Un pilon de sfințenie și demnitate în istoria noastră
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica rămâne una dintre cele mai luminoase și complexe figuri ale spiritualității românești, un simbol al echilibrului între rugăciunea neîncetată și fapta ziditoare. Episcop al Râmnicului și ctitor al mănăstirii Cernica, el nu a fost doar un păstor sufletesc, ci un adevărat lider de neam, a cărui viață a fost guvernată de o rară integritate morală și o dragoste jertfelnică față de semeni.
Sub pilonul Identitate, recuperăm astăzi profilul unui ierarh care a înțeles că adevărata autoritate nu vine din rang, ci din smerenie și muncă neobosită. Într-o epocă de profunde transformări sociale, Sfântul Calinic a reprezentat o ancoră de stabilitate, împletind asceza monahală cu grija față de orfani, bolnavi și nevoiași. Prin Memoria Timpului, îi cinstim astăzi personalitatea, recunoscând în el un model de verticalitate și o dovadă vie că forța spiritului poate schimba cursul istoriei atunci când este pusă în slujba Adevărului.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului
Sfântul Ierarh Calinic (n. 7 octombrie 1787, București – d. 11 aprilie 1868, Mănăstirea Cernica), cunoscut și sub numele de Sfântul Calinic de la Cernica, a fost stareț (apoi arhimandrit) al Mănăstirii Cernica timp de 32 de ani, formând o aleasă și renumită obște monahală. Mai târziu a fost ales episcop de Râmnicu-Vâlcea.
A fost unul dintre cei mai mari părinți duhovnicești români ai veacului al XIX-lea. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 28 februarie 1950. Prăznuirea lui se face pe data de 11 aprilie.
„Călugăr smerit la Cernica, apoi cârmuitor al obștii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop de Râmnic timp de peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai desăvârșiți reprezentanți ai spiritualității ortodoxe românești.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului (1787 – 1868) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Înainte de stăreție
Viața Sf. Calinic de la Cernica, unul din marii părinți duhovnicești ai secolului al XIX-lea, a fost descrisă pe larg de unul din numeroșii lui ucenici, arhimandritul Anastasie Baldovin. [1]
Copilăria
Sfântul Calinic s-a născut pe data de 7 octombrie 1787, în București, (suburbia Sântul Visarion, ulița Lefterescu). Părinții săi, Antonie și Floarea Antonescu, erau oameni de condiție mijlocie. La botez a primit numele de Constantin, nașă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soția Marelui Ban Barbu Văcărescu și mama marelui poet român, Ienăchiță Văcărescu. [2] Mai târziu, mama sfântului s-a călugărit la Mănăstirea Pasărea, devenind monahia Filofteia și mutându-se la Domnul în data de 8 noiembrie 1833. Constantin a fost astfel de mic copil crescut într-un mediu creștin, sub ochii atenți ai unei mame evlavioase și iubitoare de copii, în cinstirea și dragostea de Dumnezeu și de oameni. Fratele cel mai mare al lui Constantin a fost mai întâi preot de mir, apoi a intrat și el în viața monahală, călugărindu-se cu numele de Acachie.
Constantin Antonescu a urmat cursurile unei școli românești de pe lângă o biserică (probabil Colțea, sau poate „Sfântul Gheorghe Nou”), aici învățând și limba greacă. [2]
Viața monahală
În 1807, mai înainte să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin și-a urmat chemarea lăuntrică și a intrat ca frate la Mănăstirea Cernica. Pe 12 noiembrie 1808, el este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către mitropolitul bulgar Sofronie al Vraței, refugiat la București din cauza turcilor (scaunul mitropolitan al Țării Românești fiind vacant în acel moment). Îndrumat de duhovnicul său Pimen, Calinic a început o viață de aspre nevoințe călugărești, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinților Părinți. În anul 1812 a fost trimis, împreună cu părintele său duhovnicesc, la Mănăstirea Neamț din Moldova pentru a strânge ajutoare necesare refacerii bisericii Sfântul Nicolae de la Cernica distrusă de cutremurul din acel an. Cu acest prilej a cunoscut vechea ctitorie domnească de la Neamț, cu aleasă viață duhovnicească, precum și alte mănăstiri moldovenești. [1]
În anul 1813, după ce epidemia de ciumă („ciuma lui Vodă Caragea”) ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitorul mitropolit al Țării Românești, iar după doi ani a fost hirotesit duhovnic și rânduit mare eclesiarh al Mănăstirii Cernica. A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar și a celor din afara mânăstirii, chiar și mitropolitului de la acea dată, Nectarie. În acel moment, Sf. Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece bătrânul stareț Dorotei îi încredințase conducerea tuturor treburilor mânăstirii.
În cursul anului 1817 a plecat la Muntele Athos, stând acolo aproape un an și reușind să cunoască îndeaproape viața călugărilor de la Sfântul Munte și asprele lor rânduieli. A cules astfel o învățătură care i-a fost de folos în ostenelile sale de mai târziu. [1]
Stareț la Cernica
Introducere
Pe 14 decembrie 1818, după moartea starețului Dorotei, întreaga obște de la Cernica l-a ales ca stareț pe ieromonahul Calinic. [3] Deși avea doar 31 de ani (din care 11 petrecuți în mânăstire), noul stareț a încercat să impună ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înființarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărți de cultură teologică. Doi ani mai târziu a fost hirotesit ca arhimandrit, de către mitropolitul Țării Românești, Dionisie Lupu (pe 9 aprilie 1820).
Cei 32 de ani de conducere a mănăstirii Cernica au fost ani de neîntrerupte strădanii pentru ridicarea vieții călugărești de acolo, pentru buna călăuzire a viețuitorilor, pentru înfrumusețarea sfintei mănăstiri cu noi lăcașuri de închinare sau chilii, pentru luminarea poporului prin școală.
Îndeletnicirile viețuitorilor
Aproape toate ostenelile starețului Calinic au fost închinate ridicării vieții duhovnicești din mănăstirea pe care o cârmuia. Viețuitorii ei se ocupau cu rugăciunea, dar și cu lucrul mâinilor. Pentru a le oferi o activitate practică și folositoare, a întemeiat în mănăstire felurite ateliere, în care călugării își pregăteau singuri cele necesare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.).
Monahii știutori de carte se ocupau cu copierea de lucrări, deși tiparul înlocuise în foarte mare măsură această veche îndeletnicire călugărească.
Obștea monahală
Obștea monahală creștea mereu în 1824 erau 130 de părinți, în 1838 numărul lor s-a ridicat la 300, ca în 1850 să fie de peste 350. între ei s-au remarcat numeroase personalități bisericești, ca arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, așezat către sfârșitul vieții la Cernica († 1839), protosinghelul Naum Rîmniceanu, cunoscut cronicar († 1839), Pimen, fostul egumen de la Tismana, Veniamin Catulescu, unul din ucenicii lui Calinic, mai târziu profesor de religie la „Sfântul Sava” în București, Anastasie Baldovin, un alt ucenic și biograful său, Nicandru, urmașul său în stăreție și alții
Activitate socială
În același timp, starețul Calinic a fost și un bun îndrumător al numeroșilor credincioși care cercetau mănăstirea. El era cunoscut atât prin rugăciunile sale tămăduitoare, cât și prin faptele sale de milostenie. De pildă, în 1821 a hrănit în mănăstire — timp de câteva luni — un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica otomanilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părți ale țării și chiar peste hotarele ei. Pentru copiii din satul Cernica a înființat o școală, cu dascăl plătit de mănăstire.
Ctitoriri
Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările de restaurare și de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe insula mare de la Cernica. Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruință, zidită între anii 1831-1832, și refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreție, clopotnița, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniță.
În 1846, neobositul stareț a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfințită un an mai târziu. Tot prin grija lui s-a ctitorit și Mănăstirea Ghighiu de lângă Ploiești. Ca stareț, Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar și ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea. Era un bun îndrumător al credincioșilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât și pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din București și din împrejurimi, refugiați la Cernica de frica turcilor care intraseră în București.
Prin 1827, mănăstirea Cernica primise o moștenire însemnată din partea Marioarei Bujoreanu, soția căminarului Grigorie Bujoreanu. Starețul Calinic, devenind epitrop al întregii moșteniri, a zidit din banii rămași biserica Adormirea din Câmpina și s-a îngrijit de școala de acolo, întemeiată de căminăreasă, înființând și a doua școală. De asemenea, din banii mănăstirii, dar și din propriile sale agoniseli, s-au ridicat unele biserici parohiale în diferite sate: Buești-Ialomița, unde Cernica avea o moșie, Sohatul-Ilfov, Ghergani-Dâmbovița sau a ajutat alte lăcașuri de închinare: mănăstirile Ghighiu și Poiana Mărului, schitul Icoana, bisericile din satele Cernica, Râteșii, Ghenoaia și altele.
Activitate gospodărească
Sub aspect gospodăresc, a sporit mult averea mănăstirii, prin cumpărarea unor moșii și a unor prăvălii în București, prin ridicarea unor mori pe Dâmbovița. În 1838, a obținut un hrisov — din partea domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842) — prin care mănăstirea era scoasă de sub închinarea către Mitropolie.
Episcop de Râmnic
Înscăunarea
În anul 1850, după 43 de ani de viață în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obștii monahale de la Cernica, starețul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. De fapt, încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica, îi ceruse să primească scaunul mitropolitan, dar Calinic refuzase, socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. Dar, în 1850, când toate cele patru scaune vlădicești din Țara Românească rămăseseră vacante, Barbu Știrbei, domnitorul de atunci, având o mare admirație față de starețul mănăstirii ctitorite de strămoșul său (vornicul Cernica Știrbei), l-a convins pe Calinic să accepte cârmuirea unei eparhii. Pe 15 septembrie 1850 Calinic a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea, fiind hirotonit arhiereu în catedrala mitropolitană din București la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Deoarece reședința episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la Craiova, pe 26 noiembrie; noul episcop avea vârsta de 63 de ani.
Activitate gospodărească
Imediat după înscăunare, noul ierarh a găsit în eparhie o moștenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locțiitori, reședința și catedrala episcopală erau distruse, numărul preoților era insuficient, puțin pregătiți și cu o stare materială grea, seminarul era închis în urma revoluției din 1848, lăcașurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoți. În 1851 a redeschis seminarul, mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis și școli pentru pregătirea cântăreților bisericești.
În 1854, după mutarea reședinței episcopale înapoi la Râmnicu-Vâlcea, episcopul Calinic s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuși; pictura avea să fie făcută de marele pictor român Gheorghe Tattarescu.
Între 1859-1864 a refăcut și redeschis schitul Frăsinei, construit în 1763, dar părăsit mai apoi. Astfel, în 1863, a construit la Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță și noi chilii. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredințat-o pictorului brașovean Mișu Popp. La acest schit, Calinic a introdus regulile aspre de viețuire de la Muntele Athos, pe care el însuși le respecta de când intrase în mănăstire. Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare „Legea secularizării averilor mânăstirești”, episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului Frăsinei să i se permită să rămână cu toate bunurile, excepție aprobată de domn. Sf. Calinic a fost singurul care a reușit să-l convingă pe Cuza să facă o excepție de la legea secularizării, pentru schitul Frăsinei, ctitorit de el. [4]
Activitate culturală
Mare iubitor de carte și sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simțit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareț și apoi ca episcop, a tipărit câteva cărți la București (cum a fost Pravoslavnica mărturisire, tipărită în anul 1859, pe cheltuiala sa). În 1860, a reușit să deschidă („cu bani împrumutați”, după cum mărturisea el însuși) tipografia Kallinik Rîmnik, proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărți de slujbă și de învățătură, ca: Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învățătură pentru duhovnici și Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obștea mânăstirii Cernica și cea a schitului de la Frăsinei.
Calinic intenționa să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintași din secolul al XVIII-lea: episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia sa orașului Râmnic, cu tot inventarul și cu toate cărțile aflate în depozit, cu condiția ca tipografia să-i poarte numele și ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreținerea școlilor din oraș și a elevilor săraci, precum și a seminariștilor, iar cealaltă jumătate să fie folosită pentru întreținerea schitului Frăsinei.
Activitate patriotică
Episcopul Calinic a fost și un însuflețit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obștești ale Țării Românești și a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor. Încă din primăvara anului 1857 el a trimis o circulară către protopopi și egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni „pentru unirea românilor într-o singură voință și cuget, ca să ceară pe cale legiuită viață patriei lor”. A făcut parte și din Adunarea electivă a țării care l-a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza la 24 ianuarie 1859. Într-o pastorală adresată protopopilor și preoților din eparhia sa, îi îndemna pe aceștia să-și cinstească patria și pe cârmuitorii ei și să nu cruțe nici o jertfă pentru binele obștesc pentru că: „cine este un bun creștin, este și un bun patriot”.
Sfințenia vieții
Trebuie subliniată și pusă în lumină sfințenia vieții lui Calinic. Cei care l-au cunoscut au rămas impresionați de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea și blândețea sa, de rugăciunile sale tămăduitoare, de posturile și privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărțea permanent ajutoare și că atunci când hirotonea preoți le dăruia cărți și chiar bani de drum.
„Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, își da hainele de pe prea Sfinția Sa și plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi ști, ca să aibă ce să dea la frații lui în Hristos, pentru că așa numea pe săraci și neputincioși”.
Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat și cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri și altele. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost o tânără din satul Muiereasca sau fiul meșterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnicu-Vâlcea.
Adormirea
Simțind că i se apropie sfârșitul vieții pământești, pe 24 mai 1867, Sfântul Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, și a unei mari mulțimi de credincioși.
Marele istoric român Nicolae Iorga afirma despre Sfântul Calinic că „el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei, care o clipă nu și-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de supt ochiul privighetor al lui Dumnezeu”. [5] Iar Părintele profesor Ene Braniște îl caracteriza „înălțător exemplu de muncă și de împletire a datoriei, de virtute, de omenie și de patriotism”, subliniind întâlnirile Sfântului Calinic cu istoria astfel: „viața acestuia se proiectează, luminoasă, pe fundalul uneia dintre epocile cele mai zbuciumate dar și cele mai glorioase din istoria noastră națională”. [6]
Proslăvirea ca sfânt
Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 11 aprilie. [7] Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955.
Festivitățile proclamării solemne a canonizării sale (proslăvirea ca sfânt) au avut loc la Mănăstirea Cernica în zilele de 21 – 23 octombrie 1955, în prezența multor ierarhi români și străini, a numeroși călugări, preoți și credincioși. Tot atunci au fost dezgropate și moaștele sale, care au fost așezate spre cinstire și închinare în biserica Sfântul Gheorghe de la Cernica, ctitoria sa; racla cu sfintele moaște este păstrată și astăzi în această biserică.
Astfel, smeritul stareț și ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinți ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei și prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstirești și parohiale, iar numele său este purtat de mulți credincioși care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.
Prin faptele sale, Sfântul Calinic a strălucit ca o stea luminoasă pe firmamentul întregii Biserici Ortodoxe Ecumenice, fiind în același timp și o podoabă aleasă a Bisericii Românești și un ocrotitor puternic al poporului român. De aceea și Însuși Dumnezeu l-a proslăvit, dăruind sfintelor sale moaște puterea săvârșirii de minuni.
În anul 2012, la iniţiativa IPS Irineu al Olteniei, moaștele sfântului Calinic au fost purtate în pelerinaj pe teritoriul Mitropoliei Olteniei (la Craiova, Râmnicu Vâlcea, Mănăstirea Frăsinei, Mănăstirea Lainici, Drobeta-Turnu Severin, Slatina și Mănăstirea Clocociov), în semn de respect și recunoștință pentru activitatea sa de păstorire a Episcopiei Râmnicului. [8] Cu această ocazie, PF Părinte Patriarh Daniel a dăruit fragmente din moaștele Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, spre a fi păstrate cu cinste în Catedrala din Râmnicu Vâlcea. [9]
O pildă vie de integritate și dăruire
Moștenirea lăsată de Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica depășește granițele timpului, rămânând o sursă de inspirație pentru oricine caută să trăiască în adevăr și demnitate. Viața sa ne demonstrează că spiritualitatea nu este o retragere din fața lumii, ci o forță care o poate regenera prin responsabilitate și jertfă. În viziunea Uniți Schimbăm, sub pilonul Identitate, Sfântul Calinic reprezintă reperul suprem de lider care a slujit cu o verticalitate neclintită atât Biserica, cât și neamul său. Păstrarea sa în Memoria Timpului este un act de recunoștință, dar și un angajament de a ne clădi propriul caracter pe aceleași temelii solide: onestitatea, iubirea de semeni și credința neclintită în triumful binelui.
Note
[1] Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, 1994, p. 55.
[2] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 69.
[3] Mircea Păcurariu, Dicționarul Teologilor Români, Ediția a doua, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 79. ISBN 973-45-0409-6
[4] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 70.
[5] Nicolae Iorga, Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. II, București, Editura Ministerului de Culte, 1932, p. 238.
[6] Braniște, Aspecte și momente din activitatea Sfântului ierarh Calinic de la Cernica, Glasul Bisericii, XXVIII (1969), nr. 1-2, p. 72.
[7] Sfinții canonizați de către Biserica Ortodoxă Română, 6 iunie 2010, basilica.ro
Prezentul material a fost documentat și sintetizat folosind informații de pe platforma ro.orthodoxwiki.org. Adaptarea conținutului pentru Uniți Schimbăm (2026) a fost realizată cu sprijinul inteligenței artificiale Gemini.
Credit Foto: Imaginea reprezentativă a fost preluată de peziarullumina.ro.
Neînvăţând carte la vreme, Partenie ducea viaţa unui om de rând.
Se îndeletnicea însă cu toată lucrarea faptelor bune.
Fiind pescar, se ostenea pe vreme bună şi pe vreme rea ca să poată fi de folos şi să ajute, făcând daruri, căci socotea mai de preţ binele şi mulţumirea semenilor săi, decât binele şi mulţumirea sa.
Pentru viața sa curată, Dumnezeu l-a învrednicit chiar de la vârsta de 18 ani cu darul săvârșirii minunilor.
Sfântul Partenie se făcuse vestit în tot ţinutul acela pentru evlavia şi bunătatea sa cele ascunse, pe care le luase în dar de la Dumnezeu.
Aflându-l fericitul Filip, Episcopul Melitopolei, a poruncit unor dascăli de seamă să-l înveţe citirea Sfintelor Scripturi apoi l-a hirotonit preot în cetate.
Deci, făcându-se chip şi pildă tuturor cu binefacerile sale şi învrednicindu-se de darul facerii de minuni, Partenie a fost sfinţit Episcop rașului Lampsac (vechea Pitiusa din Misia, Asia Mică) de către Ahile, Mitropolitul Cizicului.
Ca episcop a păstorit cu multă înţelepciune şi cu multă dăruire pe cei încredinţaţi lui spre mântuire, aşa încât pe mulţi păgâni i-a adus la credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos.
A săvârșit multe minuni și vindecări, a înviat din morți pe Eutihian care fusese omorât, prin uneltirea diavolului, de carul său cu boi și a adus pe mulți păgâni la credința în Iisus Hristos.
Sporind în fapte bune şi vieţuind după legea Domnului, Sfântul Ierarh Partenie a fost încununat cu frumoase şi adânci bătrâneţi şi aşa, în pace, s-a mutat la cereştile lăcaşuri.
Sfântul Partenie a trecut la cele veșnice în anul 318 și a fost înmormântat în Lampsac în biserica zidită de el.
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinte Ierarhe Partenie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Dumnezeiesc har de minuni ai primit de Dumnezeu înţelepţite, Sfinţite Părinte Partenie, făcătorule de minuni şi purtătorule de Dumnezeu, toate patimile credincioşilor curăţind, părinte şi duhurile celui viclean alungându-le. Pentru aceasta pe tine te lăudăm, ca pe un mare slujitor al harului lui Dumnezeu.
Cel numit cu numele fecioriei, Sfântul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor și era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învățat carte; de la început însă, ascultând cele citite, își aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescând cu anii, ședea la un lac de aproape, pescuind și vânzând pește, dând și milostenie la săraci. El, din mica sa vârsta învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieții sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfântului nume al lui Hristos. Începând a străbate în popor vestea despre dânsul, a aflat de el și preasfințitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemându-l la dânsul și toate cele despre dânsul cercetându-le, s-a minunat de faptele lui cele bune și de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l învețe carte și, după ce a învățat, l-a sfințit preot chiar nevrând și i-a încredințat lui cârmuirea bisericească. Iar Sfântul Partenie, fiind în rânduiala preoției, mai mult se nevoia și, câștigând îndoit darul dumnezeiesc al sfințeniei și al facerii de minuni, tămăduia toate bolile și făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Între alte minuni ale lui, s-au întâmplat și unele ca acestea: L-a întâmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încât i-a scos ochiul, pe care îl ținea cu mâna lui tremurândă. Sfântul, luându-l cu mâna, l-a pus la locul lui și, cu apă spălându-l, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit. O femeie, având o vătămare cumplită și netămăduită în părțile trupului cele ascunse, a venit la sfântul cerându-i tămăduire, iar cuviosul făcându-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergând sfântul să cerceteze pe un bolnav și trecând pe lângă casa unui boier, un câine mare scăpând din lanțuri și din poartă alergând asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrând cu dinții să muște fața sfântului. Iar el a suflat asupra lui și făcându-și semnul crucii, îndată câinele a murit și l-a aruncat sfântul de pe umerii săi.
Niște minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfântul Partenie la dânsul și l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergând în episcopia încredințată lui, a găsit că toată cetatea ținea de păgânătatea elineștii închinări la idoli, iar creștinii erau în număr mic; și se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrându-i, rugându-i și arătându-le calea adevărului și făcând minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, până ce i-a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu.
Văzând cetatea încredințată lui că sporește și se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiștele idolești, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite și sfinte biserici dumnezeiești. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dânsul stăpânire spre acel lucru și, fiind primit de dreptcredinciosul și de Hristos iubitorul împărat cu cinste și cu dragoste, a câștigat de la dânsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfântului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiștelor idolești și încă și mulțime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfântul cu pace. Întorcându-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiștele din temelie și a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetății, mare și frumoasă, singur apucându-se de lucru și ajutând cu mâinile sale pe zidari.
Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dânsul un om, având în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – și nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfântul, cunoscând că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburându-se în om, a zis sfântului: „Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ți-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?”. Sfântul Partenie i-a zis: „Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: „Te-am văzut și te-am cunoscut”. Grăit-a sfântul: „Dacă m-ai văzut și m-ai cunoscut, atunci ieși de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: „Rogu-mă ție, nu mă izgoni din lăcașul meu, în care de atâta timp locuiesc”. Sfântul l-a întrebat: „De cât timp locuiești într-însul?”. Răspuns-a diavolul: „Din copilăria lui și de nimeni nu am fost cunoscut până acum, decât numai de tine care mă izgonești, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”.
Sfântul i-a zis lui: „Îți dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: „Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfântul: „Ba nu, îți voi da ție un om, în care intrând să locuiești, dar numai din acesta acum să ieși”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăiești așa că să mă scoți de aici?”. Grăit-a sfântul: „Cu adevărat îți zic că am un om gata, în care, intrând, să locuiești de vei voi, dar să ieși din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecându-se la niște cuvinte ca acestea, cerea să-și câștige făgăduința de la dânsul. Atunci Sfântul Partenie, deschizându-și gura, a zis: „Iată, eu sunt omul, intră și locuiește în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzându-se, i-a strigat: „Vai mie, în bun vas locuind eu, după atâta timp mă izgonești. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?”. Acestea zicându-le diavolul, a ieșit din om și s-a dus în locuri pustii și neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos și lăuda pe Dumnezeu.
Săvârșindu-se zidirea bisericii, sârguința sfântului era ca să facă în altar sfânta masă, ca adică să săvârșească pe dânsa dumnezeiasca Liturghie. Aflând într-o capiște idolească, din cele risipite, o piatră bună și aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvârșirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptând-o și pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car și, înjughînd boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mâniindu-se pentru piatra aceea luată din capiște, a tulburat boii cei înjugați și i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i țină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pământ, sub car, cu fața în jos și, trecând carul cu piatră peste dânsul, i-a sfărâmat toate oasele și a murit.
Aflând de acea întâmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: „Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculându-se, a luat cu dânsul pe dreptcredincioșii oameni care erau cu el și au mers cu toții la locul unde se întâmplase aceasta. Văzând trupul mortului, și-a plecat sfinții săi genunchi la pământ, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieții și al morții, știi din ce pricină vrăjmașul prin meșteșugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, așa și acum, arată-i deșartă scornirea lui și pe robul tău Eutihian fă-l părtaș vieții acesteia, arătând celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul ești Dumnezeu și Ție se cuvine slava în veci. Amin”.
Pe când făcea sfântul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: „Slavă Ție, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi și morții!”. Și îndată s-a sculat omul sănătos, ca și mai înainte. Apoi luând boii, a dus cu dânșii carul cu piatră până la ușile bisericii. Atunci toți cei care au văzut acea minune și acea neașteptată întoarcere la viață a mortului, au dat slavă și laudă Prea-bunului Dumnezeu.
Se aduceau de pretutindeni bolnavii și cei ce pătimeau de duhuri necurate și toți se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu și cu rugăciunea Sfântului Partenie. Tot meșteșugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuință la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între acești bolnavi, era și o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pământ, spumega și înțepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor și de acela cu greu se bântuia, a tămăduit-o sfântul.
După aceasta pe un tânăr, anume Nicon, fiu de preot, având într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinții săi îl duseră la sfântul, la ale cărui picioare aruncându-l, ei se rugau să se milostivească spre el și să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: „Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl muncește, de vreme ce este ca un ucigaș de tată. Pentru că adeseori, răbdând de la dânsul ocară și necinste, v-ați rugat întru amărăciunea sufletului vostru că să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsați-l ca așa să fie, pentru că de trebuință îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind niște părinți iubitori de fii și durându-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: „Roagă-te pentru dânsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzând lacrimile cele multe ale părinților și milostivindu-se spre dânsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu și îndată a ieșit diavolul din tânărul acela. Părinții, luând pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu.
O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, având duh de mânie, care pe mulți vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certând pe duh, a tămăduit-o și a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol și prin munți rătăcindu-se, au prins-o părinții, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mâinilor și prin rugăciune. Pe un ostaș, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălându-l cu apă și rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, l-a făcut sănătos.
Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfântul a zidit-o și era mort chiar la locul celor chemați. De acest lucru înștiințându-se sfântul, a mers la mortul acela și cu rugăciune înviindu-l din morți, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Părea, care este între Lampsac și Cizic, a adus la sfântul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfântul, suflând spre ea și rugându-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea și pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soția lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită și foarte bolnavă, Sfântul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfânt.
Un tânăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzând în boală pântecelui (dizenterie) și neputând să se tămăduiască, a murit. Părinții, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor și, luându-l cu patul, l-au dus în biserică plângând și l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfântul, a văzut pe cel mort zăcând și pe părinții lui plângând, apoi a lăcrimat singur și, plecându-și genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; și, ridicându-se, a început a grăi. Sfântul, întinzându-și mâna la dânsul, l-a ridicat și l-a dat părinților sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de niște minuni preaslăvite ca acestea și toți preamăreau pe Dumnezeu.
Teofila, diaconița din satul Asermiei, și cu dânsa o copilă mică, anume Rufina, din același sat, amândouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfântul, pe amândouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfințită și rugându-se pentru dânsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul și prin lucrarea diavolească își pierduse mintea, sfântul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrână săracă, anume Caliopa și cu dânsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dându-le cele de trebuință, le-a trimis sănătoase acasă.
Între alte multe și nespuse minuni ale sfântului s-a întâmplat și aceasta: în casa în care se lucrau pânzele cele împărătești de porfiră, se sălășluise diavolul și făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoșându-i cu năluciri și stricându-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mâhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temându-se de mânia împărătească și de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atâta cheltuială. Aflând de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie și fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sârguință acolo; și chemând pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoșatul și sfântul nume al lui Hristos și l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor și spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.
După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, când aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulțime de pești, iar când trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peștișor. Așa se osteneau în deșert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci și în toate cetățile și satele dimprejurul părților acelora.
Adunându-se toți pescarii din toate cetățile și satele, au venit la sfântul, cerându-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, ca să nu se ostenească în deșert cu prinderea peștelui. Iar sfântului, rugându-se cu post și cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare că aceea. Îndată sculându-se sfântul, s-a dus pe la toate malurile și limanurile, făcând rugăciuni și gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în fața sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcând ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfântului, abia au putut să tragă mrejele de mulțimea peștilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca și mai înainte.
Șezând sfântul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului și fiind trase mrejele, un pește mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfântului; iar el, însemnându-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie și să-l împartă la frați, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un șchiop, anume Calist, făcându-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproși, ungându-l cu untdelemn sfințit și rugându-se în trei zile l-a făcut sănătos.
Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducându-se în Tracia pentru trebuințe bisericești și fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dânsul, îl întrebă de pricină bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor și ale scăpătaților le păstra la sine.
A doua zi, Sfântul Partenie s-a dus la dânsul și i-a zis: „Scoală-te stăpânule cel mare, că nu ești cuprins de neputință trupească, ci ești pedepsit pentru o neputință sufletească. Deci lepădă pe aceea și vei fi iarăși sănătos”. Bolnavul zise: „Mă știu și eu că sunt păcătos și pentru aceea mă pedepsește Dumnezeu, dar mă rog ție a te ruga pentru mine, ca să mă curăț de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfântul Partenie: „Dacă greșește cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dânsul, dar greșeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sunt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu și totdeauna vei fi sănătos cu sufletul și cu trupul”.
Atunci arhiepiscopul, venindu-și în simțire, a zis: „Părinte, am greșit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemând pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci și, văzând că erau mai multe, a rugat pe Sfântul Partenie să le împartă la săraci, dar sfântul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă și să-l ducă în biserica Sfintei Mucenițe Glicheria. Acolo, adunând săracii și scăpătații, le-a împărțit toate cu îndurare. Dar bunul și preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca și lacrimile desfrânatei și a primit suspinarea vameșului, primind pocăința arhiepiscopului și în trei zile i-a dat sănătate desăvârșită.
Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetății Iraclia, săvârșind în ele obișnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrând în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculându-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfântul untdelemn și în același ceas l-a tămăduit și l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu. Înștiințându-se cetățenii Iracliei de acea neașteptată minune, toți cei care erau cuprinși de orice fel de neputințe și de boli alergau la sfântul și cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toți se întorceau sănătoși.
În acea vreme, când Sfântul Partenie săvârșea cu darul și cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lângă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca și al arhiepiscopului lui. Acela, văzând minunile ce se săvârșeau, a căzut la picioarele sfântului bărbat, rugându-l cu lacrimi și spunându-i că, în satul său, fiind multă semănătură și răsărind holdele, grădinile, răsadurile și viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: „Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzând toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pământului celui însetat și să scape de foamete toată patria noastră”. Cinstitul și sfântul bărbat, Partenie, s-a dus cu sârguință la țarini, la grădini și la vii și, văzând toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat și, plecându-și genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului și să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfântului, a acoperit cerul cu nori și s-a pogorât ploaie multă, care a adăpat pământul din destul.
Sfântul Partenie, rămânând cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: „Ia aminte, o! frate, că știi pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viața aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetății Iracliei. Drept aceea să știi că totdeauna să te îngrijești de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decât toate”.
După aceasta, binecuvântând sfântul țarinile, grădinile și viile arhidiaconului și făcându-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune și binecuvântare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute și apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întâmpinându-l, l-a îmbrățișat cu dragoste; apoi, șezând și vorbind între ei, Sfântul Partenie a zis către arhiepiscop: „Îți vestesc, o! stăpâne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup și vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducându-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moștenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: „Fie voia Domnului”. Și sărutându-se unul pe altul cu sărutare sfântă, s-au despărțit. După aceea, a plutit Sfântul Partenie de la cetatea Iracliei și, în puține zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecând nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăși arhiepiscopul Iracliei și s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon și astfel s-a împlinit proorocirea sfântului.
Sosind vara și făcându-se secerișul și adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la țarini și la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă și le-a aflat cu multe roduri îndestulate, mai mult decât în toți anii dinainte, și aceasta se făcuse cu rugăciunile și binecuvântarea Sfântului Partenie. Umplând arhiepiscopul o corabie plină cu grâu, cu vin și cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulțumire pentru binecuvântarea sa. Sfântul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dânsul n-a voit să le primească, zicându-i: „Mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarți fraților”. După multă vorbire folositoare cu sfântul, întorcându-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărțit la frații săi mulțime de grâu, de vin și de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toți, până la sfârșitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.
Strălucind asemenea cu îngerii prin viață plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfântul Partenie, și pe mulți întorcându-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfârșitul vieții sale, s-a îmbolnăvit și chemându-se de Domnul, s-a dus la El în șapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrânețe fericite.
Atunci s-a înștiințat îndată despre cinstita mutare a Sfântului Partenie în cetățile și în țările cele de primprejur și s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei și mulți alți episcopi și preoți. Deci au făcut sfântului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude și cu cântări duhovnicești, punând cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dânsul. Se dădeau, de la mormântul lui cel sfânt, multe tămăduiri neputincioșilor. Pentru că nu numai în viața sa, ci și după moarte, acest doctor fără de plată și făcător de minuni pe cei leproși îi curăța, diavolii din oameni îi scotea și toată boala tămăduia. Iar acum tămăduiește și vindecă sufletele și trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.
De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia.
Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407.
În acel an, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului.
După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, a Imperiului Bizantin.
Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”.
Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”.
După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.
Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) – foto preluat de pe basilica.ro
Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.
După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos.
Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească.
Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.
Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea.
De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului.
De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli.
Moaştele Sfântului au fost aşezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Imnografie
Tropar la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Glasul al 8-lea:
Din gura ta ca o văpaie de foc strălucind harul, lumea a luminat; vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat; înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale învăţându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Hristos Cuvântul să mântuiască sufletele noastre.
Condac la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Glasul 1
Ceata îngerească…
Veselitu-s-a în Taină Cinstita Biserică de întoarcerea cinstitelor tale moaşte; şi pe acestea ascunzându-le ca pe nişte aur de mult preţ, dăruieşte celor ce te laudă pe tine neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur.
Punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă.
Iarăși praznic strălucit și pricinuitor de bucurie, iarăși sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mâhnirii și gerul păcatului; iarăși prăznuim pomenirea dascălului și a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca și a fericiților apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii și a umplut toate cetățile; ba chiar toate țările s-au bucurat de graiurile lui cele preastrălucite și aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a învierii celei de obște, ca pe o dumnezeiască primăvară; iar prin tăcerea lui de puțină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vârstei celei după Hristos și a tinereților celor duhovnicești.
A venit iarăși gura de aur, care, după puțină tăcere, grăiește acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele neprețuite și cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuș, și trestia scriitorului ce scrie degrab urmând-o, pe Dumnezeu cel întrupat îl vestește nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credințe cel neclătinat și luminătorul cel nestins al didascaliei, care a fost prigonit mulți ani pentm Hristos și ascuns pentru pizma vrăjmașilor, s-a arătat acum după 30 de ani și a strălucit mai mult decât soarele cel simțit.
Acum iarăși a venit după îndelungate și amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăși la turma sa, după strălucita izgonire și fericita moarte, și a intrat cu cinste și cu dreptate în cetatea de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.
Dar să povestim de la început, după rânduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucurați și să vă veseliți. Și să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaște ale Hrisostomului, cum și când s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, precum și despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, și ajung acelea să înțeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.
După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurându-se, iar mult pătimitorul și mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dânsul, adică de ucenicii și prietenii lui; care împreună au călătorit cu dânsul în izgonire, care ca niște recunoscători și mulțumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfântul Inocențiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile și nedreptățile ce le-a pătimit Sfântul Ioan de la împărăteasa Eudoxia și de la episcopii cei nesfințiți, care au dat mulțime de aur la doi bărbați netrebnici ca să ucidă pe cel numit „Gură de Aur” și decât aurul mai cinstit. Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvârși o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-au povestit și câte semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc și mai toată cetatea; înfricoșata grindină ce a căzut acolo și a făcut atâta pagubă și pierzare cetății; apoi au spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, precum și despre dumnezeiescul foc, care a ieșit din scaunul sfântului și a vătămat biserica; și cum de acolo focul, s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc și până la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare și prea frumoasă a singlitului. Atunci tot poporul s-a mâniat și a strigat, zicând: „Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o ocârmuia și o păzea”.
Pe lângă acestea au povestit încă și reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile cu care l-au muncit acei ucigași și fără de omenie ostași care l-au dus în surghiun, pentru care l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune slăviții Apostoli Petru și Ioan, precum și toate celelalte care au urmat în surghiun, până la fericita lui adormire.
Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostași răi și fără de omenie au pricinuit sfântului atâtea chinuri, răutăți, ocări și batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au și bucurat că sfântul, în toate acele chinuri grele și cumplite, a rămas neplecat și neclintit; și a ieșit biruitor strălucit și neînfrânt. Iar mai vârtos papa și împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca râvnă și au scris amândoi scrisori, cu multă asprime, mustrând nelegiuirea lui Arcadie.
Deci papa i-a trimis o înfricoșată afurisenie, zicând astfel:
„Glasul sângelui dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sângele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul și arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai, l-ai izgonit și ai vândut turma lui năimiților arhierei, și nu adevăraților păstori!
Dar eu nu mă întristez pentru Sfântul Ioan, căci fericitul și de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari și pentru nenumăratele chinuri, pe care cu nedreptate le-a răbdat, a luat moștenire în Împărăția lui Dumnezeu, cu apostolii și cu mucenicii; ci mă mâhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele și nebune, ai lipsit lumea de învățăturile cele cu miere curgătoare și de viață făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.
Pentru aceasta și eu preaumilitul, căruia mi s-a încredințat scaunul verhovnicului, te canonisesc pe tine și pe dânsa și vă îndepărtez de la Sfânta împărtășire a dumnezeieștilor Taine ale lui Hristos. Și care va îndrăzni a vă împărtăși pe voi, să fie caterisit și neiertat; iar dacă voi veți sili pe cineva ca să vă împărtășească, defăimând această apostolească poruncă și așezământ, să fiți ca vameșii și ca păgânii pentru adunarea dreptcredincioșilor. Și să stea păcatul vostru înaintea voastră, iar în ziua dreptei judecăți, când nici una din cele ce sunt ale voastre nu vor putea să vă ajute – nici averile voastre, nici slava, nici stăpânirea și nici însăși vrednicia împărătească –, să vă luați pedeapsa cea cuviincioasă.
Iar pe Arsachie, pe care l-ați pus pe scaunul Sfântului Ioan Hrisostom, pe acesta îl caterisim și după moarte împreună cu toți aceia care s-au împărtășit cu dânsul. Găci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl și afurisim, să fie anatematizat și străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pământ, să fie legate și în ceruri, precum se zice în Sfânta Evanghelie”.
Acestea a scris sfințitul Inocențiu. Iar împăratul Onorie a scris și el altă scrisoare, zicând astfel:
„Frate Arcadie, nu știu ce lucrare potrivnică și drăcească te-a plecat să te încredințezi unei femei rele și răzvrătite, care te-a îndemnat să faci niște lucruri ca acestea, pe care niciun alt împărat creștin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; și pentru care te osândesc și te prihănesc toți preacuvioșii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală și fără rânduială, din scaunul lui, și l-ai omorât cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.
Apoi pe arhiereii și slujitorii pe care ți i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea și adeverirea dreptei judecăți, atâta i-ai defăimat, încât i-ai și închis în temniță, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încât ei se primejduiau să moară și de foame. N-ai băgat în seamă cât de puțin poruncile apostolești, ci pe cei cuvioși și sfinți, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, și cu nedreptate i-ai osândit, în depărtate surghiuniri și în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit. Deci, sârguiește-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu și pe oameni prin îndreptarea greșelilor tale; știind că rugăciunile preoților întăresc și îndreptează împărăția noastră”.
Deci Arcadie, primind scrisorile și înțelegând puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgețile certării și ale canonisirii; iar somnul cel adânc al trândăviei, care era asupra lui, scuturându-l, căci se deșteaptă sufletele cele trândave de certările cele mai aspre, întâi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alții i-a omorât și a spânzurat și pe lemne trupurile lor. Iar pe toate rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfântului din scaun, le-a scos din dregătorii și le-a luat toate averile.
Încă nici de a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mâinile sale a bătut-o fără milă și a închis-o într-o casă cu defăimare și cu necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsa să o cerceteze și să-i facă vreo mângâiere, astfel că dânsa, din nemăsurată mâhnire și rușine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzând pe Mina, Teotechi și pe Ishirion, nepoții lui Teofil, pe Severian al Gabalilor și pe Acachie al Beriei – care se întâmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate –, i-a legat și i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocențiu, scriindu-i și o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovățirea lui, zicând unele ca acestea:
„Eu, o, arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am știut din cele câte s-au lucrat contra arhiereilor trimiși de la voi. Și după ce m-am înștiințat, am omorât pe aceia care i-au nedreptățit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloșii episcopi, care arătând niște canoane ca și cum ar fi bisericești, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete și, crezând lor, am dat acea nedreaptă hotărâre, pentru care aceia mai mult decât noi sunt vinovați. Deci, trimit cuvioșiei tale pe răul Acachie, pe Severian și pe rudeniile răului Teofil și îi voi scrie și lui ca și acela să vină cu sila acolo cât mai degrabă, și îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite și lucrate de dânșii. Iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră și să nu ne lipsești de sfințita împărtășire a Preacuratelor și de viață făcătoarelor Taine. Căci și pe fiica ta Eudoxia cu necinste am pedepsit-o și greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli și zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, preacinstite părinte, că nici Stăpânul nu osândește de două ori pentru un păcat; mai ales când ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a preabunului Dumnezeu, să ne ierți și cuvioșia ta”.
Apoi a scris și fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lângă papa și să-i trimită iertare.
Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului și a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantioopol, ca să dezlege pe împărați de afurisenie și să-i împărtășească cu dumnezeieștile Taine; apoi, să țină loc de patriarh, ca un epitrop, până ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăși și către Arcadie, înștiințându-l că a primit pocăința lui și că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfântului Ioan în sfințitele table, și să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gând să meargă și papa, pentru oarecare pricină.
Niște porunci ca acestea cu dragoste primindu-le împăratul și având dorință ca să împlinească fără lipsă toate câte a scris papa, îndată a scris o înfricoșată scrisoare lui Teofil, zicând așa:
„Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce ești decât toți oamenii mai cumplit și cu covârșire preavicleanule, și ai luat de la sine satanicește stăpânirea de loc și n-ai băgat în seamă nici legile bisericești, nici stăpânirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase. Deci, scoală-te îndată, fără de nicio pricinuire de boală trupească și purcede la Tesalonic, ca să te judece arhiepiscopul Romei”.
Deci Teofil, primind scrisoarea împărătească și văzând poruncile cele înfricoșate ale stăpânitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, și chinuindu-se de împietrirea udului, mărturisea la arătare fapta cea rea pe care a făcut-o sfințitului pătimitor loan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, până când rău și-a lepădat sufletul cel rău și nelegiuit. Și nu numai atât, ci și alții care s-au unit la surghiunirea Sfântului loan, chinuindu-se în multe feluri de boli trimise de la Dumnezeu și cumplit muncindu-se, rău au murit. Iar mai vârtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sângelui, și atât a putrezit tot trupul ei, încât a făcut viermi și de vie s-a împuțit ticăloasa, încât a cunoscut că pătimea pentru cele lucrate de dânsa asupra Sfântului loan. Pentru aceea, chemându-l pe dânsul cu glasuri jalnice, a dat înapoi via văduvei și celelalte, pe care cu nedreptate le luase, și astfel a murit cu multă durere.
Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormântul și se clătina, făcând spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare și cutremur a ținut 33 de ani, până când s-au adus din surghiun sfintele moaște ale sfântului. Și a lăsat Eudoxia patru fete și anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia și Maria, precum și un fiu, cu numele Teodosie. Deci Arcadie trăind la împărăție 14 ani, s-a săvârșit când era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat, ci Pulcheria ocârmuia împărăția, fiind cu vârsta de 19 ani, până când a venit tânărul în vârsta cea legiuită.
Deci făcându-se împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfântul Proclu (434-446), ucenicul Sfântului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat și i-a dat multe sfătuiri duhovnicești, ca să trimită oameni cucernici în Comane și să aducă sfintele moaște ale Sfântului loan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mângâierea cetății, și pentru ca să înceteze și cutremurarea mormântului, căci până atunci mormântul Eudoxiei încă tremura.
Ascultând împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemânatici și cucernici, pentru acest lucru, care nu în puține zile ajungând în Comane și sosind la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormântul sfântului și să ia moaștele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie neprețuită ca aceasta, peste măsură s-au întristat și s-au amărât; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărătești, ci i-au dus la mormântul fericitului.
Și ridicând piatra ca să scoată afară toate sfintele moaște, acestea s-au făcut nemișcate, o, minune, și n-au putut atâția oameni să le miște din loc. De aceea s-au întors trimișii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul și toți cei mai cucernici ai cetății au făcut mai întâi rugăciuni de obște către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, să dobândească pe cel dorit.
După aceea iarăși a trimis împăratul cu multă evlavie pe aceiași soli, ca să aducă pe sfântul; către care a scris și o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel:
„Către dascălul cel a toată lumea și patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredință, ci din neștiința și neluarea-aminte a mea că cinstitele moaște se află ca și trupurile celorlalți oameni, neîmpărtășite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întâmpla, fără cuviincioasa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobândit aceea, pentru care m-am sârguit. Deci, acum iarăși scriu către sfințenia ta, ca și cum ai fi viu, această rugăciune, cerând să ne ierți pentru necunoștința cea mai dinainte și să binevoiești a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire și osârdie fiii tăi, căci dorim foarte mult să dobândim iertare păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.
Deci, luând trimișii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Și ajungând la locul unde erau moaștele sfântului, au făcut precum le-a poruncit împăratul și prăvălind piatra de pe mormânt, au văzut iarăși o altă minune: adică a ieșit din mormânt o lumină negrăită cu multă strălucire și o bună mireasmă neasemănată, în care sfântul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la față, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie și fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credință. Iar mai ales era acolo un om șchiop, în mijlocul mulțimii celei adunate, care cu multă osteneală făcând loc, a apropiat de picioarele lui haina sfântului și îndată s-a tămăduit.
Deci punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, până ce au ajuns la Calcedon. Și auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaște, toți au alergat, tineri și bătrâni, cu multă dorire, ca să-l întâmpine precum se cădea. Și s-a umplut toată marea de corăbii, încât se părea ca un pământ uscat. Deci a mers și patriarhul Proclu cu împăratul, având osebită corabie, împodobită și plină de aromate binemirositoare, pentru mult pătimitoarele și mult cinstitele moaște.
Atunci s-a făcut furtună mare și toate caicele și luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mâna vântul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaște, n-a putut vântul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca și cum ar fi fost însuflețită și cu simțire; și, o, minune, că alergând spre pământ, s-a dus la via văduvei și a stat acolo așteptând sfintele moaște. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor și părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinței, care pe aceia care îl beau, îi face părtași ai fericirii celei cerești.
Vezi, o, omule, cum pietrele și lemnele sprijină și ajută păstorului celui cuvântător? Vezi cum chiar cele nesimțitoare și necuvântătoare prihănesc fapta cea necuvântătoare și nedreaptă a celor cuvântători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întâmplat astfel cu dumnezeiască și negrăită iconomie. Și atunci iarăși s-a făcut liniște adâncă în mare și iarăși s-a umplut marea de corăbii și de caice, ca și mai înainte. Iar când aceia care aduceau cinstitele moaște au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împodobită și pregătită pentru sfântul s-a plecat de la sine înspre aceia, în chip minunat, și chema în chip negrăit sfintele moaște. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale!
Apoi, punând cinstitele moaște în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfântul Hrisostom, și fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor, de aceea s-au dus la biserica Sfântului Apostol Toma, care se numește Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrând în biserică sfintele moaște, împăratul și-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie, și, închinându-se, a sărutat frumoasele și evangheliceștile picioare ale marelui Ioan și le-a udat, ca și păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinți lacrimi, cu plângeri din inimă și cu tânguiri, cerând milă și iertare pentru maica sa și zicând astfel:
„Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea aceleia care te-a nedreptățit, milostivește-te spre dânsa, o, preamilostivule; și precum când trăiai tu, ai împrăștiat și ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel și acum, urmând adâncul nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; și ca semn că te-ai milostivit spre dânsa și ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului”.
Astfel s-a rugat binecredinciosul și preacucernicul împărat Teodosie, Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, și ca o vistierie și dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă și a oprit cutremurul mormântului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul și pe sfântul Lui.
Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfântul și, punându-l în dumnezeiescul scaun, au făcut și acolo asemenea doxologie, ca și mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele și sfintele moaște și s-a suit în caretă și patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfințitul sobor și tot singlitul mergeau înainte cu lumânări și cu tămâieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dând la toată mulțimea făclii cu îndestulare. Și era adunată toată cetatea, încât umplea toate drumurile, ulițele, casele, fiind ca albinele mulțime nenumărată. Iar aerul, de mulțimea aromatelor, tămâierilor și a mirurilor ce se vărsau, era atât de bine mirositor, încât se arăta ca un rai. Și atâta cinste i-au făcut, încât, precum spun alții, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinți.
Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfânta biserică a Sfinților Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergând înainte, preoții lăudându-l și boierii binecuvântându-l, iar popoare nenumărate închinându-se și dănțuind dănțuire prăznuitoare și a toată lumea. Și nu numai oamenii, ci și rândurile sfinților și cetele îngerilor socotesc că s-au adunat și împreună au petrecut cinstitele moaște ale aceluia care era de o râvnă și de un cuget cu dânșii. Iar când au așezat pe sfântul în scaunul cel arhieresc, toți au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicând: „Ia-ți scaunul tău, sfinte”.
Atunci și nepomenitorul de rău Ioan, deschizându-și gura cea de aur izvorâtoare și mișcându-se, buzele cele de miere curgătoare, o, minunile Tale, Hristoase împărate, a strigat: „Pace tuturor, dragoste și milă să fie la tot poporul și Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune înfricoșată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas deslușit și bine grăitor! Cu adevărat drepții în veci sunt vii, deși cei fără de minte socotesc ieșirea lor pedepsire.
Acest mântuitor glas, care ca din cer a ieșit din gura cea de foc purtătoare și cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioși i-a povățuit la credința cea dreaptă, pe cei binecredincioși, mai întemeiați i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmășeau și urau pe sfântul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Și ca să zic pe scurt, pe toți i-a adunat și într-o glăsuire și unire i-a adus. Apoi, au pogorât sfintele lui moaște și le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfințirea sufletelor lor. Și atâta se înghesuiau și se călcau unii pe alții, și, o, minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme cei ce se înghesuiau pentru credința către sfântul, care și pe cei acum vătămați, de tot felul de vătămare i-a izbăvit?
Deci după ce au săvârșit cântarea de laudă și acolo, împăratul și patriarhul au ridicat pe sfântul, l-au dus în Sfânta Sfintelor și l-au pus în părțile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După așezarea cinstitului trup, au adus niște oameni cucernici pe un bolnav, care avea mâinile și picioarele veștejite, care nicidecum nu se mișcau, că atât de subțiri și de neputincioase erau, încât se vedeau ca niște trestii, fiind numai pielea și oasele. Și îndată ce s-a apropiat de mormânt, mai înainte de a ruga pe sfântul, s-a tămăduit minunat și umbla fără împiedicare și cu mâinile lucra.
Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, și se adunau toți bolnavii și își luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulțumind sfântului, se întorceau bucurându-se. Și nu numai atunci, ci și până astăzi, toți care se apropie de mormântul lui cu credință, orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.
Astfel preamărește Dumnezeu pe robii Săi și aici în lumea aceasta și în ceea ce va să fie îi face moștenitori ai împărăției Sale. Pe care, facă-se ca noi toți s-o dobândim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380)
Sfântul Ierarh Bretanion sau Vetranion (~ †380-381) a fost un episcop de Tomis, originar din Capadocia, care a trăit în secolul al IV-lea, fiind probabil ucenic al Sfântului Ierarh Vasile cel Mare.
A fost un apărător al credinței ortodoxe niceene împotriva arianismului.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește la 25 ianuarie.
Viața
Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului († 380) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Bretanion era originar din Capadocia (Turcia de azi), fiind un cunoscut ucenic al Sf. Vasile cel Mare.
El a fost așezat episcop la Tomis (Constanța de azi) probabil prin anul 360.
Date despre Sf. Bretanion găsim la istoricul Sozomen, la scriitorul bisericesc Teodoret din Cir și în Scrisorile Sf. Vasile cel Mare.
Sf. Bretanion nu apare în sinaxarele bizantine, însă a fost înscris în Martirologiul roman la data de 25 ianuarie, aceasta fiind adoptată ulterior și de Biserica Ortodoxă Română ca dată de prăznuire a sfântului.
Istoria bisericească a lui Sozomen și celelalte scrieri amintite îl descriu pe Sf. Bretanion ca pe un episcop nevoitor, ce ducea o viață ascetică.
El era totodată un mărturisitor și apărător al credinței ortodoxe, așa cum fusese ea stabilită la Sinodul de la Niceea, împotriva ereziei ariene.
Astfel, când după o campanie împotriva goților (369), împăratul roman Valens (364-378), care era arian, ajunge la Tomis și intră în catedrala orașului, cerându-i episcopului Bretanion să îmbrățișeze erezia ariană, slujind Sfintele Taine împreună cu aceștia, sfântul episcop refuză categoric, invocând hotărârile Sinodului I Ecumenic (325), care condamnase arianismul.
El se retrage împreună cu credincioșii ortodocși într-o altă biserică.
Împăratul, mânios pe episcopul care îl înfruntase, încearcă să-l trimită în exil.
Întrucât Sf. Bretanion era iubit de credincioși, pentru a evita o revoltă a tomitanilor, care jucau un rol important în apărarea granițelor Imperiului, împăratul renunță să-l mai pedepsească, după cum arată Sozomen și Teodoret din Cyr.
Sfântul Ierarh Bretanion a avut și un rol important în trimiterea în Capadocia a moaștelor Sf. Mucenic Sava de la Buzău (originar, ca și el, din această regiune).
El a supravegheat și/sau a participat totodată la redactarea Actului martiric al Sf. Sava, trimis Bisericii din Capadocia odată cu moaștele sfântului.
Aceste informații le regăsim în câteva scrisori ale Sf. Vasile cel Mare – mai ales scrisorile nr. 164 și nr. 165, cel mai probabil adresate episcopului Bretanion.
Aici, Sf. Vasile îi mulțumește și îl laudă pe episcopul locului pentru strădania sa de a trimite moaștele Sf. Sava înapoi în țara sa natală.
Următor Păstorului celui mare te-ai făcut prea fericite, Și pe toți i-ai îndemnat să săvârșească fapte smerite, Cu ale tale rugăciuni luminează cămările inimilor noastre, Ca văzând pe Domnul în lumina iubirii să părăsim căile păcătoase.
Ca un stâlp de foc ai stat în mijlocul poporului smerit, Și l-ai călăuzit cu toiagul rugăciunii în chip gândit, Acoperă-ne pe noi Sfinte, cu razele rugăciunilor tale, Și ne dă nouă să aducem Stăpânului cinstită închinare.
Iconografie
Sf. Ierarh Bretanion este de obicei reprezentat ca un bărbat între două vârste, cu părul scurt și barbă rotundă, îmbrăcat în veșminte de episcop, purtând în mână Evanghelia închisă.
Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873)
Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal.
Andrei Șaguna a fost una dintre cele mai proeminente personalități din trecutul Bisericii române. Realizările sale epocale, legate mai ales de emanciparea politică și bisericească a națiunii românești de restaurarea Mitropoliei și organizarea pe care a dat-o Bisericii Ortodoxe din Transilvania, de progresul învățământului românesc de toate gradele — dar mai ales poporal —, de înființarea asociației ASTRA și a primei tipografii românești în Sibiu, de editarea ziarului „Telegraful Român”, de tipărirea altor cărți și de toate celelalte, pot să definească epoca lui Șaguna drept „epoca de aur” a Bisericii Ortodoxe din Transilvania.
Din 1846 și până la 16/28 iunie 1873, când o boală necruțătoare l-a coborât în cripta de la Rășinari, marele arhiereu a fost mereu în fruntea vieții naționale a românilor transilvăneni, cu mâna pe cârmă. Sortit să activeze într-un climat politic cu desăvârșire ostil, el a izbutit să înfrângă toate uneltirile, să zdrobească toate acțiunile adversarilor și să ridice Biserica sa din situația în care se găsea, la o strălucire pe care nu o cunoscuse până atunci.
Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie.
„Om de cultură superioară, iluminist de mare prestigiu, îndrumător priceput al învățământului românesc și al instituțiilor culturale ale românilor transilvăneni, diplomat iscusit, organizator neîntrecut al Bisericii sale, păstor cu dragoste adâncă față de fiii săi sufletești, mitropolitul Andrei Șaguna, prin marile sale realizări, poate fi considerat unul dintre cei mai străluciți ierarhi pe care i-a avut Biserica Ortodoxă Română în tot trecutul ei.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Viața înainte de arhierie
Sf. Andrei Șaguna a trecut la Domnul în 28 iunie 1873, dar este sărbătorit o dată cu Sf. Ap. Andrei, cel întâi chemat, în 30 noiembrie – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Copilăria
Andrei Șaguna s-a născut la 20 decembrie 1808, la Mișcolț (Miskolc, în nordul Ungariei), din părinți aromâni, originari din Grabova, lângă Moscopole, în Balcani. Naum Șaguna, tatăl lui Andrei Șaguna, a trecut în 1814 la catolicism, confesiune în care și-a botezat copiii, printre care și pe Anastasie (numele de botez al lui Andrei Șaguna). Această convertire a fost din cauza sărăciei, întrucât i se făgăduise, în schimb, ajutor material din partea arhiepiscopului Ștefan Fischer din Eger (Agria).
În 1816, Anastasie a început școala la Mișcolț, iar în 1826 a terminat gimnaziul catolic la călugării piariști din Pesta.
La 29 decembrie 1826, prin stăruințele și rugăciunile vrednicei sale mame, la împlinirea vârstei de 18 ani, tânărul Anastasiu a declarat că vrea să rămână în credința strămoșilor săi, așa cum făcuseră și fratele său Evreț și sora Ecaterina.
Perioada de student
Între 1826-1829 a urmat cursuri de filozofie și drept la Universitatea din Pesta. În acel oraș, s-a bucurat de sprijinul material al unchiului mamei sale, Atanasie Grabovschi, un negustor macedoromân, în casa căruia și-a aflat adăpost împreună cu mama, fratele și sora sa (tatăl murise în 1822).
Casa acestuia era locul de întâlnire al fruntașilor români — mai ales oameni de carte — care au trăit în Pesta: Samuil Micu și Petru Maior, apoi Ion Corneli, Ioan Teodorovici, Alexandru Teodori, care au lucrat la marele Lexicon de la Buda (1825), Ștefan Neagoe, editorul unor calendare românești, Zaharia Carcalechi ș.a. Astfel, viitorul mitropolit s-a format într-un mediu cu alese preocupări de limbă, cultură și istorie românească.
În 1829 a plecat la Vârșeț unde a urmat teologia. Acolo păstorea pe atunci episcopul român Maxim Manuilovici (1829—1834), fost președinte al Consistoriului ortodox român din Oradea, care a arătat tânărului student o deosebită afecțiune.
Perioada de călugăr
La 24 octombrie 1833 Anastasie Șaguna s-a călugărit, luând numele Andrei. A fost hirotonit ierodiacon la 2 februarie 1834. Atunci a spus el celebrele cuvinte: „Pe românii transilvăneni, din adâncul lor somn vreau să-i trezesc și cu voia către tot ce e adevărat, plăcut și drept să-i îndrumez”.
A devenit apoi profesor la Seminarul teologic din Carloviț (Karlowitz, în Voivodina, Serbia) și secretar al „Consistoriului arhidiecezan” de acolo (din 1834). La 29 iunie 1837 a devenit ieromonah. Apreciat de ceilalți mitropoliți ai Carlovițului, Ștefan Stancovici (1837—1842) și Iosif Rajačić (1842—1861), tânărul ieromonah a fost hirotesit protosinghel (1838) și apoi arhimandrit (1842). În această perioadă a fost și „administrator” (locțiitor) de egumen la mănăstirile sârbești Iazac (din 1838) și Beșenovo (din 1841). În 1842, era profesor la secția română a seminarului din Vârșeț și asesor al Consistoriului de acolo. În același an, era egumen la mănăstirea Hopovo, iar în 1845 la mănăstirea Covil, amândouă sârbești.
Cu toate că a trăit atâția ani între sârbi, nu și-a uitat sentimentele românești, lucrând pentru poporul său. De pildă, acum a prelucrat Gramatica valahică după Gramatica daco-romană a lui Ioan Alexi, rămasă în manuscris. Tot acum, evlavioasa sa mamă a trecut la cele veșnice (17 ianuarie 1836), în vârstă de numai 51 de ani, mulțumită că strădaniile sale de a-și crește copiii în credința ortodoxă au dat roade bogate, mai ales că fiul ei cel mai mic își închinase întreaga viață slujirii lui Hristos. A fost înmormântată într-un cimitir din Pesta, de către cunoscutul preot-scriitor Ioan Teodorovici.
Perioada de vicar
Anul 1846 a însemnat o piatră de hotar în viața tânărului arhimandrit Andrei, căci de atunci și-a început activitatea în mijlocul românilor transilvăneni. Murind episcopul Vasile Moga de la Sibiu în 1845, Șaguna a fost numit vicar general al eparhiei văduvite, la 15/27 iunie 1846.
În răstimp de un an și jumătate cât a cârmuit eparhia ca vicar, s-a străduit să pună oarecare rânduială în viața bisericească. De pildă, a ridicat cursurile seminarului de la 6 luni la un an de studii și a trimis felurite dispoziții protopopilor și preoților, îndrumându-i să ducă o viață vrednică de situația lor de păstori de suflete.
Hirotonia ca episcop
Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
„Andrei Șaguna găsea după moartea lui Vasile Moga, în 1846, poporul român într-o stare de adevărată somnolență. Nu exista o idee mare de circulație generală, care să pună inimile în mișcare, nu se lămurise o conștiință națională viguroasă în mase, o vedere limpede a unui ideal care să dinamizeze voința tuturor. Intelectualii, puțini câți existau, erau de o factură minoră, provincială; incapabili să limpezească un ideal pe seama colectivității și să aibă curajul și puterea să militeze pentru el și să pună apele amorțite ale cugetelor în mișcare.”
În urma demersurilor vicarului Șaguna, Curtea din Viena a admis să se facă alegerea unui nou episcop, potrivit vechiului obicei, de către protopopii eparhiei. Și astfel, la 2 decembrie 1847, sinodul electoral, întrunit la Turda, a ales (cu 27 de voturi) și pe vicarul Șaguna, între cei trei candidați, dintre care Curtea din Viena urma să întărească pe unul ca episcop (ceilalți erau profesorii de teologie și protopopii Ioan Moga, care a obținut 33 de voturi, și Moise Fulea, cu 31 de voturi, amândoi nepoți ai fostului episcop Vasile).
Curtea din Viena a recunoscut ca episcop pe Andrei Șaguna (24 ian./5 febr. 1848), căruia nu i s-au mai impus cele 19 condiții umilitoare, așa cum se întâmplase în 1810 la recunoașterea lui Vasile Moga ca episcop. A fost hirotonit în catedrala din Carloviț de către mitropolitul Iosif Raiacici, asistat de doi sufragani ai săi, în ziua de 18/30 aprilie 1848 (Duminica Tomii).
La 29 aprilie/11 mai a sosit la Sibiu, fiind întâmpinat nu numai de clerul și credincioșii săi, ci și de unii români greco-catolici și chiar de unii din tinerii revoluționari moldoveni aflați în Transilvania. În cuvântarea pe care i-a ținut-o atunci Simion Bărnuțiu, i-a cerut să ia asupra-i „conducerea națiunii”. De atunci, timp de 25 de ani, noul ierarh a fost mereu prezent în toate acțiunile culturale, sociale, naționale și bisericești ale românilor transilvăneni.
De aici, activitatea vastă a lui Andrei Șaguna poate fi împărțită în următoarele sfere: organizatorică-bisericească, culturală, gospodărească-economică, social-patriotică, și pastorală. Cele cinci vor fi discutate independent.
Activitate organizatorică-bisericească
Reînființarea Mitropoliei Transilvaniei
„Pășind pe pământul clasic al străvechii Mitropolii române Ortodoxe, vă făgăduiesc sărbătorește că voi lucra neobosit pentru înființarea ei. Așa să-mi ajute Dumnezeu.”
(Sf. Andrei Șaguna)
Primele cereri
Cea dintâi problemă care trebuia să fie rezolvată era aceea a organizării bisericești. El intenționa să înceapă această lucrare chiar în 1848. Izbucnind revoluția, a fost împiedicat pentru un timp. Dar îndată după aceasta, în anii 1849—1851, a publicat trei broșuri, prin care căuta să convingă cercurile conducătoare de existența Mitropoliei ortodoxe din Transilvania până la 1701 și de nevoia reînființării ei:
- Promemorie despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale a românilor de religia răsăriteană (15 p., 1849)
- Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale…” (23 p., 1850)
- Memorial, prin care se lămurește cererea românilor de religiunea răsăriteană în Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane (23 p., 1851)
La 12 martie 1850, a deschis la Sibiu lucrările primului sinod al eparhiei sale, la care au luat parte 24 de preoți și 20 de mireni, între care și Avram Iancu. Sinodul a adresat un memoriu Curții din Viena, prin care cerea restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desființată în 1701, precum și convocarea unui sinod (sobor), format din preoți și mireni, care să se ocupe de organizarea ei.
În anii următori, Șaguna a adresat alte numeroase memorii Curții din Viena și mitropolitului sârb Iosif Raiacici, prin care cerea desfacerea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania de sub jurisdicția Mitropoliei sârbești din Carloviț (sub care ajunsese din 1786) și reînființarea Mitropoliei proprii pentru românii ortodocși. S-a lovit însă de rezistența tuturor: a Curții din Viena (îndeosebi a ministrului cultelor Leo Thun), a Bisericii sârbești, în frunte cu mitropolitul (din 1848 patriarhul) Iosif Raiacici și chiar a uniației din Transilvania.
Șaguna nu era însă omul care să se descurajeze. Și-a reluat strădaniile pentru realizarea acestui ideal după 1859, anul prăbușirii „regimului absolutist” de stat, căruia i-a luat locul un așa-zis „regim liberal”. Împreună cu doi reprezentanți ai românilor din Banat și Bucovina a început – în senatul imperial din Viena, – o nouă și energică acțiune pentru restaurarea Mitropoliei, adresând, în același timp, un nou memoriu împăratului.
După atâția ani de luptă, abia la 27 septembrie 1860, Curtea din Viena a dat un răspuns la nenumăratele sale intervenții în problema Mitropoliei.
Următoarele sinoade
În 24—26 octombrie 1860, a convocat un al doilea Sinod al eparhiei sale la Sibiu, care a întocmit noi memorii, cu exprimarea acelorași doleanțe ale credincioșilor ortodocși transilvăneni. Pentru că Șaguna intenționa să creeze o singură Mitropolie pentru toți românii ortodocși din imperiul austriac, sinodul a adresat o scrisoare și episcopului Eugenie Hacman al Bucovinei, cerând să-și dea adeziunea la planul lui Șaguna. S-a izbit însă de împotrivirea lui Hacman, care urmărea să ajungă el însuși mitropolit (ceea ce s-a și întâmplat în 1873), deși marea majoritate a clerului și credincioșilor bucovineni sprijineau planul lui Andrei Șaguna.
Între 22—28 martie 1864, s-a ținut un nou sinod la Sibiu, care a luat în dezbatere un proiect de regulament de organizare al eparhiei, în 174 de paragrafe, întocmit de Șaguna.
Înființarea mitropoliei
În sfârșit, Sinodul episcopilor sârbi și Congresul național bisericesc sârb, întrunite la Carloviț în toamna anului 1864, sub conducerea noului patriarh Samuil Mașirevici, și-a dat asentimentul la despărțirea ierarhică a Bisericii românești de cea sârbească. Iar la 12/24 decembrie 1864, printr-un autograf imperial, se încuviința reînființarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei și numirea lui Andrei Șaguna ca arhiepiscop și mitropolit. Noua Mitropolie avea ca eparhii sufragane Aradul și Caransebeșul, ultima luând ființă abia acum, în fruntea ei fiind ales vrednicul protopop brașovean Ioan Popasu.
Pentru ca să se asigure existența și autonomia Bisericii sale și în cadrul statului dualist austro-ungar, creat în 1867, mitropolitul Andrei a lucrat pentru recunoașterea noii Mitropolii printr-un articol special de lege, hotărât în Dieta constituțională a Ungariei și în Casa Magnaților, ceea ce a și izbutit, în 1868.
Reînființarea Mitropoliei Ortodoxe pe bazele celei mai depline autonomii a avut, ca toate realizările lui Șaguna, o mare însemnătate, atât sub raportul național, cât și bisericesc. Sub raportul național prin ea s-a creat o sferă de libertate pe seama românilor ardeleni în cadrul unui stat străin și s-au asigurat pe viitor, pe temeiul comunității de credință, legăturile dintre ei și frații din sudul și estul Carpaților. Tot Mitropolia a strâns pe toți românii ortodocși din întreg Ardealul, ca și pe cei din Banat și Crișana sub o conducere unitară. Iar sub raportul bisericesc, autonomia obținută de Șaguna a făcut să se adâncească conștiința de sine a Bisericii, sentimentul răspunderii pentru mântuirea sufletelor care apasă exclusiv pe umerii ei. Andrei Șaguna, care a fost nu numai un mare naționalist, ci în același timp și un preot de profundă sensibilitate duhovnicească, subțiată prin studiul temeinic al izvoarelor ortodoxe în toate limbile originale, a fost convins că răspunderea și elanul misionar al Bisericii slăbește atunci când devine un departament al statului, mișcată la lucru prin dispoziții ministeriale. În ea trebuie să ardă cu flacără conștiința că e trupul mistic al Domnului și are cea mai sfântă misiune de pe lume, pe care trebuie să o urmărească cu o deplină și adâncă spontaneitate. Sub raportul acesta, autonomia bisericească nu e un chip de organizare potrivit numai pentru timpul lui Șaguna sau pentru împrejurări asemănătoare, ci un principiu consubstanțial și permanent necesar pentru ființa esențial misionară și spontan dinamică a Bisericii.
Statutul organic
„Istoria noastră națională nu cunoaște lege scrisă, care să fi pătruns așa deodată în conștiința populară în aceeași măsură în care au putut pătrunde dispozițiile fundamentale ale Statutului Organic.”
(Prof. Ioan Lupaș)
Introducere
După realizarea acestui nobil ideal al vieții sale, era necesară întocmirea unui regulament, a unei legi, după care să se conducă Biserica autocefală ortodoxă română a Transilvaniei. De aceea, mitropolitul Andrei a convocat la Sibiu un Congres național-bisericesc al românilor ortodocși din întreaga Mitropolie, cu câte 10 preoți și 20 de mireni de fiecare eparhie, deci cu 90 de deputați.
Lucrările Congresului au durat 22 de zile, de la 16/28 septembrie până la 7/19 octombrie 1868, ținându-se 12 ședințe în care s-au dezbătut cele mai de seamă probleme ale organizării noii Mitropolii. O comisie a Congresului — formată din 27 de membri (3 clerici și 6 mireni de fiecare eparhie) — a studiat un proiect prezentat de Șaguna, care, cu ușoare modificări, a fost primit de Congres sub denumirea de Statutul organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancționat de autoritatea de stat la 28 mai 1869).
Organizare
Ideile de bază ale Statutului organic erau autonomia și sinodalitatea. Prin autonomia față de stat, Biserica era apărată împotriva oricărui amestec sau aserviri din partea împăratului, a guvernului sau a altor cârmuitori politici. Prin sinodalitate, sau colaborarea între clerici (1/3) și mireni (2/3) la conducerea treburilor bisericești, Biserica era apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic.
Elementul laic putea să participe la conducerea Bisericii în toate cele trei unități ale administrației bisericești: parohie, protopopiat și eparhie, în probleme bisericești, culturale (școlare) și economice, care, potrivit canoanelor, cădeau și în competența lui. Treburile fiecărei parohii erau conduse de sinodul parohial (adunarea parohială de azi), formată din toți membrii majori ai parohiei, care — între altele — avea misiunea să aleagă comitetul parohial, pe preoții parohiei și pe învățătorii școlilor confesionale. Epitropia parohială administra averea bisericii și a școlii „poporale” confesionale.
Mai multe parohii formau un protopopiat, în fruntea căruia se afla un protopop, ajutat de sinodul protopopesc și comitetul acestui sinod, ambele formate din 1/3 preoți și 2/3 mireni (8 sau 12 preoți și 16 sau 24 de mireni în sinod, 2 sau 4 preoți sau 48 de mireni în comitete, în funcție de numărul credincioșilor).
Afacerile eparhiei (sau diecezei) erau conduse de episcop, iar la Sibiu de arhiepiscop și de sinodul eparhial (adunarea eparhială de azi), format din 20 de clerici și 40 de mireni, convocat o dată pe an, la Duminica Tomii. Organul permanent de conducere era Consistoriul eparhial (Consiliul eparhial de azi) cu trei secțiuni: bisericească, școlară și epitropească (economică).
Conducerea treburilor întregii Mitropolii era încredințată Congresului național bisericesc, format din 90 de membri, câte 10 clerici și 20 de mireni pe fiecare eparhie, convocat o dată la 3 ani. Alegerea episcopilor sufragani se făcea de sinoadele eparhiale respective, iar alegerea mitropolitului de către Congresul național-bisericesc extraordinar, format, în acest caz, din 120 de deputați: 60 din arhiepiscopie și câte 30 din cele două eparhii sufragane, în aceeași proporție de clerici și mireni.
Problemele dogmatice erau rezolvate de sinodul episcopesc, format din toți vlădicii ortodocși români din Transilvania.
Importanță
Din această lege, care a stat apoi la baza noului statut al întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 și chiar la baza celui actual, se desprinde limpede spiritul de organizator bisericesc și social-politic al lui Andrei Șaguna. El a făcut din Biserică nu numai un lăcaș de închinare, ci și de apărare națională (împotriva încercărilor de maghiarizare), adunând în jurul ei pe toți credincioșii și dându-i rolul de conducătoare a poporului. Iar preoții și învățătorii școlilor confesionale, aleși din popor, au devenit și mai strâns legați sufletește de el.
Astfel, prin Statutul organic, Șaguna a dat Bisericii românești din Transilvania o organizare superioară, democratică, necunoscută în alte Biserici Ortodoxe surori și care o identifica întru totul cu năzuințele păstoriților ei, făcând-o cu adevărat Biserică a poporului.
Pentru toate acestea, Andrei Șaguna trebuie socotit drept cel mai mare legiuitor și organizator bisericesc în Biserica Ortodoxă Română și poate chiar în întreaga Ortodoxie.
Activitate culturală
Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Ajutarea școlilor
Mitropolitul Andrei Șaguna a dus o muncă neobosită și pentru ridicarea poporului român prin cultură, mai ales prin școlile elementare confesionale (populare), care erau sub conducerea nemijlocită a Bisericii, învățătorii lor fiind absolvenți ai institutului pedagogic din Sibiu, condus de Biserică. La venirea sa în Transilvania, lipseau dascăli bine pregătiți, manuale școlare, edificii școlare, la care se adăuga și lipsa de interes din partea poporului. Șaguna a izbutit să înlăture toate aceste neajunsuri.
Organizarea școlilor confesionale
Încă în primul sinod eparhial din 1850, s-a hotărât ca preoții parohi să funcționeze ca directori școlari, protopopii ca inspectori școlari, episcopul fiind „inspectorul suprem” al școlilor poporale din întreaga eparhie (din 1838 ele erau sub controlul episcopului catolic maghiar din Alba Iulia). Aceste prevederi s-au fixat mai târziu și în Statutul organic.
În 1852, Șaguna obliga fiecare parohie să-și ridice un edificiu școlar. Ca manuale școlare puteau fi folosite numai cele apărute în tipografia eparhială din Sibiu. Mitropolitul Andrei a găsit răgazul cuvenit să scrie și câteva studii pedagogice, în care se ocupa de unele principii de didactică generală, precum și de câteva „instrucțiuni” în care expunea datoriile inspectorilor și directorilor școlari:
- Instrucțiune pentru învățători despre didactica generală și specială la predarea cu școlarii a singuraticelor studii (1862)
- Normativul conferințelor învățătorești (1863)
- Instrucțiune pentru directorii școalelor poporale și pentru directorii și inspectorii școalelor capitale, precum și pentru inspectorii distrituali de școală (1865)
- Instrucțiune pentru învățătorii din școlile normale și capitale de religie ortodoxă (1865)
- Drepturile și datoriile civile pentru învățăceii școalelor poporale confesionale (1870) ș.a.
Tot la inițiativa lui s-au convocat conferințe învățătorești în vacanțele de vară (începând din 1863), în diferite părți ale Arhiepiscopiei, în care se dezbăteau felurite probleme de interes didactic.
Manuale
O atenție deosebită a acordat manualelor didactice pentru școlile poporale. Se cunosc peste 25 de manuale, scrise la îndemnul lui Șaguna de câțiva distinși preoți din preajma sa. De pildă, preotul Sava Popovici-Barcianu din Rășinari a scris un Abecedar românesc, Istoria biblică, Gramatica română, Gramatica germană, Abecedar nemțesc, Gramatica limbii române în limba germană, Ghiduri de conversație și un Dicționar român-german și german-român etc.
Profesorul Zaharia Boiu a scris un Abecedar, Carte de citire, Elemente de geografie, Elemente de istoria naturii și fizică, Elemente de istorie, iar profesorul Ioan Popescu a scris Aritmetica și Cărți de citire, precum și cunoscutul Compendiu de pedagogie (1868). Se mai adaugă la acestea și câteva manuale școlare lucrate de Visarion Roman (Aritmetica și Geografia Austriei), Nicolae Mihălțan (Gramatica română), Dr. Pavel Vasici (Cunoștințe practice despre cultivarea grădinii școlare), precum și unele Bucoavne și Catehisme, tipărite după ediții mai vechi.
La îndemnul lui Șaguna, a apărut primul manual de stenografie în limba română, lucrat de Dimitrie Răcuciu.
Numărul școlilor
În ce privește numărul școlilor confesionale sub Șaguna, e deajuns să menționăm că la sfârșitul arhipăstoririi sale erau în eparhie aproape 800 de școli poporale, dintre care mai mult de jumătate au fost înființate sub el, deci aproape fiecare parohie își avea școala sa. În felul acesta, școlile poporale românești au fost un factor puternic de conservare a limbii împotriva oricăror încercări de înstrăinare.
Alte tipuri de școli
Atenția marelui arhiereu s-a îndreptat și spre alte tipuri de școli. De pildă, în 1870 rânduia ca în fiecare parohie să se țină cursuri serale pentru toți neștiutorii de carte. La aceste cursuri, care se țineau vara în duminici și sărbători, iar iarna zilnic, se preda scrisul, cititul și aritmetica. Pe lângă învățătorii confesionali, au fost chemați acum și preoții la opera de luminare a poporului.
Și-a îndreptat în aceeași măsură atenția și spre școlile medii. El proiectase încă din 1850 înființarea a 6 gimnazii superioare (licee), la Sibiu, Deva, Cluj, Chioar, Cohalm și Brașov, înființarea a 6 gimnazii inferioare (cu 4 clase), la Făgăraș, Alba Iulia, Sighișoara, Brad, Brețcu și Abrud, înființarea a 6 școli reale (tehnice — comerciale), la Tg. Mureș, Hălmagiu, Hațeg, Baia de Arieș, Mijlocenii Bârgaului și Șimleu, toate cu limba de predare română.
Din nenorocire, Șaguna a trebuit să se mulțumească numai cu înființarea gimnaziului din Brașov în 1850, a gimnaziului inferior din Brad, în 1868, devenind mai târziu gimnaziu cu 8 clase și a școlii reale-comerciale din Brașov, în 1869. Liceului din Brașov, care i-a purtat apoi numele, i-a arătat o grijă permanentă, asistând an de an la examene, ajutând profesorii, cumpărând din banii săi o casă pentru director etc. În scurt timp, sub conducerea unor directori și profesori destoinici, cum au fost Gavriil Munteanu, membru al Academiei Române, fost profesor și director al Seminariilor din Buzău și Râmnic, Ioan Meșotă, Ioan Lapedatu ș.a., gimnaziul brașovean a ajuns să fie «o coroană a întregii trebi școlare din Ardeal», după cum s-a exprimat însuși întemeietorul său.
Ajutarea elevilor săraci
S-a îngrijit apoi de soarta elevilor lipsiți de mijloace, dându-le posibilitatea să-și continue studiile, prin acordarea de ajutoare bănești, fie din veniturile sale proprii, fie din fundațiile anume întemeiate în acest scop. Numeroase școli au primit ajutoare bănești substanțiale din partea sa (Săliște, Făgăraș ș.a.).
Concluzie
Astfel, prin râvna sa neobosită pentru organizarea și ctitorirea de școli, numele său va fi legat de-a pururi de organizarea învățământului românesc din Transilvania. Restauratorul Bisericii poate fi considerat, în același timp, unul din ctitorii învățământului românesc de toate gradele.
Cursuri de teologie și pedagogie
Andrei Șaguna a arătat o grijă statornică și cursurilor de teologie și pedagogie de la Sibiu, în vederea ridicării nivelului cultural al preoților și învățătorilor ortodocși.
Andrei Șaguna a cumpărat câteva case pentru nevoile școlii și internatului, iar pentru studenții teologi și preoți a tipărit o serie de manuale didactice (scrise de el însuși sau de profesorii Institutului) și a trimis numeroși tineri la studii de specializare la Universitățile din Austria și Germania, cu burse oferite din fondurile și fundațiile create de el.
Crearea institutului teologic-pedagogic
Chiar în anul numirii sale ca vicar, a ridicat cursurile de teologie de la 6 luni, cum erau sub înaintașul său Vasile Moga, la un an, hotărând să nu mai fie primiți decât absolvenți de gimnaziu și introducând materii noi de studiu. În sinodul din 1850, s-a hotărât crearea unui institut teologic-pedagogic (Institut de teologie și pedagogie — cunoscut în epocă și ca „Seminarul Andreian”), urmând ca absolvenții de teologie să funcționeze și ca învățători înainte de hirotonie, lucru ce s-a respectat aproape în toată Biserica ortodoxă din Transilvania până în 1918.
În 1853, a înființat o secție separată de pedagogie, în care se primeau absolvenți ai gimnaziului inferior (cu 4 clase) și care a ajuns, cu timpul, până la 4 ani de studii. În 1852, cursurile de teologie s-au ridicat la doi ani de studii, iar în 1861, la trei ani, cum au rămas până în 1921.
Principiile după care urma să se conducă institutul le-a expus în așa-numita Instrucțiune pentru directorul și profesorii și duhovnicul Institutului arhidiecezan pedagogic-teologic din 1865. Astfel, vechea școală de „bogoslovie” de la Sibiu, înființată în 1811 (deși cursuri sporadice se țineau încă din 1786), a devenit o instituție cu caracter superior, universitar, în care se primeau numai absolvenți de 8 clase de gimnaziu cu examen de bacalaureat. Spre deosebire de seminariile teologice din România (iar mai târziu și de Facultățile de teologie din București și Cernăuți), care erau în grija statului, în eparhiile ortodoxe românești din Transilvania (Sibiu, Arad și Caransebeș), formarea preoților și a învățătorilor confesionali a rămas în permanență în grija Bisericii.
S-a îngrijit de găsirea unei clădiri corespunzătoare pentru Institut. În 1852, a organizat o colectă în eparhie, pentru a strânge banii necesari în vederea cumpărării unei clădiri. Din cei 26.062 florini colectați, s-a cumpărat actuala reședință mitropolitană, folosită ca internat până în 1858. Din banii săi, a cumpărat apoi o altă casă, pe locul actualei clădiri a Institutului teologic universitar, unde s-a mutat Institutul teologic-pedagogic, la începutul anului școlar 1864-1865. Cu timpul, a cumpărat alte patru case în apropiere, care au servit ca internat.
Pregătirea cadrelor didactice
În același timp, mitropolitul Andrei s-a îngrijit și de formarea unor cadre didactice corespunzătoare pentru școala teologică-pedagogică din Sibiu. Aproape an de an trimitea pe cel mai bun absolvent de teologie la una din universitățile apusene, ca să-l pregătească pentru munca didactică de la Institut. Dintre ei amintim pe profesorul Grigorie Pantazi (1849—1854), cel mai apropiat ucenic al lui Șaguna, mort de tânăr, Nicolae Popea (1856—1870), mai târziu vicar al lui Șaguna, episcop al Caransebeșului și membru al Academiei Române, Ioan Popescu (1861—1892), personalitate marcantă în pedagogia românească, Zaharia Boiu (1861—1870), cunoscutul predicator, amândoi membri corespondenți ai Academiei Române, Nicolae Cristea (1863—1865 și 1870—1873), fost mult timp redactor al Telegrafului Român, condamnat în 1894 în procesul Memorandului, Ilarion Pușcariu (1870—1878), mai târziu vicar al Arhiepiscopiei și membru de onoare al Academiei Române, Daniil Popovici Barcianu (1876—1901), memorandistul de mai târziu, profesorul de cântări bisericești Dimitrie Cunțan (1864—1910) ș.a.
Astfel, din școala teologică-pedagogică de la Sibiu au ieșit primele serii de preoți și învățători cu pregătire corespunzătoare. Ei au avut apoi un rol hotărâtor în opera de răspândire a culturii în lumea satelor transilvănene în urmă cu o sută de ani. Risipiți pe întreg cuprinsul Transilvaniei, acești modești preoți și învățători au fost adevărații pionieri ai învățământului românesc.
Ei au apropiat pe țărani de școală, de carte și de ziar, familiarizându-i cu gustul pentru citit, cu adunările populare ale Astrei, cu băncile populare, cu serbările și reprezentațiile de teatru sătesc, aranjate de ei cu concursul tinerilor din sat. Munca lor de fiecare zi a contribuit la conservarea limbii și a poporului român în Transilvania.
Scrieri
Pentru studenții secțiunii teologice, dar și pentru preoți, Șaguna a scris câteva manuale didactice, dintre care menționăm: Elementele Dreptului Canonic (Sibiu, 1854), urmat de broșura: Cunoștințe folositoare despre treburile căsătoriilor, Compendiu de Drept Canonic (1868, tradus și tipărit și în nemțește, apoi în rusește și tipărit la Petersburg în 1872), Enhiridion sau cartea manuală de canoane…, cu comentarii (1871, tradusă parțial în nemțește).
Aceste lucrări de drept bisericesc îl așează pe Andrei Șaguna între marii canoniști români.
Tot el a scris Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale de la întemeierea ei până în zilele noastre (2 vol., 1860; partea privitoare la Istoria Bisericii Ortodoxe din Austria a fost tradusă și în nemțește și tipărită la Sibiu în 1862) și un Manual de studiu pastoral (1872, ed. II, 1878). A retipărit apoi câteva manuale didactice, revăzute de el însuși, cum a fost Teologia Dogmatică, prelucrată după manuscrisul arhimandritului Ioan Raici (1854), Manual de Teologie Morală (1855), Mărturisirea Ortodoxă a lui Petru Movilă (1855), Teologia Pastorală (1857, care era o reeditare a lucrării pastorale intitulată Datorințele prezbiterilor parohialnici, scrisă de doi ierarhi ruși, tipărită în românește în mai multe rânduri, Tâlcuiala Evangheliilor în duminecile învierii și ale sărbătorilor (1857, ed. II, 1860).
Neizbutind să publice o colecție de predici lucrate de preoții săi, așa cum intenționase, a retipărit în 1855 cunoscuta carte a lui Nichifor Theotochi, Chiriacodromionul, la care a adăugat câteva cuvântări la praznicile împărătești, scrise de el însuși.
După moartea sa, au fost publicate: Memorialul (1889), Memoriile sale (1923), o parte din Scrisorile pastorale și circularele școlare (1938) și o parte din Predici (1945). Bogata sa corespondență — purtată cu fruntașii românilor de pretutindeni — a fost publicată parțial. Printr-o pastorală din 1859, îndemna pe protopopi, preoți și învățători să culeagă poezii, colinde, cântece și povestiri populare, pe care voia să le publice într-un volum, gând pe care nu l-a văzut înfăptuit.
Biblia cu ilustrații
O realizare deosebită a lui Andrei Șaguna a fost și tipărirea Bibliei cu ilustrații, în 1856—1858, prima de acest gen la români. În 1867 a fost tipărit numai Noul Testament. După cum mărturisea el însuși, noua ediție avea la bază vechile traduceri românești ale Sfintei Scripturi (Noul Testament din 1648 și edițiile integrale ale Bibliei: București 1688, Blaj 1795, Petersburg 1819 și Buzău 1854—1856), confruntate cu textul grecesc al Septuagintei (ediția de la Atena din 1843) și cu o traducere în limba slavă.
De o reală valoare teologică și literară este și introducerea Bibliei. Între altele, Șaguna arată aici rolul îndeplinit de vechile traduceri ale Sfintei Scripturi în cultura românească și în formarea unei limbi românești unitare.
Deșteptarea poporului românesc din barbaria veacurilor, împrietenirea lui mai îndeaproape cu legea lui Dumnezeu, pășirea lui către lumina cea blândă a civilizației și culturii, înfrățirea neamului nostru românesc, pe care mâna Proniei l-au semănat prin atâtea țări deosebite și printre atâtea neamuri străine, rămânerea în viață a limbii sale naționale; toate aceste binecuvântări neasemuite avem a le mulțumi acestor ediții vechi ale Sf. Scripturi, acestor monumente nepieritoare ale limbii, moralității și peste tot ale vieții noastre naționale și bisericești… Pentru aceasta au și îmbrăcat traducerea lor în veșmântul limbii aceleia care să fie înțeleasă de toți românii de pretutindeni… Limba acestei cărți nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului și așa traducătorul nu e decât un răsunet, nu numai al limbii, ci al simțirii și peste tot al chipului cugetării poporului. Cu tot dreptul dară, se pot numi aceste (prime n.n.), ediții, nu numai ale românilor din Ardeal ori din Țara Românească ori de aiurea, ci cea dintâi Biblie a poporului românesc întreg.
Se cade să amintim aici că în 1858, Ion Heliade Rădulescu a început să publice la Paris o nouă traducere a Bibliei, cu comentarii, fără binecuvântarea Bisericii (a tipărit numai Facerea și Ieșirea), în care căuta să înlocuiască cuvintele de origine greacă și slavă prin cuvinte și expresii noi, luate din limba latină și, la nevoie, chiar din italiană. Șaguna s-a ridicat cu înverșunare împotriva noii traduceri, făcute de un mirean, cât și împotriva exagerărilor sale lingvistice.
Periodice
Telegraful Român
O faptă de mare însemnătate a lui Andrei Șaguna, pe plan cultural, a fost înființarea ziarului Telegraful Român, la Sibiu, care de la 3 ianuarie 1853 apare fără întrerupere până azi. Prin întemeierea Telegrafului Român — „gazetă politică, industrială, comercială și literară”, — a înțeles să pună la dispoziția Bisericii Ortodoxe și a poporului nu numai un nou factor de culturalizare, ci în primul rând un organ de luptă pentru apărarea intereselor poporului român și ale Bisericii.
În paginile Telegrafului Român au apărut multe articole de cuprins bisericesc, școlar și politic, scrise de însuși întemeietorul său. Tot aici au apărut mai întâi pastoralele și circularele sale, discursurile pe care le rostea în Parlamentul din Viena, apoi în cel din Pesta, cuvântările rostite la diferite ocazii. Ziarul a fost redactat de Aron Florian (numai primele 8 numere, în 1853), apoi de Dr. Pavel Vasici, cunoscutul naturalist (1853—1856), Ioan Bădilă, un timp profesor la Institut (1856—1857), Visarion Roman, fost învățător în Rășinari, profesor la Institut, iar către sfârșitul vieții director al Băncii Albina (1857—1858), Ioan Rațiu (1858—1862), Zaharia Boiu (1862—1865) și Nicolae Cristea (1865—1883), toți trei în acel timp, profesori la Institutul teologic-pedagogic. Până în 1863 a apărut de două ori pe săptămână, iar de atunci până după 1918 de trei ori. Din 1859 unele materiale erau tipărite cu caractere latine, iar de la 1 ianuarie 1863 a apărut în întregime numai cu aceste caractere. De notat și faptul că redactorii s-au pronunțat și au adoptat de la început ortografia fonetică, ferindu-se de exagerările etimologice frecvente pe atunci.
Alte periodice
Tot Andrei Șaguna a inițiat apariția altor publicații periodice la Sibiu, dintre care unele apar până azi. De pildă: Calendarul Arhiepiscopiei Sibiului, care apare fără întrerupere din anul 1852 (azi sub numele de Îndrumătorul bisericesc), Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal (intitulat mai târziu Procesele verbale ale Adunării eparhiale) și Protocolul Congresului Național Bisericesc, amândouă începând din anul 1870.
Pentru nevoile preoților, respectiv ale bisericilor parohiale, a reeditat aproape toate cărțile de cult, între care pot fi menționate cele 12 Mineie (1853—1856, după ediția de la Buda din 1804—1805, care, la rândul ei, reproducea pe cea de la Râmnic, din 1776—1780, inclusiv prefețele episcopilor Chesarie și Filaret), Molitvelnicul bogat (1853), Octoihul mare (1855 și 1860), Liturghierul (1856), Evangheliarul (1859), Penticostarul (1859), Triodul (1860) etc. A tradus el însuși, din slava veche, Hirotesierul și Hirotonierul (1861), Rânduiala sfințirii bisericilor prin arhiereu (1862) și Rânduiala sfințirii de episcop (1865).
Este vrednic de reținut faptul că toate lucrările sale, precum și Telegraful Român, au văzut lumina tiparului în tipografia fondată de el din banii săi — la Sibiu (27 august 1850), cunoscută sub numele de „tipografia diecezană” (mai târziu arhidiecezană), care de atunci funcționează, fără întrerupere, până azi. Primul ei conducător a fost românul Dimitrie Lazarevici, adus de Șaguna de la „tipografia regească” din Buda.
ASTRA
Nu se poate trece cu vederea contribuția mitropolitului Andrei Șaguna la înființarea „Asociației transilvănene pentru cultura și literatura română” („ASTRA”).
La 10 mai 1860, el a înaintat guvernatorului Transilvaniei un memoriu semnat de 171 de fruntași ai românilor, cerând aprobarea pentru convocarea unei adunări consultative. Cerându-i-se un proiect de statute, le-a și întocmit, pe baza altor trei, lucrate de George Barițiu, Timotei Cipariu și Ioan Pușcariu.
Adunarea consultativă s-a ținut în clădirea Institutului teologic-pedagogic din Sibiu, la 9/21 martie 1861, sub conducerea lui Șaguna, discutând și aprobând statutele. În cuvântarea de deschidere, el făcea și această mărturisire:
din partea-mi mă oblig, că voi sprijini scopul Asociațiunii noastre, încât va sta în puterile mele, căci aici voi fi norocos a auzi sunetele cele dulci ale limbii mele materne, care la străini nu s-a învrednicit de atenție, însă acelea cu atât mai scumpe sunt inimii mele.
După aprobarea statutelor, Șaguna a convocat la Sibiu, pentru ziua de 23 octombrie/4 noiembrie 1861, pe toți intelectualii români care voiau să facă parte din Asociațiune. Cu ocazia acestei prime adunări, Andrei Șaguna a fost ales președinte, Timotei Cipariu vicepreședinte și George Barițiu secretar, pentru o perioadă de trei ani.
În calitatea sa de președinte al Astrei, a participat la ședințele comitetului și a condus trei adunări generale la Sibiu (1861), Brașov (1862) și Alba Iulia (1866). Alte trei adunări au fost conduse de Timotei Cipariu, în numele său.
Cea mai însemnată dintre adunările conduse de Șaguna a fost cea de la Brașov, din 1862, când s-a deschis și o expoziție cu produse ale „industriei casnice” românești. S-au purtat atunci discuții interesante în chestiunea ortografiei, s-au citit disertații de George Barițiu, Gavriil Munteanu, Timotei Cipariu și Ioan Pușcariu, s-au premiat poeziile lui Andrei Mureșanu. Din fondurile Asociațiunii s-au împărțit numeroase ajutoare studenților, elevilor și meseriașilor săraci. Asociațiunea și-a continuat cu rodnicie activitatea și după ce conducerea ei a trecut în alte mâini.
Activitatea gospodărească-economică
Deși eparhia pe care o conducea era săracă, iar la venirea sa în Sibiu n-a găsit aproape nimic (iar puținul care era, a fost distrus în timpul revoluției din 1848-1849), Șaguna a izbutit să creeze eparhiei o stare materială corespunzătoare. Astfel, în 1857, a pus bazele unui fond pentru zidirea unei catedrale în Sibiu, dând el însuși două mii de florini. Aceasta a fost ridicată numai sub mitropolitul Ioan Mețianu, în 1902-1908.
S-a arătat mai sus că a cumpărat o clădire, care servește până azi drept reședință mitropolitană, precum și alte câteva clădiri, în apropiere, pentru Institutul teologic-pedagogic și pentru internatul acestuia. Pentru ajutorarea studenților, elevilor și meseriașilor săraci, a pus bazele mai multor fonduri și fundații. În tot cuprinsul eparhiei, s-au ridicat numeroase biserici parohiale (unele cu ajutorul său, cum a fost cea din Gușterița de lângă Sibiu), precum și clădiri noi pentru școlile „poporale” confesionale sau pentru gimnaziile din Brașov și Brad. Toate acestea s-au făcut mai mult din banii strânși în parohiile eparhiei, în cadrul mai multor colecte, rânduite de Șaguna.
Prin diferite pastorale, îndemna pe protopopi, preoți și credincioși să-și dea ofranda pentru realizarea țelurilor sale, îndemnuri care au găsit întotdeauna înțelegerea cuvenită în sufletele acestora.
Activitatea social-patriotică
Revoluția din 1848
Articol principal: Preoții ortodocși români și revoluția din 1848.
Îndată după sosirea de la hirotonia întru arhiereu, a condus împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Marea Adunare Națională de pe Câmpia Libertății de la Blaj din 3/15 mai 1848.
În cuvântarea ținută cu acest prilej, declara în fața zecilor de mii de români aflați acolo: „Da, sîntem frați, nu din fățărnicie, ci frați în Hristos, frați români, care chemăm pe tot românul să uite neplăcerile trecutului și să se considere toți românii de frați, așa cum frați sunt și episcopii lor”.
Adunarea, după ce a formulat un frumos program național — în 16 puncte — care accentua libertatea și independența poporului român, precum și desființarea iobăgiei, crearea unei singure Mitropolii pentru toți credincioșii români, a ales pe Șaguna în fruntea unei delegații de 30 de membri care să prezinte Curții din Viena hotărârile și doleanțele națiunii române.
La 25 iunie 1848, el declara solemn în fața împăratului Ferdinand V (1830—1848) la Innsbruck, că „tezaurul cel mai scump al românilor este legea și limba sa”, protestând împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. De aici, împreună cu Timotei Cipariu și cu protopopul Iosif Ighian din Zlatna, a plecat la Pesta, stăruind pe lângă diferiți miniștri maghiari în favoarea românilor.
În fruntea unei delegații, a dus petiția adoptată la Adunarea din Blaj împăratului Franz Josef, la Viena. La 16/28 decembrie 1848 a organizat o adunare la Sibiu, de unde a trimis o nouă petiție împăratului. Ideea unității românilor este conținută în „Memoriul națiunii române din Marele Principat al Ardealului, din Banat, din părțile vecine ale Ungariei și din Bucovina”, prezentat tot împăratului Franz Josef.
În ianuarie 1849 a plecat din nou, din Sibiu, prin Țara Românească, Bucovina și Galiția, la Olmütz în Moravia, unde a fost primit în audiență de tânărul împărat Francisc Iosif (1848—1916), înfățișându-i doleanțele națiunii române.
La 25 februarie 1849, a prezentat împăratului la Viena, împreună cu deputații români din Transilvania, Banat și Bucovina, un memoriu, prin care cereau unirea tuturor românilor din statele austriece într-o singură națiune, independentă, cu administrație națională și autonomă, cu un șef politic și unul bisericesc, cu un senat românesc și cu folosirea limbii naționale în toate afacerile privitoare la români. Propunerile lor, însă, nu s-au realizat.
Abia după potolirea revoluției din Transilvania, s-a putut întoarce acasă, unde a găsit totul distrus și risipit.
În perioada „decadei absolutiste” (1849—1859), activitatea politică a lui Andrei Șaguna a fost restrânsă la slabe acțiuni. A reluat-o abia după 1860, an în care a fost ales și membru al Senatului imperial din Viena, demnitate pe care a deținut-o mai mulți ani. În această calitate, a rostit mai multe discursuri, cerând drepturi pe seama românilor transilvăneni și a Bisericii lor.
Tot în 1860, Șaguna, împreună cu câțiva fruntași ai românilor sibieni, a înaintat împăratului un memoriu, cerând numirea unui român în funcția de cancelar al Transilvaniei și recunoașterea limbii române ca a treia limbă oficială aici, pe lângă germană și maghiară, doleanțe care au rămas fără urmări.
În ianuarie 1861, a condus – împreună cu mitropolitul unit Alexandru Sterca-Șuluțiu de la Blaj – lucrările unei conferințe naționale-politice a românilor, la Sibiu. Apoi a luat parte la o conferință mixtă de la Alba Iulia, în februarie 1861, unde s-au întrunit români, maghiari și sași spre a se sfătui asupra problemelor politice ale Transilvaniei. Aici a arătat că dorința cea mai fierbinte a românilor este să ajungă „la acea stare de libertate și luminare, la care celelalte națiuni au fost ajunse mai dinainte”, să li se asigure egala îndreptățire cu privire la naționalitate și religie, precum și folosirea limbii române.
În aprilie 1863 a prezidat, tot împreună cu Șuluțiu, lucrările Congresului național al românilor, întrunit la Sibiu. Congresul a ales o delegație de 10 persoane, în frunte cu Șaguna, care să prezinte împăratului doleanțele națiunii române. Delegația a fost primită de împărat la 4 mai, primind promisiuni, care nu s-au realizat.
În Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu între anii 1863-1865, formată din reprezentanți ai românilor, maghiarilor și sașilor, Șaguna a intrat ca deputat al cercului Săliște. Aici a izbutit să fie admisă prin lege egala îndreptățire a națiunii române cu celelalte națiuni din Transilvania. Evenimentele care au urmat au împiedicat însă punerea în practică a acestei hotărâri.
Peste tot, a apărat cu dârzenie și demnitate drepturile naționale și politice ale românilor.
1865-1871
În 1867 s-a creat „statul dualist” austro-ungar. Prin dualism, Ungaria devenea, de fapt, independentă, existând două state, Austria și Ungaria, împăratul Austriei fiind și rege al Ungariei. În urma acestui fapt, majoritatea fruntașilor vieții românești (George Barițiu, Ioan Rațiu, Visarion Roman, Ilie Măcelariu ș.a.) au adoptat așa-numitul „pasivism”, refuzând să mai ia parte la viața politică a noului stat. În schimb, mitropolitul Șaguna s-a pus în fruntea curentului opus, al „activismului”, militând pentru continuarea luptei românilor în vederea obținerii de drepturi, chiar și în noile condiții create după 1867.
Viitorul a confirmat punctul de vedere al lui Șaguna, căci în 1905 însuși Partidul Național Român din Transilvania a proclamat politica activistă.
Dacă Șaguna s-a înșelat în nădejdile sale că va fi ajutat de Curtea din Viena, în schimb, a găsit un sprijin statornic din partea celor de un neam și de o limbă cu el din Țara Românească și Moldova. Astfel, a purtat corespondență cu mitropoliții Nifon al Ungrovlahiei și Sofronie Miclescu al Moldovei, cu episcopii Calinic cel Sfânt de la Râmnic, Filotei și Dionisie Romano de la Buzău, cu arhiereii Neofit și Filaret Scriban.
În cursul revoluției din anii 1848–1849, numeroși preoți români au fost uciși, 40 de biserici au fost arse și peste 300 jefuite. În fața acestor nenorociri, Șaguna a făcut apel la frații de dincolo de Carpați. Între cei care au răspuns cu mai multă căldură la apelurile sale, s-a numărat vrednicul stareț Neonil de la Neamț, care i-a trimis, în mai multe rânduri, sute de cărți de slujbă ieșite de sub teascurile tipografiei nemțene. Alte ajutoare – în bani, cărți și veșminte – a primit din partea unor credincioși și chiar a domnitorului Grigore Al. Ghica al Moldovei.
Șaguna a fost apreciat și de fruntașii vieții culturale de peste Carpați, care l-au proclamat membru de onoare al Academiei Române, în 1871, președinte de onoare al Societății „Transilvania” din București și membru de onoare al Societății pentru literatura și cultura română din Bucovina.
Activitatea pastorală
Introducere
În sfârșit, se cade să amintim calda iubire pe care mitropolitul Andrei a arătat-o în toate împrejurările față de poporul său. Fără îndoială că numai iubirea de neam l-a făcut să renunțe la toate situațiile pe care le-ar fi putut câștiga cu ușurință în Biserica sârbă și să vină în fruntea unei Biserici oprimate și sărace, unde îl aștepta o muncă și o luptă uriașă. Numai din iubire de neam și de Biserica sa, a refuzat demnitatea de patriarh sârb și de mitropolit unit ce i le ofereau unii.
Pastorale către credincioși
Câteva spicuiri din pastoralele sale vor arăta pe deplin marea dragoste pe care Șaguna o nutrea față de fiii săi sufletești. Chiar prin pastorala din 12 februarie 1848, prin care-și anunța numirea ca episcop, făgăduia „să fiu tatăl clerului și al poporului nostru, tată zic să fiu, tată și încă o dată zic: tată să fiu în înțelesul cel mai adevărat”.
Oricât ar fi fost de departe de reședința sa, el informa mereu pe păstoriții săi de toate demersurile pe care le făcea în interesul românilor transilvăneni. La 18 iulie 1848, trimitea credincioșilor săi o pastorală din Pesta, prin care-i îndruma să trăiască „în dragoste frățească, atît între noi cât și către celelalte nații cu noi locuitoare, …ca să ne putem bucura de bine, să fim frați unul cu altul”.
În august 1848, scria credincioșilor săi din Pesta: „vă încredințez, iubiților, că, deși împrejurările mă silesc a fi departe de voi, inima mea și sufletul meu necurmat cu voi și la voi este. Și nu am cruțat și nu cruț, iubiților mei, nici osteneală, nici cheltuială, întru binele și folosul vostru cel sufletesc și trupesc. Nici un minut, nici un prilej nu-l las fără a fi întrebuințat spre ajutorința voastră”. În noiembrie 1848, trimitea poporului o circulară, cu îndemnul de a ajuta pe românii ale căror case și bunuri au fost prădate în cursul revoluției și erau amenințați să piară de foame.
Pentru întărirea vieții religios-morale a păstoriților săi, a rânduit încă din 1850, ca preoții parohi să facă ore speciale de catehizație, în fiecare duminică după amiază, iar la Liturghie, în loc de priceasnă, cântărețul să citească celor prezenți principalele rugăciuni și învățături ale Bisericii.
Desăvârșita identificare a marelui arhiereu cu poporul său rezultă și din numeroasele îndrumări date credincioșilor de a îmbrățișa meșteșugurile. De pildă, după ce s-au redus privilegiile breslelor, în 1851, acordându-se prioritate principiului liberei concurențe, Șaguna dădea, printr-o pastorală, aceste îndrumări: „Luați meșteșuguri, turmă iubită! La meșteșuguri! Pentru că tu fiind turmă numeroasă, poți forma din fiii tăi oameni învățați, cari să-ți înmulțească și susțină economia națională…”.
Alte numeroase pastorale trimitea preoților și credincioșilor în fiecare an, cu prilejul marilor praznice ale Nașterii și Învierii Domnului, prin care le împărtășea felurite îndemnuri, dar mai ales vești despre toate acțiunile sale în folosul Bisericii și al poporului. Adeseori făcea el însuși vizite canonice în parohii, predicând credincioșilor.
Ajutarea preoțimii
În repetate rânduri, a ridicat problema îmbunătățirii stării materiale a preoțimii sale.
Încă din 1849 a cerut Ministerului Cultelor din Viena o subvenție anuală de două sute de mii de florini pe 10 ani, din care să creeze un fond, din ale cărui venituri să se dea ajutoare preoților. În 1850, la rugămintea sa, guvernatorul Transilvaniei a scutit pe preoți, pe învățătorii confesionali și cântăreții bisericești, „de greutățile publice și comunale”. În 1857, a cerut, împreună cu mitropolitul unit de la Blaj, ca preoții români, ortodocși și uniți, să fie scutiți de impozite către stat, așa cum erau preoții celorlalte culte, dar memoriul a rămas fără răspuns. Abia în 1861 a primit un ajutor anual de 24.000 de florini, din care să se împartă preoților ajutoare de 50—100 florini pe an, precum și o mie de florini pe seama Institutului Teologic-Pedagogic.
Printr-o circulară, din 2 septembrie 1861, înștiința pe preoții săi că de ajutorul respectiv se vor bucura numai aceia, „care sunt mădulare vrednici ai clerului nostru cu cuvântul și cu fapte bune și cari, potrivit circularelor mele, sunt treji cărturari și cucernici și pragul casei lor nu-l trec fără să fie îmbrăcați în reverendă, nu umblă la târguri și orașe în pustiu și nu se amestecă în tot felul de oameni”.
În ce privește disciplina clerului, Șaguna era foarte exigent, mergând până la caterisirea celor nevrednici de chemarea preoțească, spre a servi drept pildă celorlalți, dar și pentru a nu se compromite clerul român în fața celorlalte neamuri și confesiuni din Transilvania.
Dragostea adâncă a marelui arhiereu față de păstoriții săi rezultă și din faptul că toată agoniseala vieții sale, de aproape șase sute de mii de coroane, a lăsat-o prin testament Arhiepiscopiei Sibiului, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.
Adormirea
Andrei Șaguna a trecut la Domnul în anul 1873 (28 iunie), la Sibiu.
Prin testament, el și-a lăsat toată averea Mitropoliei Transilvaniei, „spre scopuri bisericești, școlare și filantropice”.
Plâns de întreaga societate transilvană, încărcat cu elogii de demnitarii statului austro-ungar și de împăratul Franz Joseph, mitropolitul a fost prohodit și condus pe ultimul drum, „fără pompă, fără muzică și fără predică”, după cum însuși dispusese prin testament, fiind înmormântat lângă biserica mare din Rășinarii Sibiului. Locul său de veci, peste care s-a ridicat ulterior un frumos mausoleu, existent și în prezent, a fost zeci de ani loc de pelerinaj, unde s-au închinat cu evlavie ierarhi și preoți ai Bisericii, țărani și oameni de cultură, politicieni și capete încoronate, veniți la Rășinari pentru a găsi și a se împărtăși – cum a scris la un moment dat Nicolae Iorga – din puterea, crezul și spiritul lui Șaguna „ca de o sfântă împărtășanie, de sufletul care a fost în el”.
În toamna anului 2011, în urma consacrării lui în rândul Sfinților Români de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost deshumat și adus, în cadrul unei impresionante procesiuni, la Sibiu, relicvele sale fiind păstrate spre cinstire în măreața Catedrală Mitropolitană „Sfânta Treime”, pe care, deși și-o dorise și al cărei proiect edilitar îl inițiase în anul 1852, nu a mai apucat să o și edifice.
Atât de plin este Ardealul de prezența spiritului și puterii lui Șaguna, încât nu numai o serie întreagă de instituții îi poartă numele, ci se vorbește chiar de un stil de viață șagunian în spiritualitatea română de la noi. Șagunismul este maxima potențare a virtualităților Ardealului, el înseamnă în Biserică acel spirit expansiv care vrea să dea o calificație creștină întregului conținut al vieții poporului, iar în general el exprimă spiritul dinamic și totalitar al Ardealului în virtutea căruia toate puterile neamului se consideră ca un tot indisolubil, fie că răsar din pământ, fie că pogoară prin Biserică din cer. Imaginea Ardealului șagunian este blocul poporului ce pășește energic și luminat, condus de preoți cu crucea în frunte, spre idealurile de cultură, de libertate, de creștinătate.
Elogii
„Andrei Șaguna a fost un dangăt de clopot care a trezit din amorțire conștiințe și destine, a redat speranțe și vigoare, a pus plugul în brazdă și a desțelenit ceea ce amenința să devină pârloagă”
(ÎPS Antonie Plămădeală)
Pentru toate faptele sale, mitropolitul Andrei Șaguna s-a bucurat de aprecieri — aproape unanime — din partea contemporanilor și a celor care i-au cercetat viața și neobositele strădanii.
De pildă, profesorul sas Alois Senz din Sibiu, care i-a tradus Compendiul de drept în nemțește, îl asemăna cu Goethe căci „lozinca amândurora a fost: mai multă lumină! (mehr Licht!)”. Episcopul evanghelic-luteran G. D. Teutsch, în necrologul publicat într-o revistă germană din Sibiu, scria: „Aproape o generație întreagă, Șaguna a fost conducătorul intelectual, — singurul recunoscut — al poporului său și a putut să obțină, în această calitate, astfel de rezultate cum rar se întâmplă vreunui muritor a se învrednici de ele… Prietenii și dușmanii marelui bărbat, a cărui statură înaltă, impunătoare, cu privirea ageră și cu barba ondulată nu o vor uita curând cei ce au văzut-o vreodată, vor fi toți de aceeași părere, că numele lui Șaguna înseamnă o nouă epocă în viața poporului român și a Bisericii Ortodoxe”.
Nicolae Iorga scria, în 1904:
Puține nume sunt așa de populare în Ardealul românesc ca al lui Șaguna. Chipul lui, cu ochii străbătători și larga barbă răsfirată, e în mintea tuturora și-n conștiința generală a intrat faptul definitiv, că acest maiestuos bătrân a fost, de pe scaunul său de arhiereu, un cârmuitor de oameni și un îndreptător al vremurilor, cărora nu li s-a supus, ca exemplarele obișnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povârnișul lor spre culmea lui.
În 1923, în cuvântarea rostită cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea sa, Octavian Goga spunea că: „figura lui s-a introdus definitiv în conștiința populară din toate cătunele Ardealului, întinzându-și rețeaua strălucitoare asupra întregului pământ românesc”.
„Om de tact și fin diplomat; spirit cizelat de cultură și perfect echilibrat; pregătit deopotrivă pentru speculațiunile abstracte ca și pentru acțiunile pozitive, un temperament revoluționar și conspirator, o reminiscență atavică din sufletul agitat al Macedoniei.”
„Andrei Șaguna, deși s-a coborât cu toată dragostea sa în mijlocul acestor stări, era totuși față de ele ca un fel de duh al lui Dumnezeu ce se mișca pe deasupra apelor, dându-le viață și formă. Coborât din înălțimi, el aducea un ochi spiritual obișnuit cu vederile largi și cuprinzătoare. Cremenea macedoneană a personalității lui, rafinată în îndeletnicirile comerciale ale familiei, se șlefuise prin cultura juridică și teologică pe care o adâncise în timpul studiilor și prin legăturile frecvente cu cercurile sociale cele mai de frunte în care îl introdusese unchiul său, Atanasie Grabovschi. Fără să fi pierdut nimic din mistuitoarea lui dragoste de neam și lege, cultura i-a dat capacitatea de a ridica această dragoste pe plan de concepție solid întemeiată și de a găsi cele mai efective căi și arme spirituale în lupta pentru libertatea și drepturile lui. Iar forța și dârzenia masivă a naturii sale au devenit sub flacăra înnobilatoare a acelorași cauze prestanță suverană care făcea pe orice străin să rămână copleșit de prezența și de cuvântul acestui vlădică al unui popor pe care nimeni nu-l lua până atunci în seamă.”
Dintre istoricii mai recenți, reținem aprecierile acad. Ștefan Pascu:
Prin calitățile sale intelectuale și prin cele diplomatice, Andrei Șaguna s-a impus ca una dintre personalitățile marcante ale vieții publice românești din Transilvania într-o perioadă lungă de timp. Mai ales în perioada 1848—1868, Șaguna a fost deosebit de activ atît pe tărâm politic, cât și cultural… Trebuie să recunoaștem că activitatea lui Șaguna a avut rezultate pozitive, atît pe tărâm național, cât și școlar și bisericesc.
Elogii asemănătoare i-a adus și profesorul american Keith Hitchins, care a scris mai multe studii despre el în limbile română și engleză.
Scrieri
- Anrede des… an die Geistlichkeit und National-Versammlung am 28. Dezember 1848 zu Hermannstadt. Olmütz.
- Promemoria – despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale a românilor de religie răsăriteană, Sibiu, 1849, 15 p.;
- Adaus la „Promemoria despre dreptul istoric al autonomiei bisericești-naționale…”, Sibiu, 1850, 23 p.,
- Memoriu prin care se lămurește cererea românilor de religiune răsăriteană din Austria pentru restaurarea Mitropoliei lor din punct de vedere al sfintelor canoane, Viena, 1851 și Sibiu 1860, 23 p.
- Elementele dreptuluj kanonik al Biserièij dreptoredinèose reseritene spre entrebuincarea Preocimei, a clerului tiner și a creștinilor întocmite prin… Olmütz, 1854;
- Cunoștinție folositoare despre trebile căsătoriilor, spre folosul Preoțimei și al Scaunelor protopopesci. Olmütz, 1854.
- Teologia dogmatică, scoasă din manuscrisul preacuviosului părinte archimandrit Ioan. Raics, și prescurt întocmita spre întrebuințiare în școalele clericale de legea greco-resăriteana. Olmütz, 1854.
- Manual de teologie morală creștinească pentru întrebuințiarea preoțimei și a clericilor greco-resăriteni revezut si retiparit sub priveghierea si cu binecuventarea esc. sale doma. Olmütz, 1855.
- Contra lui Hiliad biblicist din 1858. Olmütz, 1858.
- Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeiere până în zilele noastre, 2 vol., Sibiu, 1860, X + 422 p. (I) + IV + 316 p. (II) (vol.II a apărut și în traducere germana, la Sibiu, în 1862, făcută de Zaharia Boiu și Ioan Popescu);
- Compendiu de Drept Canonic al sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, Sibiu, 1868, XLVIII + 452 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1885, XLVIII + 440 p.; ed. a III-a, Sibiu, 1913, XLVIII + 440 p.); a apărut și în traducere germană, făcută de prof. Alois Sentz („Compendium des Canonischen Rechtes…”, Sibiu, 1868, 449 + XLIV p.);
- Enhiridion, adecă carte manual de canoane ale sântei, soborniceștii și apostoleștii Biserici, cu comentarii, Sibiu, 187 1, LII + 548 p.;
- Manual de studiu pastoral, Sibiu, 1972, 8 + X + 302 p. (ed. a II-a, Sibiu, 1878, XV + 270 p.).
Proslăvirea ca sfânt
Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sfântul Ierarh Andrei Șaguna a fost proslăvit ca sfânt la 21 iulie 2011 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Proclamarea oficială a canonizării s-a făcut la 30 octombrie 2011, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.
Cu o zi înainte (pe 29 octombrie 2011), pentru ultima oară, un sobor impresionant de preoți a oficiat ultimul parastas la mormântul lui Andrei Șaguna, din localitatea Rășinari.
Rămășițele pământești ale Mitropolitului Transilvaniei au fost puse apoi într-o raclă și purtate în pelerinaj până la Sibiu.
Primul popas al credincioșilor pe străzile Sibiului a fost făcut la „Biserica din Groapă”, unde a slujit mult timp Andrei Șaguna.
„De acolo, din Rășinari, Mitropolitul Șaguna se întoarce în Catedrala pe care și-a dorit-o, a strâns bani pentru ea, a făcut diferite proiecte, dar nu a reușit să se bucure de realizarea ei ca monument”, a spus actualul Mitropolit al Ardealului, ÎPS Laurențiu Streza.
Prăznuirea Sf. Ierarh Andrei Șaguna se face pe 30 noiembrie.
Imnografie
Condacul Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei
Glasul al 8-lea:
Apărătorului Ortodoxiei și păstorului care a fost trimis de Dumnezeu poporului nostru să îndrume pe credincioși în vremuri de restriște, Sfântului Andrei Mitropolitul Transilvaniei să-i aducem laude ca unui Apostol, zicând: „Bucură-te Sfinte Andrei înțeleptule, Ierarh al lui Hristos”.
Troparul Sfântului Ierarh Andrei Șaguna, mitropolitul Transilvaniei
Apărător înțelept al românilor ortodocși, păstor cărturar al Transilvaniei și mare chivernisitor al vieții bisericești, Sfinte Ierarhe Andrei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sfântul Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea)
Cel întru sfinți Părintele nostru Amfilohie de Iconium (gr. Ἀµφιλόχιος Ἰκονίου) a fost un Sfânt Părinte capadocian din secolul al IV-lea, episcop și teolog, apărător al Ortodoxiei de ereziile sectei macedonienilor (care negau divinitatea Sfântului Duh) și ale sectei mesalienilor (care, între altele, negau rolul Bisericii și a Tainelor acesteia, punând unic preț pe rugăciune). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 23 noiembrie.
Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Amfilohie s-a născut către anul 340 la Diocezareea, o mică localitate din Capadocia. Provenea dintr-o familie aristocratică creștină. Tatăl său a fost un cunoscut avocat, iar mama sa Livia era o persoană cu o deosebită blândețe și înțelepciune. Sora tatălui său, sfânta Nona (prăznuită la 5 august), era mama sfântului Grigorie Teologul. Toată viața lui sfântul Amfilohie a fost un prieten și un împreună-luptător pentru dreapta credință cu Sfinții Trei Ierarhi capadocieni: sfântul Vasile cel Mare, sfântul Grigorie de Nazianz și sfântul Grigorie al Nissei.
După studii strălucite de retorică la Antiohia cu celebrul dascăl Libanius (cu care tatăl său a fost coleg la Atena în tinerețe), împreună cu faratele său Eufemie, Amfilohie și-a continuat cu succes cariera de avocat în capitala imperiului, la Constantinopol. Deși era tânăr s-a bucurat de o foarte bună reputație, datorită înțelepciunii și probității, căci sărea în ajutorul tuturor celor care sufereau de nedreptăți. Dar, prin îngăduința lui Dumnezeu, această bunătate a sa l-a făcut să ajute odată fără să știe un criminal, ceea ce i-a compromis reputația și l-a constrâns să pună capăt carierea sale de avocat, către anul 360.
Amfilohie a profitat de această situație ca să se afierosească pe sine în întregime lui Dumnezeu, cu sfatul vărului său, sfântul Grigorie Teologul. De mai mulți ani avea, într-adevăr, proiectul de a se retrage în pustie cu prietenul său Heraclide, ca să se dedice desăvârșit ascezei și contemplației. Dar a trebuit să renunțe în parte la acest proiect ca să aibă grijă de tatăl său, rămas singur, bătrân și bolnav, pe proprietatea familiei de la Oziziala. În această perioadă Amfilohie a intrat în contact cu sfântul Vasile cel Mare, cu care a devenit bun prieten și cu care a întreținut o corespondeță asiduă (sfântul Vasile i-a adresat 18 Scrisori și i-a dedicat Tratatul despre Duhul Sfânt!). Amfilohie imita în bună măsură modul de viață al sfântului Vasile din Cezareea, dar nu a putut să i se alăture fizic pentru că trebuia să aibă grijă de tatăl său. După anul 370, când sfântul Vasile a devenit episcop de Cezareea Capadociei, Amfilohie a ezitat ca să-l viziteze, de teamă a nu fi chemat în slujirea pastorală a Bisericii, pentru care se considera nevrednic.
Totuși, în anul 373, când locuitorii orașului Iconium – capitala noii provincii Licaonia – i-au cerut sfântului Vasile să le găsească un episcop, aceasta le-a propus numaidecât pe Amfilohie, pe care îl considera ca pe propriul copil. În ciuda ezitărilor sale, până la urmă sfântul Amfilohie a acceptat slujirea de episcop după ce a avut confirmarea într-o viziune angelică. Problemele bisericești ale acestei tinere Biserici din Iconium erau numeroase și, ca în tot Orientul, credința ortodoxă era pusă la încercare de diferitele erezii și de atitudinea împăratului Valens care apăra arianismul. Cu sunținerea sfântului Vasile și înarmat cu platoșa credinței nezdruncinate, sfântul Amfilohie a luptat cu timp și fără timp împotriva ereziilor prin cuvânt, prin scrieri și prin exemplul vieții sale evanghelice. Cu smerenie, sfântul nu se încredea niciodată deplin propriilor înțelegeri teologice, ci cerea întotdeauna sfatul părintelui său duhovnicesc, sfântul Vasile. După moartea sfântului Vasile, la înmormântarea căruia a participat (379), sfântul episcop de Iconium a continuat lupta împotriva sectei macedonienilor, adversară a dumnezeirii Duhului Sfânt. A explicat și a dezvoltat învățătura sfântului Vasile într-un sinod local, dar mai ales la Sinodul II Ecumenic, care s-a adunat la Constantinopol în anul 381, la care a participat împreună cu sfântul Grigorie Teologul, cu sfântul Grigorie al Nissei și cu alți o sută cincizeci de Sfinți Părinți, care au proclamat dumnezeirea Duhului Sfânt, deoființă (gr. homoousios – consubstanțial) cu Tatăl și cu Fiul.
Noul împărat, Teodosie cel Mare, nefiind încă deplin întărit în credința ortodoxă despre dumnezeirea Cuvântului, sfântul Amfilohie s-a dus într-o zi la curte pentru o audiență la împărat. El l-a salutat respectuos pe împărat, dar în mod intenționat nu a adresat decât un salut vag și puțin respectuos fiului împăratului, Arcadie, care stătea lângă el. Cum împăratul s-a supărat a i-a reproșat sfântului episcop lipsa de respect, acesta i-a răspuns: „Vezi și tu, cum fiind împărat pământesc, nu suferi lipsa de respect pentru fiul tău și te mânii, considerând aceasta ca o insultă la adresa ta personală. Cu atât mai mult Dumnezeu, împărat și Tată a toată creația, se mânie pe cei care Îl blasfemiază pe Fiul Său și spun că Îi este inferior!”. Împăratul a înțeles tâlcul teologic și a devenit un apărător al ortodoxiei și luptător împotriva arianismului.
Sfântul Amfilohie a păstorit turma duhovnicească încredințată lui în credința ortodoxă și practica virtuților evanghelice și a murit în pace, cândva între anii 394 și 403, lăsând în urma lui mai multe scrisori, omilii și tratate teologice, din care nu se mai păstrează astăzi decât un mic număr.
Moaștele
Părți din moaștele sfântului Amfilohie se găsesc în Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, în Mănăstirea Kykkos din Cipru și la Muzeul Benaki din Atena.
Scrieri
Cele mai multe din scrierile sfântului Amfilohie sunt consierate pierdute. Ceea ce a rămas a fost editat în CPG 3230-3254.
În limba română opera integrală a Sfântului Amfilohie de Iconium vede lumina tiparului într-o inspirată traducere din greaca veche realizată de Oana Coman: Amfilohie de Iconium, Scrieri, editura Doxologia, colecția „Patristica”, seria „Patristica – Traduceri”, Iași, 2015. Lucrarea cuprinde 21 de omilii și alte scrieri:
- Scolie marginală referitoare la slăvirea Domnului
- Despre Duhul Sfânt
- Din [tratatul] Despre scrierile cu titlu fals ale ereticilor al Sfântului Amfilohie, episcop de Iconium
- Epistola sinodală a lui Amfilohie, episcop de Iconium – “Epistola Synodica”, o scrisoare împotriva ereziei macedoniene în numele episcopilor din Licaonia, probabil adresată episcopilor din Licia.
- Scrisoare către Seleucos – Epistula Iambica ad Seleucum
- Scrisoare către Pancharios
- Împotriva ereticilor
Posteritatea
Contemporanii săi l-au apreciat ca fiind un important teolog și scriitor învățat, iar Tradiția Bisericii a confimat valoarea scrierilor lui, care sunt citate la mai multe sinoade ecumenice și locale până în 787 la Sinodul VII Ecumenic.
Cu această ocazie Amfilohie îi citește sfâtului Ieronim pasaje din scrierea sa Despre Duhul Sfânt.
În epistola 70, sfântul Ieronim vorbește despre „triada capadocienilor” – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Amfilohie de Iconium – cum că „își umplu cărțile lor cu sofismele și sentințele filozofilor într-o măsură atât de mare încât nu poți spune ce ar trebui să admiri cel mai mult în ele, erudiția lor seculară sau cunoștințele lor scripturistice”.
În generația următoare, istoricul bisericesc Teodoret din Cir (cca. 393 – cca. 457) îl descrie pe Amfilohie în termenii cei mai măgulitori, povestind întâlnirea lui cu împratul Teodosie I.
În istoria teologiei dogmatice creștine sfântul Amfilohie ocupă un loc important pentru scrierile sale în apărarea dumnezeirii Duhului Sfânt împotriva ereziei macedoniene, împreună cu sfântul Vasile cel Mare.
Imnografie
Troparul sfinților Amfilohie și Grigorie, glas 4:
Dumnezeul părinților noștri, carele faci pururea cu noi dupre blândețele Tale, nu depărta mila ta dela noi, ci pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.
Condac, glasul al 2-lea:
Dumnezeiescul tunet, trâmbița Duhului, săditorule al credincioșilor, și tăietorule al eresurilor, ierarhe Amfilohie, slujitorule cel mare al Treimii, împreună cu îngerii fiind pururea, roagă-te neîncetat pentru noi toți.
Icos:
De la Duhul Sfânt fiind insuflat, prea înțeleptul Ierarh al lui Hristos Biserica o a pecetluit, având puterea lucrării, mărit tăinuitor și învățător credinței primit, auzind buna cetire a dumnezeieștilor scripturi, cu facerea închipuirii purtătoarei de viață și cinsitei Cruci, pe Eunomie l-a depărtat, și credința o a luminat, propovăduind pe Hristos, se roagă neîncetat pentru noi toți.
Viața Sfântului Ierarh Amfilohie, Episcopul Iconiei
Sf. Ier. Amfilohie, episcopul Iconiei (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Amfilohie, din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr și își petrecea viața pustnicește. El, fugind de gâlcevile și tulburările lumești, petrecea în singurătate într-un loc pustiu, slujind lui Dumnezeu cu osârdie și nevoindu-se într-o peșteră patruzeci de ani. Murind păstorul Bisericii Iconiei, îngerul Domnului s-a arătat noaptea lui Amfilohie și i-a zis: „Amfilohie, să mergi în cetate și să paști oile cele dumnezeiești!”. Dar el n-a vrut.
A doua noapte i s-a arătat iarăși îngerul Domnului și i-a zis: „Amfilohie, mergi în cetate și paște oile pe care ți le încredințează Dumnezeu!”. Iar el nici atunci n-a ascultat pe înger, căci i se părea a fi înșelăciune ceea ce i se arăta și zicea în sine: „Știe și satana a se închipui câteodată în îngerul luminii!”. Iar a treia noapte, venind îngerul către dânsul, l-a strigat: „Amfilohie, scoală din patul tău!”. Iar el, degrabă sculându-se, s-a înfricoșat și a zis: „Dacă ești îngerul lui Dumnezeu să stăm amândoi la rugăciune!”. Și plecându-și Amfilohie capul, a început a cânta: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul și pământul de slava Lui! Și cântă și îngerul Domnului cu dânsul.
Apoi l-a luat îngerul de mâna dreaptă și l-a dus într-o biserică care era acolo aproape și ale cărei uși s-au deschis singure. Intrând Amfilohie înăuntru, a văzut lumină mare și mulțime de bărbați îmbrăcați în veșminte albe, care luându-l pe dânsul l-au dus către altar și i-au dat în mânăSfânta Evanghelie, zicând: „Domnul este cu tine!”. Iar unul dintre dânșii, care era mai cinstit și mai luminat a zis cu mare glas: „Să ne rugăm toți!”. Apoi a început a zice: „Darul Sfântului Duh pune pe fratele nostru Amfilohie episcop al cetății Iconiei; să ne rugăm cu toții pentru dânsul ca să vie asupra lui Darul lui Dumnezeu!”.
După rugăciune, dându-i lui pace, s-au făcut nevăzuți. Iar Amfilohie stătea minunându-se de acea preaslăvită vedenie și de hirotonisirea sa ca episcop. Apoi s-a rugat lui Dumnezeu încredințându-se voii Lui celei sfinte și, începând a se lumina de ziuă, a ieșit din biserică, mergând către peștera sa. Atunci l-au întâmpinat pe cale șapte episcopi care se adunaseră de prin cetățile dimprejurul Iconiei, ca să facă alegerea episcopului cetății. Acelora le era poruncit de la Dumnezeu să caute pe monahul Amfilohie.
Deci ieșind, căutau pe acest fericit părinte, și întâmpinându-l pe cale, îl întrebară: „Tu ești Amfilohie? Spune nouă adevărat, pentru că toată minciuna este de la cel viclean!”. Iar el a răspuns cu smerenie: „Eu sunt Amfilohie păcătosul!”. Iar ei, luându-l cu cinste, l-au dus la biserică, vrând ca să-l hirotonească. El a început a zice către dânșii: „De vreme ce astfel a binevoit Dumnezeu ca eu nevrednicul și păcătosul să fiu arătat vouă spre orânduiala episcopiei, apoi nu se cuvine mai mult a tăinui lucrurile cele minunate ale Lui, ci desăvârșit suntem datori a le propovădui și a preamări pe Dumnezeu pentru toate”.
Astfel, a început sfântul a le spune cum în acea noapte a fost hirotonisit de îngeri. Iar episcopii, auzind aceasta, s-au mirat foarte și proslăveau pe Dumnezeu pentru o astfel de hirotonisire minunată și n-au îndrăznit să mai hirotonească a doua oară pe Sfântul Amfilohie. Ci cu frică plecându-se lui și cu dragoste sărutându-l, l-au pus pe el în scaun, în vremea împărăției lui Valentinian și Valens.
Deci, Sfântul Amfilohie a păscut turma lui Hristos ani îndelungați, căci a trăit până în vremea împăratului Teodosie cel Mare și a fiilor lui. Și fiind învățător drept credincioșilor, se împotrivea eresului lui Arie. Pentru aceasta multe prigoniri și necazuri a răbdat de la cei necredincioși, fiind împreună nevoitor cu fericiții părinți împotriva eresului lui Evnomie, iar la al doilea Sinod iarăși mult s-a nevoit asupra lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh și asupra celor ce țineau de eresul lui Arie.
Pentru o râvnă ca aceasta după bună credință și pentru viața lui plină de fapte bune, pretutindeni era vestit și iubit de Sfinții Părinți. Dar mai ales era iubit de Sfântul Vasile cel Mare și de Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu, care totdeauna l-au avut prieten și-i trimiteau scrisori.
Împărățind atunci binecredinciosul Teodosie, a venit la dânsul Sfântul Amfilohie, rugându-l să poruncească și să izgonească pe arieni de prin toate cetățile. Iar împăratul n-a vrut să facă aceasta ca să nu răzvrătească poporul și a trecut cu vederea cererea sfântului, iar el a plecat atunci trist. După câteva zile iarăși a venit la palat la împărat și ca un preaînțelept a făcut un lucru vrednic de pomenit. S-a plecat împăratului care ședea pe scaun, dându-i cinstea cea cuviincioasă, și i-a făcut urări pline de cuvinte frumoase.
Iar pe fiul său, Arcadie, care era de curînd la împărăție și ședea aproape de tatăl său, l-a trecut cu vederea și nu i-a dat cinstea ce i se cuvenea. De acest lucru s-a mâniat foarte împăratul. Și, neputând să rabde necinstea fiului său, a poruncit să-l scoată din palat cu ocară pe fericitul Amfilohie. Iar sfântul a zis către împăratul: „Vezi, împărate, cum nu rabzi tu ocara fiului tău și te mânii asupra mea? Așa și Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce și urăște pe cei ce-L hulesc pe El, și se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”.
Atunci, cunoscând împăratul pentru ce Sfântul Amfilohie n-a dat cinste fiului său, ca prin pilda aceea să arate cum că Fiului lui Dumnezeu I se cuvine cinste deopotrivă cu Tatăl, s-a minunat de lucrul lui plin de înțelepciune și de cuvintele lui cele cu pricepere. Apoi, sculându-se de pe scaun, s-a plecat lui și își cerea iertare. Și îndată a trimis scrisoare prin toată împărăția ca să fie izgoniți cu sila arienii de prin toate cetățile.
Astfel a curățit Sfântul Amfilohie Biserica lui Hristos de eretici. Și multe cuvinte alcătuind pentru dreapta credință și scriind cărți, a ajuns la adânci bătrâneți și s-a odihnit în Domnul cu pace.
Viața Sfântului Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984)
Ierótheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie
Sfântul Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pe 23 iunie 2020, Patriarhia Ecumenică a hotărât canonizarea Mitropolitului Calinic al Edessei, Pellei și Almopiei (1919-1984) și pomenirea lui în fiecare an la data de 8 august, ziua slăvitei sale adormiri.
Când a fost tuns monah în anul 1957, și-a ales numele Calinic [1], nu pentru că ar fi dorit să primească numele pe care îl purtase vreun episcop dinaintea lui (așa cum vedem că se întâmplă adeseori în viața bisericească), ci pentru că dorea să pășească pe urmele bunilor biruitori mucenici, să încheie biruitor lupta cea bună. În toată viața sa i-a iubit pe mucenici și vorbea despre ei cu înflăcărare și însuflare.
M-am învrednicit să-l cunosc la Agrinio în anii de școală, pe când era Protosinghel [2] al Sfintei Mitropolii a Etoliei și Akarnaniei, și m-au impresionat adânc petrecerea lui ascetică, bucuria ce strălucea pe chipul său și întreaga lui viață, cuvântul său dulce, predica lui vie, darul lui de a comunica cu tinerii, și multe altele.
Mai târziu, când eram student la Facultatea de Teologie din Tesalonic, a fost ales Mitropolit al Edessei, Pellei și Almopiei, și cu toate că mi se propusese să îmi continui studiile în vederea obținerii unei specializări științifice și academice, le-am lăsat pe toate și am ales să trăiesc alături de el. Deoarece atunci, ca student, vizitam frecvent Sfântul Munte și țineam legătura cu diferiți monahi aghioriți sfinți, am putut descoperi multe asemănări între Episcopul Calinic și acești părinți, simțindu-l ca pe un episcop aghiorit. Așa se face că am rămas alături de el până în ultima clipă, când sufletul lui i-a părăsit trupul.
Harismele și petrecerea lui ascetică m-au „robit”, de aceea am și scris, după adormirea lui, trei cărți despre el.
Prima carte, cu titlul „Mărturia unei vieți”, am scris-o imediat după adormirea lui (1984). Cu adevărat ea a fost o mărturie despre viața Starețului meu, lângă care am trăit atât în perioada slujirii sale pastorale ca mitropolit, cât și în vremea bolii sale. Această carte a tipărit-o Mitropolia Etoliei și a Akarnaniei, fiind prefațată de Mitropolitul de atunci, Teoclit.
Cea de-a doua carte, de mari dimensiuni, cu titlul „Podoaba Bisericii”, a fost publicată mai târziu (1998), când am devenit mitropolit, și este o prezentare mai amplă a vieții și a petrecerii sale.
Cea de-a treia carte a fost tipărită în 2015 și este intitulată „Calinic, Mitropolit al Edessei, o personalitate cuvioasă”. „Personalitate cuvioasă” l-a numit în scris Patriarhul Ecumenic Bartolomeu. Această carte este, într-o oarecare măsură, rezumatul celor de mai înainte, cu unele adăugiri.
Trebuie să subliniez că despre vrednicul de pomenire Episcop Calinic a scris la răstimpuri și succesorul lui, Mitropolitul Ioil al Edessei, Pellei și Almopiei, care a fost predicator în eparhia Edessei și colaborator apropiat al său. Acesta a publicat enciclicele pastorale ale fericitului Calinic, caracterizându-le drept „capodopere”. La împlinirea a douăzeci de ani de la adormirea Sfântului, a organizat în Mitropolia Edessei diverse manifestări și o sesiune de comunicări. Spre cinstirea lui a dedicat o ediție a calendarului Sfintei Mitropolii a Edessei și a așezat la intrarea în sediul reședinței episcopale o vitrină cu veșminte și alte obiecte personale ale acestuia. De asemenea, Mitropolitul Ioil ca succesor al său, a propus Sfântului Sinod al Bisericii Greciei canonizarea lui și a dat mărturie despre dragostea ce i-o poartă poporul și despre faptele lui minunate.
1. De la după-chip la după-asemănare
Sfântul Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984) Sf. Calinic trăia continuu cu pomenirea morții și considera că singurul verb pe care trebuie să-l cunoaștem și să-l conjugăm la toate formele este verbul „a pleca” – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Fiecare om poate cunoaște în această viață un anumit parcurs ascendent de la nașterea biologică către nașterea din nou prin Tainele Botezului, Mirungerii și Dumnezeieștii Împărtășanii și, în general, un parcurs ascetic până la adormirea sa. De aceea, omul nu trebuie privit izolat într-o anumită clipă sau perioadă a vieții sale, ci în lumina întregii sale vieți pe pământ. Așa se cuvine să facem și cu Sfântul Calinic.
Dacă cineva ia aminte numai la anii de început, cei de mijloc ai vieții sale sau chiar și la anii cei de pe urmă, este posibil să nu îl cinstească în chip cuvenit, fiindcă el a suit pe scara desăvârșirii duhovnicești din treaptă în treaptă.
Fericitul ierarh a văzut lumina soarelui în Sitaralona de Thermo, din Etolo-Akarnania, unde a trăit în primii ani de viață, la Thermo și Mesolonghi, și unde a început „zborul” slujirii sale pastorale. Împlinirea și desăvârșirea acestei slujiri a atins-o, însă, în regiunea Macedonia, în Mitropolia Edessei, Pellei și Almopiei, mai exact în Edessa, reședința acesteia. Astfel, toate aceste regiuni și mitropolii, Etolo-Akarnania și Pella, Thermo, Mesolonghi și Edessa, s-au bucurat de acest om și cleric înzestrat cu multe harisme.
Dar și eu, în anii școlii, la Gimnaziul din Agrinio, l-am cunoscut pe tânărul atunci protosinghel Calinic, ca ascet, dinamic și înflăcărat predicator, iar în cele din urmă m-am „desfătat” de el ca episcop și Părinte duhovnicesc în Edessa. M-a învrednicit Dumnezeu să trăiesc lângă un asemenea episcop harismatic și, mai ales, am avut aleasa binecuvântare să îl slujesc în cele șapte luni ale bolii sale și, așa cum însuși a prezis, să îi închid ochii și apoi să îi scriu biografia.
Primind de la Dumnezeu după-chipul, omul trebuie să ajungă la după-asemănare, adică la îndumnezeire și la sfințire, parcurgând succesiv vârstele lui Hristos după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4: 13). După Sfântul Maxim Mărturisitorul, după-chipul reprezintă „ființarea” și „veșnica ființare”, iar după-asemănarea reprezintă „înțelepciunea” și „bunătatea”. Sporirea duhovnicească a omului este roada avântului sădit în el de către Dumnezeu, iar parcursul său de la după-chip la după-asemănare – este împlinirea țelului dintru început pentru care a fost zidit, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Căci ne-am făcut părtași ai lui Hristos, numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (Evrei 3: 14). Această prefacere a oamenilor este roada dumnezeieștii Întrupări, fiindcă, după Sfântul Atanasie cel Mare, „Hristos este Dumnezeu purtător de trup, iar noi, oameni purtători de duh”.
Această prefacere duhovnicească s-a putut vedea și la binecuvântatul ierarh Calinic. Încă de la o vârstă fragedă, bunicul său, un preot cucernic, i-a predat ca printr-o transfuzie de sânge duhovnicesc viața ascetică aghiorită și un cuget bisericesc sănătos. Acestui fapt i-a urmat propria lui strădanie de a și trăi în acest mod, fiindu-i de mare folos învățătura primită de la oamenii din Biserică și de la profesorii Facultății de Teologie. Mai târziu a preluat administrația și păstorirea Bisericii, cu avânt, râvnă după Dumnezeu și dragoste înflăcărată pentru Trupul lui Hristos. Și-a încheiat viața în tăcere, rugăciune, pace, cu încredere desăvârșită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sub ocrotirea Maicii Domnului Prusiótissa, care l-a vizitat în slavă pe patul durerii, aducându-i bucurie negrăită.
Câți l-au cunoscut, îndeosebi ca mitropolit, când deja se maturizase duhovnicește, vorbesc despre un „episcop ascet”, un „ierarh cu viață curată”, „căruia nu locul îi face cinste, ci el însuși face cinste locului prin petrecerea sa”, „o personalitate cuvioasă a Bisericii”, „o podoabă” a ei, un „om sfânt”, un „om al lui Dumnezeu”. Vom vedea acestea din cele ce urmează.
Este cu neputință să înfățișăm pe deplin viața lui, trăirile și suspinele negrăite ale inimii sale, însuflețirea cu care își înălța inima către Dumnezeu, râvna nestinsă pentru frații lui în Hristos, lăsarea în Pronia lui Dumnezeu, multele încercări întâmpinate în slujirea preoțească, sfârșitul său cuvios!
Sunt nevoit să arăt numai aspectele esențiale, succint, în stilul specific sinaxarelor.
2. Nașterea, formarea bisericească și studiile
Acest fericit bărbat a cunoscut „de mic copil Sfintele Scripturi” (II Timotei 3: 15). S-a născut într-o familie patriarhală înrâurită de prezența levitică a bunicului său, Atanasie, un preot împodobit cu sfințită cuviință, ce fusese „rănit” de viața Sfântului Munte. Prin educația pe care i-a dat-o, această figură patriarhală și-a pus adânc amprenta asupra sufletului copilului, ca și asupra celorlalți nepoți, insuflându-le un ethos aghiorit, dragoste pentru sfintele slujbe ale Bisericii și făcându-i să înțeleagă truda presupusă de slujirea preoțească. Copilului i-au rămas puternic întipărite în memorie miezonopticile de la revărsatul zorilor, plecările genunchilor și postirile. Bunica lui, Spiridula, o preoteasă cu viață sfântă, i-a arătat nețărmurită dragoste. Ca o rumeliotă autentică, i-a insuflat dragoste pentru Maica Domnului Prusiótissa și pentru mănăstirile din regiune. Ea l-a deprins cu postirile, cu rugăciunile de toată noaptea. Această bunică binecuvântată amintea de bunica Sfântului Vasilie cel Mare, Macrina, despre care Sfântul scrisese: „De la Macrina cea cu bun nume ne-am învățat noi cuvintele preafericitului Grigorie”.
Părinții lui evlavioși, Gheorghe și Ecaterina, i-au împărtășit credința în Dumnezeu, dragostea către semeni, jertfirea de sine chenotică pentru toți, prieteni sau vrăjmași, ethosul ascetic și petrecerea după învățătura Bisericii. Ei l-au învățat cum să depășească durerea și să lepede hainele de piele ale stricăciunii și piericiunii.
Ca elev la Thermo a avut parte de profesori cu caracter și pricepere, de la care a primit o solidă educație filologică, iar aceste lucruri s-au evidențiat în viața bisericească. Colegul lui de la Gimnaziul din Thermo, Agrinio, avocatul Socrate Stingas, a scris despre el: „Este o podoabă a Bisericii noastre”.
Ca student teolog, el a ucenicit nu doar la înțelepciunea oferită de teologia academică, ci și la cea izvorâtă din viața bisericească și teologia harismatică. Acest „vlăstar” curat al pământului rumeliot, cum îl numea profesorul Panaghiotis Trembelas, nu a fost vătămat de duhul occidental, scolastic și protestant întâlnit la Atena, ci a rămas neclătinat în ethosul aghiorit și duhul romeic pe care le-a cunoscut în casa și satul său, la slujbele din Biserica Maicii Domnului din Murosklavo.
Din povestirile pururea-pomenitului Timotei, Arhiepiscopul Cretei, coleg de facultate cu Mitropolitul Calinic, în anii grei ai ocupației germane, citeau împreună Evanghelia în Zappeio [3] și încercau să păstreze legătura cu un ascet ce locuia aproape de Atena, de la care să învețe în practică viața duhovnicească. După mărturia vrednicului de pomenire teolog filocalic Vasilios Mustakis, un alt coleg de facultate, în studentul Dimitrios Púlos [4] „puteai vedea un ascet pe deplin afierosit lui Dumnezeu”. El era încă de pe atunci „o oaie fără de răutate a lui Hristos”, întreg predat „rugăciunii și faptelor bune”, „un suflet atât de frumos”.
3. Stagiul militar în Plutonul Vânătorilor de munte
În vremea stagiului militar el a slujit ca predicator în sectorul religios al Plutonului Vânătorilor de munte (Brigada 37). A arătat mult eroism și a fost preocupat îndeosebi să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu atât în tabăra militară, cât și în afara ei, pentru a plăcea lui Hristos, adevărata căpetenie de oaste: „Nici un ostaș nu se încurcă cu treburile vieții, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (II Timotei 2: 4). El a făcut lucrare misionară în armată cu atâta râvnă, încât un camarad de-al lui a mărturisit că „avea așa o căldură în cuvânt și, mai ales, în ochii lui scăpărători, că, fără să îmi dau seama, mă captiva și mă făcea să doresc să fiu în preajma lui mereu și să rămân vreme îndelungată”. Fusese numit „misionar în spatele frontului”.
Locuitorii din orașele și satele pe unde a trecut ca soldat, de pildă Stilida Lamiei, Kastoria ș.a., l-au putut asculta pe tânărul militar predicând în biserici cu râvnă și lepădare de sine.
Comandantul cartierului militar de atunci, mai târziu Generalul Corpului 3 al armatei, Konstantinos Tsolakas, i-a scris lui Dimitrios îndată după ce a fost lăsat la vatră: „Mereu îmi amintesc de tine, deoarece atunci când te aveam alături, mă făleam cu lupta ta pentru credință și patrie. Fie să rămâi mereu același și să-i luminezi și pe alții cu credința și cu lumina simțămintelor tale”. Toți îl iubeau, prețuiau mărimea lui de suflet, modestia, râvna și bărbăția sa.
4. Primirea preoției
Sfântul Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pe Sfântul Calinic îl mișcau adânc cultul Bisericii și slujirea pastorală a poporului. În slujba acestui țel și-a pus toate marile lui harisme, râvna misionară, talentul administrativ în Biserică, pe care le-a valorificat prin peregrinările lui și prin Sfintele Liturghii pe care le slujea în sătucuri izolate și în peșterile asceților.
Ieromonahul nevoitor și mic de statură s-a făcut cunoscut în toată Mitropolia Etoliei și Akarnaniei, la început ca secretar al episcopului și predicator mirean, pe urmă ca protosinghel, sub ocrotirea plină de dragoste a Starețului lui, Mitropolitul Ierotei al Etoliei și Akarnaniei, iar mai târziu a locțiitorului acestuia, pururea-pomenitul Mitropolit Ignatie Tsingris al Artei, și a Mitropolitului Teoclit. Liturghisea adeseori și vorbea cu limpezime prorocească, de vreme ce, așa cum obișnuia să spună, slava Apostolilor este „propovăduirea neadormită”. Organiza hramuri și evenimente religioase, se dedica cu totul slujirii pastorale a acestei mari mitropolii, punând în lumină clerici vrednici, râvnitori, care aveau lepădare de sine și cuget bisericesc.
Toate acestea le făcea fără să-și împuțineze nevoințele, fără să își piardă ethosul aghiorit, pregătindu-se „să se aducă jertfă prin săvârșirea slujbei de taină”, după cuvântul Sfântul Grigorie al Nyssei. În cămăruța din casa lui din Mesolonghi, pe care o amenajase ca pe o chilioară călugărească, dădea somnului doar câteva ceasuri, pe patul lui de campanie păstrat din armată. În această chilie priveghea rugându-se lui Dumnezeu să îl întărească în ostenelile lui și să dăruiască luminare clericilor, monahilor și mirenilor Sfintei Mitropolii a Etoliei și Akarnaniei.
5. Slujirea episcopală
Sfântul Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984) – “Moștenirea episcopului nu este tronul, ci crucea” – Sursa foto: Mystagogyresourcecenter.com – preluat de pe basilica.ro
Cu trecerea anilor, la vârsta cuvenită, Dumnezeu l-a așezat ca pe o „făclie în sfeșnic, ca să lumineze tuturor celor din casă” (Matei 5: 15), rânduindu-l Episcop și Mitropolit al Edessei, Pellei și Almopiei. Arhiereul care l-a hirotonit, în cuvântarea ținută cu acest prilej, îl numește „simplu, cumpătat, nevoitor, neprefăcut”. El laudă virtuțile sale rare: credința, „sfințenia și curăția cuvioasă”, „dragostea dumnezeiască nestinsă”, „pilduitoarea-i neagoniseală și neiubire de avuții” și multe altele.
Și pururea-pomenitul Calinic, la rândul său, în cuvântul rostit, îi cere arhiereului care îl hirotonește să se roage ca focul Preasfântului Duh să îl curățească și să aprindă înlăuntrul său „flacăra dragostei pentru Mântuitorul și Izbăvitorul Hristos și Sfântă Biserica Sa”. Mai mult, își mărturisește dorul de a arde ca o lumânare „pentru slava lui Iisus Hristos cel răstignit”. La sfârșit îi cere să mijlocească la Domnul să moștenească Împărăția cerurilor împreună cu turma sa.
În cuvântul de la întronizare, în Biserica mitropolitană a Sfântului Acoperământ din Edessa, dă glas cugetului său patristic și teologic că „moștenirea unui episcop nu este tronul, ci crucea. Episcopul suie cel dintâi pe Golgota”. Își exprimă dorința de a sluji el însuși, iar nu de a fi slujit. Leagă, așadar, slujirea arhierească de Golgota și simte că arhiereul este „purtător al arhieriei mucenicești a lui Hristos”. În timpul strălucitei slujbe de întronizare el cugeta la marea zi a Judecății, când va sta „tremurând și gol înaintea Divanului lui Hristos, Judecătorul a toată lumea”. Prin aceasta se vădește viziunea lui eshatologică asupra arhieriei.
Încă din prima zi și-a început slujirea pastorală în Mitropolia Edessei, Pellei și Almopiei cu o adâncă simțire a răspunderii sale, cu cuget patristic, conștiință bisericească, ethos ascetic, purtare evanghelică, râvnă apostolică, fiindu-i cunoscut cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare că „purtarea de grijă pentru cei mulți constă în slujirea tuturor”. Experiența de mai înainte a administrării Mitropoliei Etoliei și Akarnaniei l-a ajutat să își păstorească turma „cu știință, iar nu ca un păstor fără cercare”, fapt pentru care s-a și arătat „cărunt întru tinerețile lui”, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul.
Vreme de mulți ani am fost martor al slujirii sale pastorale și rămâneam mut de uimire în fața lucrării unui vrednic următor al Apostolilor și al Părinților, a unui ierarh sfânt, după chipul și în locul lui Hristos, a unui om al lui Dumnezeu. Vedeam „propășirea lui cea întru Evanghelie și buna orânduire a Bisericilor”, după cuvântul Sfântului Grigorie Teologul.
Ca liturghisitor era desăvârșit și slujea cu multă umilință. De aceea și punea la temelia slujirii sale episcopale Dumnezeiasca Liturghie, prin care se sfințea atât el însuși, cât și poporul. Dumnezeiasca Liturghie era pentru el un „praznic”, o experiență a Învierii, era însăși viața lui. Se străduia să îi facă pe credincioși să înțeleagă măreția Liturghiei și să se împărtășească de atmosfera ei cerească. În vremea Dumnezeieștii Liturghii era adunat, nu accepta discuții, neglijențe sau neatenții. Dezacordul față de vreun lucru și-l exprima spunând: „Doamne miluiește!”. Simțea profund că Dumnezeiasca Euharistie este „un sinod al cerului și al pământului”, o mistagogie eshatologică, care se trăiește pe măsura adunării minții în inimă, după învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Nu săvârșea Sfânta Liturghie ca pe un simplu tipic, ci se pregătea pentru ea prin asceză și rugăciune în inimă. Se pregătea cu o zi înainte, se ruga în timpul nopții, își aduna mintea cugetând la cuvântul Sfântului Grigorie Teologul „filosofăm asupra isihiei”, și aștepta să ia parte la Dumnezeiasca Liturghie ca la o slujbă de inițiere întru cele de sus. Petrecea toată săptămâna și ajunul Dumnezeieștii Liturghii ca un ascet, fapt prin care se vădea că avea „harisma împărătească”: arvuna-logodirea Duhului primită prin Botez. De aceea, pentru Sfânta Liturghie el se pregătea ca pentru o nuntă de taină cu Dumnezeul cel mult iubit, iar acest lucru îl trăda prin felul cum stătea înaintea Sfintei Mese, cu atenție și inimă înfrântă. Veșmintele sale arhierești își pierdeau strălucirea exterioară înaintea prezenței sale umilicioase și smerite. Cele materiale se supuneau „dorului ascuțit și de nepurtat al sufletului” evlaviosului slujitor, după cuvântul Sfântului Vasilie cel Mare.
Predica lui de la Dumnezeiasca Liturghie era mistagogică, evanghelică, luminătoare, hagiografică, martirică, eshatologică, în cele din urmă, prorocească. Monahul Theologos Iviritul, care fusese prezent la predici ale sale, mărturisea: „Cuvântul lui are ceva din harul Sfântului Cosma Etolianul, pe care îl iubea atât de mult și de care pomenea adeseori în omiliile sale”. Ca unul ce era „mic la trup, nevoitor și blând, vorbea simplu, ca un părinte”. Uneori ridica tonul, ca un proroc, dar cuvântul lui era totdeauna părintesc, mângâietor și patristic.
Cuvântul său dădea nădejde, chiar și când vorbea despre moarte și pomenirea morții. El roura inimile credincioșilor, care nu se mai săturau să-l asculte, fiindcă din gura lui ieșeau „cuvinte de har” și înțelepciune.
Cu multă luare-aminte alegea și hirotonea preoți. El dorea ca cei care aveau să săvârșească Sfintele Taine și să păstorească poporul să fie preoți buni „ai Dumnezeului celui Preaînalt”. Păzea Sfintele Canoane pentru primirea la preoție, priveghea cu rugăciune înainte de hirotonii, avea multă umilință în vremea tainei hirotoniei, îi vorbea candidatului la preoție cu lacrimi în ochi, cugeta la cum avea să se înfățișeze și ce răspuns avea să dea la Înfricoșata Judecată a Dumnezeului celui nemitarnic și cu frică rostea rugăciunile tainei. Prin rostirea dulce și lină a cuvintelor slujbei el îi iniția pe credincioși în taina săvârșită. Se bucura nespus când hirotonea preoți buni și îi ruga să fie „făclii aprinse înaintea Sfântului Jertfelnic și martori de apărare ai lui la Judecata ce va să fie”.
Dragostea lui pentru creștini era mucenicească, după pilda lui Hristos, Arhiereul și Păstorul cel mare. Zi de zi primea la birou mulți creștini ca un simplu preot, fără să poarte însemnele de episcop, încât mulți din cei care veneau pentru prima dată îl luau drept unul din preoții care lucrau la birourile mitropoliei. Vizita satele, piețele, școlile, unitățile militare, căminele de elevi, azilele de bătrâni, spitalele, școlile de cateheză, sinaxele aghiografice, purtându-se mereu cu modestie și având pentru toți un cuvânt mângâietor. Se purta cu multă simplitate când trecea pragul caselor păstoriților săi cu diferite ocazii, și îi folosea cu vorba sa lină și cugetul său smerit. Cuvântul lui era minunat, bunătatea lui – uimitoare. Îl urmam îndeaproape în toate aceste vizite.
Păstorea poporul cu frică de Dumnezeu și înaltă conștiință bisericească, având cuget patristic și învățătură ortodoxă, cunoscând „vasele alegerii și folosindu-se de ele spre a sluji sfinților”, după cum spune Sfântul Vasilie cel Mare.
Ținea legătura cu preoții și credincioșii prin enciclice pastorale, în care se vădea frumusețea lumii sale lăuntrice și experiența lui administrativă. Ele erau expresia credinței lui simple în Dumnezeu și a dragostei pentru Biserică și Tradiția ei. În scris se exprima sobru, sincer, cu putere.
Cu oamenii ținea legătura prin scrisori. Era de neîntrecut ca scriitor de epistole. Împlinea cuvântul Sfântului Grigorie Teologul, că epistolele trebuie să aibă toate virtuțile conciziei, clarității și harului. De altfel, scria precum vorbea, păstrând simplitatea expresiei, fără epitete ornante exagerate, după îndemnul Sfântul Grigorie Teologul: „În epistole să se păzească stilul neîmpodobit și firesc”. Astfel, scrisorile lui, monumente ale discursului scris, concise și totodată cuprinzătoare, se disting prin simplitatea expresiei, precizie, expresivitate, sinceritate, discernământ, sensibilitate, discreție, având caracter confesiv și mângâietor. Prin toate acestea se exprima lumea lui lăuntrică sănătoasă, cugetul bisericesc, inima iubitoare și agerimea sa.
În inimă se simțea aghiorit, având din copilărie legătură cu Părinții aghioriți care vizitau satul lui, Sitaralona. Se minuna de experiența Stareților și de faptul că ucenicii nu vorbeau în prezența lor. Mărturisea adeseori despre sine că este „un preot ce a primit binefaceri de la Sfântul Munte”. Ca unul ce era aghiorit după duh, vizita Sfântul Munte cu nețărmurită prețuire, cu adânc respect și cinstire, cu tăcere și dragoste, cu umilință și lacrimi. Lua parte la privegheri ca un episcop aghiorit. Așezat pe tronul arhieresc, el aducea mai degrabă a pustnic, cu trupul lui subțire și ascetic și umilința care îl caracteriza. Arăta ca un sfânt coborât din frescele bizantine. De aceea și stârnea uimirea părinților aghioriți.
Fericitul Părinte Teoclit Dionisiatul mi-a spus: „Starețul tău face față la cerințele monahale. Sunt mulți episcopi buni, care, însă, nu împlinesc cerințele monahale”. Pururea-pomenitul Egumen, Părintele Gheorghios Grigoriatul (Kapsanis), nutrea o evlavie nețărmurită pentru el, îl socotea un ierarh isihast, care împletea minunat isihasmul cu slujirea pastorală și lucrarea misionară, lucru greu de găsit în ziua de azi. Mărturisea: „Cum am putea uita blândețea, nepomenirea răului, iubirea de oameni, îngăduința, inima înfrântă, seriozitatea și simplitatea sfintei sale personalități?”. Un monah sârb, Ștefan, din înfricoșata Karulie, când l-a văzut, a spus: „Acesta este un episcop sfânt, este foarte smerit. Am văzut Duhul Sfânt pe creștetul lui”.
Cugetarea lui smerită îl făcea să prețuiască mult mănăstirile, schiturile și colibele Sfântului Munte. Cu monahii discuta pe teme duhovnicești. Îl cinsteau Sfântul Paisie, Sfântul Efrem Katunakiotul, Părintele Efrem Filotheitul, Părintele Gavriil Dionisiatul, Părintele Gherasim de la Schitul Sfânta Ana Mică și mulți alții.
Monahul Theologos Iviritul dă mărturie: „Vizita adeseori Sfântul Munte. Ultima dată când a luat parte la un hram al mănăstirii, la masa de după slujbă nu a vorbit teoretic, nici nu a adus laude fățarnice, ci a vorbit despre educația pe care o primise acasă: cum bunica lui, preoteasă, îl trezea la miezul nopții ca să facă metanii, ca să nu doarmă toată noaptea, cum în casa lor găzduiau monahi aflați în călătorie. Ce impresie a lăsat în inima micului Dimitrios prezența lor și faptul că monahul sub ascultare care însoțea un Stareț la drum, tăcea când acesta era de față! Și multe altele. La sfârșitul hramului, monahii prezenți au tras concluzia: Iată un episcop adevărat! Pe acesta să-l chemăm și la alte hramuri!”.
6. Ierarh al Bisericii
De mulți ani, din vremea când era mirean și preot, îl lega o prietenie duhovnicească strânsă cu diferiți preoți duhovnicești, după cuvântul din Psalmi: „Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, și foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138: 17). Printre acești prieteni aleși se număra și Mitropolitul Ierotei al Hydrei, cu care adeseori discuta pe teme duhovnicești și bisericești. Acesta mărturisește: „Îl cunosc bine pe Mitropolitul Edessei, Calinic, încă de pe băncile școlii, și pot să afirm, fără nici o exagerare, că este o podoabă și fală a Sinodului”.
Un alt prieten duhovnicesc al lui, apropiat și drag, poate cel mai bun, era pururea-pomenitul Arhimandrit Epifanie Theodoropulos, cu care vorbea aproape în fiecare zi. Acesta scrie într-o scrisoare personală: Calinic „este pentru mine unul dintre cei mai dragi oameni din lumea aceasta”. Îl numește „frate” și „prieten mult iubit”. Într-o scriere de-a lui menționează că „era pildă de cuget smerit, de blândețe, noblețe, modestie, nepomenire a răului, hărnicie și neagoniseală”. Considera că „a împodobit Biserica”. De asemenea, ca episcop, Calinic a avut o prietenie strânsă și cu vrednicul de pomenire Mitropolit Sebastian de Driinupolis, Pogoniani și Konitsa, care îl considera un „ierarh sfânt” și ținea cont mereu de părerea lui.
Ca Mitropolit al Bisericii Greciei, a fost membru al organelor sinodale, adică al Sinodului Bisericii, al Sinodului Permanent, și al comisiilor sinodale, chiar în unele perioade dificile. Evita grupurile de influență, precum și afilierea la eventualele tabere din sânul Sinodului sau sprijinirea acțiunilor anti-civile. La ședințele sinodale participa fie printr-un cuvânt plin de discernământ, fie printr-o tăcere grăitoare, dar mai ales, cu rugăciune lăuntrică. Sprijinea pozițiile pe care le considera drepte, indiferent de susținătorii lor. Cinstea sfințitul așezământ al Bisericii, cunoscând „cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului” (I Timotei 3: 15) și vedea greșelile ce se săvârșeau. Nu le spunea niciodată celor apropiați despre disputele de la întâlnirile „incendiare” ale Sinodului Bisericii Greciei.
La un moment dat, după o sesiune dificilă a Sinodului Permanent, mi-a scris: „Un lucru văd: din păcate cerem rezolvare la problemele noastre de la oameni și uităm că nimeni nu ne iubește și nu ne poartă de grijă mai mult ca Dumnezeu. De la nimeni altcineva nu ne vine mântuirea. Pe Hristos să-L iubim și restul le rânduiește El… Te rog, îngenunchează și roagă-L pe Întemeietorul Bisericii să ajute episcopului tău, Bisericii Sale”.
După ani buni de slujire pastorală și de osteneli insuflate de dragostea de Dumnezeu, cu deplină dăruire și fără nici o cruțare de sine, a fost răpus de cancer, apărut sub forma unei tumori pe creier. Avea totdeauna pomenirea morții, cugeta la stricăciunea vieții. Considera că singurul verb pe care trebuie să îl cunoaștem și să îl conjugăm la toate formele sale este verbul „a pleca”: „plec, pleci, pleacă, plecăm, plecați, pleacă”. Vorbea totdeauna despre moarte ca despre un somn lung și îi lăuda pe mucenici, care s-au jertfit pentru Hristos. Cu lacrimi povestea despre adormirea Avvei Sisoe cel Mare, rugându-se să aibă toții oamenii parte de un asemenea sfârșit. A fost chemat și el să poarte crucea bolii la sfârșitul vieții sale, însă s-a lăsat deplin în seama Proniei lui Dumnezeu, pregătindu-se pentru întâlnirea cu „Stăpânul”, așa cum Îl simțea el pe Dumnezeu.
De la primele diagnostice medicale, a înțeles bine situația și, având în vedere că urma să i se facă o intervenție chirurgicală pe creier, pregătindu-se pentru întâlnirea cu Dumnezeu, a făcut două lucruri, care l-au vădit a fi nu numai un cleric bun, ci și un creștin adevărat.
Întâi de toate a făcut o spovedanie generală a vieții sale la un duhovnic pe care îl cunoștea. Această spovedanie a numit-o „baie curățitoare” și după aceea se bucura ca un copil mic.
Pe urmă și-a alcătuit testamentul la notariat, fiindcă voia să fie „gata cu toate” pentru mutarea lui de la cele stricăcioase la cele nestricăcioase, de la cele pământești la cele cerești, de la cele întristătoare la cele veselitoare. În testamentul lui, după indicațiile privind slujba de înmormântare, îngroparea în cimitirul Edessei alături de turma sa, și mormântul său, pe care dăduse poruncă să se scrie: „Aștept învierea morților”, declară că nu are avere mobilă ori imobilă. Stabilește cui vor fi date puținele lui veșminte arhierești și obiectele sale personale. Își exprimă mulțumirea și recunoștința față de rudele, binefăcătorii și colaboratorii săi. Pe urmă, își cere iertare de la cei pe care s-a întâmplat să îi mâhnească și îi iartă „din inimă” pe toți cei ce l-au întristat. Își încheie testamentul astfel:
„Din adâncul inimii dau glas recunoștinței nețărmurite față de Dumnezeul nostru Cel în Treime, pentru faptul că sunt creștin-ortodox din părinți creștini-ortodocși și că m-a cinstit cu înalta vrednicie a harului arhieresc, încredințându-mi mie, cel prea mic, păstorirea poporului Său binecredincios și ales. Îi rog stăruitor pe episcopi să trimită ca succesor al meu un bărbat plin de credință și de Duhul Sfânt, care să îndrepte lipsurile mele și să se numere în ceata episcopilor din Rai. Amin.
Mila lui Dumnezeu să mă însoțească la ieșirea mea din această lume deșartă”.
Boala lui, care a durat șapte luni, a fost dureroasă, el însuși, după pilda lui Hristos, ajungând la deplina deșertare de sine. Fiindcă în toată viața lui i-a cinstit pe mucenici, a fost chemat la apusul vieții să trăiască în parte mucenicia lor. Și a făcut-o cu credință neclătinată în Dumnezeu, cu îndelungă-răbdare și cuvioșie, știind „că cine Îl iubește pe Dumnezeu, iubește și durerea”, după cuvântul Sfântului Maxim Mărturisitorul, fiindcă prin durere se îndreaptă firea noastră căzută și pătimașă.
Când omul este lipsit de orice sprijin și putere din afară, când simte că i se apropie moartea, atunci se descoperă lumea lui lăuntrică cu toate aspectele ei bune și rele. La el, boala a arătat înălțimea trăirii lui ascetice, până atunci tăinuită cu grijă.
A trăit ca om al lui Dumnezeu și a adormit ca un ascet cuvios, săvârșindu-se întru Domnul. Aceasta o arată cuvintele ce izvorau din durerea trupească și din adâncul deșertării de sine la care ajunsese.
Slăvea neîncetat pe Dumnezeu pentru boală, se ruga să se facă voia Lui. Își arăta recunoștința față de cei ce-l slujeau. Își arăta în felurite chipuri dragostea față de toți. Se smerea peste măsură, prihănindu-se pe sine pentru toate. Avea trezvie până și în cel mai profund somn, deoarece, după mărturia Sfântului Sofronie de la Essex, care l-a vizitat la spitalul din Londra, trăsătura definitorie a adevăratului monah eremit care are rugăciunea minții în inimă, este trezvia adâncă. În vremea bolii, sufletul său curat simțea cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Prusiótissa și îi aducea cântări de laudă. Strălucirea chipului său arăta că se învrednicise de dumnezeiești daruri. Inima îi era liniștită, chipul – pașnic, mintea – îndreptată spre Dumnezeu. Ieșirea lui din această viață a fost cale către viața veșnică. Spunea: „Nu-mi pasă de boală. Să fiu sfânt și cu un singur picior sau cu un singur ochi”. Acest cuvânt dovedește sfințenia lui!
Printr-o asemenea întâmpinare cuvioasă a bolii și a morții, ieșirea lui din această lume a fost și ea cuvioasă și biruitoare. Clipa ieșirii sufletului său din trup, în salonul spitalului din Atena, a fost o slujbă cerească. El răsufla cu greu, dar era liniștit, iar cei prezenți se rugau în inimă. Era atmosfera unei privegheri aghiorite în isihie. Se putea trăi „taina isihiei”, „tăcerea adâncă, slujba morții”, precum scria Sfântul Grigorie Teologul despre adormirea surorii lui, Gorgonia.
La slujba de înmormântare au venit mulțime de episcopi, preoți, monahi, teologi, autorități locale și regionale, prieteni și cunoscuți. Toți au dat glas dragostei și prețuirii lor pentru cel adormit. Unii plângeau în taină, în inimă, alții, dimpotrivă, simțeau o bucurie pascală, iar alții spuneau cu tristețe că nu avuseseră binecuvântarea să îl cunoască. Pururea-pomenitul Calinic tăinuise în chilia lui de episcop și în cele mai dinlăuntru ale inimii sale tot avântul dragostei sale către Dânsul, toate mișcările tainice ale sufletului său iubitor de Dumnezeu.
Cugetări de pe patul de suferință
Sfântul Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984) – foto preluat de pe basilica.ro
1 – N-avem decât să fim orbi trupește. Ceea ce contează este să avem Lumina lui Dumnezeu în suflet, să avem ochi duhovnicești.
2 – Să vorbești despre bucurie și să spui că trebuie să ne bucurăm până și în spital, în boală!
3 – Când s-a trezit din comă, Sfântul Calinic a spus cu lacrimi: „M-a lăsat Dumnezeu în viață ca să mă pocăiesc”.
4 – Sunt mort. Am înșelat lumea cu figura asta a mea, de aceea îngăduie Dumnezeu să sufăr acum. Or să mă mănânce șerpii.
5 – Mai bine să vină moartea trupească, decât cea duhovnicească!
6 – Știu foarte bine că pentru păcatele mele am această boală.
7 – Poate Dumnezeu, cu boala aceasta, vrea să-mi spună: „Gata! Nu mai am nevoie de tine!”. Trebuie să facem ascultare.
8 – Nu-mi pasă de boală. Aș vrea să fiu sfânt și cu un singur picior și-un singur ochi!
9 – Atâta timp am vorbit despre răbdare…Acum trebuie să împlinesc ceea ce am spus.
Sursa datelor biografice și a citatelor: Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului, Un om al lui Dumnezeu: Sfântul Calinic al Edessei, Editura Bonifaciu, 2023 – preluat de pe basilica.ro
8. „Sfânt purtător de semne”
Sfântul Ierarh Calinic al Edessei (1919-1984)- foto preluat de pe doxologia.ro
La moartea – adormirea unui om se rupe legătura cu el la nivel biologic, nu îl mai putem auzi sau vedea, nu mai putem vorbi cu el. Dar când omul are harul Sfântului Duh, când este unit cu Hristos, ia naștere o altă legătură, duhovnicească. Trupul rămâne pe pământ și devine un pol de atracție pentru oameni, iar Dumnezeu, de multe ori, lucrează minuni prin el. Sufletul omului, însă, se suie la Liturghia cerească, înălțând imne Dumnezeului Treimic. De aceea, prezența duhovnicească a celui adormit este chiar mai puternică, în virtutea unității dintre cele cerești și cele pământești, dintre îngeri și oameni, dintre cei vii și cei adormiți. De altfel, una este Biserica, în cele două forme ale ei, văzută și nevăzută.
Deși a adormit în Domnul, Mitropolitul Calinic nu i-a părăsit pe cei care l-au cunoscut și l-au iubit. Mormântul lui a devenit un loc de rugăciune, unde mereu pomenindu-l, credincioșii îi cer ajutorul. Candela de la mormântul lui a rămas nestinsă de treizeci și șase de ani, dând mărturie despre dragostea pe care i-o poartă oamenii. Creștinii îi cer tot mai mult ajutorul în rugăciune, iar semnele prezenței lui sunt limpezi pentru toți.
Pururea-pomenitul Calinic se arată oamenilor în somn, îi mângâie și îi întărește, îi ocrotește de tot răul, îi vindecă de bolile lor, îi sprijină în lupta lor. Se bucură de bucuria lor și suferă alături de ei în durerea lor. O femeie dă mărturie că i s-a arătat în somn și că „îi strălucea chipul ca lumina zilei”, iar după aceasta „s-a vindecat de hemiplegie”. Cineva mărturisea: „Vreme de cincisprezece ani am avut dureri cumplite de cap, de care m-a vindecat.” Altcineva spunea: „M-am dus la mormânt, m-am închinat și, o, minune! Durerea a început să mă lase.”
Foarte multe sunt semnele prezenței lui, se fac multe tămăduiri de boli trupești. Însă săvârșește și alte minuni: prin cuvântul său puternic naște oameni din nou. În Sfânta Scriptură sunt numite „minuni” tămăduirile de boli duhovnicești, adică iertarea păcatelor, câtă vreme tămăduirile de boli trupești sunt numite „semne”, în înțelesul că sunt dovezi ale lucrării lui Dumnezeu prin sfinți. Hristos a spus slăbănogului: „Fiule, iertate sunt păcatele tale” (Matei 9: 2). Aceasta este, de fapt, adevărata minune, iar ei îi urmează semnul, adică prezența Fiului lui Dumnezeu: „Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ți patul și mergi la casa ta” (Matei 9: 6).
Multe minuni și semne s-au făcut de către fericitul Mitropolit Calinic și în timpul vieții, și după adormirea sa cuvioasă. Le povestesc cunoscuții lui și cei care l-au chemat în rugăciune, iar ele au fost consemnate în cărțile scrise despre el. Aceasta este urmarea vieții sale sfințite.
Petrecerea lui cuvioasă, inima curată, rugăciunea fierbinte, cu care tămăduia și demonizați, i-a făcut și pe demoni să se teamă de el și să îl lupte în toată viața sa. El, însă, cu puterea lui Hristos a rămas netulburat. În pofida greutăților și a problemelor, el a rămas cu pace, rugător, răbdător. Încă de pe când era preot, rugăciunea lui avea multă putere și a izbăvit oameni de duhurile cele viclene care îi stăpâneau. Rugăciunea trebuie să aibă putere pentru a izgoni demoni. Nu este vorba numai de izbăvirea sufletului de patimi, ci și de slobozirea trupurilor de sub stăpânirea diavolilor, când ei pun stăpânire și pe fortăreața omului, adică pe creier, și vorbesc prin ei, după cuvântul Sfântului Grigorie Palama. Cu puterea rugăciunii sale, Sfântul Calinic scotea diavolii din oameni. Aceasta este esența și lucrarea Apostolilor și a succesorilor lor după cuvântul lui Hristos: „Le vor urma semne ca acestea: în numele Meu, demoni vor izgoni” (Matei 16: 17).
Mitropolitul Iacov al Argolidei povestește că odată, când citea exorcisme la două fete demonizate, diavolul urla și „mărturisea” că îl ardea prezența lui Calinic, care strălucea în acel ceas în Lumină. Demonul mai mărturisea că fusese izgonit dintr-un tânăr de către Calinic pe când acesta încă trăia, și că el se sfințise cu „portofelul lui găurit” și cu dragostea sa pentru semeni. Această mărturie vrednică adeverește sfințenia lui Calinic. Nu este vorba despre o mărturie a demonilor, ci de cea a unui episcop binecuvântat, a pururea-pomenitului Iacov al Argolidei.
9. Sfințenia, țelul omului
Țelul omului este sfințirea, adică împărtășirea de energia nezidită îndumnezeitoare a lui Dumnezeu, prin curățiri succesive și luminarea minții. Nu este o simplă stare morală, ci părtășia omului cu Dumnezeu. Dumnezeu poruncește: „Fiți sfinți, precum Eu sunt sfânt” (I Petru 1: 16). Apostolul Pavel spune că părinții trupești se îngrijesc de educația copiilor lor pentru scurtă vreme, în timp ce Dumnezeu îi învață pe creștini cum să se facă părtași sfințeniei Lui: „Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru puține zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evrei 12: 10)
Toate câte le are Biserica, anume Sfintele Taine, învățătura, rugăciunea, asceza, țintesc spre sfințirea omului, spre „împărtășirea de sfințenia Lui” (Evrei 12: 10). De aceea primii creștini care trăiau într-o anumită Biserică, erau numiți „sfinți”, așa cum vedem în epistole. Apostolul Petru îndeamnă: „Ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toată petrecerea vieții. Că scris este: Fiți sfinți, pentru că Eu sunt Sfânt.” (I Petru 1: 15-16).
Apostolii, când au hotărât să hirotonească diaconi, le-au cerut creștinilor să le arate șapte oameni potriviți, care să aibă două trăsături: să aibă o bună mărturie din partea comunității Bisericii („cu nume bun”) și să fie „plini de Duh Sfânt și de înțelepciune”. Ei au spus: „Drept aceea, fraților, căutați șapte bărbați dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă” (Fapte 6: 3).
Țelul creștinului de a deveni sfânt nu este un „lux”, ci însuși scopul pentru care a fost zidit de către Dumnezeu și zidit din nou de către Hristos.
Cu harul lui Dumnezeu și prin propria-i strădanie cu mărime de suflet, și fericitul Mitropolit Calinic a atins sfințenia. Toți câți l-au cunoscut de aproape sau au citit viața lui vorbesc, fără a fi influențați de cineva, despre sfințenia lui.
10. Episcopi sfinți
În sinaxarul Bisericii, istoria bisericească vie care consemnează viețile sfinților, întâlnim sfinți de toate vârstele, care și-au încheiat viața biologică în chipuri diferite (fie că au avut o adormire cuvioasă, fie prin mucenicie) și care fac parte din toate cetele și categoriile de creștini. Aceasta înseamnă că printre sfinți se numără patriarhi, episcopi, preoți, diaconi, monahi, căsătoriți, necăsătoriți, adolescenți, copii, prunci. Nimeni nu este lipsit de marele privilegiu de a deveni sfânt, pentru că acesta este țelul omului.
În ultima vreme, la inițiativa Patriarhiei Ecumenice și, îndeosebi, a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, Biserica Ortodoxă a îmbogățit sinaxarul ei cu sfinți contemporani, ieromonahi și monahi, stele luminoase care strălucesc pe tăria Bisericii.
Există însă și episcopi străluciți și sfinți, printre care și Calinic al Edessei, în care harul sfințeniei se împletește cu arhieria. Dumnezeu le dă tuturor harul Său, îndeosebi episcopilor, pentru a-și putea împlini slujirea lor înaltă. Nu este cu putință să se sfințească doar monahi și ieromonahi. O asemenea mentalitate vădește lipsa unui cuget bisericesc.
Mi-a dăruit Dumnezeu să trăiesc lângă acest ierarh sfânt, să locuiesc vreme de cincisprezece ani alături de el în reședința episcopală a Sfintei Mitropolii de Edessa, Pella și Almopia, ca și când m-aș fi aflat într-o colibă a unui schit din Sfântul Munte. Păstrez în amintire multe întâmplări. Am avut binecuvântarea să îi fiu aproape în răstimpul bolii, să fiu martor al propriei lui Golgote, să îl îngrijesc ca infirmier, să își deschidă inima înaintea mea, să îl văd pe cuviosul ascet cum avea de-a pururi pomenirea lui Dumnezeu și rugăciune neîncetată, să văd cum se manifestă trezvia și pe durata somnului. M-am încredințat de curăția inimii și a trupului său, de faptul că a ajuns măsura marilor asceți. M-am învrednicit să văd în persoana lui o filocalie vie, un pateric viu, o evanghelie întruchipată, și să dau mărturie despre sfințenia lui.
Lângă el am trăit dragostea întru Hristos și libertatea. Din primele zile când am mers la Edessa mi-a dat să citesc „Carte foarte folositoare de suflet” a Sfântului Nicodim Aghioritul, iar mai târziu m-a îndemnat să citesc „Eortodromionul” Sfântului Nicodim. Prin aceasta îmi arăta cum voia să fie ieromonahii. Într-o mare măsură acestui lucru se datorează și dragostea mea pentru tradiția isihastă, pentru rugăciune, pentru Sfântul Munte și faptul că țineam legătura cu Sfântul Paisie și cu Sfântul Sofronie de la Essex, iar el se bucura nespus pentru aceste căutări ale mele.
Fericitul Calinic nu este doar un episcop ascet, ci este un episcop sfânt. Toți câți l-au cunoscut, în măsuri diferite, și au scris despre el, dau mărturie despre sfințenia lui. Însuși Mitropolitul Ioil al Edessei, Pellei și Almopiei, care în timpul vieții fericitului Calinic era predicator în eparhia lui și colaborator apropiat, și-a exprimat de multe ori părerea că predecesorul său este sfânt. Înaltpreasfinția sa a alcătuit și slujba, paraclisul și acatistul lui. Sunt și alții care i-au alcătuit slujbe în care au zugrăvit chipul lui.
M-am învrednicit să-i fiu cel mai apropiat om cât timp a fost mitropolit în Edessa. Mărturisesc că nu îmi pot aminti nimic negativ din viața lui, de vreme ce toate purtările sale aveau mireasma sfințeniei. În mod cert pot spune că localitățile Thermo și Sitaralona, satul lui, regiunea Etolo-Akarnania, Edessa și întreaga Biserică au dobândit o personalitate cuvioasă și sfințită, un episcop sfânt care strălucește în Biserica cerească și prin canonizarea lui strălucește acum și asupra Bisericii văzute.
Când îl priveai pe Mitropolitul Calinic al Edessei, mai ales la Dumnezeiasca Liturghie, era precum o „icoană vie”, așa cum bine a observat cineva. Și după fericitul Părinte Epifanie Theodoropulos, el a fost „un chip cuvios al Bisericii Greciei”, „a slăvit în toată viața sa Numele lui Dumnezeu, făcând cinste, precum puțini au reușit, Bisericii Ortodoxe”, „a avut o viață și o adormire cuvioasă”. Și Sfântul Paisie Aghioritul îl caracterizează drept „un episcop sfânt”. După mărturia fiului său duhovnicesc, ieromonahul Paisie, Sfântul „mult îl cinstea pe Calinic pentru evlavia și dragostea lui pentru Biserică. Îl numea «episcop sfânt» și spunea că până la acel moment nu mai văzuse vreun alt episcop precum Calinic”.
Să avem binecuvântarea și mijlocirile Sfântului Ierarh Calinic, Mitropolitul Edessei, Pellei și Almopiei, care a răsărit de curând pe cerul Bisericii lui Hristos.
Traducere Mănăstirea Diaconești
[1] În limba greacă καλλίνικος înseamnă „bun-biruitor”. (n. trad.)
[2] În Biserica Greciei, protosinghelul este un arhimandrit, cel dintâi între consilierii ierarhului locului, numit de el, care conduce biroul administrativ a mitropoliei și, la nevoie, îl înlocuiește pe episcop în îndatoririle lui administrative, conform îndrumărilor primite de la acesta. (n. trad.)
[3] Palatul Zappeio, situat în centrul Atenei, o clădire neoclasică de dimensiuni impresionante, construită în secolul al XIX-lea, prin care se dorea să fie pusă în valoare cultura antică grecească. În timpul ocupației germane, a servit ca spital, depozit și cazarmă. (n. trad.)
[4] Numele de mirean al Sfântului Calinic. (n. trad.)
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Calinic al Edessei
Glas 1
Pe păstorul Edessei, pe Ierarhul cel lăudat și strălucitorul luceafăr cel a toată Biserica, pe Sfântul Calinic să îl cinstim, pe călăuzitorul tuturor, că se roagă fără-ncetare pentru toți cei ce îi strigă pururea: Slavă lui Hristos, Celui ce te-a slăvit, slavă Celui ce te-a arătat, slavă Celui ce pururea ne dă vindecări cu solirea ta.
Glas al 4-lea:
Al edessenilor Păstorule mare și a Bisericii cinstita podoabă, făclia credincioșilor, Sfinte Calinic, din toată primejdia izbăvește-ne grabnic, gonind boala trupului și durerea din suflet, că îndrăzneală ai către Hristos, ca un prieten la El mijlocindu-ne.
Condacul Sfântului Ierarh Calinic al Edessei
Glasul 2
Podobie: Cu ale sângelui tău…
Al edessenilor părinte și dascăl sfânt vreme-ndelungă te-ai făcut, Ierarhule, dând mângâiere degrabă și liniște îndureraților și necăjiților, și acum, dar, slăvite, ajută-ne.
Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444)
Părintele nostru între sfinți Chiril al Alexandriei (n. ca. 376/378, Alexandria – d. 27 iunie 444, Alexandria) a fost Patriarh al Alexandriei între 412-444, pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman. Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea.
A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului. Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”.
Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie, împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.
Viața
Sf. Ier. Chiril, arhiepiscopul Alexandriei (376 – 444) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sf. Chiril s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt, Theodosios, aproape de Malalla el Kobra din zilele noastre. Fratele mamei sale, preotul Teofil, s-a ridicat până la importanta poziție de Patriarh al Alexandriei. Rămânând în preajma fratelui ei, acesta a supravegheat buna educație a lui Chiril. Educația acestuia, reflectată în scrierile sale, dovedește cunoașterea scriitorilor creștini ai vremii, printre care Eusebiu de Cezareea, Origen, Didim cel Orb precum și a scriitorilor Bisericii alexandrine.
Bogata sa corespondență cu Episcopul Celestin al Romei face dovada unei profunde cunoașteri a limbii latine. Educația pe care a primit-o era specifică epocii sale: între 390-392, când avea 12-14 ani, a făcut studii de gramatică, între 393-397, de la 15 la 20 ani, a făcut retorică (științele umaniste de astăzi), și între 398-402 a făcut studii biblice și de teologie creștină.
A fost tuns citeț de către unchiul său Teofil în Biserica Alexandriei și, sub îndrumarea lui, și-a sporit cunoașterea și a urcat treptele ierarhice. L-a sprijinit pe unchiul său în îndepărtarea sfântului Ioan Hrisostom din funcția de Arhiepiscop al Constantinopolului, problema fiind de ordin administrativ și nu doctrinar; de altfel, mai târziu Sf. Chiril a sprijinit întoarcerea Sf. Ioan Hrisostom, arătând curții imperiale puritatea doctrinei acestuia ca fiind opusă credinței neortodoxe a lui Nestorie.
După moartea patriarhului Teofil, la 15 octombrie 412, Sf. Chiril a fost proclamat și a devenit patriarh la 18 octombrie 412, în ciuda opoziției îndârjite a susținătorilor candidatului arhidiacon Timotei în atmosfera instabilă a Alexandriei. Astfel, Sf. Chiril a fost succesorul Patriarhului Teofil în scaunul patriarhal al Alexandriei, având o poziție puternică și influentă, concurând-o pe cea de Prefect al orașului.
În primii săi ani de patriarhat a fost prins în problemele unui oraș cosmopolit în care animozitățile dintre diferitele partide creștine, evrei și păgâni luau adesea forme violente. Acestea se suprapuneau pe fondul rivalității dintre Alexandria și Constantinopol și pe cel al conflictului dintre școlile alexandrină și antiohiană în ceea ce privește gândirea eclezială, evlavia și discursul teologic.
Aceste probleme s-au acutizat în 428 când scaunul din Constantinopol a devenit vacant. Nestorie, ca reprezentant al partidului antiohian, a fost înscăunat ca Arhiepiscop al Constantinopolului la 10 aprilie 428 și a inflamat și mai mult spiritele susținând că termenul Theokotos (Născătoare de Dumnezeu) nu reflectă în mod adecvat poziția Fecioarei Maria în relația sa cu Iisus Hristos.
Astfel, Sf.Chiril și partidul alexandrin și-au încrucișat săbiile cu cei din partidul antiohian la curtea imperială. După multe frământări, Augusta Pulcheria, sora mai mare a împăratului Teodosie al II-lea, l-a susținut pe Sf. Chiril împotriva lui Nestorie. Pentru a-l îndepărta pe Sf. Chiril, Nestorie i-a sugerat împăratului să convoace un sinod ecumenic la Constantinopol. Dar împăratul Teodosie a convocat sinodul la Efes, o regiune în care Sf. Chiril era apreciat. După luni întregi de dezbateri, Sinodul din 431 a sfârșit prin a-l îndepărta pe Nestorie din scaunul său și a-l trimite în exil.
Sf. Chiril a murit la 9 iunie 444, dar controversele au continuat și în deceniile următoare, de la Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449 până la Sinodul din Calcedon din 451, și chiar mult după acesta.
Teologie
Poziția teologică a sfântului Chiril în disputele hristologice din timpul său a fost subiectul multor studii și discuții, el fiind revendicat ca sfânt atât de Bisericile Ortodoxe cât și de Bisericile Orientale (monofizite). Totuși, lucrările teologice ale reprezentanților acestor două familii creștine (a căror dialog teologic a fost oficializat în anul 1985) au confirmat că a existat o neînțelegere terminologică vizavi de termenul grec ”physis”.
Pentru sfântul Chiril, în formularea sa ”mia physis tou Theou Logou sesarkomeni”, termenul ”physis” se referea la Persoana lui Hristos Dumnezeu adevărat (Dieu Cuvântul) și Om adevărat. Termenul ”physis” este deci echivalent termenului de ”persoană” ales de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, la care sfântul Chiril nu a participat pentru că murise între timp.
Moștenirea
Așa cum s-a spus mai sus, Sf. Chiril a fost un ierarh învățat și un scriitor prolific. În perioada timpurie a activității sale în Biserică a scris câteva exegeze, printre care: Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan și Dialoguri despre Sfânta Treime. În 429, în timpul când controversele hristologice au luat amploare, prin mulțimea scrierilor sale a ținut piept adversarilor săi. Atât scrierile sale cât și teologia sa ocupă un loc important în tradiția Părinților și a Bisericii Ortodoxe până astăzi.
Opera Cultural-Misionară
Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Luca.
Despre Sfânta și de viață făcătoarea Treime.
Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Proorocul Sofronie, Iona, Zaharia).
Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Ioil, Amos, Avdie, Naum, Avacum).
Cuvântare către cuviosul și iubitorul de Hristos împărat Teodosie
Cuvântare către împărați și împărătese (către împărătesele cele cucernice).
Împotriva hulelor lui Nestorie, Împotriva antropofiților, Împotriva sinusiaștilor.
Scrisori, Dialogum cum Nestorio.
Tâlcuire la Sfântul Prooroc Isaia (pars II).
Traduceri de Constantin Daniel. Introducere și note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu și Florin Filimon.
Imnografie
Tropar, glasul al VIII-lea:
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe (N), roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al IV-lea:
Împletiturile eresurilor rupând întru puterea lui Hristos, cu dumnezeiești cuvinte Biserica, Chirile, ai îmbogățit-o. Pentru aceasta și stai înainte cu cetele îngerilor, lui Hristos rugându-te, fericite, cu osârdie să dăruiască tuturor iertare de greșeli.
Alt condac, glasul al VI-lea:
Adâncul învățăturilor cuvântării de Dumnezeu, lămurit ne-ai izvorât nouă din izvoarele Mântuitorului, care îneacă eresurile, fericite, și turma nevătămată de întreitele valuri o păzește; că marginilor ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.
Iconografie
Dionisie din Furna arată Sf. Cuvios Chiril al Alexandriei se zugrăvește bătrân, pleșuv la frunte, cu fruntea și chipul netede, cu sprâncene mari, groase, rotunde, cu nas coroiat și nări groase, obrazul lat și buze groase; cu părul rar, gălbui, pe alocuri încărunțit; cu barbă lungă și deasă, despicată în două; poartă pe cap un acoperământ împodobit cu cruci. Ţine în mână înscrisul: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata și pururea Fecioara Maria.”.
Se mai zugrăvește împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei pentru pomenirea lor din 18 ianuarie și în icoana Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, alături de ceilalți Sfinți Părinți de la acel Sinod, șezând pe scaune lângă împăratul Teodosie al II-lea.
Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, episcopul Mitilenei (776 – 821)
Sfântul Gheorghe al Mitilenei sau Gheorghe Mărturisitorul a fost episcop de Mitilene (capitala insulei Lesbos) în timpul ultimei perioade iconoclaste (începutul secolului al IX-lea).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 aprilie.
Acest sfânt Gheorghe s-a născut către anul 776 într-o familie credincioasă.
De la o vârstă fragedă iubind pe Hristos, s-a călugărit la vârsta de 12 ani, când a rămas orfan.
După ce a trăit doi ani într-o mănăstire din apropierea locului său de baștină, sfântul Gheorghe s-a retras în pe insula Mitilene, unde a trăit ca pustnic într-o grotă.
Și împodobindu-se cu toate virtuțile, și mai multă smerenie a câștigat.
Și fiind foarte milostiv și iubitor, a fost hirotonit preot și în cele din urmă a fost ales ca episcop în scaunul de Mitilene, în anul 804, deși era în vârstă de numai 28 de ani.
Nouă ani mai târziu, în anul 813, sfântul Gheorghe a trebuit să plece la Constantinopol, pentru a face apel la judecata patriarhului Nichifor I al Constantinopolului (prăznuit la 2 iunie), în disputa pe care o avea cu un nobil din Mitilene, care nu ținea seama de drepturile Bisericii în insulă.
Sfântul patriarh Nichifor, apreciind virtutea și zelul tânărului episcop, l-a reținut la Constantinopol împotriva voinței sale, prevăzând furtuna care urma să se abată asupra Bisericii.
Într-adevăr, decum a luat tronul, împăratul Leon al V-lea Armeanul (813-820) a declanșat o persecuție sălbatică împotriva apărătorilor sfintelor icoane.
Sfântul Gheorghe, care a purtat lupta dreptei credințe împreună cu patriarhul Nichifor, a fost arestat, bătut și exilat într-o insulă din Propontide unde, adăugând greutăților exilului ostenelile unei asceze îngerești, a primit de la Dumnezeu harul facerii de minuni, atât în viață, cât și după trecerea sa la Domnul, la 7 aprilie 821.
Mai târziu, moaștele sale au fost aduse în catedrala de la Mitilene (de unde și sărbătoarea locală a sfântului Gheorghe „Mărturisitorul” pe 16 mai).
Ca episcop strălucind cu viața și cu învățătura, era iubit de toți.
Și măcar că se afla în trup, dar pentru covârșitoarea sa cumpătare cu îngerii se socotea.
Și biruind cu multa înțelepciune pe luptătorii împotriva icoanelor, și făcându-i a-și cunoaște rătăcirea, pe mulți a adus înapoi la dreapta credință.
Prăznuirea principală a Sf. Gheorghe al Mitilenei se face la 7 aprilie, dar în unele sinaxare prăznuirea lui se face și la 16 mai, dată care ar trebui identificată cu prăznuirea aducerii moaștelor sale în catedrala din Mitilene.
Sfântul ierarh Gheorghe de Mitilene prăznuit la 1 februarie împreună cu frații săi sfinții Simeon Noul Stâlpnic și David Monahul este de deosebit de sfântul Gheorghe „Mărturisitorul” prăznuit la 7 aprilie.
Moaștele
În timpul păstoririi patriarhului Patriarhul Metodie, s-au făcut multe aduceri ale moaștelor sfinților mucenici și mărturisitori care au murit în exil.
Printre aceștia s-au numărat Teofilact al Nicomidiei, Teodor Studitul și Nichifor I al Constantinopolului.
Locul de înmormântare a Sfântului Gheorghe a fost la Tria Kyparissia (Trei chiparoși, sau Sari Baba), în apropiere de capela Sf. Ioan Botezătorul.
Între 846 și 847, sfintele moaște ale sfântului și smeritului ierarh Gheorghe au fost aduse în Mitilene cu cinste, dăruind credincioșilor izvor de minuni și vindecări.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei
Glasul al 4-lea:
Mucenicul Tău, Doamne, Caliopie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei
Glasul al 2-lea:
Cele de sus căutând…
Dumnezeieşte într-armându-te cu curăţenia cea sufletească şi neîncetată rugăciune ţinând în mâini ca pe o suliţă, vitejeşte ai biruit cetele demonilor, Sfinte Părinte Gheorghe; cu osârdie roagă-te lui Hristos pentru noi toţi.
Viața Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Militinei
Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei (776 – 821) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinerețe, a primit viața monahicească, a trecut prin toată fapta bună și a câștigat smerită cugetare, ca nimeni altul.
Apoi s-a făcut mărturisitor al lui Hristos pe vremea împărăției lui Leon Isaurul, răbdând prigonire și chinuire de la luptătorii de icoane.
După aceea s-a ridicat la scaunul arhieriei și la Mitropolia insulei Lezvia, în cetatea Mitiliniei, pe vremea împărăției drept credincioșilor Constantin și Irina.
El era foarte milostiv, săturând pe cei flămânzi prin îndestulată dare. Iar pentru multa înfrânare s-a făcut părtaș cu îngerii și s-a arătat făcător de minuni, tămăduind bolile cele nevindecate și izgonind duhurile cele necurate.
Ajungând împărăția lui Leon Armeanul, cel care a înnoit lupta împotriva sfintelor icoane, a suferit iarăși prigonire pentru sfintele icoane, fiind la adânci bătrâneți.
Iar mai înainte de împărăția acelui Leon Armeanul, de înnoirea luptei împotriva icoanelor și de izgonirea Sfântului Gheorghe, s-au făcut oarecare semne în cetatea aceea, care arătau mai înainte primejdia și tulburarea Bisericii lui Hristos era să fie.
Căci odată în sfânta biserică a Marei Mucenițe Teodora ce este aproape de liman, în vremea cântării Vecerniei, poporul cântând „Doamne, miluiește!”, sfânta cruce, care sta pe sfânta masă, deodată s-a ridicat cu o nevăzută putere de la locul său, cu mare zgomot, și s-a înălțat la boltă. Apoi, plecându-și vârful în jos, a căzut la pământ.
Poporul văzând aceasta, s-a cuprins de mare frică și spaimă și ridicându-și ochii și mâinile în sus, a strigat cu mare glas multă vreme „Doamne, miluiește!” și nu voia să iasă din biserică, pentru că aștepta să năvălească asupra acelei insule a Lezviei o pierzare grabnică.
În vremea aceea era acolo Cuviosul Simeon cu fratele său Gheorghe, cel mai tânăr – acest Gheorghe a fost mai pe urmă moștenitor al scaunului acestui Gheorghe mai bătrân.
Deci acel Simeon, fiind mai înainte văzător, a zis cu plângere către popor:
„Nu va fi așa, fraților, precum așteptați, nici nu va pierde Dumnezeu latura aceasta până în sfârșit; ci va veni în zilele acestea un împărat urâtor de Dumnezeu și potrivnic Lui, care va lua podoaba Bisericii, aruncând la pământ cinstitele icoane”.
După puține zile, în aceiași biserică, fiind din întâmplare ușile deschise, un porc sălbatic mare și înfricoșat, având urechile și coada tăiate, a intrat în biserică în Sfântul Altar și s-a culcat pe scaunul de sus.
Văzând aceasta slujitorii bisericii, au încercat să-l scoată, dar nu puteau, fiind sălbatic, căci repezindu-se, îi fugărea pe toți care voiau să-l scoată din Altar.
Apoi aducându-se drugi mari, l-au bătut multă vreme până la sânge și, obosindu-l cu mare greutate, l-au putut scoate. Despre acest lucru înștiințându-se acest fericit Simeon, a zis:
„Să mă credeți, fiilor, că porcul acela prevestește pe cel ce are să fie episcop aici cu voința lui Dumnezeu, care va avea obicei și viață porcească”.
Și s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăție cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulți episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane.
Atunci, fiind chemat și Cuviosul Părintele nostru Gheorghe Mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaș viteaz al lui Hristos.
Că mulți învoindu-se la credința cea rea a împăratului, el, prin înțelepciunea cea bogată, a rușinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot, care se numea „Casiter” și pe ceilalți cu dânșii eretici, i-a făcut să-și cunoască amăgirea lor.
Iar împăratul și mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Herson; iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a mușcat și a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane și tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare.
Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieții sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morții lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, vestind mai înainte sfârșitul lui cel fericit, care s-a văzut și în insula Lezviei.
După aceea s-a cunoscut și în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viață lumină lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârșit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă și, după sfârșit, au izvorât din moaștele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său. Amin.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Mitilenei si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Ierarh Eutihie, patriarhul Constantinopolului († 582)
Sfântul părintele nostru Eutihie al Constantinopolului (m. 582) a fost patriarh al cetății Constantinopolului – precedat de: Sf. Mina; Sf. Ioan al III-lea (Scolasticul), urmat de: Sf. Ioan al III-lea (Scolasticul); Sf. Ioan al IV-lea (Postitorul) - și a apărat cu tărie Biserica împotriva ereticilor.
Este prăznuit la 6 aprilie.
Sfântul Eutihie, Patriarh al Constantinopolului, s-a născut în provincia Frigia și a fost crescut de părinți binecunoscuți și credincioși. De la o vârstă fragedă, viitorul sfânt a studiat științele.
În timpul acestor studii, Eutihie a aflat cu cât este mai măreață ințelepciunea lui Dumnezeu în comparație cu orice știință.
După ce a realizat aceasta, el s-a alăturat unei mănăstiri din Amasia pentru a-și trăi viața în slujba Domnului.
Sfântul a primit aprobarea Sfântului Patriarh Mina al Constantinopolului pentru a deveni succesorul acestuia deoarece starea sănătății lui Mina se înrăutățise.
Chiar Apostolul Petru a apărut într-o vedenie a Împăratului Iustinian cel Mare insistând ca Eutihie sa devină patriarh.
În primii ani ca patriarh, Eutihie a convocat Sinodul V Ecumenic, la care au fost anatematizate unele erezii.
Însă, deoarece chiar Împăratul Iustinian ar fi fost înșelat, Eutihie a avut mai mari probleme luptându-se cu erezia aftartodochetismului care susținea că Iisus Hristos nu putea să sufere în timpul morții de pe Cruce.
Împăratul s-a mâniat pe Eutihie și l-a trimis în exil la o mănăstire a Amasiei în anul 565.
Trăind o viață ascetică în exil, sfântul a continuat să slujească Domnului cu sârguință. A vindecat bolnavi și a dezlegat pe mulți.
După ce perșii au invadat și ruinat Amasia, sfântul s-a rugat Domnului ca grânele strânse să nu se termine; rugăciunea i-a fost ascultată. De asemenea Eutihie a primit darul profeției, el prezicând succesorii lui Iustinian.
După doisprezece ani de exil, în anul 577, Eutihie s-a întors la poziția ce i se cuvenea. La data de 6 aprilie, anul 582, și-a adunat clerul după care a adormit în pace.
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Eutihie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, glasul al 8-lea:
Să lăudăm toți cu credință pe dumnezeiescul Eutihie, și cu dragoste să-l fericim, ca pe un mare păstor și slujitor, și preaînțelept învățător și izgonitor al eresurilor. Că se roagă Domnului pentru noi toți.
Viața Sfântului Ierarh Eutihie, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Eutihie, patriarhul Constantinopolului(†582) – foto preluat de pe doxologia.ro
Țara Frigiei și satul ce se numea Dumnezeiesc a fost patria Sfântului Eutihie, pe care el după aceea îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit într-însul o biserică mare în numele Sfinților patruzeci de Mucenici și a făcut acolo obște de bărbați îmbunătățiți, care petreceau viața îngerească în rânduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci și cu lucrul să fie satul acela Dumnezeiesc. Și de atunci nu numai sat, ci cetate puternică s-a făcut, cu sârguința sfântului. Părinții lui au fost Alexandru, cu rânduiala ostaș, și Sinezia, fiica unui cinstit și îmbunătățit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.
Iar Sinezia, când purta în pântece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte pe pat, s-a văzut pe sine într-o lumină negrăită strălucind și s-a înspăimântat, apoi gândea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovnicești, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său – precum altădată pe Ieremia Proorocul mai înainte de a ieși din pântecele maicii sale, l-a sfințit și l-a însemnat să fie mare arhiereu și lumină a lumii. Și a fost botezat pruncul de bunicul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, și a fost dat la învățătura cărții, căci se arătau din copilăreasca lui vârstă semnele rânduielii în care avea să fie. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, care mulți învățau la prezbiterul acela, jucându-se și scriindu-și numele pe ziduri, se numeau unii prezbiteri, alții cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc și-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: „Eutihie patriarhul”, ca și cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.
Iar când era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înțelepciunea cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că înțelepciunea din afară nu este de sus pogorâtă, după cuvintele Sfântului Apostol Iacov; ci pământească, sufletească, diavolească – adică care caută bunătăți pământești, slujind poftelor întru simțirile trupești cele iubitoare de desfătări ale sufletului, și urmând diavolului mândriei care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este curată mai întâi, după aceea pașnică, blândă, bineascultătoare, plină de milă și de rodurile cele bune, cu care se satură iubitorii ei.
Deci, înțelepciunea care se coboară de sus căutând-o acest binecunoscător tânăr cu sârguință și cu minte bărbătească, apoi aflând-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci ajungând la vârsta și la anii bărbatului desăvârșit și gândind în minte la călugărie cu neschimbat scop, i s-a întâmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, puțină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rânduiala monahicească. Aceasta s-a întâmplat astfel: Mitropolitul cetății Amasia și alți oarecare din cei cinstiri au silit pe fericitul cu mare rugăminte, ca să primească chiar și fără de călugărie episcopia cetății Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunându-se voii mitropolitului și a celorlalți ca însăși voii lui Dumnezeu, s-a dat pe sine, ca un miel celui ce-l tunde, arhiereului acela al Amasiei, care zăbovea atunci la Constantinopol pentru oarecare trebuințe bisericești. Iar acela luându-l pe el, l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbichiul, căci fusese ridicată cândva de către Urbichie, voievodul Răsăritului, și acolo la un loc deosebit, i-a tuns perii lui întru clericia bisericească. Iar când se tundea el, din întâmplare i-au căzut toți perii în sfânta apă din cristelniță și grăiau cu mirare cei ce erau de față, că maica (Sfânta Scăldătoare), ce l-a născut pe el cu duhovnicească naștere (adică cu botezul), chiar aceea i-a fost primitoare din tunderea clericiei lui, primind într-însa perii lui.
După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieții sale. Și acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rânduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său în vremea cea viitoare, a schimbat acest sfat și s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Iar Sfântul Eutihie, având scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei și s-a îmbrăcat în călugărească rânduială. Iar mănăstirea aceea era zidită de sfinții bărbați Meletie, Uranie și Selevchie, din care doi, Meletie și Selevchie, fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia și în sfințenia lor au odihnit întru Domnul, dând din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Și se povestește de acel mare Selevchie, că și în viața sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzând țara aceea o foamete mare și alergând la Sfântul Selevchie, pentru hrană, mulțime fără număr de săraci și scăpătați, el și-a deșertat toate hambarele. împărțitorul de grâu nemaiavând ce să împartă la cei ce cereau și nesuferind supărările de la dânșii, s-a dus la sfântul și i-a dat cheile. Iar el luând cheile, le-a pus pe patul său și toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mână.
Și a doua zi s-a găsit hambarul atât de plin de grâu, încât nici ușile nu era cu putință a se deschide. Și lua poporul fără de opreală, cât le trebuia și cât putea să ia și, luându-se din grâu, nu se împuțina. Iar pentru câți au luat cu măsură și cu număr, acel număr de măsuri a fost socotit laolaltă o sută de mii de măsuri din grâul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulțise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfântul Selevchie. Iar mormântul Sfântului Uranie – care a împodobit odată scaunul în Iberia și a fost îngropat acolo asemenea s-a arătat dătător de tămăduiri pentru toate neputințele. De niște bărbați ca aceștia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea, primind Cuviosul Eutihie asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, și-a încins mijlocul său cu adevărul, a luat armele lui Dumnezeu și a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei și ales povățuitor al călugărilor.
În acea vreme împărățea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemați arhiereii la al cincilea Sinod a toată lumea. Și se întâmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală și l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt și avea pe el o biserică de rugăciune a Sfântului mucenic Talaleu. Deci, arătând degetul lui Dumnezeu înălțimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicând către Eutihie: „Acolo vei fi episcop”.
Și deșteptându-se din somn, se minuna de vedenia aceea și nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoința lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, atunci preasfințitul patriarh Mina, fiind bătrân și aproape de sfârșit, văzând pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dânsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dânsul, și i-a poruncit ca să locuiască în casele cele patriarhicești. Și cu dragoste vorbea cu dânsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis și la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna cunoștință și despre bunul obicei al bărbatului aceluia. Și din întâmplare erau în ceasul acela unii din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfântului despre dogmele credinței și n-au putut să stea împotriva înțelepciunii lui și a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: „Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?”. Și grăiau unii că asupra acelora care după moarte sunt cunoscuți ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfântul Eutihie grăia împotrivă: „Cu adevărat, pe eretici se cade și după moarte a-i pedepsi cu anatema”. Și a adus mărturie din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morți, după mulți ani le-a scos din morminte și le-a ars cu foc. Deci, asemenea și pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat și de toți cinstit și lăudat.
În acea vreme, Sinodul încă neadunându-se, s-a îmbolnăvit preasfințitul patriarh Mina, fiind plin de zile, și s-a dus către Domnul. Și mulți din duhovniceasca rânduială căutând acea cinste de la împărat, cu daruri și cu mijlociri, împăratul, a cărui inimă era în mâinile lui Dumnezeu, gândea la fericitul Eutihie și a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat sfântului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: „Mi se părea că vedeam o casă mare și prealu- minoasă și într-însa era un pat așternut cu podoabe de mare preț. Și ședea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care, chemându-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperământul casei plin de zăpadă și pe un prunc care stătea în zăpadă, cu numele Soteric, care era gata să alunece și să cadă jos de pe acoperământ. Iar eu, apucând înainte, l-am coborât de pe acoperământ și din zăpadă și l-am izbăvit de la cădere”. Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, și s-a împlinit îndată.
Pentrucă acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decât Sfânta Sofia, soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeștile lucruri, în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperământ, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare și cădere, având trebuință de grabnicul ajutor al bunului păstor. încă și împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus senatului său și la tot clerul Bisericii celei mari, adeverind cu jurământ: „Fiind eu în biserica Sfântului Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat și am văzut pe verhovnicul acela arătând cu mâna spre Eutihie și zicând către mine: «Acesta să se așeze episcop la voi»”.
Aceasta auzind-o toți, într-un glas au strigat: „Vrednic este! Vrednic este!”. Și a fost ridicat Sfântul Eutihie la scaunul patriarhiei Constantinopolului, după voirea și descoperirea lui Dumnezeu, în al patruzecilea an al vieții sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunân- du-se Sfinții Părinți în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care împreună cu preasfințitul acesta Eutihie, Patriarhul Romei celei noi, și cu ceilalți Sfinți Părinți, au întărit dreapta credință, dând anatemei pe eretici și a lor socotință rău credincioasă.
Deci, îndreptând bine Sfântul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici și slujitorii săi. Pentru că, după câțiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de niște eretici, fiind amăgit în taină de dânșii și, sub chipul dreptei credințe, a început a semăna eresul aftartodochiților, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicând că trupul lui Hristos, și mai înainte de moarte și de învierea Sa, a* fost nestricăcios, fiind nesupus omeneștilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dânsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toți ca să creadă ca dânsul și să mărturisească. Și se împotrivea lui preasfințitul Patriarh Eutihie, spunându-i că o învățătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Și dovedea din dumnezeieștile Scripturi și din Sfinții Părinți, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, și se afla sub pătimire. Pentru că, născându-se din Preacurata Fecioară, S-a înfășat în scutece și cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit și în toată viața Sa de pe pământ avea trebuință de hrană și de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios și nesupus la patimi, piroane și suliță pentru noi? Ci numai una cunoaștem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului și în mormânt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învățătura dreptcredincioasă a patriarhului, dar încă îl și silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea socotință a lui. Și nevrând patriarhul să încuviințeze o rea credință ca aceea a împăratului, se mânia împăratul asupra lui foarte tare.
Iar mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amândouă părțile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici și mai ales de eparhii Eterie și Adeia, a strâns o adunare fără de lege din episcopii cei de un gând cu ei, și a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Și, purtând clevetiri mincinoase cu mărturii așijderea asupra celui nevinovat și sfânt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă și a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfânt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie, iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios și lingușitor. Iar Sfântul Eutihie, pe 22 ianuarie, la pomenirea Sfântului Apostol Timotei, a fost scos de mâinile ostașilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergând cu arme și cu sulițe, și ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfântul și singur l-a dezbrăcat de arhiereștile veșminte și l-a trimis la izgonire în țara Amasiei. Apoi nici el însuși n-a scăpat de dumnezeiasca răzbunare; căci la vremea sa, el împreună cu cel de un gând și de un obicei prieten al său, Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogății și de viață, și într-o zi amândoi, la 3 octombrie, cu dreaptă judecată au fost osândiți la moarte pentru răutățile lor și cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie, fiind dus în părțile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post și rugăciuni și tămăduia neputințele omenești, cu darul lui Hristos, făcând multe minuni, dintre care unele se pomenesc aici.
Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Androghin, era în mare mâhnire, împreună cu soția sa, că li se nășteau copiii morți. Adică mai înainte de a ieși din pântecele maicii, cel ce se năștea murea. Deci a alergat cu rugăminte și cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecând șunamiteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, că doar și-ar vedea ei vii roadele însoțirii lor. Iar el, ungându-i pe amândoi cu sfânt untdelemn de la făcătoarea de viață Cruce și de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: „Pruncului ce se poartă în pântece – căci femeia era îngreunată să-i puneți numele Petru și va fi viu”. Iar preotul Eustatie ce era lângă dânsul – scriitorul vieții acestuia a zis: „Dar de se va naște parte femeiască, cum se va numi?”. Iar sfântul, prorocind, grăia că parte bărbătească se va naște și Petru să se numească.
Și după împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească și l-a numit Petru, și a fost viu și a crescut. Și a mai născut după aceea și alt fiu, pe care, ducându-l în brațe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: „Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica Sfântului Ioan a auzit Domnul rugăciunea voastră”. Și au ajuns acei prunci în vârstă înaintată și moștenitori ai părinților lor.
Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut și surd, cu numele Nunehie, iar sfântul ungându-l cu sfânt untdelemn, i-a deschis auzul și i-a dezlegat limba, făcându-l a auzi și a vorbi.
Un oarecare din clericii bisericești, cu numele Chirii, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut și jumătate mort, și nici a muri, nici a trăi nu putea. Și pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos și grăitor.
Iarăși din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavând nici puțină carne, decât oasele și pielea, care nu putea să mănânce altceva decât sugea puțin de la pieptul maicii sale. Și acela s-a tămăduit prin mâinile sfântului, fiind uns cu untdelemn sfânt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meșter din Amasia, căzând într-o boală năprasnică și fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porțile morții, prin rugăciunile Sfântului Eutihie, plăcutul lui Hristos și cu ungerea sfântului untdelemn.
O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuința sa, cu fiul său de șapte ani, împreună cu alți oameni, dar, întâmpinându-i vicleanul diavol de năprasnă, a rănit pe prunc la picioare și se tăvălea acesta pe pământ, neputând nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luându-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mâini în mănăstire la fericitul patriarh, rugându-se cu lacrimi, ca să se milostivească pentru dânsa și să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obișnuita lui doctorie, prin rugăciune și prin sfântul untdelemn l-a făcut sănătos, încât umbla bine ca și mai înainte.
Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfântul o fecioară tânără, care nu putea să se împărtășească cu Tainele dumnezeiești. Căci atunci când venea vremea împărtășirii, îndată năvălea asupra ei frică și cutremur și striga, întorcându-se și fugind de sfintele Taine. Iar dacă cândva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcând pentru dânsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel viclean. Iar fecioara, dobândind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtășire, din mâinile arhiereului.
Un tânăr care știa bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetățean al Amasiei, și luând de pe pereți zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Deci era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de rușine, pe care când a început a o șterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea i-a vătămat mâna cu o boală cumplită, care se numește cancer. Și curgea mâna lui și se umpluse de puroi, și era o rană netămăduită, încât toți cei ce o vedeau, ziceau: „Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească”. Iar tânărul fiind în durerea aceea și în mâhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tânguire, cerând ajutor sănătății sale. Iar sfântul, făcând rugăciune către Dumnezeu pentru el și ungându-i mâna cu untdelemn sfințit, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit și l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mână tămăduită, tânărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ștergând asemănarea zeiței celei fără de rușine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfințitul Patriarh Eutihie.
Asemenea și mâna altui tânăr, vătămată cu o boală netămăduită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfântul. Iarăși, pe un îndrăcit l-au dus la sfântul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și i-a uns fruntea cu sfântul untdelemn, rănind puterea drăcească ca și cu o suliță de foc. Și a început tânărul acela cu un glas înfricoșat a răcni, scrâșnind cu dinții, încât se vedea că era muncit nu de un diavol, ci de mai mulți. După aceea, înțepenind, zăcea la pământ ca un mort și după puțin timp aceleași și mai cumplite pătimea mai multe zile. Iar sfântul se minuna, pentru ce atât de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tânărul acela, și a poruncit lui Eustatie, preotul său și scriitorul vieții acestuia, ca să întrebe pe acel tânăr, cine și de unde este, ce fel îi este petrecerea și faptele lui și cum i s-a întâmplat îndrăcirea aceea”.
Deci, fiind întrebat tânărul, pe toate cele despre sine le-a mărturisit cu de-amănuntul, zicând: „Eu am fost monah în Mănăstirea Sfântului Ioan din Acropoli, și am lepădat de pe mine rânduiala monahicească și m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeți, iar voi, dacă puteți ceva, ajutați-mă”. Aceasta auzind-o sfântul și făcând pentru dânsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfatuia pe acel tânăr să se întoarcă iarăși în mănăstirea sa, la monahiceasca rânduială. Și după ce tânărul a făgăduit cu hotărâre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiereului lui Dumnezeu, Eutihie.
Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerând tămăduire, și a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducându-se cu aproapele său la judecată, s-a jurat cu nedreptate. Și cu pedeapsa lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzându-și vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, și ducându-l alții, a mers cu pocăință la acel făcător de minuni, mărturisindu-și păcatul său și căuta tămăduire de boala sufletească și de cea trupească. Și le-a câștigat pe amândouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, și prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, și s-a dus întru ale sale, văzând cu ochii ca mai înainte. încă și mulțime fără de număr de bărbați, femei și copii, cu felurite boli, alergau la acest bun doctor și toți câștigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.
În timpul năvălirii perșilor, mulți oameni din cetățile pustiite și robite de primprejur adunându-se la Amasia și fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut ca în mănăstirea sa să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, când iconomii au spus sfântului că nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci și singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grâul și făina s-au sfârșit, el intrând în hambar și lipsa aceea desăvârșită văzând-o, s-a rugat lui Dumnezeu și mângâind pe frați, a zis: „Nădăjduiți și credeți spre Dumnezeu, că cele ce dați celor ce au trebuință, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, așa și la noi acum nu vor lipsi cele de trebuință, ci vor mânca toți, se vor sătura și vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru”.
Și a fost aceea după credința și după cuvântul sfântului, căci pâinile împărțindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuținau, ci și mai mult se înmulțeau. Și cu cât mai mult se cheltuia mâncarea la cei ce veneau, cu atât mai mult toate se înmulțeau în hambar și în cămară. Deci toți străinii și casnicii s-au hrănit din destul în zilele acelea de foamete.
Încă și de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întâmplat că era în Amasia – ducându-se la slujba împărătească undeva -, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria fiind atunci curopalat. Pe acela luându-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: „Ascultă-mă, domnule curopalate, deși eu sunt păcătos, însă sunt rob și preot al Dumnezeului meu, Care m-a înștiințat că tu vei împărăți după moartea unchiului tău. Deci caută să nu zăbovești îndeletnicindu-te în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvârșirea voii Domnului degrabă”.
Auzind aceasta, Iustin a mulțumit lui Dumnezeu și cerea de la sfântul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă și lui Tiberie comitul, care avea să împărățească după Iustin, i-a făcut înștiințare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dânsul pe când era în Siria:
„Acum din parte ți-a dat ție Dumnezeu povățuirea poporului, dar fără zăbavă îți va încredința ție și desăvârșit ocârmuirile împărăției”. Acest lucru s-a împlinit după aceea.
Și murind împăratul Iustinian și venind la împărăție nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constanti- nopolului, sfârșindu-și viața, preasfințitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani și opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întâmpinându-l toți pe mare și pe uscat și strigând: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”. Și și-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmașii lui cei mai sus amintiți, eparhii Eterie și Adeia, au fost pedepsiți cu moartea.
Și a petrecut celelalte zile ale vieții sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învățături și cu faceri de minuni. Pentru că molima ce năpădise de năprasnă, cu rugăciunea a potolit-o și pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea și el singur vrând să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos și a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberiu. Și a proorocit sfântul împăratului, că degrabă după dânsul se va sfârși, lucru care s-a și împlinit. Că bolind preasfințitul Eutihie în săptămâna luminată, a chemat în Duminica Tomii tot clerul său și dându-le pace, binecuvântare și cea din urmă sărutare; după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morții celei vremelnice întru Domnul, iar sfântul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată și veșnică la sfinții ierarhi.
El a stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani și șase luni, iar toți anii de la nașterea sa au fost șaptezeci. Și a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaștele sfinților apostoli Andrei, Timotei și Luca.
Iar după mutarea preasfințitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul împărat Tiberiu a trăit numai patru luni și trei zile și s-a săvârșit cu pace, după proorocia sfântului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.
Notă: Nichifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian când era să moară, urmând marelui împărat Constantin, care, fiind aproape de sfârșitul său, și-a făcut testament ca preasfințitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; așa a făcut și Iustinian, poruncind cu așezământ lui Iustin, nepotul său, care avea să ia împărăția după dânsul, ca pe preasfințitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului. Deci este și aceasta de crezut, că înaintea sfârșitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres și s-a sfârșit în dreapta credință. De aceea Biserica îl pomenește pe el cu împărații cei dreptcredincioși și întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 noiembrie, pentru lucrurile cele multe și bune ale lui, pentru osârdia către Dumnezeu și pentru pocăința lui.
