Articole

Acordul de la München (29-30 septembrie 1938)

British Prime Minister Neville Chamberlain after landing at Heston Aerodrome following his meeting with Adolf Hitler

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Acordul de la München (29-30 septembrie 1938)

Acordul de la München a fost o înțelegere care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland) care aparținea Cehoslovaciei. Regiunea Sudetă era situată în zona de graniță a Cehoslovaciei și era locuită în principal de etnici germani. Acordul a fost negociat la o conferință care a avut loc în München, Germania, de puterile mari ale Europei, fără ca reprezentanții Cehoslovaciei să participe. În prezent, acordul este apreciat ca fiind o încercare eșuată de conciliere cu Germania Nazistă.

Acordul a fost semnat în primele ore ale dimineții de 30 septembrie 1938, dar a fost datat 29 septembrie. Scopul conferinței a fost acela de a discuta viitorul Sudetenland față de pretențiile teritoriale manifestate de Adolf Hitler. Acordul a fost semnat de Germania Nazistă, de Franța, Marea Britanie și Italia. Sudetenland avea o importanță strategică imensă pentru Cehoslovacia, deoarece acolo era situată majoritatea defensivei de apărare a graniței, ca și foarte multe dintre băncile sale. De aceea, când Marea Britanie și Franța au dat Sudetenland Germaniei, au autorizat implicit ca Germania să ocupe întreaga Cehoslovacie.

Întrucât Cehoslovacia nu a fost invitată la conferință, cehii și slovacii numesc uneori Acordul de la München, Dictatul de la München. Termenul Trădarea de la München este de asemenea folosit pentru că alianța militară pe care Cehoslovacia o avea cu Franța nu a fost respectată. În prezent, actul este numit simplu Acordul de la München (Mnichovská dohoda).

 

Fundal istoric

Cererile privind autonomia Regiunii Sudeților

Regiunile de dinainte de 1945 cu majoritate etnică germană (cu negru) în cadrul teritoriului actualului stat Cehia - foto: ro.wikipedia.org

Regiunile de dinainte de 1945 cu majoritate etnică germană (cu negru) în cadrul teritoriului actualului stat Cehia – foto: ro.wikipedia.org

Din 1918 până în 1938, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, mai mult de 3 milioane de persoane de origine germană trăiau în partea cehă a noului stat Cehoslovacia.

Liderul pro-nazist al Regiunii Sudete, Konrad Henlein, i-a oferit lui Hitler Partidul German al Sudeților ca agent al campaniei acestuia. Henlein s-a întâlnit cu Hitler la Berlin pe 28 martie 1938, unde a fost instruit să formuleze cereri inacceptabile pentru guvernul cehoslovac condus de președintele Edvard Beneš. Pe 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a emis Decretul de la Carlsbad, solicitând autonomia Regiunii Sudete și libertatea de a exprima ideologia nazistă. Dacă solicitările lui Henlein ar fi fost acceptate, atunci Regiunea Sudetă putea să se alăture singură Germaniei Naziste.

 

Presiunea asupra guvernului cehoslovac

După ce lui Hitler i s-a făcut prima concesie, guvernele francez și britanic s-au străduit să evite războiul cu orice preț. Guvernul francez nu a dorit să înfrunte Germania Nazistă de unul singur și a urmat guvernul britanic și pe premierul acestuia, Neville Chamberlain. Chamberlain a crezut că nemulțumirile germanilor din Regiunea Sudetă erau justificate și că intențiile lui Hitler erau limitate. Marea Britanie și Franța au recomandat așadar Cehoslovaciei să accepte cererile naziștilor. Beneš a rezistat și, pe 2 mai, o mobilizare parțială era în curs de desfășurare ca răspuns la posibila invazie germană. Zece zile mai târziu, Hitler a semnat o directivă secretă pentru un război împotriva Cehoslovaciei care urma să înceapă nu mai târziu de 1 octombrie.

Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948), om politic ceh, cel de-al doilea președinte al Cehoslovaciei  și liderul Guvernului Cehoslovac în exil - foto: ro.wikipedia.org

Edvard Beneš (n. 28 mai 1884 – d. 3 septembrie 1948), om politic ceh, cel de-al doilea președinte al Cehoslovaciei și liderul Guvernului Cehoslovac în exil – foto: ro.wikipedia.org

În același timp, guvernul britanic a pretins ca Beneš să ceară un mediator. Pentru că nu voia ca relațiile guvernului său cu Europa de Vest să fie afectate, Beneš a acceptat. Britanicii l-au numit pe Lord Runciman pe care l-au instruit să îl convingă pe Beneš să fie de acod cu un plan acceptabil pentru germanii sudeți. Pe 2 septembrie, Beneš a trimis Al patrulea plan, aprobând aproape toate cererile din Acordul de la Munchen.

Cu scopul de a împiedica ajungerea la un acord, pe 7 septembrie, Partidul German al Sudeților a organizat demonstrații care au provocat intervenția forțelor de poliție în Ostrava. Partidul German al Sudeților a întrerupt negocierile pe 13 septembrie după care au urmat violențele și perturbările. În timp ce armata cehoslovacă încerca să restaureze ordinea, Henlein a plecat în Germania și pe 15 septembrie a emis o proclamație solicitând anexarea Regiunii Sudete de către Germania.

În aceeași zi, Hitler s-a întâlnit cu Chamberlain și a cerut preluarea rapidă a Regiunii Sudete de al Treilea Reich sub amenințarea războiului. Cehii, așa cum a pretins Hitler, îi masacrau pe germani. Chamberlain a prezentat cererea guvernelor britanic și francez; ambele au acceptat. Guvernul cehoslovac a rezistat, argumentând că propunerea lui Hitler va ruina economia națională și va duce la punerea întregii Cehoslovacii sub controlul Germaniei.

Marea Britanie și Franța au emis un ultimatum, oferind o garanție din partea Franței condiționată de acordul Cehoslovaciei. Pe 21 septembrie, Cehoslovacia a capitulat. Oricum, în ziua următoare, Hitler a formulat cereri noi, insistând ca solicitările etnicilor germani din Polonia și Ungaria să fie satisfăcute.

Capitularea Cehoslovaciei a precipitat o izbucnire de indignare națională. În marșuri și demonstrații, cehii și slovacii au cerut un guvern militar puternic care să apere integritatea statului. Un nou guvern, condus de generalul Jan Syrový, a fost numit pe 23 septembrie și a fost emis un decret de mobilizare generală. Armata Cehoslovacă, modernă și posedând un excelent sistem de fortificații la frontieră, era pregătită de luptă. Uniunea Sovietică a anunțat că dorește să intervină în favoarea Cehoslovaciei. Totuși, Beneš a refuzat să intre în război fără sprijinul puterilor vestice.

Pe 28 septembrie, Chamberlain l-a invitat pe Hitler la o conferință. În ziua următoare Hitler s-a întâlnit la München cu șefii guvernelor din Franța, Italia și Marea Britanie. Guvernul cehoslovac nu a fost nici invitat, nici consultat.

 

Soluționarea problemei

Succesiunea evenimentelor care au urmat Acordului de la München: 1. Germania ocupă Regiunea Sudetă (octombrie 1938). 2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populației de origine poloneză ocupată de armata cehă în perioada 1918-1920 (octombrie 1938). 3. Ungaria ocupă regiunile de graniță (treimea sudică a Slovaciei) și sudul Regiunea Transcarpatia cu populație majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la Viena (noiembrie 1938). 4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populație minoritară maghiară (care a devenit autonomă din octombrie 1938). 5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german numit Protectoratul Boemiei și Moraviei. 6. Ce a mai rămas din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit german - foto: ro.wikipedia.org

Succesiunea evenimentelor care au urmat Acordului de la München - foto: ro.wikipedia.org

1. Germania ocupă Regiunea Sudetă (octombrie 1938).

2. Polonia anexează regiunea Zaolzie, o zonă cu majoritatea populației de origine poloneză ocupată de armata cehă în perioada 1918-1920 (octombrie 1938).

3. Ungaria ocupă regiunile de graniță (treimea sudică a Slovaciei) și sudul Regiunea Transcarpatia cu populație majoritară maghiară, conform Primului arbitraj de la Viena (noiembrie 1938).

4. În martie 1939, Ungaria anexează Regiunea Transcarpatia, cu populație minoritară maghiară (care a devenit autonomă din octombrie 1938).

5. Teritoriul ceh rămas devine satelitul german numit Protectoratul Boemiei și Moraviei.

6. Ce a mai rămas din Cehoslovacia devine Republica Slovacă, un alt satelit german

 

S-a ajuns la un acord pe 29 septembrie, iar pe 30 septembrie 1938, la ora unu și jumătate noaptea, Adolf Hitler, Neville Chamberlain, Benito Mussolini și Édouard Daladier au semnat Acordul de la München. Acordul a fost anunțat oficial de Mussolini, deși, de fapt, planul așa numit italian fusese pregătit de ministerul de externe german. Era aproape identic cu propunerea făcută la Godesberg: armata germană urma să ocupe în întregime Regiunea Sudetă până la 10 octombrie și o comisie internațională urma să decidă viitorul zonelor care constituiau obiectul disputei.

Cehoslovacia a fost informată de Franța și de Marea Britanie că ar putea să se opună Germaniei de una singură sau să accepte anexarea regiunii. Guvernul cehoslovac, înțelegând că o luptă solitară cu naziștii era fără speranță, a capitulat (pe 30 septembrie) și a fost de acord să se supună acordului.

Aranjamentul a dat Germaniei Regiunea Sudetă începând cu 10 octombrie și controlul „de facto” asupra restului Cehoslovaciei cât timp Hitler a promis să nu meargă mai departe. Pe 30 septembrie, după ce s-a odihnit, Chamberlain a mers la Hitler și i-a cerut să semneze un tratat de pace între Regatul Unit și Marea Britanie. După ce interpretul lui Hitler i-a tradus solicitarea, acesta a fost, în mod fericit, de acord.

Führerbau, clădirea în care a fost semnat acordul, este astăzi o şcoală, Hochschule für Musik und Theater München - foto: ro.wikipedia.org

Führerbau, clădirea în care a fost semnat acordul, este astăzi o şcoală, Hochschule für Musik und Theater München – foto: ro.wikipedia.org

Pe 30 septembrie, la întoarcerea sa la Londra, Chamberlain a ținut în fața mulțimii încântate celebrul său discurs “Peace for our time” (pace pentru timpul nostru).

 

Reacții

Deși britanicii și francezii erau mulțumiți, ca și conducătorii militari naziști și liderii diplomației germane, Hitler a fost furios. A simțit că a fost forțat de diplomații și de generalii săi să acționeze ca un politician burghez. A exclamat nervos curând după întâlnirea cu Chamberlain: „Domnilor, aceasta a fost prima mea conferință internațională și pot să vă asigur că va fi și ultima”.

Atitudinea lui Hitler față de Chamberlain era acum de dispreț total. Un diplomat britanic din Berlin a fost informat de surse de încredere că Hitler îl considera pe Chamberlain ca pe un „băgăcios impertinent care vorbea un jargon ridicol dintr-o democrație demodată. Umbrela, care pentru neamțul de rând era simbolul păcii, a fost pentru Hitler numai un motiv de batjocură”

De asemenea, Hitler a fost auzit spunând: „Dacă vreodată acel bătrân nebun se mai amestecă aici cu umbrela lui, am să-l împing pe scări și am să sar pe burta lui în fața fotografilor” Într-unul din discursurile publice de după conferința de la München, Hitler a declarat: „Slavă Domnului că nu avem politicieni cu umbrele în această țară”.

Stalin a fost și el supărat din cauza rezultatelor conferinței de la München. Sovietele, care aveau un tratat de ajutor militar reciproc cu Cehoslovacia, s-au simțit trădate de Franța, care avea, de asemenea, un tratat de asistență militară încheiat cu Cehoslovacia. Britanicii și francezii, totuși, au folosit Sovietele mai mult ca amenințare împotriva Germaniei.

Stalin a ajuns la concluzia că vestul a complotat cu Hitler să cedeze o țară central europeană naziștilor, pentru a induce temerea că, în viitor, se va întâmpla același lucru cu Uniunea Sovietică, prin permisiunea ca USSR să fie împărțită între puterile vestice și Axa fascistă. Această convingere a dus la reorientarea politicii externe a Uniunii Sovietice către Germania, care în cele din urmă a avut drept consecință semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov în 1939.

Cehoslovacii au fost foarte dezamăgiți de Acordul de la München. Regiunea Sudetă ocupată de Germania, Ceho-Slovacia (așa cum a fost redenumit statul) a pierdut frontiera ușor de apărat cu Germania și fortificațiile acesteia. Fără acestea, independența a devenit mai mult nominală decât reală. De fapt, Edvard Beneš, președintele Cehoslovaciei, a cerut armatei să imprime ordinele de marș și presei să aștepte o declarație de război. Cehoslovacia a pierdut 70% din rezervele de fier și oțel, 70% din puterea electrică, 3,5 milioane de locuitori și faimoasele uzine Škoda în favoarea Germaniei ca rezultat al aplicării acordului.

Sudeții au sărbătorit ceea ce ei au văzut ca fiind eliberarea. Războiul părea că fusese evitat.

În Germania, decizia a făcut ca o potențială revoltă a ofițerilor superiori împotriva lui Hitler să treacă pe locul doi. Hotărârea lui Hitler de a continua realizarea planului său de a invada Cehoslovacia în 1938 a provocat o criză majoră în structura de comandă a armatei germane. Șeful Statului Major, generalul Ludwig Beck, a protestat într-o serie lungă de note împotriva începerii unui război pe care Germania îl va pierde și i-a cerut lui Hitler să amâne războiul plănuit.

Hitler a caracterizat argumetele lui Beck împotriva războiului ca „kindische Kräfteberechnugen” („calcule copilărești”). Pe 4 august 1938 a avut loc o întâlnire militară secretă. Beck a citit un raport lung în fața ofițerilor adunați. toți au fost de acord că trebuie făcut ceva pentru a împiedica producerea unui dezastru. Beck a sperat că vor demisiona cu toții, dar nimeni nu și-a dat demisia, cu excepția lui Beck.

Totuși, înlocuitorul său, generalul Franz Halder, era un simpatizant al lui Beck și, împreună, au conspirat cu câțiva generali din vârful ierarhiei, amiralul Wilhelm Canaris (șeful serviciului de informații german) și Graf von Helldorf (șeful poliției din Berlin) să îl aresteze pe Hitler în momentul în care acesta va fi dat ordinul de invazie.

Totuși, planul nu ar fi putut fi realizat decât dacă Marea Britanie și Franța ar fi anunțat că vor lupta pentru a păstra Cehoslovacia. Aceasta ar fi ajutat la formarea convingerii populației germane că Germania trebuia să înfrunte o apărare. Au fost trimiși agenți în Marea Britanie să îi spună lui Chamberlain despre atacul programat asupra Cehoslovaciei și despre intențiile de a-l îndepărta pe Hitler de la putere dacă aceasta se întâmplă.

Britanicii nu au luat mesajul în serios. În septembrie, Chamberalin și Daladier au decis să nu amenințe cu un război pentru Cehoslovacia și astfel planul de îndepărtare a lui Hitler nu putea fi justificat. Așadar, Acordul de la München l-a ajutat pe Hitler șă-și păstreze puterea.

 

Opinii despre acord

Deși inițial reacția britanică a fost pozitivă, în parlament, mulți au calificat evenimentul ca „un gest de om de stat”, iar, pe măsură ce populația se aștepta la un război, reacția a devenit ostilă. În ciuda patronajului familiei regale – Chamberlain a fost felicitat ca erou de familia regală și a fost invitat în balconul de la Palatul Buckingham înainte să prezinte acordul Parlamentului – opoziția a fost prezentă din start; Clement Attlee și Partidul Laburist, aliat cu facțiunea reacționară din Partidul Conservator, s-au opus acordului.

În anii care au urmat, Chamberlain a fost criticat pentru rolul jucat în încheierea Acordului de la München – poate cea mai cunoscută critică e aceea din cartea apărută în anul 1949, Guilty Men. O rară luare de poziție în favoarea acordului a venit în timpul războiului, în anul 1944, din partea lui Viscount Maugham, care era la acel moment Lord Cancelar.

Maugham a văzut decizia de a înființa statul Cehoslovac prin includerea unor populații numeroase de origine germană și maghiară ca fiind un „experiment periculos” în lumina disputelor anterioare și a descris Acordul de la München ca fiind în mare măsură o nevoie a Franței care trebuia să se elibereze de obligațiile asumate prin tratate din cauza faptului că era nepregătită pentru război.

Daladier a crezut că a înțeles scopurile lui Hitler și că acestea erau amenințătoare. El le-a spus britanicilor în cadrul unei întâlniri care a avut loc la sfârșitul lunii aprilie 1938 că scopul real al lui Hitler este să-și asigure până la urmă „o dominație asupra continentului în comparație cu cu care ambițiile lui Napoleon erau debile”.

A continuat spunând că „astăzi este rândul Cehoslovaciei. Mâine va fi rândul Poloniei și României. Când Germania va obține petrolul și grâul de care are nevoie, se va întoarce împotriva vestului. Cu siguranță trebuie să intensificăm eforturile pentru a evita războiul. Dar acest țel nu va fi atins dacă Marea Britanie și Franța nu vor rămâne unite, intervenind la Praga pentru noi concesii, dar declarând în același timp că vor garanta independența Cehoslovaciei. Dacă, din contră, puterile vestice vor capitula din nou, nu vor face decât să precipite războiul pe care vor să-l evite.

Probabil descurajat de argumentele civililor și militarilor din guvernul francez referitoare la armata nepregătită și la situația financiară precară, ca și la trauma suferită de Franța în Primul Război Mondial, la care el a fost martor, Daladier nu a mai insistat pe lângă Chamberalin. La întoarcerea în Franța, Daladier, care credea că va fi întâmpinat cu ostilitate, a fost aclamat. I-a spus atunci asistentului său „Ah, les cons!” (Ah, nebuni!)

În 1960, William Shirer, în lucrarea devenită clasică, “Ascensiunea și căderea celui de-al Treilea Reich”, a considerat că, deși Hitler nu a blufat cu privire la intenția sa de a invada Cehoslovacia, aceasta ar fi fost în stare să opună o rezistență semnificativă. El a opinat că Marea Britanie și Franța aveau suficiente resurse în ceea ce privește apărarea antiaeriană pentru a evita bombardamente grave asupra Londrei și asupra Parisului și ar fi putut să ducă un război rapid și victorios împotriva Germaniei. William Shirer îl citează pe Churchil când spune că Acordul de la München a însemnat că “Marea Britanie și Franța erau într-o poziție mult mai rea în comparație cu Germania lui Hitler.”

 

Consecințele Acordului de la München

Pe 5 octombrie, Beneš și-a dat demisia din funcția de președinte al Cehoslovaciei, înțelegând că destrămarea Cehoslovaciei a fost un „fapt împlinit”. După izbucnirea celui De-al Doilea Război Mondial, a format un guvern cehoslovac în exil la Londra.

 

Primul arbitraj de la Viena

La începutul lunii noiembrie 1938, ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, rezultat din aplicarea Acordului de la München, Cehoslovacia (și mai târziu Slovacia), după ce nu a reușit să negocieze o soluție de compromis cu Ungaria și cu Polonia, a fost forțată de Germania și de Italia să cedeze sudul Slovaciei (o treime din teritoriul slovac) Ungariei, în timp ce Polonia a câștigat alte părți mici din teritoriu curând după aceea.

Refugiaţi cehi expulzaţi din Regiunea Sudetă la Oficiul pentru Refugiaţi, în octombrie 1938 - foto: ro.wikipedia.org

Refugiaţi cehi expulzaţi din Regiunea Sudetă la Oficiul pentru Refugiaţi, în octombrie 1938 – foto: ro.wikipedia.org

Ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, Boemia, Moravia și Silezia au pierdut aproximativ 38% din totalul teritoriilor lor în favoarea Germaniei, cu 3,2 milioane de locuitori de origine germană și 750.000 de locuitori cehi. Ungaria a primit 11.882 km² în sudul Slovaciei și în sudul Ruteniei; conform recensământului din anul 1941, aproximativ 86,5% din locuitorii acestor teritorii erau de origine maghiară.

Între timp, Polonia a anexat orașul Český Těšín cu regiunea Zaolzie din jurul acestuia (aproximativ 906 km², 250.000 de locuitori, 36% din populație fiind de origine poloneză) și două zone minore de graniță din Slovacia, mai precis în regiunile Spiš și Orava (226 km², 4280 de locuitori, numai 0,3% polonezi).

Curând după încheierea Acordului de la München, 115.000 locuitori cehi și 30.000 de germani s-au refugiat în teritoriul care mai rămăsese din Cehoslovacia. Conform Institutului de Asistență pentru Refugiați, numărul total de refugiați era de 150.000 de persoane la data de 1 martie 1939.

Pe 4 decembrie 1938, au avut loc alegeri în Sudetenland, iar 97,32% din populația adultă a votat cu NSDAP. Aproape o jumătate de milion de germani din Regiunea Sudetă s-au înrolat în Partidul Nazist ceea ce însemna 17,34% din populația germană din Sudetenland (media deținută de NSDAP în Germania Nazistă era de 7,85%).

Aceasta a însemnat că Sudetenland era „cea mai pro-nazistă” regiune din Al Treilea Reich.[14] Întrucât vorbeau limba cehă, mulți germani din Regiunea Sudetă au fost angajați în administrația Protectoratului Boemiei și Moraviei, precum și în organizații naziste (Gestapo). Cel mai cunoscut a fost Karl Hermann Frank: general SS și de poliție și secretar de stat în Protectorat.

 

Ocuparea a ceea ce mai rămas din Cehoslovacia

Harta Reichsgau Sudetenland - foto: ro.wikipedia.org

Harta Reichsgau Sudetenland – foto: ro.wikipedia.org

Protectoratul Boemiei şi Moraviei - foto: ro.wikipedia.org

Protectoratul Boemiei şi Moraviei – foto: ro.wikipedia.org

Germania a declarat că încorporarea Austriei de către Reich a dus la crearea unei frontiere comune cu Cehoslovacia, iar această situație crea un pericol mare pentru securitatea germană prin posibilitatea ca Germania să fie încercuită de puterile vestice. În 1937, Wehrmacht-ul a formulat un plan numit Operațiunea Verde (Fall Grün) pentru invadarea Cehoslovaciei. care a fost însă aplicat ca Operațiunea Sud-Est pe 15 martie 1939.

Pe 14 martie, Slovacia s-a desprins de Cehoslovacia și a devenit un stat separat, pro-nazist. În ziua următoare, Rutenia Carpatică și-a proclamat independența, dar după trei zile a fost complet ocupată de Ungaria. Președintele cehoslovac, Emil Hácha s-a dus la Berlin și a fost obligat să semneze actul de acceptare pentru ocuparea părții rămase din Boemia și Moravia. Predicțiile lui Churchil s-au împlinit când germanii au intrat în Praga și au ocupat restul țării, care a fost transformată în Protectoratul Boemiei și Moraviei.

Între timp, în Marea Britanie a crescut îngrijorarea că Polonia (acum substanțial înconjurată de posesiuni germane) va deveni următoarea țintă pentru expansiunea nazistă, ceea ce s-a și întâmplat, aparent prin disputa asupra Coridorului Polonez și asupra Orașului Liber Danzig. Aceasta a dus la semnarea unei alianțe militare anglo-poloneze și la refuzul guvernului polonez de a negocia propunerile germanilor cu privire la Coridorul polonez și la statutul orașului Danzig.

Prim-ministrul Chamberlain s-a simțit trădat de ocuparea Cehoslovaciei de către naziști și a înțeles că politica sa de satisfacere a pretențiilor lui Hitler a eșuat, astfel că a început să se opună naziștilor. Printre altele, el a mobilizat armata Imperiului Britanic pe picior de război. Franța a făcut același lucru cu propria armată. Italia s-a văzut amenințată de flotele britanice și franceze și a început propria invazie a Albaniei în aprilie 1939. Deși nicio acțiune imediată nu a urmat, Al Doilea Război Mondial a început oficial o dată cu invadarea Poloniei pe 1 septembrie.

Potențialul industrial și echipamentele militare, deloc neglijabile, ale fostei Cehoslovacii au fost absorbite de Al Treilea Reich.

 

Citate

Neville Chamberlain, anunțând înțelegerea, la Aerodromul Heston:

Arthur Neville Chamberlain (n. 18 martie 1869, Birmingham, Regatul Unit – d. 9 noiembrie 1940, Heckfield, Hampshire, Regatul Unit), politician britanic care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Regatului Unit din partea Partidului Conservator între 1937 și 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Arthur Neville Chamberlain (n. 18 martie 1869, Birmingham, Regatul Unit – d. 9 noiembrie 1940, Heckfield, Hampshire, Regatul Unit), politician britanic care a îndeplinit funcția de prim-ministru al Regatului Unit din partea Partidului Conservator între 1937 și 1940 – foto: ro.wikipedia.org

„…reglementarea problemei Cehoslovaciei, la care s-a ajuns acum, este, în opinia mea, numai preludiul unei reglementări mai importante în urma căreia întreaga Europă își va găsi liniștea. În această dimineață am avut o altă discuție cu cancelarul german, Herr Hitler, și iată hârtia care poartă numele său și numele meu (flutură o hârtie către mulțime – primind urale zgomotoase și strigăte de manifestare a acordului cu privire la cele spuse). Unii dintre voi deja știu ce conține documentul, dar aș vrea să vi-l citesc…”

„Prietenii mei, pentru a doua oară în istorie, un prim ministru britanic s-a întors cu onoare din Germania aducând pacea. Cred că e pace pentru timpul nostru.”
(Chamberlain se referă la întoarcerea lui Beaconsfield de la Congresul de la Berlin din 1878)”

Chamberlain, într-o scrisoare către sora lui, Hilda, pe 2 octombrie 1938:

„L-am întrebat pe Hitler pe la ora 1 dimineața, în timp ce îl așteptam pe cel care trebuia să redacteze documentele oficiale, când ne-am putea vedea pentru o altă discuție…. Am avut o discuție prietenească și plăcută despre Spania (cu privire la care și el a spus că nu a avut niciodată ambiții teritoriale), relațiile economice cu sud-estul Europei și dezarmare. Nu am menționat coloniile și nici el nu a făcut-o. La sfârșit am scos declarația pe care o pregătisem și l-am întrebat dacă ar semna-o. După ce interpretul a tradus cuvintele în germană, Hitler a spus da, o voi semna. Când ar trebui să facem asta? Am spus „acum” și ne-am dus la masa de scris unde am semnat cele două exemplare pe care le adusesem cu mine.”

 

Winston Churchill, denunțând acordul în Camera Comunelor:

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 - d. 24 ianuarie 1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial - foto: ro.wikipedia.org

Sir Winston Leonard Spencer Churchill (n. 30 noiembrie 1874 – d. 24 ianuarie 1965), om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în Al Doilea Război Mondial – foto: ro.wikipedia.org

„Am suferit o înfrângere totală și fără întoarcere … veți înțelege aceasta într-o perioadă de timp care poate fi măsurată în ani, dar care ar putea fi măsurată în luni, Cehoslovacia va fi înconjurată de regimul nazist. Suntem în prezența unui dezastru de primă mărime … am susținut o înfrângere fără luptă, iar consecințele ne vor însoți pentru mult timp … am trecut de o piatră de hotar monstruoasă a istoriei noastre, când tot echilibrul Europei a fost deranjat și când cuvinte teribile au fost pronunțate împtriva democrațiilor vestice: «ești pus în balanță și ești găsit necorespunzător». Și acesta nu este sfârșitul. Acesta este doar începutul notei de plată. Este numai prima înghițitură, prima sorbitură dintr-o ceașcă amară care ne va fi oferită ani de-a rândul până când o recuperare a sănătății morale și a vigorii marțiale ne va ridica din nou să luăm poziție pentru libertate ca în vremurile de demult.”

 

Adolf Hitler, în discursul ținut generalilor săi pe 22 august 1939, cu o săptămână înainte de invadarea Poloniei:

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei - ro.wikipedia.org

Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria – d. 30 aprilie 1945, Berlin) om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Național-Socialist (NSDAP), cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei – ro.wikipedia.org

„Inamicul nu se aștepta să fiu atât de hotărât. Inamicii noștri sunt mici viermi, i-am văzut la München. … Acum Polonia este pe poziția pe care am vrut-o. … Nu mi-e teamă decât că niște nenorociți îmi vor prezenta un plan de mediere în ultimul moment.”

 

Denunțarea acordului

În timpul celui De-al Doilea Război Mondial, prim ministrul britanic Churchill, care s-a opus acordului pe vremea semnării acestuia, a fost de părere că înțelegerea nu va mai fi menținută după război și că Sudetenland va fi restituit Cehoslovaciei de după război. Pe 5 august 1942, ministrul de externe Anthony Eden i-a trimis următoarea scrisoare lui Jan Masaryk:

Robert Anthony Eden (n. 12 iunie 1897 – d. 14 ianuarie 1977), politician britanic care a ocupat funcția de Ministru al Afacerilor Externe de trei ori în perioada 1935-1955 inclusiv în timpul celui de al doilea război mondial. Anthony Eden a fost Prim Ministru al Regatului Unit în perioada 7 aprilie 1955 - 10 ianuarie 1957 - foto: ro.wikipedia.org

Robert Anthony Eden (n. 12 iunie 1897 – d. 14 ianuarie 1977), politician britanic care a ocupat funcția de Ministru al Afacerilor Externe de trei ori în perioada 1935-1955 inclusiv în timpul celui de al doilea război mondial. Anthony Eden a fost Prim Ministru al Regatului Unit în perioada 7 aprilie 1955 – 10 ianuarie 1957 – foto: ro.wikipedia.org

„În lumina recentelor schimburi de opinii dintre guvernele noastre, cred că ar fi util pentru mine să fac următoarea declarație despre atitudinea guvernului Maiestății Sale în Regatul Unit cu privire la Ceho-Slovacia. În scrisoarea din 18 iulie 1941, v-am informat, Excelență, că regele s-a hotărât să acrediteze un trimis extraordinar și ministru plenipotențiar pentru Dr. Benes ca președinte al Republicii Ceho-Slovace. Am explicat că această decizie implică faptul că guvernul Maiestății Sale în Regatul Unit apreciază că poziția juridică a președintelui și a guvernului Republicii Ceho-Slovace este identică aceleia a celorlalți șefi de state aliați și a guvernelor din aceste state. Statutul reprezentantului majestății sale a fost ridicat recent la acela de ambasador.

Prim ministrul a declarat deja într-un mesaj radiodifuzat pentru poporul ceho-slovac pe 30 septembrie 1940 atitudinea guvernului Maiestății Sale referitoare la înțelegerea la care s-a ajuns la München în 1938. Domnul Churchill a spus atunci că Acordul de la München a fost desființat de germani. Această declarație a fost comunicată oficial Dr. Benes pe 11 noiembrie 1940.

Declarația anterioară și recunoașterea formală au ghidat politica guvernului Maiestății Sale în ceea ce privește Ceho-Slovacia, dar, pentru a evita orice neînțelegere, doresc să declar, în numele guvernului Maiestății Sale în Regatul Unit, că Germania a distrus deliberat aranjamentele referitoare la Ceho-Slovacia stabilite în 1938, la adoptarea cărora guvernul Maiestății Sale a participat, și că guvernul Maiestății Sale se consideră liber de orice angajamente în acest sens. Frontierele finale ale Ceho-Slovaciei, care vor fi stabilite la sfârșitul războiului, nu vor fi influențate de nicio modificare efectuată în anul 1938 sau după aceea.”

La această scrisoare Masaryk a răspuns astfel:

Jan Garrigue Masaryk (14 September 1886 – 10 March 1948) was a Czech diplomat and politician and Foreign Minister of Czechoslovakia from 1940 to 1948. American journalist John Gunther described Masaryk as "a brave, honest, turbulent, and impulsive man" - foto: britannica.com

Jan Garrigue Masaryk (14 September 1886 – 10 March 1948) was a Czech diplomat and politician and Foreign Minister of Czechoslovakia from 1940 to 1948. American journalist John Gunther described Masaryk as “a brave, honest, turbulent, and impulsive man” – foto: britannica.com

„Am onoarea de a confirma primirea scrisorii Excelenței Voastre din 5 august 1942 și mă folosesc de această ocazie pentru a vă transmite dumneavoastră, în numele guvernului Ceho-Slovac și în numele meu, ca și în numele întregului popor ceho-slovac care în prezent suferă sub jugul nazist, expresia celor mai calde mulțumiri ale noastre.

Scrisoarea Excelenței Voastre subliniază faptul că actul formal al recunoașterii a ghidat politica guvernului Maiestății Sale în ceea ce privește Ceho-Slovacia, dar, pentru a evita orice neînțelegere, guvernul Maiestății Sale dorește acum să declare că, întrucât Germania a distrus în mod deliberat înțelegerea referitoare la Ceho-Slovacia la care s-a ajuns în 1938 și la care a participat și guvernul Maiestății Sale în Regatul Unit, guvernul Maiestății Sale se consideră liber de orice obligație în acest sens. Frontierele finale ale Ceho-Slovaciei, care vor fi stabilite la sfârșitul războiului, nu vor fi influențate de nicio modificare efectuată în anul 1938 sau după aceea.

Guvernul pe care îl reprezint acceptă scrisoarea Excelenței Voastre ca o pe o soluție practică la întrebările și greutățile de importanță vitală pentru Ceho-Slovacia care au intervenit în relația dintre țările noastre ca urmare a semnării Acordului de la München, menținând, bineînțeles, poziția noastră politică și juridică în ceea ce privește Acordul de la München și evenimentele care i-au urmat așa cum s-a menționat în scrisoarea ministrului afacerilor externe ceho-slovac din 16 decembrie 1941. Considerăm importanta dumneavoastră scrisoare din 5 august 1942 ca fiind un semnificativ act de justiție pentru Ceho-Slovacia și vă asigurăm de reala noastră satisfacție și de profunda noastră gratitudine față de marea dumneavoastră țară și națiune. Acordul de la München poate fi considerat mort în relația dintre țările noastre.”

După victoria aliaților și capitularea Germaniei din 1945, Sudetenland a fost restituit Cehoslovaciei, iar minoritatea germană a fost expulzată.

 

cititi despre Acordul de la München si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)

Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: istorie-pe-scurt.ro; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Craiova (7 septembrie 1940)

Tratatul de la Craiova: Tratatul de frontieră dintre România și Bulgaria, prin care partea de sud a Dobrogei (“Cadrilaterul“, adică județele Durostor și Caliacra) intră în componența Bulgariei.

Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 între România și Bulgaria. Conform prevederilor acestuia, România a cedat partea sudică a Dobrogei (Cadrilaterul în română), și și-a dat acordul în realizarea unor schimburi de populație. Acest teritoriu a fost cedat de către Bulgaria României, în urma Păcii de la București din anul 1913.

80.000 de români (mocani mărgineni, aromâni și meglenoromâni), majoritatea așezați de la sfârșitul celui de-al doilea război balcanic din 1913, în urma căruia teritoriul a fost anexat de România, au fost obligați să își abandoneze locuințele din sudul Dobrogei și să se așeze în nord, în timp ce 65.000 de bulgari din nordul regiunii au fost obligați să așeze în Cadrilater. În final, din întreaga Bulgarie s-au stabilit atunci în România circa 110.000 români, iar din România au plecat 77.000 bulgari

Pe 3 august 1940, reprezentantul german în România, Fabricius, a informat guvernul român că trebuie să cedeze Bulgariei întreg Cadrilaterul, ca urmare a întâlnirii din 15 iunie 1940 de la Berchtesgaden dintre Hitler și primul ministru bulgar. Conformându-se cererii lui Hitler, guvernul român a făcut demersuri la Sofia pentru începerea de negocieri. Tratativele au început la Craiova pe 19 august. Delegația română avea mandat să accepte ideea cedării Cadrilaterului astfel că discuțiile au vizat pribleme concrete asupra modului de rezolvare a acestei chestiuni.

Tratatul de la Craiova - Procesul-verbal - foto: istorie-pe-scurt.ro

Tratatul de la Craiova – Procesul-verbal – foto: istorie-pe-scurt.ro

Prim delegat la această întâlnire de la Craiova a fost Alexandru Cretzianu care, împreună cu alţi membri ai reprezentanței române, a fost primit de fostul ministru de Externe, M. Manoilescu, care însă nu le-a dat nici o instrucţiune specială, vorbindu-le de cedarea Cadrilaterului ca de o obligaţie impusă, căreia nu trebuiau să se opună.

La Craiova se alătură delegaţiei române şi Vasile Covată din Bazargic (reședința Caliacrăi), Tascu Purcărea din Silistra și alţi câţiva români-macedoneni îngrijoraţi de viitorul soartei lor.Delegaţia bulgară avea ca prim delegat pe fostul Ministru de la Bucureşti şi Roma, S. Pimenov, iar al doilea delegat era juristconsultul Papazoff.

Amândoi delegaţii înţelegeau şi vorbeau româneşte, dar convorbirile şi tratativele s-au dus în limba franceză, delegaţia bulgară fiind foarte optimistă, sigură că totul era doar o formalitate pentru i se “restitui” “Zlatna Dobrugea”(Dobrogea de aur). După prezentarea scrisorilor de acreditare şi citirea actelor introductive preliminare, s-a propus delegaţiei bulgare un aranjament teritorial care ar fi fost de natură să asigure liniştea, cruţând sentimentele şi demnitatea fiecăreia dintre popoarele vecine.

Tratatul de la Craiova - Refugiati din Cadrilater - foto: Refugiati-din-Cadrilater1

Tratatul de la Craiova – Refugiati din Cadrilater – foto: Refugiati-din-Cadrilater1

S-a propus ca Silistra, cetate ce a aprținut termporar Ţării Româneşti în Evul Mediu să rămână României. De asemenea portul Cavarna şi Balcicul, din care românii făcuseră o staţiune de prim ordin, să ne rămână. Pretenţiile noastre au fost minime. În schimb, toată Zlatna Dobrugea revenea Bulgariei, şi în felul acesta se punea capăt pentru totdeauna litigiului care frământa opinia publică din cele două ţări vecine.

Primul delegat bulgar, S. Pimenov, a răspuns însă că înţelege punctul de vedere românesc, dar că el nu se poate abate cu nimic de la cele hotărâte definitiv la Berchtesgaden adică dictat în toată puterea cuvântului. La poarta Palatului Jean Mihail (actualul Muzeu de Artă) din Craiova, unde se ţineau şedinţele, aşteptau cu groază rezultatele tratativelor, dobrogenii macedoneni, în număr de câteva sute. S-a reuşit ca schimbul de populaţie şi toate cele legate de o problemă atât de spinoasă să se concretizeze prin texte care, interpretate cu bună credinţă, puteau aduce alinare la brutalitatea ruperii oamenilor de la vatra şi glia lor.

Tratatul de la Craiova - Armata bulgara intra in Cadrilater - foto: istorie-pe-scurt.ro

Tratatul de la Craiova – Armata bulgara intra in Cadrilater – foto: istorie-pe-scurt.ro

În ziua de 7 septembrie, când urmau să se termine “lucrările”, ezitările justificate ale delegaţie române de a semna au fost spulberate de ordinul telefonic al noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, care a dat ordin să se iscălească “Tratatul”, lucru ce s-a făcut imediat. Al. Cretzianu a înmânat scrisorile primului ministru bulgar.

Acordul a fost semnat de Henri Meitani, membru al delegației, și nu de Alexandru Cretzianu, șeful părții române la tratative, cel din urmă refuzând categoric. La 13 septembrie 1940, Ion Antonescu a ratificat tratatul de cedare a sud-estului Dobrogei. Unii ofițeri ai armatei Române (de exemplu, generalul Argeșanu) s-au opus acestei retrageri și au organizat pe cont propriu o rezistență armată.

Conducătorul rezistenței fiind însă arestat în cele din urmă din ordinele lui Ion Antonescu, bulgarii au reintrat în posesia acestei regiuni de 7.412 de kilometri pătrați şi 410.000 de locuitori relativ fără probleme. În total vara anului 1940 a adus României pierderi teritoriale de aproximativ 100.000 de kilometri pătrați, adică o treime din suprafață și un deficit de 6.800.000 de locuitori însumând 33% din populație.

 

Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 și problema minoritarilor bulgari și români din România și Bulgaria

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Istoriografiile bulgară si româna din trecut au avut opinii diferite în ceea ce priveste Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei („Cadrilaterul”) intra în componenta Bulgariei. „Corectarea unei nedreptati” prin mijloace diplomatice, îl considerau bulgarii, si un act de „mutilare a tarii” sub presiunea fortelor Axei, sustinea teza româneasca.

Dialogul actual dintre istoricii celor doua tari ne lasa speranta ca se poate ajunge la un acord în litigioasa problema a Dobrogei, pornind de la ideea ca ea a fost solutionata definitiv prin Tratatul de la Craiova. Procesele identice de integrare a Bulgariei si României în Europa unita impun o asemenea abordare.

Cauzele aparitiei grupurilor etnice minoritare de bulgari în România si de români (respectiv, valahi si aromâni) în Bulgaria sunt migratiile si schimbarile frontierelor de stat.

Situatia lor a fost deosebit de tensionata între cele doua razboaie mondiale. Conform recensamântului din România, în 1930, numarul persoanelor de nationalitate bulgara era de 366 384, cele mai compacte comunitati fiind instalate în Dobrogea (185 279 persoane), Basarabia (163 726 persoane) si Banat (10 012 persoane).

La rândul lor, valahii din Bulgaria se concentrasera mai ales în partea de nord-vest a tarii, în timp ce aromânii erau dispersati în regiunea de sud-est. Recensamântul bulgar din 1926 dadea urmatoarele cifre: 69 080 de români, 5 324 aromâni, 3 777 „cutovlasi”, 1 551 „tintari” (în total 79 728 persoane).

Transferul de populatii si statul-natiune.

In coabitarea bulgaro-româna din aceasta perioada punctul nevralgic l-a constituit regiunea din sudul Dobrogei (adica judetele Durostor/Silistra si Caliacra/Dobrici), anexata de România în 1913.

Dupa statisticile românesti din 1930, populatia bulgara din aceasta regiune cuprindea 149 409 locuitori, în timp ce românii erau 77 728. Cresterea de mai multe ori a numarului populatiei românesti, în raport cu anul 1910, când numara doar 6 359 de locuitori, s-a datorat colonizarii intensive în cursul anilor ‘20 a românilor din Vechiul Regat si a aromânilor din Grecia si din alte tari balcanice.

In relatiile bilaterale româno-bulgare, contradictiile privind sudul Dobrogei au jucat un rol important. Eforturile politice au mers în directii opuse. România voia sa schimbe statu-quo-ul etnic din regiune si sa pastreze statu-quo-ul teritorial, Bulgaria se straduia sa faca exact invers.

Tratamentul reciproc al minoritatilor – ca principiu – a fost impus în relatiile bilaterale înca de la crearea statului bulgar modern, în 1878, si a contat substantial în negocierile privind problemele minoritatilor în cursul anilor ‘30.

Pozitiile opuse privind aplicarea acestui principiu au cauzat esecul negocierilor. Unicul acord privind minoritatile respective din Bulgaria si România a fost realizat prin Tratatul de la Craiova din 1940. In afara de restituirea Dobrogei de Sud Bulgariei si de stabilirea unei frontiere „definitive si perpetue”, tratatul stipula si schimbul de populatii între cele doua tari vecine.

Principiul schimbului s-a impus la insistentele diplomatiei române. La început, ea a staruit pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din nordul Dobrogei (judetele Tulcea si Constanta), comparativ cu libertatea de optiune a românilor din sudul Dobrogei. Mai târziu, diplomatia româna a insistat pe emigrarea obligatorie a tuturor bulgarilor din România fata de emigrarea românilor din sudul Dobrogei, dar nu si a românilor din restul teritoriului Bulgariei.

Diplomatia bulgara a consimtit sa negocieze pe baza principiului privind schimbul de populatii, pentru a nu face sa esueze negocierile, dar si la presiunea Germaniei. Reprezentantii bulgari au cerut mai întâi ca emigrarea sa nu fie obligatorie.

Ei nu au acceptat schimbul tuturor bulgarilor din România fata de românii din sudul Dobrogei, deoarece nu era echivalent. Atunci, partea bulgara a propus o solutie de compromis, care combina schimbul obligatoriu cu emigrarea facultativa. Propunerea a fost adoptata.

Articolul III al Tratatului de la Craiova stipula: schimbul obligatoriu, într-un interval de 3 luni, începând de la schimbarea instrumentelor de ratificare, între resortisantii români de origine etnica bulgara din judetele Tulcea si Constanța si resortisantii români de origine etnica româna din judetele Durostor si Caliacra; imigrarea facultativa, în termen de un an, a altor resortisanti români de origine etnica bulgara si resortisanti bulgari de origine etnica româna în tara lor de afinitate etnica; dreptul fiecarui guvern de a decreta emigrarea obligatorie a unui numar de resortisanti de origine etnica bulgara sau româna, egal cu numarul de resortisanti din cealalta tara, care si-ar exercita dreptul la o emigrare facultativa.

Un Acord anexat Tratatului se ocupa de chestiunile tehnice legate de acest transfer.

Clauzele sale stipulau: proprietatile imobiliare rurale, care apartineau emigratilor, deveneau proprietatea statului din care emigrau, statul de imigrare obligându-se sa-i despagubeasca pe imigranti: proprietatea imobiliara urbana a emigrantilor ramânea proprietatea privata a proprietarilor lor; emigrantii pastrau dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor mobile. S-a creat o Comisie mixta bulgaro-româna, având misiunea de a supraveghea transferul de populatii.

Schimbul obligatoriu al bulgarilor si românilor de pe cele doua parti ale frontierei din Dobrogea s-a efectuat în doua valuri succesive. Migratia principala (noiembrie-decembrie 1940) a angajat 61 500 de bulgari din nordul Dobrogei si 83 928 de români din sudul Dobrogei. Cea suplimentara (aprilie-mai 1941) s-a efectuat pe baza unui Acord aditional si a antrenat înca 3 600 de bulgari si 4 700 de români.
Numarul total al emigratilor a fost de circa 65 000 de bulgari, instalati în Dobrogea bulgara, si circa 88 000 de români, stabiliti – în cea mai mare parte, în Dobrogea româneasca.

Contradictia principala din cursul realizarii transferului obligatoriu a aparut în privinta numarului celor emigrati. Guvernul bulgar a încercat sa evite emigrarea întregii populatii bulgare din nordul Dobrogei, dar a insistat pe emigrarea tuturor românilor din sudul Dobrogei, adica nu numai colonistii, ci si populatia autohtona de origine valaha (vlaha), desi numarul acestora era restrâns. Pozitia Bucurestiului a fost opusa: epurarea de toti bulgarii a partii românesti a Dobrogei, dar prezenta cât mai mult timp posibil a românilor în „Cadrilater”.

Emigratia obligatorie a provocat deceptia si nemultumirea populatiei bulgare autohtone din nordul Dobrogei. Impotriva abandonarii regiunii si a expatrierii s-a nascut o miscare. Guvernul bulgar, precum si mediile emigratiei dobrogene din Bulgaria au evidentiat dimpotriva succesul restituirii partii de sud a regiunii si au explicat astfel sacrificiile impuse.

Ca un astfel de sacrificiu a fost perceputa si expatrierea fortata a bulgarilor din nordul Dobrogei.

Desi fusesera instalati în sudul Dobrogei cu numai vreo cincisprezece ani în urma, colonistii români au ramas la fel de nemultumiti de emigrarea obligatorie ca si bulgarii aflati în aceeasi situatie. Insa clauzele Tratatului de la Craiova nu au generat miscari puternice în România. Sunt simbolice în acelasi sens cele scrise de istoricul si omul politic Nicolae Iorga în ziarul Neamul Românesc, din 17 septembrie 1940: „Am restituit Bulgariei cele ce i s-a luat ca urmare a Razboiului balcanic.

Am zugravit aiurea, de la un pas diplomatic la altul, acea actiune gresita a ministerului Maiorescu prin care, dupa dorinta lui Take Ionescu în prima fasa, s-a cautat de politica de partid a României o crestere de teritoriu, care sa întareasca dominatia celor de la cârma fara ca un curent national adevarat sa îndemne catre întinderea hotarelor la Sud, atunci când aspiratiile noastre tinteau Carpatii.
Nici regele Carol n-a dorit de fapt aceasta completare dobrogeana, el marturisindu-mi cu sinceritate ca-i trebuiau numai acele unghiuri intrânde la noi pe care guvernul Filov ar fi putut fara nici o paguba sa le acorde astazi.

S-a început cu implorarile catre ´Europa’ ca sa ni se dea Silistra si s-a mers pâna la capul Sabla, nu departe de Varna.
E adevarat ca aici poporul bulgar era reinstalat de curând, dar tot asa de adevarat ca pe baza teoriei ´echilibrului’ luam, în momentul maririi Bulgariei, un tinut care nu facea parte din raza noastra nationala pe care am încercat a o crea pe urma si prin nepretuitul element macedonean.

Cu tot aportul lor, care va trebui fructificat cu îngrijire aiurea, trebuie sa recunoastem ca, în ciuda operei de civilisatie îndeplinita, ni-am simtit straini acolo”.

Spre deosebire de schimbul obligatoriu, clauzele care priveau emigrarea facultativa au fost impuse de reprezentantii bulgari, ale caror scopuri vizau posibilitatile altor bulgari din România (din afara Dobrogei) de a emigra în Bulgaria.

Diplomatii români s-au pronuntat împotriva emigrarii facultative si, în special, împotriva echilibrului fortat al numarului de emigrati, deoarece România voia sa-i pastreze pe loc pe valahii din partea de nord-vest a Bulgariei. Contradictiile au împiedicat reglementarea rapida a acestei probleme.

Emigrarea facultativa de populatii a fost mult mai limitata decât schimbul obligatoriu. In cursul intervalului prevazut, de un an, mai exact la începutul anului 1941, 213 bulgari din România au emigrat, din proprie vointa, si nici un român din Bulgaria. La 1 aprilie 1943, cele doua guverne au semnat un Acord de lichidare a problemelor litigioase provocate de Tratatul de la Craiova. Regulamentul privind schimbul facultativ, anexat acestui acord, prelungea intervalul de emigrare pâna la 1 noiembrie 1943.

Dar, la 22 mai 1943, cele doua guverne au decis sa înceteze emigrarea din cauza dificultatilor razboiului. Pe baza Regulamentului, 61 de familii bulgare (155 de persoane), din Banat si din alte regiuni ale României au emigrat voluntar în Bulgaria. Numarul emigratilor din Bulgaria în România s-a ridicat la 95 de familii de aromâni din regiunea Gorna Djumaia (Blagoevgrad) si de valahi din regiunea Vidin.

Rezultatele schimbului de populatii dintre Bulgaria si România pe baza Tratatului de la Craiova sunt contradictorii. Schimbul obligatoriu a stabilit o frontiera etnica între bulgarii si românii din Dobrogea, care coincidea cu frontiera dintre cele doua state.
Aceasta coincidenta a influentat pozitiv relatiile bilaterale, deoarece a împiedicat formularea de pretentii teritoriale pe temeiul unor argumente etnice.

Disputa bulgaro-româna privind apartenenta Dobrogei, împartita pentru totdeauna între cele doua tari, avea sa se manifeste mai ales în domeniile propagandei si al stiintei, nu însa si în domeniul politicii reale. Pe de alta parte, emigrarea obligatorie a însemnat mizeria economica si dezradacinarea emigratilor din propriile camine. Tendinta de asimilare a minoritatilor etnice ramase între frontierele celor doua state a fost stimulata dupa efectuarea transferului.

Astazi putem auzi înca limba româna la Tutrakan (Turtucaia) sau limba bulgara la Constanta. Limbile, ca si amintirile, sunt pastrate de emigratii ramasi în viata, dar si de urmasii familiilor care nu au emigrat. Câteva prbleme privind proprietatile abandonate si despagubirile cuvenite pentru ele ramân înca o tema de actualitate. Pe de alta parte, organizatiile minoritare ale bulgarilor din România, ca si cele ale vlahilor si aromânilor din Bulgaria manifesta procese identice de redesteptare etnica în perioada de tranzitie de dupa prabusirea comunismului.

Destinele istorice si schimbarile de identitate ale acestor comunitati au fost asemanatoare. Pe aceasta baza, se urmareste reabilitarea principiului reciprocitatii în privinta minoritatilor. Asa au fost restabilite scolile bulgara din Bucuresti si româna din Sofia. Destinul istoric al emigrantilor si minoritarilor ridica un nou pod între Bulgaria si România.

Sursa:

http://starbisnov.blogspot.com/2008/08/301.html

Frontiera – un zid sau un pod

Dr. Blagovest Niagulov (Sofia)

In româneste de Mihai POPESCU

 

cititi mai mult despre Tratatul de la Craiova si pe en.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945)

Comndantul armatei a 18-a japoneze din Npua Guinee, predându-şi sabia comandantului diviziei a 6-a australiene

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945)

Capitularea Japoniei din august 1945 a pus capăt luptelor celui de-al doilea război mondial. Pe 10 august 1945, după invadarea Manciuriei de către Uniunea Sovietică şi bombardamentele atomice de la Hiroşima şi Nagasaki, liderii japonezi au decis în timpul unei conferinţe imperiale (gozenkaigi) să accepte în principiu termenii capitulării necondiţionate aşa cum fuseseră ei stabiliţi de Aliaţi prin aşa numita „declaraţie de la Potsdam”.

Au trebuit însă să mai treacă însă câteva zile cu lupte în spatele uşilor închise, inclusiv cu o tentativă de lovitură de stat, până când împăratul Hirohito s-a adresat naţiunii prin intermediul radioului, anunţand pe 15 august acceptarea condiţiilor impuse de Aliaţi. În discursul său, împăratul punea accentul pe rolul bombardamentelor atomice în luarea deciziei sale.

O copie a discursului de pe 17 august destinată forţelor armate japoneze nu menţiona bombardamentele nucleare, dar punea accentul pe invazia sovietică. În prezent există o controversă cu privire la motivele din spatele deciziei japoneze de capitulare. Pe 28 august, a început ocupaţia Japoniei.

Pe 2 septembrie, guvernul japonez a semnat actele capitulării, care au pus în mod oficial capăt celui de-al doilea război mondial. În ciuda capitulării de pe 2 septembrie, au mai existat câteva unităţi japoneze izolate care au refuzat să se predea, iar un număr de soldaţi japonezi rătăciţi au continuat lupta şi nu s-au predat luni sau chiar ani de zile.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Reprezentanții japonezi aflați la bordul vasului USS Missouri în timpul ceremoniei de pe 2 septembrie 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Reprezentanții japonezi aflați la bordul vasului USS Missouri în timpul ceremoniei de pe 2 septembrie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul general

Până în 1945, ca urmare a unei campanii submarine a Statelor Unite, flota comercială japoneză fusese distrusă în cea mai mare parte, iar vasele care nu fuseseră încă scufundate au fost obligate să-şi caute refugiul în porturi, cele mai multe importuri de pe continentul asiatic încetând. Marina şi aviaţia japoneză suferea de pe urma lipsei de combustibil, puţinul combustibil rămas urmând să fie folosit în luptele pentru respingerea invaziei iminente. Economia de război a Japoniei se afla în pagul colapsului, producţia de combustibili, oţel, cauciuc şi alte mărfuri vitale pentru armată aflându-se la niveluri incomparabil de mici faţă de cele din perioada interbelică.

Liderii japonezi avuseseră în vedere o încheiere negociată a arăzboiului. În planurile făcute mai înainte de declanşarea războiului, liderii niponi avuseseră în vedere o expansiune rapidă, consolidarea cuceririlor, o posibilă implicare în conflict a Statelor Unite, urmată de un aranjament prin care Japonia să poată păstra o parte cât mai mare din noile teritorii cucerite.

Deşi toţi conducătorii japonezi erau de acord că războiul merge rău, ei nu erau de acord asupra celei mai bune căi prin care se putea obţine pacea. Existau două tabere: cea aşa-numită a „păcii”, care era în favoarea unei iniţiative diplomatice prin care liderul sovitic Stalin să fie convins să acţioneze ca mediator al unor aranjamente cu SUA şi aliaţii acestora, şi o tabără a durilor, care erau în favoarea unei ultime bătălii „decisive”, care să producă inamicului nişte pierderi atât de cumplite, încât SUA să se arate dispuse să ofere condiţii de pace acceptabile.

Ambele abordări ale problemei se bazau pe experienţa căpătată în timpul războiului ruso-japonez din 1905. Acel conflict a fost caracterizat printr-o serie de bătălii cu rezultat nedecis, urmate de bătălia decisivă de la Tsushima. Tratatul de la Portsmouth, care a pus capăt războiului, a fost mediat de preşedintele SUA Theodore Roosevelt.

În luna iulie 1944, generalul Tojo Hideki a fost înlocuit în funcţia de prim ministru de generalul Koiso Kuniaki, care a declarat că Filipinele urmau să fie locul de desfăşurare a bătăliei decisive. în ciuda înfrângerii din Golful Leyte şi de pe insula Leyte, împăratul a continuat să creadă că generalul Yamashita Tomoyuki va putea să învingă forţele aliate de sub conducerea generalului Douglas MacArthur în bătălia din insula Luzon.

Speranţele japonezilor s-au dovedit deşarte. După înfrângerile din Insulele Mariane, din Marea Filipinelor şi din insula Saipan, aflat în faţa posibilităţii unui atac aliat asupra arhipelagului nipon, Cartierul general imperial a ajuns la concluzia că singura soluţie care mai rămânea era lupta şi sacrificiul întregului popor, care să provoace pierderi atât de mari inamicului, încât să-l facă să-şi piardă dorinţa de luptă.

În februarie 1945, prinţul Konoe Fumimaro i-a dat împăratului Hirohito un memorandum care cuprindea o analiză a situaţiei şi în care se afirma că, dacă războiul va continua, casa imperială s-ar putea afla în mare pericol datorită unei revoluţii generate de înfrângere. După cum a notat Marele şambelan al Curţii, Fujita Hisanori, împăratul a apreciat că era prematur să se încerce începerea de negocieri de pace, ce excepţia cazului în care s-ar fi reuşit o mare victorie militară.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Infanterişti marini americani în timpul luptelor din Okinawa. Okinawa era considerată trambulina pentru asaltul final al insulelor din arhipelagul nipon – Operaţiunea Downfall - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Infanterişti marini americani în timpul luptelor din Okinawa. Okinawa era considerată trambulina pentru asaltul final al insulelor din arhipelagul nipon – Operaţiunea Downfall – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Facţiunile japoneze

În luna aprilie 1945, Koiso a fost înlocuit ca premier de amiralul Suzuki Kantaro. Politica guvernului Suzuki era a luptei până la capăt şi a alegerii unei “morţi onorabile a unei sute de milioane“. În aparatul guvernamental se auzeau voci care subliniau slăbiciunile poziţie japoneze, în special ţinând seama de criza de ţiţei şi lipsa stocurilor de alimente.

În ciuda faptului că sovieticii anunţaseră că nu doreau să mai reînnoiască pactul de neutraliatate sovieto-japonez, ministul de externe nipon a fost împuternicit să caute o cale prin care să obţină URSS-ul neimplicat în conflict sau, poate chiar să abţină formarea unei alianţe sovieto-japoneze. Japonezii considerau că victoria sovietică împotriva germanilor se datora în mare parte neutralităţii nipone şi că ar fi fost în avantajul ambelor părţi ca URSS să sprijine poziţia guvernului de la Tokyo, de vreme ce Statele Unite era, cel puţin pentru viitor, un inamic comun.

Pe 9 iunie, apropiatul împăratului, marchizul Kido Kōichi, a făcut analiză a situaţiei prin care avertiza în legătură cu incapacitatea Japoniei de a mai duce un război modern şi cu improbabilitatea ca guvernul să poată controla revoltele interne.

Kido a i-a propus împăratului să preia iniţiativa şi să se ofere să încheie razboiul „în condiţii foarte generoase”. Kido propunea ca Japonia să renunţe la toate coloniile europene cucerite, asigurându-le numitelor colonii independenţa, urmând ca în plus ţara să se dezarmeze şi pentru un timp să se limiteze la o forţă minimă de apărare.

Având acceptul împăratului, Kido s-a adresat Consiliului Suprem de Război format din şase persoane. Togo s-a declarat în favoarea iniţiativei. Suzuki şi ministrul marinei Yonai Mitsumasa s-au arătat mai precauţi, aşteptând reacţia celorlalţi membri ai consiliului. Ministrul de război Anami Korechika avea o poziţie oscilantă, insistând că iniţiativa diplomatică trebuie să aştepte până când japonezii ar fi provocat americanilor o înfrângere uriaşă.

În iunie, împăratul şi-a pierdut speranţele într-o victorie militară împotriva Aliaţilor. După înfrangerea japonezilor în Okinawa, împăratul a devenit conştient de slăbiciunile armatei terestre, ale marinei şi ale problemelor apărării teritoriului naţional.

Pe 22 iunie, împăratul a convocat Consiuliul Suprem de Război. În mod neaşteptat, împăratul s-a adresat primul Consiliului. El a cerut iniţierea fără răgaz a unor planuri de încheiere a războiului. Participanţii la întâlnire au căzut de acord să ceară ajutorul sovieticilor pentru încheierea războiului.

Exista un număr de naţiuni neutre care erau dispuse să joace un anumit rol în negocierile de pace (Suedia, Elveţia, Vaticanul), dar ele erau considerate ca fiind cel mult intermediari, care să înmâneze niponilor propunerile Aliaţilor pentru capitulare şi să transmită acceptarea sau refuzul Japoniei. Japonia spera că Uniunea Sovietică poate fi convinsă să acţioneze ca agent al niponilor în negocierile cu Aliaţii.

Nu s-a căzut de acord în această şedinţă asupra condiţiilor pe care ar fi putut accepta Japonia, sau asupra modului de abordare a Aliaţilor. Conducătorii armatei erau încrezători în capacitatea militarilor de a da americanilor o lovitură devastatoare în cazul în care aceştia ar fi încercat să invadeze Kyūshū la sfârşitul anului 1945.

 

Încercările de negociere cu Uniunea Sovietică

Pe 30 iunie, Togo i-a cerut ambasadorului japonez la Moscova, Sato Naotake, să încerce să stabilească „relaţii ferme şi durabile de prietenie”. Sato era împuternicit să discute statutul Manciuriei sau „orice altă problemă pe care ruşii ar dori să o aducă în discuţie”. Sato s-a întâlnit cu ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov pe 11 iunie, dar fără niciun rezultat.

Pe 12 iulie, Togo l-a instuit pe Sato să le spună sovieticilor că împăratul, îngrijorat de pierderile omeneşti uriaşe din ambele tabere combatante, este dornic să încheie pacea, dar că în condiţiile în care SUA şi Anglia insistau pentru o capitulare necondiţioantă, japonezilor nu le rămâne decât să lupte până la capăt. Împăratul propunea trimiterea prinţului Konoe ca ambasador pentru negocieri, dar el nu ar fi fost capabil să ajungă la Moscova mai înainte de începerea Conferinţei de la Potsdam.

Ambasadorul japonez la Moscova l-a avertizat pe Togo că tot ce pot aştepta japonezii, chiar şi cu medierea sovietică, nu putea fi decât „capitularea necondiţionată sau termeni aproape echivalenţi cu aceasta”. Mai mult, cum ambasadorul avea anumite nelămuriri asupra naturii tatonărilor diplomatice, el a cerut ministrului de externe japonez lămuriri asupra sprijinului de care se bucura iniţiativa de pace în rândul personajelor cheie ale guvernului şi armatei.

După ce pe 17 iulie, Togo i-a răspuns ambasadorului său că, deşi toate structurile de putere sunt convinse că pot da lovituri distrugătoare Aliaţilor, trebuie luată în consideraţie posibilitatea medierii sovietice pentru orice altceva decât capitularea necondiţionată. Cinci zile mai târziu, ministrul de externe a revenit clarificând faptul că vorbeşte în numele întregului guvern, reiterând opoziţia cabinetului său la condiţiile capitulării necondiţionate, dar că se dorea cu hotărâre pacea.

Conţinutul acestui schimb de mesaje diplomatice era bine cunoscut Aliaţilor, ai căror criptografi reuşiseră să spargă codul diplomatic nipon.

 

Declaraţia de la Potsdam

Pe 26 iulie, Harry S. Truman, Winston Churchill şi Chiang Kai-shek au emis aşa-numita „Declaraţie de la Potsdam”, prin care erau anunţaţi termenii capitulării Japoniei. Cei trei lideri atrăgeau atenţia asupra faptului că aceşti termeni nu erau negociabili. Se cerea:

- Eliminarea „definitivă a autorităţii şi influenţei celor care înşelaseră şi conduseseră greşit poporul japonez în încercarea de cucerire a lumii”.

- ocuparea „punctelor de pe teritoriul japonez care vor fi numite de Aliaţi”.

- Suveranitatea japoneză avea să fie limitată la insulele Honshū, Hokkaidō, Kyūshū, Shikoku şi alte câteva insule mici pe care le vor hotărî aliaţii. În spiritul declaraţiei de la Cairo din 1943, Japonia urma să piardă controlul asupra Coreii, Taiwanului şi a altor teritorii, cucerite mai de curând.

- Dezarmarea completă a forţelor militare japoneze.

- Judecarea tuturor criminalilor de război.

 

Pe de altă parte, Aliaţii erau de acord ca:

- Să nu înrobească japonezii ca rasă şi să nu îi distrugă ca naţiune. Guvernul japoneze urma să îndepărteze orice obstacol din calea dezvoltării democratice a societăţii. Libertăţile fundamentale – libertatea cuvântului, libertatea religioasă şi libertatea de opinie – ca şi alte drepturi fundamentale ale omului, urmau să fie restabilite şi respectate.

- Japoniei i se permitea să menţină acele industrii care susţineau economia şi i se permitea participarea la comerţul internaţional.

- Trupele de ocupaţie aliate urmau să se retragă din Japonia de îndată ce toate obiectivele de mai sus erau îndeplinite, iar la conducerea ţării se va afla o conducere responsabilă.

 

Singura menţiune a termenului „capitulare necondiţionată” se făcea la încheierea textului, când se cerea guvernului japonez să proclame capitularea necondiţionată a forţelor sale armate şi să ofere garanţii corespunzătoare asupra bunei sale credinţe. Alternativa la aceste condiţii ar fi fost distrugerea totală a ţării.

În ceea ce priveşte persoana împăratului, nu exista nicio menţiune conform căreia să reiasă că el ar fi fost încadrat în categoria criminalilor de război sau a „conducerii responsabile”.

Pe 27 iulie, guvernul japonez s-a întrunit pentru a hotărî cum să răspundă acestei declaratii aliate. Cei patru membri militari ai Consiliului de război doreau să o respingă, dar Togo a convins cabinetul să nu întreprindă nicio acţiune până când nu se va cunoaşte şi reacţia sovieticilor. Ambasadorul japonez în Elveţia remarca într-o telegramă că aşa-numita „capitulare necondiţionată” se aplică numai armatei, nu şi guvernului şi populaţiei civile şi de aceea aprecia că limbajul declaraţiei dă dovadă de o mare grijă pentru evenimentele ulterioare, oferind japonezilor o şansă onorabilă de capitulare.

A doua zi, ziarele japoneze au scris că textul declaraţie, care fusese răspândită prin fluturaşi lansaţi deasupra Japoniei şi fusese de asemenea transmisă pe posturile de radio, fusese respinsă de guvernul japonez. Primul ministru s-a întâlnit cu presa şi a declarat că Declaraţia de la Potsdam nu era decât o reluare a Declaraţiei de la Cairo şi că pentru guvernul nipon nu prezenta niciun interes şi îndemna presă să o ignore.

Pe 30 iulie, ambasadorul nipon la Moscova anunţa că Stalin poartă cel mai probabil discuţii cu Aliaţii occidentali cu privire la soarta Japoniei. El adăuga că doar capitularea necondiţionată ar împiedica intrarea URSS-ului în război de partea Aliaţilor.

 

Hiroşima, Manciuria şi Nagasaki

În dimineaţa zilei de 6 august, la Tokyo au ajuns rapoarte confuze cu privire la bombardarea oraşului Hiroşima din sud-vestul insulei şi cu privire la amploarea distrugerilor. În scurtă vreme a fost recepţionată la Tokyo discursul radiodifuzat al preşedintelui Harry S. Truman, care anunţa lansarea primei bombe atomice şi atrăgea atenţia că americanii sunt pregătiţi să radă de pe suprafaţa pâmntului toate intreprinderile productive nipone. Preşedintele american chema guvernul japonez să accepete condiţiile de pace, aşa cum fuseseră ele stabilite în Declaraţia de la Potsdam.

Armata şi marina japoneză aveau propriile lor programe de cercetare nucleară, şi de aceea liderii niponi erau la curent cu greutăţile întâmpinate în punerea la punct a armei nucleare. De aceea, la început, guvernaţii japonezi nu au crezut că americanii au reuşit să producă această armă. Şeful Marelui stat major al marinei a afirmat că, şi dacă americanii reuşiseră să producă prima bombă nucleară, este imposibil ca să fi reuşit să mai producă şi altele. Din Hiroşima au continuat să sosească informaţii despre proporţiile fără precedent ale distrugerilor, dar au mai trebuit să treacă două zile pentru ca guvernul să se întrunească să discute noua situaţie creată.

La ora 4:00 a zilei de 9 august, s-a aflat la Tokyo că Uniunea Sovietică a denunţat pactul de neutralitate, a declarat război Japoniei şi a lansat invazia din Manciuria. Conducerea de vârf a armatei japoneze a primit vestea fără mare îngrijorare, subestimând amploarea atacului. S-a început pregătirea pentru impunerea legii marţiale, pentru a împiedica orice încercare de negocieri de pace.

Consiliul Suprem s-a întâlnit la ora 10:30. Premierul Suzuki, care venise de la o întâlnire cu împăratul, a declarat că este imosibil să se mai continue războiul. Ministrul de externe Togo a afirmat că termenii Declaratiei de la Potsdam sunt inacceptabili, nefiind nicio garanţie cu privire la poziţia împăratului. Ministrul marinei Yonai a cerut ca guvernul să dea un răspuns „oarecare”, deoarece japonezii nu îşi mai putea permite să aştepte condiţii mai bune.

În timpul întâlnirii, cei aflaţi în sala de consiliu le-au parvenit veştile despre al doilea atac cu arma nucleară de la Nagasaki, de pe coasta de vest a insulei Kyūshū. La sfârşitul întâlnirii, părerile celor trei membri ai Consiliului erau împărţite în mod egal. Suzuki, Togo, şi amiralul Yonai considerau că poate fi admisă pacea cu condiţia adăugării unei cereri suplimentare din partea japonezilor cu privire la păstrarea prerogativelor împăratului, pe când generalii Anami, Umezu şi amiralul Toyoda insistau pe adăugarea a trei noi condiţii care să modifice Declaraţia de la Potsdatm: Japonia urma să se ocupe singură de propria dezarmare, Japonia îşi va judeca singură criminalii de război şi nu se va proceda la ocuparea militară a ţării.

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Intervenţia împăratului

În acea după amiază, a fost convocat tot cabinetul, cele două păreri ale lui Togo şi , respectiv, Anami neatrăgând suficienţi sprijinitori. Suzuki şi Togo s-au întâlnit cu împăratul, şi primul a propus organizarea unei conferinţe imperiale imediate, care a şi început cu puţin înainte de miezul nopţii.

Suzuki a prezentat cele două propuneri ale membrilor Consiliului Suprem şi l-a rugat pe împărat să aleagă pe cea mai potrivită. Împăratul a considerat că trebuie să se accepte condiţiile Aliaţilor pe baza propunerile ministrului de externe Togo. După plecarea împăratului, Suzuki cerut cabinetului să accepte poziţia împăratului, ceea ce s-a întâmplat imediat.

Ministrul de externe a trimis telegrame Aliaţilor, anunţând că Japonia va accepta Declaraţia de la Potsdam, cu condiţia ca acestea să nu cuprindă nicio prevedere care să aducă atingere prerogativelor împăratului. Aceasta însemna că împăratul Japoniei avea să aibă în continuare o putere neştirbită în cadrul formei de guvernare – putere care era deţinută în numele său de oamenii din vârful ierarhiei militare şi guvernamentale.

Aliaţii au răspuns pe 12 august. În ceea ce priveşte statutul împăratului, Aliaţii subliniau că, din momentul capitulării, autoritatea împăratului şi a guvernului erau supuse autorităţii comandantului suprem al puterilor aliate şi că forma finală de guvernare a Japoniei urma să fie stabilită prin alegeri libere.

La următoare întâlnire a cabinetului, Suzuki a insistat ca japonezii să ceară garanţii explicite în ceea ce priveşte sistemul imperial. Anami a reiterat poziţia sa cu privire la respingerea ocupării militare a ţării. Până în cele din urmă, ministrul de externe Togo le-a atras atenţia miniştrilor că nu există practic nicio speranţă ca Aliaţii să ofere condiţii mai bune şi că dorinţa împăratului este ca Japonia să capituleze.

Pe 13 august, membrii Consiliului Suprem şi miniştrii guvernului nu căzuseră încă de acord asupra problemei capitulării. A doua zi, au fost paraşutaţi deasupra teritoriului nipon fluturaşi în care erau descrise oferta de pace japoneză şi răspunsul aliaţilor. Împăratul şi primul ministru au devenit conştienţi că la sfârşitul zilei vor trebui să accepte capitularea sau vor trebui să facă faţă unei lovituri de stat militare.

Împăratul s-a întâlnit cu cei mai importanţi comandanţi ai armatei terestre şi ai marinei. Câţiva militari au vorbit în favoarea continuării luptei, dar feldmareşalul Hata Shunroku nu s-a raliat lor. Hata era comandantul Armatei generale a doua, al cărei cartier general fusese la Hiroşima, fiind însărcinat cu apărarea sudului Japoniei.

Trupele de sub comanda feldmareşalului erau pregătite pentru „lupta decisivă”. Hata a afirmat că nu este sigur că poate respinge inamicul şi că nu contestă justeţea deciziei împăratului. În încheiere, împăratul a cerut militarilor să coopereze pentru încetarea războiului.

La şedinţa cu miniştrii şi consilierii imperiali care a urmat, Anami, Toyoda şi Umezu au mai cerut încă o dată să se continue lupta. Împăratul le-a amintit celor prezenţi că a ascultat toate argumentele pro şi contra capitulării şi că decizia sa a fost luată. Ca urmare, a cerut redactarea unui discurs pe care să-l rostească la posturile de radio şi prin care să anunţe capitularea. Cabinetul a ratificat în unanimitate dorinţa împăratului.

În noaptea de 14 – 15 august, a fost lansat cel mai mare raid de bombardament din timpul războiului din Pacific. Opt sute de bombardiere şi două sute de avioane de vânătoare americane au lansat peste 6.000 de tome de bombe explozive şi incendiare asupra opt oraşe nipone. Chiar dacă puterea detonată în acest raid era la mai puţin de jumate din puterea unei singure arme atomice, cele opt oraşe bombardate au fost puternic afectate.

 

Reacţia militarilor

Târziu în noaptea de 12 august 1945, mai mulţi ofiţeri superiori au luat legătura cu ministrul de război nipon, Anami Korechika, cerându-i să facă tot ce-i sta în putinţă pentru a împiedica acceptarea Declaraţiei de la Potsdam. Cum ministrul nu le-a dat un răspuns clar, rebelii au luat hotărârea să organizeze singuri o lovitură de stat.

Unul dintre aceşti ofiţeri, maiorul Hatanaka, şi-a petrecut cea mai mare parte a zilei de 13 şi dimineaţa celei de 14 august căutând aliaţi şi sprijinitori printre ofiţerii de rang înalt din Ministerul de război şi punând la punct detaliile loviturii de stat. La ora 21:30 a zilei de 14 august, rebelii au declanşat acţiunea.

Regimentul al 2-lea de gardă imperială a pătruns în palatul imperial, dublând efectivele batalionului staţionat deja aici, pentru a asigura protecţie împotriva unei eventuale lovituri de stat. Numai că ofiţerul comandant al acestui regiment trecuse deja de partea rebelilor.

La început, liderii rebelilor au sperat că simpla ocupare a palatului şi primele semne ale acţiunii ar fi făcut ca întreaga armată să treacă de partea lor şi toţi militarii s-ar fi arătat gata să lupte împotriva aliaţilor. Optimismul exagerat i-a ghidat pe rebeli, în ciuda lipsei de sprijin din partea celor mai importanţi superiori ai lor. Conspiratorii au decis ca regimentul de gardă să preia controlul asupra palatului la ora 2:00.

Orele care au trecut până la această oră au fost folosite pentru convingerea superiorilor lor din armată să se alăture acţiunii. Cam în acest timp, generalul Anami s-a sinucis făcându-şi seppuku, lăsând un mesaj : “Eu — prin moartea mea — îmi cer scuze cu umilinţă Împăratului pentru marea crimă“. A rămas neclar care era acea mare crimă: pierderea războiului sau lovitura de stat.

Pe la ora 1:00, Hatanaka l-a ucis pe comandantul primului regiment de gardă imperială, când acesta din urmă a refuzat să se alăture complotului. După aceasta, Hatanaka s-a folosit de o ştampilă oficială pentru a autoriza Ordinul strategic nr. 584 – un set de ordine false concepute de conspiratori, prin care se urmărea întărirea forţelor care ocupau un număr de clădiri oficiale, cu scopul declarat al „protejării” împăratului.

Poliţia palatului a fost dezarmată şi toate intrările au fost blocate. Pe parcursul nopţii, rebelii au luat prizonieri 18 oameni, printre aceşti fiind funcţionari ministeriali şi specialiştii de la postul naţional de radio, care veniseră să înregistreze discursul împăratului.

Rebelii au petrecut următoarele ore în căutarea ministrului casei imperiale şi a înregistrării discursului împăratului care anunţa capitularea. Această înregistrare nu a putut fi găsită. În timpul cât au căutat, rebelii au tăiat aproape toate liniile telefonice.

Pe la ora 3:00 dimineaţa, Hatanaka a fost anunţat că Armata districtului de est se îndreaptă spre palat ca să pună capăt tentativei de lovitură de stat. Hatanaka, pus în faţă eşecului acţiunii sale, a cerut permisiunea să vorbească 10 minute la radioul naţional, pentru a explica populaţiei motivele acţiunii sale. A fost refuzat şi i s-a ordonat să părăsească de urgenţă palatul.

Cu puţin timp mai înainte de ora 5:00, în timp ce rebelii continuau căutările înregistrării discursului împăratului, Hatanaka a forţa intrarea în clădirea radioului naţional şi, ameninţând cu un pistol pe toată lumea, a încercat să intre în direct. Fiind ameninţat de intervenţia militarilor Armatei districtului de est, Hatanaka şi cei câţiva sprijinitori ai săi au părăsit studioul radio.

Până la ora 8:00, rebeliunea fusese înăbuşită. Hatanaka, circulând pe o motocicletă, a împrăştiat prin oraş fluturaşi în care încerca să-şi justifice acţiunea.

După difuzarea discursului împăratului, pe la ora 11:00 a zilei de 15 august, maiorul Hatanaka s-a sinucis, împuşcându-se în cap.

Major Kenji Hatanaka (28 March 1912 – 15 August 1945) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Major Kenji Hatanaka (28 March 1912 – 15 August 1945) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Capitularea

La ora 12:00 a zilei de15 august a fost difuzată înregistrarea discursului împăratului (Gyokuon-hoso) prin care era anunţată capitularea.

Forţele japoneze erau încă angrenate în lupte cu armatele sovietice, mongole şi chineze, astfel încât încetarea focului erau greu de controlat. Armata Roşie a continuat să lupte până la începutul lunii septembrie, când a ocupat Insulele Kurile.

Pe 28 august a început regimul de ocupaţie a Japoniei de către forţele Puterilor Aliate, reprezentate de generalul Douglas MacArthur. Capitularea oficială a avut loc pe 2 septembrie, când reprezentanţii Imperiului Japonez au semnat actele oficiale pe USS Missouri ancorat în Golful Tokyo. Forţele japoneze din Asia de sud-est au capitulat oficial pe 12 septembrie 1945 în Singapore. Cu toate acestea, ziua de 15 august 1945 este considerată atât în Japonia cât şi în restul lumii ca dată de sfârşit al celui de-al doilea război mondial.

 

Actul capitulării Japoniei

Actul capitulării Japoniei este înțelegerea scrisă prin care era stabilit armistițiul care punea capăt războiului din Pacific și celui de-al doilea război mondial. Armistițiul a fost semnat de reprezentanții Imperiului Japonez pe de-o parte și cei ai Aliaților: Statele Unite ale Americii, Republica China, Regatul Unit, Uniunea Sovietică, Australia, Dominionul Canadei, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze, Olanda și Noua Zeelandă la bordul vasului de război american USS Missouri, ancorat în Golful Tokyo pe 2 septembrie 1945. Ziua este denumită impropriu uneori Ziua victorie asupra Japoniei, deși acest termen este folosit de obicei pentru a denumi dată în care Împăratul Hirohito a acceptat termenii Declarației de la Potsdam – 15 august.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Fotografie a USS Missouri făcută dintr-un avion participant la zborul pe deasupra Golfului Tokyo din timpul ceremoniei semnării capitulării Japoniei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Fotografie a USS Missouri făcută dintr-un avion participant la zborul pe deasupra Golfului Tokyo din timpul ceremoniei semnării capitulării Japoniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ceremonia de capitulare

Ceremonia de semnare a avut loc la bordul vasului american Missouri și a durat 23 de minute și a fost transmisă în toată lumea. Actul capitulării a fost semnat la început de ministrul de externe japonez Mamoru Shigemitsu “din ordinul și în numele împăratului Japoniei și a guvernului japonez ” și mai apoi de generalul Yoshijiro Umezu, șeful Marelui Stat Major, “din ordinul și în numele Cartierului general imperial japonez ” la ora 9:04.

După aceasta au semant generalul american Douglas MacArthur, comandantul aliat suprem pe teatrul de luptă din Pacific. Au semnat ca martori generalul locotenent american Jonathan Mayhew Wainwright IV (care capitulase în Filipine) și generalul locotenent britanic Arthur Percival, (care capitulase în fața japonezilor în Singapore). Ultimii doi au primit ca suvenir câte unul dintre cele trei stilouri cu care a fost semnat actul capitulării. Un al treile stilou se păstrează în muzeul Academiei militare americane West Point.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Ministrul japonez de externe Mamoru Shigemitsu semnând actul capitulării din partea Japoniei -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Ministrul japonez de externe Mamoru Shigemitsu semnând actul capitulării din partea Japoniei -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Au semant de asemenea:

- Amiralul Chester Nimitz pentru Statele Unite ale Americii,

- Generalul Hsu Yung-Ch’ang pentru Republica China,

- Amiralul Bruce Fraser pentru Regatul Unit,

- Generalul locotenent Kuzma Derevianko pentru Uniunea Sovietică,

- Generalul Thomas Blamey pentru Australia,

- Colonelul Lawrence Moore Cosgrave pentru Canada,

- Generalul Philippe Leclerc de Hautecloque pentru Franța,

- Viceamiralul C.E.L. Helfrich pentru Olanda și

- Vicemareșalul aerului Leonard M. Isitt pentru Noua Zeelandă.

Pe 6 septembrie, colonelul Bernard Theilen a adus documentul și transcrierea imperială la Washington, D.C. și le-a prezentat a doua zi președintelui Harry Truman într-o ceremonie oficială la Casa Albă. Documentele sunt păstrate în Arhiva Națională a Statelor Unite.

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) - Semnarea actului capitulării la bordul USS Missouri - Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării din partea SUA - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) – Semnarea actului capitulării la bordul USS Missouri – Generalul Douglas MacArthur semnând actul capitulării din partea SUA – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Steagurile arborate în timpul ceremoniei

Puntea vasului Missouri a fost împodobită cu două steaguri americane. Unul dintre ele a fost cel arborat pe catargul fregatei comodorului Matthew C. Perry, care, cu aproape un secol în urmă, navigase în Golful Tokyo, forțând deschiderea porturilor japoneze pentru comerțul internațional. MacArthur era văr al comodorului Matthew Perry.

Se povestește ca MacArthur a fost cel care a avut inițiativa ca să fie arborat acel steag istoric, el văzându-se probabil ca un al doilea „deschizător” al Japoniei și nu ca un cuceritor. Se afirmă că cel de-al doilea steag care a fost arborat în Golful Tokyo a fost cel care flutura deasupra Casei Albe în ziua în care Pearl Harbor a fost atacat. Căpitanul USS Missouri, Stuart Murray explică însă:

La ora opt, noi am arborat un set de fanioane colorate curate la arborele principal și un drapel național la pupa, dat fiind că eram la ancoră, și aș vrea să adaug că acestea erau doar steaguri militare navale regulamentare, pe care le-am scos din magazie, nimic special despre ele, iar acestea nu au mai fost folosite nicăieri altundeva, cel puțin după câte știu eu, cel puțin erau curate și le-am mai arborat probabil în mai în Guam.

Așa că ele nu erau cu nimic speciale. Unele dintre articolele istorice spun că a fost același steag care a fluturat pe Casa Albă sau pe Capitoliul Național pe 7 decembrie 1941, la atacul de la Pearl Harbor, sau la Casablanca, și așa mai departe, și că, de asemenea, MacArthur l-a adus la Tokyo și ar fi fluturat deasupra carierului său general. Singurul lucru pe care îl pot spune este că sunt prostii, pentru că nu a fost nimic din toate acestea.

A fost doar un steag obișnuit militar al Statelor Unite. Le-am oferit pe amândouă Muzeului Academiei Navale, când ne-am întors pe coasta de răsărit în octombrie. Singurul steag special a fost steagul comodorului Perry, care a fost arborat pe corabia sa, în același loc, cu 82 de ani mai înainte. A fost scos din caseta sa de sticlă de la Muzeul Academiei Navale. Un ofițer mesager l-a adus. L-am agățat deasupra ușii cabinei mele, orientat către înainte, pe puntea capitulării, astfel ca toată lumea de pe punte să-l vadă.”

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Formaţie uriaşa de avioane americane planând deasupra USS Missouri şi a Golfului Tokyo sărbătorind semnarea armistiţiului, 2 septembrie 1945 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Formaţie uriaşa de avioane americane planând deasupra USS Missouri şi a Golfului Tokyo sărbătorind semnarea armistiţiului, 2 septembrie 1945 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul documentului

Noi, acționând la ordinul și în numele Împăratului Japoniei, a guvernului japonez și Cartierului general imperial japonez, acceptăm în felul acesta prevederile din declarația emisă de de șefii guvernelor Statelor Unite, Chinei și Marii Britanii pe 26 iulie 1945 la Potsdam, iar după aceea de URSS, care patru puteri sunt numite în continuare Puterile Aliate.

Prin aceasta proclamăm capitularea necondiționată către Puterile Aliate a Cartierului general imperial japonez și a tuturor forțelor armate japoneze și a tuturor forțelor armate sub control japonez, oriunde ar fi ele aflate.

Prin aceasta noi comandăm tuturor forțelor japoneze oriunde s-ar afla și poporului japonez să înceteze ostilitățile de acum în colo, să păstreze și să salveze de la distrugere toate vasele, avioanele și proprietățile militare și civile, și să se supunuturor cerințelor care ar putea fi impuse de Comandantul suprem al Puterilor Aliate sau la ordinul acestuia, de agențiile guvernului japonez.

Prin aceasta noi ordonăm Cartierului general imperial japonez să emită de urgență ordine către comandanții tuturor forțelor japoneze și ai tuturor forțelor sub control japonez orunde s-ar afla ele să de predea necondiționat, ei și toate forțele de sub controlul lor.

Prin aceasta noi ordonăm tuturor oficialităților civile, militare și navale să se supună și să aplice toate proclamațiile, ordinele și directivele considerate de Comandantul suprem al Puterilor Aliate potrivite pentru aducerea la îndeplinirea acestei capitulări și emise de el sau sub autoritatea sa, și noi îndemnăm toate aceste oficialități să rămână la posturile lor și să continue să-și îndeplinească datoriile necombatante până când vor fi eliberați în mod special de el sau de cineva de sub autoritatea sa.

Prin aceasta noi ne obligăm pentru împărat, guvernul japonez și succesorii lor să îndeplinim cu bună credință prevederile Proclamației de la Potsdam și să emitem orice ordine și să întreprindem orice acțiune care poate fi cerută de Comandantul Suprem a Puterilor Aliate sau de oricare alt reprezentant desemnat de Puterile Aliate cu scopul punerii în practică a acelei declarații.

Prin aceasta noi ordonăm guvernului imperial japonez și Cartierului general imperial japonez să elibereze de îndată toți prizonierii de război aliați și internații civili aflați acum sub control japonez și să le asigure protecție, îngrijire, întreținere și transport imediat în locurile indicate.

Autoritatea împăratului și a guvernului japonez de guvernare a statului va fi supusă Comandantului suprem al Puterilor Aliate, care va lua astfel de măsuri pe care le consideră potrivite pentru punerea în practică a termenilor acestei capitulări.

Semnat în GOLFUL TOKYO, JAPONIA la 09:04 în A DOUA zi din DECEMBRIE, 1945

Mamoru Shigemitsu din ordinul și în numele împăratului Japoniei și a guvernului japonez

Yoshijiro Umezu din ordinul și în numele cartierului general imperial japonez

Acceptat în GOLFUL TOKYO, JAPONIA la 09:08 A DOUA zi din DECEMBRIE, 1945 pentru Statele Unite, Republica China, Regatul Unit și URSS și în interesul altor Națiuni Unite aflate în război cu Japonia

Douglas MacArthur
Comandant Suprem al Puterilor Aliate

C.W. Nimitz
Reprezentant al SUA

Hsu Yung-Ch’ang
Republicuu China

Bruce Fraser
Reprezentant al Regatului Unit

Kuzma Derevianko
Reprezentant al URSS

Thomas Blamey
Commonwealth of Australia Representative

L. Moore Cosgrave
Reprezentant al Dominionului Canada

Jacques Leclerc
Reprezentant al Guvernului provizoriu al Republicii Francezed

C.E.L. Helfrich
Reprezentant al Regatului Olandei

Leonard M. Isitt
Reprezentant al Dominionului Noua Zeelandă

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Pagina cu semnături a Actului capitulării Japoniei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capitularea Japoniei (2 septembrie 1945) -Pagina cu semnături a Actului capitulării Japoniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Diferențe între cele două copii ale trataului

Copia japoneză a tratatului diferea de cea a Aliaților prin următoarele:

- Copia Aliaților era prezentată în coperți din piele aurită, cu sigiliile ambelor țări tipărite pe prima copertă, în vreme ce copia japoneză era legată în coperți din carton obișnuit, fără niciun sigiliu tipit pe prima copertă.

- Reprezentantul canadian, L. Moore Cosgrave, a semnat greșit pe un rând mai jos decât trebuia pe copia japoneză, forțând pe toți cei de sub el să semneze cu un rând mai jos, adăugându-și inițialele lângă numele lor.

 

Urmări

După semnarea actelor capitulării, au urmat o serie de ceremonii de capitulare în toate teritoriile deţinute încă de Japonia în Asia şi în Pacific. Au existat trupe japoneze care au continuat lupta în zone izolate şi a durat până aproape în 1946 ca cele mai importante unităţi militare izolate să depună armele. A existat un număr de „rezistenţi” japonezi, în special în unele insule mici din Pacific, care au refuzat să se predea, considerând veştile despre capitulare ca fiind propagandă sau fiind împotriva codului onoarei militare.

Este posibil ca unii dintre aceşti soldaţi izolaţi să nici nu fi auzit de încheierea păcii. Hiroo Onoda, ultimul supravieţuitor cunoscut a fost scos din ascunzătoarea sa din Filipine în 1974, iar alţi doi soldaţi japonezi, care se alăturaseră insurgenţilor comunişti la sfârşitul războiului, au luptat în sudul Thailandei până în 1991

 

cititi mai mult despre Capitularea Japoniei si pe en.wikipedia.org

Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki (6 – 9 august 1945)

stanga - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării primei bombe atomice, Little Boy, deasupra orașului Hiroshima;
dreapta - Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki (6 – 9 august 1945)

Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki au constat în două atacuri nucleare implicând aruncarea a două bombe atomice, produse de Statele Unite ale Americii, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, asupra a două oraşe din Japonia, Hiroshima şi Nagasaki. La momentul lansării celor două bombe atomice – deşi războiul din Europa se terminase prin capitularea necondiţionată a Germaniei – Japonia şi Statele Unite ale Americii se aflau încă în stare de război. La 6 august 1945 bomba atomică cunoscută ca “Little Boy” a fost aruncată deasupra oraşului Hiroshima, iar trei zile mai târziu, la 9 august 1945, cea de-a doua bombă atomică, cunoscută ca “Fat Man“, a fost detonată deasupra oraşului Nagasaki.

 

Little Boy (“Băieţelul“) a fost numele de cod al primei bombe atomice utilizată într-un conflict armat, care a lovit în dimineaţa zilei de 6 august 1945, oraşul japonez Hiroshima. Bomba a fost lansată de un bombardier B-29 Superfortress pilotat de Colonelul Paul Tibbets de la baza aeriană 393d Bomb Squadron, Missouri Statele Unite.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

"Little Boy" - prima imagine a bombei, prezentată de Guvernul American după declasificarea documentelor referitoare la aceasta. (1960) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Little Boy” – prima imagine a bombei, prezentată de Guvernul American după declasificarea documentelor referitoare la aceasta. (1960) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Fat Man (traducere literală din engleză: „Grasul” sau „Grăsunul”) este numele de cod precum și porecla bombei atomice ce a fost detonată deasupra orașului Nagasaki, Japonia, de către Statele Unite ale Americii la 9 august 1945, la ora 11:02 locală. Era a doua bombă atomică folosită împotriva Japoniei după Little Boy, detonată cu trei zile înainte deasupra orașului Hiroșima, la 6 august. Aceste 2 bombe au dus la capitularea necondiționată a Japoniei, aliatul Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial, la 15 august 1945.

Replica of the original Fat Man bomb - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Replica of the original Fat Man bomb – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Fat Man cântărea 4.600 kg, avea o lungime de 3,2 metri și un diametru de 1,5 metri, precum și o putere de explozie de 21 de kilotone TNT (aproximativ 42 milioane de batoane de dinamită).

The Bockscar and its crew, who dropped the Fat Man atomic bomb on Nagasaki - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Bockscar and its crew, who dropped the Fat Man atomic bomb on Nagasaki – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Cu toate că bomba a avut o deviație de aproximativ 2 km, a fost distrus mai mult de jumătate din oraș. Populația orașului Nagasaki a scăzut astfel într-o sutime de secundă de la 422.000 la 383.000 de locuitori: 39.000 de oameni au fost omorâți pe loc, iar peste 25.000 au fost răniți.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Norul ciupercă provocat de explozia aruncării celei de-a doua bombe atomice, [The] Fat Man, deasupra orașului Nagasaki s-a ridicat la 18 km (sau 11 mi = 60,000 ft) în atmosferă deasupra hipocentrului. 39.000 de persoane au fost ucise – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Motive pentru efectuarea bombardamentelor

Cele două arme atomice au fost arme de şoc şi teroare. Avantajul enorm al acestor arme nu a fost militar (SUA dispuneau doar de câteva) ci politic. Din punct de vedere militar, Statele Unite ar fi câştigat puţin prin distrugerea a două oraşe japoneze. Dar din punct de vedere civil, Japonia avea să piardă mult. Noutatea adusă de armele nucleare a fost nu distrugerea la scară largă (care s-ar fi putut realiza şi cu arme convenţionale în cantitatea necesară), ci faptul că armele nucleare comprimă distrugerea catastrofică într-o perioadă de timp foarte scurtă schimbă dramatic politica războiului, motivaţiile oamenilor cu putere de decizie şi capacitatea de a reflecta în timp ce războiul se desfăşoară.

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bombardamentele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Frumos (6 -12 aprilie; 2 – 7 mai 1944)

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Târgu Frumos

Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.

Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept caz de studiu în educarea tactică a ofițerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate. Există totuși întrebări pe seama relatărilor celor doi ofițeri germani, referitor la faptul că nu au inclus și trupele române în declarațiile lor, și asupra numerelor reale în raportul dintre forțele de atac și apărare.

Frontul de Est august 1943 - decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frontul de Est august 1943 – decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roșii în zona Târgu Frumos, cu scopul de a captura acel important sector strategic. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoșani sau în prima ofensivă Iași-Chișinău. Erau ultimele eforturi ale Armatei Roșii după ce ajunsese în România. Forțele Germano-Române s-au apărat cu succes în decursul întregii luni (aprilie). Atacul de la Târgu Frumos a fost încercarea finală a Armatei Roșii de a cuceri zona, pentru a avea de unde lansa o ofensivă de vară în România.

 

Bătălia

Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost, de fapt, o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.

Aprilie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aprilie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944.

Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est.

Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc.

Luptele duse au slăbit în așa hal forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.

Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de

“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”

Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 și Corpul 3 de Tancuri. Se menționează că, probabil, Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofițerii germani, nu este menționat în documentele rusești.

A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși. Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer).

Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii.

Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga).

Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.

În pofida afirmațiilor germane că atacul sovietic a fost o ofensivă în toată regula, în prezent, se pare că prima bătălie de la Târgu Frumos a fost o operațiune de scară relativ mică în contextul luptelor din 1944 de pe Frontul de Est, deși un succes sovietic ar fi oferit Armatei Roșii o poziție cu mult superioară pentru următorul atac în România.

 

Consecințe

După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți. Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944.

După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne.

Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine și muniție neexplodate în Moldova.

 

Unități participante

Sovietice

Al 2lea Front Ucrainean – Armata a 27-a
- Corpul 35 Pușcași
- Divizia 89 Gărzi Pușcași
- Divizia 180 Pușcași

Al 2lea Front Ucrainean – A 2-a Armată de Tancuri
- Al 3-lea Corp de Tancuri
- Al 16-lea Corp de Tancuri (neconfirmat)

 

Germane

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a – Divizia 24 Panzere (Tancuri, rezervă)
Grupul de Armată Ucraina Sud - Armata a8a - LVI Panzerkorps
- Divizia de Tancuri Grossdeutschland (Germania Mare)
- Divizia 46 Infanterie
- Divizia SS Totenkopf

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a - Corpul de Armată L

 

Române

- Divizia 18 Vânători de Munte
- Divizia 1 Gărzi
- Forțele Aeriene 1
- Grupul de Bombardiere 5
- Grupul de Asalt 8 (pilotând avioane germane Henschel Hs 129)
- Grupul de Asalt 9

cititi mai mult despre Bătălia de la Târgu Frumos si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

 

Historia – De ce se studiază la West Point bătălia de la Târgu Frumos

În luna aprilie a anului 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roşii în zona Târgu-Frumos, cu scopul de a captura un important sector strategic, pentru a avea de unde lansa ofensiva de vară în România. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoşani sau în prima ofensivă Iaşi – Chişinău. Forţele germano-române s-au apărat cu succes în decursul lunii aprilie şi mai. Ce forţe au participat la această bătălie? Care a fost rolul României în încleştarea de la Târgu-Frumos? De ce istoriografia românească vorbeşte foarte puţin despre această bătălie? La aceaste întrebări, dar şi la multe altele, răspund istoricul militar, Manuel Stănescu şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială, transmisă prin Adevărul Live.

Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947)

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946) a fost urmată de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

 

Părțile implicate

- De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.

- De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pentru ca aceste state să se prezinte în această ordine, nu au fost luate în cont în Tratate decât acțiunile primei grupe de partea Aliaților (exceptând, așadar, acțiunile Franței sub conducerea regimului Petain și ale URSS în cadrul pactului Hitler-Stalin) și acțiunile celei de-a doua grupă de partea Axei (exeptând astfel acțiunile României după 23 august 1944 deși aceste acțiuni îi permit să recapete Transilvania de nord pierdută în 1940).

Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare “pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice“.

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații “politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice.

 

Transferuri teritoriale

- Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Rusiei. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, deoarece în acest caz URSS era agresorul (în cadrul pactului Hitler-Stalin) și datorită simpatiei de care se bucura Finlanda mulțumită victoriilor din 1939 – 1940.

- România, mulțumită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena, dar pierdea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

- Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

 

Daunele de război

Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile din 1938:

 

$360.000.000 de la Italia;
- $115.000.000 către Iugoslavia;
- $105.000.000 către Grecia;
- $100.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $25.000.000 către Etiopia;
- $5.000.000 către Albania;

 

$300.000.000 de la Finlanda către Uniunea Sovietică;

 

$300.000.000 de la Ungaria:
- $200.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $100.000.000 către Cehoslovacia și Iugoslavia.

 

$300.000.000 de la România către Uniunea Sovietică;

 

$70.000.000 de la Bulgaria;
- $45.000.000 către Grecia;
- $25.000.000 către Iugoslavia.

 

Prăbușirea Uniunii Sovietice nu a dus la vreo revizuire a tratatelor, războiul din Iugoslavia a provocat însă schimbări ale granițelor în Europa.

 

Semnarea de catre România a Tratatului de Pace de la Paris

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a incheiat in plan diplomatic razboiul mondial, fiind urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei. De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia. De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflasera Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pe 10 februarie s-a semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste – URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană – aliate în război cu România), pe de o parte şi România – pe de altă parte.

Textul Tratatului de Pace, semnat de tara noastra la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”.

După Bătălia de la Stalingrad (2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este pierdut. Importanta era ieşirea din conflagraţie, iar soluţii erau mai multe, dar iniţiativa a preluat-o regele României Mihai I: la 23 august 1944 el a realizat o lovitură de stat, înlăturându-l de la putere pe Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri.

Din acel moment (23 august 1944) până la Victoria asupra Germaniei (9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort colosal (militar, dar mai ales economic – produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc.) pentru apropierea cât mai grabnică a Victoriei asupra Germaniei hitleriste. În acest interval de timp scurt (23 august 1944 – 9 mai 1945), conform unor calcule facute de oameni politici şi experţi străini, România s-a situat pe locul PATRU în cadrul Coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului depus.

Iată argumentele:

1) Pe data de 8 ianuarie 1945 ziarul londonez „Sunday Times” remarca: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”.

2) Pe data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat:
De vreme ce România este a patra ţară [sublinierea ne aparţine – A.P.] ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de cobeligerantă”.

3) În 1956 istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie:
Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru [evidenţierea noastră – A.P.] al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”.

Mă văd nevoit să repet: în ciuda aportului colosal, adus de Neamul Românesc pe altarul Victoriei, Marile Puteri Aliate şi Asociate în anii celui de-al Doilea Război Mondial NU AU RECUNOSCUT ROMÂNIA CA ŢARĂ COBELIGERANTĂ, acest aport al României NU A FOST RECUNOSCUT!

În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1946) România a fost tratată ca ţară ÎNFRÂNTĂ în război, i s-a dictat Tratatul de pace, foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Tratatul semnat de Romania cu puterile invingatoare specifica:

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,

şi România de altă parte;

Avînd în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;

Avînd în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi

Avînd în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,

Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:

PARTEA I

FRONTIERE

ART.1

Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă.
Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.

ART. 2

Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.

România s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Amintesc toate acestea pentru că şi astăzi există anumite voci, deloc neglijabile, care încearcă să manipuleze opinia publică, afirmând absolut fără temei cum că România ar fi avut „multiple avantaje”.
Marile Puteri (Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat frontierele României.

Încă din vara anului 1941 poziţia URSS a fost: pentru ea, URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941.

Iniţial Aliaţii URSS (Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (mai 1942), dar pe parcursul războiului viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Kremlinului.

Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.

Articolul 2 stipula: „Hotărârile şedinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei.

După încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei. Şi-i tot. Dar de Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.

Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS şi-a redobândit teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (am în vedere voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării).

Pe parcursul anilor Occidentul a susţinut Mişcarea disidentă din ţările supuse comunizării, inclusiv – România, iar după prăbuşirea regimului comunist, România a fost admisă în Uniunea Europeană şi NATO.

Este, fără îndoială, o reparaţie a istoriei: România – ţară europeană – a reintrat în familia unită a Europei.

Mai prost stăm cu numita Republica Moldova: ţara cea mai săracă de pe continentul nostru, cu o conducere pe care îţi vine tot mai greu s-o priveşti.

Din: “O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011, p.309.

Să auzim doar de bine!

Surse: Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU,
preşedinte INIS „ProMemoria” din R.Moldova;
lege-online.ro/;

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com;  ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947) si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Moscova (16 – 26 decembrie 1945)

Ernest Bevin (left), British foreign secretary; V.M. Molotov (center), Soviet foreign minister, and James F. Byrnes, U.S. secretary of state (December 27th 1945 at Moscow Conference)

foto preluat de pe weebly.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

16 decembrie 2020

 

 Conferința de la Moscova (16 – 26 decembrie 1945)

Conferința de la Moscova a miniștrilor de externe (cunoscută sub numele de Întâlnirea interimară a miniștrilor de externe) a SUA, James F. Byrnes, a Regatului Unit, Ernest Bevin, și a URSS, Viaceslav Molotov, a avut loc în decembrie 1945. S-au discutat problemele ocupației, restabilirii păcii și unele chestiuni care țineau de Orientul Îndepărtat.

Comunicatul dat publicității la încheierea conferinței pe 27 decembrie conținea o declarație comună care conținea rezolvarea unei serii de probleme care apăruseră la încheierea celui de-al doilea război mondial. Declarația era semnată de cei trei miniștri de externe și cuprindea următoarele secțiuni:

- Pregătirea tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria și Finlanda. (Vedeți și: Tratatele de pace de la Paris, 1947)

- Comisia Orientului Îndepărtat și Comisia Aliată de Control pentru Japonia.

- Coreea. Comandanții militari americani și sovietici din Coreea urmau să formeze o „Comisie comună” care să facă recomandări cu privire la crearea unui guvern liber coreean. Această comisie a fost tratată cu mare neîncredere de ambii foști aliați încă de la înființare. Mult mai importantă a fost decizia conform caruia Coreea avea să fie trecută sub mandatul a patru puteri învingătoare timp de cinci ani, după care țara urma să-și recapete independența.

- China

- România

- Bulgaria

- Înființarea în cadrul ONU a unei comisii pentru controlul asupra energiei atomice.

Vedeti și
- Conferința de la Potsdam și Acordul de la Potsdam care prevedea în primul articol „înființarea unui Consiliu al Miniștrilor de Externe necesar pentru acțiunile de pregătire a reglementărilor de pace”.

 

cititi mai mult despre Conferința de la Moscova (16 – 26 decembrie 1945) si pe en.wikipedia.org

Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Winston Churchill, W. Averell Harriman, Joseph Stalin, and Vyacheslav Molotov at Fourth Moscow Conference, Russia, Oct 1944, photo 1 of 2 ww2dbase

foto preluat de pe ww2db.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A Patra Conferință de la Moscova – Acordul Churchill-Stalin, de procentaj (9 octombrie 1944)

Acordul de procentaj, cunoscut și ca „Documentul obraznic”, a fost o înțelegere între premierul sovietic Iosif Stalin și prim-ministrul britanic Winston Churchill privind împărțirea Europei de sud-est în sfere de influență în timpul celei de-a Patra Conferințe de la Moscova, în anul 1944.

În 1944 armatele sovietice avansau rapid în Europa de Est, convingându-l pe Churchill de necesitatea de a ajunge la un acord cu Stalin privind viitorul regiunii. Churchill a încercat să restabilească influența britanică în regiune, în special în Grecia, pentru a asigura o dominația britanică în Marea Mediterană

În luna mai Churchill a evaluat posibilitatea de a rezista cu sprijinul SUA la trecerea la comunism a regiunii. La 5 mai 1944 ministrul de externe britanic, Anthony Eden, a propus ambasadorului sovietic să examineze problemele românilor, în principal în ceea ce privește URSS-ul, în timp ce grecii ar trebui să rămână sub influență britanică. Iugoslavia nu a fost menționată în propunerea de acord. La 18 mai, ambasadorul sovietic a informat consimțământul guvernului său, cu condiția aprobării SUA.

Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882, Hyde Park, New York, SUA – d. 12 aprilie 1945, Little White House, Comitatul Meriwether, Georgia, SUA) a fost cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1932–1945) - (Photograph by Leon Perskie, 1944) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Franklin Delano Roosevelt (n. 30 ianuarie 1882, Hyde Park, New York, SUA – d. 12 aprilie 1945, Little White House, Comitatul Meriwether, Georgia, SUA) a fost cel de-al treizeci și doilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1932–1945) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph by Leon Perskie, 1944) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Președintele american Franklin D. Roosevelt s-a opus inițial sferelor de influență propuse de Churchill, temându-se că acestea ar putea deveni zone regionale de influență permanente, a acceptat ulterior propunerea lui Churchill, dar cu rezerve.

 

Împărțirea

La 9 octombrie 1944 Churchill și Stalin s-au întâlnit la Conferința de la Moscova. Relatarea lui Churchill privind aceast incident este urmatoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un șervețel) propunerea ca sferele de influență să se împartă procentual după cum urmează:

- România: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influență, iar Marea Britanie 10%;

- Grecia: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influență, iar Marea Britanie 90%;

- Ungaria și Iugoslavia: Uniunea Sovietică și Marea Britanie ambii cu 50%;

- Bulgaria: Uniunea Sovietică cu 75% influență, iar Marea Britanie cu 25%.

El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat și a dat-o înapoi lui Churchill.

Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia” ar fi spus Churchill.

Nu, păstrați-o” ar fi răspuns Stalin.

The agreement

Countries Soviet Percentages UK Percentages
 Bulgaria 75% → 80% 25% → 20%
 Greece 10% 90%
 Hungary 50% → 80% 50% → 20%
 Romania 90% → 100% 10% → 0%
 Yugoslavia 50% 50%
Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia - 90%, ceilalţi - 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) - 90%, Rusia - 10%; Iugoslavia - 50-50%; Ungaria - 50-50%; Bulgaria: Rusia - 75%, ceilalţi - 25% - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Faimosul petic de hârtie privind împărţirea sferelor de influenţă scris de Churchill la Ialta şi aprobat de Stalin, descoperit într-o bibliotecă din Germania în anii 1990. România: Rusia – 90%, ceilalţi – 10%; Grecia: Marea Britanie (de acord cu SUA) – 90%, Rusia – 10%; Iugoslavia – 50-50%; Ungaria – 50-50%; Bulgaria: Rusia – 75%, ceilalţi – 25% – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 și 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, și Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând, în cele două țări, o influență de 80%. În afara acestor două țări nu au fost menționate altele.

Dacă acest acord a avut loc în realitate, atunci Stalin și-a păstrat promisiunea în privința Greciei, dar nu și în cazul României, Bulgariei și Ungariei, care au căzut complet sub influență sovietică. Pe de altă parte, nici Churchill nu s-a ținut de cuvânt în privința Greciei, unde nu s-a permis nicio influență sovietică. În Războiul Civil Grec Marea Britanie a acordat sprijin forțelor guvernamentale, iar sovieticii au acordat ajutor partizanilor comuniști greci, a căror armată era formată, și antrenată în Bulgaria, de unde avea și baza logistică.

 

cititi mai mult despre Acordul Churchill-Stalin, de procentaj si pe en.wikipedia.org

Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944)

Fotografie reprezentând un aspect de la intrarea Armatei Roşii în Bucureşti (29 – 30 august 1944)

foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 55/1944
articol preluat de pe ro.wikisource.org

 

Convenția de armistițiu (1944)

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte (12 septembrie 1944)

La 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, in conditiile dictate de URSS, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul cu Aliatii occidentali si URSS şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Reprezentantii Guvernului si Inaltului Comandament Roman la Moscova au fost: Ministrul de Stat si Ministru de Justitie L. Patrascanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutantul Majestatii Sale Regelui Romaniei, General D. Damaceanu, Principele B. Stirbey si d-l G. Popp, avand depline puteri. Reprezentantul Inaltului Comandament Aliat (Sovietic) a fost Maresal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin imputernicit pentru aceasta de catre Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii.

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dupa Lovitura de stat de la 23 august si pana la 12 septembrie 1944, in absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici, un număr de 114.000- 160.000 de soldați români fiind luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de regeAcestia au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.

La articolul 16, Convenţia prevedea scoaterea din circulaţie a tuturor publicaţiilor fasciste şi legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradiţiile româneşti, ori la românii din alte ţări. Pe lista autorilor interzişi figurau mari nume ale culturii noastre nationale cum ar fi : Gheorghe Şincai, Nicoale Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade si chiar marele dramaturg de origine evreiasca, Mihail Sebastian.

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

CONVENȚIE DE ARMISTITIU

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite.

Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat și Ministru de Justitie L. Pătrășcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Știrbey și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, — și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condițiuni:

1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.

Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate, care își au reședinta acolo (vezi anexa la art. 2).

3. Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice, și ale celorlalți Aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer (vezi anexa la art. 3).

4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați, aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România.

Din momentul semnării condițiunilor de armistițiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana potrivită, îmbrăcăminte și asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor proprie.

6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Națiunilor Unite, sau din cauza originei lor etnice, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din această cauză.

7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al sateliților ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.

8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de propritate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, — fără autorizația Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin sau au aparținut Națiunilor Unite aflate în porturile românești, indiferent la dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.

Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenționate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcțiilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale și de transport a mijloacelor de comunicație, stațiunilor generatoare de energie, întreprinderilor și instalațiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești, cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaților (vezi anexa la art. 10).

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a și declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, Părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.)

România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte State Aliate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art. 11).

12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum și utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri.

13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul român, așa cum existau înainte de război, și să le restituie proprietatea în desăvârșită bună stare.

14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război.

15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existența unor organizații de acest fel.

16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F., poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa la art. 16).

17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului, de minimum 50 – 100 km (depinzând de condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se sa aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuția acestor condițiuni de armistițiu.

18. Va fi înființată o Comisiune de Control Aliată, care va lua asupra sa, până la încheierea păcii, reglementarea și controlul executării prezentelor condițiuni, sub directivele generale și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) acționând în numele Puterilor Aliate. (Vezi anexa la art. 18)

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.

20. Prezentele condițiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.

Dat în Moscova, în patru copii, fiecare în limbile rusă, engleză și română; copiile rusești și englezești fiind autentice.

12 Septembrie 1944.

 

Din însărcinarea Guvernului și Înaltului Comandament al României,

(ss) LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU
(ss) G-RAL ADJ. DĂMĂCEANU
(ss) B. ȘTIRBEY
(ss) G. POPP

Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice și Regatului Unit,

(ss) R. YA. MALINOWSKI

 

ANEXA

La Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

A. Anexă la art. 2

Măsurile prevăzute la art. 2 al Convenției referitoare la internarea cetățenilor germani și unguri, actualmente aflându-se în teritoriul român, nu se aplică cetățenilor de origine evreiască ai acestor țări.

B. Anexă la art. 3

Prin cooperarea Guvernului Român și Înaltului Comandament Român, menționată în art. 3 al acestei Convențiuni, se înțelege punerea la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosință cum va socoti de cuviință, pe durata armistițiului, a tuturor construcțiilor și instalațiunilor românești, militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, mijloace de comunicație, stațiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în desăvârșită bună stare și cu personalul necesar pentru întreținerea lor.

C. Anexă la art. 10

Guvernul Român va retrage și răscumpăra în limitele de timp și potrivit condițiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate monetele deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) și va înmâna moneta astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

D. Anexă la art. 11

Baza pentru aranjamentul plăților de compensații prevăzute în art. 11 al prezentei Convenții va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei convenții, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur.

E. Anexă la art. 16

Guvernul Român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată și prin curier, precum și comunicările telefonice cu țările străine ale Ambasadelor, Legațiunilor și Consulatelor aflătoare în România să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

F. Anexă la art. 18

Controlul cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu este încredințat Comisiunii Aliate de control, care va fi stabilită în conformitate cu art. 18 al Convenției de Armistițiu.

Guvernul Român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiunii Aliate de constor care decurg din Convenția de Armistițiu.

Comisiunea Aliată de control va instaura organe sau secțiuni împuternicindu-le respectiv cu executarea de diferite funcțiuni.

În plus, Comisiunea Aliată de control va putea să aibă funcționari în diferite părți ale României.

Comisiunea Aliată de control va avea sediul său în București.

Moscova, 12 Septembrie 1944.

 

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Second Vienna Award (30 August 1940) Hungarian Foreign Minister István Csáky signing the agreement

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Dictatul de la Viena (30 august 1940)

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”.

 

Preludiul Dictatului

În urma primului dictat de la Viena (2 noiembrie 1938), Ungaria horthystă obținuse o porțiune din Slovacia (ținut supranumit Felvidék, „Provincia de Sus”, în timpul Imperiului Austro-Ungar), iar la mijlocul lunii martie 1939 ocupase Ucraina Subcarpatică (Rutenia) autonomă — regiunea Transcarpatia de astăzi din Ucraina. Ungaria interbelică dorea printr-o politică revizionistă să obțină și celelalte teritorii care aparținuseră Transleithaniei și pe care le pierduse în urma înfrângerii din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dictatul de la Viena şi alte achiziţii teritoriale ale Ungariei (1938-1941) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iunie 1940, la o săptămână după capitularea Franței, Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, (fostă parte a Imperiului Rus între 1812-1917, care se unise cu România după Primul Război Mondial) și a Bucovinei de Nord. Somația sovietică se baza pe anexa secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov). Guvernul român, pe fundalul conjuncturii internaționale nefavorabile intereselor (suveranității) României, a cedat presiunilor sovietice și germane.

Pe fondul aprecierilor lui Hitler că „România a fost, timp de câteva decenii, aliatul activ și hotărât al oponenților Reichului german”, la 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Budapesta să reclame revizuirea granițelor cu România în Transilvania. Puterile Axei au sugerat părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau “arbitraj” mijlocit de dictatorii Hitler și Musolini. Dată fiind natura „arbitrilor”, în limba română se folosește consistent termenul de dictat de la Viena, în timp ce în alte limbi este incă folosit termenul moștenit din perioada nazistă, de arbitraj.

Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că regele României nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte, ci va consimți treptat la toate pretențiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.

La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol II, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratative.

Negocierile prin intermediul reprezentanților Germaniei și Italiei au început la 16 august 1940 la Turnu Severin. Ungaria a pretins circa 69.000 km² din suprafața României, la care guvernul român a răspuns oferind un schimb de populație și o serie de rectificări minore ale granițelor. În final, negocierile de la Turnu Severin au eșuat și se părea că disputa româno-ungară se va muta pe câmpul de luptă. Armata maghiară a primit ordin să fie pregătită pentru declanșarea atacului la 28 august. S-au produs numeroase acțiuni provocatoare pe frontieră, aviația maghiară pătrunzând în spațiul românesc până la Brașov, și bombardând aeroportul civil din Satu Mare.

 

Dictatul

Germania era însă interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile acestor țări pentru necesitățile de război. Miniștrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) și Ungariei au fost convocați la 29 august la Viena, unde ministrul de externe german Ribbentrop a impus părților preacceptarea necondiționată a arbitrajului germano-italian, care avea să devină cel de-al doilea arbitraj (Dictat) de la Viena. În dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi (19 pentru, 10 contra, 1 abținere), în schimbul garantării de către Germania și Italia a noilor granițe.

Au votat “pentru”: Constantin Argentoianu, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe Mironescu, Nicolae Păiş, I. Moţa, Corneliu Zelea Codreanu, IPS Nicodim Munteanu – Patriarhul României, Victor Gomoiu, Gheorghe Tătărescu, Gheorghe Mihail, Ion Gigurtu.

Comunicatul Casei Regale evidenţia: “Conferinţa de la Viena determinată de iniţiativa Germaniei şi Italiei…s-a desfăşurat în condiţiile în care România trebuie să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

În cursul zilei de 30 august 1940, cei doi miniştri de Externe ai Axei, Joachim von Ribbentrop şi Galeazzo Ciano, în prezenţa delegaţiei României, compusă din Mihail Manoilescu, V. Pop, cât şi a Ungariei, formată din Csaky Istvan şi Teleky Pall, comunică hotărârea lor, prin care România este obligată să cedeze Ungariei un teritoriu în suprafaţă de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.267.000 locuitori, din care peste 1.300.000 de români.

Trasarea noii frontiere a fost supervizată personal de Hitler, interesat de regiunea petroliferă a Prahovei, astfel că noua graniță ajungea la doar câteva zeci de km de ea. Miniștrii de externe al Germaniei, Joachim von Ribbentrop, și cel al Italiei, Galeazzo Ciano, au comunicat separat decizia lor delegațiilor din România și Ungaria la 30 august 1940, în Palatul Belvedere din Viena.

Noua linie de demarcaţie dintre cele două ţări trebuia fixată pe teren de către o comisie româno-ungară. Linia de demarcaţie între cele două state includea pentru Ungaria următoarele localităţi: Salonta, Oradea, Huedin, Feleacu, Târgu Mureş, Odorhei, Sfântu Gheorghe, urmând direcţia nord-vest, pe crestele Carpaţilor Orientali, până la 4,9 km sud de Izvoarele Mureşului. Trupele române trebuiau să părăsească teritoriul cedat, pe etape, în decurs de 15 zile.

Prin acest dictat impus ţării noastre, românii care urmau să rămână în teritoriul dobândit de Ungaria, căpătau cetăţenia noului stat. Într-un interval de 6 luni puteau să opteze pentru păstrarea cetăţeniei române dar în interval de 1 an erau obligaţi să treacă în România.

Despre acest eveniment trist, istoricul Silviu Dragomir consemna: “… în forma sa actuală teritoriul Transilvaniei atribuit Ungariei prin Diktatul de la Viena are aspectul unui pumnal înfipt în inima României”.

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta României interbelice: în galben este marcată porţiunea cedată Ungariei în urma Dictatului de la Viena (30 august 1940) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Textul arbitrajului de la Viena (30 august 1940) 

1. Traseul definitiv al liniei de frontieră, care desparte România de Ungaria, va corespunde aceluia marcat pe harta geografică aici anexată. O comisie româno-ungară va determina detaliile traseului la fața locului.

2. Teritoriul român atribuit Ungariei va fi evacuat de trupele românești într-un termen de 15 zile și remis în bună ordine acesteia. Diferitele faze ale evacuării și ale ocupării, precum și modalitățile lor vor fi fixate în termen de o comisie româno-ungară. Guvernele ungar și român vor veghea ca evacuarea și ocuparea să se desfășoare în ordine completă.

3. Toți supușii români, stabiliți în această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalități naționalitatea ungară. Ei vor fi autorizați să opteze în favoarea naționalității române într’un termen de șase luni. Acele persoane care vor face uz de acest drept vor părăsi teritoriul ungar într’un termen adițional de un an și vor fi primiți de România. Ei vor putea să ia, fără nicio împiedicare, bunurile lor mobile, să lichideze proprietatea lor imobilă, până în momentul plecării lor, să ia cu ei produsul rezultat. Dacă lichidarea nu reușește, aceste persoane vor fi despăgubite de Ungaria. Ungaria va rezolva într’un mod larg și acomodant toate chestiunile relative la transplantarea optanților.

4. Supușii români de rasă ungară, stabiliți în teritoriul cedat în 1919 de către Ungaria României și care rămâne sub suveranitatea acesteia, primesc dreptul de a opta pentru naționalitatea ungară, într’un termen de șase luni. Principiile enunțate în paragraful trei vor fi valabile pentru persoanele care vor face uz de acest drept.

5. Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul cu ceilalți supuși unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naționalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia același angajament solemn în ceea ce privește pe supușii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.

6. Detaliile rezultând din transferul de suveranitate vor fi reglementate prin convenție directă între guvernele român și ungar.

7. În cazul în care dificultăți sau îndoieli s’ar ivi în cursul aplicării acestui arbitraj, guvernele român și ungar se vor înțelege pe cale directă. Dacă într’o chestiune sau alta înțelegerea nu se realizează, litigiul va fi supus guvernelor Reich-ului și Italiei, care vor adopta o soluție definitivă.

A doua ședință a Consiliului de Coroană român, din noaptea de 30-31 august, a aprobat Dictatul. Guvernul maghiar s-a declarat foarte nemulțumit și „zdrobit sufletește”, deoarece nu obținuse întregul teritoriu solicitat, ca suprafață și formă dorită.

Prin al doilea Dictat de la Viena, Ungaria a primit 43.492 km² din teritoriul național român, cu o populație estimată atunci la 2.609.000 locuitori. Această parte a României a rămas în istorie cunoscută ca Transilvania de Nord. Structura populației din această zonă este estimată diferit, fie conform recensământului din 1930 efectuat de autoritățile române, fie conform recensământului din 1941 efectuat de noile autorități maghiare. Rezultatele celor două recensăminte sunt prezentate în tabelul de mai jos. Ambele recensăminte au conținut întrebări separate privind etnia și limba vorbită în familie:

Etnie/
limbă
Recensământ românesc din 1930 Recensământ maghiar din 1941 Estimări românești
pentru 1940
Etnie Limbă Etnie Limbă
Maghiari 912.500 1.007.200 1.380.500 1.344.000 968.371
Români 1.176.900 1.165.800 1.029.000 1.068.700 1.304.898
Germani 68.300 59.700 44.600 47.300 N/A
Evrei/Idiș 138.800 99.600 47.400 48.500 200.000
Alții 96.800 61.000 76.600 69.600 N/A

 

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Compoziția etnică a Ungariei post-1941 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata ungară urma să preia controlul în respectivul teritoriu la 15 septembrie 1940. Cu această ocazie, Germania nazistă a încheiat și două tratate cu Bucureștiul și Budapesta, prin care se acorda un statut separat și preferențial populației germane din Transilvania.

Urmare a tratativelor cu Bulgaria purtate la Craiova, la 7 septembrie a fost semnat acordul prin care se înregistrează cesiunea teritorială a Cadrilaterului, 8.000 km pătrați din Dobrogea de sud.

 

Consecințele Dictatului și anularea sa

Germania nazistă a fost principalul beneficiar al Dictatului de la Viena prin faptul că a câștigat suportul militar simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la pactul Tripartit în noiembrie 1940. Istoricul Keith Hitchins descrie situația creată de Dictatul de la Viena în cartea sa Romania: 1866-1947 (Oxford History of Modern Europe Series, Oxford University Press, 1994):

Dictatul de la Viena nu numai că nu a clarificat situația, ci a dus la o tensionare a relațiilor dintre România și Ungaria. Nu a reușit să rezolve problema naționalităților, separând toți etnicii maghiari de toți etnicii români. Aproximativ 1.200.000 de români, aproximativ 50% din populația teritoriului Transilvaniei de Nord, au rămas în porțiunea primită de Ungaria, iar circa 500,000 maghiari au rămas în Transilvania Sudică. (cifrele variază ușor în funcție de guvernul care le-a furnizat: român sau maghiar)

Guvernul britanic a refuzat să recunoască dictatul, la fel și S.U.A., conform politicii lor de a nu recunoaște nici un teritoriu ocupat de la începutul războiului.

Dictatul de la Viena a produs o gravă criză politică în România. La 4 septembrie 1940, guvernul Gigurtu a fost forțat să demisioneze, între altele sub presiunea legionarilor, aceștia din urmă organizând mari proteste împotriva rezultatelor arbitrajului de la Viena, prin care România a cedat 2/5 din Transilvania în favoarea Ungariei. Armata ungară a intrat în teritoriul cedat al Transilvaniei la 5 septembrie 1940. Populația maghiară a întâmpinat cu entuziasm trupele și a considerat separarea de România ca o eliberare.

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) - Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Treznea (9 septembrie 1940) – Trupele maghiare mărșăluiesc în Zalău in ajunul masacrului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe teritoriul transilvan cedat, Transilvania de Nord s-au produs o serie de incidente în care etnici români au fost masacrați de trupele horthyste: Moisei, Trăznea (9 septembrie 1940), Ip (13/14 septembrie 1940), Ciumărna, Zalău, Camăr, Dragu, Hida, Cosniciu de Sus, Cerâșa, Marca, Nușfalău, Sărmașu, Mureșenii de Câmpie, Câmpia Turzii, Luduș, Prundu Bârgăului, Huedin, Cucerdea, Lăscud. A fost elaborat un program de maghiarizare a românilor, elaborat de baronul Aczel Ede și însușit de guvernul maghiar. Programul cuprindea expulzarea fruntașilor vieții politice românești, pauperizarea românilor, mobilizarea lor în armată, colonizarea de unguri, șicanarea românilor sub diverse forme pentru a-i determina să emigreze, etc. Obiectivele urmau să fie realizate prin mijloace oficiale sau prin intermediul organizațiilor paramilitare.

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata horthystă intrând într-un sat din Transilvania, septembrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Regele Carol al II-lea, deși se opusese cedărilor teritoriale fără luptă, a fost declarat vinovat principal la demonstrațiile stradale organizate de Mișcarea Legionară. Sub presiunea reprezentanților lui Hitler la București și a lui Horia Sima, regele l-a numit prin decret regal prim-ministru – cu condiția formării unui guvern de uniune națională – pe generalul Ion Antonescu, iar acesta i-a impus abdicarea (la 6 septembrie 1940). În calitatea de prim-ministru, Antonescu a contestat Dictatul de la Viena, inclusiv în discuțiile cu Adolf Hitler și Benito Mussolini, dar a obținut de la Hitler – în primăvara anului 1944 – numai o vagă promisiune de revizuire rămasă nefinalizată.

După declanșarea conflictului sovieto-german, diplomația maghiară a susținut în cancelariile Puterilor Axei că diferendul teritorial româno-maghiar cu privire la apartenența Transilvaniei putea fi soluționat prin intermediul despăgubirii României în est, respectiv prin anexarea Transnistriei și Galiției în schimbul renunțării României la pretențiile asupra Transilvaniei de Nord. În viziunea Budapestei, o atare soluție prezenta avantaje multiple, pe de o parte oferea posibilitatea omogenizării etnice a teritoriului maghiar prin strămutarea populației românești în est, pe de altă parte crea premisele reîntregirii Transilvaniei în cadrul Coroanei Sf. Ștefan. Diplomația germană a manifestat receptivitate față de această soluție, funcționarii din ministerul de externe german evocând în cadrul convorbirilor purtate cu diplomații români, în repetate rânduri, posibilitatea „despăgubirii” României prin intermediul anexării unor teritorii din est. Pentru a nu periclita revendicările teritoriale asupra Transilvaniei de nord, guvernul român a respins ideea anexării oricăror teritorii dincolo de Nistru, acceptând doar „răspunderea pentru administrarea și exploatarea economică numai a spațiului dintre Nistru și Bug”.

Deși în marea sa majoritate evreimea din Transilvania de Nord se identifica cu națiunea maghiară prin limbă și cultură, începând cu 15 mai 1944 ea a fost, aproape în totalitate, deportată și exterminată în lagărele de concentrare de la Auschwitz.

După răsturnarea guvernului Antonescu la 23 august 1944 și întoarcerea armelor contra Germaniei naziste, armata română a participat în toamna anului 1944 la luptele pentru eliberarea Transilvaniei de Nord. Uniunea Sovietică a acceptat ca Transilvania de Nord să revină României, cu condiția instaurării la București a unui guvern procomunist. Administrația civilă română a revenit în Transilvania abia în martie 1945, după formarea guvernului condus de Petru Groza.

În decursul Conferinței de Pace de la Paris, guvernul Ungariei a urmărit să păstreze o parte a teritoriului primit prin Dictatul de la Viena. Demersul a rămas fără rezultat, încât articolul 1, punctul 2, al tratatului de pace cu Ungaria și articolul 2 al tratatului de pace cu România prevăd nulitatea acordului încheiat prin „arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940, și restabilirea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 între România și Ungaria.

 

cititi despre Dictatul de la Viena si pe en.wikipedia.org