Articole

Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Sfântul Chiril  de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Chiril (Ciril) (n. 826, Salonic – d. 14 februarie 869, Roma) a fost călugăr și misionar de origine grecească.

 

Viața

Sfântul Chiril s-a născut la Salonic, a făcut studii temeinice la Constantinopol. Împreună cu fratele său, sfântul Metodie, s-a dus în Moravia pentru a propovădui credința. Împreună au editat textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit «chirilic». Introducerea limbii slavone în cult a întâmpinat rezistență din partea episcopilor apuseni, dar papa Adrian al II-lea a intervenit în favoarea lui Chiril și a lui Metodie. Fiind chemați la Roma, Chiril a murit acolo la 14 februarie 869, iar Metodie a fost sfințit episcop, apoi s-a dus în Panonia pe care a evanghelizat-o cu neobosită râvnă. Sfântul Metodie a avut mult de suferit din partea adversarilor, dar a fost sprijinit de pontifii romani.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Sărbători

- 14 februarie: în calendarul romano-catolic
- 11 mai: în calendarul ortodox

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani. Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma. El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat. După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă. De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic 

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Metodiu de Salonic

Metodiu de Salonic (n. ca. 815 în Salonic – d. 6 aprilie 885 în Moravia), a fost un misionar creștin, originar din Salonic.

Împreună cu fratele său, Chiril, a creat alfabetul chirilic și a răspândit creștinismul (începând din 863) în Moravia și Panonia. Împreună au tradus Biblia și textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit “chirilic”.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani. Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma. El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat. După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă. De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (✝1656), mitropolit al Transilvaniei (1643-1656), vestit cărturar, traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648)

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (✝ 24 aprilie 1656)

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org

 

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie.

 

Viața

Simion Ștefan era originar din Alba Iulia; nu se cunoaște anul exact al nașterii sale.

A studiat la o școală mănăstirească din Alba Iulia (capitala principatului Transilvaniei în acea perioadă). A devenit apoi ieromonah în mănăstirea ortodoxă din Alba Iulia.

În 1643 a fost ales „arhiepiscop și mitropolit al scaunului Bălgradului și a Vadului și a Maramurășului și a toată țara Ardealului”. I-a urmat în scaunul mitropolitan Sfântului Ierarh Ilie Iorest, înlăturat din scaun și întemnițat pentru apărarea ortodoxiei în fața calvinilor.

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest (cca. 1600- 12 martie 1678) a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi si mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Sava Brancovici - foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest* (1600- 1678) – foto: doxologia.ro

În acele timpuri Biserica Ortodoxă din Transilvania era prigonită, românii fiind excluși din viața politică a principatului. Fiind prigoniți atât din motive etnice, cât și confesionale, românii erau supuși unui prozelitism calvin din ce în ce mai accentuat. Marele merit al mitropolitului Simion Ștefan este extraordinara sa lucrare misionară, de înfruntare a calvinizării forțate a românilor din Transilvania. Printre altele, el accepta în cult numai limba română.

Când a devenit mitropolit, Simion Ștefan a primit jurisdicția asupra numai trei protopopiate, din cele 20 de protopopiate ortodoxe ale Transilvaniei. Celelalte, asupra cărora el nu mai păstra niciun drept legal, canonic ori pastoral, au fost preluate în mod abuziv, cu sprijinul principelui Gheorghe Rákóczi al II-lea, de către calvinul Geleji Katona Istvan.

Gheorghe Rákóczi al II-lea (în maghiară II. György Rákóczi) (n. 30 ianuarie 1621, Sárospatak - d. 6 iunie 1660, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I și al Suzanei Lorántffy. A fost ales principe al Transilvaniei la 19 februarie 1642, în timpul vieții tatălui sau. La 3 februarie 1643 s-a căsătorit cu Sofia Báthory de Șimleu. La urcarea pe tron (octombrie 1648), și-a exprimat ambițiile asupra tronului Poloniei. În vederea acestui obiectiv, s-a aliat cu cazacii conduși de Bogdan Hmelnițki și cu domnii Moldovei și Țării Românești, Vasile Lupu și Matei Basarab. În 1657, aliat cu Carol X Gustav al Suediei, a condus o armată de 40.000 soldați împotriva regelui polonez Ioan II Cazimir, în a treia parte al celui de-al Doilea Război Nordic (1655-1660). A cucerit Cracovia și a intrat în Varșovia, dar alianța cu suedezii căzând, planurile sale s-au prăbușit. În iulie 1657, a fost înfrânt de polonezi în bătălia de la Czarny Ostrów, dar a fost lăsat să se întoarcă în Transilvania. Aici, la 3 noiembrie 1657, Dieta Transilvaniei, la cererea Sublimei Porți, l-a detronat, din cauză că a purtat un război neautorizat de sultan, dar în ianuarie 1658 a fost reinstalat ca principe al Transilvaniei de Dieta reunită la Mediaș. A fost iarăși revocat de turci, apoi din nou instalat de Dietă. Atunci, turcii au invadat Transilvania și l-au învins în bătălia de la Gilău (mai 1660). A fugit la Oradea, unde a murit din cauza rănilor suferite în luptă - foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Rákóczi al II-lea** (1621 – 1660)  - foto: ro.wikipedia.org

Prin presiuni politice calvinii au încercat să-i impună noului mitropolit un număr de 15 obligații calvine, dintre care cele mai importante erau: predica să fie rostită numai din Sfânta Scriptură, învățământul teologic sa fie făcut după catehismul calvin, Sfintele Taine să se reducă doar la pâine și vin, cultul icoanelor să fie înlăturat. În aceste condiții vitrege, mitropolitul Simion Ștefan a reușit, din mila lui Dumnezeu, să păstreze neîntinată dreapta credință ortodoxă, precum și cultura româneasca națională.

În anul 1648 Simion Ștefan a tipărit la Alba Iulia traducerea în limba română a Noului Testament, iar în 1651 Psaltirea.

Pe lângă valoarea culturală și națională a editării în limba română a acestor scrieri, mai de preț este reușita mitropolitului de a păstra neatinsă dreapta credință. Promovând cultura națională, mitropolitul Simion Ștefan a urmărit mai ales păstrarea nealterată a învățăturii creștine, moștenită de la înaintașul sau, Sf. ierarh martir Ilie Iorest.

Simion Ștefan a murit în anul 1656.

 

Scrieri

Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász (în maghiară I. Rákóczi György, în germană Georg I. Rákóczi, cunoscut și ca Gheorghe Rákóczi cel bătrân (n. 1593, la Szerencs – d. 1648) a fost principe al Transilvaniei între anii 1630-1648. În timpul domniei sale, ca și în timpul domniei principilor Gabriel Bethlen sau Gheorghe Rákóczi al II-lea, principatul Transilvaniei aflat sub suzeranitate otomană a cunoscut o epocă de înflorire economică și de afirmare politică și culturală, întărindu-se puterea centrală. A promovat o politica absolutistă care a fost dublată de tendința de răspândire a calvinismului. Conform ideilor Calvinismului a sprijinit folosirea limbii materne în liturgie și în învățământ, nu numai în cazul comunității maghiare ci și în cazul românilor și sașilor. La îndemnul lui și pe cheltuielile Principatului s-a tipărit în tipografia domnească de la Alba Iulia prima traducere completă a Noului Testament în limba română, Noul Testament de la Bălgrad, cunoscut și sub denumirea de Biblia Rakocziana. De numele lui se leagă înființarea în 1669 a sistemului educațional elementar în limba română, bazat pe școli primare („népiskola”), după ce soția lui, Zsuzsanna Lórántffy a înființat prima școală românească (medie) la Făgăraș (în 1657) - in imagine, Gheorghe Rákóczi I (1593-1648) (gravură de Rembrandt și Jan Gillisz van Vliet) - foto: ro.wikipedia.org

Gheorghe Rákóczi I*** (1593-1648)
(gravură de Rembrandt și Jan Gillisz van Vliet) – foto: ro.wikipedia.org

În 1648, cu sprijinul direct al mitropolitului Simion Ștefan, sub patronajul lui Gheorghe Rákóczi I, se tipărește la Alba Iulia (sau Bălgrad, cum i se spunea pe atunci, adică „Orașul alb”) traducerea în limba română a Noului Testament.   Aceasta opera este importanta si prin Predoslovia compusă de el. După ce îl omagiază pe Racoczy din grija căruia s-a tipărit cartea și care l-a trimis la frații săi de dincolo de munți să învețe, emite cîteva păreri interesante în sensul unificării limbii. El este primul învățat român care definește noțiunea de circulație a cuvintelor printr-o comparație din domeniul civilizației monetare a epocii, cînd banii de aur erau valabili pretutindeni:

„Bine știm că cuvintele trebue să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii îmblă în toate țările, așea și cuvintele acealea sunt bune carele le înțeleg toți”.

Nimic din adevărul spuselor sale nu s-a pierdut nici astăzi.

Tot el a remarcat și marea disponibilitate a limbii române de a se îmbogăți cu neologisme.

Predoslovia se încheie cu bine cunoscuta figură de stil a epocii (întâlnită și în Pravila de la Govora – 1641), pe care o utilizau scriitorii de atunci:

„Socotește, cititorule, în ciastă carte, pentru că n-au scrisă îngerii din ceriu, ci au scrisă mână păcătoasă, din țărână făcută”.

„Noul Testament de la Bălgrad” - Simion Ștefan, 1648 - foto: ro.orthodoxwiki.org

„Noul Testament de la Bălgrad” – Simion Ștefan, 1648 – foto: ro.orthodoxwiki.org

Tot în vremea sa, a mai fost tipărită în românește o lucrare de seamă a vieții bisericești: „Psaltirea”, în 1651.

Deși singurul text semnat explicit de către Simion Ștefan este „Predoslovie cătră Maria sa Craiul Ardealului” (Gheorghe Rákóczi al II-lea), tot lui îi sunt atribuite și „Cuvintele cătră cititor” (introducerile), de la cele doua opere citate mai sus.

Noul Testament de la Bălgrad” conține, pe lângă prefața mitropolitului Simion Ștefan, și alte câteva părți originale, cum sunt introducerile la cele patru Evanghelii, precum și la unele capitole din Faptele Apostolilor. De asemenea, pe marginea paginilor s-a păstrat și un „Lexicon”, care oferă sinonime și explicații pentru unele neologisme și regionalisme. Acțiunea curajoasă de traducere din limbile greacă, latină și slavonă, în limba română, a Noului Testament și apoi tipărirea lui, a scos în evidență dimensiunea teologică a ierarhului transilvănean. Astfel, această renumită scriere, „Noul Testament de la Bălgrad”, face din Simion Ștefan o mare personalitate a istoriei culturii românești și bisericești.

 

Proslăvirea ca sfânt

Sfântul Ierarh Simion Ștefan (sau Simeon Ștefan) a fost mitropolit al Transilvaniei între anii 1643-1656. De asemenea, a fost un vestit cărturar al acelor vremuri, printre altele fiind traducător și editor al „Noului Testament de la Bălgrad” (1648). A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XVII-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face pe data de 24 aprilie - foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Simion Ștefan – foto: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Simion Ștefan a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în „Catedrala Reîntregirii” din Alba Iulia.

Prăznuirea lui se face pe 24 aprilie, data morții sale.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.wikipedia.org

 

* Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest (cca. 1600- 12 martie 1678) a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi si mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Sava Brancovici.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

 

** Gheorghe Rákóczi al II-lea (în maghiară II. György Rákóczi) (n. 30 ianuarie 1621, Sárospatak – d. 6 iunie 1660, Oradea) a fost principe al Transilvaniei între 1648-1660. A fost fiul lui Gheorghe Rákóczi I și al Suzanei Lorántffy.

A fost ales principe al Transilvaniei la 19 februarie 1642, în timpul vieții tatălui sau. La 3 februarie 1643 s-a căsătorit cu Sofia Báthory de Șimleu. La urcarea pe tron (octombrie 1648), și-a exprimat ambițiile asupra tronului Poloniei. În vederea acestui obiectiv, s-a aliat cu cazacii conduși de Bogdan Hmelnițki și cu domnii Moldovei și Țării Românești, Vasile Lupu și Matei Basarab.

În 1657, aliat cu Carol X Gustav al Suediei, a condus o armată de 40.000 soldați împotriva regelui polonez Ioan II Cazimir, în a treia parte al celui de-al Doilea Război Nordic (1655-1660).

A cucerit Cracovia și a intrat în Varșovia, dar alianța cu suedezii căzând, planurile sale s-au prăbușit. În iulie 1657, a fost înfrânt de polonezi în bătălia de la Czarny Ostrów, dar a fost lăsat să se întoarcă în Transilvania. Aici, la 3 noiembrie 1657, Dieta Transilvaniei, la cererea Sublimei Porți, l-a detronat, din cauză că a purtat un război neautorizat de sultan, dar în ianuarie 1658 a fost reinstalat ca principe al Transilvaniei de Dieta reunită la Mediaș. A fost iarăși revocat de turci, apoi din nou instalat de Dietă. Atunci, turcii au invadat Transilvania și l-au învins în bătălia de la Gilău (mai 1660).
A fugit la Oradea, unde a murit din cauza rănilor suferite în luptă.

 

*** Gheorghe Rákóczi I de Felsővadász (în maghiară I. Rákóczi György, în germană Georg I. Rákóczi, cunoscut și ca Gheorghe Rákóczi cel bătrân (n. 1593, la Szerencs – d. 1648) a fost principe al Transilvaniei între anii 1630-1648.

În timpul domniei sale, ca și în timpul domniei principilor Gabriel Bethlen sau Gheorghe Rákóczi al II-lea, principatul Transilvaniei aflat sub suzeranitate otomană a cunoscut o epocă de înflorire economică și de afirmare politică și culturală, întărindu-se puterea centrală. A promovat o politica absolutistă care a fost dublată de tendința de răspândire a calvinismului. Conform ideilor Calvinismului a sprijinit folosirea limbii materne în liturgie și în învățământ, nu numai în cazul comunității maghiare ci și în cazul românilor și sașilor. La îndemnul lui și pe cheltuielile Principatului s-a tipărit în tipografia domnească de la Alba Iulia prima traducere completă a Noului Testament în limba română, Noul Testament de la Bălgrad, cunoscut și sub denumirea de Biblia Rakocziana. De numele lui se leagă înființarea în 1669 a sistemului educațional elementar în limba română, bazat pe școli primare („népiskola”), după ce soția lui, Zsuzsanna Lórántffy a înființat prima școală românească (medie) la Făgăraș (în 1657)

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest Mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie)

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest Mitropolitul Transilvaniei (cca. 1600 – 1678)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Mărturisitor Ilie Iorest (cca. 1600- 12 martie 1678) a fost un mitropolit al Transilvaniei din secolul al XVII-lea care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Sava Brancovici.

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 24 aprilie - foto: doxologia.ro

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 24 aprilie – foto: doxologia.ro

 

Viața

Sfântul Ierarh și Mărturisitor Ilie Iorest s-a născut în jurul anului 1600, în Transilvania, primind la botez numele de Ilie. Nu se cunoaște nimic despre copilăria lui. A intrat de tânăr în Mănăstirea Putna, unde a fost călugărit, primind numele de Iorest și hirotonit întru ieromonah.

La recomandarea domnitorului moldovean Vasile Lupu, după moartea mitropolitului Transilvaniei, Ghenadie al II-lea, principele Gheorghe Rákoczy I al Transilvaniei acceptă numirea sa în scaunul mitropolitan de la Alba-Iulia. Sf. Ilie Iorest este hirotonit episcop în Țara Românească, la Târgoviște, potrivit obiceiului și este instalat în scaunul de la Alba-Iulia în anul 1640.

A păstorit ca mitropolit la Alba-Iulia între anii 1640-1643. A depus eforturi intense pentru păstrarea credinței ortodoxe și s-a opus eforturilor autorităților transilvane de a impune calvinismul ortodocșilor români. Astfel, în anul 1642 este tipărit primul catehism în limba română, al cărui conținut de credință era însă unul calvin (așa-numitul Catehism calvinesc). Superintendentul calvin Ștefan Katona Geleji cere mitropolitului distribuirea acestui catehism în rândul tuturor credincioșilor ortodocși, însă acesta refuză categoric atât distribuirea catehismului, cât și celelalte restricții impuse misiunii sale încă de la numire.

Ca urmare a opoziției sale față de încercările de atragere a credincioșilor ortodocși, ca și a schimbării conjuncturii politice, pe fondul creșterii tensiunilor între Principatul Transilvaniei și Moldova lui Vasile Lupu, situația mitropolitului Iorest a devenit tot mai precară. I s-a înscenat un proces în care a fost acuzat de imoralitate, proces judecat de un sinod ortodox local, iar mitropolitul a fost depus din treaptă și dat pe mâna autorităților civile, care l-au aruncat în închisoare și i-au confiscat bunurile în anul 1643. A fost eliberat după câteva luni prin răscumpărare. Principele Gheorghe Rákoczy a fost cel care a împrumutat întreaga sumă pentru răscumpărarea mitropolitului, 1000 de taleri, o sumă foarte mare pentru acea vreme. Potrivit înțelegerii, Mitropolitul Iorest se angaja să restituie întreaga sumă împrumutată, având drept garanți 24 de credincioși. Dacă mitropolitul nu restituia suma, garanții ar fi urmat să o plătească în locul său. Mitropolitul se retrage în Moldova, însoțit de mai mulți preoți și monahi.

Cu sprijinul ierarhilor moldoveni ai vremii, pleacă în Rusia în anul 1645, însoțit de un monah pe nume Gherman, făcând apel la țarul Mihail Feodorovici Romanov pentru a-l sprijini în restituirea sumei împrumutate de principele transilvan, foarte mare pentru acea vreme. A fost primit în audiență de țar, căruia i-a dus în dar părticele din moaștele Sf. Dimitrie al Tesalonicului. A vizitat Moscova și probabil Lavra Sf. Serghie și s-a întors apoi, probabil în anul 1646, în Moldova. Și-a petrecut restul vieții la Mănăstirea Putna, mănăstirea sa de metanie, trecând la Domnul la 12 martie 1678.

 

Episcop al Hușilor?

Au existat unele păreri conform cărora Mitropolitul Ilie Iorest ar fi păstorit Episcopia Hușilor în perioada petrecerii sale în Moldova (între 1655 și 1677). Mircea Păcurariu însă, în Istoria Bisericii Ortodoxe Române, respinge această teorie.

 

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât proslăvirea ca sfânt mărturisitor a Mitropolitului Ilie Iorest în anul 1950, iar proclamarea oficială a acestui act s-a făcut în anul 1955.

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici Mitropolitul Transilvaniei (24 aprilie)

Sfântul Ierarh Mărturisitor Sava Brancovici Mitropolitul Transilvaniei

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; ro.wikipedia.org

 

Sfântul Sava Brancovici scris uneori Brancović, (n. ?, d. 1683, Alba Iulia) a fost un mitropolit ortodox al Transilvaniei din secolul al XVII-lea (între anii  (1656-1660; 1662-1680). care a mărturisit dreapta-credință în numele Domnului, suferind persecuții din această cauză.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește la 24 aprilie, împreună cu sfinții ierarhi și mărturisitori Iosif Mărturisitorul și Ilie Iorest și cu Sf. Ierarh Simion Ştefan.

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 24 aprilie - foto: doxologia.ro

Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Simion Ştefan şi Sava Brancovici, Mitropoliţii Transilvaniei. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 24 aprilie – foto: doxologia.ro

 

Viața

A fost originar dintr-o familie de origine sârbească din Ineu, părinții săi numindu-se Iovan și Maria. A avut mai mulți frați, printre care și viitorul cărturar Gheorghe Brancovici.

Între vlădicii care s-au ridicat împotriva încercărilor de calvinizare a credincioșilor din Transilvania este și mitropolitul Sava Brancovici. În 1656, după ce Sf. Simion Ștefan a trecut la cele veșnice, protopopul-văduv din Ineu, Simeon Brancovici a fost ales mitropolit al Transilvaniei, luând numele Sava. În 1680 a fost arestat și întemnițat din motive politice și religioase, el opunându-se calvinismului și apărând cauza ortodoxiei. După trei ani de închisoare, mitropolitul a fost eliberat din rațiuni politice, de principele Mihail Apaffi. Bătrân și bolnav, vrednicul ierarh a trecut în curând la cele veșnice, în aprilie 1683.

 

Proslăvirea

Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în anul 1955 în rândul sfinților, pe motiv că a fost persecutat religios de principele maghiar al Transilvaniei Mihai Apafi I. Această opinie despre persecutarea sa o au istoricul Petru Maior în cartea sa Istoria Bisericii Românilor și cronicarul maghiar Mihail Cserei, care mai afirmă că acuzatorii săi au fost mituiți ca să-i aducă acuze nedrepte. Mult mai târziu, istoricul Samuil Micu scria că a fost persecutat pentru ca s-a împotrivit religiei calvine, aceiași opinie avându-o și istoricul Nicolae Iorga (Istoria Bisericii Românești)

 

Imnografie

Troparul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 8-lea:

Mărturisitori ai Ortodoxiei și buni arhipăstori ai Bisericii lui Hristos, îndreptători ai poporului, Preafericiți Ierarhi purtători de biruință, Iorest și Sava, cei ce v-ați învrednicit de cununa vieții, rugați-vă Domnului să mântuiască sufletele noastre.

 

Condacul Sfinților Ierarhi Mărturisitori Iorest și Sava, glasul al 4-lea:

Ierarhilor preaîncuviințați ai dreptei credințe și apărători ai Bisericii lui Hristos, ocrotiți pe toți cei dreptcredincioși care cântă pururea: Bucurați-vă, Iorest și Sava, minunați mărturisitori ai Domnului!

articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.orgro.wikipedia.org

 

Viaţa Sfântului Ierarh Sava Brancovici

Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului (1671-1724)

Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (1671-1724)

Sfântului Pahomie i-a plăcut să scrie şi să citească şi a căutat să cultive această dragoste şi în sufletul ucenicilor săi.

foto si articol preluate de pe  ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin (1671-1724) a fost stareț al Mănăstirii Neamț, devenind apoi episcop al Romanului între 1704-1714. S-a retras din scaunul episcopal întemeind Schitul Pocrov (Acoperământul Maicii Domnului). Apoi a pribegit prin Transilvania și în cele din urmă a ajuns la Pecerskaia Lavra din Kiev. În anul 2007 a fost proslăvit de Biserica Ortodoxă Română, prăznuirea sa făcându-se pe 14 aprilie.

 

Viața

Sfântul Ierarh Pahomie (Penciu) s-a născut în satul Gledin, județul Bistrița-Năsăud în preajma anului 1671. In 1697 a primit tunderea monahală în obștea Mănăstirii Neamț, iar între anii 1702-1704 a fost stareț al acestei mânăstiri. După ce vizitează Mănăstirea Pecerska și pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, se întoarce la metanie și se face sihastru în Muntele Chiriacu. La 17 ianuarie, 1707, este hirotonit episcop de Roman, iar după șapte ani se retrage din nou în pustie și întemeiază Schitul Pocrov, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului“. Din cauza vitregiei vremurilor, în anul 1716 pribegește în Transilvania, apoi se stabilește la Mănăstirea Pecerska. Răpus de boala, Hristos Domnul, Arhiereul cel Veşnic, îl cheamă la odihna cerească în ziua de 26 a lunii aprilie a anului 1724. A fost îngropat în biserica cea marea a Lavrei Pecerska fiind prohodit de Arhiepiscopul Varlaam Vanatovici al Kievului împreună cu tot soborul. La scurt timp ucenicii îi aduc moaștele la Pocrov, așezând-le în biserică.

În 9 septembrie 2013 în urma unor reparații la pardoseala bisericii Schitului Pocrov, în chip minunat, s-au descoperit moaștele Sfântului Pahomie.

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org si doxologia.ro

Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei (590/600 – 655)

Sfântul Ierarh Martin Mărturisitorul, Episcopul Romei

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Cel întru sfinți părintele nostru Martin Mărturisitorul (n. 590/600 – d. 160septembrie 655, Chersones, Crimeea) a fost papă al Bisericii Romei la mijlocul secolului al VII-lea (649-653) și unul din apărătorii credinței ortodoxe împotriva ereziei monotelite. Sfântul Martin l-a cunoscut și l-a susținut pe sfântul Maxim Mărturisitorul, și a suferit ca și acesta persecuții, torturi și exil, de unde și supranumele de Mărturisitor.

Sărbătorit în Biserica Catolică la 13 aprilie. Prăznuirea sfântului Martin în Biserica Ortodoxă se face la 14 aprilie împreună cu ceilalți episcopi occidentali care au pătimit pentru credința cea adevărată, și la 20 septembrie împreună cu „Maxim cel Înțelept” (Maxim Mărturisitorul).

 

Viața

Născut în Toscana (Italia), Sf. Martin a fost educat în credința Bisericii și a intrat în clerul Bisericii Romei. Ca preot, sfântul Martin a fost reprezentant al scaunului Romei la Constantinopol. După moartea Papei Teodor I în 649, Martin a fost ales ca succesor al acestuia. L-a numit pe Ioan, episcop de Filadelfia (Amman) ca Administrator al Patriarhiei Ierusalimului după moartea Patriarhului Sofronie, care murise în 638. Martin a argumentat legitimitatea acestei numiri în virtutea „puterii apostolice transmise lui de Iisus Hristos prin Sf. Petru”.

În timpul papatului său, erezia monotelită a început să se răspândească. Potrivit acestei erezii, Hristos ar fi avut două Firi, dar o singură voință, spre deosebire de poziția ortodoxă, care afirma că în Hristos lucrau două voințe (dumnezeiască și omenească). Ereticii și-au câștigat adepți în rândul aristocrației și chiar în familia imperială, între aceștia numărându-se împăratul Constans (641-668) și patriarhul Pavel al Constantinopolului (641-654). Împăratul a publicat chiar o carte intitulată Typos („Modelul credinței”) în sprijinul ereziei monotelite, poruncind să fie citită de toată lumea. Când Sf. Martin a citit cartea, a mărturisit cu hotărâre credința ortodoxă și a convocat Sinodul de la Lateran la Roma pentru a condamna erezia monotelită, care afirma că în persoana lui Isus Christos nu există decât voința divină dar nu ceea umană, ceea ce punea în dubiu natura umană a lui Isus.

Când împăratul a aflat aceasta, a trimis un comandant militar pentru a-l ucide pe papă. Acesta, temându-se să îl asasineze el însuși pe papă, a angajat un ucigaș pe care l-a plătit ca să comită el această faptă. Când ucigașul s-a apropiat însă de papă ca să-l ucidă, a fost lovit de orbire și nu l-a putut omorî. Comandantul militar a fugit din Roma, de teamă, și a murit la scurtă vreme după aceea într-o bătălie.

Împăratul și-a continuat încercările de a-l ucide pe Sf. Martin, plătind un alt comandant militar ca să-l învinuiască de erezie. Pentru că nu l-a putut înlătura din scaun pe papă cu aceste acuze, comandantul l-a capturat pe ascuns pe Sf. Martin, în timpul nopții și l-a dus până pe insula Naxos, în Marea Egee, în anul 654, unde a fost ținut, sub pază severă și în regim de înfometare, vreme de un an.

Sfântul a fost apoi chemat la judecată, slăbit și bolnav din pricina relelor tratamente suferite în închisoare. Martori falși au fost plătiți pentru a-l acuza de fapte de trădare. Judecătorul l-a condamnat fără să asculte ce avea de spus în apărarea sa. Neputând să mai rabde chinurile la care era supus, sfântul a zis atunci: „Domnul știe ce mare bunătate mi-ai arăta dacă ai porunci să fiu dat degrabă la moarte”. Mulți dintre cei care au crezut mărturia martorilor mincinoși își băteau joc de el, iar cei care credeau mărturia sfântului au fugit, înlăcrimați, neputând răbda să-l vadă astfel umilit. Sfântul urma să fie depus din treaptă și executat.

Când împăratul i-a relatat acestea patriarhului Pavel, acesta și-a înțeles rătăcirea și a poruncit încetarea chinurilor, rugându-l pe Sf. Martin să facă pace cu Biserica Constantinopolului. Papa însă a refuzat cererea patriarhului, pentru că Biserica din Constantinopol nu se lepădase încă de erezie. Condamnarea sa la moarte a fost comutată și sfântul a fost trimis în exil la Cherson, în Crimeea. Sf. Martin a murit din pricina foamei și a bolii la 16 septembrie 655.

Scrisorile papei Martin I reflectă tristețea abandonării și decepția față de clerul roman, care, între timp, sub presiunea împăratului Constant, a ales un succesor.

cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 – 1868) Episcop de Râmnicu-Vâlcea, unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea (11 aprilie)

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787 – 1868)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Calinic (n. 7 octombrie 1787 – d. 11 aprilie 1868), cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost un călugăr, ctitor de biserici, teolog, stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales Episcop de Râmnicu-Vâlcea. A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.

 

Copilăria și tinerețea

Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în București, (suburbia Sântul Visarion, ulița Lefterescu). Părinții săi, Antonie și Floarea Antonescu, erau oameni de condiție mijlocie. La botez a primit numele de Constantin, nașă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soția Marelui Ban Barbu Văcărescu și mama primului poetul român, Ienăchiță Văcărescu. Mai târziu, mama sfântului s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, devenind monahia Filofteia și mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833. Constantin a fost astfel de mic copil crescut într-un mediu creștin, sub ochii atenți ai unei mame evlavioase și iubitoare de copii, în cinstirea și dragostea de Dumnezeu și de oameni. Fratele cel mai mare al lui Constantin a fost mai întâi preot de mir, apoi a intrat și el în viața monahală, călugărindu-se cu numele de Acachie.

Constantin Antonescu a urmat cursurile unei școli românești de pe lângă o biserică (probabil Colțea, sau poate Sfântul Gheorghe Nou), aici învățând și limba greacă. În 1807, mai înainte să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin și-a urmat chemarea lăuntrică și a intrat ca frate la Mănăstirea Cernica. Pe 12 noiembrie 1808, el este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către mitropolitul bulgar Sofronie al Vraței, refugiat la București din cauza turcilor (scaunul mitropolitan al Ţării Românești fiind vacant în acel moment). Îndrumat de duhovnicul său, Calinic a început o viață de aspre nevoințe călugărești, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinților Părinți. În anul 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la Mănăstirea Neamț din Moldova pentru a strânge ajutoare necesare refacerii bisericii Sfântul Nicolae de la Cernica distrusă de cutremurul din acel an. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească de la Neamț, cu aleasă viață duhovnicească, precum și alte mănăstiri moldovenești.

 

Sfântul Calinic, stareț și episcop

În anul 1813, după ce epidemia de ciumă (“ciuma lui Vodă Caragea”) ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitorul mitropolit al Ţării Românești, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic și rânduit mare eclesiarh al mănăstirii Cernica. A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar și a celor din afara mânăstirii, chiar și mitropolitului de la acea dată, Nectarie. În acel moment, Sfântul Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece bătrânul stareț Dorotei îi încredințase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.

În cursul anului 1817, a vizitat mânăstirile de la Muntele Athos, stând acolo aproape un an și reușind să cunoască îndeaproape viața călugărilor de acolo și asprele lor rânduieli, rânduieli care aveau să fi aplicate peste ani la Schitul Frăsinei și cărora el s-a supus de bunăvoie toată viața. A cules astfel o învățătură care îi va fi de folos în ostenelile sale de mai târziu.

Pe 14 decembrie 1818, după moartea starețului Dorotei, întreaga obște de la Cernica l-a ales ca stareț pe ieromonahul Calinic. Deși avea doar 31 de ani (din care 11 petrecuți în mânăstire), noul stareț a încercat să impună ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înființarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărți de cultură teologică. Doi ani mai târziu a fost hirotonit ca arhimandrit, de către mitropolitul Ţării Românești, Dionisie Lupu (pe 9 aprilie 1820).

Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările de restaurare și de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe insula mare de la Cernica. Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, zidită între anii 1831-1832, și refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreție, clopotnița, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță. În 1846, neobositul stareț a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfințită un an mai târziu. Tot prin grija lui s-a ctitorit și Mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești. Ca stareț, Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar și ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea. Era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor care intraseră în București.

În anul 1850, după 43 de ani de viață în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obștii monahale de la Cernica, starețul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. De fapt, încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Ţării Românești, Alexandru Ghica, îi ceruse să primească scaunul mitropolitan, dar Calinic refuzase, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. Dar, în 1850, când toate cele patru scaune vlădicești din Ţara Românească rămăseseră vacante, Barbu Ştirbei, domnitorul de atunci, având o mare admirație față de starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său (vornicul Cernica Ştirbei), l-a convins pe Calinic să accepte cârmuirea unei eparhii. Pe 15 septembrie 1850 Calinic a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, fiind hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din București la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Deoarece reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la Craiova, pe 26 noiembrie; noul episcop avea vârsta de 63 de ani.

Sfântul Ierarh Calinic (n. 7 octombrie 1787 - d. 11 aprilie 1868), cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost un călugăr, ctitor de biserici, teolog, stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales Episcop de Râmnicu-Vâlcea. A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Calinic – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Imediat după înscăunare, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, reședința și catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul era închis în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți. În 1851 a redeschis seminarul, mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis și școli pentru pregătirea cântăreților bisericești.

În 1854, după mutarea reședinței episcopale înapoi la Râmnicu-Vâlcea, episcopul Calinic s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuși; pictura avea să fie făcută de marele pictor român Gheorghe Tattarescu.

Între 1859-1864 a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar părăsit mai apoi. Astfel, în 1863, a construit la Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță și noi chilii. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredințat-o pictorului brașovean Mișu Popp. La acest schit, Calinic a introdus regulile aspre de viețuire de la Muntele Athos, pe care el însuși le respecta de când intrase în mănăstire. Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare “Legea secularizării averilor mânăstirești“, episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului Frăsinei să i se permită să rămână cu toate bunurile, excepție aprobată de domn.

Mare iubitor de carte și sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simțit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareț și apoi ca episcop, a tipărit câteva cărți la București (cum a fost “Pravoslavnica mărturisire“, tipărită în anul 1859, pe cheltuiala sa). În 1860, a reușit să deschidă (“cu bani împrumutați”, după cum mărturisea el însuși) tipografia Kallinik Rîmnik, proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărți de slujbă și de învățătură, ca: Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învățătură pentru duhovnici și Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obștea mânăstirii Cernica și cea a schitului de la Frăsinei.

Calinic intenționa să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintași din secolul al XVIII-lea: episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia sa orașului Râmnic, cu tot inventarul și cu toate cărțile aflate în depozit, cu condiția ca tipografia să-i poarte numele și ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreținerea școlilor din oraș și a elevilor săraci, precum și a seminariștilor, iar cealaltă jumătate să fie folosită pentru întreținerea schitului Frăsinei.

Episcopul Calinic a fost și un însuflețit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obștești ale Ţării Românești și a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor. Încă din primăvara anului 1857 el a trimis o circulară către protopopi și egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni “pentru unirea românilor într-o singură voință și cuget, ca să ceară pe cale legiuită viață patriei lor“. A făcut parte și din Adunarea electivă a țării care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. Într-o pastorală adresată protopopilor și preoților din eparhia sa, îi îndemna pe aceștia să-și cinstească patria și pe cârmuitorii ei și să nu cruțe nici o jertfă pentru binele obștesc pentru că: “cine este un bun creștin, este și un bun patriot”.

Trebuie subliniată și pusă în lumină sfințenia vieții lui Calinic. Cei care l-au cunoscut au rămas impresionați de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea și blândețea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare, de posturile și privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărțea permanent ajutoare și că atunci când hirotonea preoți le dăruia cărți și chiar bani de drum. “Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, își da hainele de pe prea Sfinția Sa și plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi ști, ca să aibă ce să dea la frații lui în Hristos, pentru că așa numea pe săraci și neputincioși“. Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat și cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri și altele. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost o tânără din satul Muiereasca sau fiul meșterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnicu-Vâlcea.

Despre Sfântul Calinic de la Cernica, marele istoric Nicolae Iorga spunea: “Trăind în sfințenia muncii și a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioșii din eparhie și părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învățătură și de pregatire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înțelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, cruțat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa și pentru o astfel de viață, chiar și de cei mai antireligioși din noul curent apusean, care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu și-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu

 

Ultimii ani de viață

Bătrânețea și boala l-au determinat pe Sfântul Calinic să-și scrie testamentul (diata) pe 18 septembrie 1857. Simțind că i se apropie sfârșitul vieții pământești, pe 24 mai 1867, Sfântul Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, și a unei mari mulțimi de credincioși.

 

Proslăvirea ca sfânt

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 11 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955.

Festivitățile proclamării solemne a canonizării sale (proslăvirea ca sfânt) au avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 – 23 octombrie 1955, în prezența multor ierarhi români și străini, a numeroși călugări, preoți și credincioși. Tot atunci au fost dezgropate și moaștele sale, care au fost așezate spre cinstire și închinare în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa; racla cu sfintele moaște este păstrată și astăzi în această biserică.

Astfel, smeritul stareț și ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinți ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei și prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstirești și parohiale, iar numele său este purtat de mulți credincioși care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.

Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind în același timp și o podoabă aleasă a Bisericii Românești și un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea și Însuși Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaște puterea săvârșirii de minuni.

 

cititi mai mult pe : ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (7 aprilie)

Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.

 

Viața

Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă. De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan. După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă. Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat. Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.

Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă. Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii. Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane. Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.

Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).

Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți. Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea. Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.

Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene. Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații său sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.

 

Moaștele

În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil. Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.

Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul. Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

 

Viaţa Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei

Vasile cel Mare (329/330 – 379)

Vasile cel Mare (329/330 – 379)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia – d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (“Teologul“) și Ioan Gură de Aur.

 

Viața și activitatea

Sfântul Vasile, episcopul Cezareii, este unul dintre cei mai importanți părinți ai bisericii ortodoxe și unul dintre cei mai mari teologi creștini. S-a născut în Pont în jurul anului 329 și a murit în Cezarea în ziua de 1 Ianuarie 379.

Provenea dintr-o familie creștină binecunoscută, tatăl său Sfântul Vasile cel Bătrân a fost un renumit învățător în Pont, iar sora sa Macrina și fratele său Grigore din Nyssa au devenit de asemenea sfinți.

Sf. Vasile a studiat la Cezarea, la Constantinopol și Atena, remarcându-se încă de tânăr prin profunde cunoștințe în filosofie, astronomie, geometrie, medicină și retorică. La Atena a legat o strânsă prietenie cu Grigore de Nazianz, care a fost întotdeauna impresionat de inteligența și spiritul său profund. Sf. Vasile a devenit apoi un strălucit profesor în NeoCezarea.

Sub influența sorei sale Macrina, Vasile se apropie mai mult de biserică, iar episcopul Cezareii, Dianius, care îl aprecia deosebit de mult, îl încurajează să accepte o slujbă bisericească. În căutarea căilor spre perfecțiune, Vasile vizitează multe mănăstiri din Egipt, Siria, Palestina și Mesopotamia. La întoarcerea în Pont, el înființează o mănăstire pe malul Iris-ului. Scrierile sale din acea perioadă pun bazele vieții monahale sistematice și de aceea Sf. Vasile este considerat părintele monahismului oriental.

Sfântul Vasile cel Mare (330-379) a fost un mare Sfânt Părinte al Bisericii Răsăritene, arhiepiscop al Cezareei Capadociei, teolog și autor de scrieri ascetice. Este unul din Sfinții Trei Ierarhi, împreună cu Ioan Gură de Aur și Grigorie de Nazianz („Teologul”). Prăznuirea lui se face în ziua de 1 ianuarie și la 30 ianuarie (prăznuirea împreună a Sfinților Trei Ierarhi) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Vasile cel Mare - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

După moartea lui Dianius, Eusebius devine episcop și care la rândul său încearcă să-l convingă pe Vasile să devină preot, și în cele din urmă îi oferă o înaltă slujbă în cadrul episcopiei, care îi dă ocazia să-și arate în plenitudine deosebitele sale calități spirituale și intelectuale. În acest timp , Sf.Vasile exercită o mare influență atât în rândul conducătorilor imperiului cât și al populației și clerului.

El începe o aprigă polemică împotriva arianismului și a altor mișcări eretice. La 14 iunie 370, Sf. Vasile este ales episcop al Cezareii, cel mai important susținător al său fiind Grigore Nazianzus. În această înaltă funcție, el era totodată Mitropolit al Cappadociei și Exarh al Pontului, autoritatea sa întinzându-se între Balcani, Mediterană, Marea Egee și până la Eufrat. El a depus un enorm efort la organizarea bisericii și a luptat pentru drepturile clerului, totodată punând un mare accent pe temeinica pregătire canonică și spirituală a preoților.

O mare atenție a acordat Sf. Vasile păturii sărace și a celor oprimați, inițiind nenumărate acte de caritate. Începând din anul 373, o serie de evenimente întristează viața sa, începând cu moartea fratelui său Grigore și ruptura cu Grigore Nazianzus. La acestea se adaugă situația generală din Imperiul Roman și atacurile goților. Sf. Vasile moare în anul 379, iar la înmormântarea sa participă un imens număr de creștini, evrei, păgâni, localnici și străini, ca dovadă a marii sale popularități.

Scrierile sale au o mare importanță teologică și au fost traduse pe tot globul. Sf. Vasile a scris câteva cărți împotriva lui Eunomius și a arianismului în general, în care apără teza Trinității. În “De Spiritu Sancto”, Sf. Vasile tratează chestiunea Sfântului Duh și combate anumite mișcări din Macedonia care negau existența Duhului Sfânt. El a scris de asemenea un mare număr de lucrări exegetice despre Psalmi, Isaia și Iov, 24 de predici și a ținut multe discursuri. Alte importante scrieri ale sale sunt: Regulile Monahale, Moralele, Despre Judecata lui Dumnezeu, Despre Religie și 366 de epistole, multe cu caracter dogmatic iar altele apologetice.

Alte importante scrieri sunt Liturghia Sf. Vasile cel Mare și Moliftele Sfântului Vasile cel Mare.

Sf. Vasile este unul dintre “Cei Trei Cappadocieni” (alături de Grigore de Nyssa și Grigore de Nazianz) fiind totodată și cel mai important dintre ei.

Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi – sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Vasile cel Mare (329/330 – 379) si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.robasilica.ro