Arhiva tag-ul pentru: Sfinți Ierarhi

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Nifon al Constantinopolului (Nifon al II-lea al Constantinopolului), a fost Patriarh al Constantinopolului între anii 1486-1488 și 1497-1498.

În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară pe tronul patriarhal, dar a refuzat invitația.

A fost și mitropolit al Ungro-Vlahiei între anii 1502-1505.

Biserica Ortodoxă îi face prăznuirea la 11 august.

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Preafericitul patriarh Nifon s-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, primind la botez numele de Nicolae.

Mama lui era grecoaică, iar tatăl albanez, amândoi de viță nobilă.

A studiat cu mai mulți dascăli, apoi a intrat în monahism la Epidauros și, după ce ș-a petrecut vremea uceniciei pe lângă mai mulți părinți îmbunătățiți, a plecat la Muntele Athos, stabilindu-se la mănăstirea Dionisiu, unde a primit și marele și îngerescul chip al schimniciei.

Aici a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Era iubitor de frați și râvnitor în viața monahală, nevoindu-se în posturi, rugăciuni și privegheri.

Era și un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi și al teologiei.

Faima lui s-a răspândit atât în Sfântul Munte cât și dincolo de hotarele acestuia.

Arhiepiscop al Tesalonicului

De aceea, la moartea arhiepiscopului Partenie al Tesalonicului, Sf. Nifon a fost cel ales să-i urmeze în scaunul arhiepiscopal.

A păstorit aici vreme de trei ani, între anii 1483 și 1486, purtând mare grijă mai ales de cei sărmani, de cei bolnavi și neputincioși, de orice credință ar fi fost aceștia.

A luat parte și la Sinodul din 1484 care a respins definitiv hotărârile Sinodului unionist de la Ferrara-Florența din 1439.

Patriarh al Constantinopolului

A fost ales patriarh al Constantinopolului în anul 1486, rămânând în scaun până în 1488, când a fost alungat din scaun datorită intrigilor din sânul Bisericii Constantinopolului.

Afost trimis în exil la Mănăstirea Sozopoli.

De-a lungul întregii sale păstoriri pe scaunul ecumenic a trebuit să se confrunte cu diferitele facțiuni din sânul Bisericii Constantinopolului, ceea ce a făcut mai dificilă încercarea sa de a reorganiza patriarhia, și a condus la depunerea sa repetată din scaunul de patriarh.

După prima depunere, în 1488, el a fost readus în scaun după nouă ani, dar pentru scurtă vreme, între 1497-1498, dar a fost alungat din nou din scaun din pricina acelorași intrigi și exilat la Adrianopol.

În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară să preia tronul ecumenic, dar de data aceasta a refuzat.

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mitropolit al Țării Românești

Probabil în perioada ultimei păstoriri pe scaunul ecumenic l-a întâlnit la Constantinopol pe domnul Țării Românești, Radu cel Mare (1496-1508), care a rămas profund impresionat de înțelepciunea ierarhului.

Aflând de scoaterea lui din scaun, acesta l-a chemat pe sfântul episcop la el, rugându-l să urce în scaunul mitropolitan al Țării Românești.

Devenit mitropolit al Ungrovlahiei (cca. 1502), sfântul Nifon a ținut un sinod de clerici și mireni pentru a pune în rânduială viața bisericească de aici.

La acest sinod s-a hotărât înființarea episcopiilor Râmnicului și Buzăului.

La scurtă vreme însă, între mitropolit și domnitor a izbucnit un conflict.

Un boier pe nume Bogdan, fugit din Moldova, unde era și căsătorit, la curtea lui Radu cel Mare, dorea să o ia de soție acum pe sora domnitorului.

Mitropolitul Nifon, cunoscând situația, a refuzat categoric să accepte o asemenea situație, afurisindu-l pe boierul moldovean și pe toți cei care ajutaseră la o asemenea faptă.

Tot atunci a proorocit și despre necazurile care aveau să se abată asupra domnitorului, a boierului și a țării, și care aveau să se împlinească întocmai.

Toate acestea i-au atras mânia domnitorului, care a poruncit ca sfântul ierarh să fie alungat din țară (pe la anul 1505) și tratat ca un proscris.

Moartea și posteritatea

Mitropolitul a plecat atunci și din Țara Românească și, după un popas la Sofia, s-a retras din nou la Sfântul Munte, la mănăstirea de metanie, Dionisiu, de unde plecase.

A trecut la Domnul în ziua de 11 august 1508, fiind în vârstă de 90 de ani.

După doar șapte ani, în anul 1515, domnitorul Neagoe Basarab al Țării Românești (1512-1521) a trimis la Muntele Athos o delegație condusă de logofătul Danciul pentru a cere și a aduce înapoi în țară moaștele sfântului Nifon, pentru a-i putea cere astfel iertare acestuia și a răscumpăra greșelile domnitorului Radu și ale poporului față de sfântul mitropolit.

Așezate într-un coșciug de lemn și însoțite mitropolitul Neofit de Anchialos și de mai mulți călugări de la mănăstirea Dionisiu, moaștele sfântului au fost purtate cu cinste până în Țara Românească.

Moaștele sfântului Nifon au ajuns la mănăstirea Dealu pe 16 august 1517, fiind așezate pe mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de dezlegare a domnitorului de blestemul ce-l pusese sfântul asupra sa, și tot atunci s-a făcut proslăvirea sfințitului Nifon.

Așezate într-o raclă de argint aurit, moaștele sfântului au fost înapoiate, cu toată cinstea, mănăstirii Dionisiu.

Capul și o mână a sfântului au fost dăruite de monahii de aici domnitorului, care le-a așezat în noua mănăstire ctitorită de el la Curtea de Argeș.

În anul 1949, moaștele sfântului Nifon au fost mutate în Catedrala mitropolitană din Craiova.

În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sf. Nifon al Constantinopolului în întreaga țară și înscrierea sa în calendarul bisericesc anual.

Sfinte moaște

Părticele din moaștele Sf. Nifon se găsesc și în România:

- în Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova

- în Catedrala Mitropolitană din Târgoviște

- în Biserica Mănăstirii Mihai Vodă din București

- la Mănăstirea Curtea de Argeș

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului

Glasul al 3-lea: Podobie:

Cu faptele strălucind…

Cu faptele dreptei credințe strălucind, toată Biserica ai luminat, însoțindu-te cu smerenia cea dătătoare de înălțare, tu, cinstea cea mărită a celor două sfinte locașuri, podoaba și înfrumusețarea patriarhilor, Mărite Nifon. Iar acum umple de dumnezeiești daruri pe cei ce cu credință te măresc pe tine.

Condacul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului

Glasul al 4-lea Podobie:

Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce…

Pomenirea nevoințelor tale cea strălucită și de lumină purtătoare răsărind în chip luminat, veselește, Părinte, sufletele tuturor celor binecredincioși; iar atingerea de sfintele tale moaște îndulcește simțirile lor, îndulcindu-le. Pentru aceasta, după cuviință te mărim, înțelepte Nifon, de Dumnezeu cugetătorule, părintele nostru.

Viața Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

De vreme ce străbătuse vestea despre Sfântul Nifon și în Valahia, domnul de atunci, cu numele Radu, a mijlocit și l-a luat cu sine în Valahia și toți l-au primit ca pe un apostol al Domnului.

Acest dumnezeiesc părinte al nostru Nifon era din Moreea. El s-a născut din părinți străluciți în lume și de bun neam; dar mai străluciți și mai de bun neam cu dreapta credință și cu fapta bună, care se numeau Manoil și Maria. Din Sfântul Botez el a fost numit Nicolae și, venind în vârstă, a fost dat la școală ca să învețe Sfintele Scripturi. Deci, având din început cugetări bătrânești, el nu se îndeletnicea cu jocuri copilărești, ca ceilalți copii, ci, ca albina cea înțeleaptă, mergea la dascăli înțelepți și îmbunătățiți ca să adune mierea faptei bune, făcându-se ascultător și următor tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și folositoare de suflet. El era încă și atâta de isteț la minte, încât în puțină vreme a întrecut la învățătură pe cei care învățau împreună cu dânsul. Citea adeseori și Viețile Sfinților Părinți și se veselea sufletul lui, sârguindu-se, după putință, să urmeze faptelor lor celor bune. El era și păzitor minunat al întregii înțelepciuni, pentru că s-a dat cu multă osârdie la înfrânare, mâncând puțină pâine și bând puțină apă, doar pentru a-și potoli trebuința trupului. Asemenea se nevoia și la toate celelalte fapte bune.

În zilele acelea a trecut pe la școală un ieromonah cu numele Iosif, dascăl desăvârșit și foarte îmbunătățit. Bunul Nicolae a petrecut împreună cu dânsul vorbind mult, apoi l-a rugat să-l ia cu el, fără să știe altcineva, pentru că se temea să nu-l împiedice cumva. Iar Iosif primindu-l cu bucurie, Nicolae s-a dus pe ascuns și a învățat de la el filosofia. Și mergând la Epidauron, au auzit că în părțile acelea sihăstrea un bătrân cu numele Antonie, foarte îmbunătățit și următor întru toate lui Antonie cel Mare. Deci s-au dus la dânsul amândoi, ca să-l întâlnească și să ia binecuvântare; iar după ce au vorbit din destul cu dânsul și au auzit dumnezeieștile lui cuvinte, s-au veselit cu sufletul. Apoi Iosif, luând desăvârșita rugăciune a bătrânului, s-a dus, iar Nicolae, aruncându-se la picioarele lui Antonie, l-a rugat cu lacrimi să rămână cu dânsul. Dar Antonie, punându-i înainte ostenelile pustniciei, petrecerea cea aspră, și mai ales tinerețea vârstei lui, se sârguia să-l oprească pe el de la aceea. Insă Nicolae, fiind aprins de dumnezeiescul dor, și mai mult îl ruga și zicea: „Orice îmi vei porunci, părinte, cu bucurie te voi asculta, numai să nu mă lipsești de însoțirea ta”. Și văzând bătrânul osârdia lui cea mare, l-a primit, i-a dat chilie și i-a pus rânduială cum să se nevoiască. Deci bunul Nicolae s-a dat cu totul la nevoințele pustniciei, urmând întru toate pe bătrân, pe care, după puțină vreme, l-a rugat să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar dumnezeiescul Antonie a zis către dânsul: „Fiule, fiindcă voiești să iei și chipul monahicesc, să știi că trebuie să te dai la mai multe nevoințe și osteneli pustnicești, ca să nu te afle vrăjmașul dormind și să te rupă, ca un bântuitor și zavistnic ce este nouă, monahilor; de aceea se cuvine să ne nevoim ca să dobândim veșnica viață, prin calea cea strâmtă și necăjită”. Aceasta și altele multe zicând bătrânul către el, l-a îmbrăcat în chipul monahicesc, punându-i numele Nifon.

De atunci fericitul Nifon se nevoia mai mult la toate nevoințele petrecerii monahicești. Iar când îi venea lui gând de bogăție sau aducere aminte de părinți, pe care vrăjmașul nu înceta a i le aduce ca să-l biruiască, atunci alerga îndată la bătrân, cădea cu lacrimi la picioarele lui și se mărturisea. Și împuternicindu-se de la el și mângâindu-se, lua rugăciunea și binecuvântarea bătrânului și se ducea în chilia sa.

Iar lucrul mâinilor sale era scrierea frumoasă, cu care își scotea hrana vieții sale, pentru că era preaiscusit și bun scriitor. Fericitul Nifon păzea încă și acestea: cuvânt deșert n-a vorbit niciodată, nici n-a râs în schit, nici carte bisericească n-a citit fără lacrimi și nici cuvânt n-a grăit cândva fără binecuvântarea bătrânului său. De aceea s-a făcut desăvârșit în toate rânduielile monahicești, dar n-a trecut multă vreme și de-a pururea pomenitul Antonie a adormit întru Domnul, iar Nifon plângea nemângâiat pierderea duhovnicescului său părinte.

Deci îngropându-l pe el și stând multă vreme singur întru liniște, a auzit că în cetatea Nardei este un dascăl înțelept și foarte îmbunătățit, cu numele Zaharia, care mai înainte cu puține zile ar fi venit din Sfântul Munte. Și, dorind să se îndulcească de la dânsul de roadele înțelepciunii și să învețe și rânduielile Sfântului Munte, s-a dus la el și, mărturisindu-se, l-a rugat să petreacă împreună cu dânsul. Iar Zaharia, primindu-l pe el, îl învăța sârguința lui cea dorită.

Dar fiindcă în vremea aceea era mare amestecare și tulburare în biserici, pentru mincinosul sinod ce s-a ținut în Florența de către Ioan Paleologul, pe care răsăritenii nu voiau să-l primească nicidecum, pentru aceasta înțeleptul Zaharia împreună cu sfințitul Nifon s-au dus la Ascalon, învățând în biserică pe creștini ca să stea neclintiți în dreapta credință și în hotărârile Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor celor a toată lumea.

Întorcându-se de acolo, s-au dus în cetatea Truiei, iar stăpâni-torul Gheorghe, cu numele Skanderbeg, i-a primit cu toată cinstea și evlavia, căci auzise mai înainte de vestea lor și, primindu-i cu mare bucurie, i-a ținut cu dânsul în palat, făcându-l și părinte duhovnicesc al său pe preaînțeleptul Zaharia.

Într-acea vreme a murit în Constantinopol și împăratul Ioan Paleologul, iar în locul lui a împărățit Constantin, fratele său, care, adunând sobor, a propovăduit ca neadevărat sinodul din Florența. Deci, trecând puțină vreme, cu judecățile lui Dumnezeu, turcii au supus Constantinopolul în anul 1453. Și era mare vifor și tulburare în toate părțile din vărsările de sânge ale războaielor, iar creștinii fugeau din loc în loc ca să se ascundă. Atunci și fericiții aceștia s-au ascuns pentru o vreme într-un munte, până ce au încetat tulburările, apoi s-au dus în cetatea Ahridonului, în care era o mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și au rămas într-însa împreună cu ceilalți frați. Iar sfințitul Nifon petrecea sârguindu-se la învățăturile pe care i le dădea dascălul său, Zaharia.

Însă, în zilele acelea, arhiereul Nicolae al Ahridonului a adormit în Domnul și, adunându-se episcopii, clericii și toată mulțimea, au rugat pe sfințitul Zaharia să primească dregătoria arhieriei, ca unul ce era vestit tuturor pentru faptele bune și pentru înțelepciunea lui. Iar el făcându-se netrebnic pe sine, zicea că nu este vrednic să ia asupra sa atâta greutate de suflete asupra sa, care de-abia putea să-și mântuiască sufletul său. Insă ei nu încetau rugându-l și îndemnându-l, până ce l-au înduplecat a primi hotărârea lor.

Iar câteva zile după ce a fost hirotonit arhiereu Sfințitul Zaharia, fericitul Nifon a cerut să-i dea binecuvântare să se ducă în Sfântul Munte să se liniștească. Iar arhiereul a zis către dânsul: „Fiule, acum aveam mare trebuință să te am împreună cu mine, ca să mă mângâi și să mă ușurez de greutatea care, fără voia mea, s-a pus pe umerii mei, iar tu acum cauți să mă lași? Știi că în vreme de nevoie sunt trebuincioși prietenii și fiii, ca să ajute părinților când se primejduiesc. Fiul meu, Nifone, să nu mă lipsești de vederea ta cea preafericită!”. Când arhiereul zicea acestea cu lacrimi, dumnezeiescului Nifon îi curgeau lacrimile ca pârâul, încât nu putea să-i dea răspuns. Deci în noaptea aceea au petrecut amândoi priveghind, iar arhiereul, adormind înspre ziuă, a văzut în vis pe sfântul înger, zicându-i: „Să lași pe Nifon să meargă unde voiește, că este vas ales al lui Dumnezeu”. Și dimineața, făcând rugăciune, a eliberat pe dumnezeiescul Nifon, zicându-i: „O, fiule, du-te unde te va povățui Domnul, pe Care îl rog eu, nevrednicul, să mă învrednicească să te văd iarăși în această viață de acum, când va voi pronia Lui cea dumnezeiască”.

Iar fericitul Nifon, luând împreună călător rugăciunea arhiereului, a alergat la Sfântul Munte ca un vultur înaripat. Și, mergând la cinstita mănăstire a Vatopedului și închinându-se sfintelor minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căutat și a găsit acolo mulți bărbați îmbunătățiți, cărora s-a făcut osârdnic râvnitor. Apoi mergând la Careia, a întâlnit pe cel dintâi al Muntelui, pe Daniil, om foarte îmbunătățit și cu socoteală. Acela, văzându-l pe el, s-a bucurat foarte mult și, sărutându-l, a zis: „O, preaînțelepte Nifone, eu m-am înștiințat de la mulți despre tine și m-am rugat lui Dumnezeu să mă învrednicească să te văd mai înainte de moartea mea. Iată că Preabunul Dumnezeu a auzit smerita mea rugăciune; pentru aceea te rugăm să înveți pe frații care s-au adunat cu osârdie pentru tine”. Iar Nifon, smeritul cugetător, a zis: „Preacuvioși părinți, nu sunt vrednic să dau doctorie sănătoșilor și iscusiților doctori, ci mai vârtos eu am trebuință de vindecare de la dânșii”. Atunci dumnezeiescul Daniil i-a zis: „Părinte, nu se cade să păstrezi dumnezeieștile cuvinte numai pentru tine, ci să le împărtășești și altora, ca să le aduci folos”.

Deci sfântul, plecându-și capul și făcând obișnuita metanie, a început să grăiască preaînțeleptele lui cuvinte, încât toți se minunau de priceperea cuvintelor lui; căci era atât de dulce în vorbire, încât nimeni nu putea să se despartă de dânsul, iar de dulceața cuvintelor lui își uitau și hrana cea trupească.

Și umblând împrejurul schitului Careii, a găsit mulți bărbați îmbunătățiți și sufletul lui se bucura. Apoi s-a dus și în sfințita Mănăstire a Pantocratorului, și zăbovind destulă vreme, s-a dus și la peștera care se numește Criti, în care locuiau și viețuiau cu mare asprime pustnici minunați, de care minunându-se pentru covârșitoarea lor răbdare, a rămas împreună cu dânșii, învățându-se și trăind din scrierea mâinilor sale.

După acestea a fost chemat de proiestoșii Lavrei celei Mari a Sfântului Atanasie să meargă și acolo ca să ia folos și ei din cuvintele lui cele curgătoare cu miere. Iar el, ca să nu se arate neascultător, s-a dus cu bucurie, ca un următor osârdnic al Stăpânului Hristos. Deci, învățându-i multă vreme, a auzit și despre sfânta Mănăstire a Inainte-mergătorului, care se numește a Dionisiului, că într-însa erau mulți monahi îmbunătățiți care păzeau toate rânduielile petrecerii monahicești, având viață de obște și toate de obște, după rânduiala Sfântului Vasile, și petreceau întocmai ca îngerii. Deci a ieșit din lavră și a mers acolo. Și văzând greutatea și asprimea locului, atât s-a bucurat fericitul, încât i se părea că vede pe dumnezeiescul Inaintemergător petrecând în munți și în peșteri, și mâncând acride și miere sălbatică. Și toată noaptea aceea a petrecut-o fără de somn, rugându-l pe cinstitul Inaintemergător să-l învrednicească să rămână în acel loc cinstit. Deci, făcând metanie egumenului, îndată s-a îmbrăcat cu îngerescul și dumnezeiescul chip al schimniciei. Apoi, fiind rugat de frați să ia dregătoria preoției, a zis, ca un smerit cugetător, că nu este vrednic. Apoi iarăși fiind rugat foarte mult, s-a supus și a fost hirote-sit citeț și ipodiacon, iar după aceea a fost hirotonit diacon și preot.

Astfel se nevoia mai mult întru nevoințele cele duhovnicești, la privegheri, la postiri, la rugăciune și la dragoste adevărată către toți. Și, ca să zic pe scurt, de trei ori fericitul Nifon era mare luminător, strălucind nu numai în Mănăstirea Dionisiu, ci și în tot Sfântul Munte, precum a mărturisit un bătrân îmbunătățit, cu numele Petronie. Acela, petrecând într-o noapte afară din mănăstire împreună cu dumnezeiescul Nifon, s-a sculat la miezul nopții ca să se roage și a văzut pe sfântul că stătea drept și își avea ochii și mâinile înălțate la cer, fiind tot plin de o lumină care se suia până la cer și strălucea peste tot, încât, din pricina acestei străluciri, Petronie a căzut la pământ ca un mort, iar sfântul l-a ridicat uimit. Și după ce și-a venit în fire, a căzut la picioarele lui, iar fericitul Nifon căuta să ascundă de dânsul dumnezeiasca vedenie. Petronie însă s-a dus în taină la egumen și i-a spus vedenia. Iar acela i-a răspuns: „Părinte Petronie, aceasta arată curăția cea desăvârșită a bărbatului și că prin el se vor lumina mulți. Păzește-te însă să nu spui aceasta altcuiva, ca să nu audă și să se ducă de la noi, fugind de laudă; căci ne vom păgubi de un om ca acesta, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit ca scăpare și întărire în zilele noastre”.

În vremea aceea au venit acolo doi cetățeni tesaloniceni spre închinare la sfințitele mănăstiri ale Sfântului Munte. Și aflându-se ei în Mănăstirea Dionisiu, în ziua în care sfântul a slujit Sfânta Liturghie în biserica cea sobornicească, și auzind învățătura lui cea purtătoare de miere, s-au minunat, fiindcă și ei erau învățați. Iar după sfârșit, întâlnindu-se cu sfântul, s-au veselit de vorbele lui cele folositoare de suflet; apoi, întorcându-se în patria lor, au spus toate cele ce auziseră și văzuseră la dumnezeiescul Nifon.

Iar în zilele acelea a murit Partenie, mitropolitul Tesalonicului, și adunându-se episcopii și tot clerul tesalonicenilor, au hotărât cu toții de obște ca păstor al lor pe prea înțeleptul Nifon. Deci, trimițân-du-se doi episcopi și clerici, s-au dus în cinstita Mănăstire Dionisiu și vorbind deosebi cu proiestoșii, i-au rugat ca să îndemne pe sfânt să primească hotărârea lor. Iar aceia, suspinând greu, au zis: „O, sfinți arhierei, cine este acela care să dea altora pe dascălul lor? Noi, fiind flămânzi și însetați, cum să dăm mâncarea și băutura noastră? Până la atâta a ajuns Tesalonicul cel vestit, încât să nu aibă pe cineva vrednic de păstor și ați venit la noi, smeriții, să ne lipsiți de lumina ochilor noștri, când voi singuri vedeți în ce locuri prăpăstioase și greu de umblat locuim, încât ne lipsim și de cele de nevoie ale trupului? Domnul ne-a trimis nouă mângâietor în necazurile noastre și noi, ticăloșii, să ne lipsim acum de dânsul? Acest lucru ni se pare foarte greu, căci cu adevărat mare primejdie ne va urma nouă, de ne vom păgubi de un astfel de luminător, apoi și toți frații cu adevărat vor pătimi supărare nemăsurată”. Zicând acestea, proiestoșii s-au dus.

Atunci episcopii și clericii, văzând că n-au făcut nimic, rugau cu lacrimi fierbinți pe Dumnezeu și pe înaintemergătorul Ioan să nu se ducă înapoi deșerți; iar sfântul, întrebând pe egumen despre dânșii, nu i-a dat nici un răspuns, din pricina mâhnirii lui celei nemărginite pe care o avea. Dar sfântul, fiind luminat de darul Sfântului Duh, a priceput și i-a zis lui: „Nu te mâhni, părinte, că eu voi fi cu voi și într-acest loc mântuitor de suflete am să-mi dau datoria cea de obște, după cum am rugat pe dumnezeiescul Ioan Inaintemergătorul, când am venit în mănăstire, și a ascultat rugăciunea mea”. Iar egumenul a zis către dânsul: „Facă-ți-se ție, iubite, după cum ai cerut de la dumnezeiescul Inaintemergător. Insă îi vezi pe aceia despre care m-ai întrebat? Ei sunt episcopi ai Tesalonicului și sunt trimiși de tot clerul și poporul să te ia pe tine ca păstor al lor, și noi rămânem orfani fără tine! Deci eu, mai ales, nu te voi mai vedea pe tine!”. Iar aceasta o zicea fiind luminat de Dumnezeu, căci fericitul Nifon când a venit a doua oară la mănăstire, egumenul era mort și nu l-a mai văzut pe el, după cum a prorocit. Deci acestea zicându-le, îi curgeau lacrimile ca pârâul.

Și auzindu-le acestea Nifon, smeritul cugetător, a căzut la pământ în biserică și, udând pământul cu lacrimi, zicea: „Cine sunt eu, puturosul și păcătosul, să primesc acest fel de jug prea greu asupra grumazului meu cu totul rănit?”. Atunci frații, auzind tânguirea sfântului, au alergat cu toții la biserică, ca să vadă care era pricina mâhnirii lui; iar egumenul, văzând că s-au adunat toți frații la biserică, le-a spus toate ale episcopului și clericilor. Și cum au auzit frații acestea, au înconjurat pe sfânt, plângând și tânguindu-se atât de mult, încât au auzit aceasta episcopii și clericii, care, venind înăuntru, au dat în mâinile sfântului scrisorile clerului din Tesalonic. Iar sfântul, plângând, zicea: „Eu, sfințiți arhierei, fiindcă sunt cu totul rănit de multele mele păcate, am venit în locul acesta ca să mă liniștesc și să mă sfârșesc; deci cum pot să fug de calea pocăinței și să iau asupra mea grija de atâtea suflete, când abia pot să-mi mântuiesc sufletul meu cel păcătos?”.

Episcopii au zis: „Părinte, să nu te arăți împotrivitor dumnezeieștii hotărâri, că toți de obște, cu o socoteală și un glas, te cer pe tine a fi păstor al lor”. Atunci egumenul, ca luminat de Sfântul Duh, a zis: „Du-te, cinstite părinte, că așa este voia lui Dumnezeu, ca să înmulțești talantul și să se mântuiască mulți prin tine! Adu-ți aminte totdeauna de acest sfințit locaș, de dragostea noastră și a fraților și ajută-ne nouă cu desele tale rugăciuni, și orice vei putea alt lucru trupesc de nevoie spre chiverniseala noastră; iar noi te vom avea pe tine întotdeauna întru pomenirea noastră, ca pe un viețuitor de obște și fiu al sfințitei noastre mănăstiri. Căci Domnul mi-a poruncit mie în noaptea aceasta să nu-ți împiedic calea ta!”. Acestea zicându-le, a sărutat pe fericitul Nifon, asemenea l-au sărutat pe el și toți frații cu lacrimi, iar el, pe urmă, a zis: „Părinților și frații mei, fie voia Domnului precum hotărâți, însă primejdie mare îmi va urma mie, nevrednicului; de aceea, rugați-vă Domnului pentru mine!”.

Deci, luând episcopii pe sfânt, s-au dus bucurându-se și, mergând ei în Tesalonic, a alergat atâta mulțime de popor ca să-l vadă și să ia binecuvântare, încât se îndesa care să apuce mai înainte. Iar Duminică l-au hirotonit pe el arhiereu și păstor al lor. După câteva zile sfântul, văzând pe creștini tulburați de cei de un cuget cu latinii -adică cu papistașii -, și de noua izvodire a mincinosului sinod din Florența, învăța în fiecare zi dumnezeieștile dogme ale apostolilor și ale dumnezeieștilor sinoade, lepădând desăvârșit născocirile cele noi și dovezile cele sofistice ale latinilor, poruncindu-le să păzească credința ortodoxă curată. El îi mai mângâia pe dânșii și pentru neorându-ielile și ispitele agarenilor, care împărățeau de curând, îndemnându-i să rabde fără de cârtire necazurile și pedepsele robiei, pentru nădejdea bunătăților celor făgăduite, și să păzească credința neclintită.

Iar pe bogații cei nemilostivi și neîndurători îi îndemna cu sfaturi înțelepte să fie milostivi și să miluiască pe cei săraci, pentru că atâta de milostiv și iubitor de săraci era, încât de multe ori, noaptea, el însuși ducea cele de trebuință bolnavilor și neputincioșilor și cu dulceața cuvintelor sale trăgea pe fiecare la dumnezeiasca voie. încă și pe mulți necredincioși, preaînțeleptul îi aducea la credința în Hristos și în fiecare zi îi întorcea de la rătăcirea lor. De aceea s-a auzit pretutindeni vestea despre el și mulți alergau la dânsul. Faima aceasta a ajuns încă și la biserica cea mare, încât și arhiereii doreau să se îndulcească de dânsul. Deci, după doi ani a fost chemat de toată adunarea arhiereilor la Constantinopol, pentru oarecare pricini de nevoie ale Bisericii. Și aceasta s-a făcut cu iconomia lui Dumnezeu, ca să se pună lumina în loc mai înalt și să lumineze pe toți de obște. Deci mergând sfântul la Constantinopol, a fost primit cu toată cinstea de către patriarh, de arhierei și de tot clerul și poporul, pentru fapta lui cea bună și ocârmuirea cea înțeleaptă a turmei sale. Acolo a aflat și pe dascălul său, Zaharia, și, sărutându-se unul cu altul, s-au bucurat peste măsură. Deci s-a împlinit rugăciunea dumnezeiescului Zaharia, care a zis că se vor întâlni iarăși în viața aceasta de acum. Iar după puține zile, preasfințitul Zaharia, îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul, și sfințitele lui moaște le-a îngropat dumnezeiescul Nifon cu cinste și cu evlavie.

Apoi, după puțină vreme a adormit întru Domnul și patriarhul Constantinopolului și, fără întârziere, toți arhiereii și clericii au pus, cu stăpânire împărătească, pe prea înțeleptul Nifon în scaunul cel a toată lumea, deși el nu-l voia. Apoi, având dumnezeiască râvnă în sfântul său suflet, el propovăduia cu mare glas dogmele dumnezeiești, învățând în fiecare zi ca un alt apostol, sfătuind, certând cu măsură și sârguindu-se cu tot felul de chipuri să izgonească pe lupi din turma lui Hristos și să întărească credința ortodoxă. Deci, cu dumnezeieștile și prea înțeleptele lui cuvinte, câștiga și pe mulți necredincioși, care luau în taină dumnezeiescul Botez de la dânsul și, împuternicindu-se cu rugăciunile lui, se lepădau de patrie și de neam, fugind departe, ca să nu se primejduiască de păgâni.

Deci Biserica lui Hristos se bucura având un luminător ca acesta, care strălucea în toată lumea; căci în acele vremi nu se găsea un alt ierarh asemenea lui. Dar diavolul, urătorul de bine, n-a suferit să vadă niște bunătăți ca acestea și a pornit pe niște clerici făcători de sminteală să izgonească pe sfânt departe de la turma lui și făcând tovărășii împotriva bunului păstor, au năvălit cu stăpânire împărătească, gonindu-l din patriarhie.

Iar dumnezeiescul Nifon, neștiind pentru care pricină se izgonește cu atâta mânie fără de socoteală, nu se dumirea și se mâhnea, nu pentru că a fost scos din scaun, ci pentru lipsirea mântuirii creștinilor, cunoscând că toate cele pornite asupra sa sunt de la vicleanul diavol. Pentru aceea s-a rugat Domnului să ierte păcatul făcătorilor de sminteală și să le dea gând bun, ca să se pocăiască; iar el s-a dus pe calea lui, bucurându-se că s-a izbăvit de griji și că are să se îndulcească de liniștea cea dorită lui. Deci mergând la Sozopoli, se liniștea într-o mănăstire a Sfântului Ioan Inaintemergătorul, pe care îl iubea din tot sufletul. Și petrecând el o viață prea minunată, vestea despre el a străbătut în toate părțile acelea, iar creștinii alergau să-l vadă și să audă învățătura lui cea folositoare de suflet.

Și petrecând fericitul în mănăstire doi ani întregi, a fost chemat iarăși în Constantinopol și suit a doua oară pe scaunul patriarhal a toată lumea. Și a strălucit iarăși lumina în sfeșnic; și s-a luminat toată lumea cu desele lui învățături. Dar diavolul, nesuferind iarăși venirea sfântului, a măiestrit împotriva lui un alt meșteșug ca să-l gonească. Intr-o zi, pe când se întorcea în patriarhie de la o biserică unde slujise, s-a întâmplat că a întâmpinat fără de veste pe cale pe împărat și, dându-se la o parte, i-a urat de bine după cuviință. Iar fudulul împărat, vrând cinste întocmai ca lui Dumnezeu, a ocărât pe sfânt că nu știe să cinstească cum se cade pe împărați. Iar smeritul cugetător Nifon, negrăind nimic, s-a dus, zicând în sine: „Diavole, al tău este acest meșteșug viclean”. Deci, ducându-se împăratul la palat, a izgonit pe sfânt în Adrianopol, porancind ca acolo să-l păzească ostașii. Iar aceia care l-au dus pe el, i-au făcut multe rele pe dram, dar Dumnezeu l-a păzit nevătămat. Și acolo l-au lăsat să locuiască într-o biserică a Sfântului Ștefan, cu mare pază. Iar sfântul mulțumind lui Dumnezeu că i s-a dat spre mângâiere biserica întâiului mucenic, se bucura și slăvea pe Domnul, Căruia i s-a dat cu tot sufletul, fără să mai nădăjduiască la vreun ajutor omenesc.

Iar de vreme ce străbătuse vestea despre Sfântul Nifon și în Valahia, domnul de atunci, cu numele Radu, a vrut să-l vadă pe sfânt. Deci, mergând în cetatea împărătească să plătească dajdiile, a trecut pe la Adrianopol și, făcând în tot chipul, a luat voie de la oamenii împărătești și a mers de s-a întâlnit cu sfântul; și, plecându-și capul, i s-a închinat cu mare evlavie. Apoi, sărutându-i cu dorință nemăsurată sfânta lui dreaptă, a zis: „Eu, stăpâne sfinte, de mult doream să mă învrednicesc să văd prea fericita ta față și să iau rugăciunea și binecuvântarea ta. Slăvit să fie Dumnezeu că m-am învrednicit azi și am dobândit ce doream, dar mă mâhnesc de ispitele ce le pătimești”. Sfântul a răspuns: „Prea strălucite domn, prin multe necazuri se cuvine nouă să intrăm în Impărăția cerurilor, zice Domnul. Iar dumnezeiescul Pavel scrie: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, față de slava ce va să se descopere. Deci se cade să suferim primejdiile vieții acesteia cu bucurie, precum se bucurau și dumnezeieștii Apostoli când erau bătuți de iudei, pentru că au fost necinstiți pentru numele Domnului, după cum istorisește dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor. Și fericitul Pavel scrie în epistolele sale: Acum mă bucur întru pătimirile mele. Deci de trei ori fericiții se bucurau în necazuri, suferindu-le cu mulțumire, pentru că așteptau fericita nădejde; dar noi suntem puțini la suflet și ce putem să suferim?”.

Auzind domnul acestea, s-a umilit și i-a zis: „Mă rog arhieriei tale să vii în Valahia să ne înveți pe noi, că suntem cu totul lipsiți de învățătura duhovnicească și de păstor învățător. Acolo te voi odihni și toți te vor primi cu bucurie. Numai dă-mi cuvântul tău, ca să mijlocesc la păgâni să ne dea voie”. Și primind sfântul aceasta, Radu a mijlocit și l-a luat cu sine în Valahia și toți l-au primit ca pe un apostol al Domnului. Domnitorul i-a zis: „Părinte, de astăzi te avem povățuitorul și păstorul nostru, ca să ne înveți pe noi calea mântuirii și să ai stăpânire asupra lucrurilor bisericești și orice vei porunci, să se facă”.

Iar dumnezeiescul Nifon a zis către el: „îți laud socoteala ta cea bună, dar să dea Dumnezeu s-o ai până la sfârșit. însă mă rog, orice voi face spre îndreptarea voastră, să o primiți cu mulțumire și chiar tu de vei greși, să primești duhovnicescul meu sfat; căci atunci când poporul cel de obște va vedea pe domnul țării că primește îndreptare de pocăință, atunci și ei cu înlesnire se îndreaptă; iar dimpotrivă, când domnul țării va călca legea și va defăima sfintele canoane, atunci se face mare cădere tuturor, pentru că oamenii se pleacă lesne spre cel rău”. Iar domnul a zis către el: „Părinte, orice vei face pentru folosul sufletelor noastre, vom primi cu bucurie”.

Atunci preaînțeleptul Nifon a poruncit să se facă sinod local, unde să se adune toți preoții Bisericii, egumenii mănăstirilor, boierii divanului și domnul. Deci, fiind toți adunați, fericitul a început să le propovăduiască dumnezeieștile cuvinte și să-i îndemne la obiceiurile cele bune, cu dovezi din insuflatele de Dumnezeu Scripturi și de la părinții dumnezeiești, ca să-i taie de la fiecare obicei rău. Deci toți au primit învățătura lui cea curgătoare de miere și, plecându-se dumnezeieștilor lui cuvinte, se sârguiau să-și îndrepteze toate rânduielile și obiceiurile lor.

Sfântul a hirotonit și doi episcopi și, dându-le rânduitele episcopii Râmnic și Buzău, le-a poruncit să se îngrijească de turma lui Hristos, că au să dea seamă pentru dânșii la înfricoșatul Judecător. Apoi, întorcându-se către domnul țării, a zis în auzul tuturor: „Fiule Radu, și tu, care ai stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuiești pe toți supușii tăi, să pedepsești pe cei fără rânduială și să nu cauți în față nici la mare, nici la mic; ci să faci judecată dreaptă, că judecata este a lui Dumnezeu, după cum zice dumnezeiasca Scriptură”.

Învățându-le sfântul toate acestea cu multă smerenie, a slobozit sinodul, ținând destulă vreme pe preoții și pe monahii care erau din locuri îndepărtate, până să-i îndrepteze. Deci toți slăveau pe Dumnezeu că le-a trimis un luminător ca acesta, care i-a povățuit la calea adevărului, și-l numeau pe el nou Gură de Aur. Iar el slujea dumnezeiasca Liturghie în fiecare Duminică și praznic, ca toți să vină la biserică și să audă învățătura lui. Și se sârguia minunatul în tot chipul să-i scoată pe ei din obiceiul cel rău al beției, căci mai toți erau aplecați cu covârșire la acea patimă, din care se nasc toate păcatele cele de moarte și mai ales necurata desfrânare, la care erau dedați cei mai mulți. Pentru aceea se silea preaînțeleptul să stingă văpaia beției și cu învățătura lui cea cu osteneală întorcea la pocăință mulțime multă, care se îndrepta. Dar diavolul, urătorul de bine, ce a lucrat iarăși împotriva sfântului, ca să împiedice dumnezeiasca lui propovăduire?

Un boier mare din Moldova, fiind cu rău obicei și făcând multe rele, a fugit din patria sa, ca să scape de stăpânirea domnească, lăsându-și casa, femeia și copiii și a venit în Valahia. Și împriete-nindu-se foarte cu Radu, domnul țării, a voit să locuiască acolo și să ia altă femeie. Pentru aceea domnul, deși știa că moldoveanul avea femeie la locul său, a trecut cu vederea și legile părinților și canoanele, și i-a dat de soție chiar pe sora sa, afară de lege. Iar femeia lui cea după lege, auzind acel lucru, a scris o scrisoare Sfântului Nifon, plângându-se și arătându-i că acela este însurat și are copii. Și luând sfântul scrisoarea, a chemat pe moldovean și i-a vorbit cu blândețe și cu smerenie cele cuviincioase, ca să lase pe femeia aceea afară de lege și să se ducă la femeia lui cea după lege. Dar acela, fiind cu rău obicei și nepocăit, a plecat de la sfânt cu multe înfricoșări. Și ducându-se el la domnul țării, l-a pornit spre mânie asupra sfântului, căutând să-l izgonească din Valahia.

Iar dumnezeiescul Nifon, netemându-se nicidecum de înfricoșări, s-a dus în palatul domnului și a dat întâi scrisoarea pe care i-o trimisese femeia lui după lege; apoi, deschizând dumnezeiasca lege, l-a rugat să nu defaime hotărârea dumnezeiască și dumnezeieștile canoane ale Bisericii. Dar Radu, lepădând fățărnicia evlaviei cea mai dinainte, și-a sălbăticit năravul asupra sfântului și i-a zis: „Stăpâne, nu se cade să arăți atâta asprime către noi, ci să ai rușine și frică de stăpânitori. Eu voiam și mai înainte să-ți zic că, îndată ce te-am adus aici, ai călcat și ai defăimat toate predaniile și rânduielile noastre și ai schimbat toate lucrurile după socoteala ta. Pentru aceea, de astăzi înainte nu mai voim nici învățătura ta, nici predaniile și rânduielile tale, că noi suntem oameni ai lumii și nu putem să urmăm după socoteala ta”.

Sfântul, auzind aceste cuvinte fără de nădejde, i-a zis: „Prea-strălucite domn, oare acestea nădăjduiam să-mi zici? Oare n-ai venit strălucirea ta cu boierii tăi de două și de trei ori și m-ai rugat să vin aici, pentru folosul sufletelor voastre? Arată-mi, preaînălțate, ce pre-danie și rânduială rea v-am dat vouă și am defăimat pe ale voastre? Vai mie! Acum văd arătat că are să vină mare urgie asupra voastră și mă mâhnesc pentru sufletele voastre. Iar despre mine nu mă îngrijesc nicidecum, că nădejdea mea este la Acela pe Care L-am iubit și-L iubesc din tinerețile mele și pentru a Cărui dragoste am mare bucurie să-mi vărs și sângele, dacă va cere trebuința. Domnule Radu, să știi că toată puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Și-a vărsat preasfântul Său Sânge, ca s-o curățească de tot păcatul și s-o sfințească. Ea va fi curată și sfântă cu lucrarea dumnezeieștilor porunci, pe care doresc să le păzesc până la sfârșitul vieții mele”.

Zicând acestea, a ieșit din palat și, ducându-se în biserică, a poruncit celor cu bună rânduială să adune poporul. Și învățându-i pe ei din destul, s-a îmbrăcat în veșmintele arhierești și a afurisit pe moldoveanul cel fără de lege și pe cei care îl ajutau la a lui fărădelege, depărtându-l de la Biserică împreună cu preadesfrânata, ca pe niște călcători de lege. Apoi, sfătuind mult poporul, a spus mai înainte câte au să se întâmple Valahiei și că domnul Radu și moldoveanul au să primească rea moarte și au să se sfârșească întru fărădelegea lor. După aceea a pus veșmintele arhierești pe Sfânta Masă, a sărutat sfintele icoane și s-a dus.

Auzind acestea, domnul Radu a dat poruncă la toți cetățenii să nu-l mai numească arhiereu, nici să-i mai dea vreo cinste și căutare. Și dacă se va auzi că cineva i-a dat pâine sau altceva, sau l-a primit în casa sa, aceluia să-i piardă viața și lucrurile să-i rămână domniei. Pentru aceea, sfântul a dat loc mâniei și s-a dus într-o margine de sat, într-o casă mică, având toată nădejdea în Dumnezeu, Care, ca un mult-milostiv, i-a trimis cele de trebuință, precum de demult a trimis prorocului Ilie hrană prin corbi și lui Daniil prin Avacum; pentru că un fecior de boier din neamul Basarabilor, cu numele de Neagoe, fiu duhovnicesc al sfântului, văzându-l în atâta strâmtorare, se mâhnea foarte și îi ducea toate cele trebuincioase pe ascuns, căci se temea de mânia domnului.

Iar Radu, gândindu-se la blestemul sfântului și temându-se să nu vină asupră-i fără veste vreo urgie de la Dumnezeu – pentru că, deși avea necaz pe sfântul, îl cunoștea că este drept în toate și cinstitor de Dumnezeu – a făcut chip și a adus pe sfântul cu cinste în palatul său, socotind ca, prin momeli, să ia iertare. Deci i-a zis: „Prea dumne-zeiescule și preaînțelepte părinte, iartă-ne nouă toate câte ți-am greșit ca niște oameni și să ai și preasfinția ta iertare de la noi pentru cele ce ai zis și ai făcut împotriva noastră; deci te rugăm să nu mai ai vreo supărare asupra noastră, iar noi să te îngrijim cu bani și haine câte îți vor trebui, și să te trimitem cu multă cinste unde vei voi să te duci; și, acolo unde te vei sălășlui, să-ți trimitem toate cele trebuincioase. Cât despre soția moldoveanului să nu ai grijă, că el a luat iertare de la tot soborul arhiereilor care sunt în Constantinopol și să dai iertare și preasfinția ta, cum se cade”.

Iar dumnezeiescul Nifon, suspinând din adâncul inimii, a zis către el, ca unui om de rând: „Radule, Radule, nu voiesc pentru trebuința mea banii tăi, nici hainele tale nu-mi trebuiesc pentru acoperirea mea, nici vreo cinste nu cer de la tine, să mă ferească Dumnezeu! Adu-ți aminte câte ai făcut să mă aduci pe mine în Valahia, ca să vă învăț pe voi cuvântul lui Dumnezeu; și de v-am făcut vreo fărădelege, mărturisește. Eu am fost rânduit de Domnul meu ca să cert pe cei fără de lege, și la această fărădelege nu voi să fiu eu părtaș, pentru că nici o lege nu mă lasă. Singur tu m-ai adus pe mine și iarăși tu singur mă gonești! Deci eu mă voi duce unde mă va îndrepta Domnul, însă voi veți muri întru fărădelege. Multe necazuri și dureri și nenumărate rele au să vină pe capul vostru și atunci mă veți căuta, dar nu mă veți găsi”.

Zicând sfântul acestea cu multă îndrăzneală, s-a dus de acolo și, aflând pe Neagoe, fiul său duhovnicesc, i-a spus lui la o parte: „Văd, fiul meu, că mare urgie are să vină peste locul acesta și ai să te primejduiești și tu cu tot neamul tău; dar Preaînduratul Dumnezeu te va păzi de tot răul, de vei păzi poruncile pe care ți le-am dat ție. Și nu numai că te vei izbăvi de orice primejdie, ci te vei sui la mare cinste și se va vesti numele tău în toate părțile; dar să-ți aduci aminte și de mine, părintele tău duhovnicesc, și eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni Dumnezeu, Il voi ruga pe Dânsul pentru tine”. Apoi l-a binecuvântat și l-a sărutat, iar Neagoe plângea și se tânguia de lipsa unui părinte ca acesta.

După aceasta, Sfântul Nifon luând pe Macarie și pe Ioasaf, ucenicii săi, s-a dus în Macedonia și de acolo în Petolia, învățând și întărind pe creștini. Apoi s-a dus iarăși în Sfântul Munte, la sfințita mănăstire a Vatopedului, unde părinții de acolo l-au primit cu toată evlavia și bucuria, slăvind pe Dumnezeu că i-a învrednicit a dobândi un luminător și un dascăl ca acesta. Iar pustnicii muntelui, auzind de venirea lui, alergau în fiecare zi la el, ca să ia binecuvântare și să asculte învățăturile lui cele folositoare de suflet.

Iar Macarie, ucenicul lui, fiind râvnitor al faptelor bune ale sfântului întru toate și nevoindu-se cu multe nevoințe ale pustniciei, s-a suit la vârful dumnezeieștii iubiri și ardea inima lui să-și săvârșească viața prin moarte mucenicească, pentru care și-a arătat dorința sa sfântului. Și cunoscând sfântul că dorința ucenicului este după dumnezeiasca voie, i-a zis: „Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că, după dorința ta, te vei învrednici să iei cununa muceniciei și să te bucuri veșnic împreună cu mucenicii și cu cuvioșii”. După aceea, pecetluindu-l pe el cu seninul făcătoarei de viață cruci, l-a binecuvântat. Și, după prorocia sfântului, așa s-a și întâmplat; pentru că acel cu adevărat fericit, mergând în Tesalonic, a propovăduit pe Hristos, îmbărbătându-se împotriva otomanilor. Deci a fost pedepsit de dânșii fără de milă, iar pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap, luând astfel cununa muceniciei. Iar dumnezeiescului Nifon i s-au descoperit acestea de la Sfântul Duh și a zis către Ioasaf, celălalt ucenic al lui: „Să știi, fiule, că astăzi s-a săvârșit prin mucenicie fratele tău, Macarie, și merge să se bucure în ceruri”.

După aceasta, luând pe Ioasaf, a plecat pe ascuns din Mănăstirea Vatopedului, neștiind nimeni, și a mers necunoscut la Mănăstirea Dionisiu, în care era – după cum se știe -, acest fel de obicei, hotărât de către ctitorul mănăstirii, ca oricine va merge în mănăstire pentru a se face monah, dacă va fi primit, întâi să se facă argat la catâri, ca să aducă lemne și să facă orice altă slujbă proastă, atâta vreme cât ar fi fost rânduit de întâistătător, și apoi să-l ia în mănăstire și să-l facă monah. Iar de era monah de mai înainte, îl socoteau în rând cu frații mănăstirii. Deci mergând și Sfântul Nifon necunoscut în mănăstire, ca un simplu monah, și după obicei fiind întrebat de cel mai mare, a pus metanie și slujea catârilor ca argat. Și câtă vreme a rămas necunoscut, au venit oameni trimiși de la biserica cea mare din Constantinopol ca să-l caute și să-l pună iarăși în scaunul cel a toată lumea, cu hotărâre împărătească. Dar, fiindcă n-au putut să-l afle, s-au întors înapoi.

Iar într-una din zile, Sfântul Nifon a fost rânduit să fie de strajă într-un loc înalt în dreptul mănăstirii, ca să păzească împotriva tâlharilor ce veneau în vremea aceea fără de veste la Sfântul Munte, robind pe mulți și răpind tot ce apucau. Deci, la miezul nopții, pe când sfântul stătea la rugăciune acolo unde străjuia, niște monahi îmbunătățiți, care privegheau împrejurul locului aceluia, au văzut o văpaie de foc care se suia de la pământ până la cer. Iar un frate care era împreună cu sfântul de strajă, deșteptându-se în ceasul acela, a văzut pe sfânt că era tot înfocat și, tremurând, s-a tras de la locul lui și a mers la mănăstire, povestind tuturor vederea cea înfricoșătoare pe care a văzut-o. Asemenea au spus și ceilalți monahi și i-au încredințat pe preoți. Deci, adunându-se cu toții în biserică, se rugau lui Dumnezeu să le arate cine este acest om, la care se arată astfel de semn. Iar Domnul a ascultat rugăciunea lor și a arătat în acest fel:

Egumenul mănăstirii a văzut în vedenia sa că era în biserică și acolo i s-a arătat dumnezeiescul Inaintemergător și i-a zis: „Adună toată frățimea și ieșiți în întâmpinarea patriarhului Nifon, că îi ajunge atâta smerenie ce a arătat-o și s-a făcut argat, ca să nu vă păgubiți mai mult”. Deci, deșteptându-se egumenul, a rămas uimit. Iar după câtăva vreme, venindu-și în fire, a bătut toaca și, adunându-se toți frații, le-a povestit și lor vedenia pe care a văzut-o, și atunci au aflat ei că acel monah necunoscut era patriarhul Nifon. Iar când fericitul venea ca un argat, au ieșit cu toții în dreptul gropniței, cu făclii și cu tămâieri și l-au întâmpinat cu mare cinste. Atunci, îndată ce i-a văzut minunatul, s-a aruncat la pământ, udându-l cu lacrimi; iar egumenul, făcând metanie, i s-a închinat și i-a sărutat sfintele lui mâini, zicându-i: „O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea ta; ajunge ticăloșia desăvârșită pe care ai suferit-o de bună voie; ajunge atâta smerenie pe care ai arătat-o, neștiindu-te noi, proștii!”. Iar frații plângeau cu toții și mai ales aceia care l-au mâhnit întru neștiință și se tăvăleau la sfințitele lui picioare, cerând iertare.

Atunci sfântul, cu multe lacrimi, a zis: „Părinți și frați ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul în acest loc de suflet mântuitor, căci eu am cerut de la Dânsul să mă izbăvesc de grijile lumii și să fiu miluit la judecata Lui cea înfricoșată. Căci dacă nu ne vom lepăda de părinți, de frați, de rudenii și de toată slava cea omenească și împătimirea acestei lumi – după cum El ne poruncește nouă -, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui; pentru că de vom câștiga toată lumea și ne vom pierde sufletul nostru, ce folos ne este?”. Iar către cei ce cereau iertare, a zis: „O, fiii și frații mei! Aceia care se nevoiesc la fapta bună se cade să aibă blândețe și dragoste către cei de aproape și să nu se mânie asupra lor, măcar de ar pătimi de la ei nenumărate rele; pentru că toți suntem oameni și nici unul nu este curat de la sine”. Și așa sfătuindu-i ca să nu facă altora la fel, ci să-și facă fiecare slujba sa fără mânie și cârtire, ajutându-se unul pe altul după putere, i-a sărutat și i-a binecuvântat.

Apoi, intrând în mănăstire, se nevoia cu atâta asprime, încât este cu neputință ca cineva să povestească cu de-amănuntul nevoințele și ostenelile pe care le făcea, căci deși era bătrân și cu totul obosit de primejdii și de izgoniri, iarăși slujea la toate trebuințele mănăstirești, ca unul dintre cei mai de jos monahi. Și a făcut multe zidiri din temelie, pe cei bolnavi îi cerceta și pe cei necăjiți îi mângâia.

De multe ori când mergeam – zice scriitorul acestei povestiri -și rămâneam acolo ca să iau folos din învățăturile lui cele de suflet folositoare, îl vedeam săpând în grădină, ajutând la moară, pogorându-se la arsana pentru trebuințele corăbierilor. Și se ostenea, de trei ori fericitul, împreună cu slujitorii, ca să nu cârtească și să nu-și piardă plata ostenelii lor. Cu toate acestea, urătorul de bine diavolul nu lipsea de a-i da război, pentru că, aflând pe unii unelte ale lui, i-a ridicat să ocărască și să osândească pe sfânt, numindu-l fățarnic și bârfitor. Insă sfântul, ca un prea înțelept, cunoscând vicleșugurile satanei, se ruga lui Dumnezeu să-l împuternicească să sufere toate ispitele până la sfârșit, iar pe ocărâtorii lui să-i ierte și să-i mântuiască ca un iubitor de oameni. Și atâta smerenie, răbdare, petrecere aspră și sărăcie de bunăvoie avea pururea pomenitul, încât nu se gândea că a avut dregătoria arhierească și că a fost patriarh a toată lumea, ci toate le socotea ca și umbre și visuri.

Și văzând sfântul odată că frații, care aduceau cu corabia hrana mănăstirii de la metocuri, erau în primejdie din pricina furtunii, a intrat în corabie, că era aproape de mănăstire, și îndată – o, minunile tale, Hristoase împărate! – a încetat furtuna și marea s-a liniștit. Iar frații, căzând la sfintele lui picioare, au zis: „Preacinstite părinte, credem că orice vei cere de la Dumnezeu, toate îți va da; pentru aceasta te rugăm să faci rugăciune către Domnul, ca unul ce ai îndrăzneală către El, ca să călătorim de aici înainte fără primejdie pe mare și să aducem fără pagubă hrana mănăstirii”. Iar sfântul a răspuns: „Dacă nu vă veți lenevi de canoanele și de pravila voastră și dacă nu veți grăi cuvinte necuviincioase și urâte, atunci cu lesnire vă va auzi Domnul și vă va feri de toată întâmplarea cea rea”.

Apoi, plecându-și genunchii pe fierul corăbiei, și-a înălțat mâinile și ochii la cer și s-a rugat în taină multă vreme. Și ridicându-se, a binecuvântat fierul de trei ori și a zis: „Fraților, luați aminte să puneți întotdeauna acest fier la loc curat, iar când vă va ajunge primejdia, să-l atârnați în mare și atunci veți călători fără primejdie”. De atunci se făcea acea minune mare la fiecare primejdie a mării și îndată ce s-ar fi întâmplat furtună, monahii atârnau fierul în mare, chemând cu evlavie numele sfântului, și astfel se făcea liniște. Și atât se cucerniceau monahii de fierul acela, încât, când tămâiau în vremea pravilei la cântare, tămâiau și fierul cu evlavie, socotind că văd pe Sfântul Nifon. Iar când era furtună pe mare, frații strigau unul către altul: „Coborâți, coborâți pe patriarhul în mare ca să înceteze furtuna!”. Și ca o comoară de mult preț a fost păzit fierul acela și a fost ținut în mănăstire mai mult de 150 de ani.

Iar sfântul ajungând la adânci bătrâneți, până la 90 de ani, și cunoscând din dumnezeiasca descoperire că a venit vremea să se ducă către Hristos cel dorit, a adunat toată frățimea și le-a arătat vremea sfârșitului său, poruncindu-le să păzească cu dinadinsul rânduielile vieții monahicești și să se nevoiască în tot chipul, ca să se învrednicească Impărăției cerului. Iar frații, auzind această veste, plângeau și se jeleau pentru pierderea unui părinte ca acela. Și mai ales doi frați care mai înainte îl ocărâseră din neștiință, plângeau nemângâiați, cerând iertare de la el. Iar sfântul, sfătuindu-i, îi mângâia și, binecu-vântându-i, a zis către proiestoși: „Frații mei, cereți orice cerere duhovnicească voiți de la smerenia mea, mai înainte de a-mi da duhul către Domnul”. Și toți au răspuns: „Voim, preasfinte Părinte, să ne dai în scris dumnezeieștile tale rugăciuni, ca să se citească la mormântul fiecărui frate când va muri și să ia dezlegarea păcatelor care le-a făcut ca om”. Iar sfântul, fiind ascultător până la sfârșit, n-a trecut cu vederea cererea lor, ci, făcând către Dumnezeu rugăciune cu lacrimi fierbinți ca să se împlinească cererea lor, a zis către ucenicul său Ioasaf: „Fiule, scrie pe hârtie cele ce voi zice, ca să rămână fraților mângâiere neîncetată”.

Iar după ce Ioasaf a scris rugăciunile cele de iertare, i-a zis sfântul: „Eu mă duc către Domnul cel dorit, iar tu, fiule, mergi la Constantinopol și fă câte ți-am poruncit, că acolo vei lua cununa muceniciei ca să te bucuri veșnic în cer”. Apoi, luând iertare de la toți frații, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine și astfel și-a dat fericitul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 11 zile ale lunii august. Și câți părinți de pe la schituri și de pe la mănăstiri s-au înștiințat de aceasta, au alergat să sărute sfințitele lui moaște, iar frații plângeau lipsa bunului lor păstor. Deci, adunându-se mulțime multă, au făcut priveghere de toată noaptea și a doua zi au îngropat cu mare cinste pe strălucitul luminător al lumii, pe piatra cea tare a suferinței, pe răbdătorul în primejdii și ispite, pe cel lămurit ca aurul în cuptor, pe cel care a suferit toate pentru dragostea Domnului.

În acest fel a petrecut pururea pomenitul și Sfântul Patriarh Nifon în această viață de acum. Cu acest fel de isprăvi, nevoințe și fapte bune a strălucit în lume cel care, fiind patriarh, a născut a doua oară, prin dumnezeiescul botez, o mulțime de armeni, evrei și otomani, și i-a adus la Domnul cu dumnezeieștile și curgătoarele de miere învățături, mântuindu-i. Incă și cu cununi mucenicești a trimis către Domnul pe ucenicii lui.

Pentru că și fericitul Ioasaf, după adormirea Sfântului Nifon, mergând în Constantinopol și făcând cum i-a poruncit el, a îndrăznit înaintea turcilor și a propovăduit pe Sfânta Treime. El a fost muncit de ei cu multe feluri de munci și pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap și a luat cununa mărturisirii după prorocirea sfântului.

Este timpul să povestesc și cele ce s-au întâmplat în Valahia după prorocia dumnezeiescului Nifon. Pentru că după ce el a plecat de acolo, a fost mare amestecare în Biserica Valahiei, căci s-au ridicat mari sminteli de la cei bisericești și de la boieri, și în tot locul s-au făcut tulburări de vânturi, secetă și foamete mare. Deci toți au cunoscut că toate acestea s-au făcut pentru că a fost izgonit sfântul de acolo. Pentru aceasta, domnul Radu a trimis în toate părțile și l-a căutat pe Sfântul Nifon, dar nu l-a găsit, după cum îi spusese sfântul mai înainte.

Iar după adormirea sfântului, Radu a căzut în boală cumplită și de nevindecat – tot trupul i s-a spart și ieșea din el duhoare urâtă și nesuferită, încât nimeni nu putea să se apropie de el. Deci s-a sfârșit cu multe dureri și a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Nicolae, care se numește Mănăstirea Dealului, pe care a zidit-o el. Iar după îngroparea lui, pentru frica celor ce erau de față, a tremurat mormântul lui trei zile, după cum s-a întâmplat împărătesei Eudoxia, pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, încât frică și cutremur i-a cuprins pe toți. Deci toți își aduceau aminte de Sfântul Nifon, căci toate au urmat după cum a prorocit el. Asemenea s-a primejduit și bunul Neagoe, duhovnicescul lui fiu, după cum i-a spus mai înainte dumnezeiescul părinte. S-a primejduit încă și cu cele mai de pe urmă primejdii de la doi domni tirani, care au domnit după moartea domnului Radu, întâi de la Mihnea și pe urmă de la Vlad. Insă, după prorocia sfântului, nu numai că s-a izbăvit de fiecare primejdie prin rugăciunile lui, dar și prin cererea a tot poporul, s-a făcut domn a toată Ungrovlahia.

Deci văzând Neagoe că s-au împlinit toate prorociile părintelui său duhovnicesc și cugetând la dumnezeieștile lui învățături, s-a aprins cu totul de dor dumnezeiesc și a dorit să aducă în Valahia sfințitele lui moaște, ca să se binecuyinteze cu venirea lor de față și el și tot locul acela, care era cu totul împilat de atâtea pedepse dumnezeiești; dar mai ales ca să ia iertare Radu, care era sub blestemul Sfântului. Deci așa a făcut Neagoe, ca un al doilea Teodosie, căci precum acela, pentru maica sa, Eudoxia, a adus de la Cucuso sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, tot așa și prea cinstitorul de Dumnezeu Neagoe a făcut cu dumnezeiescul Nifon, noul Gură de Aur. El a trimis doi egumeni ai mănăstirilor și doi cinstiți boieri în Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte, cu scrisori și cu daruri multe ca să aducă sfintele moaște.

Iar aceia venind, au dat scrisorile egumenului mănăstirii, care citindu-le în auzul tuturor fraților, toți au rămas fără de glas multă vreme. Apoi unul dintre bătrânii cei vechi a zis către cei trimiși: „Preacinstiți egumeni și prea binecredincioși boieri, noi nu defăimăm porunca domnului țării, dar nici nu îndrăznim să ne atingem de mormântul sfântului și mai ales nu suferim să ne păgubim de o comoară ca aceasta, care este mântuirea mănăstirii noastre. Căci, precum în viața lui era păzitor și mântuitor al nostru, tot așa și acum, după moarte, sfintele lui moaște ne pricinuiesc nouă mare mângâiere la tot necazul și strâmtorarea ce sunt aduse asupra noastră de păgâni și la alte greutăți ce le pătimim. Singuri vedeți în ce loc cu anevoie de umblat și prăpăstios locuim și nu avem altă mângâiere decât numai sfințitele moaște ale Sfântului Nifon, care s-a nevoit în această mănăstire. Iar acum să le ia în alt loc ni se pare lucru străin și ni se va pricinui nouă supărare și durere neasemănat de mare”. Dar aceia au zis: „Preacuvioși părinți, ascultați-ne pe noi și faceți după cuvântul domnului nostru, adică să dați cu bunăvoirea voastră sfintele moaște și alegeți dintre voi doi proiestoși care să meargă cu noi și vă făgăduim vouă că domnul vă va trimite mare ajutor și multe faceri de bine va face acestei mănăstiri, trimițând înapoi și sfintele moaște”.

Iar părinții, auzind acestea, au răspuns: „Noi nu îndrăznim să săpăm, faceți singuri ceea ce voiți!”. Atunci unul din boieri, adică marele logofăt, apucând un târnăcop și făcând semnul Sfintei Cruci, a zis: „Eu, întărindu-mă pe credința și evlavia domnului meu, mă apuc de lucru și nădăjduiesc în rugăciunile sfântului că nu voi lua nici o vătămare!”. Și astfel a început a săpa. Și cum s-a apropiat de sfintele moaște – o, negrăitele Tale minuni, Hristoase! –, tot locul acela s-a umplut de o bună mireasmă nepovestită. Deci, luând sfintele moaște, le-au pus într-un sicriu și le-au dus în mijlocul bisericii, iar biserica s-a umplut de bună mireasmă. Apoi frații, adunându-se, au făcut priveghere de toată noaptea. Și s-a auzit vestea pe la chiliile, schiturile și mănăstirile care erau acolo pe aproape, și părinții au alergat cu credință și cu evlavie să sărute sfintele moaște.

Iar Atotputernicul Dumnezeu, vrând să slăvească pe Sfântul Nifon și după adormire, pentru covârșitoarele nevoințe și sudori ale pustniciei lui, a rânduit ca un monah mut și surd să meargă și el să sărute sfintele lui moaște. Și îndată ce s-a apropiat de ele și le-a sărutat, a început a vorbi fără împiedicare și, mulțumind sfântului, povestea pretutindeni minunea. Altul, orb de amândoi ochii, fiind dus de mână, a mers să sărute și, atingându-se cu ochii de sfintele moaște, a văzut. Multe alte minuni a făcut Sfântul Nifon, pe care le trec pentru scurtime; dar și acestea puține le-am scris ca să arăt îndrăzneala pe care o avea sfântul către Dumnezeu.

Iar după trei zile, cei trimiși, luând sfintele moaște și oarecare monahi din mănăstire, au pornit spre Valahia și, trecând apa Dunării, au înștiințat pe domnul țării, care a trimis îndată arhierei, preoți, diaconi și monahi spre întâmpinarea sfântului; și când s-au apropiat sfintele moaște de târgul Bucureștilor, a ieșit și însuși preacinstitorul de Dumnezeu domnul țării, Neagoe Basarab, și toată mulțimea poporului, cu făclii și cu tămâieri și, îmbrățișând racla, au sărutat cu evlavie sfintele moaște. Și ridicând voievodul pe umerii săi racla cu sfintele moaște, împreună cu cinstiții boieri, au mers la Mănăstirea Dealului și au pus sfintele moaște pe mormântul domnului Radu. Apoi au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se fierbinte sfântului să ierte fărădelegea ticălosului Radu.

Iar la miezul nopții, pe când privegheau, domnul Neagoe a adormit și a văzut în vedenia sa că s-a deschis mormântul lui Radu și s-a arătat trupul lui cu totul negru și din toate mădularele lui curgea puroi și ieșea o putoare rea neasemănată. Și neputând să sufere putoarea, ruga pe sfântul să facă milă cu domnul Radu și îndată a văzut că din racla sfintelor moaște curgea ca un izvor, și că sfântul spăla tot trupul acela puturos al lui Radu și l-a făcut preafrumos și preastrălucit, și așa s-a închis iarăși mormântul lui Radu. Apoi sfântul s-a dus lângă Neagoe și i-a zis: „Iată, fiule, că am auzit rugăciunea ta! Numai îți poruncesc să te împaci totdeauna cu poporul tău și să trimiți moaștele mele la mănăstirea mea, spre mângâierea fraților care se nevoiesc acolo”. Apoi s-a dus și a intrat iarăși în sicriu.

Și deșteptându-se iubitorul de Dumnezeu, Neagoe, a rămas uimit multă vreme, cugetând la cele ce văzuse și, venindu-și în sine, a strigat cu glas mare: „Slavă Ție, Impărate ceresc, Cel ce ai slăvit cu slavă negrăită pe robul Tău cel iubit, pe Sfântul Nifon!”. Și așa au încetat cântările de psalmi și domnul a povestit tuturor cele ce le-a văzut în vedenia sa și toți au slăvit pe Dumnezeu. Iar a doua zi, când s-a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, s-au adunat și de prin satele din afară ale Valahiei mulțime multă, aducând cu ei nenumărați bolnavi, care sărutau pe sfântul cu lacrimi și cu credință și își căpătau sănătatea. Șchiopii se îndreptau, orbii vedeau, cei ce se chinuiau de friguri se vindecau și mai toate bolile se goneau de la cei care alergau cu credință la moaștele Sfântului Nifon.

Iar domnul țării, văzând că în fiecare zi sfântul făcea minuni, a adunat sobor și a hotărât să se prăznuiască Sfântul Ierarh Nifon în ziua de 11 august, zi în care el a adormit, și i-a alcătuit toată slujba. După acestea Neagoe, cinstitorul de Dumnezeu, a poruncit de a făcut cu multă cheltuială un sicriu foarte frumos de aur, împodobit cu pietre scumpe și cu mărgăritare, iar deasupra acoperământului a zugrăvit pe Sfântul Nifon, și înaintea lui s-a zugrăvit pe sine în genunchi. Apoi a pus într-însul moaștele sfântului, luând numai sfântul lui cap și o mână, cu voia părinților.

Iar spre răsplătirea lor, le-a dat preacinstitul cap al preaslăvi-tului Inaintemergătorului și Botezătorului Ioan, pus în raclă de aur împodobită cu pietre scumpe, pe care a trimis-o în sfințita Mănăstire Dionisiu, împreună cu celelalte cinstite moaște ale Sfântului Nifon. Și a dat părinților mult ajutor, ridicând din temelie multe zidiri în acea mănăstire și de aceea se pomenește neîncetat ca ctitor. Iar sfântul cap și mâna dumnezeiescului Nifon, cât a trăit pururea pomenitul Neagoe, le avea cu el spre sfințenie și spre izgonirea potrivnicului ori unde se ducea. Iar după ducerea lui din viață, le-a lăsat Mănăstirii Curtea de Argeș, pe care a zidit-o el, unde se află până astăzi (In prezent, ele se află la Craiova, în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Olteniei), întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Nifon, patriarhul Constantinopolului si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org