Articole

Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944)

Fotografie reprezentând un aspect de la intrarea Armatei Roşii în Bucureşti (29 – 30 august 1944)

foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 55/1944
articol preluat de pe ro.wikisource.org

 

Convenția de armistițiu (1944)

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte (12 septembrie 1944)

La 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, in conditiile dictate de URSS, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul cu Aliatii occidentali si URSS şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Reprezentantii Guvernului si Inaltului Comandament Roman la Moscova au fost: Ministrul de Stat si Ministru de Justitie L. Patrascanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutantul Majestatii Sale Regelui Romaniei, General D. Damaceanu, Principele B. Stirbey si d-l G. Popp, avand depline puteri. Reprezentantul Inaltului Comandament Aliat (Sovietic) a fost Maresal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin imputernicit pentru aceasta de catre Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii.

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dupa Lovitura de stat de la 23 august si pana la 12 septembrie 1944, in absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici, un număr de 114.000- 160.000 de soldați români fiind luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de regeAcestia au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.

La articolul 16, Convenţia prevedea scoaterea din circulaţie a tuturor publicaţiilor fasciste şi legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradiţiile româneşti, ori la românii din alte ţări. Pe lista autorilor interzişi figurau mari nume ale culturii noastre nationale cum ar fi : Gheorghe Şincai, Nicoale Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade si chiar marele dramaturg de origine evreiasca, Mihail Sebastian.

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

CONVENȚIE DE ARMISTITIU

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite.

Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat și Ministru de Justitie L. Pătrășcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Știrbey și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, — și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condițiuni:

1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.

Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate, care își au reședinta acolo (vezi anexa la art. 2).

3. Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice, și ale celorlalți Aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer (vezi anexa la art. 3).

4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați, aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România.

Din momentul semnării condițiunilor de armistițiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana potrivită, îmbrăcăminte și asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor proprie.

6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Națiunilor Unite, sau din cauza originei lor etnice, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din această cauză.

7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al sateliților ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.

8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de propritate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, — fără autorizația Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin sau au aparținut Națiunilor Unite aflate în porturile românești, indiferent la dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.

Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenționate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcțiilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale și de transport a mijloacelor de comunicație, stațiunilor generatoare de energie, întreprinderilor și instalațiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești, cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaților (vezi anexa la art. 10).

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a și declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, Părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.)

România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte State Aliate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art. 11).

12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum și utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri.

13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul român, așa cum existau înainte de război, și să le restituie proprietatea în desăvârșită bună stare.

14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război.

15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existența unor organizații de acest fel.

16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F., poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa la art. 16).

17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului, de minimum 50 – 100 km (depinzând de condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se sa aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuția acestor condițiuni de armistițiu.

18. Va fi înființată o Comisiune de Control Aliată, care va lua asupra sa, până la încheierea păcii, reglementarea și controlul executării prezentelor condițiuni, sub directivele generale și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) acționând în numele Puterilor Aliate. (Vezi anexa la art. 18)

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.

20. Prezentele condițiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.

Dat în Moscova, în patru copii, fiecare în limbile rusă, engleză și română; copiile rusești și englezești fiind autentice.

12 Septembrie 1944.

 

Din însărcinarea Guvernului și Înaltului Comandament al României,

(ss) LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU
(ss) G-RAL ADJ. DĂMĂCEANU
(ss) B. ȘTIRBEY
(ss) G. POPP

Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice și Regatului Unit,

(ss) R. YA. MALINOWSKI

 

ANEXA

La Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

A. Anexă la art. 2

Măsurile prevăzute la art. 2 al Convenției referitoare la internarea cetățenilor germani și unguri, actualmente aflându-se în teritoriul român, nu se aplică cetățenilor de origine evreiască ai acestor țări.

B. Anexă la art. 3

Prin cooperarea Guvernului Român și Înaltului Comandament Român, menționată în art. 3 al acestei Convențiuni, se înțelege punerea la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosință cum va socoti de cuviință, pe durata armistițiului, a tuturor construcțiilor și instalațiunilor românești, militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, mijloace de comunicație, stațiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în desăvârșită bună stare și cu personalul necesar pentru întreținerea lor.

C. Anexă la art. 10

Guvernul Român va retrage și răscumpăra în limitele de timp și potrivit condițiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate monetele deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) și va înmâna moneta astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

D. Anexă la art. 11

Baza pentru aranjamentul plăților de compensații prevăzute în art. 11 al prezentei Convenții va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei convenții, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur.

E. Anexă la art. 16

Guvernul Român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată și prin curier, precum și comunicările telefonice cu țările străine ale Ambasadelor, Legațiunilor și Consulatelor aflătoare în România să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

F. Anexă la art. 18

Controlul cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu este încredințat Comisiunii Aliate de control, care va fi stabilită în conformitate cu art. 18 al Convenției de Armistițiu.

Guvernul Român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiunii Aliate de constor care decurg din Convenția de Armistițiu.

Comisiunea Aliată de control va instaura organe sau secțiuni împuternicindu-le respectiv cu executarea de diferite funcțiuni.

În plus, Comisiunea Aliată de control va putea să aibă funcționari în diferite părți ale României.

Comisiunea Aliată de control va avea sediul său în București.

Moscova, 12 Septembrie 1944.

 

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945)

Comndantul armatei a 18-a japoneze din Npua Guinee, predându-şi sabia comandantului diviziei a 6-a australiene

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945)

Capitularea Japoniei din august 1945 a pus capăt luptelor celui de-al doilea război mondial. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică şi bombardamentele atomice de la Hiroşima şi Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferinţe imperiale (gozenkaigi) să accepte în principiu termenii capitulării necondiţionate aşa cum fuseseră ei stabiliţi de Aliaţi prin aşa numita „declaraţie de la Potsdam”.

Au trebuit însă să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele uşilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat naţiunii prin intermediul radioului, anunţand pe 15 august acceptarea condiţiilor impuse de Aliaţi. În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale.

O copie a discursului de pe 17 august destinată forţelor armate japoneze nu menţiona bombardamentele nucleare, dar punea accentul pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei japoneze de capitulare. Pe 28 august, a început ocupaţia Japoniei.

Pe 2 septembrie, guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al doilea război mondial. În ciuda capitulării de pe 2 septembrie, au mai existat câteva unităţi japoneze izolate care au refuzat să se predea, iar un număr de soldaţi japonezi rătăciţi au continuat lupta şi nu s-au predat luni sau chiar ani de zile.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Reprezentanții japonezi aflați la bordul vasului USS Missouri în timpul ceremoniei de pe 2 septembrie 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Reprezentanții japonezi aflați la bordul vasului USS Missouri în timpul ceremoniei de pe 2 septembrie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul general

Până în 1945, ca urmare a unei campanii submarine a Statelor Unite, flota comercială japoneză fusese distrusă în cea mai mare parte, iar vasele care nu fuseseră încă scufundate au fost obligate să-şi caute refugiul în porturi, cele mai multe importuri de pe continentul asiatic încetând. Marina şi aviaţia japoneză suferea de pe urma lipsei de combustibil, puţinul combustibil rămas urmând să fie folosit în luptele pentru respingerea invaziei iminente. Economia de război a Japoniei se afla în pagul colapsului, producţia de combustibili, oţel, cauciuc şi alte mărfuri vitale pentru armată aflându-se la niveluri incomparabil de mici faţă de cele din perioada interbelică.

Liderii japonezi avuseseră în vedere o încheiere negociată a arăzboiului. În planurile făcute mai înainte de declanşarea războiului, liderii niponi avuseseră în vedere o expansiune rapidă, consolidarea cuceririlor, o posibilă implicare în conflict a Statelor Unite, urmată de un aranjament prin care Japonia să poată păstra o parte cât mai mare din noile teritorii cucerite.

Deşi toţi conducătorii japonezi erau de acord că războiul merge rău, ei nu erau de acord asupra celei mai bune căi prin care se putea obţine pacea. Existau două tabere: cea aşa-numită a „păcii”, care era în favoarea unei iniţiative diplomatice prin care liderul sovitic Stalin să fie convins să acţioneze ca mediator al unor aranjamente cu SUA şi aliaţii acestora, şi o tabără a durilor, care erau în favoarea unei ultime bătălii „decisive”, care să producă inamicului nişte pierderi atât de cumplite, încât SUA să se arate dispuse să ofere condiţii de pace acceptabile.

Ambele abordări ale problemei se bazau pe experienţa căpătată în timpul războiului ruso-japonez din 1905. Acel conflict a fost caracterizat printr-o serie de bătălii cu rezultat nedecis, urmate de bătălia decisivă de la Tsushima. Tratatul de la Portsmouth, care a pus capăt războiului, a fost mediat de preşedintele SUA Theodore Roosevelt.

În luna iulie 1944, generalul Tojo Hideki a fost înlocuit în funcţia de prim ministru de generalul Koiso Kuniaki, care a declarat că Filipinele urmau să fie locul de desfăşurare a bătăliei decisive. în ciuda înfrângerii din Golful Leyte şi de pe insula Leyte, împăratul a continuat să creadă că generalul Yamashita Tomoyuki va putea să învingă forţele aliate de sub conducerea generalului Douglas MacArthur în bătălia din insula Luzon.

Speranţele japonezilor s-au dovedit deşarte. După înfrângerile din Insulele Mariane, din Marea Filipinelor şi din insula Saipan, aflat în faţa posibilităţii unui atac aliat asupra arhipelagului nipon, Cartierul general imperial a ajuns la concluzia că singura soluţie care mai rămânea era lupta şi sacrificiul întregului popor, care să provoace pierderi atât de mari inamicului, încât să-l facă să-şi piardă dorinţa de luptă.

În februarie 1945, prinţul Konoe Fumimaro i-a dat împăratului Hirohito un memorandum care cuprindea o analiză a situaţiei şi în care se afirma că, dacă războiul va continua, casa imperială s-ar putea afla în mare pericol datorită unei revoluţii generate de înfrângere. După cum a notat Marele şambelan al Curţii, Fujita Hisanori, împăratul a apreciat că era prematur să se încerce începerea de negocieri de pace, ce excepţia cazului în care s-ar fi reuşit o mare victorie militară.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Infanterişti marini americani în timpul luptelor din Okinawa. Okinawa era considerată trambulina pentru asaltul final al insulelor din arhipelagul nipon – Operaţiunea Downfall - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Infanterişti marini americani în timpul luptelor din Okinawa. Okinawa era considerată trambulina pentru asaltul final al insulelor din arhipelagul nipon – Operaţiunea Downfall – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Facţiunile japoneze

În luna aprilie 1945, Koiso a fost înlocuit ca premier de amiralul Suzuki Kantaro. Politica guvernului Suzuki era a luptei până la capăt şi a alegerii unei “morţi onorabile a unei sute de milioane“. În aparatul guvernamental se auzeau voci care subliniau slăbiciunile poziţie japoneze, în special ţinând seama de criza de ţiţei şi lipsa stocurilor de alimente.

În ciuda faptului că sovieticii anunţaseră că nu doreau să mai reînnoiască pactul de neutraliatate sovieto-japonez, ministul de externe nipon a fost împuternicit să caute o cale prin care să obţină URSS-ul neimplicat în conflict sau, poate chiar să abţină formarea unei alianţe sovieto-japoneze. Japonezii considerau că victoria sovietică împotriva germanilor se datora în mare parte neutralităţii nipone şi că ar fi fost în avantajul ambelor părţi ca URSS să sprijine poziţia guvernului de la Tokyo, de vreme ce Statele Unite era, cel puţin pentru viitor, un inamic comun.

Pe 9 iunie, apropiatul împăratului, marchizul Kido Kōichi, a făcut analiză a situaţiei prin care avertiza în legătură cu incapacitatea Japoniei de a mai duce un război modern şi cu improbabilitatea ca guvernul să poată controla revoltele interne.

Kido a i-a propus împăratului să preia iniţiativa şi să se ofere să încheie razboiul „în condiţii foarte generoase”. Kido propunea ca Japonia să renunţe la toate coloniile europene cucerite, asigurându-le numitelor colonii independenţa, urmând ca în plus ţara să se dezarmeze şi pentru un timp să se limiteze la o forţă minimă de apărare.

Având acceptul împăratului, Kido s-a adresat Consiliului Suprem de Război format din şase persoane. Togo s-a declarat în favoarea iniţiativei. Suzuki şi ministrul marinei Yonai Mitsumasa s-au arătat mai precauţi, aşteptând reacţia celorlalţi membri ai consiliului. Ministrul de război Anami Korechika avea o poziţie oscilantă, insistând că iniţiativa diplomatică trebuie să aştepte până când japonezii ar fi provocat americanilor o înfrângere uriaşă.

În iunie, împăratul şi-a pierdut speranţele într-o victorie militară împotriva Aliaţilor. După înfrangerea japonezilor în Okinawa, împăratul a devenit conştient de slăbiciunile armatei terestre, ale marinei şi ale problemelor apărării teritoriului naţional.

Pe 22 iunie, împăratul a convocat Consiuliul Suprem de Război. În mod neaşteptat, împăratul s-a adresat primul Consiliului. El a cerut iniţierea fără răgaz a unor planuri de încheiere a războiului. Participanţii la întâlnire au căzut de acord să ceară ajutorul sovieticilor pentru încheierea războiului.

Exista un număr de naţiuni neutre care erau dispuse să joace un anumit rol în negocierile de pace (Suedia, Elveţia, Vaticanul), dar ele erau considerate ca fiind cel mult intermediari, care să înmâneze niponilor propunerile Aliaţilor pentru capitulare şi să transmită acceptarea sau refuzul Japoniei. Japonia spera că Uniunea Sovietică poate fi convinsă să acţioneze ca agent al niponilor în negocierile cu Aliaţii.

Nu s-a căzut de acord în această şedinţă asupra condiţiilor pe care ar fi putut accepta Japonia, sau asupra modului de abordare a Aliaţilor. Conducătorii armatei erau încrezători în capacitatea militarilor de a da americanilor o lovitură devastatoare în cazul în care aceştia ar fi încercat să invadeze Kyūshū la sfârşitul anului 1945.

 

Încercările de negociere cu Uniunea Sovietică

Pe 30 iunie, Togo i-a cerut ambasadorului japonez la Moscova, Sato Naotake, să încerce să stabilească „relaţii ferme şi durabile de prietenie”. Sato era împuternicit să discute statutul Manciuriei sau „orice altă problemă pe care ruşii ar dori să o aducă în discuţie”. Sato s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov pe 11 iunie, dar fără niciun rezultat.

Pe 12 iulie, Togo l-a instuit pe Sato să le spună sovieticilor că împăratul, îngrijorat de pierderile omeneşti uriaşe din ambele tabere combatante, este dornic să încheie pacea, dar că în condiţiile în care SUA şi Anglia insistau pentru o capitulare necondiţioantă, japonezilor nu le rămâne decât să lupte până la capăt. Împăratul propunea trimiterea prinţului Konoe ca ambasador pentru negocieri, dar el nu ar fi fost capabil să ajungă la Moscova mai înainte de începerea Conferinţei de la Potsdam.

Ambasadorul japonez la Moscova l-a avertizat pe Togo că tot ce pot aştepta japonezii, chiar şi cu medierea sovietică, nu putea fi decât „capitularea necondiţionată sau termeni aproape echivalenţi cu aceasta”. Mai mult, cum ambasadorul avea anumite nelămuriri asupra naturii tatonărilor diplomatice, el a cerut ministrului de externe japonez lămuriri asupra sprijinului de care se bucura iniţiativa de pace în rândul personajelor cheie ale guvernului şi armatei.

După ce pe 17 iulie, Togo i-a răspuns ambasadorului său că, deşi toate structurile de putere sunt convinse că pot da lovituri distrugătoare Aliaţilor, trebuie luată în consideraţie posibilitatea medierii sovietice pentru orice altceva decât capitularea necondiţionată. Cinci zile mai târziu, ministrul de externe a revenit clarificând faptul că vorbeşte în numele întregului guvern, reiterând opoziţia cabinetului său la condiţiile capitulării necondiţionate, dar că se dorea cu hotărâre pacea.

Conţinutul acestui schimb de mesaje diplomatice era bine cunoscut Aliaţilor, ai căror criptografi reuşiseră să spargă codul diplomatic nipon.

 

Declaraţia de la Potsdam

Pe 26 iulie, Harry S. Truman, Winston Churchill şi Chiang Kai-shek au emis aşa-numita „Declaraţie de la Potsdam”, prin care erau anunţaţi termenii capitulării Japoniei. Cei trei lideri atrăgeau atenţia asupra faptului că aceşti termeni nu erau negociabili. Se cerea:

- Eliminarea „definitivă a autorităţii şi influenţei celor care înşelaseră şi conduseseră greşit poporul japonez în încercarea de cucerire a lumii”.

- ocuparea „punctelor de pe teritoriul japonez care vor fi numite de Aliaţi”.

- Suveranitatea japoneză avea să fie limitată la insulele Honshū, Hokkaidō, Kyūshū, Shikoku şi alte câteva insule mici pe care le vor hotărî aliaţii. În spiritul declaraţiei de la Cairo din 1943, Japonia urma să piardă controlul asupra Coreii, Taiwanului şi a altor teritorii, cucerite mai de curând.

- Dezarmarea completă a forţelor militare japoneze.

- Judecarea tuturor criminalilor de război.

 

Pe de altă parte, Aliaţii erau de acord ca:

- Să nu înrobească japonezii ca rasă şi să nu îi distrugă ca naţiune. Guvernul japoneze urma să îndepărteze orice obstacol din calea dezvoltării democratice a societăţii. Libertăţile fundamentale – libertatea cuvântului, libertatea religioasă şi libertatea de opinie – ca şi alte drepturi fundamentale ale omului, urmau să fie restabilite şi respectate.

- Japoniei i se permitea să menţină acele industrii care susţineau economia şi i se permitea participarea la comerţul internaţional.

- Trupele de ocupaţie aliate urmau să se retragă din Japonia de îndată ce toate obiectivele de mai sus erau îndeplinite, iar la conducerea ţării se va afla o conducere responsabilă.

 

Singura menţiune a termenului „capitulare necondiţionată” se făcea la încheierea textului, când se cerea guvernului japonez să proclame capitularea necondiţionată a forţelor sale armate şi să ofere garanţii corespunzătoare asupra bunei sale credinţe. Alternativa la aceste condiţii ar fi fost distrugerea totală a ţării.

În ceea ce priveşte persoana împăratului, nu exista nicio menţiune conform căreia să reiasă că el ar fi fost încadrat în categoria criminalilor de război sau a „conducerii responsabile”.

Pe 27 iulie, guvernul japonez s-a întrunit pentru a hotărî cum să răspundă acestei declaratii aliate. Cei patru membri militari ai Consiliului de război doreau să o respingă, dar Togo a convins cabinetul să nu întreprindă nicio acţiune până când nu se va cunoaşte şi reacţia sovieticilor. Ambasadorul japonez în Elveţia remarca într-o telegramă că aşa-numita „capitulare necondiţionată” se aplică numai armatei, nu şi guvernului şi populaţiei civile şi de aceea aprecia că limbajul declaraţiei dă dovadă de o mare grijă pentru evenimentele ulterioare, oferind japonezilor o şansă onorabilă de capitulare.

A doua zi, ziarele japoneze au scris că textul declaraţie, care fusese răspândită prin fluturaşi lansaţi deasupra Japoniei şi fusese de asemenea transmisă pe posturile de radio, fusese respinsă de guvernul japonez. Primul ministru s-a întâlnit cu presa şi a declarat că Declaraţia de la Potsdam nu era decât o reluare a Declaraţiei de la Cairo şi că pentru guvernul nipon nu prezenta niciun interes şi îndemna presă să o ignore.

Pe 30 iulie, ambasadorul nipon la Moscova anunţa că Stalin poartă cel mai probabil discuţii cu Aliaţii occidentali cu privire la soarta Japoniei. El adăuga că doar capitularea necondiţionată ar împiedica intrarea URSS-ului în război de partea Aliaţilor.

 

Hiroşima, Manciuria şi Nagasaki

În dimineaţa zilei de 6 august, la Tokyo au ajuns rapoarte confuze cu privire la bombardarea oraşului Hiroşima din sud-vestul insulei şi cu privire la amploarea distrugerilor. În scurtă vreme a fost recepţionată la Tokyo discursul radiodifuzat al preşedintelui Harry S. Truman, care anunţa lansarea primei bombe atomice şi atrăgea atenţia că americanii sunt pregătiţi să radă de pe suprafaţa pâmntului toate intreprinderile productive nipone. Preşedintele american chema guvernul japonez să accepete condiţiile de pace, aşa cum fuseseră ele stabilite în Declaraţia de la Potsdam.

Armata şi marina japoneză aveau propriile lor programe de cercetare nucleară, şi de aceea liderii niponi erau la curent cu greutăţile întâmpinate în punerea la punct a armei nucleare. De aceea, la început, guvernaţii japonezi nu au crezut că americanii au reuşit să producă această armă. Şeful Marelui stat major al marinei a afirmat că, şi dacă americanii reuşiseră să producă prima bombă nucleară, este imposibil ca să fi reuşit să mai producă şi altele. Din Hiroşima au continuat să sosească informaţii despre proporţiile fără precedent ale distrugerilor, dar au mai trebuit să treacă două zile pentru ca guvernul să se întrunească să discute noua situaţie creată.

La ora 4:00 a zilei de 9 august, s-a aflat la Tokyo că Uniunea Sovietică a denunţat pactul de neutralitate, a declarat război Japoniei şi a lansat invazia din Manciuria. Conducerea de vârf a armatei japoneze a primit vestea fără mare îngrijorare, subestimând amploarea atacului. S-a început pregătirea pentru impunerea legii marţiale, pentru a împiedica orice încercare de negocieri de pace.

Consiliul Suprem s-a întâlnit la ora 10:30. Premierul Suzuki, care venise de la o întâlnire cu împăratul, a declarat că este imosibil să se mai continue războiul. Ministrul de externe Togo a afirmat că termenii Declaratiei de la Potsdam sunt inacceptabili, nefiind nicio garanţie cu privire la poziţia împăratului. Ministrul marinei Yonai a cerut ca guvernul să dea un răspuns „oarecare”, deoarece japonezii nu îşi mai putea permite să aştepte condiţii mai bune.

În timpul întâlnirii, cei aflaţi în sala de consiliu le-au parvenit veştile despre al doilea atac cu arma nucleară de la Nagasaki, de pe coasta de vest a insulei Kyūshū. La sfârşitul întâlnirii, părerile celor trei membri ai Consiliului erau împărţite în mod egal. Suzuki, Togo, şi amiralul Yonai considerau că poate fi admisă pacea cu condiţia adăugării unei cereri suplimentare din partea japonezilor cu privire la păstrarea prerogativelor împăratului, pe când generalii Anami, Umezu şi amiralul Toyoda insistau pe adăugarea a trei noi condiţii care să modifice Declaraţia de la Potsdatm: Japonia urma să se ocupe singură de propria dezarmare, Japonia îşi va judeca singură criminalii de război şi nu se va proceda la ocuparea militară a ţării.

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Intervenţia împăratului

În acea după amiază, a fost convocat tot cabinetul, cele două păreri ale lui Togo şi , respectiv, Anami neatrăgând suficienţi sprijinitori. Suzuki şi Togo s-au întâlnit cu împăratul, şi primul a propus organizarea unei conferinţe imperiale imediate, care a şi început cu puţin înainte de miezul nopţii.

Suzuki a prezentat cele două propuneri ale membrilor Consiliului Suprem şi l-a rugat pe împărat să aleagă pe cea mai potrivită. Împăratul a considerat că trebuie să se accepte condiţiile Aliaţilor pe baza propunerile ministrului de externe Togo. După plecarea împăratului, Suzuki cerut cabinetului să accepte poziţia împăratului, ceea ce s-a întâmplat imediat.

Ministrul de externe a trimis telegrame Aliaţilor, anunţând că Japonia va accepta Declaraţia de la Potsdam, cu condiţia ca acestea să nu cuprindă nicio prevedere care să aducă atingere prerogativelor împăratului. Aceasta însemna că împăratul Japoniei avea să aibă în continuare o putere neştirbită în cadrul formei de guvernare – putere care era deţinută în numele său de oamenii din vârful ierarhiei militare şi guvernamentale.

Aliaţii au răspuns pe 12 august. În ceea ce priveşte statutul împăratului, Aliaţii subliniau că, din momentul capitulării, autoritatea împăratului şi a guvernului erau supuse autorităţii comandantului suprem al puterilor aliate şi că forma finală de guvernare a Japoniei urma să fie stabilită prin alegeri libere.

La următoare întâlnire a cabinetului, Suzuki a insistat ca japonezii să ceară garanţii explicite în ceea ce priveşte sistemul imperial. Anami a reiterat poziţia sa cu privire la respingerea ocupării militare a ţării. Până în cele din urmă, ministrul de externe Togo le-a atras atenţia miniştrilor că nu există practic nicio speranţă ca Aliaţii să ofere condiţii mai bune şi că dorinţa împăratului este ca Japonia să capituleze.

Pe 13 august, membrii Consiliului Suprem şi miniştrii guvernului nu căzuseră încă de acord asupra problemei capitulării. A doua zi, au fost paraşutaţi deasupra teritoriului nipon fluturaşi în care erau descrise oferta de pace japoneză şi răspunsul aliaţilor. Împăratul şi primul ministru au devenit conştienţi că la sfârşitul zilei vor trebui să accepte capitularea sau vor trebui să facă faţă unei lovituri de stat militare.

Împăratul s-a întâlnit cu cei mai importanţi comandanţi ai armatei terestre şi ai marinei. Câţiva militari au vorbit în favoarea continuării luptei, dar feldmareşalul Hata Shunroku nu s-a raliat lor. Hata era comandantul Armatei generale a doua, al cărei cartier general fusese la Hiroşima, fiind însărcinat cu apărarea sudului Japoniei.

Trupele de sub comanda feldmareşalului erau pregătite pentru „lupta decisivă”. Hata a afirmat că nu este sigur că poate respinge inamicul şi că nu contestă justeţea deciziei împăratului. În încheiere, împăratul a cerut militarilor să coopereze pentru încetarea războiului.

La şedinţa cu miniştrii şi consilierii imperiali care a urmat, Anami, Toyoda şi Umezu au mai cerut încă o dată să se continue lupta. Împăratul le-a amintit celor prezenţi că a ascultat toate argumentele pro şi contra capitulării şi că decizia sa a fost luată. Ca urmare, a cerut redactarea unui discurs pe care să-l rostească la posturile de radio şi prin care să anunţe capitularea. Cabinetul a ratificat în unanimitate dorinţa împăratului.

În noaptea de 14 – 15 august, a fost lansat cel mai mare raid de bombardament din timpul războiului din Pacific. Opt sute de bombardiere şi două sute de avioane de vânătoare americane au lansat peste 6.000 de tome de bombe explozive şi incendiare asupra opt oraşe nipone. Chiar dacă puterea detonată în acest raid era la mai puţin de jumate din puterea unei singure arme atomice, cele opt oraşe bombardate au fost puternic afectate.

 

Reacţia militarilor

Târziu în noaptea de 12 august 1945, mai mulţi ofiţeri superiori au luat legătura cu ministrul de război nipon, Anami Korechika, cerându-i să facă tot ce-i sta în putinţă pentru a împiedica acceptarea Declaraţiei de la Potsdam. Cum ministrul nu le-a dat un răspuns clar, rebelii au luat hotărârea să organizeze singuri o lovitură de stat.

Unul dintre aceşti ofiţeri, maiorul Hatanaka, şi-a petrecut cea mai mare parte a zilei de 13 şi dimineaţa celei de 14 august căutând aliaţi şi sprijinitori printre ofiţerii de rang înalt din Ministerul de război şi punând la punct detaliile loviturii de stat. La ora 21:30 a zilei de 14 august, rebelii au declanşat acţiunea.

Regimentul al 2-lea de gardă imperială a pătruns în palatul imperial, dublând efectivele batalionului staţionat deja aici, pentru a asigura protecţie împotriva unei eventuale lovituri de stat. Numai că ofiţerul comandant al acestui regiment trecuse deja de partea rebelilor.

La început, liderii rebelilor au sperat că simpla ocupare a palatului şi primele semne ale acţiunii ar fi făcut ca întreaga armată să treacă de partea lor şi toţi militarii s-ar fi arătat gata să lupte împotriva aliaţilor. Optimismul exagerat i-a ghidat pe rebeli, în ciuda lipsei de sprijin din partea celor mai importanţi superiori ai lor. Conspiratorii au decis ca regimentul de gardă să preia controlul asupra palatului la ora 2:00.

Orele care au trecut până la această oră au fost folosite pentru convingerea superiorilor lor din armată să se alăture acţiunii. Cam în acest timp, generalul Anami s-a sinucis făcându-şi seppuku, lăsând un mesaj : “Eu — prin moartea mea — îmi cer scuze cu umilinţă Împăratului pentru marea crimă“. A rămas neclar care era acea mare crimă: pierderea războiului sau lovitura de stat.

Pe la ora 1:00, Hatanaka l-a ucis pe comandantul primului regiment de gardă imperială, când acesta din urmă a refuzat să se alăture complotului. După aceasta, Hatanaka s-a folosit de o ştampilă oficială pentru a autoriza Ordinul strategic nr. 584 – un set de ordine false concepute de conspiratori, prin care se urmărea întărirea forţelor care ocupau un număr de clădiri oficiale, cu scopul declarat al „protejării” împăratului.

Poliţia palatului a fost dezarmată şi toate intrările au fost blocate. Pe parcursul nopţii, rebelii au luat prizonieri 18 oameni, printre aceşti fiind funcţionari ministeriali şi specialiştii de la postul naţional de radio, care veniseră să înregistreze discursul împăratului.

Rebelii au petrecut următoarele ore în căutarea ministrului casei imperiale şi a înregistrării discursului împăratului care anunţa capitularea. Această înregistrare nu a putut fi găsită. În timpul cât au căutat, rebelii au tăiat aproape toate liniile telefonice.

Pe la ora 3:00 dimineaţa, Hatanaka a fost anunţat că Armata districtului de est se îndreaptă spre palat ca să pună capăt tentativei de lovitură de stat. Hatanaka, pus în faţă eşecului acţiunii sale, a cerut permisiunea să vorbească 10 minute la radioul naţional, pentru a explica populaţiei motivele acţiunii sale. A fost refuzat şi i s-a ordonat să părăsească de urgenţă palatul.

Cu puţin timp mai înainte de ora 5:00, în timp ce rebelii continuau căutările înregistrării discursului împăratului, Hatanaka a forţa intrarea în clădirea radioului naţional şi, ameninţând cu un pistol pe toată lumea, a încercat să intre în direct. Fiind ameninţat de intervenţia militarilor Armatei districtului de est, Hatanaka şi cei câţiva sprijinitori ai săi au părăsit studioul radio.

Până la ora 8:00, rebeliunea fusese înăbuşită. Hatanaka, circulând pe o motocicletă, a împrăştiat prin oraş fluturaşi în care încerca să-şi justifice acţiunea.

După difuzarea discursului împăratului, pe la ora 11:00 a zilei de 15 august, maiorul Hatanaka s-a sinucis, împuşcându-se în cap.

Major Kenji Hatanaka (28 March 1912 – 15 August 1945) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Major Kenji Hatanaka (28 March 1912 – 15 August 1945) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Capitularea

La ora 12:00 a zilei de15 august a fost difuzată înregistrarea discursului împăratului (Gyokuon-hoso) prin care era anunţată capitularea.

Forţele japoneze erau încă angrenate în lupte cu armatele sovietice, mongole şi chineze, astfel încât încetarea focului erau greu de controlat. Armata Roşie a continuat să lupte până la începutul lunii septembrie, când a ocupat Insulele Kurile.

Pe 28 august a început regimul de ocupaţie a Japoniei de către forţele Puterilor Aliate, reprezentate de generalul Douglas MacArthur. Capitularea oficială a avut loc pe 2 septembrie, când reprezentanţii Imperiului Japonez au semnat actele oficiale pe USS Missouri ancorat în Golful Tokyo. Forţele japoneze din Asia de sud-est au capitulat oficial pe 12 septembrie 1945 în Singapore. Cu toate acestea, ziua de 15 august 1945 este considerată atât în Japonia cât şi în restul lumii ca dată de sfârşit al celui de-al doilea război mondial.

 

Actul capitulării Japoniei

Actul capitulării Japoniei este înțelegerea scrisă prin care era stabilit armistițiul care punea capăt războiului din Pacific și celui de-al doilea război mondial. Armistițiul a fost semnat de reprezentanții Imperiului Japonez pe de-o parte și cei ai Aliaților: Statele Unite ale Americii, Republica China, Regatul Unit, Uniunea Sovietică, Australia, Dominionul Canadei, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, Olanda și Noua Zeelandă la bordul vasului de război american USS Missouri, ancorat în Golful Tokyo pe 2 septembrie 1945. Ziua este denumită impropriu uneori Ziua victorie asupra Japoniei, deși acest termen este folosit de obicei pentru a denumi dată în care Împăratul Hirohito a acceptat termenii Declarației de la Potsdam – 15 august.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Fotografie a USS Missouri făcută dintr-un avion participant la zborul pe deasupra Golfului Tokyo din timpul ceremoniei semnării capitulării Japoniei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Fotografie a USS Missouri făcută dintr-un avion participant la zborul pe deasupra Golfului Tokyo din timpul ceremoniei semnării capitulării Japoniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ceremonia de capitulare

Ceremonia de semnare a avut loc la bordul vasului american Missouri și a durat 23 de minute și a fost transmisă în toată lumea. Actul capitulării a fost semnat la început de ministrul de externe japonez Mamoru Shigemitsu “din ordinul și în numele împăratului Japoniei și a guvernului japonez ” și mai apoi de generalul Yoshijiro Umezu, șeful Marelui Stat Major, “din ordinul și în numele Cartierului general imperial japonez ” la ora 9:04.

După aceasta au semant generalul american Douglas MacArthur, comandantul aliat suprem pe teatrul de luptă din Pacific. Au semnat ca martori generalul locotenent american Jonathan Mayhew Wainwright IV (care capitulase în Filipine) și generalul locotenent britanic Arthur Percival, (care capitulase în fața japonezilor în Singapore). Ultimii doi au primit ca suvenir câte unul dintre cele trei stilouri cu care a fost semnat actul capitulării. Un al treile stilou se păstrează în muzeul Academiei militare americane West Point.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Ministrul japonez de externe Mamoru Shigemitsu semnând actul capitulării din partea Japoniei -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Ministrul japonez de externe Mamoru Shigemitsu semnând actul capitulării din partea Japoniei -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Au semant de asemenea:

- Amiralul Chester Nimitz pentru Statele Unite ale Americii,

- Generalul Hsu Yung-Ch’ang pentru Republica China,

- Amiralul Bruce Fraser pentru Regatul Unit,

- Generalul locotenent Kuzma Derevianko pentru Uniunea Sovietică,

- Generalul Thomas Blamey pentru Australia,

- Colonelul Lawrence Moore Cosgrave pentru Canada,

- Generalul Philippe Leclerc de Hautecloque pentru Franța,

- Viceamiralul C.E.L. Helfrich pentru Olanda și

- Vicemareșalul aerului Leonard M. Isitt pentru Noua Zeelandă.

Pe 6 septembrie, colonelul Bernard Theilen a adus documentul și transcrierea imperială la Washington, D.C. și le-a prezentat a doua zi președintelui Harry Truman într-o ceremonie oficială la Casa Albă. Documentele sunt păstrate în Arhiva Națională a Statelor Unite.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Semnarea actului capitulării la bordul USS Missouri - Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării din partea SUA - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Semnarea actului capitulării la bordul USS Missouri – Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării din partea SUA – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Steagurile arborate în timpul ceremoniei

Puntea vasului Missouri a fost împodobită cu două steaguri americane. Unul dintre ele a fost cel arborat pe catargul fregatei comodorului Matthew C. Perry, care, cu aproape un secol în urmă, navigase în Golful Tokyo, forțând deschiderea porturilor japoneze pentru comerțul internațional. MacArthur era văr al comodorului Matthew Perry.

Se povestește ca MacArthur a fost cel care a avut inițiativa ca să fie arborat acel steag istoric, el văzându-se probabil ca un al doilea „deschizător” al Japoniei și nu ca un cuceritor. Se afirmă că cel de-al doilea steag care a fost arborat în Golful Tokyo a fost cel care flutura deasupra Casei Albe în ziua în care Pearl Harbor a fost atacat. Căpitanul USS Missouri, Stuart Murray explică însă:

La ora opt, noi am arborat un set de fanioane colorate curate la arborele principal și un drapel național la pupa, dat fiind că eram la ancoră, și aș vrea să adaug că acestea erau doar steaguri militare navale regulamentare, pe care le-am scos din magazie, nimic special despre ele, iar acestea nu au mai fost folosite nicăieri altundeva, cel puțin după câte știu eu, cel puțin erau curate și le-am mai arborat probabil în mai în Guam.

Așa că ele nu erau cu nimic speciale. Unele dintre articolele istorice spun că a fost același steag care a fluturat pe Casa Albă sau pe Capitoliul Național pe 7 decembrie 1941, la atacul de la Pearl Harbor, sau la Casablanca, și așa mai departe, și că, de asemenea, MacArthur l-a adus la Tokyo și ar fi fluturat deasupra carierului său general. Singurul lucru pe care îl pot spune este că sunt prostii, pentru că nu a fost nimic din toate acestea.

A fost doar un steag obișnuit militar al Statelor Unite. Le-am oferit pe amândouă Muzeului Academiei Navale, când ne-am întors pe coasta de răsărit în octombrie. Singurul steag special a fost steagul comodorului Perry, care a fost arborat pe corabia sa, în același loc, cu 82 de ani mai înainte. A fost scos din caseta sa de sticlă de la Muzeul Academiei Navale. Un ofițer mesager l-a adus. L-am agățat deasupra ușii cabinei mele, orientat către înainte, pe puntea capitulării, astfel ca toată lumea de pe punte să-l vadă.”

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Formaţie uriaşa de avioane americane planând deasupra USS Missouri şi a Golfului Tokyo sărbătorind semnarea armistiţiului, 2 septembrie 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Formaţie uriaşa de avioane americane planând deasupra USS Missouri şi a Golfului Tokyo sărbătorind semnarea armistiţiului, 2 septembrie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul documentului

Noi, acționând la ordinul și în numele Împăratului Japoniei, a guvernului japonez și Cartierului general imperial japonez, acceptăm în felul acesta prevederile din declarația emisă de de șefii guvernelor Statelor Unite, Chinei și Marii Britanii pe 26 iulie 1945 la Potsdam, iar după aceea de URSS, care patru puteri sunt numite în continuare Puterile Aliate.

Prin aceasta proclamăm capitularea necondiționată către Puterile Aliate a Cartierului general imperial japonez și a tuturor forțelor armate japoneze și a tuturor forțelor armate sub control japonez, oriunde ar fi ele aflate.

Prin aceasta noi comandăm tuturor forțelor japoneze oriunde s-ar afla și poporului japonez să înceteze ostilitățile de acum în colo, să păstreze și să salveze de la distrugere toate vasele, avioanele și proprietățile militare și civile, și să se supunuturor cerințelor care ar putea fi impuse de Comandantul suprem al Puterilor Aliate sau la ordinul acestuia, de agențiile guvernului japonez.

Prin aceasta noi ordonăm Cartierului general imperial japonez să emită de urgență ordine către comandanții tuturor forțelor japoneze și ai tuturor forțelor sub control japonez orunde s-ar afla ele să de predea necondiționat, ei și toate forțele de sub controlul lor.

Prin aceasta noi ordonăm tuturor oficialităților civile, militare și navale să se supună și să aplice toate proclamațiile, ordinele și directivele considerate de Comandantul suprem al Puterilor Aliate potrivite pentru aducerea la îndeplinirea acestei capitulări și emise de el sau sub autoritatea sa, și noi îndemnăm toate aceste oficialități să rămână la posturile lor și să continue să-și îndeplinească datoriile necombatante până când vor fi eliberați în mod special de el sau de cineva de sub autoritatea sa.

Prin aceasta noi ne obligăm pentru împărat, guvernul japonez și succesorii lor să îndeplinim cu bună credință prevederile Proclamației de la Potsdam și să emitem orice ordine și să întreprindem orice acțiune care poate fi cerută de Comandantul Suprem a Puterilor Aliate sau de oricare alt reprezentant desemnat de Puterile Aliate cu scopul punerii în practică a acelei declarații.

Prin aceasta noi ordonăm guvernului imperial japonez și Cartierului general imperial japonez să elibereze de îndată toți prizonierii de război aliați și internații civili aflați acum sub control japonez și să le asigure protecție, îngrijire, întreținere și transport imediat în locurile indicate.

Autoritatea împăratului și a guvernului japonez de guvernare a statului va fi supusă Comandantului suprem al Puterilor Aliate, care va lua astfel de măsuri pe care le consideră potrivite pentru punerea în practică a termenilor acestei capitulări.

Semnat în GOLFUL TOKYO, JAPONIA la 09:04 în A DOUA zi din DECEMBRIE, 1945

Mamoru Shigemitsu din ordinul și în numele împăratului Japoniei și a guvernului japonez

Yoshijiro Umezu din ordinul și în numele cartierului general imperial japonez

Acceptat în GOLFUL TOKYO, JAPONIA la 09:08 A DOUA zi din DECEMBRIE, 1945 pentru Statele Unite, Republica China, Regatul Unit și URSS și în interesul altor Națiuni Unite aflate în război cu Japonia

Douglas MacArthur
Comandant Suprem al Puterilor Aliate

C.W. Nimitz
Reprezentant al SUA

Hsu Yung-Ch’ang
Republicuu China

Bruce Fraser
Reprezentant al Regatului Unit

Kuzma Derevianko
Reprezentant al URSS

Thomas Blamey
Commonwealth of Australia Representative

L. Moore Cosgrave
Reprezentant al Dominionului Canada

Jacques Leclerc
Reprezentant al Guvernului provizoriu al Republicii Francezed

C.E.L. Helfrich
Reprezentant al Regatului Olandei

Leonard M. Isitt
Reprezentant al Dominionului Noua Zeelandă

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Pagina cu semnături a Actului capitulării Japoniei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Pagina cu semnături a Actului capitulării Japoniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Diferențe între cele două copii ale trataului

Copia japoneză a tratatului diferea de cea a Aliaților prin următoarele:

- Copia Aliaților era prezentată în coperți din piele aurită, cu sigiliile ambelor țări tipărite pe prima copertă, în vreme ce copia japoneză era legată în coperți din carton obișnuit, fără niciun sigiliu tipit pe prima copertă.

- Reprezentantul canadian, L. Moore Cosgrave, a semnat greșit pe un rând mai jos decât trebuia pe copia japoneză, forțând pe toți cei de sub el să semneze cu un rând mai jos, adăugându-și inițialele lângă numele lor.

 

Urmări

După semnarea actelor capitulării, au urmat o serie de ceremonii de capitulare în toate teritoriile deţinute încă de Japonia în Asia şi în Pacific. Au existat trupe japoneze care au continuat lupta în zone izolate şi a durat până aproape în 1946 ca cele mai importante unităţi militare izolate să depună armele. A existat un număr de „rezistenţi” japonezi, în special în unele insule mici din Pacific, care au refuzat să se predea, considerând veştile despre capitulare ca fiind propagandă sau fiind împotriva codului onoarei militare.

Este posibil ca unii dintre aceşti soldaţi izolaţi să nici nu fi auzit de încheierea păcii. Hiroo Onoda, ultimul supravieţuitor cunoscut a fost scos din ascunzătoarea sa din Filipine în 1974, iar alţi doi soldaţi japonezi, care se alăturaseră insurgenţilor comunişti la sfârşitul războiului, au luptat în sudul Thailandei până în 1991

 

cititi mai mult despre Capitularea Japoniei si pe en.wikipedia.org

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Second Vienna Award (30 August 1940) Hungarian Foreign Minister István Csáky signing the agreement

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

 

Preludiul Dictatului

În urma primului dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria horthystă obținuse o porțiune din Slovacia (ținut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, în timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă — regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria interbelică dorea printr-o politică revizionistă să obțină și celelalte teritorii care aparținuseră Transleithaniei și pe care le pierduse în urma înfrângerii din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor (suveranității) României, a cedat presiunilor sovietice și germane.

Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor cu România în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau “arbitraj” mijlocit de dictatorii Hitler și Musolini. Dată fiind natura „arbitrilor”, în limba română se folosește consistent termenul de dictat de la Viena, în timp ce în alte limbi este incă folosit termenul moștenit din perioada nazistă, de arbitraj.

Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

 

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului. Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile.

Prin acest dictat impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat. Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “… în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940) 

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

A doua ședință a Consiliului de Coroană român, din noaptea de 30-31 august, a aprobat Dictatul. Guvernul maghiar s-a declarat foarte nemulțumit și „zdrobit sufletește”, deoarece nu obținuse întregul teritoriu solicitat, ca suprafață și formă dorită.

Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimată atunci la 2.609.000 locuitori. Această parte a României a rămas în istorie cunoscută ca Transilvania de Nord. Structura populației din această zonă este estimată diferit, fie conform recensământului din 1930 efectuat de autoritățile române, fie conform recensământului din 1941 efectuat de noile autorități maghiare. Rezultatele celor două recensăminte sunt prezentate în tabelul de mai jos. Ambele recensăminte au conținut întrebări separate privind etnia și limba vorbită în familie:

Etnie/
limbă
Recensământ românesc din 1930 Recensământ maghiar din 1941 Estimări românești
pentru 1940
Etnie Limbă Etnie Limbă
Maghiari 912.500 1.007.200 1.380.500 1.344.000 968.371
Români 1.176.900 1.165.800 1.029.000 1.068.700 1.304.898
Germani 68.300 59.700 44.600 47.300 N/A
Evrei/Idiș 138.800 99.600 47.400 48.500 200.000
Alții 96.800 61.000 76.600 69.600 N/A

 

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata ungară urma să preia controlul în respectivul teritoriu la 15 septembrie 1940. Cu această ocazie, Germania nazistă a încheiat și două tratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania.

Urmare a tratativelor cu Bulgaria purtate la Craiova, la 7 septembrie a fost semnat acordul prin care se înregistrează cesiunea teritorială a Cadrilaterului, 8.000 km pătrați din Dobrogea de sud.

 

Consecințele Dictatului și anularea sa

Germania nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creată de Dictatul de la Viena în cartea sa Romania: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):

Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variază ușor în funcție de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)

Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului.

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor, aceștia din urmă organizând mari proteste împotriva rezultatelor arbitrajului de la Viena, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina să emigreze, etc. Obiectivele urmau să fie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizațiilor paramilitare.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea, deși se opusese cedărilor teritoriale fără luptă, a fost declarat vinovat principal la demonstrațiile stradale organizate de Mișcarea Legionară. Sub presiunea reprezentanților lui Hitler la București și a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru – cu condiția formării unui guvern de uniune națională – pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). În calitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, dar a obținut de la Hitler – în primăvara anului 1944 – numai o vagă promisiune de revizuire rămasă nefinalizată.

După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. În viziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germană a manifestat receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

Deși în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu națiunea maghiară prin limbă și cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportată și exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz.

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza.

În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

 

cititi despre Dictatul de la Viena si pe en.wikipedia.org

Lovitura de stat de la 23 august 1944

Regele Mihai I al României si Generalul Ion Antonescu

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Lovitura de stat de la 23 august 1944

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august) a fost acțiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai I a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și „Conducătorul Statului”, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu - Regele Mihai în uniformă RAF - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 aprilie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu – Regele Mihai în uniformă RAF - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Numit de regele Carol al II-lea, prin decretul regal din 4 septembrie 1940, în funcția de prim-ministru al României și reconfirmat de Mihai I al României la 6 septembrie 1940, la 23 august 1944 Antonescu a fost arestat de regele Mihai și demis prin decret regal. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940, în urma căruia acesta se auto-intitulase „conducător al statului” și își însușise puteri discreționare.

Regimul Antonescu a fost o dictatură militară, s-a aliat puterilor Axei într-un război, finalmente, dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de partea Aliaților și încetarea războiului împotriva acestora.

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești - d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Victor Antonescu (cunoscut și sub apelativul Mareșalul Antonescu; n. 2 iunie 1882, Pitești – d. 1 iunie 1946, închisoarea Jilava) a fost un militar și om de stat român, ofițer de carieră, general, șeful secției de operații a Marelui Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, atașat militar la Londra și Paris, comandant al Școlii Superioare de Război, șef al Marelui Stat Major și ministru de război, iar din 4 septembrie 1940 până în 23 august 1944 a fost prim-ministru al României și Conducător al Statului – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe linia Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), desprinderea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm, prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Frederic Nanu, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie, în caz de menținere a țării printre Puterile Axei.

Actul de la 23 august 1944 a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Generalul Antonescu (dreapta) s-a aliat cu Germania pentru a recupera Basarabia si nordul Bucovinei; promisiunea sa de a merge alaturi de Germania Nazistă până la capăt însă, l-a împiedicat să se preocupe “exclusiv de interesele țării sale’, așa cum i-o declarase lui Hitler la Berchtesgarden – Ion Antonescu și Joachim von Ribbentrop, ianuarie 1943 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte, și guvernul României, pe de altă parte, a fost ulterior semnat la Moscova, pe 12 septembrie 1944, acord în care au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României, precum și plata de despăgubiri materiale către URSS în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri.

Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 august 1944 a fost revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovietice, în 1940, rămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 august 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului.

 

Contextul

Generalul Ion Antonescu fusese învestit cu „puteri depline la conducerea statului român” după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată, în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste, care, cu un an în urmă, semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedeze Transilvania de Nord Ungariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei.

În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu. Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat și o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu, care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea, astfel, puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare.

Guvernul antonescian a intrat, în iunie 1941, în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.

După Bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, Frontul de Est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.

 

Evenimentele

Planurile

Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu, Barbu Știrbei). În același timp, după Bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu Aleksandra Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.

Iuliu Maniu liderul Partidului Național Țărănesc, a purtat negocieri pentru ieșirea României din război și a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iuliu Maniu liderul Partidului Național Țărănesc, a purtat negocieri pentru ieșirea României din război și a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin – d. 5 februarie 1953, Sighetu Marmației) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La 23 martie 1944, în timp ce Ion Antonescu era în vizită oficială în Germania, regele Mihai l-a trimis pe generalul Constantin Sănătescu să îi sondeze pe militarii de pe lângă Ministerul de Război și Marele Stat Major despre care se credea că sunt opozanți ai lui Antonescu dacă erau dispuși să treacă la acțiune, însă rezultatul a fost dezamăgitor, a doua zi primind vizita unui general, care a argumentat că nu venise momentul unei lovituri de stat.

După câteva zile, a avut loc un prânz de lucru cu Antonescu, în cadrul căruia regele Mihai și-a dat seama că nu are rost să încerce să-l convingă pe șeful guvernului de oportunitatea schimbării orientării externe a țării. În contextul sosirii unui ultimatum de predare din partea Aliaților, regele le-a cerut liderilor politici să își asume responsabilitatea de a se pronunța pentru pace, caz în care el i-ar fi cerut public lui Antonescu demisia. Acest lucru însă nu s-a întâmplat, iar regele, deziluzionat, s-a convins că avea nevoie pentru schimbarea lui Antonescu de armată, care, în urma unui tur de sondare al lui Sănătescu din mai 1944, nu considera că venise momentul.

În august 1944, regele Mihai a sesizat un moment bun pentru lovitura de stat, întrucât Germania retrăsese divizia de tancuri Gross Deutschland de pe frontul românesc, în contextul în care armata sovietică se regrupa de câteva luni pe linia frontului și putea porni, în orice moment, un mare atac. Serviciile secrete și poliția secretă germană deveniseră suspicioase, iar regina mamă Elena a fost interogată de poliția secretă germană, fără a dezvălui că ar avea cunoștință de planurile fiului ei. Ca să slăbească suspiciunile, acesta a plecat, între 16-18 august, la o vânătoare, rămânând într-o așteptare discretă pentru următoarele două zile, la Sinaia.

În cursul zilei de 20 august, regelui i-a parvenit vestea că rușii lansaseră atacul asupra frontului, așa că a plecat la volanul mașinii Lincoln spre București, însoțit de secretarul Mircea Ionnițiu, de aghiotantul Emilian Ionescu și de generalul Gheorghe Mihail, consilierul său pe probleme militare. La Casa Nouă a avut o întâlnire a regelui cu liderii militari, care s-au pronunțat în favoarea loviturii; printre ei era și colonelul Dumitru Dămăceanu, comandantul garnizoanei București.

La întâlnire au participat și Constantin Sănătescu, Ioan Mocsony-Stârcea, Grigore Niculescu-Buzești, Mircea Ionnițiu, generalii Gheorghe Mihail și Aurel Aldea. Dămăceanu a fost întrebat de cât timp avea nevoie pentru a strânge trupe pentru a ocupa puncte strategice din oraș și a răspuns că are nevoie de cinci zile, data loviturii fiind stabilită, în consecință, pentru 26 august.

Casa Nouă, casa din spatele Palatului Regal unde a avut loc arestarea mareşalului Antonescu. Casa Nouă (numită în unele scrieri și „Casa Mică”) a fost o vilă construită în spatele Palatului Regal din București, aflată pe strada Pictor Grigorescu nr. 24, pe locul unde se află astăzi Sala Palatului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Casa Nouă, casa din spatele Palatului Regal unde a avut loc arestarea mareşalului Antonescu. Casa Nouă (numită în unele scrieri și „Casa Mică”) a fost o vilă construită în spatele Palatului Regal din București, aflată pe strada Pictor Grigorescu nr. 24, pe locul unde se află astăzi Sala Palatului - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În seara zilei de 21 august a avut loc o întâlnire cu liderii politici (Iuliu Maniu, Constantin I. C. Brătianu (Dinu), Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu), în care participanții s-au pus de acord asupra planului stabilit în seara anterioară. Regele i-a delegat pe Maniu și Pătrășcanu să formuleze lista de miniștri pentru noul guvern, până pe data de 23 august.

În cursul întâlnirii, grupul reprezentanților politici a aprobat textul unei telegrame ce urma a fi trimisă Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, condus de generalul britanic Maitland Wilson. Prin telegramă se cerea sprijinirea schimbării de regim prin bombardarea simultană a unităților germane din nordul Capitalei (la nord de Aeroportul Băneasa) și a centrelor feroviare aflate la granița cu Ungaria și Iugoslavia.

Mocsoni-Styrcea, care era funcționar la Ministerul Afacerilor Străine, s-a deplasat în aceeași seară la Snagov, la sediul ministerului, unde a petrecut noaptea criptând cele două telegrame ale complotiștilor pentru Ankara (pentru siguranță, transmiterea telegramelor către Aliați se făcea pe două căi, atât prin Ankara, cât și printr-un aparat de emisie-recepție deținut de Iuliu Maniu).

În dimineața zilei de 22 august, înainte de a se întoarce la București, a hotărât să înoate în lac și s-a întâlnit cu secretarul general al ministerului, Davidescu, care l-a informat că Antonescu se întorcea în seara zilei curente de pe front și avea să părăsească a doua zi Bucureștiul, ceea ce ar fi lichidat planurile loviturii. Fiind informat despre aceste lucruri, data a fost mutată, de urgență, de rege pe 23 august, fără a mai fi consultați liderii politici.

Generalul britanic Maitland Wilson (centru), şeful Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, căruia îi era adresată telegrama Regelui Mihai din 21-22 august - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Generalul britanic Maitland Wilson (centru), şeful Înaltului Comandament Aliat de la Cairo, căruia îi era adresată telegrama Regelui Mihai din 21-22 august - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Arestarea lui Antonescu

În ziua de 23 august 1944, Ion Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite regelui o audiență, la ora 16. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat o audiență separată, la 15.30. În discuția ce a urmat cu regele și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt.

Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!” pentru a chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu , împreună cu Mihai Antonescu au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de muncitori înarmați, grup numit “Gărzile patriotice” care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă.

Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri demiși: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției București. Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile.

La 31 august, după intrarea trupelor sovietice în București grupul de miniștri arestați a fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București, din ordinul generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice din România.

Palatul Regal din București (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul Regal din București (fotografie din 1941) este locul unde au fost arestate personajele-cheie ale regimului Antonescu și unde regele a alcătuit noul guvern. Ion Antonescu și Mihai Antonescu fuseseră arestați anterior și erau ținuți în Casa Nouă, vila din proximitatea palatului care a fost distrusă în zilele următoare de bombardamentele germane - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

La Palat, în după amiaza zilei de 23 august au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile).

Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară care și-a argumentat astfel pretenția exagerată că Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în lovitura de stat.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.

În anii 1980–1990 a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat la post în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu Uniunea Sovietică (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei Naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți.

Documentul a fost publicat după Revoluția Română din 1989 în ziarul naționalist Românul, publicat de cercuri ce urmăreau reabilitarea lui Antonescu și a fost inclus în câteva antologii de documente de epocă și lucrări ale altor istorici naționaliști, necăpătând însă anvergura de a revizui în vreun fel viziunea specialiștilor asupra evenimentelor.

 

Reacția naziștilor

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal și, complet, Casa Nouă. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

Armata română a avut de luptat împotriva fostului aliat, Wehrmachtul; în acest timp, Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară, confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare), mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri. Totuși, începând cu 23 august, teritoriul românesc a fost scutit de a fi teatru de război. Formal, armistițiul româno-sovietic a fost semnat la 12 septembrie 1944.

 

Consecințe

Conducerea României

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni comuniști și cu ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor.

Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Forţele române pe frontul de vest - În roşu, campania trupelor române de partea Aliaţilor, alături de trupele sovietice (verde) şi cehoslovace (portocaliu), între 24 august 1944 şi 7 mai 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Forţele române pe frontul de vest – În roşu, campania trupelor române de partea Aliaţilor, alături de trupele sovietice (verde) şi cehoslovace (portocaliu), între 24 august 1944 şi 7 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Soarta mareșalului Antonescu

Imediat după ce a fost arestat, mareșalul Antonescu a fost închis într-o încăpere-seif aflată la etajul I al Casei Noi, împreună cu alți colaboratori apropiați care fuseseră chemați în acest scop la Palat. Spre dimineață, după ce Regele părăsise Palatul pentru a se refugia în Oltenia, gărzile comuniste ale lui Emil Bodnăraș l-au preluat pe mareșal, fără încuvințarea noilor autorități, ducându-l într-o casă conspirativă a partidului din cartierul Vatra Luminoasă, casa amantei lui Bodnăraș.

Mai târziu, pe 31 august, în ziua când armata sovietică a intrat în București, l-au predat generalului rus Burenin. Mareșalul a fost ținut prizonier în URSS pentru vreun an și jumătate, nefiind judecat în procesele de la Nürnberg. Ulterior, Antonescu a fost adus în România și judecat de Tribunalul Poporului din București, într-un proces de tip stalinist.

Deși ar fi putut să ceară clemența regală, mareșalul a refuzat să semneze cererea de grațiere întocmită de avocatul său, cu scopul de a nu-l pune pe Suveran într-o situație politică fără ieșire (Regele ar fi fost acuzat de simpatii naziste dacă ar fi acordat grațierea sau de lipsă de patriotism dacă n-ar fi făcut-o). Mareșalul Antonescu a fost condamnat la moarte și executat la 1 iunie 1946, lângă închisoarea Jilava.

 

Regele Mihai

După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, deși Uniunea Sovietică și-a exprimat, printr-o telegramă, satisfacția față de evenimentele din România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei (cea mai înaltă decorație militară sovietică), acesta a fost obligat, la 30 decembrie 1947, să abdice (printr-un act neconstituțional, smuls prin forță și șantaj) și să părăsească țara, declarată de comuniști «republică populară».

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Istoriografia

În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformări în propaganda oficială, acesta fiind, însă, permanent promovat ca o mare realizare comunistă. Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”.

Istoria acestui eveniment a fost falsificată, astfel, de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care, în realitate, era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri. Această campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii.

Deşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța, deși existau și alte țări care luptaseră împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda, Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotriva Aliaților, în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944.

Dată fiind această poziție oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care, în final, a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea de alianță a României din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și istorici români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.

Forurile politice, însă, au scos ziua de 23 august nu numai din rolul de sărbătoare națională, ceea ce era firesc, dar și din rolul de comemorare oficială, și cum, simultan, s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunității internaționale a fost că România dorește să șteargă lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină la un naționalism fascizant.

Ulterior, totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării de alianță a României din 23 August 1944 în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României iar presiunea diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion Antonescu, dorită de partidele naționaliste.

Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României din 23 August și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni și alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România (în realitate, această lovitură de stat comunistă a avut loc la data de 6 martie 1945).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

 

 

 

 

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

Molotov semnează Pactul Germano-Sovietic de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov, Pactul Ribbentrop-Stalin). În spatele lui Ribbentrop e Stalin

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com, istoria.md

 

Pactul Ribbentrop-Molotov (23 august 1939)

La 23 august 1939, s-a semnat la Moscova, Tratatul de neagresiune germano-sovietic, Pactul Ribbentrop-Molotov, care, într-un protocol adiţional secret, prevedea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de Est. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, România a fost obligată să cedeze, în 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord URSS-ului. Pactul Ribbentrop-Molotov (Pactul Hitler-Stalin) a constituit un act de trădare a neamurilor creştine ale Europei Răsăritene şi care a servit bază pentru ocuparea criminală a teritoriilor româneşti de către Armata Sovietică la 28 iunie 1940

Anexa secretă a Pactul Molotov-Ribbentrop care stabilea sferele de interes germane și sovietice. Documentul este semnat de către ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov și ministrul de externe german Joachim von Ribbentrop, în prezența lui Stalin - foto: ro.wikipedia.org

Din păcate, pentru zeci de milioane de oameni, trăind în Albania, Belarus, Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrata Germana (sau R.D.G.), Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Ungaria, ceea ce au hotărît cîţiva politicieni, iniţial Hitler şi Stalin, în 1939, ulterior Churchill, Roosevelt şi, din nou, Stalin, în 1945, dintr-o simplă trasatură de condei, avea sa fie tragedia lor pentru 2 sau 3 generaţii. Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reichul german şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), la Moscova în data de 23 august 1939, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat, în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale, problema delimitării sferelor de influenţă în Europa răsăriteană.

Protocolul secret de la a doua semnare a Pactului germano-sovietic Ribentropp-Molotov în 28 septembrie 1939 – Tratatul privind frontierele și de prietenie. Fotografie din 1946 de origine germană (Documente folosite în Procesele de la Nürnberg de către apărarea germană a lui Ribentropp și Goring) – foto: ro.wikipedia.org

Conform Actului Adiţional Secret al Pactului, partea sovietică accentuează interesul pe care-l manifestă faţă de teritoriul dintre rîurile Prut şi Nistru, fosta ocupaţie ţaristă a jumătate din Moldova sau aşa zisa Basarabie Ţaristă, iar, partea germană îşi declară dezinteresul politic total faţă de acest teritoriu. Pactul este semnat din partea Guvernul Reichului german de I.V. Ribbentrop, iar din partea Guvernului U.R.S.S. de către Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin) în prezenţa lui Stalin. Semnarea Protocolului Secret a Pactului Ribbentrop-Molotov a permis ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti de către Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.) la mai puţin de un an după semnarea acestuia şi anume la 28 iunie 1940.

Articolul referitor la Basarabia din Protocolul Aadiţional Secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, versiunea în rusă – foto: istoria.md

În conjunctura naţională şi internaţională indicată mai sus, România este prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce afectează România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940. Administraţia şi Armata română se retrag de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940 primele unităţi militare sovietice pătrund în teritoriile supuse ultimatumului.

Caricatură poloneză în care Ribbentrop îi pupă mâna lui Stalin în fața lui Molotov care aplaudă – foto: ro.wikipedia.org

 

Conţinutul pactului Ribbentrop-Molotov (Ribbentrop-Stalin)

Guvernul Reih-ului German şi Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (nota redacţiei: U.R.S.S.), orientate spre îmbunătăţirea păcii dintre Germania şi U.R.S.S., şi pornind de la Acordul de Neutralitate semnat în Aprilie 1926 între Germania şi U.R.S.S., au elaborat prezentul Acord:

 

Articolul I. Ambele Importante Părţi Contractante se obligă reciproc a evita orice forme de violenţă, orice acţiune violentă, şi orice atac una asupra celeilalte, atât individual cât şi în alianţă cu alte Puteri.

 

Articolul II. În cazul în care una dintre cele două Importante Părţi Contractante devine parte beligerantă cu o a treia Putere, cealaltă Importantă Părte Contractantă trebuie să se abţină de la oricare forme de ajutor pentru această a treia Putere.

 

Articolul III. Guvernele celor două Importante Părţi Contractante trebuie pe viitor să menţină contactul reciproc în scopul consultării pentru schimbul de informaţii pe subiecte ce afectează interesele lor comune.

 

Articolul IV. În cazul în care disputele şi conflictele între Importantele Părţi Contractante vor creşte, acestea vor participa în orice grupări de Puteri, care direct sau indirect ţintesc cealaltă parte.

 

Articolul V. În cazul apariţiei disputelor sau conflictelor între Importantele Părţi Contractante asupra subiectelor de un fel sau altul, ambele părţi vor aplana aceste dispute sau conflicte exclusiv în cadrul unor schimburi de opinii prieteneşti sau, dacă este necesar, prin crearea comisiilor de arbitraj.

 

Articolul VI. Prezentul acord este elaborat petru o perioadă de zece ani, cu condiţia că, ulterior una din Importantele Părţi Contractante nu-l va denunţa cu un an înainte de expirarea perioadei de valabilitate, validitatea prezentului Acord automat se prelungeşte cu încă cinci ani.

 

Articolul VII. Rezentul Acord va fi ratificat în cel mai scurt timp posibil. Ratificarea va fi făcuta la Berlin. Acordul va intra în viguare din momentul semnării.

(Nota redacţiei: Secţia de mai jos nu a fost făcută publică în momentul în care cea de asupa a fost anunţată).

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 - foto: en.wikipedia.org

Stalin şi Ribbentrop la Kremlin, Moscova, după semnarea Pactului, 23 august 1939 – foto: en.wikipedia.org

 

Protocolul Adiţional Secret

Articolul I. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), hotarul de nord al Lituaniei va reprezenta hotarul sferelor de influenţă ale Germaniei şi U.R.S.S. În această privinţă interesul pentru Lituania în regiunea Vilna este recunoscut de ambele părţi.

 

Articolul II. În eventualitatea unor rearanjamente politice şi teritoriale în regiunile ce aparţin Poloniei, sferele de influenţă ale Germaniei şi ale U.R.S.S. vor fi limitate conform liniei râurilor Narev, Vistula şi San. Chestiunea privind modul în care interesele ambelor părţi fac dorită păstrarea statului independent Polon şi cum acest stat trebuie demarcat poate fi determinat doar în cursul viitoarelor discuţii politice. În orice caz, ambele Guverne vor rezolva această întrebare printr-un acord prietenesc.

 

„Continuarea Pactului Ribbentrop-Molotov” din 28 septembrie 1939. Harta Poloniei semnată de Stalin şi Ribbentrop, care specifică hotarul Sovieto-German în umra invaziei comune Germano-Poloneze asupra Poloniei – foto: istoria.md

 

Articolul III. Privitor la Sud-estul Europei, atenţia este atrasă de către partea Sovietică privitor la interesul acesteia în Basarabia. Partea Germană declară dezinteresul politic total în această regiune.

Romania's territorial losses in the summer of 1940 - foto: en.wikipedia.org

Romania’s territorial losses in the summer of 1940 – foto: en.wikipedia.org

 

Articolul IV. Prezentul Protocol trebuie tratat de ambele părţi ca unul strict secret.

 

Moscova, 23 August 1939.

Pentru Guvernul Reih-ului German, v. Ribbentrop

Plenipotenţiarul Guvernului U.S.S.R., V. Molotov

 

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) - foto: ro.wikipedia.org

Molotov–Ribbentrop pact – political map of central europe in 1939–1940 (a map in English) (Romanian Version) – foto: ro.wikipedia.org

 

Harta Europei de Est. Modificările hotarelor 1938-1948, consecinţă a Pactului Ribbentrop – Molotov (Ribbentrop-Stalin) - foto: istoria.md

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

A German Panther tank in Romania, August 1944

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944)

Operațiunea Iași – Chișinău, cunoscută în literatura de specialitate și ca Bătălia pentru România sau ca A Doua Ofensivă Iași-Chișinău, se referă la luptele din răsăritul României dintre Armata Roșie și aliații germano-români de la sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie 1944. Obiectivul ofensivei sovietice a Fronturilor al 2-lea și al 3-lea Ucrainean era distrugerea Grupului de Armate Sud (în cadrul căruia luptau forțe germane și române) și să ocupe România. Operațiunea s-a încheiat cu pierderi de ambele părți, modificarea liniei frontului, coroborată cu ieșirea României din război (23 august 1944) de partea Axei și trecerea ulterioară de partea Aliaților.

Operațiunea Iași-Chișinău Parte a luptelor de pe Frontul de Răsărit al celui de-al Doilea Război Mondial. Situația frontului din Moldova în august 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Operațiunea Iași-Chișinău – Situația frontului din Moldova în august 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul general

În 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de capetele de pod ale Armatei Roșii. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile.

Dacă, până în iunie, Heeresgruppe Südukraine fusese una dintre cele mai puternice formații germane, din punct de vedere al blindatelor, în scurt timp situația s-a schimbat, cele mai multe tancuri fiind mutate în sectoarele de centru și de nord ale Frontului de Est, pentru a opri înaintarea Armatei Roșii în țările baltice, Belarus, Ucraina de nord și Polonia. În ajunul declanșării ofensivei sovietice, singura forță blindată rămasă pe front era Divizia I română de blindate și diviziile germane Panzer a 10-a și a 13-a.

Tancuri ale „Panzergrenadier Division Großdeutschland” lângă Iași, România în aprilie 1944 – foto: ro.wikipedia.org

 

Eșecul serviciilor de informații

Măsurile sovietice de camuflare a atacului au funcționat perfect, iar comandantul german, general-colonelul Friessner, declara la 18 august 1944, cu doar o zi mai înainte de declașarea ofensivei, că nu se aștepta la niciun atac și că, dacă, totuși, ar fi fost o ofensivă, ar fi fost una de proporții reduse.

 

Planul sovietic

Planul STAVKA pentru bătălie se baza pe o manevră de dublă învăluire a celor două fronturi ucrainene, al II-lea și al III-lea.

Frontul al II-lea Ucrainean trebuia să străpungă frontul la nord de Iași și să cucerească podurile de pe Prut pentru a bloca retragerea trupelor germane. Apoi trebuia introdusă în luptă Armata a 6-a de tancuri, pentru a cuceri podurile de pe Siret și așa-zisa Poartă a Focșanilor, o linie fortificată dintre Siret și Dunăre.

Frontul al III-lea Ucrainean urma să atace din zona capului de pod de peste Nistru, lângă Tiraspol, după care să-și îndrepte formațiile mobile spre nord-vest pentru joncțiunea cu Frontul al II-lea. Acțiunea era menită să ducă la încercuirea trupelor Axei în regiunea Chișinăului.

După încheierea cu succes a încercuirii, Armata a 6-a de tancuri și Corpul Mecanizat de Gardă urmau să lanseze un atac spre București, câmpurile petrolifere și rafinăriile de pe Valea Prahovei.

 

Desfășurarea luptelor

Frontul al II-lea cât și al III-lea au reușit dubla învăluire a Armatei a 6-a germană și o parte a Armatei a 8-a. Linia defensivă germano-română s-a prăbușit la două zile de la începutul ofensivei, lovitura mobilă sovietică principală fiind dată de Corpul al 6-lea de Gardă Mecanizat. Ruptura inițială a liniei frontului în sectorul Armatei a 6-a a avut o adâncime de 40 km, în dimineața zilei de 21 august fiind distrusă toată rețeaua de aprovizionare din spatele frontului germano-român.

Până la 23 august, Divizia Panzer nr. 13 încetase să mai existe ca forță coerentă de luptă, iar Armata a 6-a fusese încercuită pe o adâncime de 100 km. Grupul mobil al Armatei Roșii a reușit să taie retragerea formațiunilor germane care doreau să ajungă în Ungaria. Germanii din mai multe pungi împresurate au încercat să rupă încercuirea, dar au reușit să scape de capturare numai grupuri mici.

 

Efectivele implicate în luptă

Densitatea pe kilometru de front a sovieticilor:

- infanterie – 230 până la 248
- tunuri și mortiere – 4,5 până la 7,7
- tancuri și tunuri de asalt – 18

Raportul de forțe:

- infanterie – 1:3
- artilerie – 1:7
- tancuri și tunuri de asalt – 1:11.2

Red Army 19 Aug – 31 Dec 1944 – foto: ro.wikipedia.org

 

Luptele germano-române

În acest timp, la București, regele Mihai l-a îndepărtat de la putere și arestat pe mareșalul Ion Antonescu. Trupele germane au intervenit, însă au fost împiedicate de riposta armatei române, precum și de atacurile sovieticilor pe front. Soldații germani care apărau câmpurile petrolifere de la Ploiești și rafinăriile prahovene au fost alungați de armata română, iar în momentul în care au încercat să se retragă în Ungaria au suferit pierderi grele.

 

Prezumtivul colaps al armatei române

S-a spus adesea că prăbușirea rapidă și totală a liniilor germane ar fi fost cauzată de trădarea românilor. Un studiu sovietic al operațiunilor de luptă indică că o asemenea prezumție este eronată. Trupele române au rezistat atacurilor sovietice în multe cazuri, dar echipamentul antitanc depășit, artileria și armamentul antiaerian nu le-a permis să respingă toate atacurile. Divizia I blindată, comandată de generalul de brigadă Radu Korne, a rezistat cu dârzenie, fiind, însă, nevoită să lupte în defensivă, datorită superiorității ca număr a blindatelor sovietice și a lipsei sprijinului infanteriei (complet decimată în sectorul de luptă în care acționa divizia blindată română). În prima zi de luptă, divizia I blindată română a pierdut jumătate din tancurile de care dispunea, deși numărul tancurilor sovietice distruse a fost de două ori mai mare decât pierderile proprii (printre ele numărându-se și tancuri grele Iosif Stalin). Lovitura de stat care a dus la încetarea unilaterală a luptelor din partea armatei române s-a petrecut în condițiile în care armatele sovietice pătrunseseră adânc în România, iar Armata a 6-a fusese împresurată.

 

Urmări

Trupele germane au suferit pierderi foarte mari – cel puțin 200.000 de oameni, în timp ce sovieticii au pierdut forte puțini soldați într-o ofensivă de asemenea amploare. Amenințarea înaintării sovietice spre Iugoslavia a determinat Germania să-și retragă armatele din Grecia și Iugoslavia, pentru a le salva de primejdia unei încercuiri de proporții.

La nivel politic, ofensiva a precipitat acțiunea regelui Mihai de înlăturare de la putere a mareșalului Antonescu și de scoatere a țării din Axă. Aproape imediat după momentul 23 august 1944, între români și foștii aliați germani și unguri a izbucnit războiul pentru eliberarea teritoriului cedat Ungariei după Dictatul de la Viena din 1940.

 

Pierderi

Sovieticii

Soldați:

- 13.197 morți și dispăruți
- 53.933 răniți.

Materiale:

- 75 tancuri și tunuri autopropulsate
- 108 tunuri și mortiere
- 111 avioane

 

Germanii

Soldați:

- cel puțin 200.000 morți și dispăruți, precum și un număr necunoscut de răniți

Materiale:

- 83 tancuri și tunuri autopropulsate
- 3.500 tunuri
- 3.300 diferite vehicule
- 330 avioane

 

Românii

Soldați:

- 8.305 morți
- 24.989 răniți
- 153.883 dispăruți sau prizonieri

 

cititi mai mult despre Operațiunea Iași-Chișinău (august – septembrie 1944) si pe en.wikipedia.org

Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki (6 – 9 august 1945)

stanga - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării primei bombe atomice, Little Boy, deasupra orașului Hiroshima;
dreapta - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki (6 – 9 august 1945)

Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki au constat în două atacuri nucleare implicând aruncarea a două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, asupra a două oraşe din Japonia, Hiroshima şi Nagasaki. La momentul lansării celor două bombe atomice – deşi războiul din Europa se terminase prin capitularea necondiţionată a Germaniei – Japonia şi Statele Unite ale Americii se aflau încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca “Little Boy” a fost aruncată deasupra oraşului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca “Fat Man“, a fost detonată deasupra oraşului Nagasaki.

 

Little Boy (“Băieţelul“) a fost numele de cod al primei bombe atomice utilizată într-un conflict armat, care a lovit în dimineaţa zilei de 6 august 1945, oraşul japonez Hiroshima. Bomba a fost lansată de un bombardier B-29 Superfortress pilotat de Colonelul Paul Tibbets de la baza aeriană 393d Bomb Squadron, Missouri Statele Unite.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

"Little Boy" - prima imagine a bombei, prezentată de Guvernul American după declasificarea documentelor referitoare la aceasta. (1960) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Little Boy” – prima imagine a bombei, prezentată de Guvernul American după declasificarea documentelor referitoare la aceasta. (1960) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Fat Man (traducere literală din engleză: „Grasul” sau „Grăsunul”) este numele de cod precum și porecla bombei atomice ce a fost detonată deasupra orașului Nagasaki, Japonia, de către Statele Unite ale Americii la 9 august 1945, la ora 11:02 locală. Era a doua bombă atomică folosită împotriva Japoniei după Little Boy, detonată cu trei zile înainte deasupra orașului Hiroșima, la 6 august. Aceste 2 bombe au dus la capitularea necondiționată a Japoniei, aliatul Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial, la 15 august 1945.

Replica of the original Fat Man bomb - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Replica of the original Fat Man bomb – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Fat Man cântărea 4.600 kg, avea o lungime de 3,2 metri și un diametru de 1,5 metri, precum și o putere de explozie de 21 de kilotone TNT (aproximativ 42 milioane de batoane de dinamită).

The Bockscar and its crew, who dropped the Fat Man atomic bomb on Nagasaki - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Bockscar and its crew, who dropped the Fat Man atomic bomb on Nagasaki – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cu toate că bomba a avut o deviație de aproximativ 2 km, a fost distrus mai mult de jumătate din oraș. Populația orașului Nagasaki a scăzut astfel într-o sutime de secundă de la 422.000 la 383.000 de locuitori: 39.000 de oameni au fost omorâți pe loc, iar peste 25.000 au fost răniți.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Motive pentru efectuarea bombardamentelor

Cele două arme atomice au fost arme de şoc şi teroare. Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar (SUA dispuneau doar de câteva) ci politic. Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câştigat puţin prin distrugerea a două oraşe japoneze. Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să piardă mult. Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar fi putut realiza şi cu arme convenţionale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic politica războiului, motivaţiile oamenilor cu putere de decizie şi capacitatea de a reflecta în timp ce războiul se desfăşoară.

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945)

The “Big Three” at the Potsdam Conference (17 July – 2 August 1945), Winston Churchill, Harry S. Truman and Joseph Stalin

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945)

Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 17 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman.

Stalin, Churchill și Truman— și Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiționată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinței s-au aflat și problemele ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor războiului.

Conferința de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Participanți

- Uniunea Sovietică, reprezentată de Iosif Vissarionovici Stalin.

El a sosit la conferință cu o zi întârziere, motivând că a fost reținut de anumite “afaceri oficiale”, care ar fi solicitat întreaga sa atenție; de fapt, se pare că a suferit un preinfarct.

- Regatul Unit, reprezentat de Winston Churchill și, mai apoi, de Clement Attlee.

Rezultatele alegerilor generale din Anglia au devenit cunoscute în timpul conferinței. Ca urmare a înfrângerii suferite de Partidul Conservator în fața Partidului Laburist, Attlee a preluat șefia delegației britanice.

- Statele Unite ale Americii, reprezentate de nou-instalatul președinte Harry S. Truman.

Stalin a propus ca Truman să fie președintele conferinței, ca singurul șef de stat prezent la întâlnire, propunere acceptată de Churchill.

A conference session including Clement Attlee, Ernest Bevin, Vyacheslav Molotov, William D. Leahy, Joseph E. Davies, James F. Byrnes, and Harry S. Truman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

A conference session including Clement Attlee, Ernest Bevin, Vyacheslav Molotov, William D. Leahy, Joseph E. Davies, James F. Byrnes, and Harry S. Truman – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Hotărârile conferinței

- Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania.

- Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea și demonopolizarea țării.

- Acordul de la Potsdam, care cerea împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de ocupație, (asupra cărora se căzuse de acord, în principiu, la Conferința de la Ialta), ca și împărțirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena.
Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști.

- Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice.

- Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice.

- Acordul asupra reparațiilor de război. Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari SUA. La insistențele aliaților occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăți germane, produse industriale și forță de muncă. Până la urmă, izbucnirea Războiului Rece a împiedicat plata întregii sume.

Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi.

- În plus, Aliații au căzut de acord asupra Declarației de la Potsdam în care erau stabiliți termenii capitulării pentru Japonia.

- Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferințe de pace care avea să fie convocată cât mai repede cu putință.

În timp ce granița dintre Polonia și Germania fusese practic determinată de transferurile forțate de populație asupra cărora se căzuse de acord la Potsdam, occidentalii au dorit ca la conferința de pace să fie confirmată linia Oder-Neisse ca un aranjament permanent. Acest aranjament nu a fost însă negociat așa cum s-a stabilit. Ca urmare, granița polono-germană a fost recunoscută prin înțelegeri bilaterale: în 1950 – între RDG și Polonia și în 1990 – între Germania (unită) și Polonia. În perioada războiului rece, acest statut de incertitudine a granițelor a dus la creșterea influenței Uniunii Sovietice asupra Poloniei și Germaniei.

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aliații occidentali, în special Churchill, aveau mari suspiciuni în ceea ce privește motivele lui Stalin, care instalase deja guverne comuniste în statele din Europa Centrală aflate sub influența sovietică. Conferința de la Potsdam a fost ultima conferință între aliați.

În timpul conferinței, Truman i-a vorbit lui Stalin de “arme noi mai puternice” nespecificate. Stalin care, în mod ironic, știa de existența armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârșitul războiului. Spre sfârșitul conferinței, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenințând-o cu “distrugerea imediată și totală”, fără a menționa bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august). Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferință.

În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam a fost reluată problema criminalilor de război: „Criminalii de război, se spune in capitolul al III lea, Germania și indivizii care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind atrocități sau crime de război, vor fi arestați și aduși în fața justiției. Șefii naziști, persoanele influente ale partidului și înalții demnitari ai organizațiilor și instituțiilor naziste, precum și orice alte persoane periculoase pentru ocupanții aliați sau pentru scopurile pe care ei și le propun, vor fi arestate și internate.” În acest scop, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război naziști.

 

Conferința de la Potsdam a fost precedată de

- Conferința de la Ialta, 4 februarie – 11 februarie 1945

- Conferința de la Teheran, 28 noiembrie – 1 decembrie 1943

- Conferința de la Cairo, 22 noiembrie – 26 noiembrie 1943

- Conferința de la Casablanca, 14 ianuarie – 24 ianuarie 1943

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Conferința de la Potsdam si pe en.wikipedia.org

Bătălia pentru Normandia (6 iunie – 19 august 1944)

Debarcarea primilor militari americani pe plaja Omaha. Fotografie de Robert F. Sargent

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia pentru Normandia (6 iunie – 19 august 1944)

Bătălia pentru Normandia a fost purtată în 1944 între forțele germane și forțele Aliaților ca parte a celui de-al doilea război mondial. Numele de cod al invaziei aliate a fost Operațiunea Overlord și s-a desfășurat între 6 iunie – 19 august 1944, când Aliații au traversat Sena, sau, după alți autori, 25 august, când a fost eliberat Parisul. Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de soldați, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Faza inițială a Operațiunii Overlord a purtat numele de cod Operațiunea Neptun. În faza inițială a invaziei, aliații au trebuit să pună ferm piciorul pe continent, obiectiv îndeplinit între 6 – 30 iunie.

Lci-convoy.jpg

Convoi de vase de debarcare traversând canalul Mânecii pe 6 iunie 1944

Primele forțe aliate care au intrat în luptă în Normandia au fost din Canada, Regatul Unit și Statele Unite. După primul val de invazie, au fost debarcate forțe substanțiale ale Franței Libere și Poloniei plus contingente mai mici din Belgia, Cehoslovacia, Grecia, Olanda și Norvegia.

Invazia din Normandia a început cu acțiunile aeropurtate ale trupelor de parașutiști și ale infanteriei transportate cu planoare și cu atacuri masive ale aviației, artileriei navale, din noaptea de 5/6 iunie. În dimineața zilei de 6 iunie a fost declanșată acțiunea amfibie de debarcare pe plajele Normandiei. Forțele destinate acțiunii au început deplasarea în Ziua Z din porturile de pe coastele sudice ale Angliei, cel mai important dintre ele fiind Portsmouth. Bătălia din Normandia a continuat pentru mai mult de două luni, trecând prin fazele de stabilire, extindere a capetelor de pod și mai apoi de eliberare a teritoriului Normandiei. Aceste acțiuni au dus la închiderea pungii de la Falaise și la eliberarea Parisului la sfârșitul luni august 1944.

Canada JunoBeach 1 RCNCOMMANDO.jpg

Soldaţi canadieni ai comandoului canadian „W” de infanterie marină debarcând pe plaja Juno în Ziua Z

Bătălia din Normandia a fost descrisă de Adolf Hitler astfel: „În răsărit, imensitatea spațiilor ne va …. permite o pierdere de teritoriu … fără ca șansele de supraviețuire ale Germaniei să sufere o lovitură mortală. Nu același lucru se întâmplă în occident! Dacă inamicul va avea succes aici … vor urma consecințe de proporții uriașe în foarte scurt timp”.

 

Approaching Omaha.jpg

Soldaţii americani îmbarcaţi pe un vas de desant se apropie de plaja Omaha pe 6 iunie 1944

 

Preparativele aliate

Invasion Training in England 03.jpg

Antrenamente pentru invazie pe o plajă din Anglia.

Invasion Training in England 04.jpg

Antrenamente cu muniţie de război în Anglia.

Eisenhower d-day.jpg

Eisenhower stând de vorbă cu locotenentul Wallace C. Strobel şi cu paraşutiştii plutonului E din Regimentul al 502-lea, Divizia a 101-a aeropurtată, în dimineaţa zilei de 5 iunie 1944. 

După ce Germania a invadat Uniunea Sovietică, Armata Roșie a suportat greul luptelor împotriva Puterilor Axei pe frontul continental european. Într-o declarație comună cu Stalin, președintele SUA Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill au anunțat că s-a ajuns la un „consens deplin” în ceea ce privește nevoia urgentă de creare a unui al doilea front în Europa în 1942. Churchill i-a informat în mod neoficial pe sovietici printr-un memorandum înmânat lui Viaceslav Molotov că resursele necesare pentru invazie sunt insuficiente pentru declanșarea unei operațiuni de amploare în cursul anului 1942. Anunțul a avut efect, Hitler ordonând începerea de pregătiri pentru fortificarea coastei vestice a Atlanticului, în vederea respingerii unei invazii aliate.

Infantry waiting to move off 'Queen White' Beach.jpg

Soldaţii britanici adăpostindu-se imediat după debarcarea pe plaja Sword

Liderii britanici, în frunte cu premierul Churchill, doreau să evite atacurile frontale specifice primului război mondial, care provocaseră uriașe pierderi umane. În schimb, Churchill și șefii militarei britanici sprijineau atacurile comandourilor Direcției Operațiunilor Speciale și ale acțiunile mișcărilor naționale de rezistență, în timp ce principalul efort de război al Aliaților occidentali ar fi trebuit să fie făcut în Marea Mediterană și Italia, (care era considerat aliatul slab al Axei), țintind Austria și, mai departe, centrul Germaniei. O asemenea abordare a problemei oferea avantajul creării unei bariere, care ar fi limitat înaintarea sovietică în Europa. În schimb, americanii considerau că o abordare mult mai pragmatică era un atac pe calea cea mai scurtă dintre Germania și principalele baze aliate din Regatul Unit. Americanii și-au sprijinit cu foarte mare hotărâre punctul de vedere și au lăsat foarte clar să se înțeleagă că soluția debarcării pe coasta Atlanticului este singura pe care o vor spirjini. Până în 1944, au mai existat două porpuneri de acțiune, „Operațiunea Sledgehammer (Barosul)” în 1942 și „Operațiunea Roundup (Atacul prin surprindere)” în 1943. Ultimul plan a fost adoptat și dezvoltat sub numele de „Overlord (Suzeranul)”, dar declanșarea lui a fost amânată până în 1944.

Normandy5.jpg

Supravieţuitorii unui vas de debarcare scufundat se îndreaptă cu greu spre plaja Omaha

Procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943 de către „Șeful Statului Major al Comandantului Suprem Aliat” (COSSAC), generalul locotenent Frederick E. Morgan, secondat de adjunctul său american, generalul maior Ray Barker. Planul a fost adoptat și adus la zi în ianuarie 1944 de „Cartierele Generale ale Forțelor Expediționare Aliate” (SHAEF), conduse de generalul Dwight D. Eisenhower.

Raza mică de acțiune a avioanelor de vânătoare britanice, care acționau de pe aerodrumurile din insulă, limitau foarte mult locațiile posibile de debarcare amfibie. Mai mult, din punct de vedere geografic, numărul locațiilor era redus la doar două: Pas de Calais și coasta Normandiei. În vreme ce Pas de Calais asigura cea mai scurtă rută din Anglia până pe continentul european, cele mai vaste și joase plaje, și de asemenea cea mai scurtă cale terestră către Germania, era în schimb puternic fortificată și apărată. Ca urmare, Aliații au ales Normandia ca zonă de declanșare a invaziei.

NormandySupply edit.jpg

Debarcarea proviziilor în Normandia

În parte datorită lecțiilor învățate după raidul de la Dieppe de pe 19 august 1942, Aliații au decis să nu atace direct porturile franceze în primele faze ale debarcărilor. Debarcările masive pe un front foarte larg în Normandia ar fi permis amenințarea simultană a mai multor porturi, în principal a Cherbourgului și a a altora, aflate mai la vest, în Bretania, iar în scurtă vreme ar fi creat condițiile necesare pentru au atac de amploare spre Paris și mai departe spre granițele Germaniei. Normandia avea o zonă de coastă mai slab fortificată și în același timp era un punct strategic neșteptat de debarcare. Atacul executat în această zonă ar fi asigurat crearea confuziei și debandadei în rândul forțelor germane. În noiembrie 1943, generalul Eisenhower a fost numit Comandant Suprem al Forței Expediționare Aliate din Europa Occidentală. În ianuarie 1944, generalul britanic Bernard Montgomery a fost numit în funcția de comandant al Grupului de Armate al 21-lea, care avea în subordine toate forțele terestre, și a fost însărcinat cu dezvoltarea planului de invazie.

Soldiers-english-coast.jpg

Soldaţi americani ai Batalionului al 2-lea de asalt mărşăluind spre orăşelul de coastă Weymouth de pe coasta de sud a Angliei, în vederea îmbarcării pe vasele de debarcare pentru invazia din Franța

În momentul numirii lui Mongomery la comandă, planul COSSAC propunea o debarcare amfibie a trei divizii și transportarea pe calea aerului a două brigăzi. Montgomery a crescut rapid proporțiile planului inițial de atac la cinci divizii debarcate prin acțiuni amfibii și a trei divizii pe calea aerului, ceea ce a dus la cuprinderea în planurile debarcării și a acțiunii de pe plaja Utah. (Mongomery ceruse la început atacul a patru divizii aeropurtate, dar capacitatea de transport limitată a făcut ca atacul să fie dat de numai trei divizii). În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene și una poloneză sub comandă britanică și 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, în total 1.400.000 de soldați. Pe 7 aprilie și 15 mai, Montgomery și-a prezentat strategia de invazie la școala Sf. Paul din Londra. Mongomery prevedea o luptă de 90 de zile, în care timp aliații ar fi trebuit să atingă Sena, cu două flancuri care ar fi pivotat în jurul Caenului, cel britanic rotindu-se spre stânga, iar cel american spre dreapta.

Normandy6.jpg

Debarcarea proviziilor pe o plajă din Normandia, 6 iunie 1944

La acțiunea amfibie aveau să participe cam 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat nemijlocit la debarcările din Africa de nord și din Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase de desant. Pentru acoperirea aeriană a operațiunii fusese constituită o forță aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareșalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul parașutiștilor în peste 1.000 de misiuni, lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.

Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă orașele Caen și Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană și să elibereze Bretania și porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliații să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud și Sena la nord-est.

Normandy7.jpg

Întărirea capului de pod de pe plaja Omaha: trupele de rezervă şi proviziile se deplasează spre interiorul teritoriului

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult Bătălia pentru Normandia despre si pe en.wikipedia.org

 

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945)

Generalul colonel Alfred Jodl semnând Actul capitulării Germaniei, la Cartierul General Aliat de la Reims

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Actul capitulării Germaniei a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în fața Forțelor Expediționare Aliate și Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Pe prima pagină The Montreal Daily Star anunta predare germană. 07 mai 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Primul act al capitulării

Primul act al capitulării a fost semant la Reims, Franța, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945.

Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Generalul colonel Alfred Jodl semnând actele capitulării la Cartierul General Aliat de la Reims – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Acest act al capitulării se aplica tuturor forțelor armate terestre, aeriene și navale care se aflau în acel moment sub controlul OKW-ului. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanților militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat și excepții. Cea mai importantă forță care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareșalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forțelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – The German Instrument of Surrender signed at Reims, 7 May 1945 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La fel ca și în cazul altor instituții din Germania Nazistă, controlul armatei era împărțită între OKW și OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forțele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepția celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului și prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau/trebuiau să ordone lui Schörner să capituleze.

Această dilemă a fost rezolvată pe calea armelor. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă și a fugit în Austria. Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga (1), în timpul căreia o copleșitoare forță sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost forțat să capituleze pe 11 mai. (Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai).

După semnarea acestui act al capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forțele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operațiunile exact la ora 23:01 Ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. acest act al capitulării legaliza capitularea necondiținată a tuturor forțelor germane, punând astfel capăt războiului în Europa.

"Ofensiva Praga" Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 - 1945) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Ofensiva Praga” (1) Luptele din Ardeal, Ungaria și Cehoslovacia (1944 – 1945) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofițerul de legătură al Armatei Roșii cu Aliații occidentali. Sarcinile și autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare și el nu a avut la dispoziție mijloacele necesare pentru a lua legătura Kremlinul. Cu toate acestea, și-a permis să riște să semneze din partea URSS-ului.

El a făcut o notă, conform căreia acest act al capitulării poate fi înlocuit cu unul nou în viitor. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulțumit de condițiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii și a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.

 

Al doilea act

Al doilea act al capitulării a fost semant la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai. într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vila din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței și SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopții. După ce mareșalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanții germani au semant Actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01 ora Europei Centrale.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Uniunii Sovietice Gheorghi Jukov citind actul capitulării Germaniei la Cartierul său General din Berlin. La dreapta sa se află Mareșalul Forțelor Aeriene al Regatului Unit, Arthur Tedder – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reprezantanți:

- Uniunea Sovietică: Mareșal Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprema la Armatei Roșii; .

- Regatul Unit: adjunctul Comandantului Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, Mareșal al RAF Arthur William Tedder;

- Franța: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei I franceze;

- Statele Unite: General Carl Spaatz, comandantul Forțelor Aeriene Strategice ale SUA;

- Germania Nazistă:
- Amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine;
- General-colonel Hans-Jürgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe;
- Feldmareșalu Wilhelm Keitel, șeful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht.

Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.

Actul capitulării Germaniei (07 - 08 mai 1945) - Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Actul capitulării Germaniei (07 – 08 mai 1945) – Mareșalul Wilhelm Keitel semnând actul capitulării al Berlin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale "Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler" lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 - foto: ro.wikipedia.org

Depunerean de către soldații sovietici a drapelelor de luptă capturate ale “Diviziei I Leibstandarte SS Adolf Hitler” lângă Zidul Kremlinului în timpul Paradei Victoriei din Moscova, 24 iunie 1945 – foto: ro.wikipedia.org

 

Comentarii

Karl Dönitz a continuat să acționeze ca șef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit așa pentru că funcționa la Flensburg și controla doar o mică zonă din jurul orașului) nu a fost recunoscut de puterile aliate și a fost dizolvat în momentul în care membrii lui au fost arestați de forțele britanice pe 23 mai 1945. Aliații au descoperit că au o problemă, deoarece capitulaseră necondiționat numai forțele armate germane, nu și guvernul civil german.

Aceasta a fost considerată o problemă foarte importantă, deoarece în 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu și armata imperială. Acest fapt a permis lui Hitler să se folosească de mitul „înjunghierii pe la spate”. Aliații nu au dorit să riște ca un viitor regim german ostil să se folosească de faptul că autoritățile civile nu semnaseră niciun act de capitulare. Până în cele din urmă, puterile învingătoare au decis să nu recunoască guvernul lui Dönitz și în schimb au semnat un document al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliată de Control.

Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document în Berlin, iar situația de facto a devenit de jure. Acest fapt era în conformitate cu art. 4 al primului act al capitulării semnat la Rheims.

În perioada iulie – august 1945, liderii puterilor învingătoare au purtat discuții la Conferința de la Potsdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbările frontierelor interbelice, demilitarizarea, denazificarea și reparațiile de război ale Germaniei.

Conferința de la Potsdam (16 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (16 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(1) Operațiunea ofensiva Praga a fost ultima bătălie importantă a celui de-al doilea război mondial de pe teatrul de război din Europa. Batălia de la Praga s-a desfășurat în perioada 6 – 11 mai 1945 pe frontul de răsărit. Particularitatea principală a acestei bătălii este faptul că luptele au continuat și după ce Reichul a capitulat pe 8/9 mai. O altă particularitate este aceea că bătălia a fost declanșată în paralel cu Insurecția din Praga.

Orașul Praga a fost în cele din urmă eliberat de trupele sovietice și de aliații lor. Toți militarii germani care făceau parte din Grupul de Armate Centru (Heeresgruppe Mitte) au fost ori uciși, luati prizonieri sau au căzut în mâinile sovieticilor după capitulare. Capitularea Grupului de Armate Centru s-a petrecut la nouă zile după căderea Berlinului și la trei zile după Ziua Victoriei.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

 

Capitularea trupelor germane din Norvegia

La 8 mai 1945 trupele germane din Norvegia au capitulat. Norvegia fusese ocupată de forţele armate ale Germaniei hitleriste, în cursul celui de-al doilea Război Mondial, în aprilie 1940.

După cotropirea Poloniei, în 1939, liderul nazist Adolf Hitler ordonase pregătirea într-un timp cât mai scurt a unei ample campanii în vest, iar pentru a-şi crea condiţii favorabile în vederea acţiunilor militare acesta a hotărât să ocupe Danemarca şi Norvegia. Prin cucerirea Danemarcei şi a Norvegiei, Germania îşi asigura baze bune pentru submarine şi aviaţie şi condiţii favorabile pentru transportul minereului de fier din Suedia, materie primă vitală pentru industria ei de război. Pentru ocuparea celor două ţări, comandamentul german a destinat şapte divizii de infanterie, un regiment blindat şi câteva batalioane independente, cărora li se adăugau 1.300 de avioane, constituite în Flota 5 aeriană, precum şi forţe ale flotei maritime militare, potrivit lucrării ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971).

Deşi în septembrie 1939 Berlinul comunicase guvernului norvegian că va respecta neutralitatea Norvegiei, problema dobândirii unor poziţii preponderente în această ţară l-a preocupat mult pe Hitler. Din ordinul lui s-a elaborat un ”Studiu al Nordului”, în urma căruia strategii hitlerişti au trecut la elaborarea planului de cucerire simultană a Danemarcei şi Norvegiei, cunoscut sub denumirea ”Operaţiunea Weserübung”. Hitler l-a numit comandant şef al trupelor destinate să cucerească Norvegia pe generalul Nicolaus von Falkenhorst. La 2 aprilie 1940 acesta a primit ordinul ca în data de 9 aprilie 1940 să treacă la îndeplinirea ”Operatiunii Weserübung”, conform volumului ”Istorie universală. Epoca contemporană (1939-1945)” (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979).

În dimineaţa zilei de 9 aprilie 1940 trupele germane au invadat teritoriul Danemarcei prin acţiuni aeriene şi maritime specifice în principalele porturi de pe litoralul Norvegiei: Oslo, Kristiansand, Stavanger, Bergen şi Narvik. În Norvegia, hitleriştii au întâmpinat împotrivirea armatei şi a populaţiei, potrivit volumului ”Marea conflagraţie a secolului XX. Al doilea război mondial” (Editura Politică, Bucureşti, 1971). În cursul lunii aprilie 1940 înaintarea către Oslo a trupelor germane paraşutate în nordul ţării a fost încetinită datorită distrugerii drumurilor şi căilor de acces de către luptătorii din Rezistenţa norvegiană. După ocuparea celor mai importante porturi norvegiene, trupele hitleriste, sprijinite de aviaţie, au început ofensiva în interiorul ţării pentru interceptarea principalelor căi de comunicaţie şi realizarea joncţiunilor între grupările debarcate.

Guvernul norvegian şi regele Haakon al VII-lea al Norvegiei s-au refugiat ulterior la Londra. La 9 iunie 1940, Vikdun Quisling, liderul unui partid fascist norvegian, a constituit un Consiliu de stat căruia i-a atribuit puterile suveranului şi ale guvernului, la 11 septembrie 1940.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro