(Joi 15 septembrie 2016) ✝) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului; ✝ Sfântul Mare Mucenic Nichita; ✝ Sfântul Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei, s-a născut pe la anul 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca şi Sfinţii Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi şi Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş şi primind la botez numele Iacob. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 15 septembrie - foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Timişoarei, s-a născut pe la anul 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, fiind vlah de origine ca şi Sfinţii Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, Dimitrie cel Nou Basarabov, Cuvioasa Paraschiva de la Iaşi şi Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş şi primind la botez numele Iacob. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 15 septembrie

În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului.

foto: doxologia.ro

 

✝) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului; Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul; ✝ Sfântul Ierarh Visarion, Arhiepiscopul Larisei; Sfântul Simeon al Tesalonicului; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Novonichita”; Ap. II Corinteni 10, 7-18; Ev. Marcu 3, 28-35

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului – foto: doxologia.ro


†) Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului; † Sf. Mare Mc. Nichita; Sf. Ier. Visarion, arhiepiscopul Larisei

articol: basilica.ro

14 septembrie 2016

 

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului – foto: doxologia.ro/

Acest ierarh sfânt şi purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoş, s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza din Dalmaţia, într-o familie de creştini vlahi. Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de tată, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte. Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoinţă călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului, din Ohrida. După cinci ani merge la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip sub numele de Iosif. La Pantocrator, cuviosul schimonah Iosif s-a nevoit mulţi ani împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Acolo a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, înfrânarea, postul, privegherea de toată noaptea, ascultarea şi smerenia. Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă. Pentru sfinţenia vieţii sale, avea încă şi darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi. Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinţii mănăstirii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif şi, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor. Şi era atât de iscusit povăţuitor de suflete, încât ajunsese vestit până la patriarhul de la Constantinopol. Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea „Sfântul Ştefan” din Adrianopol, pe care a condus-o cu multă înţelepciune şase ani. Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni. După ce formează numeroşi fii duhovniceşti, se retrage la linişte în preajma Mănăstirii Vatoped. Dar, răposând mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif, deşi avea 80 de ani, fiind vestit în toate ţările balcanice şi cinstit ca sfânt încă din viaţă. În anul 1650 este hirotonit arhiereu şi aşezat în scaunul de mitropolit al Timişoarei. Aici, bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind şi povăţuind către Hristos Biserica Banatului, vreme de trei ani. El era tare în credinţă, înţelept la cuvânt, blând la inimă şi neadormit în rugăciune. A făcut şi unele minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punând mâinile pe capul lor şi rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul care cuprinsese partea de apus a Timişoarei; că, ieşind din biserică şi rugându-se cu lacrimi, având şi Sfintele Taine în mâinile sale, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică şi s-a stins focul. În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou s-a retras la Mănăstirea Partoş. Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 şi-a dat sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în anul 1956 şi se face pomenirea lui la 15 septembrie.

Pentru rugăciunile lui, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul (sau Nichita Daco-Romanul) este un preot misionar și mucenic din Câmpia Dunării, care a mucenicit în anul 372. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie - foto: doxologia.ro

Sfântul Mare Mucenic Nichita Romanul (sau Nichita Daco-Romanul) este un preot misionar și mucenic din Câmpia Dunării, care a mucenicit în anul 372. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie – foto: doxologia.ro

Sfântul Mare Mucenic Nichita numit şi „Gotul” sau „Romanul“ s-a născut şi a crescut în Dacia, la nordul Dunării, ţară pe care atunci, în veacul al IV-lea, o stăpâneau goţii. Sfântul Nichita era urmaşul unor creştini luaţi robi din Imperiul roman de către goţi. El a fost botezat de Fericitul Teofil, episcopul Goţiei, care a participat la întâiul Sinod din Niceea, din anul 325, întărind dogmele sfintei credinţe ortodoxe. Pe vremea sa, poporul goţilor era condus de doi regi: Atanaric, care domnea asupra celor din răsăritul Goţiei (Daciei) şi era un rege barbar şi păgân, purtând o ură de moarte creştinilor, şi Fritigern, care stăpânea asupra celor din apusul ţării, fiind creştin credincios. Însă Sfântul Nichita trăia sub stăpânirea lui Atanaric. Deci, în anul 370 Atanaric a pornit o prigoană împotriva creştinilor. El a pus un idol într-o căruţă şi trecea cu el prin cetăţi şi prin sate, poruncind oamenilor să se închine la idol. Iar păgânii ardeau bisericile creştinilor şi-i urmăreau dacă se adunau la rugăciune, ca să-i prindă şi să-i silească spre credinţa păgână. În vremea aceea a pătimit şi Sfântul Sava de la Buzău, cu alţi credincioşi. Iar Sfântul Nichita, care luptase mai înainte cu multă vitejie în oaste, ajuta în ascuns, din toate puterile sale, pe creştini, ascunzând pe unii, hrănind pe alţii, îmbărbătând pe toţi. Multă vreme, însă, n-a scăpat nici el de furia sângerosului rege, pentru că, aflând Atanaric de faptele creştineşti ale Sfântului, porunci să fie prins şi pus la chinuri. Şi, nevrând el a se lepăda de Hristos, nici a urma păgânătatea barbarilor, a fost ars de viu şi aşa, prin foc, s-a săvârşit. Iar trupul lui a fost luat de un cunoscut al său, pe nume Marian, şi mutat în Cilicia, fiind înmormântat, cu mare cinste, în cetatea Mopsuestia. Pomenirea lui se săvârşeşte în fiecare an la 15 septembrie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei, Grecia. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 15 septembrie - foto: sfintisiicoane.wordpress.com

Sfântul Ierarh Visarion, arhiepiscopul Larisei, Grecia. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 15 septembrie – foto: sfintisiicoane.wordpress.com

Sfântul Ierarh Visarion s-a născut în anul 1490 în satul Pili din Tesalia Greciei, ca fiu al unor părinţi dreptcredincioşi, Sotirie şi Maria, care i-au dat o bună creştere, sădindu-i în suflet cuvântul Evangheliei lui Hristos. La vârsta de 10 ani a plecat la Trikala, unde a intrat sub povaţa arhiepiscopului Marcu al Larisei (1499-1527, cu reşedinţa la Trikala), care l-a dat la învăţătură şi l-a primit ca ucenic. A primit tunderea în monahism la vârsta de 16 ani, dându-i-se numele de Visarion, în amintirea Sfântului Visarion I, fost arhiepiscop al Larisei (1490-1499). Ca monah, tânărul Visarion vieţuia în deplină smerenie, ascultare şi neagonisire, fiind stăruitor în rugăciuni, privegheri şi postiri. La vârsta de 26 de ani a fost hirotonit diacon şi, la scurt timp, preot, iar în anul 1517 a fost hirotonit episcop al Elasonului. Însă poporul acelei cetăţi, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. De aceea, locuitorii cetăţii au mers cu îndrăzneală şi, pentru daruri, au luat un alt arhiereu, după vrerea lor. Atunci, smeritul ierarh Visarion a rămas, vreme de 4 ani, să-l ajute pe dascălul său, arhiepiscopul Marcu, în greaua slujire pe care o avea sub stăpânirea otomană, întărind poporul în dreapta credinţă şi arătând multă milostivire către cei săraci. În anul 1521 a fost pus episcop al cetăţii Stagon (astăzi Kalambaka). Şi, păstorind în episcopia aceea 6 ani, multe supărări şi prigoniri a suferit, cu îndelungă-răbdare, de la un preot nevrednic, numit Dometie, care-l clevetea neîncetat. Iar după ce arhiepiscopul Marcu a trecut la cele veşnice, în anul 1527, atunci, cu alegerea şi cu cererea episcopilor, şi a clericilor acelei eparhii, precum şi a tot poporul dreptcredincios, Sfântul Visarion a fost rânduit în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia I al Constantinopolului (1522-1545). Cât a cârmuit această eparhie, a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi şi ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi. Totodată, s-a arătat purtător de grijă pentru bunăstarea păstoriţilor, străduindu-se să se deschidă drumuri între Tesalia şi Epir şi să se zidească poduri peste ape. Astfel, a făcut poduri mari peste râurile Aheloos şi Pinios, peste care mai înainte nimeni nu putea trece.

Sfântul a ctitorit mai multe mănăstiri, cea mai cunoscută fiind cea închinată Schimbării la Faţă a Mântuitorului, numită Dusicon, aproape de satul natal, la care a avut ajutor întru toate pe fratele lui, Ignatie episcopul.

În acest chip, bine şi cu bucurie dumnezeiască chivernisindu-şi turma sa duhovnicească, fiind în vârstă de doar 50 de ani, s-a mutat la Domnul, în ziua de 13 septembrie 1540, iar prăznuirea lui se face la 15 septembrie, din pricina praznicului Înălţării Sfintei Cruci.

Moaştele Sfântului Visarion s-au arătat făcătoare de minuni. Capul său se păstrează până astăzi în Mănăstirea zidită de el la Dusicon. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, în vremea unor epidemii de ciumă, moaştele Sfântului au fost aduse de două ori în Ţara Românească, potolind ciuma. De aceea, românii au arătat mare evlavie faţă de acest Sfânt făcător de minuni, închinându-i cu recunoştinţă mai multe biserici în Bucureşti şi în ţară.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. II Corinteni 10, 7-18

Fraţilor, dacă cineva are încredere în sine că este al lui Hristos, să gândească de la sine şi aceasta că, precum este el al lui Hristos, tot aşa şi noi ai lui Hristos suntem. Şi chiar de mă voi lăuda, ceva mai mult, cu puterea noastră, pe care ne-a dat-o Domnul spre zidirea, iar nu spre dărâmarea voastră, nu mă voi ruşina, ca să nu par că v-aş înfricoşa prin scrisori. Că scrisorile lui, zic ei, sunt grele şi tari, dar înfăţişarea trupului este slabă şi cuvântul lui este dispreţuit. Cel ce vorbeşte astfel să-şi dea seama că aşa cum suntem cu cuvântul prin scrisori, când nu suntem de faţă, tot aşa suntem şi cu fapta, când suntem de faţă. Căci nu îndrăznim să ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri; dar aceia, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere. Iar noi nu ne vom lăuda fără măsură, ci după măsura dreptarului cu care ne-a măsurat nouă Dumnezeu, ca să ajungem şi până la voi. Căci nu ne întindem peste măsură, ca şi cum n-am fi ajuns la voi, căci am şi ajuns cu Evanghelia lui Hristos până la voi. Nu ne lăudăm peste măsură cu ostenelile altora, ci avem nădejde că, tot crescând credinţa voastră, ne vom mări în voi cu prisosinţă, după măsura noastră. Ca să propovăduim Evanghelia şi în ţinuturile de dincolo de voi, dar fără să ne lăudăm cu măsură străină, în cele de-a gata. Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care Domnul îl laudă.

 

Ev. Marcu 3, 28-35

Zis-a Domnul: adevărat vă spun vouă că toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor, şi oricâte hule vor rosti ei; dar cine va huli împotriva Sfântului Duh nu va avea iertare în veci, ci va fi supus la osândă veşnică. Aceasta le-a spus Iisus pentru că ziceau că El are duh necurat. Atunci au venit fraţii şi mama Lui şi, stând afară, au trimis la El, ca să-L cheme. Iar mulţimea şedea împrejurul Lui. Şi I-au zis unii: iată mama Ta, fraţii Tăi şi surorile Tale sunt afară, Te caută. Atunci El a răspuns, zicându-le: cine este mama Mea şi fraţii Mei? Şi, privind pe cei ce şedeau înprejurul Lui, a zis: iată mama Mea şi fraţii Mei; căci oricine va face voia lui Dumnezeu, acela este fratele Meu şi sora Mea şi mama Mea.

 

articole preluate de pe: doxologia.ro


Sf. Mare Mc. Nichita Romanul; †) Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, al Timişoarei

articol: calendar-ortodox.ro

Sinaxar 15 Septembrie

 

În această lună, în ziua a cincisprezecea, pomenirea pătimirii Sfântului Marelui Mucenic Nichita Gotul.

Sfântul Mare Mucenic Nichita Gotul - foto: calendar-ortodox.ro

Sfântul Mare Mucenic Nichita era Got (un trib de origine germană, care pentru scriitorii greci este “dincolo de Dunăre”). S-a născut şi a trăit pe malurile Dunării şi a suferit pentru Hristos în anul 372. Credinţa creştină era pe atunci deja larg răspândită prin tot ţinutul goţilor. Sfântul Nichita credea în Hristos şi a acceptat Botezul din partea episcopului got Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic (Niceea, 325). Goţii păgâni începură să se opună răspândirii creştinismului, ceea ce a avut drept consecinţă o dezbinare dezastruoasă pentru ambele părţi.

După victoria lui Fritigern, aflat în fruntea unei armate creştine şi învingător împotriva păgânului Atanaric, credinţa creştină a început să se răspândească tot mai mult printre goţi. Episcopul arian Ulfila, care a urmat după episcopul Teofil, a creat un alfabet got şi a tradus în limba gotă multe cărţi preoţeşti. Sfântul Nichita a avut o lucrare puternică printre discipolii săi goţi la răspândirea creştinismului. Prin propriul exemplu şi prin cuvinte pline de duh el a adus pe mulţi păgâni la credinţa creştină.

Totuşi, după înfrângerea sa, Atanaric a făurit din nou planuri să îşi adune forţele, să se întoarcă în patria sa şi să-şi recâştige vechea putere. Întrucât a rămas păgân, el a continuat să îi urască pe creştini şi să îi persecute.

Sfântul Nichita a îndurat multe chinuri din partea regelui got păgân şi a murit după ce a fost aruncat în foc. Trupul său a rămas nevătămat de flăcări şi a fost iluminat cu o minunata strălucire. Noaptea, un prieten al mucenicului, un creştin pe care îl chema Marian, a recuperat trupul Sfântului Nichita şi l-a îngropat în Cilicia. După aceea a fost transferat la Constantinopol. O parte din moaştele Marelui Mucenic Nichita au fost mai târziu mutate la mănăstirea Vysokie Decani în Serbia. Sfântul Nichita a primit de la Hristos o nepieritoare coroană de preamărire în anul 372.

 

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Filotei (Filoteu) preotul.

Acesta era dintr-un sat ce se chema Mirmicos, din locul ce se cheamă Opsichiu, şi purta nume asemenea cu al maicii sale, pe care o chema Teofila. Însurându-se şi făcându-se tată de copii, s-a învrednicit şi a fost făcut preot. Şi nevoindu-se cu postul şi cu rugăciunea, a ajuns făcător de minuni: la vreme de lipsă a dat pâine celor flămânzi, a prefăcut apa din râu în vin, şi a mutat o piatră foarte mare cu cuvântul său. Iar la un an după adormirea sa, fiind mutat în alt loc, şi-a întins mâinile ca şi cum ar fi fost viu, şi apucându-se de umerii a doi preoţi ce aveau să-l mute, s-a sculat pe picioare, şi păşind de trei ori s-a mutat, şi s-a aşezat în locul în care şi acum zace. Şi izvorăşte necontenit mir, dând minunată dovedire de viaţa sa îmbunătăţită.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Porfirie, cel dintre îngânători (actorul / comicul).

Acestui sfânt poruncindu-i Iulian Paravatul (adică Apostatul, 361-363), când serba ziua naşterii lui, ca să hulească şi să batjocorească lucrurile cele creştineşti, când voia să intre în apă şi să se afunde ca să batjocorească Sfântul Botez, a strigat tare: “Botează-se Porfirie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Deci ieşind afară, îmbrăcându-se cu haine albe şi mărturisind că este creştin şi propovăduind aceasta pe faţă, după multe chinuri i s-a tăiat capul. Iar acestea s-au întâmplat la Efes, în anul 361.

 

Tot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului Acachie, episcopul Melitinei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim, care de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea a două sfinte fecioare, care prin sabie s-au săvârşit.

 

Tot în această zi, pomenirea aflării moaştelor Sfântului întâiului Mucenic şi arhidiacon Ştefan.

Sfântul Mare Mucenic şi arhidiacon Ştefan – foto: icones-grecques.com

 

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Gherasim, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, ce se numeşte Survia, care se află aproape de Macreniţa cea din Zagora, şi care cu pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic Ioan Criteanul (Cretanul), care a mărturisit în Efesul cel nou, la anul 1811.

 

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Visarion, arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni.

Sf. Ier. Visarion, Arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni - foto: calendar-ortodox.ro

Sf. Ier. Visarion, Arhiepiscopul Larisei, făcătorul de minuni - foto: calendar-ortodox.ro

Acest între sfinţi Părintele nostru Visarion era dintr-un sat din Macedonia, din părţile spre Tesalia. S-a născut din părinţi cucernici şi învăţând carte, când a fost de 16 ani, a poftit viaţa şi schima monahală; şi cu adevărat s-a dus cu tot sufletul la Marco, mitropolitul Larisei. Şi câtăva vreme rămânând împreună cu dânsul şi trecând treptat cele sfinţitoare, a fost făcut episcop pe seama cetăţii Dometicului şi Elasonului.

Iar poporul cetăţii, din pricina mândriei, nu l-a primit ca episcop, pentru că în trecut cetatea lor era cinstită cu rang de Arhiepiscopie. Pentru aceasta, mergând ei cu îndrăzneală la patriarhul Teolip ce păstorea în vremea aceea, care era stăpânit mai mult de aur decât de Dumnezeu, au luat de la dânsul ca episcop pe un oarecare Neofit.

Iar Visarion, următorul lui Hristos, socotind acest lucru pricină de odihnă, aştepta lângă Marco, părintele lui duhovnicesc, vindecând pururea cu cuvântul şi cu fapta pe săracii şi neputincioşii ce aşteptau la biserica sa. Trecând patru ani, şi văduvind de păstor episcopia Stagopului, a fost cerut de către credincioşii acelei episcopii să le fie exarh. Şi petrecând în episcopia aceea şase ani, multe supărări şi prigoniri a suferit din pricina unui netrebnic de preot, numit Dometie. Iar preasfinţitul Marco, dându-şi sfârşitul şi mutându-se către locaşurile cele fericite, atunci cu alegerea şi cu cererea episcopilor acelei eparhii şi a clericilor, precum şi a tot poporul drept-credincios, Sfântul Visarion a fost rânduit urmaş în scaunul Larisei de către patriarhul Ieremia.

Cât a condus această eparhie a săvârşit cele plăcute lui Dumnezeu: răscumpăra pe cei robiţi, ajutora cu daruri pe cei săraci şi lipsiţi; făcea poduri peste ape. Astfel, a făcut pod peste râul ce cobora din Pind în Etolia, numit de locuitorii de acolo Levcopotomos, adică râul alb, iar de poeţi Ahelios, curgător ca argintul, peste care mai înainte nimeni nu putea trece şi nici nu putea face pod din pricina repeziciunii cu care curgea apa şi a nămolului ce se făcea în vremea ploilor. El a pus temelia şi a zidit la munte, aproape de satul lui, Mânăstirea cea frumoasa a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Şi a avut şi ajutor întru toate pe fratele lui bun, Preacuviosul Ignatie episcopul.

În acest chip, bine şi cu plăcere dumnezeiască chivernisindu-şi toate lucrurile sale, precum şi cele ce erau sub stăpânirea lui, fiind aproape de 50 de ani, s-a dus către Domnul.

 

Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Iosif cel Nou, mitropolitul Timişoarei şi a tot Banatul, făcătorul de minuni.

Acest fericit părinte era din pământul Dalmaţiei, născut la anul 1568 în oraşul Raguza, unde părinţii săi, Ioan şi Ecaterina, vlahi sau aromâni, se îndeletniceau cu negoţul pe mare, fiind cunoscuţi de toţi locuitorii acelei părţi ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Murindu-i tatăl, înecat cu corabia în apele Marii Adriatice, tânărul Iacob, cum se numea în mirenie, s-a mutat împreună cu maica sa în Ohrida, unde a şi învăţat carte mai multă vreme la Mânăstirea Maicii Domnului din acea cetate. Dorind să-şi închine viaţa Domnului, a plecat apoi la Sf. Munte al Atosului, intrând în Mânăstirea Pantocratorului, unde s-a călugărit luând numele de Iosif. Până la vârsta patriarhală de 82 de ani a petrecut între vieţuitorii Sfântului Munte, făcându-se pildă de adevărată trăire întru Hristos. Înfruntând cu puterea credinţei primejdiile şi ostenelile de tot felul, alesul între cuvioşi a crescut duhovniceşte şi a rodit bogat în fapte minunate.

În vremea aceea surpându-se stăpânirea creştinească din părţile Banatului, o dată cu venirea turcilor, Domnul n-a lăsat fără mângâiere şi întărire pe credincioşii acestor meleaguri; ci din Sfântul Munte le-a hărăzit cârmuitor duhovnicesc pe vlădica Iosif, care prin alegerea şi trimiterea sa de către Patriarhia Ţarigradului trebuia să împodobească scaunul mitropolitan al Timişoarei. Deşi la vârstă înaintată, n-a precupeţit osteneala purcederii la calea lungă ce-l ducea spre păstoriţii săi, care-l aşteptau ca pe un sfânt ales al lui Dumnezeu, al cărui dar al facerii de minuni în tot locul era vestit.

Noul mitropolit a fost înscăunat la 20 iulie 1650, din acea zi cercetând cu o râvna deosebită întregul ţinut pus sub oblăduirea sa duhovnicească, îndrumând lucrarea preoţilor, înviorând viaţa credincioşilor, reînnoind bisericile şi mânăstirile sau zidind altele noi, după trebuinţă. Pretutindeni pe unde a trecut, neputinţa se vindeca, viaţa se înnoia, credinţa se întărea, nădejdea creştea. Ostenindu-se ca un viteaz, s-a arătat biruitor în vâltoarea luptelor cu greutăţile, mâna Domnului fiind cu el în toata vremea, ridicându-l mărturie tare şi pavăză neînfrânată dreptei credinţe şi arătându-l strălucit prin faceri de bine, prin săvârşirea de minuni şi prin neabătută dragoste faţă de toţi oamenii.

La 1653, în al optzeci şi cincilea an al vieţii sale, s-a retras la sfânta Mânăstire a Partoşului, nu departe de cetatea Timişoarei, şi aci a mai vieţuit încă trei ani în rugăciune, post, faceri de bine şi tămăduiri. Iar la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul mântuirii 1656 s-a mutat către Domnul, fiind îngropat în biserica mânăstirii. Mormântul său a devenit de atunci loc de cinstire şi de rugăciune pentru credincioşii de pretutindeni. Mai apoi însă găsindu-se cu dreptate ca sfintele sale moaşte să se aşeze în chiar oraşul în care a păstorit, spre mai mare cinstire şi împlinirea cererilor de folos ale smeriţilor rugători, au fost strămutate cu mare alai în catedrala mitropolitana din Timişoara în anul 1956, la trei sute de ani de la moartea sa.

Şi a lucrat sfântul şi după moarte tot felul de minuni, întru slava adevăratului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro


Sfântul Simeon al Tesalonicului

Cel întru sfinți părintele nostru Simeon al Tesalonicului (aprox. 1381-1429) a fost arhiepiscop de Tesalonic de la 1410 și până la moartea sa, în septembrie 1429. Este considerat ultimul ucenic al sfântului Grigorie Palama și un teolog important al vremii sale. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Simeon al Tesalonicului (aprox. 1381-1429) – foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Simeon al Tesalonicului (aprox. 1381-1429) a fost arhiepiscop de Tesalonic de la 1410 și până la moartea sa, în septembrie 1429[1]. Este considerat ultimul ucenic al sfântului Grigorie Palama și un teolog important al vremii sale. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.

Sf. Simeon s-a născut în Constantinopol, cel mai probabil între 1381 și 1387. S-a făcut de tânăr călugăr într-una din mănăstirile contantinopolitane, poate la mănăstirea isihastă Xanthopouloi. În 1410 sau 1416 sau 1417, Simeon a fost ales arhiepiscop al Tesalonicului, și a rămas în scaun până la moartea sa în septembrie 1429, în perioada dificilă de dinaintea căderii orașului sub turcii otomani.

Opera sa constituie, în ansamblu, cea mai cuprinzătoare interpretare și apologie a cultului ortodox (sec. XIV-XV). Scrierile sale au, în parte, cuprins dogmatic („împotriva Eresurilor“, „Explicarea Simbolului credinței“, „Despre Preoție“), dar, în majoritate, au cuprins liturgic. Ele explică simbolismul locașului sfânt — „Explicare (gr. ερμηνεία, ἡ — ermineia) despre Sfânta Biserică“ — și slujba sfințirii ei, veșmintele și vasele liturgice, hirotonia și funcțiile lor („Despre hirotonie“), dar cele mai multe sunt consacrate descrierii și explicării doctrinare și simbolice a slujbelor Bisericii (cele 7 Taine, cele 7 Laude) și diversele forme de rugăciune („Despre dumnezeiasca Rugăciune“) și parte din ierurgii, ca rânduiala călugăriei („Despre pocăință“), rânduiala înmormântării, pomenirile morților („Despre sfârșitul nostru și orânduielile îngropării…“) etc. Ca și Nicolae Cabasila, Sf. Simeon a făcut o explicare a Liturghiei („Despre Sfânta Liturghie“) care nu o egalează pe a marelui său înaintaș. Caracterul predominant al explicării lui Simeon este cel polemic. El combate cu multă competență atât practicile liturgice eterodoxe, dar mai ales practica liturgică latină (azima, împărtășirea sub o singură formă, obiecțiile latine împotriva epiclezei, întârzierea mirungerii copiilor, hirotonia prin ungere în loc de punerea mâinilor etc). Caracteristic pentru explicarea Liturghiei la Sf. Simeon este nu numai polemica (combaterea practicilor și inovațiilor latine și a ereziilor liturgice mai vechi), ci și pledoaria pentru păstrarea nealterată a practicii sau tradiției liturgice ortodoxe. Pentru acest motiv, explicarea Liturghiei Sfântului Simeon, deși inferioară celei a lui Cabasila, a fost cultivată și folosită de ortodocși mai mult decât cea a lui Cabasila, care a fost apreciată mult de catolici, atât pentru valoarea ei, cât și pentru caracterul ei irenic (lipsit de polemică, evitând chestiunile de amănunt prin care Liturghia ortodoxă se deosebește de cea catolică și care constituie obiect de polemică interconfesională). Locul cel dintâi, ca valoare și extensiune, în opera liturgică a Sf. Simeon, îl ocupă nu explicarea Liturghiei, ci a veșmintelor și obiectelor liturgice, a bisericii și a sfintelor slujbe, el fiind în această materie singurul interpret ortodox și deci singura călăuză, neavând nici înaintași și nici urmași. Explicarea sa se bazează — în majoritatea cazurilor — pe înțelesul direct al formulelor sau textelor liturgice. Marele ierarh nu este însă numai un tâlcuitor al slujbei ortodoxe, ci și un restaurator sau orânduitoral ei: el a așezat canoane la Utrenia cântată, după Ps. 50, căci la această slujbă, după vechiul tipic al Bisericii din Constantinopol, nu erau prevăzute canoane. A orânduit de asemenea să se facă înălțarea pâinii în cinstea Sfintei Fecioare, la fiecare Utrenie, după Cânt. 9. El este totodată un mare animator al spiritului liturgic, făcând apeluri numeroase către clerici de a nu-și uita slujba, adică misiunea, funcția lor harismatică sau sfințitoare. Tratatul său „Despre preoție“ este în fond o caldă pledoarie pentru slujba Liturghiei, care constituie culmea darurilor supranaturale conferite clericilor prin hirotonie, și pe care îi îndeamnă să o săvârșească cât mai des pentru sfințirea credincioșilor. Opera Sf. Simeon are, în întregimea ei, semnificația și valoarea unei ultime și mari apologii a Ortodoxiei. Ea urmărește să explice și să expună pentru fiecare dintre instituțiile și tradițiile de cult ale Bisericii Ortodoxe temeiurile dogmatice, istorice și simbolice care le justifică și prin care ele se valorifică în tezaurul dogmatic și liturgic al creștinătății, mai ales în comparație cu particularitățile și inovațiile catolice de atunci.

Opera Sf. Simeon al Tesalonicului a fost tipărită pentru prima dată la noi în țară de patriarhul Dositei al Ierusalimului, la Iași, în 1683. Această ediție este folosită de J.P. Migne, care o retipărește în vol. 155 al Patrologiei sale, în secolul trecut. Chezarie, episcop al Râmnicului, o traduce în limba română și o tipărește la București, în 1765, sub titlul: „Voroavă de întrebări și răspunsuri“. Va fi retipărită în 1865-1866, cu titlul: „Tractat asupra tuturor dogmelor credinței noastre ortodoxe“, București, de tipograful Toma Teodorescu. În 1929, Pr. M. Bulacu publică la Oradea: „Voroavă de întrebări și răspunsuri, a lui Simeon arhiepiscopul Tesalonicului“. Forma de expunere a operei Sf. Simeon este de întrebări și răspunsuri, formă ce va fi folosită mai târziu de catehismele și erminiile liturgice ortodoxe.

Simeon al Tesalonicului a fost canonizat la 3 mai 1981 de Patriarhia de Constantinopol și de Biserica Greciei, cu data de prăznuire la 15 septembrie.

articol preluat de pe: ro.orthodoxwiki.org


Maine, 16 septembrie, facem pomenirea

Sfânta Mare Muceniță Eufimia; Sfânta Muceniță Meletina; Sfânta Muceniță Ludmila; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „ajutătoarea celor smeriți”; Ap. II Corinteni 11, 5-21; Ev. Marcu 4, 1-9

Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451) - foto: .doxologia.ro

Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon, numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451) – foto: .doxologia.ro

Atunci, iar a început a o munci pe ea şi bătând-o mult cu toiege, a poruncit ca să o fierăstruiască cu un fierăstrău ascuţit. Dar nu putea fierăstrăul să-i vatăme sfântul ei trup.

 

Sf. Mare Mc. Eufimia; Sf. Mc. Meletina și Ludmila

articol: basilica.ro

15 septembrie 2016

 

Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon, numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451) - foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon, numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451) – foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Mare Muceniță Eufimia – Această mult slăvită Muceniţă a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311). Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă Bosfor, fiind fiica unui oarecare Filofron şi a Teodosianei, şi era în rânduiala fecioarelor Bisericii, îndeletnicindu-se cu duhovniceştile nevoinţe, întrucât îşi închinase viaţa lui Hristos. Deci, a ieşit poruncă de la dregătorul Prisc să se adune tot poporul şi fiecare, după puterea sa, să aducă jertfă lui Ares, zeul Calcedonului. Şi s-a adunat popor mult; iar unii dintre creştini, nevrând să jertfească idolului, de frica chinurilor, se ascundeau pe unde puteau. S-au găsit însă trădători, şi au fost descoperiţi. Printre cei ce n-au primit să jertfească lui Ares a fost şi Sfânta Eufimia fecioara.

Deci, prinzând-o pentru mărturisirea lui Hristos, a fost supusă la chinuri cu foc şi cu roata şi cu alte pătimiri, apoi, la urmă, au dat-o fiarelor sălbatice ca să o sfâşie. Fiarele sălbatice s-au îmblânzit, numai o ursoaică i-a făcut o rană la picior, iar Sfânta Eufimia, rugându-se, şi-a dat sufletul său către Domnul, în anul 307, în 16 septembrie. Biserica Ortodoxă o cinsteşte ca pe o Mare Muceniţă. Creştinii au îngropat cu cinste moaştele ei, apoi, încetând persecuţiile, au zidit o mare biserică deasupra moaştelor ei la Calcedon. Şi în Constantinopol erau patru biserici ridicate în cinstea ei.

În zilele binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria (450-457), în anul 451, s-a adunat la Calcedon Sinod mare, de 630 de Sfinţi Părinţi din toată lumea. Ei au osândit erezia lui Dioscor şi al lui Eutihie, care învăţau că Hristos, Mântuitorul lumii, este o persoană numai cu o fire şi o lucrare, şi nu primeau dreapta credinţă ortodoxă, care învaţă că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este Fiul lui Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime, Care după întrupare are două firi: dumnezeiască şi omenească, unite între ele în chip neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi neschimbat. Părinţii de la Calcedon au arătat că izbânda hotărârilor Sinodului se datora şi mijlocirilor Sfintei Eufimia. Astfel, de vreme ce ereticii nu voiau să primească dogmele dreptei credinţe, Sfinţii Părinţi ai Sinodului au zis către eretici: „Scrieţi, într-o carte, mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie şi noi mărturisirea noastră. Amândouă scrierile să le pecetluim şi să le punem în racla cu preacinstitele moaşte ale Marii Muceniţe Eufimia. Apoi, să ne rugăm, cu post, lui Dumnezeu, ca prin ea să ne descopere credinţa cea dreaptă”. Şi, pecetluind racla cu pecete împărătească, au pus păzitori. Iar după trei zile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit scrierea dreptcredincioşilor în mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a ereticilor răucredincioşi la picioarele ei. Spre aducerea aminte de această preaslăvită minune din timpul Sinodului, Sfânta Mare Muceniţă Eufimia este înfăţişată pe icoane cu o scrisoare sau carte în mână. Pentru această minune, Muceniţa este prăznuită şi la 11 iulie, iar duminica următoare acestei date este închinată Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al patrulea Ecumenic.

Pentru rugăciunile Sfintei Mari Muceniţe Eufimia, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

Sfânta Muceniță Meletina. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 16 septembrie - foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniță Meletina. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 16 septembrie – foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniță Meletina – era originară din orașul Marcianopolis (Tracia). A suferit moarte martirică în timpul persecuției împăratului Antonim cel Pios (138-161) din porunca lui Antioh, guvernatorul Traciei.

 

Sfânta Muceniță Ludmila.,(nascuta cca 860), este o sfânta și martira venerata de ortodocși și romano-catolici, fiind considerata patroana Boemiei. Era fiica prințului slav Slavibor si bunica Sfantului  Wenceslaus, duce (cneaz) al  Bohemiei. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 16 septembrie - foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniță Ludmila.,(nascuta cca 860). Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 16 septembrie – foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniță Ludmila – s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea. Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării. Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei. Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi frați Metodie și Chiril, ‘apostolii slavilor’. În urma acestei întâlniri, Ludmila și Borzivoi, soțul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulți dintre slujitorii lor. Astfel a apărut prima Biserică creștină în Boemia. Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei. Vratislas s-a căsătorit cu prințesa păgână Dragomira și au avut un fiu pe nume Venceslas. Acesta a fost crescut în credința creștină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi și a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei. Deoarece Boleslav și Dragomira urau pe Venceslas și Ludmila pentru că erau creștini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se. Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său. Învingând pe Boleslav și Dragomira, le-a impus să restabilească religia creștină și să plătească un tribut anual.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. II Corinteni 11, 5-21

Fraţilor, socotesc că nu sunt cu nimic mai prejos decât cei mai de frunte dintre apostoli. Şi chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă, ci v-am dovedit-o în totul faţă de voi toţi. Sau am făcut păcat că v-am propovăduit în dar Evanghelia lui Dumnezeu, smerindu-mă pe mine însumi, pentru ca voi să vă înălţaţi? Alte Biserici am prădat, luând plată ca să vă slujesc pe voi. Şi de faţă fiind la voi şi în lipsuri aflându-mă, n-am făcut supărare nimănui. Căci în cele ce mi-au lipsit, m-au îndestulat fraţii veniţi din Macedonia. Şi în toate m-am păzit şi mă voi păzi, să nu vă fiu povară. Este în mine adevărul lui Hristos, că lauda aceasta nu-mi va fi îngrădită în ţinuturile Ahaei. Pentru ce? Pentru că nu vă iubesc? Dumnezeu ştie! Dar ceea ce fac, voi face şi în viitor, ca să tai pricina celor ce poftesc pricină, pentru a se afla ca şi noi în ceea ce se laudă. Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor. Iarăşi zic: Să nu mă socotească cineva că sunt fără minte, iar de nu, primiţi-mă măcar ca pe un fără-de-minte, ca să mă laud şi eu puţin. Ceea ce grăiesc, nu după Domnul grăiesc, ci ca în neînţelepţie, în această stare de laudă. Deoarece mulţi se laudă după trup, mă voi lăuda şi eu. Pentru că voi, înţelepţi fiind, îngăduiţi bucuros pe cei neînţelepţi. Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce e al vostru, de vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz – răbdaţi. Spre necinste o spun, că noi ne-am arătat slabi.

 

Ev. Marcu 4, 1-9

În vremea aceea a început Iisus să înveţe lângă mare şi s-a adunat la Dânsul popor mult, încât El a intrat în corabie şi şedea pe mare, iar toată mulţimea sta lângă mare, pe uscat. Şi îi învăţa mult în pilde şi, în învăţătura Sa, le zicea: ascultaţi! Iată a ieşit semănătorul să semene. Şi s-a întâmplat, când semăna, că o sămânţă a căzut lângă drum şi păsările cerului au venit şi au mâncat-o; iar alta a căzut pe pietriş, unde n-avea pământ mult, şi îndată a răsărit, pentru că n-avea pământ adânc; dar, răsărind soarele, s-a pălit şi, neavând rădăcină, s-a uscat. Altă sămânţă a căzut în mărăcini şi au crescut mărăcinii şi au înecat-o şi n-a dat rod; iar altele au căzut în pământ bun şi, înălţându-se şi crescând, au dat roade, aducând: una treizeci, alta şaizeci, iar alta o sută. Apoi le-a zis: cine are urechi de auzit să audă.

articole preluate de pe: doxologia.ro