Articole

Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti (†1372)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

(articol in curs de editare)

 

Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti

Iachint de Vicina este un ierarh ortodox din secolul al XIV-lea (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei.

 

Context

Pentru populațiile daco-române, limba liturghiei este cea slavonă (Cловѣньскъ) la nord de Dunăre, respectiv cea greacă bisericească (Ακολουθική Ελληνική) în Dobrogea, pe atunci despotat independent.

În această perioadă, “Româniile populare” de la nordul Dunării de Jos, locuite de daco-români, și vasale ale regatului ungar până la bătălia de la Posada (1330), erau numite de către cancelariile bizantine Ungrovlahia, și păstorite de Patriarhia Constantinopolului prin horepiscopi (χωρεπισϰόποι : episcopi itineranți) trimiși de perihoreții (περιχωρήτες : “supraveghetorii marginilor” în grecește) de la Vicina. Când cnezatele dintre Carpați și Dunăre s-au unit pentru a forma voievodatul Țării Românești, episcopul Iachint de Vicina, unul dintre perihoreți, a devenit primul “Mitropolit al Ungrovlahiei”.

 

Cariera

Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348.

Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească.

Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.

Ca perihoret dar mai ales ca mitropolit, Iachint a hirotonisit mulți preoți, a pus să se clădească numeroase biserici în orașe și sate și a continuat să țină legătura duhovnicească și canonică între Biserica Țării Românești și Patriarhia Constantinopolului. Ajutat de domnitorul Vladislav I Vlaicu, Iachint a întemeiat noi așezări mănăstirești (Tismana, Curtea de Argeș, Câmpulung-Muscel, Cozia, Snagov, Târgoviște, Bolintin-Deal și Bolintin-Vale, Tânganu, Cotmeana și altele), purtând totodată de grijă și credincioșilor ortodocși din părțile vecine, precum Transilvania, unde a trimis horepiscopi ca preoți și călugări.

Tot Iachint a adus în Țara Românească pe călugărul Nicodim de la Muntele Athos, pentru a organiza câteva mânăstiri-lavre după modelul athonit. În sens invers, a trimis numeroși călugări „vlahi” (cum li se spunea pe atunci Românilor) la Mănăstirea Cutlumuș din Muntele Athos, unde au ajuns călugări vestiți.

Ultimii ani din viață i-au fost îngreunați de boli și de colegi invidioși care l-au împiedicat să participe la Sinodul Patriarhal din 1370 al cărui membru era de drept. Într-o scrisoare către patriarhul Constantinopolului, Iachint scria : „O slăbiciune grozavă m-a cuprins”… „și sunt jignit tocmai la bătrânețile mele”, încheind astfel : „să nu treci cu vederea bătrânețea mea înaintată și asprimea bolii mele, iar rugăciunile preasfinției tale să-mi fie pavăză pentru totdeauna”.

Mitropolitul Iachint a murit la Curtea de Argeș în anul 1372, după ce, scrie în hagiografia bisericească, „a păstorit cu râvnă, a sfătuit cu înțelepciune și a pătimit cu răbdare și smerenie”. Ca atare, din data de 26 octombrie 2008 încoace, Biserica Ortodoxă Română îl socotește sfânt ierarh și îl prăznuiește la 28 octombrie ca păstor și părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre și Carpați.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Iachint, mitropolitul Ţării Româneşti si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro

Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595)

Cel întru sfinți părintele nostru Ioan al IV-lea al Constantinopolului, cunoscut adesea sub numele de Ioan Postitorul, a fost al 23-lea episcop al Constantinopolului, între anii 582–595. A rămas în istorie drept primul episcop al Constantinopolului care a luat titlul de „patriarh ecumenic”, dar și pentru nomocanonul său penitențial. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 2 septembrie.

 

Viața

Data nașterii sfântului Ioan este necunoscută. S-a născut probabil în Constantinopol, unde a fost crescut de părinți creștini, meșteri în lucrul aurului[1]. Nu a avut o educație sau instruire lumească deosebită, dar a devenit faimos pentru viața sa ascetică, care a și făcut să fie supranumit “Postitorul”. A fost mai întâi diacon la catedrala Sfânta Sofia din capitala imperiului sub patriarhul Ioan al III-lea (Scolasticul), iar apoi a devenit sachelar (gr. skallarios), adică vicar patriarhal pentru mănăstiri.

Sub patriarhul Eutihie I, care a fost reinstalat ca patriarh după moartea lui Ioan Scolasticul în 577, Ioan a devenit din ce în ce mai apreciat de clerul din Constantinopol. La moartea lui Eutihie în 582, el a fost numit patriarh, cu numele de Ioan al IV-lea, de către împăratul Tiberiu al II-lea, pe 11 aprilie 582. A rămas și în grațiile împăratului Mauriciu, care i-a urmat lui Tiberiu la sfârșitul anului 582.

În 588, Ioan al IV-lea a convocat un sinod în Constantinopol pentru a investiga anumite acuze împotriva patriarhului Grigorie al Antiohiei, care a și fost achitat. Convocarea trimisă către episcopii din Orient a fost făcută în numele lui Ioan al IV-lea, Patriarh Ecumenic. Deși acest titlu mai fusese folosit, drept compliment, și în timpul patriarhatului lui Acachie (471-489), cu referire la Patriarhul de Constantinopol, utilizarea lui de către Ioan al IV-lea ca titulatură oficială în documentele sale de cancelarie a fost o premieră.

Titlul de Patriarh Ecumenic a fost utilizat în actele sinodului, ceea ce i-a atras protestul papei Pelagius al II-lea de la Roma. În 595, papa Grigore I a obiectat și el, destul de aspru, față de folosirea acestui titlu[2], deși Grigorie se afla în termeni buni cu Ioan.

Patriarhul Ioan Postitorul adormit în Domnul pe 2 septembrie 595 în Constantinopol.

 

Nomocanonul penitențial

În cadrul Bisericii, Ioan al IV-lea mai este remarcat și ca fiind compilatorul unui nomocanon penitențial, conținând canoane de pocăință. Canoanele sunt instrucțiuni pentru preoți cu privire la modul în care spovedesc păcatele cu știința și cu neștiința.

Deoarece vechile canoane bisericești reglau modalitățile și durata unor penitențe publice, a fost necesar să se adapteze aceste canoane pentru păcatele ascunse și respectiv penitențele individuale. Ioan al IV-lea a scris nomocanonul său în așa fel încât să țină cont de pocăința și de intenția bună a omului care-și mărturisește păcatele, precum și de starea conștiinței lui în procesul de împăcare cu Dumnezeu.

În astfel de situații de reală pocăință și conștientizare a păcatului, nomocanomul sfântului Ioan Postitorul reduce penitențele stabilite de Sfinții Părinți din vechime la jumătate sau chiar mai mult. De asemenea, el a definit mai exact caracterul și durata penitențelor, cum ar fi asprimea postului, numărul de metanii pe zi, sau milostenia. Durata penitențelor este stabilită de preotul spoveditor.

Scopul principal al Nomocanonului sfântului Ioan Postitorul a fost tocmai acela de a adapta canoanele de pocăință, astfel încât ele să reflecte starea de spirit a persoanei care se mărturisește.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului (†336)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe: ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului (†336)

Cel între sfinți, părintele nostru Alexandru al Constantinopolului a fost primul episcop al Constantinopolului, el fiind deja episcop al Bizanțului atunci când numele orașului a fost schimbat în Constantinopol. Alexandru a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea și a luptat împotriva ereziei ariene. El este pomenit de Biserică la 30 august.

 

Viața

Se crede despre Sfântul Alexandru că s-a născut între 237 și 244. A fost ales vicar pentru a-l asista pe Mitrofan, care era episcop al Bizanțului în primele decade ale secolului al IV-lea și care era foarte bătrân în vremea Sinodului de la Niceea. Există o mare incertitudine legată de transferul dintre Alexandru și Mitrofan privind episcopia Bizanțului și decesul lui Mitrofan.

Hirotonirea lui Alexandru ca vicar a avut loc, probabil, între 313 și 314, când Alexandru avea 72 de ani. Din cauza vârstei lui Mitrofan, Alexandru a fost cel care a participat la Sinodul de la Niceea, deși se poate ca și Mitrofan însuși să fi participat la acest sinod. În realitate, Alexandru i-a succedat lui Mitrofan numai după decesul acestuia, conform voinței lui Mitrofan.

Punctul central al Sinodului de la Niceea a fost disputa teologică provocată de Arie și învățătura sa numită arianism. Alexandru l-a sprijinit pe Alexandru al Alexandriei în apărarea poziției trinitare la sinod, în final sinodul condamnându-l pe Arie și arianismul. După sinod, Arie a cerut să fie reprimit în comuniune. Cu sprijinul lui Eusebiu de Nicomidia, care l-a convins pe împărat, Constantin cel Mare l-a obligat pe Alexandru să îl reprimească oficial pe Arie în comuniune.

În conformitate cu relatarea lui Socrate Scolasticul, Arie nu s-a dezis faptic de erezia lui, ci a adoptat o poziție echivocă, lucru de care Episcopul Alexandru fusese avertizat. Deși adepții lui Eusebiu l-au amenințat pe Alexandru cu depunerea și alungarea, el a persistat în a refuza să-l admită pe Arie înapoi în sânul Bisericii.

Alexandru s-a închis singur în Biserica Sfânta Irina, care la acea vreme era catedrala Constantinopolului, în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu cerând să fie luat din lumea aceasta mai degrabă decât să fie forțat să refacă comuniunea cu cineva care doar se prefăcea că se pocăiește. Așa cum se cunoaște, Arie a murit în 336 în drum spre biserică, înainte de a putea fi reprimit în comuniune.

Alexandru nu i-a supraviețuit mult timp lui Arie. Se spune că pe patul de moarte el și-a numit succesorul în persoana vicarului său, Pavel și că și-a avertizat clerul împotriva lui Macedonius, un semi-arian care a devenit episcop de Constantinopol în 342 și ale cărui învățături au inspirat macedonianismul.

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Ierarh Ioan de la Mănăstirile Râșca și Secu, episcopul Romanului (†1685)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro
Publicat de Iulian Dumitraşcu 30.08.2020

 

Sfântul Ierarh Ioan de la Mănăstirile Râșca și Secu, episcopul Romanului (†1685)

Sfântul Ierarh Ioan s-a născut în Ţara de Jos a Moldovei, în ţinutul Vrancei, din neam de răzeşi, din binecredincioşii părinţi Gheorghe şi Anastasia. Din tinereţe a dorit viaţa călugărească şi a plecat la Mănăstirea Râşca, unde a fost călugărit de egumenul Agafton, în jurul anului 1630.

Apoi a ajuns vieţuitor al Mănăstirii Secu. Ioan, care vieţuise la Râşca aproximativ 18 ani, nu a uitat însă niciodată în viaţă mănăstirea în care a fost călugărit, contemporanii şi urmaşii numindu-l „Ioan de la Râşca”.

La Mănăstirea Secu, Ioan a stat sub ascultarea egumenilor Nichifor şi Ghedeon, acesta din urmă fiind ctitorul Schitului Sihăstria, şi apoi, în două rânduri, mitropolit al Moldovei.

În anul 1641, domnitorul Vasile Lupu, sfătuit de mitropolitul Varlaam, înfiinţează în Cetatea Neamţului o mică mănăstire, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. În cetate se adăposteau, în vremuri de restrişte, familia domnitorului şi alte familii boiereşti din Moldova.

Aici era adăpostit şi tezaurul ţării. De aceea, mitropolitul Varlaam a aşezat la egumenia acestei mănăstiri-cetate pe Ioan numit „de la Râşca”, adus de la Mănăstirea Secu, călugăr smerit, mare rugător şi postitor.

Ioan a fost egumen la mănăstirea din Cetatea Neamţului până în anul 1665. El a botezat-o, în anul 1650, pe fiica lui Joldea, armaşul cetăţii, cea care avea să fie, peste ani, marea sihastră, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, şi tot el i-a fost duhovnic şi îndrumător până la vârsta de 16 ani, îndemnând-o să aleagă viaţa monahală.

În toţi aceşti ani, el a povăţuit cu blândeţe pe străjerii cetăţii, săvârşind şi pentru ei Sfânta Liturghie, fie în paraclisul cetăţii, renovat de Vasile Lupu, fie în bisericuţa metocului din satul străjerilor, ctitorită de acelaşi milostiv domnitor, şi care avea ocrotitor tot pe Sfântul Ierarh Nicolae.

În cele din urmă zile ale Sfântului mitropolit Varlaam, egumenul Ioan ,,din Cetate” se afla în chilia acestuia de la Secu, ascultându-i ultimele dorinţe şi poveţe, iar după mutarea sa la Domnul, l-a aşezat în mormântul de lângă zidul bisericii.

În anul 1666, mitropolitul Ghedeon, aflat pentru a doua oară în scaunul mitropolitan, l-a aşezat egumen la Mănăstirea Secu, dar în anul 1667, Ioan este ales, hirotonit şi înscăunat episcop al Huşilor, Episcopie ce purta grijă de credincioşii din Ţara de Jos a Moldovei, de pe ambele maluri ale Prutului. Aici, Ioan a păstorit timp de şapte ani, în vremuri grele, când turcii şi tătarii prădau, deseori, aceste locuri. Vlădica Ioan era milostiv, gata oricând să aline orice durere. Era foarte îndrăgit şi cinstit de ceilalţi ierarhi moldoveni, mai cu seamă de Sfântul Ierarh Dosoftei, în acea vreme episcop la Roman, iar după câţiva ani, mitropolit al Moldovei.

Din anul 1674 şi până la fericita sa mutare la Domnul în anul 1685, Ioan a păstorit Episcopia Romanului. Această eparhie se bucura de deosebită cinste, ierarhilor dându-li-se uneori titlul de ,,arhiepiscop” sau chiar de ,,mitropolit” al Ţării de Jos.

Şi aici, marele ierarh Ioan a dus o viaţă pilduitoare.

Un Pateric al Sfinţilor din Moldova, manuscris din anul 1888, ni-l descrie astfel: „Preasfinţitul arhiepiscop Ioan a îndemnat pre lume a se minuna prin strălucitele şi sfintele sale nevoinţe. El mai întâi din tânără vârstă a îmbrăţişat orânduiala monahicească şi petrecând viaţă sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, de acolo s-a rânduit la scaunul arhiepiscopiei Romanului în anul 1674, unde iarăşi întru neîncetate nevoinţi şi întru înalte bunătăţi strălucind minunat! Şi petrecând cu smerenie adâncă, s-a mutat la veşnica odihnă”.

Cât timp a păstorit la Roman s-a ostenit ca, din puţina sa agoniseală, să ctitorească Mănăstirea Mera, în ţinutul natal al Vrancei. La săvârşirea acestei frumoase fapte a fost ajutat de rudenia sa, vornicul Moţoc din Odobeşti.

Mănăstirea Mera era destul de aproape de Mănăstirea Vărzăreşti. Episcopul Ioan a găsit de cuviinţă ca la această mănăstire să aşeze pe ucenica sa, Teodora, de la Cetatea Neamţului, împreună cu alte câteva călugăriţe. Purtând grijă de lucrările de la Mera, putea supraveghea şi liniştea călugăriţelor, ajutându-le, totodată, cu cele necesare traiului.

Adânc mişcat de viaţa curată şi alesele nevoinţe ale episcopului Ioan, Sfântul Mitropolit Dosoftei, în cartea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor, îl numeşte ,,arhiepiscopul cel sfânt şi minunat”.

În anul 1685, fericitul Ioan s-a mutat la Domnul. Sfântul Mitropolit Dosoftei, împreună cu ceilalţi ierarhi ai Moldovei, i-a făcut cuvenita prohodire şi l-a aşezat în mormântul de lângă biserica cea mare a Mănăstirii Secu. Lespedea mormântului său, peste care au trecut vitregiile vremurilor, stă şi astăzi mărturie deasupra locului unde odihnesc osemintele sale.

Cuvioasa Teodora, după ce şi-a condus duhovnicul pe drumul spre veşnicie, s-a retras în singurătate în Munţii Sihlei, urmând pilda vieţii duhovnicescului său părinte.

Luând în considerare viaţa de sfinţenie şi cinstirea de care s-a bucurat încă din viaţă ierarhul Ioan al Romanului, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor în data de 7 martie 2008, având zi de pomenire la 30 august, împreună cu Sfântul Ierarh Varlaam, mitropolitul Moldovei.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin.

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Ioan de la Mănăstirile Râșca și Secu si pe: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII)

Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei

Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII) s-a născut la Damasc, într-o familie de creștini. Până la vârsta de 7 ani băiatul nu a vorbit deloc, dar după ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine a primit darul vorbirii. Apoi a studiat Sfânta Scriptură și Teologia, devenind arhiepiscop de Creta. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

 

Viața Sfântului Andrei Criteanul – mistagogul pocăinței

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu. Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740). Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete. Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul. Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze. Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.

În limba greacă, s-au redactat destul de multe lucrări care analizează cronologic viața Sfântului Andrei Criteanul. Una din aceste lucrări ne-a parvenit și nouă. Este vorba de lucrarea arhimandritului Simeon Koutsas: Plânsul lui Adam. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, lucrare deosebit de importantă prin cantitatea informațiilor oferite și prin comentariul la fiecare tropar al Canonului.

Anumite traduceri din Chronographia Theophanus (tomul 108) care îl pune uneori în lumină negativă pe autorul Canonului, vor fi preluate după studiul tradus din limba rusă a Pr. Arcadie Vinogradov: Viața Sfântului Andrei Criteanul, arhiepiscop și mitropolit al Cretei. Schiță biografică.

Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria. Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine. Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”.

La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte , cere părinților să-l afierosească Domnului. Astfel, de tânăr Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere. Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare. Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani. Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia. Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie. Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim.

Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră. El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial: „Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”. Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor, fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic? Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685. Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul.

Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești. Aici la Constantinopol se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și a orfanilor (orphanotropos). Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin. Nu știm când și unde a fost hirotonit preot.

Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta. De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”. În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712. Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin. Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei).

„Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”. Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenți, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor. Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”. Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton. Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins. Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740. La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.

 

Opera Sfântului Andrei Criteanul

Opera lui e alcătuită din proză și versuri. În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice. Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie). A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la duminica Mironosițelor, la nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, etc., creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul. A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei si pe: doxologia.ro

Sfântul Ierarh Anatolie, patriarhul Constantinopolului (†458)

Sfântul Ierarh Anatolie, patriarhul Constantinopolului (†458)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Anatolie, patriarhul Constantinopolului (†458)

Cel întru sfinți părintele nostru Anatolie al Constantinopolului a fost patriarh al Constantinopolului între anii 449 și 458. Deși făcea parte din tradiţia școlii catehetice din Alexandria, Anatolie a condamnat erezia lui Eutihie și Dioscor. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă la data de 3 iulie.

 

Viața

Anatolie s-a născut în Alexandria, Egipt. Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută, dar s-a născut în a doua jumătate a secolului al IV-lea. A primit o educație aleasă, studiind filosofia. Anatolie a fost hirotonit diacon de sfântul Chiril al Alexandriei. În anul 431 Anatolie a fost prezent la Sinodul III Ecumenic de la Efes, la care Sfinții Părinți au condamnat învățăturile greșite și înșelătoare ale lui Nestorie. După moartea sfântului Chiril, Anatolie a rămas în continuare diacon pe lângă scaunul patriarhal al Alexandriei, ocupat de acum de papa Dioscor.

În anul 449, cu sprijinul împăratului Teodosie al II-lea și a susținătorilor acestuia, s-a organizat așa numitul „Sinod Tâlhăresc” de la Efes, în timpul căruia a fost destituit Patriarhul Flavian al Constantinopolului.

Anatolie, care mai înainte fusese delegatul lui Dioscor și datorită influenței pe care acesta din urmă o avea pe lângă împărat, este numit Patriarh al Constantinopolului.

Întrucât numele lui era asociat cu cel al lui Dioscor, Anatolie era bănuit că pledează în favoarea eutihianismului. Însă, după ce a fost uns Patriarh al Constantinopolului, acesta condamnă în mod public nu numai învățăturile lui Eutihie ci și pe cele ale lui Nestorie. De asemenea, își pune semnătura sa atât în scrisorile lui Chiril împotriva lui Nestorie cât și în cele ale papei Leon cel Mare împotriva lui Eutihie.

În anul 450 Anatolie, datorită marei sale râvne pentru restabilirea adevăratei credințe ortodoxe, condamnă, în cadrul unui sinod local din Constantinopol, atât erezia lui Eutihie cât și pe cea a lui Dioscor.

Împreună cu Papa Leon, el cere împăratului Marcian să convoace un sinod general împotriva lui Dioscor și a lui Eutihie. Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 este prezidat de Anatolie împreună cu delegații romani ai papei Leon. Părinții Sinodului calcedonian au afirmat dogma despre cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, dumnezeiască și omenească, neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Sinodul a adoptat de asemenea și renumitul canon 28 care a confirmat canonul 3 din cadrul celui de-al doilea sinod ecumenic ce punea pe picior de egalitate în cinstire Biserica din Constantinopol cu Biserica din Roma, iar bisericile din Asia Mică, Grecia și cele din regiunea Mării Negre au fost plasate sub jurisdicția Patriarhului de Constantinopol.

Pe 3 iulie 458, după o viață de luptă statornică împotriva ereziei și pentru afirmarea adevărului, Patriarhul Anatolie moare, aparent de mâna susținătorilor lui Dioscor.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Anatolie, patriarhul Constantinopolului si pe: ro.orthodoxwiki.org doxologia.ro

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (sec. al XIV-lea)

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Cel întru sfinți părintele nostru Ghelasie de la Râmeț a fost arhiepiscop al Transilvaniei în secolul al XIV-lea, călugăr, pustnic și unul din organizatorii monahismului în Transilvania. Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face în Biserica Ortodoxă la 30 iunie.

 

Viața

Sfântul Ghelasie a viețuit în secolul al XIV-lea. A pustnicit pe valea pârâului Râmeț (în județul Alba). Se știe că în 1377 Sfântul Ghelasie era arhiepiscop în Transilvania, dar se cunosc puține date istorice despre viața lui. Menționarea Sf. Ghelasie și a anului 1377 apare într-o inscripție de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeț: „Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic”.

A fost cel mai cunoscut pustnic din regiune în secolul al XIV-lea. Alți pustnici veneau la el pentru sfat duhovnicesc. Împreună cu unii dintre ei și cu ucenicii care s-au adunat în timp în jurul lui, sfântul Ghelasie a întemeiat Mănăstirea Râmeț (azi mănăstire de maici).

După tradiția locală, cuviosul Ghelasie a murit coborând înspre mănăstire, călare pe asin care l-a dus singur acasă. În fața bisericii, unde s-a oprit, a rămas imprimată copita măgărușului într-o piatră care se află și astăzi în muzeul mănăstirii. Se povestește că la șapte biserici, între care și la mănăstire, clopotele au început singure să bată la moartea lui.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Proslăvirea

Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ghelasie. Canonizarea solemnă s-a făcut la Mănăstirea Râmeț la 30 iunie 1992, a doua zi după sfințirea/ târnosirea bisericii noi.

Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face la 30 iunie.

 

Posteritatea

Capul sfântului a fost descoperit în mod minunat în secolul XX, și se află expus pentru închinare în biserica principală a Mănăstirii Râmeț. Moaștele lui sunt făcătoare de minuni, multe mărturii fiind adunate la mănăstire și publicate în cărți.

Părticele din Moaștele Sfântului se află la:

- Mănăstirea Râmeț, jud. Alba.

- Mănăstirea Șeghea, jud. Satu Mare.

- Mănăstirea Robaia, jud. Argeș.

- Parohia Sfânta Treime – Schitul Beștelei, Pitești, jud.Argeș.

- Mănăstirea Sireți, Republica Moldova.

- Biserica Sf. Simeon Stâlpnicul, Vatra, Republica Moldova.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

Sfântul Ierarh Ioan, episcopul Goției

Sfântul Ierarh Ioan, Episcopul Goţiei - icoană rusească din secolul al XVII-lea

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Ierarh Ioan, episcopul Goției

Sfântul Ioan, episcopul Goţiei, a trăit în secolul al VII-lea. A fost dăruit de Dumnezeu părinților săi după trup, Leo și Photini, în urma rugăciunilor lor și astfel era sfințit și făgăduit Domnului încă din pântecele maicii sale. S-a născut la Parthenit, în Crimeea. Din anii tinereții a trăit o viață ascetică. Se știe că a întreprins un pelerinaj în Țara Sfântă timp de trei ani de zile.

La întoarcere a fost rugat de goții din Doros (Mangop), Crimeea, să le fie episcop în urma depunerii ierarhului lor de către împăratul iconoclast Constantin Copronimul (741-775). A fost hirotonit în părțile Georgiei, apoi a slujit o vreme în Crimeea, până când a fost nevoit să se refugieze din cauza tătarilor în cetatea Amastrida din Pont (țărmul sudic al Mării Negre, localitatea Amasra din Turcia de azi).

Acolo a trecut acolo la Domnul la 40 de zile după moartea hanului tătar care-l alungase de lângă turmă. La moartea hanului, sfântul a prorocit că în 40 de zile va pleca la Domnul, unde el și hanul se vor înfățișa la judecată. Cinstitele moaşte i-au fost duse cu o corabie la Mănăstirea Sfinţilor Apostoli de la poalele Muntelui Ayu-Dag, în Partenit, Crimeea.

 

articol preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești (1765 – 1834)

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești (1765 – 1834)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost unul dintre cei mai de seamă mitropoliți al Țării Românești din secolul al XIX-lea (între anii 1823-1834). Întreaga sa viață și lucrare în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru cei pe care i-a păstorit.

Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 22 iunie.

 

Viața

Sf. Grigorie Dascălul s-a născut în București, în anul 1765, din părinți iubitori de Dumnezeu. Numele său de mirean era Gheorghe Miculescu.

După ce a studiat la renumite școli din București, a ajuns ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la Mănăstirea Neamț. Dornic de desăvârșire, la îndemnul Sfântului Paisie, tânărul monah Grigorie viețuiește o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în țară, se așază la Mănăstirea Căldărușani, așezământ monahal reorganizat de Sfântul Cuvios Gheorghe, starețul mănăstirilor Cernica și Căldărușani.

În anul 1823, Sfântul Grigorie a fost chemat la București de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Ţării Românești. Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul a desfășurat o neobosită activitate pastoral-misionară și social-culturală, numind ierarhi în scaunele episcopale de la Argeș, Râmnic și Buzău și întemeind școli teologice în fiecare dintre aceste centre eparhiale.

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul (1765 - 1834) a fost cel mai de seamă mitropolit al Țării Românești din secolul al XIX-lea (între anii 1823-1834). Întreaga sa viață și lucrare în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru cei pe care i-a păstorit. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 22 iunie - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul (1765 – 1834) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Întreaga viață și lucrare a mitropolitului Grigorie în slujba Bisericii a fost un exemplu de sfințenie și de iubire jertfelnică pentru păstoriții săi de sprijinul său material beneficiind numeroși săraci, văduve, orfani oferind hrană, adăpost și cărți de învățătură. La moartea sa au rămas o mulțime de cărți pregătite spre a fi oferite în dar școlarilor. Activitatea Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul în scaunul de mitropolit al Țării Românești a fost întreruptă de către administrația rusă instaurată în Principatele române, fiind exilat timp de peste patru ani la Chișinău, Buzău și Căldărușani.

Sfântul Ierarh Grigorie s-a îngrijit, în mod special, și de restaurarea catedralei mitropolitane din București, precum și de traducerea și tipărirea în limba română a Vieților Sfinților, pe care le considera “atât de folositoare pentru formarea duhovnicească și luminarea sufletelor credincioșilor”. Pentru viața, activitatea și strădania sa duhovnicească, Sfântul Ierarh Grigorie a rămas în istoria Bisericii și a poporului român drept cel mai de seamă întâistătător al scaunului mitropoliei Țării Românești din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de “Dascălul”.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie adoarme în Domnul și este înmormântat lângă zidul bisericii Mănăstirii Căldărușani, în partea de nord. După șapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropnița Mănăstirii Căldărușani, iar în prezent sunt așezate în pridvorul bisericii.

 

Proslăvirea

Întreaga sa viață și lucrare a fost un exemplu de sfințenie și de iubire pentru Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte în slujba Bisericii și a celor pe care i-a păstorit, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 20 octombrie 2005, a hotărât ca mitropolitul Grigorie „Dascălul” să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 22 iunie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 mai 2006, în Catedrala patriarhală din București.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Țării Românești si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.rodoxologia.ro

Sf. Ier. Tihon, Episcopul Amatundei († 424); Sf. Sfințit Mc. Marcu, Episcopul Apoloniadei (16 iunie)

Sfântul Tihon, Episcopul Amatundei († 424)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.robasilica.ro

 

Sf. Ier. Tihon, Episcopul Amatundei

Sfântul Tihon era din Amatunda, cetate din insula Cipru, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi iubitori de Hristos, fiind făgăduit de ei lui Dumnezeu. Pe când era încă tânăr, în casa părinţilor săi, l-a pus tatăl lui să vândă pâine. Iar fericitul tânăr dădea pâinea săracilor fără plată. Când a aflat aceasta, tatăl său s-a necăjit şi s-a mâniat, certându-l pe Tihon, dar el, insuflat fiind de Duhul Sfânt, i-a zis tatălui său:

De ce te mâhneşti tată, ca şi când ai fi suferit vreo pagubă? Pâinile le-am dat împrumut lui Dumnezeu şi am cuvântul Lui, cel nemincinos, care zice în Sfintele Scripturi că acela care dă lui Dumnezeu va primi însutit. Iar dacă nu crezi acestea, mergi la hambar şi vei vedea acolo cum Dumnezeu dă datoria Sa celor ce I-au dat Lui cu împrumut”.

Astfel, tatăl s-a dus la hambar şi, când a deschis uşa, a aflat cămara, care mai îna­inte era goală, plină de grâu curat, şi mirân­du-se a căzut la pământ şi s-a închinat Domnului. Tihon, învăţând carte şi deprinzându-se cu citirea Sfintelor Scripturi, s-a numărat în clerul Bisericii şi a fost rânduit mai întâi citeţ, apoi diacon. După mutarea la Domnul a Episcopului Memnon, a fost ridicat, prin alegere, la treapta slujirii arhiereşti.

A fost hirotonit de Sfântul Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului (315-403). În acea vreme, în Cipru trăiau mulţi necredincioşi care se închinau idolilor. De aceea, Sfântul Ierarh Tihon a adus pe mulţi păgâni la adevărata credinţă şi a zidit multe biserici pe care le-a împodobit cu daruri. Şi vieţuind mulţi ani, a cârmuit bine Biserica lui Hristos şi multe minuni a făcut, atât în timpul vieţii, cât şi după moartea sa, că îi iubea pe săraci şi se străduia pentru folosul oamenilor, ca un bineplăcut al lui Dumnezeu. S-a mutat în pace la Domnul în anul 424, la 16 iunie.

 

Tot astăzi Biserica Ortodoxă sărbătorește pe Sfântul Sfințit Mucenic Marcu, Episcopul Apoloniadei. Sfântul Sfinţitului Mucenic Marcu, episcopul Apoloniadei, s-a săvârşit prin pietre spânzurate de mâinile lui.

 

articol preluat de pe ziarullumina.ro

cititi mai mult despre Sf. Ier. Tihon, Episcopul Amatundei si pe: basilica.rodoxologia.ro