interbelică.

Liderii japonezi avuseseră în vedere o încheiere negociată a arăzboiului. În planurile făcute mai înainte de declanşarea războiului, liderii niponi avuseseră în vedere o expansiune rapidă, consolidarea cuceririlor, o posibilă implicare în conflict a Statelor Unite, urmată de un aranjament prin care Japonia să poată păstra o parte cât mai mare din noile teritorii cucerite.

Deşi toţi conducătorii japonezi erau de acord că războiul merge rău, ei nu erau de acord asupra celei mai bune căi prin care se putea obţine pacea. Existau două tabere: cea aşa-numită a „păcii”, care era în favoarea unei iniţiative diplomatice prin care liderul sovitic Stalin să fie convins să acţioneze ca mediator al unor aranjamente cu SUA şi aliaţii acestora, şi o tabără a durilor, care erau în favoarea unei ultime bătălii „decisive”, care să producă inamicului nişte pierderi atât de cumplite, încât SUA să se arate dispuse să ofere condiţii de pace acceptabile.

Ambele abordări ale problemei se bazau pe experienţa căpătată în timpul războiului ruso-japonez din 1905. Acel conflict a fost caracterizat printr-o serie de bătălii cu rezultat nedecis, urmate de bătălia decisivă de la Tsushima. Tratatul de la Portsmouth, care a pus capăt războiului, a fost mediat de preşedintele SUA Theodore Roosevelt.

În luna iulie 1944, generalul Tojo Hideki a fost înlocuit în funcţia de prim ministru de generalul Koiso Kuniaki, care a declarat că Filipinele urmau să fie locul de desfăşurare a bătăliei decisive. în ciuda înfrângerii din Golful Leyte şi de pe insula Leyte, împăratul a continuat să creadă că generalul Yamashita Tomoyuki va putea să învingă forţele aliate de sub conducerea generalului Douglas MacArthur în bătălia din insula Luzon.

Speranţele japonezilor s-au dovedit deşarte. După înfrângerile din Insulele Mariane, din Marea Filipinelor şi din insula Saipan, aflat în faţa posibilităţii unui atac aliat asupra arhipelagului nipon, Cartierul general imperial a ajuns la concluzia că singura soluţie care mai rămânea era lupta şi sacrificiul întregului popor, care să provoace pierderi atât de mari inamicului, încât să-l facă să-şi piardă dorinţa de luptă.

În februarie 1945, prinţul Konoe Fumimaro i-a dat împăratului Hirohito un memorandum care cuprindea o analiză a situaţiei şi în care se afirma că, dacă războiul va continua, casa imperială s-ar putea afla în mare pericol datorită unei revoluţii generate de înfrângere. După cum a notat Marele şambelan al Curţii, Fujita Hisanori, împăratul a apreciat că era prematur să se încerce începerea de negocieri de pace, ce excepţia cazului în care s-ar fi reuşit o mare victorie militară.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Infanterişti marini americani în timpul luptelor din Okinawa. Okinawa era considerată trambulina pentru asaltul final al insulelor din arhipelagul nipon – Operaţiunea Downfall - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Infanterişti marini americani în timpul luptelor din Okinawa. Okinawa era considerată trambulina pentru asaltul final al insulelor din arhipelagul nipon – Operaţiunea Downfall – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Facţiunile japoneze

În luna aprilie 1945, Koiso a fost înlocuit ca premier de amiralul Suzuki Kantaro. Politica guvernului Suzuki era a luptei până la capăt şi a alegerii unei “morţi onorabile a unei sute de milioane“. În aparatul guvernamental se auzeau voci care subliniau slăbiciunile poziţie japoneze, în special ţinând seama de criza de ţiţei şi lipsa stocurilor de alimente.

În ciuda faptului că sovieticii anunţaseră că nu doreau să mai reînnoiască pactul de neutraliatate sovieto-japonez, ministul de externe nipon a fost împuternicit să caute o cale prin care să obţină URSS-ul neimplicat în conflict sau, poate chiar să abţină formarea unei alianţe sovieto-japoneze.

Japonezii considerau că victoria sovietică împotriva germanilor se datora în mare parte neutralităţii nipone şi că ar fi fost în avantajul ambelor părţi ca URSS să sprijine poziţia guvernului de la Tokyo, de vreme ce Statele Unite era, cel puţin pentru viitor, un inamic comun.

Pe 9 iunie, apropiatul împăratului, marchizul Kido Kōichi, a făcut analiză a situaţiei prin care avertiza în legătură cu incapacitatea Japoniei de a mai duce un război modern şi cu improbabilitatea ca guvernul să poată controla revoltele interne.

Kido a i-a propus împăratului să preia iniţiativa şi să se ofere să încheie razboiul „în condiţii foarte generoase”. Kido propunea ca Japonia să renunţe la toate coloniile europene cucerite, asigurându-le numitelor colonii independenţa, urmând ca în plus ţara să se dezarmeze şi pentru un timp să se limiteze la o forţă minimă de apărare.

Având acceptul împăratului, Kido s-a adresat Consiliului Suprem de Război format din şase persoane. Togo s-a declarat în favoarea iniţiativei. Suzuki şi ministrul marinei Yonai Mitsumasa s-au arătat mai precauţi, aşteptând reacţia celorlalţi membri ai consiliului. Ministrul de război Anami Korechika avea o poziţie oscilantă, insistând că iniţiativa diplomatică trebuie să aştepte până când japonezii ar fi provocat americanilor o înfrângere uriaşă.

În iunie, împăratul şi-a pierdut speranţele într-o victorie militară împotriva Aliaţilor. După înfrangerea japonezilor în Okinawa, împăratul a devenit conştient de slăbiciunile armatei terestre, ale marinei şi ale problemelor apărării teritoriului naţional.

Pe 22 iunie, împăratul a convocat Consiuliul Suprem de Război. În mod neaşteptat, împăratul s-a adresat primul Consiliului. El a cerut iniţierea fără răgaz a unor planuri de încheiere a războiului. Participanţii la întâlnire au căzut de acord să ceară ajutorul sovieticilor pentru încheierea războiului.

Exista un număr de naţiuni neutre care erau dispuse să joace un anumit rol în negocierile de pace (Suedia, Elveţia, Vaticanul), dar ele erau considerate ca fiind cel mult intermediari, care să înmâneze niponilor propunerile Aliaţilor pentru capitulare şi să transmită acceptarea sau refuzul Japoniei. Japonia spera că Uniunea Sovietică poate fi convinsă să acţioneze ca agent al niponilor în negocierile cu Aliaţii.

Nu s-a căzut de acord în această şedinţă asupra condiţiilor pe care ar fi putut accepta Japonia, sau asupra modului de abordare a Aliaţilor. Conducătorii armatei erau încrezători în capacitatea militarilor de a da americanilor o lovitură devastatoare în cazul în care aceştia ar fi încercat să invadeze Kyūshū la sfârşitul anului 1945.

 

Încercările de negociere cu Uniunea Sovietică

Pe 30 iunie, Togo i-a cerut ambasadorului japonez la Moscova, Sato Naotake, să încerce să stabilească „relaţii ferme şi durabile de prietenie”. Sato era împuternicit să discute statutul Manciuriei sau „orice altă problemă pe care ruşii ar dori să o aducă în discuţie”. Sato s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov pe 11 iunie, dar fără niciun rezultat.

Pe 12 iulie, Togo l-a instuit pe Sato să le spună sovieticilor că împăratul, îngrijorat de pierderile omeneşti uriaşe din ambele tabere combatante, este dornic să încheie pacea, dar că în condiţiile în care SUA şi Anglia insistau pentru o capitulare necondiţioantă, japonezilor nu le rămâne decât să lupte până la capăt.

Împăratul propunea trimiterea prinţului Konoe ca ambasador pentru negocieri, dar el nu ar fi fost capabil să ajungă la Moscova mai înainte de începerea Conferinţei de la Potsdam.

Ambasadorul japonez la Moscova l-a avertizat pe Togo că tot ce pot aştepta japonezii, chiar şi cu medierea sovietică, nu putea fi decât „capitularea necondiţionată sau termeni aproape echivalenţi cu aceasta”.

Mai mult, cum ambasadorul avea anumite nelămuriri asupra naturii tatonărilor diplomatice, el a cerut ministrului de externe japonez lămuriri asupra sprijinului de care se bucura iniţiativa de pace în rândul personajelor cheie ale guvernului şi armatei.

După ce pe 17 iulie, Togo i-a răspuns ambasadorului său că, deşi toate structurile de putere sunt convinse că pot da lovituri distrugătoare Aliaţilor, trebuie luată în consideraţie posibilitatea medierii sovietice pentru orice altceva decât capitularea necondiţionată.

Cinci zile mai târziu, ministrul de externe a revenit clarificând faptul că vorbeşte în numele întregului guvern, reiterând opoziţia cabinetului său la condiţiile capitulării necondiţionate, dar că se dorea cu hotărâre pacea.

Conţinutul acestui schimb de mesaje diplomatice era bine cunoscut Aliaţilor, ai căror criptografi reuşiseră să spargă codul diplomatic nipon.

 

Declaraţia de la Potsdam

Pe 26 iulie, Harry S. Truman, Winston Churchill şi Chiang Kai-shek au emis aşa-numita „Declaraţie de la Potsdam”, prin care erau anunţaţi termenii capitulării Japoniei. Cei trei lideri atrăgeau atenţia asupra faptului că aceşti termeni nu erau negociabili. Se cerea:

- Eliminarea „definitivă a autorităţii şi influenţei celor care înşelaseră şi conduseseră greşit poporul japonez în încercarea de cucerire a lumii”.

- ocuparea „punctelor de pe teritoriul japonez care vor fi numite de Aliaţi”.

- Suveranitatea japoneză avea să fie limitată la insulele Honshū, Hokkaidō, Kyūshū, Shikoku şi alte câteva insule mici pe care le vor hotărî aliaţii. În spiritul declaraţiei de la Cairo din 1943, Japonia urma să piardă controlul asupra Coreii, Taiwanului şi a altor teritorii, cucerite mai de curând.

- Dezarmarea completă a forţelor militare japoneze.

- Judecarea tuturor criminalilor de război.

 

Pe de altă parte, Aliaţii erau de acord ca:

- Să nu înrobească japonezii ca rasă şi să nu îi distrugă ca naţiune. Guvernul japoneze urma să îndepărteze orice obstacol din calea dezvoltării democratice a societăţii. Libertăţile fundamentale – libertatea cuvântului, libertatea religioasă şi libertatea de opinie – ca şi alte drepturi fundamentale ale omului, urmau să fie restabilite şi respectate.

- Japoniei i se permitea să menţină acele industrii care susţineau economia şi i se permitea participarea la comerţul internaţional.

- Trupele de ocupaţie aliate urmau să se retragă din Japonia de îndată ce toate obiectivele de mai sus erau îndeplinite, iar la conducerea ţării se va afla o conducere responsabilă.

 

Singura menţiune a termenului „capitulare necondiţionată” se făcea la încheierea textului, când se cerea guvernului japonez să proclame capitularea necondiţionată a forţelor sale armate şi să ofere garanţii corespunzătoare asupra bunei sale credinţe. Alternativa la aceste condiţii ar fi fost distrugerea totală a ţării.

În ceea ce priveşte persoana împăratului, nu exista nicio menţiune conform căreia să reiasă că el ar fi fost încadrat în categoria criminalilor de război sau a „conducerii responsabile”.

Pe 27 iulie, guvernul japonez s-a întrunit pentru a hotărî cum să răspundă acestei declaratii aliate. Cei patru membri militari ai Consiliului de război doreau să o respingă, dar Togo a convins cabinetul să nu întreprindă nicio acţiune până când nu se va cunoaşte şi reacţia sovieticilor.

Ambasadorul japonez în Elveţia remarca într-o telegramă că aşa-numita „capitulare necondiţionată” se aplică numai armatei, nu şi guvernului şi populaţiei civile şi de aceea aprecia că limbajul declaraţiei dă dovadă de o mare grijă pentru evenimentele ulterioare, oferind japonezilor o şansă onorabilă de capitulare.

A doua zi, ziarele japoneze au scris că textul declaraţie, care fusese răspândită prin fluturaşi lansaţi deasupra Japoniei şi fusese de asemenea transmisă pe posturile de radio, fusese respinsă de guvernul japonez.

Primul ministru s-a întâlnit cu presa şi a declarat că Declaraţia de la Potsdam nu era decât o reluare a Declaraţiei de la Cairo şi că pentru guvernul nipon nu prezenta niciun interes şi îndemna presă să o ignore.

Pe 30 iulie, ambasadorul nipon la Moscova anunţa că Stalin poartă cel mai probabil discuţii cu Aliaţii occidentali cu privire la soarta Japoniei. El adăuga că doar capitularea necondiţionată ar împiedica intrarea URSS-ului în război de partea Aliaţilor.

 

Hiroşima, Manciuria şi Nagasaki

În dimineaţa zilei de 6 august, la Tokyo au ajuns rapoarte confuze cu privire la bombardarea oraşului Hiroşima din sud-vestul insulei şi cu privire la amploarea distrugerilor.

În scurtă vreme a fost recepţionată la Tokyo discursul radiodifuzat al preşedintelui Harry S. Truman, care anunţa lansarea primei bombe atomice şi atrăgea atenţia că americanii sunt pregătiţi să radă de pe suprafaţa pâmntului toate intreprinderile productive nipone. Preşedintele american chema guvernul japonez să accepete condiţiile de pace, aşa cum fuseseră ele stabilite în Declaraţia de la Potsdam.

Armata şi marina japoneză aveau propriile lor programe de cercetare nucleară, şi de aceea liderii niponi erau la curent cu greutăţile întâmpinate în punerea la punct a armei nucleare. De aceea, la început, guvernaţii japonezi nu au crezut că americanii au reuşit să producă această armă.

Şeful Marelui stat major al marinei a afirmat că, şi dacă americanii reuşiseră să producă prima bombă nucleară, este imposibil ca să fi reuşit să mai producă şi altele.

Din Hiroşima au continuat să sosească informaţii despre proporţiile fără precedent ale distrugerilor, dar au mai trebuit să treacă două zile pentru ca guvernul să se întrunească să discute noua situaţie creată.

La ora 4:00 a zilei de 9 august, s-a aflat la Tokyo că Uniunea Sovietică a denunţat pactul de neutralitate, a declarat război Japoniei şi a lansat invazia din Manciuria.

Conducerea de vârf a armatei japoneze a primit vestea fără mare îngrijorare, subestimând amploarea atacului. S-a început pregătirea pentru impunerea legii marţiale, pentru a împiedica orice încercare de negocieri de pace.

Consiliul Suprem s-a întâlnit la ora 10:30. Premierul Suzuki, care venise de la o întâlnire cu împăratul, a declarat că este imosibil să se mai continue războiul.

Ministrul de externe Togo a afirmat că termenii Declaratiei de la Potsdam sunt inacceptabili, nefiind nicio garanţie cu privire la poziţia împăratului.

Ministrul marinei Yonai a cerut ca guvernul să dea un răspuns „oarecare”, deoarece japonezii nu îşi mai putea permite să aştepte condiţii mai bune.

În timpul întâlnirii, cei aflaţi în sala de consiliu le-au parvenit veştile despre al doilea atac cu arma nucleară de la Nagasaki, de pe coasta de vest a insulei Kyūshū.

La sfârşitul întâlnirii, părerile celor trei membri ai Consiliului erau împărţite în mod egal. Suzuki, Togo, şi amiralul Yonai considerau că poate fi admisă pacea cu condiţia adăugării unei cereri suplimentare din partea japonezilor cu privire la păstrarea prerogativelor împăratului, pe când generalii Anami, Umezu şi amiralul Toyoda insistau pe adăugarea a trei noi condiţii care să modifice Declaraţia de la Potsdatm: Japonia urma să se ocupe singură de propria dezarmare, Japonia îşi va judeca singură criminalii de război şi nu se va proceda la ocuparea militară a ţării.

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Intervenţia împăratului

În acea după amiază, a fost convocat tot cabinetul, cele două păreri ale lui Togo şi , respectiv, Anami neatrăgând suficienţi sprijinitori. Suzuki şi Togo s-au întâlnit cu împăratul, şi primul a propus organizarea unei conferinţe imperiale imediate, care a şi început cu puţin înainte de miezul nopţii.

Suzuki a prezentat cele două propuneri ale membrilor Consiliului Suprem şi l-a rugat pe împărat să aleagă pe cea mai potrivită. Împăratul a considerat că trebuie să se accepte condiţiile Aliaţilor pe baza propunerile ministrului de externe Togo. După plecarea împăratului, Suzuki cerut cabinetului să accepte poziţia împăratului, ceea ce s-a întâmplat imediat.

Ministrul de externe a trimis telegrame Aliaţilor, anunţând că Japonia va accepta Declaraţia de la Potsdam, cu condiţia ca acestea să nu cuprindă nicio prevedere care să aducă atingere prerogativelor împăratului. Aceasta însemna că împăratul Japoniei avea să aibă în continuare o putere neştirbită în cadrul formei de guvernare – putere care era deţinută în numele său de oamenii din vârful ierarhiei militare şi guvernamentale.

Aliaţii au răspuns pe 12 august. În ceea ce priveşte statutul împăratului, Aliaţii subliniau că, din momentul capitulării, autoritatea împăratului şi a guvernului erau supuse autorităţii comandantului suprem al puterilor aliate şi că forma finală de guvernare a Japoniei urma să fie stabilită prin alegeri libere.

La următoare întâlnire a cabinetului, Suzuki a insistat ca japonezii să ceară garanţii explicite în ceea ce priveşte sistemul imperial. Anami a reiterat poziţia sa cu privire la respingerea ocupării militare a ţării. Până în cele din urmă, ministrul de externe Togo le-a atras atenţia miniştrilor că nu există practic nicio speranţă ca Aliaţii să ofere condiţii mai bune şi că dorinţa împăratului este ca Japonia să capituleze.

Pe 13 august, membrii Consiliului Suprem şi miniştrii guvernului nu căzuseră încă de acord asupra problemei capitulării. A doua zi, au fost paraşutaţi deasupra teritoriului nipon fluturaşi în care erau descrise oferta de pace japoneză şi răspunsul aliaţilor. Împăratul şi primul ministru au devenit conştienţi că la sfârşitul zilei vor trebui să accepte capitularea sau vor trebui să facă faţă unei lovituri de stat militare.

Împăratul s-a întâlnit cu cei mai importanţi comandanţi ai armatei terestre şi ai marinei. Câţiva militari au vorbit în favoarea continuării luptei, dar feldmareşalul Hata Shunroku nu s-a raliat lor. Hata era comandantul Armatei generale a doua, al cărei cartier general fusese la Hiroşima, fiind însărcinat cu apărarea sudului Japoniei.

Trupele de sub comanda feldmareşalului erau pregătite pentru „lupta decisivă”. Hata a afirmat că nu este sigur că poate respinge inamicul şi că nu contestă justeţea deciziei împăratului. În încheiere, împăratul a cerut militarilor să coopereze pentru încetarea războiului.

La şedinţa cu miniştrii şi consilierii imperiali care a urmat, Anami, Toyoda şi Umezu au mai cerut încă o dată să se continue lupta. Împăratul le-a amintit celor prezenţi că a ascultat toate argumentele pro şi contra capitulării şi că decizia sa a fost luată. Ca urmare, a cerut redactarea unui discurs pe care să-l rostească la posturile de radio şi prin care să anunţe capitularea. Cabinetul a ratificat în unanimitate dorinţa împăratului.

În noaptea de 14 – 15 august, a fost lansat cel mai mare raid de bombardament din timpul războiului din Pacific. Opt sute de bombardiere şi două sute de avioane de vânătoare americane au lansat peste 6.000 de tome de bombe explozive şi incendiare asupra opt oraşe nipone. Chiar dacă puterea detonată în acest raid era la mai puţin de jumate din puterea unei singure arme atomice, cele opt oraşe bombardate au fost puternic afectate.

 

Reacţia militarilor

Târziu în noaptea de 12 august 1945, mai mulţi ofiţeri superiori au luat legătura cu ministrul de război nipon, Anami Korechika, cerându-i să facă tot ce-i sta în putinţă pentru a împiedica acceptarea Declaraţiei de la Potsdam. Cum ministrul nu le-a dat un răspuns clar, rebelii au luat hotărârea să organizeze singuri o lovitură de stat.

Unul dintre aceşti ofiţeri, maiorul Hatanaka, şi-a petrecut cea mai mare parte a zilei de 13 şi dimineaţa celei de 14 august căutând aliaţi şi sprijinitori printre ofiţerii de rang înalt din Ministerul de război şi punând la punct detaliile loviturii de stat. La ora 21:30 a zilei de 14 august, rebelii au declanşat acţiunea.

Regimentul al 2-lea de gardă imperială a pătruns în palatul imperial, dublând efectivele batalionului staţionat deja aici, pentru a asigura protecţie împotriva unei eventuale lovituri de stat. Numai că ofiţerul comandant al acestui regiment trecuse deja de partea rebelilor.

La început, liderii rebelilor au sperat că simpla ocupare a palatului şi primele semne ale acţiunii ar fi făcut ca întreaga armată să treacă de partea lor şi toţi militarii s-ar fi arătat gata să lupte împotriva aliaţilor. Optimismul exagerat i-a ghidat pe rebeli, în ciuda lipsei de sprijin din partea celor mai importanţi superiori ai lor. Conspiratorii au decis ca regimentul de gardă să preia controlul asupra palatului la ora 2:00.

Orele care au trecut până la această oră au fost folosite pentru convingerea superiorilor lor din armată să se alăture acţiunii. Cam în acest timp, generalul Anami s-a sinucis făcându-şi seppuku, lăsând un mesaj : “Eu — prin moartea mea — îmi cer scuze cu umilinţă Împăratului pentru marea crimă“. A rămas neclar care era acea mare crimă: pierderea războiului sau lovitura de stat.

Pe la ora 1:00, Hatanaka l-a ucis pe comandantul primului regiment de gardă imperială, când acesta din urmă a refuzat să se alăture complotului. După aceasta, Hatanaka s-a folosit de o ştampilă oficială pentru a autoriza Ordinul strategic nr. 584 – un set de ordine false concepute de conspiratori, prin care se urmărea întărirea forţelor care ocupau un număr de clădiri oficiale, cu scopul declarat al „protejării” împăratului.

Poliţia palatului a fost dezarmată şi toate intrările au fost blocate. Pe parcursul nopţii, rebelii au luat prizonieri 18 oameni, printre aceşti fiind funcţionari ministeriali şi specialiştii de la postul naţional de radio, care veniseră să înregistreze discursul împăratului.

Rebelii au petrecut următoarele ore în căutarea ministrului casei imperiale şi a înregistrării discursului împăratului care anunţa capitularea. Această înregistrare nu a putut fi găsită. În timpul cât au căutat, rebelii au tăiat aproape toate liniile telefonice.

Pe la ora 3:00 dimineaţa, Hatanaka a fost anunţat că Armata districtului de est se îndreaptă spre palat ca să pună capăt tentativei de lovitură de stat. Hatanaka, pus în faţă eşecului acţiunii sale, a cerut permisiunea să vorbească 10 minute la radioul naţional, pentru a explica populaţiei motivele acţiunii sale. A fost refuzat şi i s-a ordonat să părăsească de urgenţă palatul.

Cu puţin timp mai înainte de ora 5:00, în timp ce rebelii continuau căutările înregistrării discursului împăratului, Hatanaka a forţa intrarea în clădirea radioului naţional şi, ameninţând cu un pistol pe toată lumea, a încercat să intre în direct.

Fiind ameninţat de intervenţia militarilor Armatei districtului de est, Hatanaka şi cei câţiva sprijinitori ai săi au părăsit studioul radio.

Până la ora 8:00, rebeliunea fusese înăbuşită. Hatanaka, circulând pe o motocicletă, a împrăştiat prin oraş fluturaşi în care încerca să-şi justifice acţiunea.

După difuzarea discursului împăratului, pe la ora 11:00 a zilei de 15 august, maiorul Hatanaka s-a sinucis, împuşcându-se în cap.

Major Kenji Hatanaka (28 March 1912 – 15 August 1945) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Major Kenji Hatanaka (28 March 1912 – 15 August 1945) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Capitularea

La ora 12:00 a zilei de15 august a fost difuzată înregistrarea discursului împăratului (Gyokuon-hoso) prin care era anunţată capitularea.

Forţele japoneze erau încă angrenate în lupte cu armatele sovietice, mongole şi chineze, astfel încât încetarea focului erau greu de controlat. Armata Roşie a continuat să lupte până la începutul lunii septembrie, când a ocupat Insulele Kurile.

Pe 28 august a început regimul de ocupaţie a Japoniei de către forţele Puterilor Aliate, reprezentate de generalul Douglas MacArthur. Capitularea oficială a avut loc pe 2 septembrie, când reprezentanţii Imperiului Japonez au semnat actele oficiale pe USS Missouri ancorat în Golful Tokyo. Forţele japoneze din Asia de sud-est au capitulat oficial pe 12 septembrie 1945 în Singapore. Cu toate acestea, ziua de 15 august 1945 este considerată atât în Japonia cât şi în restul lumii ca dată de sfârşit al celui de-al doilea război mondial.

 

Actul capitulării Japoniei

Actul capitulării Japoniei este înțelegerea scrisă prin care era stabilit armistițiul care punea capăt războiului din Pacific și celui de-al doilea război mondial.

Armistițiul a fost semnat de reprezentanții Imperiului Japonez pe de-o parte și cei ai Aliaților: Statele Unite ale Americii, Republica China, Regatul Unit, Uniunea Sovietică, Australia, Dominionul Canadei, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, Olanda și Noua Zeelandă la bordul vasului de război american USS Missouri, ancorat în Golful Tokyo pe 2 septembrie 1945.

Ziua este denumită impropriu uneori Ziua victorie asupra Japoniei, deși acest termen este folosit de obicei pentru a denumi dată în care Împăratul Hirohito a acceptat termenii Declarației de la Potsdam – 15 august.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Fotografie a USS Missouri făcută dintr-un avion participant la zborul pe deasupra Golfului Tokyo din timpul ceremoniei semnării capitulării Japoniei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Fotografie a USS Missouri făcută dintr-un avion participant la zborul pe deasupra Golfului Tokyo din timpul ceremoniei semnării capitulării Japoniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ceremonia de capitulare

Ceremonia de semnare a avut loc la bordul vasului american Missouri și a durat 23 de minute și a fost transmisă în toată lumea. Actul capitulării a fost semnat la început de ministrul de externe japonez Mamoru Shigemitsu “din ordinul și în numele împăratului Japoniei și a guvernului japonez ” și mai apoi de generalul Yoshijiro Umezu, șeful Marelui Stat Major, “din ordinul și în numele Cartierului general imperial japonez ” la ora 9:04.

După aceasta au semant generalul american Douglas MacArthur, comandantul aliat suprem pe teatrul de luptă din Pacific. Au semnat ca martori generalul locotenent american Jonathan Mayhew Wainwright IV (care capitulase în Filipine) și generalul locotenent britanic Arthur Percival, (care capitulase în fața japonezilor în Singapore).

Ultimii doi au primit ca suvenir câte unul dintre cele trei stilouri cu care a fost semnat actul capitulării. Un al treile stilou se păstrează în muzeul Academiei militare americane West Point.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Ministrul japonez de externe Mamoru Shigemitsu semnând actul capitulării din partea Japoniei -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Ministrul japonez de externe Mamoru Shigemitsu semnând actul capitulării din partea Japoniei -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Au semant de asemenea:

- Amiralul Chester Nimitz pentru Statele Unite ale Americii,

- Generalul Hsu Yung-Ch’ang pentru Republica China,

- Amiralul Bruce Fraser pentru Regatul Unit,

- Generalul locotenent Kuzma Derevianko pentru Uniunea Sovietică,

- Generalul Thomas Blamey pentru Australia,

- Colonelul Lawrence Moore Cosgrave pentru Canada,

- Generalul Philippe Leclerc de Hautecloque pentru Franța,

- Viceamiralul C.E.L. Helfrich pentru Olanda și

- Vicemareșalul aerului Leonard M. Isitt pentru Noua Zeelandă.

Pe 6 septembrie, colonelul Bernard Theilen a adus documentul și transcrierea imperială la Washington, D.C. și le-a prezentat a doua zi președintelui Harry Truman într-o ceremonie oficială la Casa Albă. Documentele sunt păstrate în Arhiva Națională a Statelor Unite.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Semnarea actului capitulării la bordul USS Missouri - Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării din partea SUA - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Semnarea actului capitulării la bordul USS Missouri – Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării din partea SUA – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Steagurile arborate în timpul ceremoniei

Puntea vasului Missouri a fost împodobită cu două steaguri americane.

Unul dintre ele a fost cel arborat pe catargul fregatei comodorului Matthew C. Perry, care, cu aproape un secol în urmă, navigase în Golful Tokyo, forțând deschiderea porturilor japoneze pentru comerțul internațional. MacArthur era văr al comodorului Matthew Perry.

Se povestește ca MacArthur a fost cel care a avut inițiativa ca să fie arborat acel steag istoric, el văzându-se probabil ca un al doilea „deschizător” al Japoniei și nu ca un cuceritor.

Se afirmă că cel de-al doilea steag care a fost arborat în Golful Tokyo a fost cel care flutura deasupra Casei Albe în ziua în care Pearl Harbor a fost atacat. Căpitanul USS Missouri, Stuart Murray explică însă:

La ora opt, noi am arborat un set de fanioane colorate curate la arborele principal și un drapel național la pupa, dat fiind că eram la ancoră, și aș vrea să adaug că acestea erau doar steaguri militare navale regulamentare, pe care le-am scos din magazie, nimic special despre ele, iar acestea nu au mai fost folosite nicăieri altundeva, cel puțin după câte știu eu, cel puțin erau curate și le-am mai arborat probabil în mai în Guam.

Așa că ele nu erau cu nimic speciale. Unele dintre articolele istorice spun că a fost același steag care a fluturat pe Casa Albă sau pe Capitoliul Național pe 7 decembrie 1941, la atacul de la Pearl Harbor, sau la Casablanca, și așa mai departe, și că, de asemenea, MacArthur l-a adus la Tokyo și ar fi fluturat deasupra carierului său general. Singurul lucru pe care îl pot spune este că sunt prostii, pentru că nu a fost nimic din toate acestea.

A fost doar un steag obișnuit militar al Statelor Unite. Le-am oferit pe amândouă Muzeului Academiei Navale, când ne-am întors pe coasta de răsărit în octombrie. Singurul steag special a fost steagul comodorului Perry, care a fost arborat pe corabia sa, în același loc, cu 82 de ani mai înainte. A fost scos din caseta sa de sticlă de la Muzeul Academiei Navale. Un ofițer mesager l-a adus. L-am agățat deasupra ușii cabinei mele, orientat către înainte, pe puntea capitulării, astfel ca toată lumea de pe punte să-l vadă.”

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Formaţie uriaşa de avioane americane planând deasupra USS Missouri şi a Golfului Tokyo sărbătorind semnarea armistiţiului, 2 septembrie 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Formaţie uriaşa de avioane americane planând deasupra USS Missouri şi a Golfului Tokyo sărbătorind semnarea armistiţiului, 2 septembrie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul documentului

Noi, acționând la ordinul și în numele Împăratului Japoniei, a guvernului japonez și Cartierului general imperial japonez, acceptăm în felul acesta prevederile din declarația emisă de de șefii guvernelor Statelor Unite, Chinei și Marii Britanii pe 26 iulie 1945 la Potsdam, iar după aceea de URSS, care patru puteri sunt numite în continuare Puterile Aliate.

Prin aceasta proclamăm capitularea necondiționată către Puterile Aliate a Cartierului general imperial japonez și a tuturor forțelor armate japoneze și a tuturor forțelor armate sub control japonez, oriunde ar fi ele aflate.

Prin aceasta noi comandăm tuturor forțelor japoneze oriunde s-ar afla și poporului japonez să înceteze ostilitățile de acum în colo, să păstreze și să salveze de la distrugere toate vasele, avioanele și proprietățile militare și civile, și să se supunuturor cerințelor care ar putea fi impuse de Comandantul suprem al Puterilor Aliate sau la ordinul acestuia, de agențiile guvernului japonez.

Prin aceasta noi ordonăm Cartierului general imperial japonez să emită de urgență ordine către comandanții tuturor forțelor japoneze și ai tuturor forțelor sub control japonez orunde s-ar afla ele să de predea necondiționat, ei și toate forțele de sub controlul lor.

Prin aceasta noi ordonăm tuturor oficialităților civile, militare și navale să se supună și să aplice toate proclamațiile, ordinele și directivele considerate de Comandantul suprem al Puterilor Aliate potrivite pentru aducerea la îndeplinirea acestei capitulări și emise de el sau sub autoritatea sa, și noi îndemnăm toate aceste oficialități să rămână la posturile lor și să continue să-și îndeplinească datoriile necombatante până când vor fi eliberați în mod special de el sau de cineva de sub autoritatea sa.

Prin aceasta noi ne obligăm pentru împărat, guvernul japonez și succesorii lor să îndeplinim cu bună credință prevederile Proclamației de la Potsdam și să emitem orice ordine și să întreprindem orice acțiune care poate fi cerută de Comandantul Suprem a Puterilor Aliate sau de oricare alt reprezentant desemnat de Puterile Aliate cu scopul punerii în practică a acelei declarații.

Prin aceasta noi ordonăm guvernului imperial japonez și Cartierului general imperial japonez să elibereze de îndată toți prizonierii de război aliați și internații civili aflați acum sub control japonez și să le asigure protecție, îngrijire, întreținere și transport imediat în locurile indicate.

Autoritatea împăratului și a guvernului japonez de guvernare a statului va fi supusă Comandantului suprem al Puterilor Aliate, care va lua astfel de măsuri pe care le consideră potrivite pentru punerea în practică a termenilor acestei capitulări.

Semnat în GOLFUL TOKYO, JAPONIA la 09:04 în A DOUA zi din DECEMBRIE, 1945

Mamoru Shigemitsu din ordinul și în numele împăratului Japoniei și a guvernului japonez

Yoshijiro Umezu din ordinul și în numele cartierului general imperial japonez

Acceptat în GOLFUL TOKYO, JAPONIA la 09:08 A DOUA zi din DECEMBRIE, 1945 pentru Statele Unite, Republica China, Regatul Unit și URSS și în interesul altor Națiuni Unite aflate în război cu Japonia

Douglas MacArthur
Comandant Suprem al Puterilor Aliate

C.W. Nimitz
Reprezentant al SUA

Hsu Yung-Ch’ang
Republicuu China

Bruce Fraser
Reprezentant al Regatului Unit

Kuzma Derevianko
Reprezentant al URSS

Thomas Blamey
Commonwealth of Australia Representative

L. Moore Cosgrave
Reprezentant al Dominionului Canada

Jacques Leclerc
Reprezentant al Guvernului provizoriu al Republicii Francezed

C.E.L. Helfrich
Reprezentant al Regatului Olandei

Leonard M. Isitt
Reprezentant al Dominionului Noua Zeelandă

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Pagina cu semnături a Actului capitulării Japoniei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Pagina cu semnături a Actului capitulării Japoniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Diferențe între cele două copii ale trataului

Copia japoneză a tratatului diferea de cea a Aliaților prin următoarele:

- Copia Aliaților era prezentată în coperți din piele aurită, cu sigiliile ambelor țări tipărite pe prima copertă, în vreme ce copia japoneză era legată în coperți din carton obișnuit, fără niciun sigiliu tipit pe prima copertă.

- Reprezentantul canadian, L. Moore Cosgrave, a semnat greșit pe un rând mai jos decât trebuia pe copia japoneză, forțând pe toți cei de sub el să semneze cu un rând mai jos, adăugându-și inițialele lângă numele lor.

 

Urmări

După semnarea actelor capitulării, au urmat o serie de ceremonii de capitulare în toate teritoriile deţinute încă de Japonia în Asia şi în Pacific.

Au existat trupe japoneze care au continuat lupta în zone izolate şi a durat până aproape în 1946 ca cele mai importante unităţi militare izolate să depună armele.

A existat un număr de „rezistenţi” japonezi, în special în unele insule mici din Pacific, care au refuzat să se predea, considerând veştile despre capitulare ca fiind propagandă sau fiind împotriva codului onoarei militare.

Este posibil ca unii dintre aceşti soldaţi izolaţi să nici nu fi auzit de încheierea păcii. Hiroo Onoda, ultimul supravieţuitor cunoscut a fost scos din ascunzătoarea sa din Filipine în 1974, iar alţi doi soldaţi japonezi, care se alăturaseră insurgenţilor comunişti la sfârşitul războiului, au luptat în sudul Thailandei până în 1991

 

cititi mai mult despre Capitularea Japoniei si pe en.wikipedia.org

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

Tanc german “Panther” în România (august 1944)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

Operațiunea Iași – Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România sau ca A Doua Ofensivă Iași-Chișinău, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944.

Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România.

Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioară de partea Aliaților.

Operațiunea Iași-Chișinău Parte a luptelor de pe Frontul de Răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial. Situația frontului din Moldova în august 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunea Iași-Chișinău – Situația frontului din Moldova în august 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul general

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front.

Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii.

Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia.

În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Tancuri ale „Panzergrenadier Division Großdeutschland” lângă Iași, România în aprilie 1944 – foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă, totuși, ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

 

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane.

Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea.

Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului.

După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

 

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a.

Linia defensivă germano-română s-a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat.

Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.

Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km.

Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria.

Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

 

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:

- infanterie – 230 până la 248

- tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7

- tancuri și tunuri de asalt – 18

Raportul de forțe:

- infanterie – 1:3

- artilerie – 1:7

- tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Red Army 19 Aug – 31 Dec 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Luptele germano-române

În acest timp, la București, regele Mihai l-a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu.

Trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front.

Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

 

Prezumtivul colaps al armatei române

S-a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor.

Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată.

Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le-a permis să respingă toate atacurile.

Divizia I blindată, comandată de generalul de brigadă Radu Korne, a rezistat cu dârzenie, fiind, însă, nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română).

În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându-se și tancuri grele Iosif Stalin).

Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s-a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

 

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într-o ofensivă de asemenea amploare.

Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă.

Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

 

Pierderi

Sovieticii

Soldați:

- 13.197 morți și dispăruți

- 53.933 răniți.

 

Materiale:

- 75 tancuri și tunuri autopropulsate

- 108 tunuri și mortiere

- 111 avioane

 

Germanii

Soldați:

- cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

 

Materiale:

- 83 tancuri și tunuri autopropulsate

- 3.500 tunuri

- 3.300 diferite vehicule

- 330 avioane

 

Românii

Soldați:

- 8.305 morți

- 24.989 răniți

- 153.883 dispăruți sau prizonieri

 

cititi mai mult despre Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944) si pe en.wikipedia.org

Ioan Dicezare (1916 – 2012)

Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgwww.rador.ro

 

Ioan Dicezare

Ioan Dicezare (n. 12 august 1916, București, d. 10 august 2012, București) a fost un as al aviației de vânătoare române în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Primele cursuri de zbor le urmează la Aeroclubul IAR Braşov, unde obţine ‘Brevetul de aptitudini de pilot de turism gradul I’ în 1936, urmat la scurt timp de brevetul internaţional gradul II.

La 1 iunie 1937 păcăleşte moartea pentru prima dată: suferă un grav accident aviatic la Braşov, în urma căruia Fleet-ul pe care îl pilota împreună cu Ion Voivozeanu se prăbuşeşte de la mică înălţime, acesta din urmă pierzându-şi viaţa.

Familia paternă a lui Dicezare era de origine italiană, numele de familie original fiind Di Cesare, însă întotdeauna a fost ortografiat Dicezare.

Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Slt. av. Ioan Dicezare, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul (Mariupol, 30 august 1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cariera militară

Urmează Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Cotroceni, absolvită în 1939, şi este repartizat la Flotila I Vânătoare de la Pipera.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, din 22 iunie 1941 și până în anul 1944, a luptat pe Frontul de Est, în cadrul legendarului Grup 7 Vânătoare, unde activează până în 1944, pilotând un aparat Messerschmitt Bf 109E, inscripționat „Hai fetițo!”.

După o scurtă trecere pe Heinkel 112, pilotează numai Messerschmitt-uri, considerate cele mai bune avioane de vânătoare ale momentului.

În 1943 a făcut parte, împreună cu alţi câţiva piloţi de elită, din celebra Flotilă Udett, care executa cele mai grele şi mai riscante misiuni pe frontul de est.

A participat la campaniile militare de la Stalingrad (Bătălia de la Stalingrad  – 21 august 1942 – 2 februarie 1943), Dnipropetrovsk și Mariupol, unde a luptat alături de aviația germană împotriva aviației militare a URSS.

La sfârșitul anului 1942 era deja un as de aviație, având la activ 5 victorii aeriene.

Este cunoscut un episod din 22 aprilie 1943 în care sublocotenent-aviator Ioan Dicezare, într-o luptă desfășurată lângă Izium a doborât un avion de bombardament de tip „Douglas Boston”, iar echipajul, luat prizonier, a furnizat date privind aerodromurile din zonă.

La 30 august 1943 este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, moment în care avea 14 victorii aeriene.

Până la 23 august 1944 a luptat, în calitate de comandant de escadrilă, la apărarea regiunii petrolifere Ploiești, împotriva acțiunilor aviației de bombardament americane.

După 23 august 1944 trece la Grupul 1 Vânătoare, unde va lupta contra Germaniei până la terminarea războiului.

Ioan Dicezare la manșa avionului BF 109E „Hai fetițo!”

La sfârşitul războiului, Di Cesare avea un palmares impresionant: 14 victorii aeriene sigure şi trei probabile (la care se adaugă numeroase victorii la sol), Ordinul Mihai Viteazul, Virtutea Aeronautică în grad de cavaler, Crucea de Fier clasa I cu frunze de stejar de aur şi Frontflug Spange in Gold.

Ordinul „Virtutea Aeronautică” de război cu spade, clasa Crucea de Aur (19 septembrie 1941) „pentru curajul cu care s-a angajat în luptă la 8 August 1941, în zona Sud-Vest, Mihailowca (Ucraina) cu un număr de avioane mult superioare patrulei lor, doborând fiecare câte un avion de vânătoare sovietic”,

clasa Crucea de Aur cu o baretă (4 noiembrie 1941) „pentru eroismul dovedit în luptele aeriene dela Vigoda și Palijova, când a doborât 2 avioane inamice, precum și pentru cele 55 misiuni pe front”,

clasa Crucea de Aur cu 2 barete (1 iulie 1942) „pentru curajul și eroismul arătat în luptă aeriană angajată cu aviația bolșevică când a doborât al 3-lea avion inamic”.

și clasa Cavaler cu prima baretă (16 februarie 1944) „pentru curajul dovedit în 76 misiuni, având 7 avioane doborîte”.

A fost avansat până la gradul de general-locotenent (r) (general cu 3 stele).

Așii români decorați la 30 august 1943 cu Ordinul „Mihai Viteazul”: Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Ioan Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandru Șerbănescu şi Ioan Milu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Așii români decorați la 30 august 1943 cu Ordinul „Mihai Viteazul”: Constantin „Bâzu” Cantacuzino, Ioan Dicezare, Tudor Greceanu, Alexandru Șerbănescu şi Ioan Milu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 1948 este arestat politic, încarcerat la închisorile Malmaison (Bucureşti) şi Piteşti, dar este graţiat din lipsă de probe.

Obligat de împrejurări să renunţe la uniforma militară sub care îşi riscase viaţa de nenumărate ori pe front, Di Cesare a fost încadrat ca şef de atelier la Întreprinderea Electromontaj din Bucureşti, apoi ca maistru instructor la Grupul Şcolar Industrial ‘Iosif Rângheţ’ pentru ca, din 1964 să fie mecanic şef la şantierul Trustului 1 Construcţii din Bucureşti.

Generalul aviator s-a stins din viaţă la 10 august 2012, cu două zile înainte de a împlini vârsta de 96 de ani.

Generalul (r) Ion Di Cesare, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu - foto preluat de pe www.rador.ro

Generalul (r) Ion Di Cesare, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazu – foto preluat de pe www.rador.ro

Arhiva radioului păstrează un document sonor înregistrat în 2008, transcris de Agenţia de Presă Rador, în care generalul a lăsat publicului o mărturie valoroasă a activităţii sale de pe front.

Din această înregistrare realizată de Octavian Silivestru pentru arhiva de istorie orală a Radio România, am ales acele amintiri care descriu dimensiunea umană a acelor momente din timpul războiului:

La Stalingrad aveam bordeie în pământ, unde aveam şi comandamentul şi popota.

Fiecare escadrilă avea câte un bordei în care aveam paturi de campanie şi improvizasem nişte sobe din cărămidă – aveam cărbuni destui.

Seara aveam lumina de la un generator care era într-un automobil şi era un bec în fiecare dormitor, în fiecare bordei şi mai povesteam şi ne odihneam, se mai juca poker, table… radio aveam din ăla cu baterii.

Eu, de exemplu, aveam un Brown care prindea Londra, şi ascultam Londra.

Ne interesa tot ce se petrecea pe tot frontul european.

Acest aparat Brown prindea foarte bine şi l-am purtat tot timpul cu noi.”

***

Mâncare am avut bună, că eram întotdeauna aprovizionaţi cu mâncare de la nemţi.

Aveam bucătarii noştri, dar materia de bază pentru bucătari era de la nemţi.

Primeam zilnic pachete de ţigări, ciocolată.

Exista nişte ciocolată în cutii rotunde, cam 10 cm diametru, 2 cm grosime, în care erau două felii de ciocolată bună, nici dulce nici amară.

Şi ne mai dădeau şi alte fleacuri câteodată, cutii cu fructe, cu ce puteau să ne trimită ei.

Această normă o primeau atât ofiţerii cât şi subofiţerii.

Subofiţerii piloţi erau foarte buni.

Subofiţerii erau dezavantajaţi la prima de zbor.

Noi, ofiţerii, aveam primă de zbor 7000 lei pe lună şi ei aveau 5000 de lei.

Deci, asta era singura deosebire în afară de soldă. Solda era diferită, pe grad şi contigent.”

***

Fiecare escadrilă avea medicul ei şi un infirmier şi maşina de salvare, asta avea fiecare escadrilă..

Când era caz excepţional, te trimitea cu un avion în ţară sau într-un oraş unde era un spital mai înstărit şi îţi rezolvai problemele.

Primeam corespondenţa din ţară, de la familie, primeam ziare, nu eram izolaţi.”

***

La un moment dat, noi aveam nişte lăzi de campanie, fiecare avea numele scris acolo şi-aveam lucruri în ele…. aveam şi mâncare şi îmbrăcăminte şi lucruri din astea.

Ei bine, soldaţii noştri au fost aşa de corecţi şi aşa de mult ţineau la ofiţeri şi la piloţii unităţii respective, cel care se ocupa cu Escadrila 58 Vânătoare a venit cu lada mea de campanie în care aveam şi mănuşile…. nu lipsea nimica!

Aşa de corecţi au fost aceşti soldaţi români faţă de comandanţii lor, de piloţii lor.”

 

cititi mai mult despre Ioan Dicezare si pe en.wikipedia.org

 

Incidentul armat de la Vicovu de Sus din 1-3 iulie 1940

Intrarea unei coloane blindate sovietice în Basarabia, în anul 1940

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Incidentul armat de la Vicovu de Sus din 1-3 iulie 1940

Incidentul armat de la Vicovu de Sus din perioada 1-3 iulie 1940 a fost o acțiune militară individuală desfășurată la nord de localitatea Vicovu de Sus pe șoseaua Ciudei-Vicov, pe teritoriul Județul Storojineț de către Batalionul 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7 Infanterie, aflat sub comanda maiorului Valeriu Carp – până la crearea Comisiei mixte româno-sovietice, împotriva trupelor sovietice care se apropiau de linia de demarcație impusă Regatului României prin ultimatumul din 26 iunie 1940. Ca urmare a acestei acțiuni, a fost asigurată acoperirea zonei Gurii Putnei

De aici nu ne mai retragem, peste Putna nu se trece. Mergeți la unități și organizați-vă poziții de apărare, și dacă rușii mai înaintează un pas, din ordinul meu și pe a mea răspundere, deschideți focul
—Valeriu Carp la 1 iulie 1940, conform memoriilor de război ale colonelui Ioan Ambrosă

În contextul evacuării și cedării oficiale a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța către statul sovietic, această acțiune și-a adus contribuția la menținerea teritoriul aflat la sud de râul Suceava, în interiorul noii granițe a Regatului României.

 

Context

În contextul evacuării teritoriilor basarabean și nord-bucovinean de către Armata României începând cu data de 28 iunie ca urmare a ultimatumului sovietic, în dimineața zilei de 28 iunie 1940, Marele Stat Major român a emis dispoziții conform cărora trupele românești trebuiau să nu deschidă focul asupra trupelor sovietice și să nu reacționeze la provocările acestora, iar comandanților li s-a cerut să intre în contact cu trupele sovietice.

Coloane lungi de mai mulți kilometri de militari români au început să se retragă din Bucovina de Nord, spre noua frontieră, cu trupele sovietice aflate la un pas în urmă sau ocupând în prezența trupelor române unele localități.

Mai mult, sovieticii nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de ei, depășind-o și înaintând în adâncimea teritoriului – cum s-a întîmplat în Ținutul Herța.

La data de 1 iulie s-a constituit sub conducerea colonelului Eugen Mirculescu, aflat la comanda Brigăzii 7 Infanterie, comisia mixtă româno-rusă care urma să stabilescă în zonă, traseul exact al frontierei. Aceasta însă își va începe lucrările de abia la data de 3 iulie.

 

Incidentul

În lipsa unui ordin venit pe linie ierarhică de la Ministrul de Război – care să precizeze atitudinea de adoptat în fața înaintării ruse, Divizia 7 Infanterie din Armata Regală Română – aflată printre marile unități care se retrăgeau din Bucovina de Nord, a continuat retragerea.

La data de 1 iulie, aflat în ariergarda Diviziei 7 Infanterie, maiorul Valeriu Carp – comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie a dispus însă din proprie inițiativă oprirea retragerii în momentul în care soldații i-au transmis „- Se vede Putna !”.

Cu de la sine putere a ordonat apoi ofițerilor batalionului să se organizeze pe poziții de apărare și, dacă rușii mai înaintează, să deschidă focul.

Batalionul său a ocupat astfel – conform rapoartelor Diviziei 7 Infanterie „fără ordin”, o poziție defensivă la nord de Vicovu de Sus la intrarea în țară după noua graniță, pe șoseaua Ciudei – Vicov.

La acel moment, restul diviziei era deja regrupat în sudul noii frontiere. Dinspre nord se apropiau trupele ruse, iar partizani sovietici îmbrăcați în uniforme românești deschideau focul din apropierea pozițiilor trupelor române.

Maiorul și-a informat totuși superiorii ierarhici despre instalarea batalionului pe poziție și în aceeași zi a primit ordinul de a se retrage în cazul unui atac inamic la sudul râului Suceava și de a arunca în aer podul de la Vicovu de Sus.

În spatele său la data de 30 iunie se constituise din Regimentul 37 Infanterie, Batalionul Divizionar 7 Mitraliere și Regimentul 8 Artilerie – cu misiunea de a închide valea Putnei și de a interzice pătrunderea rușilor, Gruparea Tactică Putna, dar la ora 22 a zilei de 1 iulie un ordin venit de la comandamentul Armatei a 3-a, a precizat că soldații români nu aveau voie să deschidă focul chiar dacă rușii încălcau înțelegerile cu ofițerii români cu care se aflau în contact și înaintau spre pozițiile trupelor române.

Tot în aceeași seara, Gruparea Tactică Putna a primit ordinul a a abandadona poziția sa de la Gura Putnei și de a se regrupa în zonă spre diverse bifurcații de drumuri, „de evacuare înapoi”.

Dat fiind că un atac sovietic era previzibil, pe 2 iulie la ora 23.30, un ordin al Corpului 10 Armată a indicat ca podurile de peste Suceava să fie distruse.

De asemenea, la data de 3 iulie la ora 21 un alt ordin a indicat trupelor române să pregătească apărarea antitanc, să instaleze pe diverse drumuri aflate la sud de râul Suceava baricade și să mineze terenul (inclusiv la sud de podul de la Vicovu de Sus).

În acest context dificil, în perioada 1-3 iulie șapte delegații sovietice au presat Batalionul 3 Infanterie să se retragă, ceea ce ar fi însemnat că accesul pe șoseaua care ducea spre România, să fie liber.

Subunitatea însă a rezistat chiar pe noua graniță aflată la nord de Vicovul de Sus.

În acest context, cu toate că ordinul anterior interzisese deschiderea focului împotriva trupelor ruse, există date care susțin că militarii batalionului, tocmai asta ar fi făcut.

Astfel, conform unui raport oficial al Corpului 10 Armată semnat de generalul Constantinescu, ce era comandantul acestuia, batalionul comandat de către Carp a ocupat o poziție defensivă și a stopat înaintarea trupelor sovietice, precum și a formațiunilor de partizani.

De asemenea, conducătorii grupelor de partizani au fost capturați de soldații lui Carp și împușcați pe loc.

De abia la data de 4 iulie, Batalionul 3 Infanterie s-a repliat pe aliniamentul râului Suceava, pentru a face joncțiunea cu restul Regimentul 16 Infanterie, unitate care a preluat cu începere de la ora 16.00 a aceleiași zile, controlul podurilor și drumurilor din acel perimetru.

Punctele de interes din arealul geografic bucovinean:văile Sucevei și Putnei, alături de șoseaua Ciudei-Vicov (aici pe o hartă din 1916) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Punctele de interes din arealul geografic bucovinean:văile Sucevei și Putnei, alături de șoseaua Ciudei-Vicov (aici pe o hartă din 1916) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Susținere istorică; in memoriam

Potrivit faptelor sale, ulterior maiorul Valeriu Carp a fost citat prin Ordin de zi, pe întreg Corpul 10 Armată.

În 1999 veteranul de război și fostul locotenent din subordinea maiorului Carp – Mihai Ambrosă, devenit între timp colonel în rezervă și Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, în memoriile sale a relatat odiseea maiorului Carp.

Incidentul este astfel consemnat de Ambrosă în cartea „Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul”, publicată în 1999, unde este descris modul în care Valeriu Carp a luat în anul 1940 pe propria răspundere hotărârea de a opri retragerea din fața inamicului pentru a rezista, conștient fiind că Mănăstirea Putna se află la o mică distanță în spatele său.

De asemenea, conform ziaristului Dan Gheorghe, există în memoria colectivă a oamenilor din satele bucovinene un moment din anul 1940, în care pe granița de nord românii s-au bătut cu rușii care veneau spre Putna, iar numele maiorului Carp este cunoscut aflat fiind în relație cu acel moment.

 

Neclarități

Din raportul oficial al Corpului 10 Armată nu reiese în mod clar dacă au avut loc într-adevăr confruntări cu sovieticii.

Conform istoricului Petru Grior, director al Cercetări Istorice din Cernăuți, baza documentară a evenimentului descris este precară, dar acesta a avut totuși loc, fiind necesare apelul la memoria colectivă și studii aprofundate.

O susținere pentru afirmațiile lui Grior a venit de la directorul Liceului „Ștefan cel Mare” din Ropcea, care a afirmat că oamenii din Crasna mai au încă amintiri despre acest eveniment și despre decizia de a susține inițiativa ofițerilor români.

Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi si:

- Basarabia, Bucovina de nord şi ţinutul Herţa, sub ocupaţia sovietică

- Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953)

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945)

Generalul colonel Alfred Jodl semnând Actul capitulării Germaniei, la Cartierul General Aliat de la Reims

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Actul capitulării Germaniei

Actul capitulării Germaniei a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în fața Forțelor Expediționare Aliate și Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primul act al capitulării

Primul act al capitulării a fost semant la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945.

Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Acest act al capitulării se aplica tuturor forțelor armate terestre, aeriene și navale care se aflau în acel moment sub controlul OKW-ului. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanților militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat și excepții. Cea mai importantă forță care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareșalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forțelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La fel ca și în cazul altor instituții din Germania Nazistă, controlul armatei era împărțită între OKW și OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forțele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepția celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului și prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau/trebuiau să ordone lui Schörner să capituleze.

Această dilemă a fost rezolvată pe calea armelor. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă și a fugit în Austria. Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga (1), în timpul căreia o copleșitoare forță sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost forțat să capituleze pe 11 mai. (Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai).

După semnarea acestui act al capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forțele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operațiunile exact la ora 23:01 Ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. acest act al capitulării legaliza capitularea necondiținată a tuturor forțelor germane, punând astfel capăt războiului în Europa.

"Ofensiva Praga" Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 - 1945) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Ofensiva Praga” (1) Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 – 1945) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofițerul de legătură al Armatei Roșii cu Aliații occidentali. Sarcinile și autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare și el nu a avut la dispoziție mijloacele necesare pentru a lua legătura Kremlinul. Cu toate acestea, și-a permis să riște să semneze din partea URSS-ului.

El a făcut o notă, conform căreia acest act al capitulării poate fi înlocuit cu unul nou în viitor. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulțumit de condițiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii și a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.

 

Al doilea act

Al doilea act al capitulării a fost semant la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai. într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vila din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței și SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopții. După ce mareșalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanții germani au semant Actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01 ora Europei Centrale.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reprezantanți:

- Uniunea Sovietică: Mareșal Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprema la Armatei Roșii; .

- Regatul Unit: adjunctul Comandantului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, Mareșal al RAF Arthur William Tedder;

- Franța: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei I franceze;

- Statele Unite: General Carl Spaatz, comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale SUA;

- Germania Nazistă:
- Amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine;
- General-colonel Hans-Jürgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe;
- Feldmareșalu Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht.

Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale "Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler" lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale “Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler” lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Comentarii

Karl Dönitz a continuat să acționeze ca șef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit așa pentru că funcționa la Flensburg și controla doar o mică zonă din jurul orașului) nu a fost recunoscut de puterile aliate și a fost dizolvat în momentul în care membrii lui au fost arestați de forțele britanice pe 23 mai 1945. Aliații au descoperit că au o problemă, deoarece capitulaseră necondiționat numai forțele armate germane, nu și guvernul civil german.

Aceasta a fost considerată o problemă foarte importantă, deoarece în 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu și armata imperială. Acest fapt a permis lui Hitler să se folosească de mitul „înjunghierii pe la spate”. Aliații nu au dorit să riște ca un viitor regim german ostil să se folosească de faptul că autoritățile civile nu semnaseră niciun act de capitulare. Până în cele din urmă, puterile învingătoare au decis să nu recunoască guvernul lui Dönitz și în schimb au semnat un document al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliată de Control.

Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document în Berlin, iar situația de facto a devenit de jure. Acest fapt era în conformitate cu art. 4 al primului act al capitulării semnat la Rheims.

În perioada iulie – august 1945, liderii puterilor învingătoare au purtat discuții la Conferința de la Potsdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbările frontierelor interbelice, demilitarizarea, denazificarea și reparațiile de război ale Germaniei.

Conferința de la Potsdam (16 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (16 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Operațiunea ofensiva Praga a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 – 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga.

Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Capitularea trupelor germane din Norvegia

La 8 mai 1945 trupele germane din Norvegia au capitulat. Norvegia fusese ocupată de forţele armate ale Germaniei hitleriste, în cursul celui de-al doilea Război Mondial, în aprilie 1940.

După cotropirea Poloniei, în 1939, liderul nazist Adolf Hitler ordonase pregătirea într-un timp cât mai scurt a unei ample campanii în vest, iar pentru a-şi crea condiţii favorabile în vederea acţiunilor militare acesta a hotărât să ocupe Danemarca şi Norvegia.

Prin cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei, Germania îşi asigura baze bune pentru submarine şi aviaţie şi condiţii favorabile pentru transportul minereului de fier din Suedia, materie primă vitală pentru industria ei de război.

Pentru ocuparea celor două ţări, comandamentul german a destinat şapte divizii de infanterie, un regiment blindat şi câteva batalioane independente, cărora li se adăugau 1.300 de avioane, constituite în Flota 5 aeriană, precum şi forţe ale flotei maritime militare, potrivit lucrării ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971).

Deşi în septembrie 1939 Berlinul comunicase guvernului norvegian că va respecta neutralitatea Norvegiei, problema dobândirii unor poziţii preponderente în această ţară l-a preocupat mult pe Hitler.

Din ordinul lui s-a elaborat un ”Studiu al Nordului”, în urma căruia strategii hitlerişti au trecut la elaborarea planului de cucerire simultană a Danemarcei şi Norvegiei, cunoscut sub denumirea ”Operaţiunea Weserübung”.

Hitler l-a numit comandant şef al trupelor destinate să cucerească Norvegia pe generalul Nicolaus von Falkenhorst. La 2 aprilie 1940 acesta a primit ordinul ca în data de 9 aprilie 1940 să treacă la îndeplinirea ”Operatiunii Weserübung”, conform volumului ”Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979).

În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 trupele germane au invadat teritoriul Danemarcei prin acţiuni aeriene şi maritime specifice în principalele porturi de pe litoralul Norvegiei: Oslo, Kristiansand, Stavanger, Bergen şi Narvik.

În Norvegia, hitleriştii au întâmpinat împotrivirea armatei şi a populaţiei, potrivit volumului ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971).

În cursul lunii aprilie 1940 înaintarea către Oslo a trupelor germane paraşutate în nordul ţării a fost încetinită datorită distrugerii drumurilor şi căilor de acces de către luptătorii din Rezistenţa norvegiană.

După ocuparea celor mai importante porturi norvegiene, trupele hitleriste, sprijinite de aviaţie, au început ofensiva în interiorul ţării pentru interceptarea principalelor căi de comunicaţie şi realizarea joncţiunilor între grupările debarcate.

Guvernul norvegian şi regele Haakon al VII-lea al Norvegiei s-au refugiat ulterior la Londra. La 9 iunie 1940, Vikdun Quisling, liderul unui partid fascist norvegian, a constituit un Consiliu de stat căruia i-a atribuit puterile suveranului şi ale guvernului, la 11 septembrie 1940.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Bătălia de la Târgu Frumos (6 -12 aprilie; 2 – 7 mai 1944)

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Târgu Frumos

Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.

Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept caz de studiu în educarea tactică a ofițerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate. Există totuși întrebări pe seama relatărilor celor doi ofițeri germani, referitor la faptul că nu au inclus și trupele române în declarațiile lor, și asupra numerelor reale în raportul dintre forțele de atac și apărare.

Frontul de Est august 1943 - decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frontul de Est august 1943 – decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roșii în zona Târgu Frumos, cu scopul de a captura acel important sector strategic. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoșani sau în prima ofensivă Iași-Chișinău. Erau ultimele eforturi ale Armatei Roșii după ce ajunsese în România. Forțele Germano-Române s-au apărat cu succes în decursul întregii luni (aprilie). Atacul de la Târgu Frumos a fost încercarea finală a Armatei Roșii de a cuceri zona, pentru a avea de unde lansa o ofensivă de vară în România.

 

Bătălia

Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost, de fapt, o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.

Aprilie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aprilie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944.

Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est.

Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc.

Luptele duse au slăbit în așa hal forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.

Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de

“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”

Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 și Corpul 3 de Tancuri. Se menționează că, probabil, Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofițerii germani, nu este menționat în documentele rusești.

A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși. Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer).

Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii.

Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga).

Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.

În pofida afirmațiilor germane că atacul sovietic a fost o ofensivă în toată regula, în prezent, se pare că prima bătălie de la Târgu Frumos a fost o operațiune de scară relativ mică în contextul luptelor din 1944 de pe Frontul de Est, deși un succes sovietic ar fi oferit Armatei Roșii o poziție cu mult superioară pentru următorul atac în România.

 

Consecințe

După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți. Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944.

După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne.

Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine și muniție neexplodate în Moldova.

 

Unități participante

Sovietice

Al 2lea Front Ucrainean – Armata a 27-a
- Corpul 35 Pușcași
- Divizia 89 Gărzi Pușcași
- Divizia 180 Pușcași

Al 2lea Front Ucrainean – A 2-a Armată de Tancuri
- Al 3-lea Corp de Tancuri
- Al 16-lea Corp de Tancuri (neconfirmat)

 

Germane

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a – Divizia 24 Panzere (Tancuri, rezervă)
Grupul de Armată Ucraina Sud - Armata a8a - LVI Panzerkorps
- Divizia de Tancuri Grossdeutschland (Germania Mare)
- Divizia 46 Infanterie
- Divizia SS Totenkopf

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a - Corpul de Armată L

 

Române

- Divizia 18 Vânători de Munte
- Divizia 1 Gărzi
- Forțele Aeriene 1
- Grupul de Bombardiere 5
- Grupul de Asalt 8 (pilotând avioane germane Henschel Hs 129)
- Grupul de Asalt 9

cititi mai mult despre Bătălia de la Târgu Frumos si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

 

Historia – De ce se studiază la West Point bătălia de la Târgu Frumos

În luna aprilie a anului 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roşii în zona Târgu-Frumos, cu scopul de a captura un important sector strategic, pentru a avea de unde lansa ofensiva de vară în România. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoşani sau în prima ofensivă Iaşi – Chişinău. Forţele germano-române s-au apărat cu succes în decursul lunii aprilie şi mai.

Ce forţe au participat la această bătălie? Care a fost rolul României în încleştarea de la Târgu-Frumos? De ce istoriografia românească vorbeşte foarte puţin despre această bătălie? La aceaste întrebări, dar şi la multe altele, răspund istoricul militar, Manuel Stănescu şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială, transmisă prin Adevărul Live.

Planul Marshall (1948 – 1951)

Planul Marshall (1948 – 1951)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Planul Marshall

Planul Marshall, în engleză: The Marshall Plan, cu numele oficial European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de către Statele Unite ale Americii și destinat țărilor europene afectate de Al Doilea Război Mondial. El a avut ca scop ajutorul financiar rapid pentru reconstrucția Europei și asigurarea de aliați pentru Statele Unite ale Americii pe continent..

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

Ţările care au beneficiat de ajutor în cadrul planului Marshall - foto: ro.wikipedia.org

La 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universității americane Harvard, secretarul de stat american George Marshall (1) a anunțat lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin) au semnat un comunicat prin care au invitat 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”,

Moscova a interzis țărilor ei satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera ei de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial.

foto preluat de pe beyondplanb.eu

foto preluat de pe beyondplanb.eu

Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman (2).

 

Țări implicate

Inițial, acest plan era destinat tuturor statelor europene, însă a fost respins de URSS și sateliții ei, care se temeau de creșterea influenței americane. Planul Marshall a constat, așadar, într-un ajutor financiar acordat unui număr de doar 16 state din Vestul Europei. Pentru administrarea acestuia a fost înființată OCED(Organizația de Cooperare Economică și Dezvoltare). Tabelul de mai jos prezintă ajutorul acordat fiecărei țări în parte pe an.

Țara 1948/49
(milioane $)
1949/50
(milioane $)
1950/51
(milioane $)
Cumulativ
(milioane $)
Austria Austria 232 166 70 468
Belgia Belgia și Luxemburg Luxemburg 195 222 360 777
Danemarca Danemarca 103 87 195 385
Franţa Franța 1085 691 520 2296
 Germania de Vest 510 438 500 1448
Grecia Grecia 175 156 45 376
Islanda Islanda 6 22 15 43
Irlanda Irlanda 88 45 0 133
Italia Italia 594 405 205 1204
Olanda Olanda 471 302 355 1128
Norvegia Norvegia 82 90 200 372
Portugalia Portugalia 0 0 70 70
Suedia Suedia 39 48 260 347
Elveţia Elveția 0 0 250 250
Turcia Turcia 28 59 50 137
Regatul Unit Regatul Unit 1316 921 1060 3297
Total 4,924 3,652 4,155 12,731

 

Anii de glorie

Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii ’70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de Vest s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trai a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.

Planul Marshall (1948 - 1951) - Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: "Emergency Program Berlin - with the help of the Marshall Plan" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Planul Marshall (1948 – 1951) – Construction in West Berlin with the help of the Marshall Plan after 1948. The plaque reads: “Emergency Program Berlin – with the help of the Marshall Plan” – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

(1) George Catlett Marshall, cunoscut, mai ales, ca George Marshall (n. 31 decembrie 1880 – d. 1959) a fost un general, diplomat și politician american, distins cu Premiul Nobel pentru Pace. S-a născut în familia unui prosper om de afaceri din Pennsylvania.

De mic a arătat înclinații spre o carieră militară. Astfel, el urmează cursurile Institutului Militar din Virginia, pe care le absolvă în 1901. Ca tânăr ofițer participă la Primul Război Mondial, unde se remarcă prin calitățile sale. După război îndeplinește diverse misiuni în China și în SUA

În 1939 președintele F.D. Roosevelt îl numește șef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice.

În 1945 își încetează cariera militară, intrând în serviciul diplomatic. Deține funcții importante în administrația de la Washington: secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării în timpul războiului din Coreea (1950-1951).

Nemulțumit de evoluția evenimentelor, în septembrie 1951 își prezintă demisia și se retrage din viața publică. Peste doi ani (1953) primește Premiul Nobel pentru Pace. În 1959, i s-a acordat Premiul Carol cel Mare.
A încetat din viață în 1959 la Washington.


(2) Doctrina Truman

La 11 martie 1947 președintele Truman, într-un discurs prezidențial în fața Congresului S.U.A., a schițat un program al politicii externe americane pentru combaterea “pericolului comunist” în lume.

În acest scop, el a cerut Congresului să aprobe un credit de 400 milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, amenințată de comunism, și a Turciei, unde U.R.S.S. revendica partea de nord-est a Anatoliei.

Doctrina Truman a derivat din evenimentele din Grecia, unde comuniștii încercau să răstoarne monarhia și guvernul legal ales. Trupele britanice, care ajutaseră la eliberarea Greciei de germani în 1944, restauraseră monarhia, dar aveau reale dificultăți în a o susține în lupta împotriva comuniștilor greci, ajutați de cei din Iugoslavia, Bulgaria și Albania, din ordinul Moscovei.

Ministrul de Externe britanic, Ernest Bevin, a solicitat ajutor american, iar președinte Truman a anunțat, în martie 1947, că politica S.U.A. va fi aceea “de sprijinire a popoarelor libere care rezistă încercărilor de subjugare de către minorități înarmate sau prin presiuni externe”.

Grecia a primit imediat un ajutor masiv în materie de bani, arme și instrucție, asistență ce a permis înfrângerea comuniștilor până în 1949. Turcia, care era și ea amenințată, a primit un ajutor american consistent.

Doctrina Truman a scos în evidență faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenție de a reveni la izolaționism, așa cum procedaseră după Primul Război Mondial. Doctrina Truman a reprezentat o cotitură în politica americană față de URSS, marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de „îndiguire” a expansiunii sovietice.

Americanii s-au angajat pe linia unei politici de blocare a răspândirii comunismului, nu numai în Europa, ci în întreaga lume, inclusiv în Coreea și Vietnam. Doctrina Truman avea să declanșeze în fapt Războiul Rece.

 

cititi mai mult despre Planul Marshall (1948 – 1951) si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941)

foto preluat de pe rgnpress.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Fântâna Albă

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când între 200 și aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.

 

Fondul situaţiei

Bucovina divizată în iunie 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Bucovina divizată în iunie 1940 – foto: ro.wikipedia.org

În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe.

În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.

Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.

 

Incidente premergătoare

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România.

Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

 

Desfăşurarea masacrului

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română.

În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.

Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

O listă parţială a victimelor identificate ulterior:

- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.

- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.

- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.

- Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.

- Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.

- Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.

- Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni).

Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor şi poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, şi un „măcel”.

 

Urmări

După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto - Florin Eşanu/Epoch Times)

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto – Florin Eşanu/Epoch Times)

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susţinut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înfiinţată.

A trecut un an, iar PSD şi PNL nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect şi dispreţul liberalilor şi social-democraţilor. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului“, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016

 

Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, un documentar TVR1

Documentarul semnat de Lucia Hossu-Longin reface istoria zilei de 1 aprilie 1941 când un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească.

După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

 

1 aprilie 1941 – Un katin al romanilor in Bucovina de nord. Masacrul de la Fantana Alba – Tatarca

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

”… în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale.”
(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.

Genocidul asupra populației din teritoriile ocupate poate fi confirmat de mai multe episoade desfășurate atunci. În următoarele rînduri voi încerca să realizez o schiță cronologică a masacrelor programate de trupele NKVD (celebra Troika) asupra populației civile.

Aceste evenimete, discutate mai mult sau mai puțin în presă, de teama să nu deranjeze anumite părți, riscă să devină pietre de moară care vor atîrna greu asupra propriei noastre conștiințe, dacă nu vom cinsti memoria celor care au murit pentru simplul fapt că s-au născut români.

Degeaba ne aruncăm deseori în discursuri demagogice mascate de sentimente patriotarde, dacă nu suntem în stare să spunem răspicat că nu ne-am uitat părinții. Degeaba ne comformăm ori de cîte ori o mare putere ne impune ceva, vom pierde întotdeauna; și cel mai grav e să-ți pierzi memoria, conștiința de sine.

Să nu mergem pe principiul supunerii, după cum spune proverbul: ”Capul plecat sabia nu-l taie”, căci vom rămîne fără cap și fără sabie. Orice țară care a trecut prin experiența sovietizării își are propriul Katyn, cea mai gravă problemă e că nu știm nimic despre el.

Genocid sovietic asupra populației românești la Fîntîna Albă şi Tătarca.

 

Fîntîna Albă

Despre ce s-a întîmplat la Fîntîna Albă ne povestește istoricul militar Mircea Dogaru în cartea sa ”Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor” (n.r. La 1 aprilie 1941 o parte din cei peste 15.000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului, Bucovina, care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), au fost ucişi (în jur de 7.000) cu mitraliera de sovietici.

Românii se îndreptau spre graniţa românească cu odoarele bisericeşti în mînă spunîndu-li-se anterior că vor putea trece liber în România. Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200 persoane în groapă), pîmîntul mişcîndu-se sub ei două zile pînă au murit cu toţii.).

În următoarele rînduri voi reproduce pe scurt declarațiile a doi martori, Moș Ivan lipoveanul din Climăuți și Constantin Țoiu din satul Igiești, de lîngă Storojineț. Autorul menționează că mărturiile lor se regăsesc în articolele publicate în 1991 în ”Dreptatea” de inginerul Savu Octavian și în memoriile veteranului de război Ioan Ambrosă, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

”În ziua cedării Bucovinei de nord eram acasă – relatează Constantin Țoiu – Nu m-am refugiat atunci că nu mă înduram de recoltă și nu bănuiam ce putea să mi se întîmple, mai ales că pe Sirețel și pe Siret aproape toate satele erau românești vechi – Tărășeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igiești, Adîncata, Hliboca, Volcineț, Crasna, Ciudei, Sinăuții Vechi și altele. La început noile autorități sovietice nu prea ne-au făcut necazuri, nouă, țăranilor mai săraci. Ne-au lăsat să strîngem recolta, ne-au luat ceva cote, apoi au făcut colhoz.”

De ce țăranii au fost inițial cruțați, ne explică Moș Ivan lipoveanul: fiindcă prioritatea ocupantului era lichidarea elitei spirituale și economice românești.

Ce era cu acești lămuritori și cum s-a desfășurat masacrul premeditat de ocupant, ne explică, în continuare victima, Constantin Țoiu:

“Am ajuns la Șarul Dornei, unde am stat ascuns aproape un an, îmbrăcat în femeie, căci mă temeam mereu să nu vină după mine. Mai tîrziu m-am stabilit în Rădăuți, am muncit unde am găsit de lucru, ocupîndu-mă mai ales de monumente, în cimitire. De familie nu mai știu nimic, nici nu am încercat să aflu!“

De partea cealaltă, a oamenilor simpli care nu aveau vina de a se fi născut români, Moș Ivan confirmă:

“Peste un an, cînd a venit armata română și a eliberat zona, li s-a făcut slujbă, sfeștanie mare cu mulți preoți. Toată coasta dealului era plină de lumînări ce se vedeau de departe și au ars zile și nopți la rînd. S-au pus și cruci mari care astăzi nu mai sunt. Le-au strîns sovieticii în 1944. Morții nu au mai fost scoși. Sunt și azi acolo, dar locul s-a mai nivelat. Greu se mai cunoaște.” 

 

Gropile comune de la Tătarca

Înainte de a relata despre un alt eveniment tulburător, ce s-a întîmplat (n.r. în anii ocupaţiei sovietice 1940-1941) de data aceasta lîngă localitatea Tătarca (Odessa), trebuie să aminetsc și de masacrul grupului de rezistență antisovietică Majadahonda, membrii căruia au fost asasinați de trupele NKVD în momentul cînd trupele române se apropiau de Chișinău. De asemenea, în aprilie 1940, la Hîncești a avut loc o revoltă împotriva comuniștilor în urma căreia au fost arestați 73 de români.

În noaptea de 12-13 iunie 1941 (aproape simultan cu represiunile din Țările Baltice), au fost arestate și deportate în Siberia și Kazahstan, 18.392 persoane din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar din celelalte părți ale Basarabiei ca și din Bucovina de nord (teritorii înglobate în Republica Sovietică Socialistă Ucraina), alte 11.844 persoane (97% din aceștia – români). Trebuie să remarcăm faptul că această deportare în masă avea loc cu două săptămîni înaintea Operațiunii Barbarossa, prin care Hitler viola înțelegerea cu Stalin.

Studiul articolelor apărute în ziarele din anul 1943 ne poate demonstra, că atenția era îndreptată în mare parte asupra evoluției operațiilor militare. În special, era abordată situația frontului din Est și nordul Africii.

Pe ultima pagină a ziarelor ”Timpul ” sau ”Universul ” erau prezentate relațiile dintre Aliați, exploatîndu-se contradicțiile ivite între aceștia. Începînd cu luna aprilie, odată cu descoperirea la Katyn a masacrului comis de trupele NKVD asupra grupului de ofițeri polonezi, în presă au fost alocate spații ample pentru abordarea crimelor comise de sovietici pe teritoriile ocupate.

Descoperirea a fost făcută publică de Berlin, iar aceasta a înveninat relațiile dintre Moscova și guvernul polonez aflat în exil la Londra.

Interesant este faptul că presa românească nu dezvăluie o descoperire similară, făcută în același interval de timp lîngă Odessa și anchetată de organe. Informația respectivă fusese furnizată de un fost agent NKVD.

În prezent deținem multe informații referitoare la crimele comise de comuniști după lovitura de stat din Octombrie 1917, începînd cu asasinarea familiei țarului, și mai ales despre cele din perioada stalinistă. În luna octombrie 1991, de exemplu, în presă apare o știre despre descoperirea în vestul Mongoliei, a unei gropi conținînd resturi pămîntești ale miilor călugări budiști, uciși din ordinul lui Stalin.

Trebuie să amintim că unii dintre cei deportați în 1941 nu au ajuns niciodată acolo. Despre soarta lor ne vorbesc documentele[3] pe care le voi prezenta în coninuare.

Primul document reprezintă un raport înaintat de locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrul Serviciului Special de Informații, către Secția a 2-a a Marelui Stat-Major:

 

”CĂTRE MARELE STAT-MAJOR
SECȚIA A II-A
1.06.1943

Din investigațiile efectuate de către organele acestui serviciu cu privire la suprimarea unor persoane de către NKVD și îngropate în cimitirul din Odessa, s-au constatat următoarele:

Pe terenul denumit “Spolka” situat la km 7 al liniei ferate Odessa–Ovidiopol, între suburbia Tătarca și aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor NKVD.

Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar al Odessei, au început la 22 aprilie 1943.
Concomitent cu săpăturile, s-au întreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate și a verifica informațiile relative la proveniența victimelor și la împrejurările în care au fost ucise.

Din declarațiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului “Spolka”, rezultă că organele NKVD le aduceau noaptea, cu un camion închis și le aruncau în groapa comună, care era imediat astupată și nivelată.

Totodată, mai rezultă din aceste declarații, că circulația era cu desăvîrșire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune care era păzit în mod sever.

Investigațiile au stabilit că execuțiile săvîrșite de NKVD s-au intensificat după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord.
Ioan Halip, Grigore Tatarcu și Alexandru Ivanov, locuitori din Basarabia și Bucovina, în prezent domiciliați la Odessa, aduși la fața locului, și-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de NKVD după cedarea teritoriilor (anexele 1, 2, și 3)

Comisia pentru examinarea cadavrelor și stabilirea împrejurărilor în care au fost suprimate vicimele au ajuns la concluzia că acestea au fost ucise prin împușcare în ceafă de la o foarte mică distanță, vechimea execuțiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din gropile comune amintește de portul basarabenilor și bucovinenilor.

În prezent săpăturile din acest cimitir au fost sistate.
Fotografiile alăturate înfățișează rezultatul săpăturilor efectuate.
Despre rezultatul acestor săpături s-a făcut cunoscut și Președinției Consiliului de Miniștri (Cabinetul Militar).

p. Șeful Serviciului Special de Informații locotenent colonel Traian Borcescu”

Următorul document reprezintă un proces-verbal și concluziile comisiei medico-legale care a cercetat cadavrele descoperite. Important este că acestea sunt semnate de experți ruși din Odessa:

Anexa 4
PROCES VERBAL
Odessa, 6 mai 1943

Comisia compusă din: doctor Sapocichin K.I., vicedirector al Direcției medico-sanitare, Grubianu N.I., administrator al Stației de Dezinfecție, și docent Fidlovschi I.I., șeful expertizei medico-legale, în prezența caporalului jandarm Tatarciuc Grigore de la Serviciul Pretoral Odessa, la cererea d-lui Pretor lt. col. Niculescu M. Nr. 100 din 30 aprilie 1943, am procedat la examinarea mormintelor în urma dezgropărilor, în apropiere de oraș, lîngă drumul spre Tătarca.

Examinarea mormintelor s-a făcut în vederea luării măsurilor de înmormîntare a cadavrelor, a măsurilor pentru prevenirea epidemiilor, pentru stabilirea datei cînd au fost îngropate cadavrele și cauzei adevărate a morții.
Mormintele se află pe locul unde altă dată s-a depozitat gunoi, departe de orice locuință.

Cinci morminte sunt dispuse în neregulă, din care 3 se prelungesc izolate și departe de celelalte. Fiecare mormînt reprezintă o groapă adîncă și lată, cu pereți drepți. În fiecare mormînt se află cadavre scheletizate în dezordine și în cantitate apreciabilă; unele dintre acestea (două) sunt în stare de saponificare unită cu mumificație, iar pe altele spînzură țesătură parțial păstrată în stare de saponificare. Aparatul de legătură la cadavre în general este bine păstrat.

Pămîntul pereților gropilor prezintă un amestec, se rînduiesc nisipul, gunoiul și argila. Hainele caracterizînd bărbații și femeile, s-au păstrat suficient. Îmbrăcămintea din paltoane groase din postav, din haine și pantaloni de postav, parte de ață, bluze femeiești de mătase. Se găsesc paltoane de suman, de același material se găsesc și pantaloni. Astfel de îmbrăcăminte este cea a basarabenilor și bucovinenilor. Peste acestea se găsesc și mantale militare. În picioarele cadavrelor sunt ghete, deoparte se găsesc ghete de galoși, galoși sunt și îndeoparte și de ghete, iar unele cadavre au cizme simple.

Printre îmbrăcăminte se observă plăpumi de postav de fabrică și pene mărunte de păsări, iar prin unele locuri printre bucățile de îmbrăcăminte, parte putrede, se găsesc îngrămădiri mari, care, fapt ne dă dreptul să credem că acestea au provenit din pene. După cum se poate observa, [exista o] variație de îmbrăcăminte bărbătească și femeiască. S-au descoperit obiecte de primă necesitate, de exemplu: o cană de metal, o cutie de celuloid pentru săpun, tub de celuloid cu perie de dinți în el etc.

La cadavru cu păr lung (femeie) păstrat parțial mulțumită saponificației se văd mîinile legate cu funie. La examinarea scheletelor și a craniilor se constată urme evidente de răniri cu arme de foc în regiunea cefei. Rănile la unele cranii au ieșiri, iar altele nu. Aspectul tuturor cadavrelor scheletizate este același.

Avînd în vedere întrebările puse de Serviciul Pretoral Militar, Comisia a socotit necesar a se lua 4 cranii pentru cercetări medico-legale speciale. Dintre aceste cranii unul are o rănire cu ieșire și celelalte fără.

În ceea ce privește măsurile sanitare în legătură cu dezgropările, Comisia este de părere că, cadavrele scheletizate provenind cu evidență de la oameni deplin sănătoși, avînd semne vizibile de moarte provocată – împușcare – în prezent nu mai sunt periculoase, dar avînd în vedere că gropile sunt deschise, iar cu venirea zilelor calde ce pot transporta produsele descompunerii cadavrelor pe alimente și oameni, Comisia crede necesar că înhumarea acestor cadavre să se facă cît mai curînd.
Întrucît cadavrele în general nu au date pentru identificarea lor, ele trebuie lăsate pe loc în gropile comune și tratate în prealabil cu clorură de var.

Comisia crede necesar pentru o mai deplină caracterizare a vicitmelor, să se examineze amănunțit îmbrăcămintea acestora din care examen se va trage concluzia.

Vice-Director al Direcției medico-sanitare
Doctor Sapocichin K.I.
Prezenta copie tradusă din limba rusă în limba română fiind conformă cu originalul.”

”Anexa 5
CONCLUZIE

La cercetarea în legătură cu cadavrele descoperite în apropiere cu Tătarca:
Pe baza datelor examenului detaliat și a autopsiei a 4 cranii ce au fost luate din gropi, după cum s-a arătat în procesul-verbal, s-a ajuns la următoarele concluzii:

Toți cei 4 inși cărora le-au aparținut aceste cranii, prezintă răniri de același fel prin împușcare în partea de jos a cefei. La 2 rănile craniilor erau cu ieșiri în regiunea ochiului stîng și la baza craniului, la alții 2 fără ieșiri.

Împușcăturile au fost făcute din arme cu bătaie nu prea puternică, cu gloanțe de plumb, calibru f.f.mm. Drept astfel de armă a putut servi (probabil) o armă militară de calibru mic.

Împușcarea s-a făcut la distanță foarte mică, sau aproape fără distanță.
Împușcăturile de acest fel de obicei se făceau de o mînă experimentată la executări (în U.R.S.S.).
Din cei 4, trei erau cu multă probabilitate bărbați și una femeie, în etate de la 20-40-45 ani.
Avînd în vedere condițiile păstrării cadavrelor, aspectul general al cadavrelor, ajungem la concluzia că vechimea morții celor arătați este de doi, pînă la trei ani.

Consultant al expertizei medico-legale
Șeful catedrei medicină legală la Universitatea Odessa
Profesor (ss) Jmailevici F.N.
Șeful expertizei medico-legale
Docent (ss) Fidlovski I.I.”

Al treilea document foarte important este o notă informativă adresată Serviciului Special de Infrmații, semnată cu pseudonimul Kor.-Marin. Acest document aduce lumină asupra prudenței organelor române Legației germane cu referire la crimele sovietice. Evoluția afacerii Katyn, deja publicată în presă, ne explică Cristian Trocotă, a determinat o atitudine rezervată din partea Legației germane de pe teritoriul rusesc.

Se răspîndise zvonul că victimele de la Katyn erau evrei împușcați de naziști. Ideea alcătuirii unei comisii internaționale pentru a investiga cazul era practic irealizabilă din cauza războiului, de aceea, părțile în cauză s-au adresat Crucii Roșii Internaționale. Responsabilitatea faptelor comise de NKVD-ul comunist a fost recunoscută de guvernul sovietic abia în 1990. Pînă atunci, a persistat un mister voit întreținut. Iată conținutul notei informative:

28 Aprilie 1943
S.S.I. Grupa Politică
Dosar “Legaţia Germană”
NOTĂ

Din bună sursă a Legației Germaniei, s-a putut înregistra zilele acestea , că autoritățile germane din teritoriul rusesc ocupat intenționează să lanseze în opinia publică mondială o nouă afacere Katyn, unde se știe că u fost asasinați o mare parte din corpul ofițeresc polon.

Primele zile de Paști, această știre a căpătat consistență și se precizează că între Odessa și Tătarca (7 km de Odessa) s-a descoperit o groapă comună unde erau îngropate aproximativ 4000 de cadavre.

Această știre a circulat în cercurile maniste[8] și evreiești din Capitală, fiind prezentate sub aspectul contrariu celor comunicate de Legația germană și anume că este vorba de cadavrele evreilor asasinați în diferite ocazii de germani și mai mult chiar, Mareșalul a plecat la Odessa pentru a înăbuși izbucnirea acestui scandal.

Din șoaptele înregistrate de evreii rusofili, se pot trage indicii că puterile aliate cu concursul agenților comuniști, intenționează, pe baza materialului strîns de la declararea războiului încoace (fotografii, declarații a ofițerilor români și germani, statistici – mare parte din materialul documentar și informativ fiind deținut personal de Maniu), să dea o replică pe plan internațional afacerii de la Katyn.

Ieri dimineață, Legația germană se mai afla în posesia următoarelor date:
Operațiunea de identificare a cadavrelor este în curs.

Ea este îngreunată prin faptul că s-au găsit mai multe schelete, dar după anumite indicii se poate spune că este vorba despre asasinarea în masă a populației românești evacuată din Bucovina și Basarabia, după cum altă sursă precizează că ar putea fi vorba de cadavrele ucrainenilor sau a rușilor ostili regimului sovietic.

În cursul după-amiezii de ieri, Legația germană este surprinsă (Agențiile de presă care lucrează direct cu Legația) că guvernul n-a dat încă comunicat în această afacere.

Seara, s-a putut ști că s-a comunicat presei o știre “din sursă oficială”, dar care a fost reținută de cenzură.”[9]
Într-o altă notă informativă, din 2 mai 1943, același Kor. comunica: ”În general – două elemente aflate azi în posesia Legației germane – situația se prezintă astfel:

“După părerea celor care au asistat, s-au descoperit până acum circa 1000 de cadavre și identificarea sumară a permis să se constate că este vorba de basarabeni asasinați pe timpul ocupației sovietice, se crede că în aceeași groapă au fost aruncate circa 3-4 mii cadavre”
(Kor. – Marin)”
Autor: Nicolae Țîbrigan

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă. Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer că un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90. Autoritățile sovietice și cele ucrainene au interzis comemorările şi orice referire la acest masacru. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

cititi despre Masacrul de la Fântâna Albă si pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940)

Groapa comuna la Katyń (1943)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Katyń

Masacrul de la Katyń (cunoscut și ca incidentul de la Katyń sau masacrul din pădurea Katyń) a fost o execuție în masă a unor cetățeni polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Masacrul a avut loc în pădurea de lângă actualul sat Katîn din Rusia, sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk.

În timpul acestei acțiuni aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze, ca și a evreilor polonezi și a bielorușilor polonezi.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov și Elțîn reiese că poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către naziști în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relațiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil de la Londra.

Deși, chiar înaintea prăbușirii URSS-ului, autoritățile rusești au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele rusești succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiție a făptașilor aflați încă în viață. Mulți ruși continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziștii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov și-a cerut scuze în octombrie 1990 față de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuție. Acel document sovietic a fost înmânat președintelui Poloniei, de președintele Elțin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competență pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului și declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.

Pe data de 26 noiembrie 2010, parlamentul rus a recunoscut oficial că masacrul a fost comis la ordinul direct al lui Stalin.

 

 

Vedere de ansamblu

La început, prin Masacrul de la Katyń se înțelegea masacrarea ofițerilor polonezi prizonieri de război deținuți în lagărul de la Kozielsk din pădurea Katyń, din apropierea satului Gnezdovo și a orașului Smolensk. În ultima vreme, acestui masacru îi sunt asociate și uciderea a încă 22.000 de prizonieri polonezi din lagărele Kozielsk, Starobielsk și Ostașkov și întemnițați proveniți din închisorile din vestul Belarusului și al Ucrainei (Harkov), sau din Rusia (Kalinin), executați din ordinul lui Stalin în aceeași pădure.

Aproximativ 250.000 de soldați polonezi au devenit prizonieri de război după invadarea și ocuparea Poloniei de către Germania nazistă și Uniunea Sovietică în septembrie 1939 ca urmare a înțelegerilor Pactului Molotov-Ribbentrop și a anexelor lui secrete. Mai multe lagăre de prizonieri au fost folosite pentru internarea captivilor polonezi, printre acestea aflându-se lagărele Ostașkov, Kozielsk și Starobielsk.

Kozielsk și Starobielsk au fost folosite în principal pentru ofițeri, în vreme ce Ostașkov era folosit în principal pentru cercetași, jandarmi, polițiști și gardieni. În pofida unei concepții greșite foarte răspândite, numai aproximativ 8.000 din cei peste 15.000 de prizonieri de război erau ofițeri. Distribuirea aproximativă a oamenilor în lagăre era următoarea: Kozelsk, 5.000; Ostașkov, 6.570 și Starobielsk, 4.000, adică un total de 15.570.

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ministrul sovietic de externe Viaceslav Molotov semnând Pactul de neagresiune sovieto-german. În spatele său se văd ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop (stânga) și primul ministru sovietic Iosif Vissarionovici Stalin (23 august 1939) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroșilov și Beria – au semnat un ordin de executare a activiștilor „naționaliști și contrarevoluționari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri și în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei și Belarusului.

Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzații erau foarte cuprinzător definiți ca „inamici înrăiți și neînduplecați ai autorității sovietice”, printre ei aflându-se și un mare număr de intelectuali polonezi, plus polițiști și ofițeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie și 9 mai 1940, (cu o pauză de 1 mai!), cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război și alți arestați au fost asasinați: 15.570 în cele trei lagăre menționate mai sus și aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei și Belarusului.

Printre cei uciși la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotenent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofițeri, câțiva preoți militari, trei moșieri, un prinț, 43 de oficialități, 85 de cetățeni privați și 131 de refugiați.

Printre asasinați s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocați, ingineri și profesori, peste 100 de scriitori și ziariști și aproximativ 200 de piloți de aviație. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofițerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duși în lagărele Iuhnov și Griazoveț. Aceștia au fost singurii supraviețuitori.

Descoperirea victimelor masacrului a precipitat ruperea relațiilor dintre Uniunea Sovietică și guvernul polonez în exil din Londra, în 1943. Sovieticii au negat orice acuzație făcută pe tema masacrelor de la Katyń până în 1990, când URSS-ul a admis că NKVD-ul este responsabil atât pentru asasinate cât și pentru mușamalizarea acestora.

Masacrul de la Katyń (1940) - Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Polish POWs captured by the Red Army during the Soviet invasion of Poland – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Preparativele sovietice

Încă din 19 septembrie 1939, Comisarul de rangul I al Securității Statului, Comisarul Poporului pentru Afacerile Interne, Lavrenti Pavlovici Beria, a convocat conducerea Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne – Departamentul pentru Prizonierii de Război în frunte cu căpitanul de securitate Piotr K. Soprunenko și le-a ordonat înființarea lagărelor pentru prizonieri polonezi. Acestea au fost: Iuhnovo (stația de cale ferată Babinino), Iuje (Talițî), Kozelsk, Kozelșcina, Oranki, Ostașkov (insula Stolbnîi pe lacul Seliger, lângă Ostașkov), Putivli (stația de cale ferată Tetkino), Starobielsk, Vologod (stația de cale ferată Zaenikevo) și Griazoveț.

 

Tehnica masacrelor

Prizonierii din Kozielsk au fost uciși și îngropați în pădurea Katyń din raionul Smolensk. Prizonierii din Starobielsk au fost executați în închisoarea interioară a NKVD-ului din Harkov și au fost îngropați lângă Piatihatki. Ofițerii de poliție de la Ostașkov au fost uciși în închisoarea interioară a NKVD-ului din Kalinin și au fost îngropați în Miednoje.

Informații detaliate despre execuțiile din închisoarea din Kalinin au fost date în timpul audierilor lui Dmitrii S. Tokarev, fostul comandant al districtului NKVD Kalinin. Conform celor spuse de Tokarev, execuțiile prin împușcare au început seara și s-au încheiat în zori.

Primul transport din 4 aprilie 1940 a fost format din 390 de oameni, călăii muncind din greu să ucidă așa de multe persoane într-o singură noapte. Următorul transport a avut numai 250 de persoane. Execuțiile erau duse la îndeplinire prin folosirea pistoalelor Walther de fabricație germană aduse anume de la Moscova.

Execuțiile erau făcute metodic. După ce erau verificate datele personale ale condamnatului, acesta era încătușat și dus într-o celulă izolată fonic cu pâslă. Pentru mascarea sunetelor execuțiilor s-au mai folosit mașini zgomotoase care au funcționat toată noaptea. După ce era introdusă în celulă, victima era imediat împușcată în ceafă. Cadavrul era scos printr-o altă ușă și era depus într-unul dintre camioanele care așteptau afară, în timp ce un nou condamnat la moarte era băgat în camera de execuție

Lângă Smolensk, polonezii cu mâinile legate la spate au fost duși la groapa comună și au fost împușcați în gât.

 

Descoperirea gropilor comune

Soarta prizonierilor de război polonezi a fost discutată la scurtă vreme după ce naziștii au invadat Uniunea Sovietică în iunie 1941, când guvernul polonez în exil (aflat la Londra) și guvernul sovietic au căzut de acord să coopereze în lupta împotriva germanilor, urmând să se formeze pe teritoriul sovietic o armată poloneză.

Când generalul polonez Władysław Anders a început să organizeze această armată, el a cerut informații despre ofițerii polonezi prizonieri în URSS. Stalin i-a asigurat într-o întrevedere personală pe generalii Władysław Anders și Władysław Sikorski că toți polonezii au fost eliberați, cu excepția a câtorva care au evadat și au fugit din Rusia, (de exemplu prin Manciuria).

Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi în pădurea de pe Dealul Caprei de lângă Katyń. Dr. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei din guvernul nazist, a sesizat imediat potențialul uriaș al acestui fapt în lupta pentru ruperea alianței dintre polonezi, aliații occidentali și sovietici. Pe 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că:

A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime. Acestea erau îmbrăcate complet în uniforme militare, multe victime având mâinile legate, toții având răni provocate prin împușcare în spatele gâtului. Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate. S-a stabilit deja că printre cei uciși se află Generalul Smorawiński din Lublin.”

Masacrul de la Katyń (aprilie - mai 1940) - Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (aprilie – mai 1940) – Ofiţeri polonezi exhumaţi la 3 ani dupǎ masacru (1943) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din Comisia Internațională Medicală (de investigare a masacrului din pădurea Katyn) au făcut parte reprezentanți din mai multe țări: Germania (Wilhelm Zietz, președintele comisiei), Franța (André Costedoat, vicepreședinte), Belgia (Reimond Speleers), Bulgaria (Marko Antonov Markov), Cehia (František Hajek), Croația (Eduard Lukas Miloslavić), Danemarca (Helge Tramsen), Elveția (Francois Neville), Finlanda (Arno Saxén), Italia (Vincenzo Mario Palmieri), Olanda (Herman Maximilien de Burlet), România (Alexandru Birkle), Slovacia (František Šubík), Spania (Antonio Piga y Pascual) și Ungaria (Ferenc Orsós).

Guvernul sovietic a respins imediat acuzațiile germane, pretinzând în schimb că prizonierii polonezi au fost asasinați de germani în august 1941. Răspunsul sovietic din 15 aprilie, pregătit de Biroul Sovietic de Informații, afirma că: „… prizonierii polonezi de război care erau implicați în lucrări de construcții la vest de Smolensk în 1941 … au căzut în mâinile călăilor germano-fasciști … ”.

Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate la Bletchley Park. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyń au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.

În aprilie 1943, când guvernul polonez în exil condus de generalul Władysław Sikorski a insistat să aducă această problemă la masa negocierilor cu sovieticii și să se inițieze o nouă investigație a Crucii Roșii Internaționale, Stalin s-a folosit de „afirmațiile neadevărate” despre masacrul de la Katyń ca pretext pentru retragerea pe 26 aprilie a recunoașterii guvernului lui Sikorski din Anglia, pe care l-a acuzat de colaborare cu naziștii.

În același timp, Stalin a început o campanie în sprijinul recunoașterii de către aliații occidentali a guvernului marionetă polonez condus de Wanda Wasilewska. Sikorski, a cărui poziție inflexibilă în problema masacrului începuse să creeze o ruptură între aliații occidentali și sovietici a murit în mod neașteptat două luni mai târziu. Cauza morții sale este încă subiect de dispute.

Masacrul de la Katyń (1940) - British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – British, Canadian, and American officers (POWs) brought by the Germans to view the exhumations – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Încercările de mușamalizare a masacrului de la Katyń

Masacrul de la Katyń a fost de mare folos Germaniei Naziste. Aparatul nazist de propagandă s-a folosit de eveniment pentru discreditarea Uniunii Sovietice. Dr. Joseph Goebbels scria în jurnalul său: „Comentatorii străini se minunează de extraordinara deșteptăciune de care am dat dovadă transformând incidentul de la Katyń într-o înaltă problemă politică.” Germanii au reușit să discrediteze guvernul sovietic în ochii lumii și au fluturat pentru scurtă vreme spectrul monstrului comunist bântuind turbat teritoriile civilizațiilor occidentale.

Masacrul de la Katyń (1940) - Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: "Forest of the dead at Katyn" - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Nazi propaganda poster depicting executions of Polish military officers by the Soviets, with caption in Slovak: “Forest of the dead at Katyn” - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyń și criza polono-sovietică rezultată au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați, esențială la începutul războiului, începea să scadă din cauza intrării în război a giganților militaro-industriali, SUA și URSS.

Primul ministru britanic Winston Churchill și președintele Statelor Unite ale Americii Franklin D. Roosevelt erau din ce în ce mai mult sfâșiați pe de-o parte între angajamentele față de aliatul polonez și poziția intransigentă a lui Sikorski, iar pe de alta de pretențiile – de multe ori aflate la limita șantajului politic – lui Stalin și ale diplomaților lui, a căror politică era evidentă în comentariile ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, care i-a spus lui Churchill că soarta polonezilor este pecetluită ca a unei „țări de 20 de milioane aflată în imediata vecinătate a unei țări de 200 de milioane.”

În opinia lui Churchil, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. (apud V. Zaslavsky)

Goebbels, când, în aprilie 1943, a fost informat că armata germană era nevoită a se retrage din zona pădurii Katyń, a notat cu clarviziune în jurnalul personal: „Din păcate, trebuie să cedăm Katyńul. Bolșevicii vor ‘afla’ fără îndoială în curând că noi am împușcat 12.000 de ofițeri polonezi.”. Într-adevăr, aproape imediat după ce Armata Roșie a recucerit Katyńul și Smolenskul, NKVD-ul a început acoperirea crimelor sale, distrugând cimitirul pe care îl construise Crucea Roșie Poloneză cu permisiunea germanilor și îndepărtând toate dovezile crimelor.

În ianuarie 1944, sovieticii au trimis la fața locului „Comisia specială pentru determinarea și investigarea împușcării prizonierilor polonezi de către invadatorii germano-fasciști în pădurea Katyń” pentru a investiga din nou incidentul. Comisia Burdenko, numită astfel după numele conducătorului ei, Nikolai Burdenko, președintele Academiei de Științe Medicale a URSS, a exhumat din nou cadavrele și a ajuns la concluzia că execuțiile au avut loc în 1941, când zona era sub ocupație germană. Niciun specialist sau observator străin, nici măcar din partea comuniștilor polonezi, nu a avut permisiunea să se alăture membrilor comisiei sovietice.

În particular, primul ministru britanic Winston Churchill a admis că este aproape sigur că atrocitățile au fost comise de sovietici. Conform notelor luate de contele Raczyński, Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie:

Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai 9 zile, pe 24 aprilie, Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei ‘investigații’ a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”.

Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyń făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”.

Masacrul de la Katyń a fost o problemă controversată și pentru politicienii americani. Doi prizonieri de război americani au fost aduși de germani la Katyń în 1943 pentru o conferință internațională de presă. Unul dintre ei a fost colonelul. John H. van Vliet, care a scris un raport din care reieșea că sovieticii, nu germanii, erau responsabili de masacru.

El a dat raportul generalului-maior Clayton Bissell, adjunctul șefului contraspionajului militar american, generalul George Marshall. Generalul Bissell a distrus acest raport. În timpul investigațiilor din 1951-1952, Bissell s-a apărat în fața Congresului susținând că nu fusese în interesul Statelor Unite să stânjenească un aliat ale cărui forțe erau încă necesare în lupta împotriva Japoniei.

În 1944, Roosevelt l-a desemnat pe căpitanul de armată George Earle, emisarul său special în Balcani să adune informații despre Katyń. Earle a îndeplinit ordinul folosindu-și doar legăturile din Bulgaria și România. Earle a ajuns de asemenea la concluzia că sovieticii au fost făptuitorii.

După consultarea cu directorul Biroului pentru informații de război, Elmer Davis, Roosevelt a respins concluziile, afirmând că este convins de responsabilitatea germanilor și a ordonat nepublicarea raportului Earle.

Când Earle a cerut oficial permisiunea publicării, președintele Statelor Unite i-a ordonat în scris să uite toată afacerea. Earle a demisionat și și-a petrecut restul timpului până la sfârșitul războiului în Samoa Americană.

În noiembrie 1945, șapte ofițeri ai Wehrmachtului: K. H. Strueffling, H. Remlinger, E. Böhm, E. Sommerfeld, H. Jannike, E. Skotki și E. Geherer au fost judecați de un tribunal al aliaților victorioși – americani, englezi, francezi și sovietici.

Ei au fost condamnați la moarte pentru rolul pe care l-ar fi jucat în masacrul de la Katyń și în cele din urmă au fost executați prin spânzurare. Încă alți trei germani au fost judecați pentru același capete de acuzare: E. P. Vogel, F. Wiese, A. Diere. Ei au primit sentințe de 20 de ani de muncă grea corecțională, au fost predați sovieticilor și nu s-a mai auzit nimic despre ei.

În 1946, procurorul șef sovietic în timpul procesului de la Nürnberg a încercat să arunce în sarcina Germaniei vina pentru crimele de la Katyń, afirmând că „unul dintre cele mai importante acte criminale, pentru care sunt responsabili principalii criminali de război a fost execuția în masă a prizonierilor polonezi împușcați în pădurea Katyń lângă Smolensk de către invadatorii germano-fasciști”, însă a renunțat la cauză după ce Statele Unite și Anglia au refuzat să-i sprijine pe sovietici, iar avocații germani au pregătit o apărare stânjenitoare pentru acuzator.

În 1951-52, pe fondul războiului din Coreea, o comisie de anchetă a Congresului SUA condusă de republicanul Ray J. Madden, cunoscută sub numele de Comitetul Madden, a investigat masacrul de la Katyń. Comisia a ajuns la concluzia că sovieticii sunt vinovați de moartea polonezilor și au recomandat ca sovieticii să fie deferiți spre judecare Curții Internaționale de Justiție. Concluziile comitetului în privința presupusei mușamalizări americane au fost mai puțin convingătoare.

Problema responsabilității a rămas controversată în occident și în aceiași măsură în spatele Cortinei de Fier. De exemplu, în Anglia, la sfârșitul deceniului al optulea, planurile pentru ridicarea unui memorial închinat victimelor, care ar fi purtat data de 1940 în locul 1941, au fost condamnate ca provocatoare în climatul politic al războiului rece.

În Republica Populară Polonia, autoritățile au mușamalizat problema în acord cu cerințele propagandei sovietice, cenzurând în mod deliberat orice sursă care ar fi putut arunca lumină asupra crimelor NKVD-iste. Katyń a fost un subiect interzis în Polonia postbelică. Nu doar cenzura a reprimat toate referințele la masacru, dar chiar și menționarea atrocităților era primejdioasă.

Katyń a fost șters din istoria oficială poloneză, dar nu a putut fi șters din memoria istorică. În 1981, sindicatul polonez Solidaritatea a ridicat un memorial care purta o inscripție simplă, „Katyń, 1940”. Acest monument a fost confiscat de poliție, în locul lui fiind ridicat un monument oficial dedicat „Soldaților polonezi – victime ale fascismului hitlerist – care se odihnesc în pământul Katyńului”. Subiectul Katyń a rămas un tabú politic în Polonia până la căderea comunismului din 1989.

De la sfârșitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar și asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune.

În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaș, confirmând totodată existența altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie și Piatihatki.

După ce noi dovezi au fost descoperite de americani și polonezi în 1991 și 1992, în 1992 președintele Rusiei Boris Elțîn a scos din arhive și a predat noului președinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea, Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1.

Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împușcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostașkov și Starobielsk și din anumite închisori din vestul Ucrainei și Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împușcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Șelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hrușciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi și i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor

Investigațiile care indicau responsabili de masacre pe germani în locul sovieticilor sunt uneori folosite pentru a pune la îndoială în întregime justețea procesului de la Nüremberg, deseori în sprijinul celor care neagă Holocaustul. Mai sunt persoane care neagă deopotrivă vinovăția sovietică și valabilitatea documentelor dezvăluite (susținând că acestea sunt falsuri); de asemenea, mai există persoane care încearcă să demonstreze că polonezii au fost împușcați de germani.

Masacrul de la Katyń (1940) - Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Katyń (1940) – Circulara din 5 martie 1940 de la Lavrenti Beria pentru Stalin, prin care era propusă executarea ofițerilor polonezi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Evoluții postsovietice

În timpul vizitei în Rusia a președintelui polonez Aleksander Kwaśniewski din septembrie 2004, oficialii ruși au anunțat că doresc să transfere toate informațiile despre masacrul de la Katyń către autoritățile poloneze de îndată ce ele vor fi declasificate.

În martie 2005, autoritățile rusești au terminat investigații care au durat un deceniu. Procurorul șef militar Alexandr Savenkov a socotit cifra finală a victimelor de la Katyń ca fiind 14.540 și a declarat că masacrul nu a fost genocid – o crimă de război – sau crimă împotriva umanității și de aceea nu există nici o bază de discuție despre acești termeni judiciari. În ciuda unor declarații făcute mai înainte, 116 din cele 183 volume de documente care s-au adunat în timpul investigațiilor rusești, ca și decizia de a-i pune capăt au fost clasificate.

Datorită acestui fapt, Institutul Național al Aducerii Aminte din Polonia a decis să înceapă propriile investigații. Echipa de procurori condusă de Leon Kieres a declarat că vor încerca să-i identifice pe cei care au fost implicați în darea ordinelor și pe cei care au adus la îndeplinire execuțiile.

În plus, pe 22 martie 2005, Seimul polonez a votat în mod unanim o moțiune prin care se cerea declasificarea arhivelor rusești precum și clasificarea masacrului de la Katyń ca genocid.

La data de 26 noiembrie 2010, Duma de stat (Camera inferioară a Parlamentului rus) a adoptat o declarație prin care Rusia recunoștea masacrarea a mii de ofițeri polonezi, în 1940, la Katin, o “crimă” ordonată de Iosif Stalin.

 

Proiecții artistice

Regizorul polonez Andrzej Wajda a realizat în anul 2007 filmul Katyń, o epopee cinematografică despre acest eveniment istoric.

 

cititi despre Masacrul de la Katyń (1940) si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945)

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – The “Big Three” at the Yalta Conference, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt and Joseph Stalin. Behind them stand, from the left, Field Marshal Sir Alan Brooke, Fleet Admiral Ernest King, Fleet Admiral William D. Leahy, General of the Army George Marshall, Major General Laurence S. Kuter, General Aleksei Antonov, Vice Admiral Stepan Kucherov, and Admiral of the Fleet Nikolay Kuznetsov

foto si articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

 Conferința de la Ialta

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

 

Situația

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial, dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.

După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani.

Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)

Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.

Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic.

În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici.

Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:

Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.

Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.

Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.

 

Întâlnirea

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov.

Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945 - Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945 – Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Principalele puncte discutate

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

- S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare.

- Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.

- Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.

- Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.

- A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.

- Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.

- Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru.

- Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.

- Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.

- Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Situația militară la sfârșitul conferinței - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Situația militară la sfârșitul conferinței – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Conferinței de la Yalta

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite.

Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Taken by War Office official photographer, United Kingdom - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Taken by War Office official photographer, United Kingdom – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) si pe en.wikipedia.org;