Articole

Gheorghe al Mitilenei (776 – 821)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Gheorghe al Mitilenei

Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.

 

Viața

Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă. Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.

Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă. Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.

Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane. Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.

Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).

Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea. Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.

Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene. Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 - 821) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Moaștele

În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil. Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.

Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul. Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.

 

Troparul, glas 4:

Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 – 604)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Papa Grigore I cel Mare

Sfântul Papă Grigore I, cunoscut ca Grigore cel Mare [lat. Sanctus Gregorius Magnus] și ca Grigore Dialogul (n. 540 d.Hr., Roma, Regatul Ostrogot – d. 12 martie 604 d.Hr., Roma, Imperiul Roman de Răsărit), papă al Romei din 590 până la moartea sa, pe 12 martie 604. Este doctor al Bisericii și unul dintre cei șase părinți apuseni ai Bisericii, alături de Ambrozie, Augustin de Hipona, Ieronim, Tertulian și Ciprian de Cartagina.

A fost și primul călugăr care a devenit papă. Este recunoscut ca sfânt imediat după moartea sa, atât în Biserica din Imperiul Roman de Apus cât și în Biserica din Imperiul Roman de Răsărit . Jean Calvin îl admiră pe papa Grigore și îl citează în lucrarea sa Învățătura religiei creștine. „Da”, – spunea papa Grigore cel Mare la începutul pontificatului său – „vom reforma și administrația bisericească, și legile canonice. Și semnul va fi acesta: reforma muzicii (liturgice)”.

Papa Grigore a întrunit în cel mai înalt grad toate calitățile omului de conducere, sensul datoriei, al măsurii și al demnității. Istoricul protestant Harnack îi admira „înțelepciunea, dreptatea, blândețea, puterea de inițiativă, toleranța” și Bossuet îl consideră „modelul desăvârșit al modului de guvernare a Bisericii”. Este patronul muzicienilor, cântăreților, studenților și al învățătorilor. Este considerat unul din cei mai însemnați papi din istorie.

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 - 604) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papa Grigore I cel Mare (Grigorie Dialogul, 540 – 604) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața

Se presupune că Sf. Grigore (Grigore cel Mare) s-a născut în jurul anului 540 la Roma. Părinții l-au numit Grigore (lat. Grigorius), nume de origine greacă care se traduce în latină Vigilantius („vigilent”). Scriitori medievali care credeau în etimologia numelui său, au transpus această semnificație în lucrările sale despre papa Grigore.

Se știe foarte puțin despre copilăria sa. În această perioadă, conform datelor istorice, Italia a fost recucerită de împăratul roman răsăritean, Iustinian I cel Mare, de la Goți, acest război fiind după anul 552. În 554, o invazie a francilor a fost învinsă, după care a urmat o perioadă de liniște în Italia, care, deși era condusă de puterea romană din Constantinopol, era unită într-o singură țară și păstra limba oficială a Romei, latina clasică.

Grigore s-a născut într-o familie romană aristocrată bogată (patricieni), care avea legături strânse cu Biserica. Întrucât nu s-a demonstrat istoric descendența dintr-o familie patriciană din Republica Romană, nu se poate ști din ce arbore genealogic al unei familii nobile derivă. Un străbun al lui Grigore a fost Felix al III-lea, papă nominalizat de regele got Theodoric cel Mare.

Familia sa a avut și locuit o vilă suburbană pe Colina Caelius din Roma. Strada unde a fost acea casă se numește astăzi Strada Sf. Grigore (it. Via di San Gregorio). În nord, strada merge spre Colosseum, iar în sud spre Circus Maximus. În zilele papei Grigore, clădirile romane antice erau în ruine fiindcă erau deținute de persoane particulare.

Familia sa deținea și proprietăți cu lucrători în jurul Romei și în Sicilia, unde probabil Grigore și părinții săi – Gordian și Silvia – s-au retras în perioada războiului de redobândire a Italiei, în care forțele adversare au fost conduse de generalul bizantin Belisarie și regele goților italici, Totila.

Tatăl lui Grigore, Gordian, deținea funcția regionarius în Biserică (nu se cunoaște nimic despre această funcție). Mama lui Grigore, Silvia, avea în Sicilia o soră măritată, Patricia. Călugării de la Sf. Andrei, vechea vilă a papei, aveau imprimată înfățișarea lui Grigore într-un portret, pe care l-a descris după 300 de ani, în secolul IX, Ioan Diaconul Romei. Grigore a avut un frate, al cărui nume și soartă sunt necunoscute.

Grigore a fost educat de Sf. Grigore de Tours, care spunea că a fost cel mai învățat om al vremii sale, mai ales la gramatică, dialectică și retorică. Grigore știa să scrie corect în latină, dar nu a învățat să scrie în greacă. Învățase autorii latini, științele naturii, istoria, matematica, muzica. Avea fluență în cunoașterea dreptului imperial, de unde putem deduce că a practicat dreptul, ca să fie pregătit pentru o carieră de funcționar imperial.

 

 

Guvernator al Romei

După terminarea studiilor, Grigore a îmbrățișat cariera administrativă, ajungând să fie numit în 573, de împăratul bizantin, Iustin al II-lea, Prefect al Romei (praefectus urbis), cea mai înaltă funcție civilă la Roma. El trebuia să se ocupe de buna funcționare a întregului aparat de stat, de la menținerea ordinii publice la aprovizionarea cu alimente. Trebuia, în afară de aceasta, să întrețină bune relații cu papa, care avea de acum o mare relevanță socială, și să fie întotdeauna atent la dispozițiile care veneau de la exarhul de Ravenna, ce îl reprezenta pe împărat în Occident.

Nu era o viață ușoară, dar a fost o experiență foarte prețioasă. În anii oficiului său public, și-a făcut proprie experiența seculară a administrației publice și a pus-o în slujba concetățenilor, fără să se lase vreodată corupt. Sub guvernarea sa, Roma a înflorit așa de mult, încât și săracii aveau ce să mănânce. Prin aceasta, nu numai că și-a dobândit stima în fața autorităților imperiale, cărora Roma le-a dat întotdeauna destulă bătaie de cap, dar a câștigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau și îl numeau “consulul lui Dumnezeu”.

 

Grigore călugărul

Cariera publică însă avea să se termine odată cu moartea tatălui său. Grigore a renunțat la înalta funcție deținută și a intrat în viața monastică. Afinitatea pentru traiul monahal s-ar putea datora familiei sale, mama sa trăind ca o sfântă, iar surorile tatălui său erau călugărițe. Astfel Grigore și-a împărțit întreaga avere săracilor și a ctitorit șapte mănăstiri, dintre care șase în Sicilia.

Și-a transformat casa părintească de pe Colina Caelius în mănăstire închinată Sf. Apostol Andrei, în care a adăpostit călugării benedictini, alungați din mănăstirea Monte Cassino de longobarzii care încercau să cucerească peninsula italică. Grigore însuși s-a retras aici, dorind să rămână simplu călugăr benedictin. După multe secole, mănăstirea Sf. Andrei a fost dedicată celui care a întemeiat-o, Sf. Grigore (Mănăstirea Sf. Grigore cel Mare de pe Caelio).

Papa Pelagius al II-lea l-a hirotonit diacon și în 579 l-a trimis pe Grigore ca apocrisar (lat. apocrisiarius), ambasador la curtea imperială din Constantinopol, funcție ocupată timp de șapte ani, până în 585. Ca ambasador pe lângă împăratul Tiberiu I Constantin și succesorul acestuia, Mauriciu, le-a cerut să ajute Roma supusă atacurilor longobarde. A fost rechemat la Roma, unde, ales abate, și-a reluat viața de călugăr în mănăstirea sa. A fost consilier al papei Pelagius al II-lea, când acesta i-a cerut ajutorul pentru a reuni episcopii din nordul Italiei cu Roma, aflați în schismă din cauza poziției luate de papa Vigiliu în privința condamnării „Celor Trei Capitole”.

 

Alegerea ca papă

După decesul papei Pelagius al II-lea (în toiul unei epidemii de ciumă), Grigore a fost ales în 590 papă prin voința unanimă exprimată de cler, senat și popor. Inițial, Grigore s-a împotrivit și a încercat să fugă, socotindu-se nedemn de a fi episcopul Romei, dar a fost găsit și adus înapoi. Cu toate insistențele sale la împăratul bizantin de a nu ratifica numirea, împăratul i-a încredințat scaunul papal. Încoronarea ca papă a lui Grigore a avut loc la 3 septembrie 590.

După numire, în 591, Grigore a cerut populației Romei să facă o ceremonie de pocăință pentru ca puternica epidemie ciumă să înceteze. Se spune că atunci, când credincioșii au trecut pe lângă mormântul împăratul Adrian, s-a întâmplat o minune: a apărut Sf. Arhanghel Mihail, și-a pus sabia sa arzătoare în aripi, arătând că rugăciunea creștinilor a ajuns la cer, și ciuma a încetat.

Activitatea sa din timpul celor 14 ani de pontificat (de la 3 sept. 590 la 12 martie 604) pare de necrezut: organizează apărarea Romei, amenințată de Aginulfo, cu care apoi a întreținut raporturi de bună vecinătate; administrează avutul public cu minuțioasă nepărtinire, suplinind lipsurile funcționarilor imperiali; se îngrijește de aprovizionarea cu apă a orașului Roma; favorizează împământenirea dijmașilor, eliminând orice formă de sclavie; însuflețit de zelul pentru răspândirea credinței, propune și susține misiunea Sf. Augustin de Canterbury în Anglia. Întotdeauna atent la problemele întregii creștinătăți, nu desconsidera grijile mărunte ale vieții de fiecare zi. Cu puțin timp înainte de a muri, s-a interesat de o ocazie pentru a-i trimite episcopului din Chiusi o manta de iarnă.

A murit în ziua de 12 martie 604 și a fost înhumat în Bazilica „Sf. Petru” din Roma. Noul Calendar a stabilit comemorarea lui pentru ziua de 3 septembrie, ziua în care a început activitatea de păstor suprem al Bisericii lui Cristos.

 

Sărbători

- în calendarul latin: 3 septembrie (ziua în care a fost hirotonit întru episcop, în anul 590) și 12 martie (ziua morții)

- în calendarul bizantin: 12 martie

- în calendarul lutheran: 12 martie

- în calendarul anglican: 3 septembrie

 

Opera

Cele 848 de scrisori rămase de la el și omiliile către popor dovedesc limpede imensa activitate desfășurată de Papa Grigore cel Mare. În toate domeniile vieții bisericești, a lăsat urme adânci. Viața Sfântului Benedict și Liber regulae pastoralis – „Cartea păstoririi sufletelor” sunt citite și astăzi cu mult interes și mult folos. S-a ocupat și de muzica sacră, cântarea folosită la oficierea sfintelor slujbe, și a stabilit normele care au dus la „cântarea gregoriană”.

Sfântul Grigore a scris patru volume intitulate Dialogi (Dialogurile), motiv pentru care creștinătatea răsăriteană îl cinstește sub numele de Grigorie Dialogul. Dialogurile papei Grigore cel Mare, scrise la finalul secolului al VI-lea, conțin o legitimare a valorilor ascetice ale Evului Mediu timpuriu, legate de nașterea culturii benedictine. Povestirile de vieți exemplare, inspirate de surse patristice, dar prinse în tumultul invaziilor barbare din Italia, conțin arhetipurile valorilor și frămîntărilor omului european, proiectate pe un plan escatologic cu teme doctrinare noi, precum purgatoriul, dar și o filosofie a sfîrșitului istoriei.

A compus Liturghia darurilor înainte sfințite, care se celebrează în bisericile răsăritene în timpul postului mare. Cunoscută cu titlul Liturghia Sf. Grigorie Dialogul, este una dintre cele trei liturghii oficiate în bisericile ortodoxe și greco-catolică, alături de cea a lui Ioan Gură de Aur și cea a lui Vasile cel Mare.

A mai scris Cartea regulii pastorale, adresată preoților, în care vorbește despre cumpătarea în asceză. Grigore, prin Regula pastorală, bazându-se pe experiența sa personală, a făcut în așa fel încât carisma monahismului să treacă pragul mănăstirilor și să comunice limfa mereu nouă a evangheliei în structurile bisericești. El vedea unite în preot contemplația și ministerul, aprofundarea cuvântului lui Dumnezeu și vestirea lui, doctrina și exemplul. Nu admitea ca cei care erau chemați la preoție să refuze misiunea cu scuza de a se dedica contemplației:

Nu este posibil să preferi propria liniște binelui spiritual al celorlalți. Cristos, pentru a-i ajuta pe toți, a ieșit din sânul Tatălui pentru a veni să locuiască în mijlocul nostru”. În consecință, în timpul ritului consacrării episcopilor, Regula pastorală se așeza pe spatele celui ales împreună cu Sfânta Scriptură. Aceeași carismă, care însuflețea mănăstirile prin regula benedictină, trebuia să dea viață și Bisericilor episcopale prin Regula pastorală. Când l-a trimis pe Augustin la englezi, i-a recomandat să trăiască conform cu regula mănăstirii sale,deoarece, în acest fel, carisma benedictină va fi cucerit la credință popoarele Marii Britanii. Și așa s-a și întâmplat.

 

Ediții în limba română

- Dialoguri (ediție bilingvă a celor patru cărți), trad. din lb. latină de Cristina Horotan, notă intro., tabel cronologic și plan al tratatului de Alexander Baumgarten, note de Cristina Horotan și Alexandru Daroni, Editura Polirom, Iași, 2017.

- Despre minunile Părinților italieni (cartea I și III a Dialogurilor), trad.din latină de Elena Sima, introducere, note, ediție de Florin Crîșmăreanu, Editura Doxologia, Iași, 2016.

- Omilii la profetul Iezechiel, trad. din lb. latină de Elena Sima, Ingrid Ileana Bauer, Editura Doxologia, Iași, 2015.

- Cartea regulii pastorale, trad, prefață și note de Pr.prof.Alexandru Moisiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,1996.

 

cititi mai mult despre Papa Grigore I cel Mare (Grigorie cel Mare/Sf. Ier. Grigorie Dialogul, Episcopul Romei) si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sofronie I al Ierusalimului (550/560 – 638)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sofronie I al Ierusalimului

Cel întru sfinți părintele nostru Sofronie I al Ierusalimului a fost patriarh al Ierusalimului între anii 634-638. A fost patriarh atunci când Ierusalimul a căzut în mâinile sarazinilor, sub conducerea lui Omar I, în 637. A fost un luptător hotărât împotriva ereziei monotelite. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 martie.

 

Viața

Sofronie (gr. Σωφρόνιος) s-a născut la Damasc, Siria, în anul 560. Era de origine arabă. Nu se cunoaște nimic despre viața lui de dinainte. A fost călugăr și teolog. Om foarte instruit și profesor de retorică, devine ascet în Egipt în jurul anului 580, iar apoi intră în mănăstirea sfântului Teodosie cel Mare (situată între Betleem și Ierusalim).

Pe timpul controverselor hristologice, Sofronie a fost un puternic apărător al credinței ortodoxe. În tinerețe vizitează așezările monahale din Asia Mică, Egipt și Roma împreună cu prietenul său mai mare, scriitorul bizantin Ioan Moshu. În anul 605, Sofronie fuge în Alexandria înainte ca perșii să invadeze Palestina. Apoi în 616, fuge din nou, din Alexandria înainte ca perșii să invadeze Egiptul. După moartea lui Ioan Moshu la Roma (după anul 620), Sofronie aduce moaștele acestuia în Țara Sfântă pentru a le îngropa acolo (634), după dorința lui Ioan Moshu.

În 633 se găsea din întâmplare în Alexandria și se opune unirii cu monofiziții „teodosieni”. Când apar semnele monotelismului, Sofronie încearcă să-l convingă pe patriarhul Chir al Alexandriei să nu accepte această erezie.

În anul 634 este ales Patriarh al Ierusalimului. El continuă să-și susțină poziția sa împotriva monotelismului la Ierusalim, dedicând predica din ziua Nașterii Mântuitorului pentru a-i întări pe clerici în a menține învățăturile dumnezeiești ale sinodului de la Calcedon.

În acele vremuri arabii musulmani câștigau controlul asupra Palestinei. În 637 sau 638 negociază cu califul Omar predarea Ierusalimului în schimbul recunoșterii libertăților civile ale populației creștine și a plății unui tribut (jizya).

Mâhnit peste măsură datorită ocupării Ierusalimului, Patriarhul Sofronie moare pe 11 martie 638 la Ierusalim, la puțin timp după căderea acestuia sub musulmani.

 

Scrieri

Scriitor prolific, o bună parte din lucrările sale sunt pierdute astăzi. Scrierile sale includ:

- Un elogiu adus mucenicilor din Alexandria, Chir și Ioan – drept mulțumire că a fost vindecat de orbire -, intitulat Minunile sfinților Chir și Ioan).

- 23 de poeme anacreontice la sărbătorile bisericești. Anacreonticele 19 și 20 sunt două poeme ce descriu un circuit complet al celor mai importante biserici din Ierusalim de la sfârșitul secolului al șaselea, perioadă ce a fost descrisă ca fiind perioada de aur a creștinătății din Țara Sfântă.

- Viața sfintei Mariei Egipteanca

- Viața sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (scrisă în 619 sau 620 împreună cu Ioan Moshu)

- Viața unui preot martir din Roma

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Sofronie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 2-lea:

De râvna cea dumnezeiască fiind pus în mișcare și lărgind gura poruncilor celor adevărate, temeliile Bisericii după lege le-ai așezat; și cuvinte preaînțelepte dând călugărilor celor ce se aflau acolo, te-ai arătat lumii preaînțelept între patriarhii Ierusalimului, Sofronie. Prin care îndreptându-ne, strigăm ție: „Bucură-te, lauda cea luminoasă a ortodocșilor!”

 

cititi mai mult despre Sofronie I al Ierusalimului si pe doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei (†842)

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sf. Ier. Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei

Sfântul Teofilact (†842) a trăit pe vremea când Biserica era tulburată de erezia iconoclaştilor. Era prieten bun cu Sfântul Tarasie, patriarhul sub care se ţinuse cel de-al 7-lea Sinod Ecumenic, în cadrul căruia se arătase cu de-amănuntul dreapta credinţă a Bisericii cu privire la cinstirea sfintelor icoane.

Intrând Teofilact în cinul monahal, Patriarhul Tarasie l-a trimis la o mănăstire pe malul Mării Negre. Aici, sfântul s-a nevoit mult şi sporind în virtuţi, semne minunate se lucrau prin el. Apoi, Sfântul Tarasie l-a hirotonit pe Sfântul Teofilact Episcop în Nicomidia.

În vreme ce acesta îi cârmuia cu dragoste pe dreptcredincioşii din Nicomidia, a murit Sfântul Tarasie şi în locul său a venit Nichifor cel Înţelept. Pe tronul împărătesc a ajuns Leon Armeanul (813-820), care a pornit un nou val de prigoane împotriva sfintelor icoane.

Atunci, Patriarhul Nichifor i-a adunat pe cei mai de seamă arhierei ai vremii şi au mers la împărat, sfătuindu-l să nu mai facă tulburare în Biserică cu acea rătăcire care fusese deja osândită la Sinodul al 7-lea Ecumenic. Însă împăratul i-a alungat pe ierarhi din scaunele lor în diferite locuri ale lumii, pe Sfântul Teofilact trimiţându-l la Strovilon, lângă mare.

Acolo, sfântul a vieţuit 30 de ani în strâmtorare şi chinuri. La adânci bătrâneţi s-a mutat în pace la Domnul. Pe vremea împărătesei Teodora (842-856), pierind cu totul erezia iconoclastă, moaştele Sfântului Teofilact au fost aşezate în biserica zidită de el în Nicomidia.

 

Troparul, glas 6

Neştiut ai trăit, preafericite, dar Hristos te-a arătat pe tine tuturor, luminând ca un astru, punându-te ca pe o lumină în­ţelegătoare în sfeşnic. Şi ţi-a înmânat tablele dogmelor Du­hului, cu care luminează-ne şi pe noi.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Teofilact Mărturisitorul, Episcopul Nicomidiei si pe doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Meletie al Antiohiei

Sfântul Meletie (în greacă Μελέτιος, Meletios; n. secolul al IV-lea d.Hr., Malatya, Turcia – d. 381 d.Hr., Constantinopol, Imperiul Otoman) a fost un episcop creștin al Antiohiei din anul 360 până la moartea sa în 381. Perioada păstoririi sale ca episcop a fost marcată de o schismă, cunoscută ca schisma meletiană, existând un episcop ortodox rival în persoana lui Paulin al II-lea. Conflictul cu arienii și rivalitatea cu Paulin au contribuit la exilarea episcopului Meletie din Antiohia în perioadele 361–362, 365–366 și 371–378 în timpul domniei unor împărați arieni. Una dintre ultimele sale acțiuni a fost prezidarea Primului Sinod de la Constantinopol în 381.

Există opinii contrastante cu privire la poziția sa teologică: pe de o parte, el a fost exilat de trei ori în timpul domniei unor împărați arieni, iar pe de altă parte a avut o opoziție puternică din partea unor credincioși ortodocși adepți ai dogmatismului mai strict al fostului episcop niceean Eustatie al Antiohiei (care fusese destituit din cauza susținerii homoousianismului, în urma unui conflict cu teologul arian Eusebiu de Nicomidia) și din partea episcopului Atanasie al Alexandriei, un adversar ferm al arianismului.

Ascetismul lui Meletie a fost remarcabil cu atât mai mult cu cât episcopul provenea dintr-o familie foarte bogată. Meletie este venerat ca sfânt și mărturisitor atât de Biserica Ortodoxă, cât și de Biserica Romano-Catolică. Ziua sa de prăznuire este 12 februarie.

 

Episcop al Sevastiei

Meletie s-a născut în orașul Melitene (azi Malatya) din provincia romană Armenia Inferior din părinți nobili și înstăriți. A fost un creștin virtuos, care a dus o viață ascetică, în ciuda bogăției familiei sale. El apare pentru prima dată în jurul anului 357 ca susținător al lui Acachie, episcopul Cezareii, conducătorul facțiunii locale care susținea formula homoeană prin care împăratul Constanțiu al II-lea a căutat un compromis între homoiousieni și homoousieni.

Homoiousienii susțineau că Iisus Hristos este „de o ființă asemănătoare” cu Dumnezeu Tatăl, în timp ce homoousienii susțineau că Iisus este, așa cum se spune în Crezul de la Niceea, „de o ființă” cu Tatăl. Meletie a apărut astfel mai întâi ca un cleric al facțiunii susținute de împărat și, ca atare, a devenit episcop de Sevastia, succedându-i arianului Eustatie, care fusese destituit. Numirea lui a nemulțumit clerul homoousian, iar Meletie a fost nevoit să-și dea demisia.

Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei (†381) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Episcop al Antiohiei

Prima perioadă de păstorire și exilul

Potrivit lui Socrate Scolasticul, Meletie a participat la sinodul de la Seleucia din toamna anului 359 și apoi a acceptat formula acachiană (homoeană). La începutul anului 360 a devenit episcop al Antiohiei, succedându-i arianului Eudoxie, care fusese transferat, cu sprijinul lui Acachie, în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului.

La începutul anului următor (361) a fost trimis în exil în Armenia. Potrivit unei vechi tradiții, susținută prin dovezi extrase din scrierile lui Epifanie de Salamina și Ioan Gură de Aur, exilarea lui Meletie s-ar fi datorat unei predici ținute în prezența împăratului Constanțiu al II-lea, în care și-ar fi dezvăluit opiniile homoousiene.

Această explicație este însă respinsă de G.F. Loofs pe motiv că predica nu conținea nicio idee incompatibilă cu poziția acachiană favorizată de curtea imperială; există, pe de altă parte, dovezi ale unor conflicte cu clerul antiohian, în afara chestiunilor dogmatice referitoare la ortodoxie, care ar fi putut duce la destituirea episcopului. Meletie considera că adevărul se află în distincții delicate, dar formularea lui era atât de neclară încât este greu de definit cu precizie. El nu era nici niceean convins, dar nici arian hotărât.

Succesorul lui Meletie a fost arianul Euzois. Meletie a continuat să aibă susținători în Antiohia, care au ținut slujbe religioase separate în biserica apostolică din orașul vechi. Schisma meletiană s-a complicat, de altfel, prin prezența în oraș a unei alte secte antiariene, cu adepți mai stricți ai formulei homoousiene, care urmau tradiția dogmatică a episcopului depus Eustatie și nu-l recunoșteau pe Meletie, pe care-l acuzau că fusese ales cu sprijinul arienilor; acea sectă era condusă în acea perioadă de preotul Paulin.

Sinodul de la Alexandria (362) a trimis delegați pentru a încerca să medieze o înțelegere între cele două biserici antiariene; cu toate acestea, înaintea sosirii lor, Paulin a fost hirotonit episcop al Antiohiei de către Lucifer de Calaris. Când, ca urmare a politicii inițial îngăduitoare a împăratului Iulian Apostatul (361-363), i s-a permis să se întoarcă în oraș, Meletie a aflat că era unul dintre cei trei episcopi rivali.

 

Al doilea și al treilea exil

Episcopul Atanasie al Alexandriei a venit în Antiohia la porunca împăratului și i-a exprimat lui Meletie dorința lui de a intra în comuniune cu el. Meletie, prost sfătuit, a ezitat să-i dea un răspuns, iar Atanasie a plecat după ce l-a primit în comuniune cu Paulin, pe care nu îl recunoscuse până atunci ca episcop. Facțiunea ortodoxă niceeană, și în principal Atanasie, a menținut comuniunea doar cu Paulin.

În aceste condiții, Meletie a fost exilat de două ori, în 365 și 371 sau 372, prin decretul împăratului arian Valens (364-378).  Situația s-a complicat mai mult atunci când, în 375, Vitalius, unul dintre preoții facțiunii lui Meletie, a fost consacrat episcop de către episcopul eretic Apollinaris din Laodiceea.

După moartea lui Valens în 378, împăratul roman apusean Grațian l-a alungat pe Euzois din Antiohia și l-a readus pe Meletie, căruia i-a încredințat bisericile din oraș. Teodosie I, noul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (379-385), l-a favorizat, de asemenea, pe Meletie, care se apropiase dogmatic tot mai mult de ideile incluse în crezul de la Niceea.

 

Triumful grupării meletiene

La întoarcerea sa la Antiohia, Meletie a fost întâmpinat ca un conducător al ortodoxiei. Ca atare, el a prezidat în octombrie 379 marele sinod de la Antiohia, în care a fost stabilit un acord dogmatic între Orient și Occident. Meletie l-a ajutat pe Grigorie de Nazianz să fie ales arhiepiscop al Constantinopolului, l-a hirotonit ca episcop și a prezidat, de asemenea, Primul Sinod de la Constantinopol, cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc în anul 381. Paulin a fost însă ierarhul antiohian susținut de ierarhii din Roma și Alexandria. Ieronim l-a însoțit pe Paulin înapoi la Roma pentru a-i asigura mai mult sprijin.

În acest timp, Ambrozie, episcopul Milanului, se confrunta cu opozanții arieni din Occident. El l-a convins pe împăratul Grațian să convoace un sinod bisericesc. Sinodul de la Aquileia (381) a destituit doi episcopi din provincia estică Dacia, Palladius din Ratiaria și Secundianus din Singidunum și a solicitat împăraților Teodosiu și Grațian să convoace la Alexandria un sinod general al tuturor episcopilor pentru a pune capăt schismei meletiene din Antiohia.

Cele două facțiuni rămase care au divizat Biserica Antiohiană erau facțiuni ortodoxe: susținătorii lui Meletie și adepții lui Paulin. Unirea lor a fost o acțiune dificilă. A urma o perioadă temporară de pace, atunci când șase dintre preoții principali ai celor două facțiuni au depus jurământul de a refuza consacrarea episcopală și de a-l accepta ca episcop al Antiohiei pe oricare dintre cei doi rivali care îi va supraviețui celuilalt.

 

Schisma antiohiană după moartea sa

Meletie a murit la scurt timp după deschiderea lucrărilor Primului Sinod de la Constantinopol, iar împăratul Teodosie, care îl favorizase în timpul schismei, a poruncit ca trupul său să fie dus la Antiohia și îngropat cu onorurile cuvenite unui sfânt. Schisma meletiană nu s-a încheiat însă imediat odată cu moartea sa. În ciuda recomandării arhiepiscopului Grigore de Nazianz, Paulin nu a fost recunoscut ca unic episcop și Flavian a fost ales ca succesor al lui Meletie.

Facțiunea eustatiană, pe de altă parte, l-a ales pe Evagrie ca episcop al Antiohiei la moartea lui Paulin în 388. În anul 399 arhiepiscopul Ioan Gură de Aur al Constantinopolului, care fusese hirotonit diacon de Meletie și apoi preot de succesorul lui, Flavian, dar a contribuit la împăcarea dintre Flavian și conducătorii episcopiilor Alexandriei și Romei. Cu toate acestea, facțiunea eustatienilor i-a acceptat ca episcopi pe succesorii lui Flavian abia în anul 415.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Meletie, Arhiepiscopul Antiohiei si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

 

† Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

În sâmbăta Sfintelor Paşti (16 aprilie 404), Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, a fost scos cu forţa din biserică de ostaşii împărătesei Eudoxia (soţia lui Arcadiu) şi închis în reşedinţa Arhiepiscopiei până după sărbătoarea Cincizecimii, când a fost adus în exil într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz.

De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia. Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407. În acel an, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului.

După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”.

Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”.

După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.

Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.

După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos.

Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească. Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.

Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom (n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Gură de Aur, cunoscut și ca Ioan Hrisostom (n. 347 în Antiohia – d. 407), a fost arhiepiscop de Constantinopol, una din cele mai importante figuri ale patrologiei creștine, considerat sfânt deopotrivă în Biserica Răsăriteană și în Biserica Apuseană, care îl venerează cu titlul de doctor al Bisericii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tropar Glasul 8

Din gura ta ca o văpaie de foc strălucind harul, lumea a luminat; vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat; înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale învăţându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Hristos Cuvântul să mântuiască sufletele noastre.

Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea.

De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului.

De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli. Moaştele Sfântului au fost aşezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

cititi si Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (347 – 407)

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei (1818 – 1902)

Iosif Naniescu (n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, județul Bălți, azi în Republica Moldova – d. 26 ianuarie 1902, Iași) a fost Mitropolit al Moldovei între 1875-1902. De asemenea, el a fost un remarcabil cărturar român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române.

Iosif Naniescu a fost proslăvit ca sfânt de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 5 octombrie 2017, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei. Prăznuirea sa anuală se face pe 26 ianuarie.

Iosif Naniescu (nume la naştere Ioan Mihalache; n. 15/27 iulie 1818, Răzălăi, Moldova, azi Republica Moldova - d. 26 ianuarie 1902, Iaşi, Regatul României) a fost un mitropolit şi cărturar român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iosif Naniescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viața

Viitorul mitropolit Iosif Naniescu s-a născut la 15 iulie (stil vechi) în satul Răzălăi din Basarabia. Părinții săi, preotul Anania (Nane) Mihalache și Teodosia, i-au pus numele de botez Ioan. Din nefericire, el a rămas orfan de tată de la vârsta de doi ani.

În 1831, un unchi al său, ierodiaconul Teofilact, îl aduce pe Ioan la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iași ca să învețe carte (scrisul, cititul, tipicul și muzica psaltică). Teofilact este numit egumen, în 1834, la Mănăstirea Sf. Prooroc Samuil din Focșani, iar în 1835 ajunge eclesiarh la Episcopia Buzăului (sub vestitul episcop Chesarie), luându-l cu el în Țara Românească și pe nepotul său.

La 23 ianuarie 1835 rasoforul Ioan este călugărit sub numele de Iosif, în catedrala episcopală din Buzău, iar a doua zi este hirotonit diacon. Ca ucenic al episcopului Chesarie, ierodiaconul Iosif Naniescu intră în 1836 la seminarul din Buzău, care tocmai fusese înființat, și pe care îl termină în 1840, iar între anii 1840-1847 urmează cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din București.

Iosif Naniescu este numit, în 1849, egumen la Mănăstirea Șerbăneștii Morunglavului din județul Vâlcea, iar în noiembrie 1852 este înaintat la rangul de protosinghel de către Sf. Calinic, pe atunci episcop al Râmnicului. În 1857 este numit egumen la Mănăstirea Găiseni, din județul Dâmbovița. Patru ani mai târziu, este înaintat la rangul de arhimandrit de către mitropolitul primat Nifon.

În 1863 devine egumen la Mănăstirea Sărindar din București. Între anii 1864-1870, arhimandritul Iosif Naniescu a fost profesor de religie la gimnaziul „Gheorghe Lazăr” și la liceul „Matei Basarab” din București, iar între anii 1870-1871 a fost director al Seminarului Central din București.

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Arhimandritul Iosif Naniescu în 1865, portret pictat de Gheorghe Tattarescu şi expus la Muzeul Municipiului Bucureşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 23 aprilie 1872 arhimandritul Iosif Naniescu a fost hirotonit arhiereu, fiind ales, în ianuarie 1873, episcop de Argeș.

La 10 iunie 1875 a fost ales Mitropolit al Moldovei, instalarea sa la Iași având loc la 6 iulie 1875. Timp de 27 de ani venerabilul mitropolit Iosif Naniescu a păstorit cu o rară blândețe și înțelepciune Mitropolia Moldovei. Aici a depus cea mai bogată a sa activitate duhovnicească, teologică, pastorală și socială, rămânând pentru urmași un exemplu viu și greu de imitat. La 26 ianuarie 1902, mitropolitul Iosif Naniescu „cel sfânt și milostiv” i-a părăsit pe fiii săi duhovnicești și s-a strămutat la cereștile lăcașuri, pentru a sta în fața marelui Arhiereu Iisus Hristos. Mormântul său se află în partea de sud a Catedralei mitropolitane din Iași, a cărui construcție a fost dusă la bun sfârșit sub păstorirea sa.

 

 

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ședința din 5 octombrie 2017, sub președinția PF PF Daniel, a hotărât proslăvirea ca sfânt a mitropolitului Iosif Naniescu, cu numele Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv Mitropolitul Moldovei. Proclamarea canonizării lui a avut loc la 25 martie 2018, în Catedrala mitropolitană din Iași.

Prăznuirea lui anuală se face pe data de 26 ianuarie.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.org

 

Sfântul Ierarh Grigorie, episcopul Nyssei (sec. al IV-lea)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro

 

Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei

Grigore de Nyssa (n. ca. 330/335 – d. după 394) a fost un teolog creștin din secolul al IV-lea, fratele lui Vasile cel Mare, prieten cu Grigore de Nazianz. Cei trei formează în cadrul părinților greci ai Bisericii grupul părinților capadocieni. Grigore de Nyssa este cunoscut prin faptul că în rezolvarea diferitelor probleme de filozofie și teologie a căutat să găsească răspunsuri în armonie cu credința, răspunsuri care în același timp răspundeau cerințelor rațiunii umane.

Sfântul Grigorie al Nissei nu a fost nici un mare administrator al Bisericii și un legislator al vieții monastice ca fratele său, Sfântul Vasile cel Mare († 1 ianuarie), nici un predicator prestigios și un poet ca Sfântul Grigorie de Nazianz († 25 ianuarie). El a luat-o totuși înaintea tuturor Părinților și scriitorilor bisericești din secolul al IV-lea ca fiind cel mai erudit teolog speculativ al timpului, ca mistic și chiar „Părinte al misticii”.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 ianuarie.

 

Biografie

Sfântul Grigorie al Nissei s-a născut la Cezareea (Capadocia), în anul 335, din părinți creștini. Tatăl său, pe nume Vasile, era originar din provincia Pont, iar mama, Emilia, din Cezarea Capadociei. Din cei 10 copii născuți de Emilia, 5 au îmbrăcat haina monahală, dintre care 3 au ajuns episcopi: Vasile cel Mare, Petru de Sevasta, Grigorie de Nyssa. Bunica Macrina i-a crescut pe copii în duh creştin, împreună cu mama lor, Emilia, şi sora lor, Macrina cea Tânără. 6 persoane din această familie sunt cinstite ca sfinți în Biserica Ortodoxă.

O familie de sfinți

- Sfântul Grigorie de Nyssa;

- Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica);

- Sfânta Emilia (mama);

- Sfântul Vasile cel Mare (frate);

- Sfântul Petru de Sevasta (frate);

- Sfânta Macrina cea Tânără (sora).

Sfântul Grigorie al Nissei a făcut parte dintr-o familie numeroasă, dar, spre deosebire de ceilalți nouă frați, el s-a dovedit a fi înclinat spre o viață lumească, voioasă, zgomotoasă: prefera vânătoarea, festivitățile, grupurile vesele în locul studiului și exercițiilor de pietate. Fiind sfătuit de fratele său, sfântul Vasile cel Mare, și de sora sa, sfânta Macrina, a renunțat la modul greșit în care și-a trăit viața.

Sf. Grigorie a studiat în Cezareea Capadociei. A fost căsătorit cu Theosebeia şi se pare că ar fi avut un băiat.

După un anumit timp, în care a predat retorica în școli particulare, a părăsit totul și s-a dus alături de fratele său, care împreună cu prietenul lor Grigore de Nazianz se retraseră în singurătate, pentru a se dedica netulburați studiului operelor lui Origene și ale lui Metodiu din Olimp.

A scris primul tratat despre desăvârșirea creștinească: “De virginitate” (Despre feciorie). După împărțirea Capadociei în două provincii, decisă de împăratul Valens, sfântul Vasile l-a desemnat pe fratele său Grigore pentru sediul episcopal din Nyssa.

 

Grigorie, episcop al Nissei

În anul 371, la vârsta de 35 de ani, Grigorie este ales episcop al Nissei, un târgușor din pustia Cappadociei ce depindea de scaunul mitropolitan al Cezareei, unde era arhiepiscop fratele său, Vasile. Nepriceput în politica și administrația bisericească – ca orice mistic autentic – sfântul devine repede victima mașinațiunilor ereticilor arieni din părțile locului.

Aceștia, profitând de naivitatea și nevinovăția lui, îi încurcă gestiunea financiară a episcopiei, apoi îi înscenează un proces de deturnare de fonduri și obțin depunerea lui din scaunul episcopal în anul 376. Dar doi ani mai târziu, în 378, la moartea împăratului arian Valens, dreptatea este restabilită și Sfântul Grigorie se reîntoarce la Nissa, unde poporul îi face o primire triumfală.

 

„Stâlp al Ortodoxiei”

Totuși, acești ani zbuciumați și mai apoi moartea Sfântului Vasile († 379) au avut darul să-i schimbe viziunea asupra lumii și să facă din el un luptător fervent pentru ideile reformatoare ale fratelui său, al cărui moștenitor spiritual și continuator s-a făcut.

Sf. Grigorie al Nissei s-a opus ereziei ariene și a susținut doctrina identității de substanță a Sf. Treimi la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381.  Astfel, participanții la acest sfânt sinod l-au recomandat ca „stâlp al Ortodoxiei”, iar împăratul Teodosie cel Mare (379-395) l-a impus ca normă de credință adevărată pentru toată lumea creștină.

În anul 394 este prezent la un alt sinod ținut la Constantinopol. Sunt celebre predicile sale în care tălmăcește Sfânta Scriptură și discursurile funebre pentru personalitățile mai de vază din timpul său. Se crede că a murit în anul 395.

 

Învățătura despre îndumnezeire și epectază

Dacă monahismul răsăritean își datorează organizarea Sfântului Vasile, orientarea duhovnicească i-o datorează Sfântului Grigorie, prin scrierile despre îndumnezeire (gr. theosis) și despre epectază (gr. epektasis = întindere, urcuș) – învățături esențiale ale misticii și asceticii ortodoxe, potrivit cărora sufletul, atras fiind de Dumnezeu, este într-o continuă și fără oprire mișcare ascendentă pe scara virtuților către treptele superioare ale plenitudinii harului și până la îndumnezeire.

Acest urcuș (gr. anábasis) este elanul către Dumnezeu pe care erosul dumnezeiesc îl imprimă ca un element dinamic în ființa omului. El presupune o continuă eliberare de patimi (gr. katharsis), o creștere spirituală spre „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef. 4, 13). Simbolul epectazei este Moise, care

nu se oprește deloc din urcușul său, nici nu-și fixează limite la mișcarea sa către înălțimi, ci, odată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca pe treptele acesteia și continuă mereu să se ridice, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna, înaintând, spre una superioară” (Grigorie al Nissei – Viața lui Moise. Tratat de desăvârșire în virtute, Theorie II, 227).

 

Chip și asemănare

În ce constă măreția omului? se întreabă Grigore de Nyssa. Nu în asemănarea lui cu lumea creată, ci în faptul că este făcut după chipul naturii care l-a creat, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă chipul este o însușire “naturală”, asemănarea este rodul libertății și al efortului voinței. Așadar, asemănarea este orientarea și mișcarea de bază a chipului spre perfecțiunea lui Dumnezeu.

Pentru sfântul Grigore, Moise este exemplul cel mai elocvent al voinței de asemănare cu creatorul deoarece nu se oprește deloc în urcușul său, nici nu-și fixează limite în ascensiunea sa către înălțime, ci, o dată ce a pus piciorul pe scară, el nu încetează de a urca treptele acesteia și continuă mereu să urce, deoarece orice treaptă pe care o urcă dă întotdeauna spre o alta. Asemănarea se realizează progresiv prin intermediul stăpânirii și sublimării simțurilor, cunoașterii lui Dumnezeu, ascezei creștine și rugăciunii.

 

Moaștele Sf. Grigorie al Nissei

În România, Biserica „Domnița Bălașa” din București (paraclis patriarhal) păstrează fragmente din moaștele Sf. Grigorie al Nissei. Ele au fost aduse aici în secolul al XIX-lea de către Emanoil Hagi-Moscu, împreună cu Constantin Sturdza și Grigore Brâncoveanu.

 

Scrieri

Scrieri dogmatice

- Contra lui Eunomie

- Răspunsuri la a doua carte a lui Eunomie

- Despre Duhul Sfânt

- Despre Sfânta Treime, și despre dumnezeirea Duhului Sfânt

- Despre „Nu trei Dumnezei”

- Despre credință

Scrieri ascetice și morale

- Despre feciorie

- Despre moartea prematură a copiilor

- Despre pelerinaje

Scrieri filosofice

- Despre facerea omului

- Despre suflet și înviere

- Viața lui Moise

Scrieri apologetice

- Catehismul cel mare

Scrieri oratorice

- Cuvântare funebră despre Meletie

- Despre botezul lui Hristos

Scrisori

- Către Eusebiu

- Cetății Sebastia

- Către Ablabius

- Către Cynegius

- O mărturie

- Către Stagirius

- Unui prieten

- Unui învățăcel în cele clasice

- O invitație

- Către Libanius

- A doua scrisoare către Libanius

- Despre scrierea contra Eunomius

- Bisericii din Nicomidia

- Episcopului din Melitene

- Către avocatul Adelphius

- Către Amfilohie

- Către Eustathia, Ambrosia și Basilissa

- Către Flavian

- Către Olimpiada: Comentariu la Cântarea cântărilor

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Grigorie, episcopul Nyssei si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.roen.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Dometian, episcopul Melitinei (†601)

foto si articol preluate de pe doxologia.ro

10 ianuarie 2021

 

Sf. Ier. Dometian, episcopul Melitinei

Acest cuvios părinte a trăit pe timpul împăratului Justin cel mic. Părinții lui, care se numeau Teodor și Evdochia, erau oameni drept-credincioși și înstăriți. Desăvârșindu-se în știința înțelepciunii celei omenești cât și în aceea a Sfintei Scripturi, și însurându-se, după scurtă vreme soția lui a murit.

Deci, dedându-se cu totul înțelepciunii celei dumnezeiești, a ajuns arhiereu al sfintei Biserici din Meletina, când era de treizeci de ani. Și, împreunând înțelepciunea vieții din lume cu viața sihăstrească, a ajuns pricină de mântuire nu numai păstoriților săi, ci și întregului neam al său. Căci împăratul l-a trimis de multe ori în solie la perși, atunci când Hosroe, împăratul perșilor, fusese alungat de Varam și ajunsese birnic al grecilor.

Dometian, ajungând prieten al împaratului Mauriciu și al împărătesei lui și dobândind de la ei sume mari de bani, le cheltuia în zidiri de sfinte biserici și de aziluri pentru săraci. Mergând iarăși la Constantinopol, s-a mutat către Domnul. Pentru că fusese cinstit după cuviință de toată obștea împărătească și bisericească, a fost așezat într-un sicriu și apoi, petrecut cu făclii și cu cântări, a fost adus în patria sa Melitina.

A făcut multe minuni și cât a trăit și după plecarea sa de pe pământ.

Sfântul Ierarh Petru, episcopul Sevastiei (cca. 340 – 391)

foto preluat de pe www.johnsanidopoulos.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei

Petru al Sevastiei (cca. 340 – 391) a fost un episcop al Bisericii creștine timpurii, care a avut sediul episcopal în orașul Sevastia din provincia romană Armenia Minor. El era fratele mai mic al teologilor și episcopilor Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, al faimosului jurist creștin Naucratius și al monahiei Macrina cea Tânără.

 

Viață

Părinții săi erau creștinii Vasile și Emilia din Cezareea Capadociei, care au fost alungați pentru credința lor în timpul domniei împăratului Galerius (305-314) și au fugit în deșerturile din Pont. Bunica sa a fost Macrina cea Bătrână, care a fost instruită de Grigore Taumaturgul. Cel mai tânăr din zece, era fratele lui St. Macrina cea Tânără și cei doi medici capadocieni, St. Vasile din Cezareea și Sf. Grigorie de Nyssa. Macrina, sora lui mai mare, a exercitat o mare influență asupra pregătirii sale religioase, acționând ca instructor și dirijându-l spre viața spirituală și ascetică.

Abandonând studiul științelor laice, s-a dedicat meditației asupra Sfintei Scrieri și cultivării vieții religioase. La scurt timp după alegerea fratelui său Vasile pe scaunul episcopal al Cezareei în 370, Petru a fost hirotonit preot. Basil pare să-și fi angajat fratele ca agent confidențial în anumite chestiuni. Ulterior, s-a retras din afacerile active și a reluat viața unui ascet solitar.

El și-a ajutat sora și mama în stabilirea comunității monahale după moartea tatălui său. Petru s-a implicat în transformarea treptată a gospodăriei mamei sale dintr-o comunitate de fecioare într-o comunitate cenobitică formată atât din femei, cât și din bărbați. El a condus mănăstirea masculină în timp ce Macrina era responsabilă pentru comunitatea feminină.

Când provinciile Pontus și Capadocia au fost vizitate de o foamete severă, el a dat o dovadă remarcabilă a carității sale, dispunând liberal de tot ce aparținea mănăstirii sale și orice ar putea ridica, pentru a aproviziona cu necesități numeroasele mulțimi la care recurgeau zilnic el, în vremea aceea de suferință.

În jurul anului 380 a fost ales ca episcop al orașului Sevastia din provincia Armenia Minor și, fără a prezenta nicio activitate literară, și-a luat poziția alături de frații săi Basil și Grigorie în lupta lor împotriva ereziei ariene. În viața sa și în administrația episcopală a prezentat aceleași caracteristici ca Vasile. Legat în cea mai apropiată manieră cu frații săi, el le-a urmat scrierile cu cel mai mare interes.

La sfatul său, Grigorie de Nyssa și-a scris marea operă, Împotriva lui Eunomius, în apărarea cărții numite în mod similar a lui Basil, care răspunde la opera polemică a lui Eunomius. De asemenea, la dorința lui, Grigorie a scris Tratatul despre munca celor șase zile, pentru a apăra tratatul similar al lui Vasile împotriva interpretărilor false și pentru a-l completa.

O altă lucrare a lui Grigorie, Despre înzestrarea omului, a fost scrisă la propunerea lui Petru și trimisă acestuia din urmă cu o prefață corespunzătoare ca dar de Paște în 397. Nu există informații detaliate cu privire la activitatea sa de episcop, cu excepția faptului că a fost prezent la Sinodul Ecumenic de la Constantinopol din 381. După moartea sa în 391 a fost venerat ca un sfânt. Sărbătoarea sa este ținută de romano-catolici la 9 ianuarie.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Petru, episcopul Sevastiei si pe: basilica.ro; en.wikipedia.org