Articole

Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei (Secolele VII – VIII)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei


 

Sfântul părintele nostru Andrei Criteanul (sec. VII-VIII).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 4 iulie.

 

Viața Sfântului Andrei Criteanul – mistagogul pocăinței


 

Numele Sfântului Andrei Criteanul este unul cunoscut în literatura bisericească, ocupând „un loc de vază în istoria literaturii grecești din perioada bizantină” legat fiind și de apariția unei noi forme a literaturii patristice – canonul, el fiind primul alcătuitor de canoane.

Demersul de a creiona pe scurt viața Sfântului Andrei Criteanul este unul deosebit de greu.

Diferitele materiale aghiografice pe care le deținem îi plasează diferit fie anii nașterii (între cca. 635/645 – 660), fie anii morții (713-740).

Informațiile care ne-au parvenit, referitoare la activitatea sa, sunt fie contradictorii, fie incomplete.

Metodologia cercetării se bazează pe o analiză obiectivă și profundă a tuturor izvoarelor existente la care se adaugă ca o „încununare” literatura secundară care confirmă sau infirmă unele ipoteze, ce au fost schițate în jurul bio-bibliografiei Sfântului Andrei Criteanul.

Am căutat o distanțare față de acele izvoare sau studii aghiografice care încearcă să susțină anumite idei preconcepute sau de acele studii care forțează prea mult unele ipoteze.

Izvoare importante care se pot adăuga pentru cunoașterea vieții Sfântului Andrei Criteanul sunt și sinaxarele bisericești alături de troparele închinate în cinstea Sfântului Andrei Criteanul, atât cele din Minei cât și cele din Canonul cel Mare.

În limba greacă, s-au redactat destul de multe lucrări care analizează cronologic viața Sfântului Andrei Criteanul. Una din aceste lucrări ne-a parvenit și nouă. Este vorba de lucrarea arhimandritului Simeon Koutsas: Plânsul lui Adam. Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, lucrare deosebit de importantă prin cantitatea informațiilor oferite și prin comentariul la fiecare tropar al Canonului.

Anumite traduceri din Chronographia Theophanus (tomul 108) care îl pune uneori în lumină negativă pe autorul Canonului, vor fi preluate după studiul tradus din limba rusă a Pr. Arcadie Vinogradov: Viața Sfântului Andrei Criteanul, arhiepiscop și mitropolit al Cretei. Schiță biografică.

Conform biografiei grecești, Sfântului Andrei Criteanul s-a născut în jurul anului 660, în localitatea Damasc, din părinți iubitori de Dumnezeu, Gheorghe și Grigoria.

Tradiția ne spune că până la vârsta de 7 ani a fost mut, iar darul vorbirii l-a primit atunci când s-a împărtășit pentru prima oară cu Dumnezeieștile Taine.

Studiile și le-a realizat în localitatea natală, făcându-se „îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni”.

La vârsta de 14-15 ani, după vizita făcută la Locurile Sfinte , cere părinților să-l afierosească Domnului.

Astfel, de tânăr Sfântul Andrei va fi îmbrăcat în chipul monahicesc la mănăstirea Sfântului Sava, de lângă Ierusalim și apoi la Sfânta Înviere.

Se pare că aici și-ar fi redactat cea mai mare parte a operei sale, inclusiv opera sa fundamentală Canonul cel Mare.

Tot aici la Ierusalim, va fi ales de către Teodor secretar pe lângă locțiitorul scaunului patriarhal, lăsându-i-se apoi în grijă copiii orfani.

Prin adâncirea vieții sale duhovnicești, prin cultura teologică, prin darurile sale speciale și prin faptul că va deveni reprezentativ în Ierusalim, el va purta denumirea de „Ierusalimiteanul”.

Când erezia monotelită – care considera că în Iisus Hristos nu a existat și o voință umană, ci numai una divină – s-a extins, a fost absolut necesar ca Părinții Bisericii să se întâlnească pentru a combate erezia.

Sinodul VI Ecumenic din Constantinopol (681), sub conducerea împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (668-685) a luat în discuție și a combătut această erezie.

Teodor, vicarul patriarhal al Patriarhiei de Ierusalim, neputând participa la întrunirile Sinodului a trimis pe tânărul Andrei, împreună cu alți doi monahi, ca reprezentanți direcți ai patriarhiei de Ierusalim.

Rolul Sfântului Andrei la Sinodul VI Ecumenic nu a fost unul important, chiar dacă s-ar vrea să i se acorde o importanță majoră.

El a fost mai mult un „ajutor” pe lângă cel care a luat cuvântul în Sinod și a semnat actele Sinodului VI Ecumenic ca reprezentant oficial:

Gheorghe, smeritul presbiter și deținătorul locului iubitului de Dumnezeu, presbiter și păstrătorul scaunului apostolic al Sfântului oraș al lui Hristos Dumnezeu lui nostru, Ierusalim, a iscălit …”.

Rolul său redus la Sinodul VI Ecumenic se datorează faptului că nu era în rândul clericilor, fiind doar un simplu monah, el nu a putut lua cuvântul, la acestea adăugându-se și lipsa semnăturii sale din actele oficiale.

A rămas oare Sfântul Andrei Criteanul în Constantinopol după terminarea Sinodului VI Ecumenic?

Răspunsul nostru poate fi considerat doar o ipoteză, dacă am lua în considerare informațiile care ne precizează că a plecat de la Ierusalim la Constantinopol „cu treburi” pe la 685.

Este posibil, totuși, ca după Sinodul din 681 să se fi întors la Ierusalim, sa-i fi prezentat lui Teodor hotărârile Sinodului și apoi să fi fost trimis într-o delegație din nou în Constantinopol, prin 685 ca să-i transmită împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul adeziunea Bisericii de la Ierusalim față de hotărârile Sinodului Ecumenic cu privire la erezia monotelită sau pentru a-i transmite felicitările Bisericii din Ierusalim pentru modul în care s-au desfășurat întrunirile acestuia și pentru că a susținut Sinodul.

Ceea ce este cert e faptul că după 685 îl întâlnim în Constantinopol, hirotonit aici diacon – probabil pe seama bisericii Sfânta Sofia – fapt datorat și calităților sale oratoricești.

Aici la Constantinopol se dedică totalmente îngrijirii bătrânilor și a orfanilor (orphanotropos).

Probabil a slujit o perioadă de timp la Sfânta Sofia unde se remarcă prin „predica faptei și cateheza înțelepciunii”, cântând pentru prima oară și opera sa fundamentală – Canonul cel Mare, iar de aici va fi preluat de Biserica din Alexandria, Antiohia, Ierusalim și apoi în întreg Imperiul bizantin.

Nu știm când și unde a fost hirotonit preot.

Datorită vieții sale curate și vrednice de numele de creștin, datorită devotamentului și dragostei profunde pentru Biserica lui Hristos și pentru semeni a fost ales pe la 710-711 arhiepiscop la Gortynei, cetate a insulei Creta.

De la insula Creta va primi cognomenul de „Cretanul” sau „Criteanul”.

În anul 712, când arabii au încercat asedierea insulei, Sfântului Andrei Criteanul organizează lupta de apărare a locuitorilor de aici.

Un moment neplăcut din viața Sfântului Andrei Criteanul este participarea sa la Sinodul monotelist din anul 712.

Urcarea la treapta de arhiepiscop al Cretei este legată de Teofan în „Cronica” sa de urcarea la tron al lui Filipikos Bardanes, care l-a ucis pe Iustinian al II-lea și i-a ocupat tronul, dorind cu toată ardoarea instalarea monotelismului în tot Imperiul bizantin.

Hotărârile Sinodului au fost semnate de Andrei și de Gherman (cel care va ajunge mai târziu episcop al Chiziciei).

„Cronica” lui Teofan, scrisă pe la 810-811, deci cu o sută de ani după sinod, ar fi putut pune în eroare „prin cine știe ce acte false ale monoteliștilor, în interesul cărora era să introducă, în rândurile partizanilor lor, pe vestiții ierarhi ai Bisericii”.

Dintr-o altă perspectivă, Sfântul Andrei Criteanul poate fi considerat un trădător și un eretic, deoarece „nimeni din ei [din episcopii prezenți, n.n.] n-a ridicat glasul împotriva împăratului eretic”.

Într-adevăr, Sfântul Andrei a cedat presiunilor imperiale de a semna actele Sinodului monotelist, însă în interiorul său a rămas devotat credinței ortodoxe, el nu a fost un partizan fervent al monoteliștilor.

Însuși Ioan al Constantinopolului, participant și el la Sinod afirma: „Această hotărâre nu este erezie sau îndepărtarea părinților Sinodului de la credința lor”.

Dacă ar fi să facem o comparație între actul Sfântului Andrei Criteanul și Aron, fratele lui Moise – care a realizat un vițel de aur pentru ca poporul să i se închine, s-ar observa la bază același motiv: presiunea poporului, în cazul Sfântului Andrei Criteanul – cea a împăratului.

După această scurtă perioadă de „monotelist” el a retractat, scriind cu acest prilej stihurile iambice, adresate arhidiaconului Agaton.

Sub împăratul bizantin Leon al III-lea Isaurianul (717-741) va fi un antiiconoclast convins.

Nu știm ce l-a determinat pe Sfântul Andrei să plece într-o vizită la Constantinopol, pe la 740.

La întoarcere, ajungând în insula Mitilene, la locul numit Eresos și-a dat obștescul sfârșit la 4 iulie 740, rămânând a fi cinstit ca un „nou David” și ca „lăudă a părinților”.

 

Opera Sfântului Andrei Criteanul


 

Opera lui e alcătuită din proză și versuri.

În proză are 24 de predici: 8 în cinstea Maicii Domnului, deși nu toate autentice.

Deosebite sunt: predica despre Buna – Vestire și 3 despre mutarea la cer a Fecioarei Maria. În versuri scrie idiomele și e creatorul canoanelor, o nouă speță a poeziei bisericești mult mai lungi în comparație cu cele ale Sfântului Ioan Damaschin (8 sau 9 bucăți poetice cu structură și melodie proprie).

A scris canoane la Învierea lui Lazăr, la Duminica Mironosițelor, la Nașterea Maicii Domnului, la zămislirea Sf. Ana, etc., creații din care se inspiră masiv Teodor Studitul.

A scris și un mic poem de 128 trimetri iambici în care-și exprimă adeziunea la hotărârile Sinodului VI Ecumenic.

Opera clasică a Sfântului Andrei Criteanul este Canonul cel Mare, un vast poem, remarcabil prin profunzimea evlaviei și a pocăinței.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei

Glasul al 8-lea:

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Andrei, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Andrei Ierusalimiteanul, Arhiepiscopul Cretei

Glasul al 2-lea:

Căutând cele de sus…

Trâmbițând luminat de dumnezeieștile cântări cele cu dulceață, te-ai arătat luminător prealuminat lumii, cu lumina Treimii strălucind, Cuvioase Andreie. Pentru aceasta toți grăim către tine: Nu înceta să te rogi pentru noi toți.

 

Iconografie


 

Cu privire la reprezentarea iconografică a Sfântului Andrei Criteanul, Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 162, 208, 237) precizează următoarele:

Sf. Andrei e reprezentat ca episcop bătrân, cu barba albă, care zice: “Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău și de pe tronul măririi împărăției Tale…“.

Iar când este zugrăvit în ceata sfinților cuvioși imnografi și dascăli cântăreți, zice:

Ajutor și acoperitor mi s-a făcut mie, spre mântuire“.

Dionisie arată (p. 237) că acesta mai poate fi zugrăvit în tinda bisericii, atunci când aceasta are două turle, pe turla din partea de nord, (care o are în centru pe Maica Domnului cu Pruncul, susținută de îngeri), într-unul din colțurile de sub pandantivele în care sunt reprezentați sfinții compozitori, scriind într-o carte și zicând următoarele:

A zămislirii celei fără de sămânță, nașterea este netălmăcită”; în celelalte colțuri, sunt reprezentați Sf. Metodie, Iosif și Teofan..

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, Arhiepiscopul Cretei si pe: doxologia.ropravila.roen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Andrei, Arhiepiscopul Cretei


 

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Andrei, arhiepiscopul Cretei (sec. VII-VIII) pomenit la 4 iulie – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Andrei Criteanul, stând multă vreme la liniște, a ajuns la măsurile cele desăvârșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul.

Dumnezeiescul părinte Andrei își avea patria în vestitul Damasc, care acum se numește de turci Siam. El s-a născut din părinți cinstitori de Dumnezeu și îmbunătățiți, care se numeau Gheorghe și Grigoria. Până la vârsta de șapte ani pruncul era fără de glas, neputând să grăiască nicidecum, încât și părinții lui se întristau foarte mult pentru aceasta, gândind că totdeauna va fi mut. Dar, după ce au trecut cei șapte ani, ducându-se împreună cu părinții săi să se cuminece cu Preacuratele Taine, adică cu Trupul și Sângele Domnului, s-a făcut o minune, că, îndată ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba și grăia fără de împiedicare.

După aceea, părinții lui l-au dat la școală să învețe Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei, fiind foarte ascuțit la minte, se îndeletnicea la teme cu multă osârdie și sârguință. Deci, nevoindu-se cu dor covârșitor la fiecare învățătură, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Și, ca să spun pe scurt, el având dascăli iscusiți, deprinsese cele mai bune învățături. Intr-acest chip, el și-a curățit limba ca să vorbească cu meșteșug și prea dulce, și și-a făcut sufletul iscusit spre câștigarea faptei bune și a adevărului, iar mintea ca să sporească la privirile cele mai înalte. Apoi cugetând cu știință dumnezeieștile și sfințitele Scripturi și luminându-se dintr-însele cu socoteala minții, s-a făcut îndrăgitor fierbinte al adevărului și al dumnezeieștii înțelepciuni, și năzuia cu totul spre aceea.

Deci socotind că nu poate în alt chip a se uni cu dumnezeiasca înțelepciune decât numai dacă se va depărta de lucrurile cele pământești și materiale, a rugat pe părinții săi să-l afierosească lui Dumnezeu, fiindcă nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar părinții lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevărat, l-au luat și s-au dus de l-au afierosit la Mormântul Domnului, cel făcător de viață, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfânt și îmbunătățit, numit Teodor, care l-a primit cu multă bucurie pe tânăr și l-a făcut fiul său duhovnicesc, căci cei ce se aseamănă, totdeauna se iubesc. Apoi, îmbrăcându-l în chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, având grijă cu totul de sporirea lui. Astfel se sârguia patriarhul să-l crească cu fapte bune, să-l facă bărbat desăvârșit și să-l suie la măsura de vârstă a plinirii lui Hristos.

Drept aceea, nimerind și pământ bun pe sufletul tânărului, patriarhul avea nădejdi bune că, prin dumnezeiescul cuvânt al învățăturii sale și cu pilda cea bună a faptei bune, are să secere rod însutit. Dar mai înainte de a se îndulci desăvârșit de dânsul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Și, murind cu bucurie pe mâinile duhovnicescului său fiu, s-a dus către Stăpânul Hristos, ca să ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a făcut în Biserica Sa. El a lăsat ocarmuitor și epitrop al lucrurilor bisericești pe dumnezeiescul Andrei, împreună cu iconomul bisericii, căci tinerețea sfântului nu-l lăsa să-l facă moștenitor al scaunului sau. Insă deși sfântul era tânăr cu vârsta, dar cu fapta bună, cu purtarea de grijă cea de obște și cu folosul Bisericii nu era mai prejos decât nici un alt ocrotitor al Bisericii, căci el era în Biserica Ierusalimului și părinte, și dascăl, și iconom, și slujitor și pildă strălucită de toată știința binelui.

În vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului împărat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat în Constantinopol al VI-lea Sfânt Sinod a toată lumea, care a surpat luminat eresul monoteliților și a scris într-un sfințit tom dogmele dreptei credințe. Și se trimiteau la fiecare Biserică scrisori împărătești, care întăreau și pecetluiau tomul cel sobornicesc și îndemnau pe toți dreptcredincioșii să-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns și la Biserica Ierusalimului și au umplut-o de bucurie duhovnicească, căci vedea cum dreapta credință, care mai înainte era hulită de eretici, se întărise iarăși luminat. De aceea, toți cei mai întâi din Ierusalim socotind cu toții ca trebuie să trimită un om la Constantinopol, care să spună că și ei primesc dogmele Sfântului Sinod, au judecat, cu alegere de obște, să trimită cu această solie pe marele Andrei, împreună cu alți doi clerici, ca unul ce era iscusit în dogmele dreptei credințe și ca unul ce era mai învățat la unele ca acestea decât oricare altul, cu puterea cuvântului și a Sfântului Duh.

Deci luând Sfântul Andrei cu sine doi clerici cuvântăreți, pe care el i-a ales, s-a dus la Constantinopol; dar n-a găsit viu pe împărat, ci a aflat pe fiul său, Iustinian, moștenitorul împărăției și, dându-i lui în mâini mărturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la mărturisire le-a împlinit Andrei cu limba lui cea bună. Deci, toți minunându-se de sfințenia și înțelepciunea lui, și povățuind el bine solia, pe cei doi clerici ai săi i-a trimis înapoi la Ierusalim, ca să spună celorlalți ce sfârșit a luat solia lor. Iar el a rămas în Constantinopol, ca să se libereze de pricinile bisericești și să petreacă viață liniștită și monahicească.

Drept aceea, strângându-se din toate părțile și lipsindu-se de toată grija cea cu cale și fără de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare și privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri și cu lacrimi. Deci în acest chip s-a curățit cu trupul, s-a lămurit cu sufletul și s-a luminat cu mintea, și făcându-se din toate părțile asemenea lui Dumnezeu, se unea tăinuit cu Dânsul și dobândea arvuna bunătăților ce aveau să fie. Și stând multă vreme la liniște, a ajuns la măsurile cele desăvârșite ale faptei bune și astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dânsul. Dar, fiindcă unul ca acesta – luminat la lucruri și la cuvinte – nu era cu putință să se ascundă de cei mulți și să se tăinuiască până la sfârșit sub obrocul liniștii, pentru aceasta s-a făcut arătat atât împăratului, cât și Bisericii și, despărțit fiind cu sila de viața cea liniștită, a fost rânduit, deși nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.

Apoi i s-a încredințat și iconomia și povățuirea ospătăriei de sărmani, la care, arătându-se cu bunăvoință, s-a făcut părinte și hrănitor al sărmanilor și scăpătaților, și purta grijă cu mare cuviință de amândouă ospătăriile de scăpătați ale Constantinopolului. Și nu numai a crescut chivernisirea lor în bucate, dar și strâmtorarea de mai înainte, care o aveau casele lor, a prefăcut-o în lărgime, cu zidirile mari care le-a făcut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat și mai mare iconomie, căci s-a suit la scaunul mai înalt al arhieriei și a fost făcut mitropolit în vestita insulă a Cretei, sau, ca să zic mai adevărat, printr-o insulă s-a făcut păstor și dascăl la toată Biserica lui Hristos.

Deci, ducându-se în eparhia sa, a început a face lucrul său și a purta grijă fără de pregetare de povățuirea eparhiei sale, dându-se cu totul spre creșterea și mântuirea turmei celei cuvântătoare. Mai întâi a pus cu înțelepciune pe cei sfințiți în rânduiala foarte încuviințată, glăsuindu-le un cuvânt foarte dulce despre rânduiala Sfintei Liturghii, prin care arăta cum se cuvine a fi preotul care s-a învrednicit nu numai a se apropia el însuși de întâia și neapropiata lumină, adică de Dumnezeu, ci să lumineze și pe alții și să-i împrietenească cu Dumnezeu; că, adică se cade ca preotul să fie luminat și curat, precum este oglinda, ca să poată primi într-însul razele dumnezeieștii lumini, și printr-însul să dea lumină și celorlalți. Apoi a pus în bună rânduială pe fecioare, iar mănăstirilor de monahi și monahii le-a dat legi, cum să viețuiască.

Apoi a purtat grijă de mireni, învățându-i să aibă dragoste și râvnă către Dumnezeu, iar nu către trup și către lume; să defaime dezmierdările cele lumești, iar poruncile lui Dumnezeu să le păzească și să se nevoiască pentru mântuirea lor. Pe cei tineri îi învăța ca pe niște copii, iar pe cei bătrâni îi înțelepțea. Pe cei păcătoși îi întorcea la pocăință și dădea nădejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocăiau. Îndemna la nevoințele faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptați, îi ajuta; pe cei ce se primejduiau să cadă în păcate, îi sprijinea; pe cei căzuți îi ridica; celor neputincioși le dădea putere; celor întristați, mângâiere; celor leșinați, răsuflare; văduvelor le era părtinitor; sărmanilor, tată; scăpătaților, vistierie; flămânzilor, hrană; celor goi, îmbrăcăminte; și ce să spun mai mult? Tuturor s-a făcut toate, ca să mântuiască pe toți. Și precum Domnul se va face în veacul ce va să fie și lumină sfinților, și viață, și slavă, și hrană, și îmbrăcăminte, și bucurie și orice alt bine al fericirii, în acest fel era eparhioților săi acest mare Andrei, care le făcea tot binele, nu numai sufletesc, ci și trupesc, cu care poate cineva să treacă fără întristare viața aceasta de față.

Încă a deschis și vistieria cea bună a inimii sale și scotea dintr-însa cuvinte bune, și lărgind gura socotelii minții sale, a umplut-o de darul Sfântului Duh. De aceea, cu înțelepciune, cu pricepere și cu dumnezeiască insuflare, a alcătuit cărți prin care se arată ritor iscusit și sfințit cuvântător insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfântul Andrei a lăudat strălucit pe Preacurata Maică a Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sărbători. A lăudat și Sfânta și de viață făcătoarea Cruce a Mântuitorului, pe care Dumnezeu cel fără de patimă răbdând fericitele patimi și moartea cea de voie, ne-a făcut părtași ai împărăției și slavei Sale. A lăudat încă și alte stăpânești praznice și, pe lângă acestea, a lăudat și pe unii sfinți și, prin laudele lui a făcut ca și cum mărturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a lăudat pe marele Mergător Inainte Ioan.

El a alcătuit cu mult meșteșug în versuri și muzică multe canoane și tropare, cu care nu numai că luminează praznicele și îndeamnă pe creștini la dumnezeiasca veselie și bucurie, ci le pricinuiește și umilință și îi face pe cei ce le cântă și le citesc să verse șiroaie de lacrimi. Iar pe lângă celelalte, a alcătuit și Canonul cel Mare și vrednic de laudă din întâia și a cincea săptămână a marelui post al Sfintelor Paști, care nu numai că pricinuiește pocăință și umilință, dar și multă învățătură, căci învăță pe creștini cu ce așezare se cade a citi sfințitele istorii ale dumnezeieștii Scripturi, și cum se cade a le folosi pe dânsele ca materie și pricină de mai înalte priviri. Dar sfântul nu numai cu cuvintele sale a împodobit păstoria sa și a veselit orice Biserică a creștinilor, ci și cu lucruri și cu isprăvi de mare cuviință, pentru că el a înnoit bisericile cele dărăpănate ale lui Dumnezeu și le-a tocmit cu ajutor bogat și cinstit. Și a zidit din temelie o biserică foarte frumoasă, în cinstea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dânsa Vlaherna.

Încă a zidit din temelie și casele primitoare de străini, spre odihna bătrânilor, spre vindecarea bolnavilor și spre acoperământul străinilor și scăpătaților, cărora le dădea tuturor cu îmbelșugare nu numai toate cele de nevoie și de hrană, cheltuind banii lui Dumnezeu înțelepțește și cu plăcere de Dumnezeu, ci și, după cum la celelalte urma pe Stăpânul și dascălul său, Hristos, așa și la aceasta Îl urma și slujea la primirea străinilor și bolnavilor cu însăși mâinile sale, încingându-și fota la mijloc și spălând mâinile lor și picioarele și capetele, și curățind rănile bolnavilor, aproape lingând și cu limba sa puroaiele cele urât mirositoare și sângerările lor, într-atât îl învăpăia dragostea către Dumnezeu și către aproapele.

Nu este deci afară de cuviință a spune una sau două minuni ale sfântului, ca să arătăm sfințenia și îndrăzneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea către Dumnezeu.

O flotă de barbari s-a dus odată în Creta, ca să supună și să pustiască păstoria sfântului. Deci, înconjurând-o pe ea, au uneltit tot felul de meșteșuguri de război împotriva ei; dar sfântul, cu rugăciunile sale cele bineprimite, nu numai că și-a păzit păstoria sa mai presus de primejdie, ci și în inimile barbarilor atât de mare frică a băgat, încât i-a făcut să fugă singuri, fără a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fără rânduială și grabnică, mulți au pierit, atât de valurile mării, cât și de creștinii care îi luptau.

Altădată, pe la începutul verii, soarele ardea pământul și ploaie nu era deloc. Așa că semănăturile toate se veștejiseră și erau în primejdie să se usuce desăvârșit. Iar oamenii, de frică mare ce aveau ca să nu se facă foamete, pentru că nu ploua, erau slabi și deznădăjduiți de viață. Deci, într-o primejdie ca aceea aflându-se ei, ce a făcut sufletul acela împreună pătimitor și milostiv al sfântului? Nu cumva a trecut cu vederea păstoria sa, care era în primejdie să piară? Nu! Ci, înălțând mâinile și ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul său, ca să dea ploaie pământului. Și, o, minune! Îndată s-a umplut cerul de nori și a plouat atâta ploaie, încât semănăturile s-au udat și au făcut rod mult, iar oamenii au luat răcorire și mângâiere.

Și altădată, întâmplându-se ciumă în eparhia lui și murind mulți, sfântul a oprit molima cu rugăciunile lui cele către Dumnezeu și cu lacrimile sale.

Sfântul Andrei a făcut și multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toată viața; căci având pe Dumnezeu sălășluit în sufletul său, totdeauna pricinuia eparhioților săi cele bune de la Dumnezeu, izbăvindu-i de tot răul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mântuite ale eparhioților săi, ca pe un prinos bineprimit și vrednic pentru toată lumea.

Și întâmplându-se oarecare trebuință, sfântul a fost nevoit să se ducă la Constantinopol. Deci, ajungând acolo, a fost primit cu toată cinstea și cucernicia, atât de toată sfințita adunare a Bisericii, cât și de împăratul și de toți boierii. Și petrecând acolo puțină vreme, împărțea flămânzilor pâinea cea cerească, adică cuvântul învățăturii, și adăpa pe cei însetați din apa cea făcătoare de viață a Sfântului Duh. Și nu numai aceasta, ci și trupește sătura pe cei flămânzi, ajuta celor nedreptățiți, apăra pe văduve, ocrotea pe sărmani și mângâia pe cei necăjiți.

Apoi, mai pe urmă de toate, se pregătea să se întoarcă la eparhia sa, și deși a cunoscut dinainte că nu va mai vedea păstoria sa, însă s-a dat pe sine Sfântului Duh, care-l mișca pe dânsul și, intrând într-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia, venind până la Mitilina, a stat acolo. Iar sfântul, întrebând cum se numește locul acela și înștiințându-se că se numește Erecos, a răspuns: „Aici trebuie să dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat”. Adică „aici am să mor!”. Așa s-a și întâmplat. Deci s-a dezlegat din legătura trupului și s-a dus cu bucurie către doritul său Dumnezeu, unde, fiind strălucit de neapropiata lumină a dumnezeirii Lui, se îndulcește de bunătățile împărăției Sale celei negrăite. Iar sfințitele lui moaște s-au așezat în biserica Sfintei, bunei și biruitoarei Mucenițe Anastasia, ca o vistierie nejefuită și izvor pururea curgător de minuni, întru slava Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți (Secolele XIV-XV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți


 

Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuți a fost un călugăr râvnitor și episcop de Rădăuți din secolele XIV-XV.

Este prăznuit de către Biserica Ortodoxă Română în ziua de 1 iulie.

***

Sfântul Leontie s-a născut în secolul al XIV-lea, în orașul Rădăuți, din părinți binecredincioși, care i-au dat o educație creștină.

El iubea de mic slujbele și rânduielile bisericești, precum și rugăciunea.

În anii 1359-1365, când Bogdan I, primul domnitor al Moldovei întemeiază la Rădăuți Mănăstirea Bogdana, cu hramul „Sfântul Nicolae”, Leontie intră în viața călugărească în această mănăstire.

Aici a fost tuns în monahism, primind numele de Lavrentie.

Mai târziu primește binecuvântarea de a se retrage în sihăstrie în codrii Rădăuților, pe valea Putnei, unde se nevoiau mulți călugări îmbunătățiți, care l-au povățuit pe Lavrentie spre înaintarea în viața duhovnicească.

După o vreme, în jurul chiliei cuviosului încep să se strângă din ce în ce mai mulți ucenici care îi cer lui Lavrentie să îi călăuzească în viața duhovnicească, ca egumen al obștii în creștere.

Cuviosul Lavrentie întemeiază atunci un schit – „Schitul Laura” (Lavra) sau, care avea să fie cunoscut și drept „Schitul lui Lavrentie”, prima sihăstrie cunoscută din nordul Moldovei.

Construiește o mică biserică din lemn într-o poiană, în jurul căreia avea să se închege noul schit.

Potrivit tradiției, la acest schit avea să se retragă mai târziu și Sfântul Daniil Sihastrul, sub povățuirea egumenului Lavrentie.

Domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) întemeiază în anul 1402 Episcopia Rădăuților, astfel că biserica mănăstirii Bogdana devine catedrală episcopală.

Faima cuviosului Lavrentie se răspândise pe-atunci în Moldova, astfel că domnitorul, împreună cu clerul și cu mitropolitul Sucevei îl aleg să urce pe tronul nou-înființatei episcopii.

Cuviosul Lavrentie, deși nu își dorea aceasta, primește hotărârea și îl lasă în locul său ca egumen al schitului Laura pe cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său.

Ca episcop al Rădăuților, Lavrentie a rămas un om al rugăciunii și dragostei de aproapele, făcând milostenie și împărțind sfaturi și cuvinte de mângâiere tuturor.

Când, ajuns la bătrânețe, n-a mai putut face față îndatoririlor episcopale, s-a retras din scaun și s-a retras la schitul pe care îl întemeiase, nevoindu-se mai departe în pustnicie.

Pentru râvna sa duhovnicească, Cuviosul Lavrentie a ajuns la măsura desăvârșirii, fiind binecuvântat și cu darul înainte-vederii și al vindecărilor.

Cunoscându-și mai dinainte vremea sfârșitului său, cuviosul Lavrentie a cerut să fie tuns în marele și îngerescul chip al schimniciei, primind numele de schimonahul Leontie.

Chemându-i la el apoi pe toți frații și ucenicii, și-a luat rămas-bun de la obște, apoi și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului.

A fost înmormântat de ucenicii săi în biserica de lemn a schitului, ctitoria sa.

 

Moaștele


 

La mormântul cuviosului Leontielui veneau mulți oameni să se închine, iar acolo se săvârșeau și multe vindecări de boli.

Auzind despre aceste vindecări, credincioșii și clerul episcopiei de la Rădăuți au cerut mitropolitului Moldovei binecuvântare ca să strămute sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți în catedrala episcopală.

Mitropolitul a încuviințat, astfel că sfintele moaște aduse în catedrala din Rădăuți și așezate în partea dreaptă a naosului.

Şi aici veneau zilnic mulți credincioși și primeau vindecare de boli și ajutor în necazuri.

Vestea despre Sfântul Ierarh Leontie se răspândise dincolo de hotarele Moldovei.

Astfel, într-o carte din anul 1622 numită Palinodia, scrisă de un teolog ucrainean, ieromonahul Zaharia Kopîstenski, se amintește că moaștele Sfântului se găseau încă în biserica episcopală din Rădăuți.

În anul 1639, orașul Rădăuți a fost jefuit de o ceată de tâlhari veniți de dincolo de hotarele de nord ale Moldovei, aceștia furând, între altele, și racla cu moaștele Sfântului Ierarh Leontie.

Moaștele sfântului n-au mai fost găsite multă vreme. O parte din moaștele Sfântului au fost redescoperite ca urmare a unor cercetări arheologice de la sfârșitul secolului trecut.

Apoi, când în anul 1783, Moldova de nord a fost ocupată de trupele austriece, mănăstirea Bogdana a fost desființată, călugării risipiți, iar biserica transformată în biserică de parohie, astfel că, în timp, cultul sfântului Leontie s-a pierdut.

Ulterior, și biserica schitului Laura a devenit biserica parohială a satului Laura.

 

Proslăvirea ca sfânt


 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în anul 1992 să reînvie cultul Sfântului Leontie de la Rădăuți.

În același an s-a făcut proslăvirea sa ca sfânt, fiind rânduită ca dată de prăznuire a acestuia ziua de 1 iulie.

Moaștele Sfântului Ierarh Leontie, împreună cu cele ale Sfântului Teodosie de la Brazi, au fost puse într-o raclă și reașezate în biserica mănăstirii Bogdana din Rădăuți.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Leontie de la Rădăuţi

Glasul al 8-lea:

În nevoințe duhovnicești, toată viața ai petrecut-o și primind harul arhieriei, cu smerenie și cu frică de Dumnezeu ai slujit Biserica lui Hristos. Pe Acesta roagă-L, Sfinte Părinte Ierarhe Leontie, să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Leontie de la Rădăuţi

Glasul al 3-lea:

Pe ierarhul lui Hristos, vasul cel prea ales al Duhului Sfânt, care cu înțelepciune și smerenie s-a nevoit cu privegherea sihăstriei și cu povățuirea celor încredințați lui pe calea mântuirii, pe Sfântul Ierarh Leontie cu cântări duhovnicești lăudându-l, îl cinstim.

 

Viața Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuți


 

Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi (sec. XIV-XV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Leontie de la Rădăuţi (sec. XIV-XV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Leontie, cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții sale pământești, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale povețe părintești.

Acest sfânt purtător de Dumnezeu, Leontie, s-a născut din părinți dreptmăritori creștini, în orașul Rădăuți, la începutul secolului al XIV-lea.

Încă din pruncie, mergând cu părinții săi la biserică, a fost cuprins de o mare dragoste față de casa lui Dumnezeu, unde, mai apoi, mergea zilnic și asculta cu toată luarea aminte întreaga slujbă, căutând să se apropie cât mai mult sufletește de sfințiții slujitori, de Cuvioșii Părinți și de ostenitorii de la această biserică voievodală.

Părinții din obștea Catedralei, văzându-l cu atâta dragoste pentru casa lui Dumnezeu și pentru sfintele slujbe, l-au primit în obștea lor, unde fericitul Leontie în toate arăta râvnă și smerenie.

Pentru viața lui duhovnicească a fost călugărit, primind numele de Lavrentie. Râvna lui pentru nevoințele duhovnicești sporea tot mai mult. Luând binecuvântare de la starețul obștii, s-a îndreptat către un loc sihăstresc, nu departe de Putna, unde erau câțiva sihaștri. Mitropolitul Moldovei de atunci, Iosif Mușat, aflând de această vatră sihăstrească cu rânduială prea frumoasă, a mers și a sfințit biserica acelui schit și, o dată cu aceasta, a hirotonit în preot pe Cuviosul Lavrentie, numindu-l tot atunci egumen, potrivit dorinței acelei obști.

Aici, în această cuvioasă obște, vine să se nevoiască și Cuviosul Daniil Sihastrul, sub povața părintelui său duhovnicesc Lavrentie.

Înființându-se scaun episcopal la Rădăuți, în timpul lui Alexandru cel Bun, nu după multă vreme de la întemeierea Episcopiei Rădăuților, Cuviosul Lavrentie este chemat la această înaltă vrednicie și răspundere de ierarh. Primind harul arhieriei, din ascultare, lasă locul nevoințelor sale sihăstrești. Arhiereu fiind, nu a încetat nici o clipă nevoințele duhovnicești. A hirotonit preoți și diaconi, a sfințit biserici și a vegheat la păstrarea rânduielilor canonice, păzind scumpătatea și pogorământul în toate cele rânduite de Biserica lui Hristos spre folosul cel mântuitor al păstoriților săi sufletești.

După ani mulți de arhipăstorie, simțindu-se slăbit cu trupul, s-a retras din scaunul arhieresc reîntorcându-se la mănăstirea sa, Laura. Aici, a primit schima cea mare, luând numele de Leontie, nevoindu-se zi de zi și ducând cu adevărat viață de înger în trup, până la trecerea sa la cele veșnice.

Cunoscându-și dinainte sfârșitul vieții sale pământești, a chemat întreg soborul pentru a le da ultimele sale povețe părintești. A rânduit ca egumen al acestei sfinte mănăstiri pe cel mai apropiat ucenic al său, pe Cuviosul Daniil Sihastrul și, binecuvântându-l, a adormit în Domnul întru nădejdea învierii și a vieții veșnice. Credincioșii și fiii lui duhovnicești veneau la mormântul său primind binecuvântare și tămăduiri de tot felul de boli. Curând a fost dezgropat și dus la Rădăuți potrivit dorinței credincioșilor. La racla moaștelor sale venea multă lume, din împrejurimi și chiar de la mari depărtări, cunoscând darul lui Dumnezeu care se revărsa cu prisosință asupra celor care se rugau cu credință.

Amintirea faptelor sale minunate a rămas din generație în generație până astăzi. Satul Laura, unde a fost mănăstirea în care s-a nevoit Sfântul Leontie pe când era egumenul mănăstirii, înainte de a fi chemat la treapta arhieriei, îi poartă numele; acest nume de Laura era numele acelei mănăstiri.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Leontie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (Secolul al XIV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ


 

Cel întru sfinți părintele nostru Ghelasie de la Râmeț a fost arhiepiscop al Transilvaniei în secolul al XIV-lea, călugăr, pustnic și unul din organizatorii monahismului în Transilvania.

Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face în Biserica Ortodoxă la 30 iunie.

Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ghelasie a viețuit în secolul al XIV-lea. A pustnicit pe valea pârâului Râmeț (în județul Alba). Se știe că în 1377 Sfântul Ghelasie era arhiepiscop în Transilvania, dar se cunosc puține date istorice despre viața lui.

Menționarea Sf. Ghelasie și a anului 1377 apare într-o inscripție de pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeț:

Scris-am eu mult greșitul robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377, 2 iulie, în zilele regelui Ludovic”.

A fost cel mai cunoscut pustnic din regiune în secolul al XIV-lea. Alți pustnici veneau la el pentru sfat duhovnicesc.

Împreună cu unii dintre ei și cu ucenicii care s-au adunat în timp în jurul lui, sfântul Ghelasie a întemeiat Mănăstirea Râmeț (azi mănăstire de maici).

După tradiția locală, cuviosul Ghelasie a murit coborând înspre mănăstire, călare pe asin care l-a dus singur acasă.

În fața bisericii, unde s-a oprit, a rămas imprimată copita măgărușului într-o piatră care se află și astăzi în muzeul mănăstirii.

Se povestește că la șapte biserici, între care și la mănăstire, clopotele au început singure să bată la moartea lui.

 

Proslăvirea


 

Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ghelasie. Canonizarea solemnă s-a făcut la Mănăstirea Râmeț la 30 iunie 1992, a doua zi după sfințirea/ târnosirea bisericii noi.

Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face la 30 iunie.

 

Posteritatea


 

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (Secolul al XIV-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (Secolul al XIV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

Capul sfântului a fost descoperit în mod minunat în secolul XX, și se află expus pentru închinare în biserica principală a Mănăstirii Râmeț. Moaștele lui sunt făcătoare de minuni, multe mărturii fiind adunate la mănăstire și publicate în cărți.

Părticele din Moaștele Sfântului se află la:

- Mănăstirea Râmeț, jud. Alba.

- Mănăstirea Șeghea, jud. Satu Mare.

- Mănăstirea Robaia, jud. Argeș.

- Parohia Sfânta Treime – Schitul Beștelei, Pitești, jud.Argeș.

- Mănăstirea Sireți, Republica Moldova.

- Biserica Sf. Simeon Stâlpnicul, Vatra, Republica Moldova.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Glasul al 4-lea:

De Dumnezeu purtător, Părinte al nostru Ghelasie, povățuitorul călugărilor, preoților și credincioșilor, podoaba cuvioșilor și lauda arhiereilor, sprijinitorul celor întru necazuri și făcătorule de minuni, cu nevoințele tale în chip de sfințenie te-ai arătat, iar acum cu îngerii în ceruri te veselești. Cu aceștia, roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască nouă pace și mare milă.

Condacul Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeţ

Glasul al 3-lea:

Mărturisitor al credinței ortodoxe și apărător al Bisericii lui Hristos, Preafericite Părinte Ghelasie, purtătorule de biruință, ocrotește cu rugăciunile tale pe binecredincioșii care îți cântă pururea: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, Părintele nostru.

 

Fragment din Acatistul Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț:

Condacul 1

Preafericite Părinte Ierarhe Ghelasie, prinos de mulțumire îți aducem noi nevrednicii, pentru folosințele ce le dobândim de la tine neîncetat. Și, ca unul care ne izbăvești de tot necazul cu rugăciunile tale, primește de la noi cântare sfântă: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Ghelasie, părintele nostru.

Icosul 1

Îngerii cântând cu bucurie Te-au primit pe tine Sfinte Ierarhe Ghelasie, că îngerește pe pământ ai viețuit și turma duhovnicească ție încredințată bine o ai păstorit, ca să dobândești veșnică bucurie în ceruri. Pentru aceasta primește de la noi smerite cântări:

Bucură-te, cel ce ai fost ca un înger în trup,
Bucură-te, cel ce ai fost îmbrăcat cu harul arhieriei,
Bucură-te, că lui Dumnezeu cu râvnă ai slujit,
Bucură-te, că trupul cu postiri și privegheri ți l-ai înfrumusețat,
Bucură-te, căci sufletul cu virtuți ți-ai împodobit,
Bucură-te, cel ce ești împreună vorbitor cu îngerii,
Bucură-te, că pentru biserica lui Hristos jertfă te-ai adus,
Bucură-te, că prin rugăciunile tale duhurile necurate ai izgonit,
Bucură-te, că pe cei stăpâniți de demoni ai tămăduit,
Bucură-te, căci apă din pământ ai izvorât,
Bucură-te, lauda cea prea iubită a călugărilor,
Bucură-te, podoabă sfințită a meleagurilor Râmețului,
Bucură-te, Sfinte Părinte Ghelasie!

- Acatistul Sfântului Ghelasie de la Râmet

 

Viața Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț


 

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeț (sec. al XIV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvârșind sfintele slujbe cu mare osârdie și frică de Dumnezeu.

Sfântul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe valea pârâului Râmeț din Munții Apuseni și, apoi, ca egumen al Mănăstirii Râmeț din județul Alba, având o viață duhovnicească îmbunătățită și învrednicindu-se încă din tinerețe cu darul facerii de minuni. Era originar din partea locului. Luând din tinerețe jugul lui Hristos, a deprins de la cei mai iscusiți eremiți meșteșugul luptei duhovnicești. Apoi, curățindu-și mintea de cugetele cele rele și învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obște și a ajuns vestit povățuitor de suflete, întemeind o obște de monahi aleși.

În tradiția locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga și postea, săvârșind sfintele slujbe cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. În toată săptă­mâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere și săvârșea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta și Duminica mânca împreună cu călugării la trapeza mănăstirii.

Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaștrilor din Munții Râmeț, precum și al sătenilor din Țara Moților. în posturi cerceta pe toți sihaștrii ce se nevoiau în peșteri de piatră și el însuși se ostenea la rugăciune împreună cu dânșii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl așteptau credincioșii și mocanii de prin munți. La fericitul Ghelasie veneau și mulți bolnavi, mai ales cei stăpâniți de duhuri rele, și cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopați și fiind mare arșiță, încât toți sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune și îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre și se cheamăIzvorul Cuviosului Ghelasie. Mulți săteni iau apă din el pentru sănătate și binecuvântare.

Altădată, urcând Sfântul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fân, și-a cunoscut dinainte sfârșitul. Deci, rugându-se mult, și-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvârșită dragos­te, să iubească Biserica și să fugă de beție, desfrâu și de tot păcatul. Apoivsărutându-i pe toți, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

În tradiția mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost îngropat lângă zidul bisericii și mulți bolnavi se vindecau la mormântul lui.

În anii din urmă, s-au descoperit în chip minunat, prin bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu, în jurul mănăstirii, bucăți din sfintele sale moaște, prin care se fac nenumărate minuni în rândul credin­cioșilor veniți la mănăstire pentru rugăciune și închinare.

Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negrești-Oaș, după ce i s-a arătat în vis un porumbel care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Râmeț, să se roage și să se atingă de moaștele Sfântului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis și s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina – Timiș, i-a fost vindecată mâna bolnavă prin neîncetate rugăciuni și lacrimi la moaștele Sfântului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credință, din Cocora – Alba, și care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin neîncetatele sale rugăciuni și ale părinților la Moaștele Sfântului Ghelasie, întorcându-se vindecat la casa sa trupește și sufletește, asemenea paraliticului din Evanghelie.

Ceea ce s-a transmis prin tradiția locului, de generații întregi, s-a adeverit în zilele noastre, când, în anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripție de mare însemnătate pentru Biserica și neamul românesc, mai ales din părțile Transilvaniei, și care consem­nează numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului „Mihul de la Crișul Alb”, precum și anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transil­vaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătățitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinstește ca sfânt.

Deci, fără îndoială, Sfântul Ghelasie a fost Arhiepiscop și păstor sufletesc al credincioșilor din centrul Transilvaniei și din Munții Apuseni în secolele XIV-XV, retrăgându-se la bătrânețe în mănăstirea de metanie, Râmeț.

Iar viețuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu venerație părți din sfintele moaște, știind că, prin rugăciuni neîncetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecării de boli și de suferințe. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (cca 758 – 828)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului


 

Cel între sfinți părintele nostru Nichifor I (gr. Nikephoros), Mărturisitorul, a fost Patriarh al Constantinopolului în timpul iconoclasmului, la începutul secolului al IX-lea (precedat de Sf. Tarasie, urmat de Teodot I).

El a pus apărarea doctrinei ortodoxe în fața ereziilor, și a conștiinței ortodoxe în fața dictaturii statului, mai presus de poziția sa socială.

Perioada în care a fost patriarh (806-815) a fost marcată de acțiunile instigate de împăratul Leon al V-lea împotriva reluării cinstirii (icoanelor).

Lucrările sale principale care s-au păstrat sunt trei scrieri împotriva iconoclasmului.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 2 iunie, iar aducerea moaștelor sale din Prokonnis la Constantinopol la 13 martie.

Sfântul Nichifor s-a născut în preajma anului 758, la Constantinopol. A primit o educație aleasă, tatăl său, Theodor, fiind secretar al împăratului Constantin al V-lea Copronimul.

Deși la curtea imperială predomina erezia iconoclastă, împăratul persecutându-i pe creștinii drept-credincioși care se închinau la icoane, Theodor era totuși iconodul. Aflându-se acest lucru, el a fost înlăturat din funcție, biciuit, torturat și apoi surghiunit.

Astfel, Nichifor a crescut având ca exemplu tăria tatălui său de a apăra cinstirea icoanelor cu orice risc.

Atunci când pe tronul imperial a ajuns Constantin al VI-lea Orbul, mama acestuia, drept-credincioasa Împărăteasă Irina a restaurat cultul icoanelor în biserici.

Nichifor a obținut în curând favoarea lor și a dobândit poziția inițială a tatălui său la curtea imperială.

El a fost trimisul împăratului la Sinodul VII Ecumenic (al doilea sinod de la Niceea) din anul 787, unde a fost condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și s-a restabilit cultul sfintelor icoane; Nichifor a fost secretarul acestui sfânt sinod, având sarcina de a nota discuțiile purtate acolo și hotărârile finale ale sinodului.

După moartea patriarhului Tarasie al Constantinopolului (25 februarie 806), nu a fost găsit nimeni mai demn să îi succeadă decât Nichifor.

Pentru a sublinia dreapta sa credință, în timpul consacrării sale, el a ținut în mână o lucrare scrisă de el întru apărarea cultului icoanelor, iar după încheierea ceremoniei a pus acea lucrare în spatele altarului ca legământ pe care l-a făcut pentru a menține întotdeauna Sfânta Tradiție a Bisericii.

În următorii ani o succesiune de evenimente au influențat profund viața politică și religioasă a Imperiului Roman de Răsărit: împăratul Constantin al VI-lea a fost orbit (797), apoi împărăteasa Irina a fost exilată (802), succesorul ei, împăratul Nichifor I Genikos a fost ucis în timpul luptelor cu bulgarii conduși de Hanul Krum (811), iar după scurta domnie a lui Mihail I Rangabe (811-813) pe tronul Imperiului Bizantin a ajuns Leon al V-lea Armeanul, în anul 813.

Acesta din urmă era un adversar al cultului sfintelor icoane, începând astfel o a doua perioadă iconoclastă (prima fiind cea inițiată de împăratul Leon al III-lea Isaurul, cel care prin edictul imperial dat în anul 730 interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise distrugerea acestora).

Împăratul Leon al V-lea Armeanul a început o campanie pentru a suprima cinstirea icoanelor și pentru a-l convinge pe patriarhul Nichifor să aprobe îndepărtarea icoanelor din biserici.

Dar Sf. Nichifor nu s-a aplecat în fața pretențiilor imperiale; prevăzând însă represaliile ce aveau să urmeze, împreună mai mulți episcopi și egumeni, își petreceau cea mai mare parte a timpului în rugăciune.

La scurt timp, împăratul Leon, sprijinit de o parte din episcopii iconoclaști, l-a convocat pe Sf. Nichifor la palat și i-a cerut în mod imperios să renege cultul icoanelor.

Deoarece Sf. Nichifor a refuzat acest lucru, împăratul i-a cerut să se retragă de la conducerea Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului, dar patriarhul a refuzat și această solicitare, spunând că nu își poate abandona credincioșii pe care îi păstorește.

Episcopii iconoclaști, la instigarea împăratului Leon al V-lea, au adoptat o hotărâre de depunere a patriarhului. După mai multe încercări făcute în secret de a i se lua viața, Sf. Nichifor a fost trimis de împărat în exil.

Urmașul lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea „Bâlbâitul” (820-829), a favorizat, de asemenea, facțiunea iconoclastă, și a continuat să îl hărțuiască pe Sf. Nichifor, care a murit în exil, la 2 iunie 828, în mănăstirea Sfântul Teodor.

Ulterior, la ordinul Sfântei și drept-credincioasei împărătese Teodora a II-a (cea care a restabilit pentru a doua oară cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit), rămășițele pământești ale Sf. Nichifor au fost aduse cu mare pompă la Constantinopol și înhumate (13 martie 846).

De la Sf. Nichifor I al Constantinopolului s-au păstrat trei scrieri în care combate erezia iconoclastă.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

(Glas 3) tradus din limba engleză:

Mărturisirea ta cea inspirată adus-a Bisericii biruință, Sfinte Ierarhe Nichifore. Surghiun nedrept ai suferit pentru cinstirea icoanei lui Dumnezeu Cuvântul. Părinte drepte, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască nouă mare milă.

Troparul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului

(Glas 4):

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

(Glas 4):

Ca unul ce ai primit de la Dumnezeu cunună de biruință astăzi din cer, o Nichifore, izbăvește pe cei ce cu credință te cinstesc pe tine ca pe un ierarh împreună și învățător.

 

Viața Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului


 

Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu.

Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credințe, s-a născut în Constantinopol, din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu, anume Teodor și Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărtu­risirii, suferind răni și îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăției lui Constantin Copronim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărătești de taină și cinstind sfintele icoane cu bună credință, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuito­rului și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și al tuturor sfinților.

Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor și, cercetându-l și înștiințându-se că toate cele spuse împo­triva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut și trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina și acolo, fiind aruncat într-o temniță cumplită, a pătimit pentru dreapta credință. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol și silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinței lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credință, alegând să primească bătăi și moarte, decât să calce legile bisericești și rânduielile Sfinților Părinți. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăși în Niceea, unde a petrecut șase ani în multă chinuire și a trecut către Domnul spre veșnica și fericita viață.

Iar soția lui, cinstita Evdochia, a fost părtașă la toate primejdiile și chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane și pătimea împreună întru legături, nedespărțindu-se de dânsul cu trupul și cu duhul. Apoi, după sfârșitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol și își petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviință, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învățătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească și arhierească. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare și s-a tunș în călugărie; și, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneți.

Al unor părinți ca aceștia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădița cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credință, a crescut în bune obiceiuri și, povățuit fiind la viața cea plăcută lui Dumnezeu, își petrecea anii tinereților sale cu întreagă înțelepciune întru mare înfrânare. Și era fericitul Nichifor plin de înțelepciunea cea din afară și dinlăuntru, adică, de cea lumească și de cea duhovnicească, știind desăvârșit nu numai cărțile filosofilor elini, ci și dumnezeieștile Scripturi. El era și ritor renumit; și, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit și cinstit de toți pentru înțelegerea și bunul său obicei. Și venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărătești în vremea împărăției lui Leon, fiul lui Copronim. Și păzea dreapta credință în mijlocul celor răucredincioși, închinându-se sfintelor icoane și aducând și pe alții la acea cinstită închinare.

Iar după moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a ținut în Niceea al șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, asupra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, și a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinților Părinți, ca un prea înțelept și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură și ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredințată socoteala voii împărătești și vorbirea cuvintelor împărătești. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor și învățător al dreptei credințe, biruind pe eretici și rușinându-i; și era fericit și binecuvântat de Sfinții Părinți.

Iar după sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câțiva ani în rânduiala și în cinstea lumească, întru sfaturile împărătești. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare și cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în dregătoria sa cea cinstită și, trecând cu vederea toată slava cea deșartă, a ieșit din cetate, sălășluindu-se la un loc liniștit și osebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni și în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar după o vreme oarecare, zidind o biserică și adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; și deși era fără chipul monahicesc, se ostenea călugărește, încercându-se pe sine, dacă va putea suferi ne voința vieții celei aspre a călugăriei.

Și a petrecut acolo mulți ani, până la împărăția lui Nichifor. Apoi, preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, căci deși era cu chipul mirean, însă cu viața era desăvârșit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, și nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Paști. Deci împo­dobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învățătură și cu viața cea îmbunătățită, îndreptând pe cei răzvrătiți și întărind pe cei drepți; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe niște lupi răpitori.

In acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, și ieșind împăratul Nichifor la război, a fost ucis. După dânsul a luat împărăția Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărății și a murit. Iar după Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, izgonindu-l Leon Armeanul după doi ani, i-a răpit scaunul împărăției grecești. Atunci Preasfințitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credințe la răpitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împărăție, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul împăraților drept credincioși de mai dinainte, s-o iscălească cu mâna sa, ca să țină neschimbate dogmele sfintei credințe, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat fățărnicindu-se, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credință și a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune pe mine coroana împără­tească, atunci voi iscăli”. Și a fost crezută vulpea aceea. Iar înșelă­torul, lepădând iscălitura credinței celei drepte, a iscălit în taină cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori celor asemenea lui, decât adevăraților păstori.

După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie și cu slavă multă. Iar când se săvârșea rânduiala cea obișnuită a încoronării împărătești și când preasfințitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; deoarece coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a făcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înțepa mâinile arhiereului cu durere. Și a cunoscut patriarhul că aceea înseamnă prigonirea și muncirea care degrab avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat; și spunea aceasta cu suspinuri clerului său.

Iar a doua zi după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să împlinească făgăduința dată și să iscălească dreapta credință, precum au iscălit și ceilalți împărați dreptcredincioși dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând de la început porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe față a huli sfintele icoane; și astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmașilor, care năvăleau de pretutindeni asupra țării grecești și o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.

Deci adunând la el în Constantinopol pe toți episcopii și preoții care după pravilă erau îndepărtați de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, și dându-le locuri în palatele împărătești și hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe niște vieri, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învățându-se eresul iconoclast și alcătuindu-și sfatul cu dânșii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care fusese lepădată la Sinodul al șaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepădați, și să le adauge mai mari dregătorii și cinste.

Iar aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie și astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredincioși. Și mergând ei pretutindeni, adunau cărțile în numele împăratului și le cercetau împreună. Și dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie și o păstrau la dânșii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc și o ardeau ca pe o urâciune.

După aceea, împăratul a poruncit ca toți episcopii greci să se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul său și sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfințitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi și să-i arunce în temniță. Și care dintre dânșii se temeau de groaznica mânie și de certarea împărătească și se în voiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legături și din temniță, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecați în dreapta credință, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame și cu sete.

Deci cei mai mulți, fiind siliți de frică, s-au unit la un gând cu împăratul și astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte. Și au început mincinoșii învățători a răspândi cu îndrăzneală și fără de opreală, prin toate bisericile, învățăturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învățătorii adevărați ai dreptei credințe îi izgoneau din biserici și îi necăjeau. Și se sârguiau ei să-l facă să tacă și să-l oprească de a intra în biserica sobornicească și pe însuși prea sfințitul patriarh, trâmbița cea cu dumnezeiască glăsuire.

Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind și văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană și să ferească nevătămată de eretici turma sa. Și chemând la sine pe mulți dreptcredincioși, îi sfătuia, îi ruga și îi învăța să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor și să fugă de învățătura lor ca de mușcătură de viperă; să nu se înfricoșeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu și sufletul. Și chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului și ar rămâne doar puțini în dreapta credință, cei rămași însă să nu se îndoiască de puținătatea lor, știind că nu în mulțime binevoiește Domnul, ci binevoiește și caută și numai spre unul care se teme și se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât spre mulțimea care trece cu vederea frica Lui, precum și în Evanghelie grăiește Hristos:Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția.

Apoi, sfințitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleși: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei și pe mulți alți Sfinți Părinți, între care erau și Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, și alți bărbați binecredincioși, cu care vorbind multe din dumnezeieștile Scripturi și din așezămintele Sfinților Părinți, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia și a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii și pentru izbăvirea de eres.

Și înștiințându-se împăratul de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea aceea de toată noaptea; și astfel împăratul se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci știa răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât toți erau gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoșilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul și ridici vicleșug asupra împăratului, care voiește să facă pace și un gând între toți? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război și voiești ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?”. Dar preasfințitul patriarh a răspuns trimișilor împă­rătești: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce grăiți voi, nici n-a venit în mintea noastră cândva aceea pe care o socotește despre noi împăratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugăciuni și cereri, milostivind pe Dumnezeu ca să îngrădeas­că cu pace pe Biserica Sa, pe împărat și pe tot poporul, și să strice meșteșugirile ereticilor, ca să-i întoarcă pe toți la dreapta credință”.

Iar trimișii au zis: „Nu este astfel precum grăiești, pentru că din gură grăiești unele și în inima ta gândești altele și voiești ca cele gândite să le pui în lucru. Iar de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, ca să te răscoli; deci tu însuți și cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeți la palatul împărătesc și să răspundeți la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, ca și împăratul însuși să cunoască scornirile voastre”. Aceasta zicând-o trimișii, s-au dus. Deci, auzind acestea toți cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire și necaz așteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu și pe toată Biserica lui Hristos; și au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi și suspinuri.

Iar după săvârșirea privegherii celei de toată noaptea, Prea­sfințitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aștepta ca niște primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra Sfintei Biserici? Cum ea primește mâhnire în loc de bucurie, și, din alinare, intră-n tulburare? Turma cea cuvântătoare, care se păștea la pășunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toți fiii săi îi sfătuiește la un cuget de obște, este ruptă în multe bucăți.

Această Biserică pe care Hristos a câștigat-o cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care îngrădind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici și prin cetele tuturor sfinților, a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri și încuiat, acum câte primejdii primește de la cei care se văd a fi ai noștri cu chipul, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi și ni s-au făcut vrăjmași. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul și pe Cel închipuit, căci împreună cu fața lui Hristos zugrăvită pe scândură, însuși Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea tot așa și necinstea cea făcută chipului se suie la însuși Acela Care este închipuit. Acum vechiul așezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se șterge de vrăjmașii dreptății, și cel nou potrivnic, aflat de eretici, se așează ca o nouă lege; și sunt tulburate sufletele credincioșilor.

O, fraților și fiilor, rogu-vă pe voi să nu fim fricoși și mici la suflete! îngrozirile lor să nu înfricoșeze inimile noastre, ci să așteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi și se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului și care, ostenind, se îneacă în adânc, pentru că dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruiește. Cel ce se ține de ea – chiar de va fi fără de arme – biruiește pe împotrivitor; iar ostașul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat și în platoșă, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor grăite de noi sunt aceștia pentru care grăim, căci nu au nici o cunoștință a dreptății, și se fac mai de râs și decât copiii cei ce învață literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele deșarte, și pe ale lor cărnuri și le mănâncă după asemănarea celor îndrăciți. O, fraților, oare înțelegeți cele ce am grăit?”.

Toți cei din biserică au strigat: „O, preasfințite părinte, le știm și suntem încredințați că este adevărată credința noastră cea dreptmăritoare și pentru aceasta toți suntem gata a muri!”. Patriarhul a zis: „Deci se cade, fraților, să petrecem în mărturisirea dreptei cre­dințe, uniți și cu un suflet, ca potrivnicii noștri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credința lor cea ereticească; pentru că suntem mai mulți decât dânșii, cu darul lui Hristos!”. Deci poporul, strigând iarăși cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.

Iar preasfințitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se acum de ziuă, și-a pus pe umeri omoforul, și împreună cu episcopii și cu egumenii care erau lângă el, încă și cu tot clerul, s-a dus la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Și ajungând ei la porțile palatului, toți au fost opriți și numai patriarhul a fost lăsat să intre. Și nu i-a dat împăratul obișnuita cinste cea cu dragoste, căci împărații grecești aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul și unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicești. Iar răucredinciosul împărat Leon Armeanul, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit să șadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare ați făcut între voi cu vicleșug și ridicare asupra cinstei împărătești, încât fără de știrea noastră adunați sobor, tulburați poporul și-l porniți spre gâlceavă și tulburare? Oare aceasta nu este arătată vrajbă și întărâtare, când adunați sobor fără voia și sfatul nostru și semănați în popor dușmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ține Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm așezămintele cele drepte și pe ale lor vechimi, precum ziceți, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească și să ne defăimeze și să aducă asupra noastră pricina eresurilor celor de rea credință. Iar acum, fiind cuprinși de dragostea credinței celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările și neunirile, și pe toți să-i aducem într-o împre­ună glăsuită credință. Deci pentru ce ne huliți pe noi și vrăjmășuiți asupra noastră și ne ziceți cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace și liniște ne îngrijim? Au nu știi că mult popor s-a tulburat și s-a rupt de la Biserică pentru că icoanele se zugrăvesc și se pun într-însa? Și ei aduc cărți și arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se oprește închinarea și cinstirea icoanelor.

Și dacă împotriva întrebărilor puse de dânșii nu vor fi răspunsuri, apoi ce oprește a se rupe credința și a nu veni niciodată într-o unire? Deci pentru cei care se învăluiesc cu mintea și se tulbură cu nedumerire, se cade ca, fără de zăbavă, să aveți întrebare cu cei ce se rup de Biserică pentru icoane. Astfel voiește și poruncește stăpâ­nirea noastră: ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceți la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiți de dânșii, să vă supuneți lor; ca și noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună și s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel să poată să stea nemișcată”.

Iar Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări și tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme împotriva împărăteștii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învățat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori lui rău. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească și spre vătămare cuvintele și învățăturile cele sănătoase ale credinței; căci pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, poruncește învățătorul dreptății, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Și pe aceasta o știm cu adevărat – nu numai noi, ci fiecare, a cărui minte este luminată câtuși de puțin că pacea și liniștea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniștii, unul ca acela, de către toți poate să se numească cu dreptate lucrător de răutăți.

Deci acel împărat este bun împărat, care știe a preface războaiele în pace și tulburările în liniște; iar tu și cu cei de un gând cu tine ați gândit a aduce război asupra Bisericii, ea fiind în pace. Și lăsând sfintele legi prin care se preamărește Crucea lui Hristos – dreapta credință strălucind luminos în toată lumea -, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învățătură a oamenilor celor pierzători, pe care nu o primește nici o Biserică. Pentru că nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapădă icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor și ale celorlalți plăcuți ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credință, după predania Sfinților Părinți. Și care sinod din cele a toată lumea, care au întărit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credinței, a lăudat și a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împărate, nu ridica pe acel eres lepădat, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru că ce trebuință este a se întreba despre aceea care acum de Sfinții Părinți este sobornicește dovedită, lepădată și dată anatemei?”.

Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu:Să nu-ți faci ție idol și toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, și câte sunt în ape, sub pământ! Să nu te închini, nici să le slujești lor! Iar voi cu ce fel de înțelegere faceți chipurile, zugrăviți icoanele, și cinstea care se cade lui Dumnezeu o dați chipurilor și icoanelor celor făcute și zugrăvite de voi? Deci ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceți și voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise și, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar și nouă, credincioșilor creștini din Darul cel nou”.

Patriarhul a răspuns: „Oare nu știi pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieșit din Egipt, ca să nu-și facă idoli și orice fel de asemănare? Pentru aceea că, viețuind israelitenii în Egipt, se obișnuiseră cu păgânătatea și cu închinarea de idoli cea cu mulți zei împreună cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niște oameni spurcați, care muriseră încă de demult, unii păsările cerești, alții fiarele pământului, alții târâtoarele și peștii, alții pe niște sluțenii, și făceau asemănările acelea și se închinau lor ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze năravul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la aceasta, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare, dar nu i-a oprit a face chipuri și icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare, ci spre înmulțirea cinstei lui Dumnezeu. Căci oare nu cu porunca aceluiași Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei și chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron și mana?

Asemenea și heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca să-i facă și să-i pună în cort deasupra chivotului? încă și pe catapetesme, pe uși și pe poalele cortului, oare nu erau cusături închipuite care se asemănau cu fețele heruvimilor? Și toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niște cinstiri aduse lui Dumnezeu? Și oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu și nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau și aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau și aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau și aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul și chivotul cu cele ce erau într-însul și asemănările heruvimilor, le cinsteau ca pe niște lucruri dumnezeiești, iar nu îndumnezeite.

Asemenea facem și noi acum, și închinându-ne sfintelor icoane, și aprinzând lumânări înaintea lor, nu ne închinăm și nu așezăm candele nici scândurii, nici vopselelor, ci feței închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Și nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută și neajunsă, așa și necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care a fost văzută oarecând de ochi omenești, și a fost pipăită cu mâinile. Și noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a feței lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinăm înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot așa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale celorlalți sfinți, întru care Se cinstește însuși Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui.

Dar începând pe cele din Legea veche, încă nu le-am sfârșit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalțe șarpele de aramă în pustie ca să alerge și să privească spre dânsul oamenii cei mușcați de șerpi? Oare acel șarpe de aramă nu era un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau mușcați de șerpii cei vii? Deci acel șarpe avea putere tămăduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea să fie înălțat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care însuși Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine:Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa se cade a Se înălța și Fiul Omului.

Și ce minune este dacă și acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, precum și șarpele cel de aramă făcător de minuni în Legea veche? Și precum șarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, făcea niște minuni ca acelea, tot astfel și sfintele icoane cu puterea feței celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Însă să ne aducem aminte și de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când a făcut în biserica pe care a zidit-o, afară de heruvimii făcuți de Moise, alți heruvimi mai mari de aur, și pe ale acelorași asemănări le-a închipuit pe pereți, pe stâlpi și pe uși; făcând și o mare de aramă așezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a și binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea și pe cele dintr-însa; pentru că scris este:Slava Domnului a umplut biserica, încât preoții nu puteau să stea să slujească de fața norului.

Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pome­nită de tine și dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli, iar nu cinstirea noastră drept credincioasă și creștinească a sfintelor icoane. Iar dacă Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toată zugrăvirea și asemănarea, precum a acelor fețe necinstite așa și a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însuși potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul și cele dintr-însul, și încă să înalțe și șarpele de aramă cel ferecat.

Dar nu se cuvine să grăim așa, pentru că Dumnezeu nu este Lui însuși potrivnic și, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot așa este și drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli păgânești, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească și spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o și învățat-o cu lucrul, povățuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”.

O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât și a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea și cei ce stăteau afară la uși, episcopii și clericii, au fost lăsați înăuntru. încă au intrat și mulți senatori și ostași înarmați, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoșarea celor ce nu voiau să se învoiască cu împăratul.

Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă și ce fel de mărime de suflet și îndrăznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viața Cuviosului Teodor Studitul, prăznuit la ll noiembrie; și în viața Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomenește la 3 aprilie. Deci sfârșitul a tot lucrul aceluia a fost mânia și iuțimea împăratului, precum și izgonirea fără de cinste din palatul împărătesc a patriarhului și a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimiși îndată la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh l-a lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte rușinându-se să-i facă îndată rău desăvârșit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui și de tulburare. Astfel, închizând în temniță și în închisori pe mulți din rânduiala clericilor și a monahilor, îi muncea cu bătăi și-i chinuia cu foamea și cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.

Deci văzând prea sfințitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credință, Biserica foarte tulburată și rânduiala duhovni­cească prigonită și asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să-l sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă și eparhului cetății, Eutihian, cel de un gând cu împăratul și cel dintâi în sfaturile lui. Și a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească și cu duh proorocesc: „De nu veți înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea răzbună­toare va fi degrabă asupra voastră”.

Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecați, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împăratul a trimis pe un bărbat oarecare, cu numele Toma și cu dregătoria patriciu, ca să ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicești a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învățături poporului. Și era arhiereul ca și încuiat în casa sa cea patriarhală, neieșind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru ne voințele cele multe, a căzut în boală și zăcea pe patul durerii, așteptându-și sfârșitul.

Iar adunarea ereticească nu înceta să se tulbure, căutând a se întreba cu patriarhul. Atunci împăratul și adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împărătesei, cu numele Teofan și cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunarea lor spre întrebare. Insă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi nu iese la luptă împotriva lupilor, și cel ce-și cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi ați luat de la mine oile cele încredințate mie de Hristos și acum mă chemați la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca și cu niște lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiți aceasta, apoi să-mi întoarceți oile mele, să se libereze din legături și din temnițe clericii și preoții, și fiecare să-și primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniți și să-și ia scaunele lor; iar episcopii mincinoși și ereticii, care acum nu sunt ridicați după pravilă în locurile lor, aceia să se scoată. Și toți dreptcredincioșii cei izgoniți și supărați, să primească slăvire și libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni și eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vădi în adunare vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul și vorbirea cea despre credință să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde însuși Hristos Dumnezeu stă de față, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; ca să se grăiască cele bisericești în biserică, iar în palat să se orânduiască treburile cetăților”.

Cu un răspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Și iarăși au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-l acum nu la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemați pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fără pravilă, să mă judecați pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmașii mei cei arătați, care s-au gătit ca niște fiare cumplite să mă sfâșie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind și bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veți lua”. Astfel trimișii s-au întors deșerți.

Deci acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări și de blesteme. Și anatema- tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar și pe prea sfințiții patriarhi dreptcredincioși ce au fost mai înainte și care se duseseră către Dom­nul prin sfârșit fericit, adică pe Tarasie și pe Ghermano, și-au sfârșit adunarea lor cea vicleană. Deci fiind seara târziu, împăratul a trimis ostași ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhicești și să-l ducă în surghiun. Deci niște ostași sălbatici au năvălit cu arme asupra caselor, făcând gâlceavă și tulburare, ocărând pe preasfințitul patriarh Nichifor, pe Ghermano și pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.

Iar patriarhul, auzind acelea, a lăcrimat și a mulțumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi niște ocări ca acelea pentru dreapta credință. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, căruia i se încredințase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind atunci și păzitor al caselor sobornicești, a certat pe ostași și le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare ușile intrării în casele patriarhicești, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuință de mulțime de ostași, ca nu cumva, simțind poporul gâlceava, să se strângă și să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiți și câteva slugi cu ei ca să-l ducă cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă singur”.

Și așa a făcut împăratul. A poruncit ostașilor trimiși mai înainte să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său și a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Și dorind el să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, și poruncind să aprindă lumânări și să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; și astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire și a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioși care într-acea vreme alergaseră acolo și plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creștini dreptcredincioși v-am găsit, creștini dreptcredincioși vă las!”, și a ieșit din biserică.

Iar ostașii, punându-l într-o căruță, l-au dus pe el la malul mării, pe la miezul nopții, când toți dormeau. Și ajungând acolo, l-au pus în corabie și l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era și o mănăstire. Astfel a fost izgonit fără nici o vină de la scaunul său marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credință și a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.

Apoi, nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea și treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lăcaș, s-au văzut unul pe altul cu ochi înainte văzători și s-au închinat unul altuia astfel:

Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniță cărbuni aprinși și să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ și vorbea ca și către o față oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte? Cui vorbești, închinându-te?”. Cuviosul a răspuns: „Iată, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce la închisoare și trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.

Aceasta a văzut-o și Prea Sfințitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-și genunchii deodată, s-a închinat și el sfântului stareț și l-a binecuvântat, întinzându-și mâinile în văzduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?”. Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egu­menul marelui lăcaș, ni s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie; deci m-am închinat și eu lui, căci nu după multă vreme va pătimi și el cele asemenea cu noi”.

Iar acest lucru s-a și împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuință și în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veșnică. Iar când își dădea obștescul sfârșit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David:Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit.

După ce a zis acestea, și-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Și se tânguiau după dânsul toți credincioșii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane și a început a străluci iarăși alinarea și dreapta credință. Iar cinstitele lui moaște s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăției lui Mihail, fiul lui Teofil, și a maicii lui. Teodora, și cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Sfântul Ierarh Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei

A trăit în timpul împăratului Leon Armeanul (813-820) și a patriarhului Tarasie al Constantinopolului.

Acesta l-a călugărit și l-a trimis împreună cu un alt tânăr monah Teofilact, într-o mănăstire aproape de locul unde apele Mării Negre se unesc cu Marea Marmara, unde cei doi monahi s-au ostenit în rugăciune și ascultare.

După un timp, patriarhul i-a învrednicit cu cinstea arhieriei.

Pe Teofilact l-a așezat mitropolit în Nicomidia (capitala Bitiniei), iar pe Mihail episcop în Sinada (oraș din Frigia).

După ce patriarhul Tarasie a murit, i-a urmat Nichifor.

În timpul acestuia, împăratul Leon Armeanul a pornit din nou lupta împotriva sfintelor icoane.

Episcopul Mihail a mărturisit plin de curaj înaintea împăratului învățăturile dreptei credințe.

Pentru acest lucru a fost exilat împreună cu mitropolitul Teofilact al Nicomidiei și cu patriarhul Nichifor al Constantinopolului.

Mutat din loc în loc cu exilul, a fost surghiunit, răbdând multe necazuri, până când şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

Sfinţitul său cap se păstrează astăzi la Marea Lavră din Muntele Athos.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei

Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Mihail, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul, Episcopul Sinadei

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca un soare mare răsărind, ai luminat pe toţi cu lumina faptelor tale celor bune şi cu strălucirile minunilor, purtătorule de minuni, cel ce eşti numit cu nume îngeresc.

cititi mai mult despre Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei, pe doxologia.ro

 

Viața Sfântului Ierarh Mihail Mărturisitorul


 

Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ier. Mihail Mărturisitorul, episcopul Sinadei (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest Sfânt Mihail, după cum s-a învrednicit a fi de un nume cu îngerul cel mare al puterilor cerești, tot astfel și viața lui a fost îngerească, de vreme ce și-a luat asupră-și curăția cea feciorească și celelalte fapte bune. El s-a afierosit lui Dumnezeu din brațele maicii sale și s-a arătat slujitor ales al Lui, primind din tinerețe viața monahicească, împreună cu Sfântul Teofilact al Nicomidiei, în zilele Preasfințitului Patriarh Tarasie. Acesta i-a trimis pe amândoi la o mănăstire ce era zidită lângă gura Mării Euxinului, unde întru ostenelile monahicești nevoindu-se, au sporit în faptele cele bune și au câștigat îndrăzneală către Dumnezeu prin rugăciunile lor.

O dată, pe vremea secerișului, fiind arșiță mare și neavând apă, și slăbind de multă sete, s-au rugat lui Dumnezeu și un vas de aramă uscat l-au făcut să izvorască apă multă spre trebuință; pentru că Domnul face voia celor care se tem de El și ascultă rugăciunile lor. Această minune a fost asemenea cu aceea de demult care s-a făcut în pustie, când Dumnezeu a scos apă din piatră poporului lui Israel celui însetat; și cu alta, când Samson, murind de sete, a izvorât izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii asinului.

După aceasta, strălucind viața cea îmbunătățită a acestor cuvioși părinți ca o rază de stea, Preasfințitul Patriarh Tarasie i-a judecat pe ei a fi vrednici de treapta cea înaltă a arhieriei. Deci, pe fericitul Teofilact l-a pus mitropolit în Nicomidia; iar pe Sfântul Mihail, sfințindu-l episcop, l-a trimis în Sinad. Și păștea bine turma lui Hristos cu cuvântul și cu chipul vieții sale.

Apoi Preasfințitul Tarasie ducându-se din viața aceasta, iar după dânsul venind Nichifor ca patriarh la scaunul Bisericii Constantinopolului, iarăși s-a ridicat viforul eresului luptărilor împotriva sfintelor icoane, care acum era blestemat de al Șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți. Aceasta s-a făcut fiindcă răucredinciosul împărat Leon Armeanul, vătămându-se de acel eres, a pornit prigoană împotriva Bisericii lui Hristos, numind sfintele icoane idoli și lepădându-le; iar pe cei care se închinau lor muncindu-i și pierzându-i în multe feluri de chinuri. Și a izgonit pe Preasfințitul Patriarh Nichifor și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși de la scaunele lor; iar în locul acelora, a ridicat pe ereticii cei de un gând cu el; și se vedea atunci urâciunea pustiirii șezând la locurile cele mai de cinste.

Atunci Sfântul Mihail s-a arătat că este vestit mărturisitor al dreptei credințe și mustrător al relei credințe a ereticilor. Pentru că întărindu-se și înțelepțindu-se de darul Sfântului Duh, toată ura potrivnicilor lui Dumnezeu a împilat-o și a astupat gurile ereticilor care huleau închipuirile cele dumnezeiești. Iar împăratul Leon cel cu nume de fiară, nesuferind limba lui cea aspră, care certa cu îndrăzneală rătăcirea ereticilor, a pus înainte pe arhiereul lui Hristos la cercarea judecății celei nedrepte. Iar Sfântul Mihail, netemându-se de îngrozire, nici slăbind cu mintea, a strigat cu glas mare: „Cinstesc sfânta icoană a Mântuitorului meu Iisus Hristos și a Preacuratei Fecioare Maicii Lui, și a celorlalți sfinți, și mă închin lor; iar de porunca ta nu mă îngrijesc și întru nimic o socotesc”. Iar Leon fiind înfruntat, s-a umplut de mânia cea de fiară și a osândit pe mărturi­sitorul lui Hristos la izgonire. Deci Sfântul Mihail a răbdat multe și amare mâhniri și necazuri, fiind gonit din loc în loc, până ce a ajuns în lărgimea cerească și a câștigat odihna cea veșnică. Astfel săvârșindu-și alergarea cea bună, s-a împodobit cu îndoită cunună și s-a adăugat lângă arhierei, ca un arhiereu, lângă mucenici, ca un mucenic, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articoel preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Sfântul Ierarh Iacob Putneanul (n. 20 ianuarie 1719 – d. 15 mai 1778) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1750-1760 (precedat de Nechifor, urmat de Gavriil Callimachi).

El și-a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin școală și tipar, apărării celor nedreptățiți și povățuirii sufletelor spre mântuire, rămânând în amintirea poporului credincios drept „păstorul celor săraci și smeriți, care a dus o viață de Sfânt”.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

***

Sf. Iacob Putneanul s-a născut la 20 ianuarie 1719 într-o familie dreptcredincioasă din nordul Moldovei. La numai 12 ani a intrat în viața monahală, ca ucenic la Mănăstirea Putna.

Formarea sa duhovnicească este legată și de Mitropolitul Antonie al Moldovei (1730-1740), cel care, la Kiev, l-a convins pe Paisie Velicikovski să vină în Moldova.

S-a remarcat printre monahii de la Putna prin „înțelepciune de bătrân și viață aleasă”, fiind hirotonit preot la numai 17 ani și fiind apoi egumen al Mănăstirii Putna la vârsta de 25 de ani (în 1744).

În anul 1745 a fost ales episcop de Rădăuți, unde s-a remarcat, printre altele, prin tipărirea unui Liturghier bilingv (în slavonă și română) și unde a înființat o școală pentru învățarea limbilor slavonă, greacă și română.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa ca episcop, au fost hotărâtoare în alegerea sa ca mitropolit al Moldovei. A păstorit această mitropolie, din scaunul de la Iași, timp de zece ani (1750-1760), într-o perioadă dificilă pentru Țara Moldovei, în acest interval schimbându-se nu mai puțin de cinci domni: Constantin Racoviță, Matei Ghica, Constantin Racoviță (a doua oară), Scarlat Ghica și Ioan Teodor Callimachi.

În perioada cât a fost mitropolit, Iacob Putneanul a desfășurat și o intensă activitate culturală, promovând tiparul românesc și veghind la traducerea de cărți folositoare sufletului.

Reușind să deschidă o tipografie, în 10 ani a tipărit 15 cărți de slujbă bisericească și învățătură în limba română, care au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate ținuturile locuite de români.

A avut grijă și de românii din Transilvania, amenințați în acea perioadă să-și lepede credința strămoșească, grijă pe care și-a manifestat-o atât prin tipărirea de cărți spre apărarea dreptei credințe, cât și prin hirotonirea de preoți și trimiterea de antimise în parohiile lipsite de păstori sufletești din Maramureș și din ținutul Clujului.

El era îndurerat pentru neștiința de carte a păstoriții săi, deoarece, după cum spunea, „din creșterea copiilor, ca dintr-o rădăcină bună sau rea, toată viața curge”.

De aceea a înființat școli și a tipărit cărți de învățătură și de slujbă, dând la lumină primul Abecedar românesc (Bucvar) și înființând, pentru copiii satului Putna, prima școală rurală din Moldova.

A dispus și traducerea în românește a „Vieților sfinților”, dar în vremea păstoririi sale s-a reușit doar traducerea primelor 6 din cele 12 volume.

Pe lângă purtarea de grijă față de Mănăstirea Putna (pe care a restaurat-o între anii 1756-1760) și așezămintele ei, Mitropolitul Iacob Putneanul a ajutat și alte mănăstiri și biserici, ca Mănăstirea Doljești, biserica Sfântul Dumitru din Suceava, Catedrala episcopală din Suceava, Mănăstirea și spitalul Sfântul Spiridon din Iași, precum și altele.

În vremea domniilor fanariote situația economică a țăranilor din Moldova era extrem de grea. Mitropolitul Iacob Putneanul, împreună cu ceilalți ierarhi ai țării, a intervenit pentru eliminarea unor forme de asuprire (desființarea „veciniei” – forma autohtonă a iobăgiei – de către Constantin Mavrocordat în 1749) și a unor biruri împovărătoare, reușindu-se desființarea „vădrăritului” în 1756 și a „văcăritului” în 1757, legând cu blestem pe domnii țării să nu mai revină asupra acestora.

În anul 1758 a avut loc o invazie a tătarilor în Moldova. Ca ocrotitor al poporului pe care îl păstorea, Mitropolitul Iacob a cerut, cu mult curaj, hanului tătarilor să înceteze prădarea Moldovei.

În în anul următor (1759) a potolit o răscoală a poporului, impunând domnitorului Ioan Teodor Callimachi să îndeplinească unele cerințe pentru pacificarea țării.

A mustrat adesea pe unii conducători din acei ani, din pricina cărora, în cele din urmă, a fost silit să-și lase scaunul mitropolitan în anul 1760, nevrând să îngăduie impunerea din nou a birurilor împovărătoare.

Sf. Iacob Putneanul și-a petrecut ultima parte a vieții la mănăstirea sa de metanie, Putna. El a continuat lucrările de refacere a mănăstirii începute în perioada cât fusese mitropolit, devenind astfel al doilea mare ctitor al Putnei după Ștefan cel Mare și Sfânt, întărind-o duhovnicește și material.

Astfel, acest sfânt lăcaș a devenit unul dintre stâlpii Ortodoxiei românești în vremurile grele ce aveau să vină odată cu răpirea Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1775.

Retragerea sa la mănăstire i-a fost prilej de adâncire în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet.

El a scris astfel despre rugăciune: „Dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletele noastre și risipind dintru dânsul negura ce-l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”.

Simțindu-și sfârșitul aproape, după Paștile anului 1778 el a mers la Sihăstria Putnei și a primit tunderea în marea schimă prin mâna duhovnicului său, Cuviosul Natan, luând numele de Eftimie.

După patru zile, pe 15 mai 1778, a trecut cu pace la Hristos Domnul.

Sf. Iacob Putneanul a fost înmormântat în pridvorul mănăstirii de la Putna, ca un nou ctitor al acesteia.

 

Cărți tipărite

- Liturghierul (Rădăuți, 1745)

- Penticostarul (Iași, 1754)

- Antologhionul (1755)

- Apostolul (1756)

- Psaltirea (1757)

- Liturghierul (1759)

- Sinopsis, adică adunarea celor șapte laude ale sfintei Biserici (1751)

- Canoane din sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751)

- Alfavita sufletească (1755)

- Sinopsis, adică adunare de multe învățături (1757)

- Bucvar (1755; retipărit – cu completări – la Viena, 1771)

 

Proslăvirea ca sfânt

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea mitropolitului Iacob Putneanul în rândul Sfinților, cu zi de prăznuire la 15 mai, ziua trecerii sale la cele veșnice.

La 14 mai 2017, a avut loc la Mănăstirea Putna, în prezența PF Daniel, proclamarea solemnă a canonizării Sfinților Putneni: Sfântul Ierarh Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

lasul glasul al 3-lea

Podobie: Mare apărător…

Grija cea lumească lepădând și viața pustnicească trăind, ca un bun păstor turma cea cuvântătoare a Moldovei ai păzit, pentru aceasta cu îngerii în ceruri te veselești, Sfinte Ierarhe Iacob, Arhiereul lui Hristos, roagă-te pentru sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei

Glasul al 4-lea:

Cu fapte bune și cu virtuți împodobindu-te, Sfinte Ierarhe Iacob, dascăl iscusit al credincioșilor te-ai arătat și înnoitor al mănăstirii Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Sfânt te-ai învrednicit. Pentru aceasta, Hristos te-a preamărit în ceruri, unde te rogi neîncetat pentru sufletele noastre.

Acatistul Sfântului Ierarh Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (15 Mai)

 

Viața Sfântului Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 - 1778) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei (1719 – 1778) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Iacob Putneanul este un dar neprețuit, pe care Dumnezeu l‑a făcut poporului român și Bisericii. Viața și faptele sale sfinte nu au rămas ascunse sub obroc, ci sunt o pildă de slujire a lui Dumnezeu, din toată inima și din toată puterea, prin toate darurile cu care marele ierarh a fost înzestrat.

Intrat în mănăstire din copilărie, a ajuns egumen la Putna, episcop de Rădăuți, mitropolit al Moldovei și a strălucit tuturor prin dragostea și jertfa pentru oameni, prin râvna pentru Hristos și Biserică, prin demnitate creștină și neînfricare întru apărarea adevărului și a binelui.

Smerit, rugător pentru neam și țară, el a știut să se identifice cu nevoile și durerile poporului, devenind un părinte al tuturor, dăruitor, rugător și jertfitor. Rugăciunile și activitățile sale au fost îndreptate, în primul rând, spre binele familiei, creșterea și educația copiilor și ajutorarea săracilor și a celor în nevoi. A ctitorit mai multe biserici și mănăstiri, a tipărit primul abecedar din Moldova, s‑a îngrijit de înființarea primei școli rurale din Moldova și a Spitalului Sfântul Spiridon din Iași.

Pentru Putna, el este al doilea mare ctitor al mănăstirii și părintele monahilor nevoitori la mănăstire și în așezămintele ei, Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia și Mănăstirea veche, în secolul al XVIII‑lea. În jurul lui s‑au adunat părinți care, la rândul lor, au format pe alții și au dus mai departe mesajul pe care l‑a avut Putna dintru început, de la Sfântul Voievod Ștefan cel Mare: buna chivernisire a vieții, iubirea adevărului, iubirea credinței, iubirea a ce este frumos și veșnic.

Începuturile vieții monahale

Sfântul Mitropolit Iacob s‑a născut la 20 ianuarie 1719, într‑o familie credincioasă și așezată din nordul Moldovei. Aproape toți membrii familiei sale vor intra în cinul monahal: părinții s‑au călugărit și au purtat numele Adrian și Mariana, fratele a devenit monahul Ioil, o soră a fost monahia Pelaghia, iar o altă soră, Maria, se va căsători, soțul ei devenind mai târziu ieromonahul Misail de la Schitul Doljești.

Mișcat de râvna pentru Hristos, la numai 12 ani, a intrat în Mănăstirea Putna. Aici a aflat o adevărată școală monahală, cu părinți duhovnicești care transmiteau știința vieții în Hristos de la o generație la alta. Cu smerenie, s‑a predat pe sine ascultării și astfel s‑a format părintele duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.

La Putna, el a fost ucenic al Mitropolitului Antonie, pe care îl considera „starețul” său, părintele său duhovnicesc. Astfel, s‑a înscris în filiația duhovnicească a acestuia, care începe cu Mitropolitul Sava Balaci, în prima jumătate a secolului al XVIII‑lea, și continuă prin Episcopul Calistru de Rădăuți, Mitropolitul Antonie, Sfântul Iacob. În Pomelnicul mănăstirii, alcătuit din porunca Sfântului Iacob în 1756, la locul unde este însemnat numele Mitropolitului Sava, această legătură este arătată astfel: „Sava mitropolit: Acesta au călugărit pre episcopul Calistru, iar Calistru pe Antonie mitropolit, iar Antonie pe Iacob mitropolit”.

În puțini ani, a sporit duhovnicește foarte mult, încât, în 1736, la numai 17 ani, a fost hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Antonie.

După ce a primit darul preoției, și‑a continuat nevoințele duhovnicești cu mai multă râvnă și s‑a adâncit în smerita cugetare, în cunoașterea de sine și în cunoașterea lui Dumnezeu. Hrănindu‑se cu scrierile Sfinților Părinți, care se aflau în biblioteca mănăstirii, cu hrana duhovnicească a rugăciunii și purtat de aripile dumnezeiești ale ascultării, Sfântul Iacob și‑a umplut sufletul de dorul pentru Dumnezeu și de râvna pentru frumusețea vieții în Hristos. Gândul la dobândirea unirii cu Dumnezeu l‑a călăuzit toată viața, arătându‑i care faptă se înveșnicește și care piere fără folos sufletesc.

Râvna sa pentru mănăstire, priceperea la cele văzute și darul lui Dumnezeu care se odihnea întru smeritul Său slujitor au arătat obștii că este vrednic să se îngrijească de bunul mers al Putnei. Astfel, a fost ales egumen al mănăstirii în 1744, la vârsta de 25 de ani.

Alegerea ca ierarh

Însă darurile sale și lucrarea lui Dumnezeu cu el străluceau și dincolo de porțile mănăstirii, astfel încât, un an mai târziu, în 1745, este ales Episcop de Rădăuți.

Sfântul Iacob s-a implicat în organizarea învățământului pentru copii. La 25 decembrie 1747, domnul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, membrii divanului, Mitropolitul Nichifor și episcopii Iacob al Rădăuților, Ioanichie al Romanului și Ierotei al Hușilor au hotărât înființarea a trei școli pentru copii în centrele episcopale din Roman, Rădăuți și Huși. Episcopilor le revenea îndatorirea de a găsi dascăli și de a face „necontenită cercetare școlilor, adesea luându-se seama cum învață copiii și la ce sporesc, ca și dascălii să se silească, și copiii să se procopsească cu învățătura lor”. La Rădăuți, școala a funcționat chiar în sediul episcopal.

Sfântul Iacob a fost și un susținător al traducerilor cărților de cult în limba română, continuând astfel opera Sfântului Mitropolit Dosoftei. În anul 1745, la Rădăuți, a văzut lumina tiparului Liturghierul, tipărit „cu osteneala și toată cheltuiala a iubitorului de Dumnezeu chir Iacob, episcopul Rădăuțiului”, cartea fiind cel de-al doilea liturghier românesc din Moldova, după cel al Sfântului Dosoftei (1679, 1683). Traducerea a fost făcută din grecește de către Evloghie dascălul.

În anul 1749, domnul Constantin Cehan Racoviță a desființat vecinia, echivalentul iobăgiei din Moldova. Printre cei care l-au convins la aceasta a fost și Sfântul Iacob Putneanul.

După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa pentru slujirea lui Dumnezeu au fost hotărâtoare pentru a fi înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei. În noiembrie 1750, a fost ridicat în treapta cea mai înaltă a ierarhiei bisericești a țării. Tradiția era ca episcopul de la Roman, pe atunci Ioanichie, să devină mitropolit, însă acesta, cunoscându‑l bine pe Sfântul Iacob, a văzut că el este cel ales de Dumnezeu să păstorească Biserica în acele vremuri. La rândul său, și Sfântul Iacob l‑a cinstit pe acest evlavios și energic ierarh și îl considera ca un „al doilea stareț”, după întâiul său părinte duhovnicesc, Mitropolitul Antonie. Atunci când va începe înnoirea Mănăstirii Putna, Sfântul Iacob îl va chema și pe Episcopul Ioanichie să participe la această lucrare.

În cei zece ani cât a fost mitropolit la Iași, 1750–1760, a desfășurat o intensă activitate pastorală și socială, a promovat cultura și tiparul românesc și a vegheat la traducerea de cărți folositoare de suflet.

Miluitor al sărmanilor

În slujirea de cel dintâi ierarh al țării, Sfântul Iacob a împlinit, cu toată ființa sa, cuvântul Mântuitorului Hristos: „care între voi va vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26). A lucrat cu multă râvnă la creșterea duhovnicească a poporului și, când a fost nevoie, s‑a jertfit, fără cruțare de sine, pentru apărarea turmei încredințate lui de Dumnezeu.

Una dintre cele mai mari binefaceri pe care le‑a făcut păstoriților săi a fost faptul că a reușit să determine pe domnii țării să elimine câteva impozite care sărăceau întreaga țară, dar mai ales pe oamenii simpli.

Lupta cea mai grea a dus‑o pentru eliminarea impozitului numit „văcărit”. A câștigat această luptă în care și‑a pus toată puterea și a pecetluit izbânda cu renunțarea la scaunul de mitropolit. Izvorul râvnei pentru această luptă a fost faptul că el s‑a identificat cu necazurile poporului din vremea sa. Dragostea pentru credincioși l‑a făcut să fie una cu durerea lor și cu dorința lor de bine.

Țările române se aflau în perioada foarte dificilă a domniilor fanariote. Pentru a deveni domni, candidații trebuiau să achite sultanului, marelui vizir și altor persoane importante din administrația Imperiului Otoman mari sume de bani. Apoi, venind în țările române, puneau impozite împovărătoare, pentru a strânge banii cheltuiți cu dobândirea domniei.

Cel mai greu era văcăritul, impozitul pe animale mari. Acesta ducea la o sărăcie cumplită în țară, care afecta mai ales pe oamenii nevoiași. În mai multe rânduri, ierarhii țării au reușit să lege cu blestem și să interzică, astfel, acest impozit. Dar, la presiunea puterii domnești, blestemul era dezlegat și se percepea, din nou, văcăritul. Pentru prima dată, strămoșul duhovnicesc al Sfântului Iacob, Mitropolitul Sava, a reușit să oprească impozitul, prin blestem, în 1698. În 1749, Sfântul Iacob luase parte la legarea prin blestem a văcăritului de către toți ierarhii moldoveni.

Voievodul Constantin Racoviță, la începutul celei de‑a doua domnii în Moldova, în 1756, l‑a impus din nou. Sfântul Iacob l‑a sfătuit și l‑a determinat să renunțe la acest impozit. Iată cum este descrisă fapta Sfântului Iacob și gravitatea văcăritului într‑o cronică din epocă:

„Îndemnându‑se din râvnă dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al Preasfințitului Iacob Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată ticăloșia și stricăciunea țării acesteia nu este dintr‑altă, fără numai dintr‑acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu rămăseseră la locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot trebuia să dea sumă de bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă să‑și agonisească hrana și comândul său, trebuia la acea vreme să dea și ea bani la văcărit”.

Sfântului Iacob și celorlalți ierarhi li s‑au alăturat boierii țării și, împreună, au cerut și au primit de la patriarhul de Constantinopol o carte de afurisenie împotriva acelora care vor pune din nou acest impozit.

Ceremonia religioasă de punere a blestemului asupra văcăritului a fost deosebită. Domnul Constantin Racoviță a chemat la Iași câte 6 locuitori din fiecare ținut al țării. Alături de ei, au venit mulți oameni din oraș și din împrejurimi. S‑au adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în incinta Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a răspuns după fiecare frază: „Amin!”. Cronicarul Enache Kogălniceanu, care s‑a ocupat cu buna rânduială la slujbă, a scris: „nu putem arăta ce vuiet era în biserică de strigarea norodului”. Apoi a urmat citirea unei cărți de blestem, semnată de mitropolit, de episcopi și de egumenii marilor mănăstiri.

După înlăturarea acestui impozit, în anii următori țara a înflorit, pentru că familiile se eliberaseră de povara sărăciei datorate impozitului văcăritului. Înlăturarea impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască în familiile care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de mâncare: „îndată cum s‑au rădicat această dajdie, au început a se întări și a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s‑au îndreptat țara”.

Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în continuare pentru păstrarea acestei binefaceri. Urâtorul de bine al neamului omenesc, care, mai ales, se luptă împotriva celor mai slabi, a copiilor, nu putea să rabde că din ce în ce mai mulți prunci veneau pe lume, primeau Taina Botezului, iar părinții lor lăudau pe Dumnezeu pentru aceasta.

În martie 1757, Constantin Racoviță a fost schimbat și în locul lui a fost pus domn Scarlat Ghica, care a încercat să îl determine pe Sfântul Iacob și pe ceilalți arhierei să dezlege blestemul pe văcărit.

Văzând că nu îl poate convinge pe Sfântul Iacob, Scarlat Ghica a apelat la sultan și a obținut dreptul de a reintroduce văcăritul, chiar dacă arhiereii nu dezleagă blestemul. Dar, spune cronica, „s‑a cunoscut că nu a fost voia lui Dumnezeu să treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să pornească văcăritul, i‑a sosit mazilirea și s‑a dus în Țara Muntenească, rupând toate rânduielile slujbei ce făcuse”.

La 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Noul domn a insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul Iacob să dezlege blestemul, atât în mod direct, cât și prin intermediul altor demnitari.

În cele din urmă, după doi ani de insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru a nu apărea o criză în țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit atunci un mișcător cuvânt de învățătură:

„Iată că m‑am lepădat și de Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu‑mi iau în cap și în suflet; și socotiți că sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a trăi și a răspunde la faptele noastre și fiți sănătoși”.

La aceste cuvinte, cei de față s‑au „pierdut cu firea” și au izbucnit în plâns. Nu numai ei, ci tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la retragerea sa, căci știau că un mare și sfânt păstor pleca de la ei.

Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea s‑a pecetluit eliminarea văcăritului. În ciuda dezlegării primite de la Patriarhul de Constantinopol, nimeni nu a îndrăznit, nici următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar dacă era fratele domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a impune din nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara Românească văcăritul a mai fost perceput încă 40 de ani.

Atât de mare a fost importanța opoziției Sfântului Iacob față de văcărit, încât în popor au rămas două versuri, în care este portretizat tocmai prin această faptă:

„Iacob mitropolitul, Care‑a legat văcăritul.”

Sfântul Iacob a avut rolul decisiv și la eliminarea temporară a altor două impozite, pogonăritul (5 august 1755) și vădrăritul (25 august 1756), care vor fi apoi desființate.

Luminarea poporului prin educație

Marele Mitropolit a dorit din toată inima ca poporul să meargă pe urmele lui Hristos, să Îl cunoască pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care S‑a făcut om pentru a noastră mântuire. Hristos era viața Sfântului Iacob și această Viață voia să o dăruiască din belșug credincioșilor. De aceea, a lucrat neobosit ca sufletul poporului să fie luminat prin învățătură, să aibă parte de o educație care să îl înalțe spre cele sfinte, spre cele veșnice.

Unul dintre mijloacele de aflare a cuvântului lui Dumnezeu și de formare duhovnicească este cuvântul scris. Bucurându‑se de hrana sufletului și a minții prin cărțile citite la Putna, a dorit ca această hrană să ajungă și la alți nevoitori și la cât mai mulți creștini, spre luminarea și mântuirea lor. Pentru aceasta, a rânduit să fie traduse și tipărite mai multe cărți. A găsit traducători pricepuți la limba greacă, precum Evloghie Dascălul, și la limba slavonă, precum arhimandritul Vartolomei Mazereanu, și le‑a creat condiții pentru a traduce cărți de slujbă și de învățătură.

În primul rând, a tipărit numeroase cărți necesare pentru buna rânduială a slujbelor. Acestea au fost traduse în limba română, pentru ca preoții să slujească în limba înțeleasă de popor și pentru ca oamenii să trăiască prezența lui Hristos în sfintele slujbe.

De pe la sfârșitul veacului al XVII‑lea, în Moldova, a început să fie folosită limba română în Biserică. Principalul osârduitor în această privință a fost Sfântul Mitropolit Dosoftei. După aceasta, traducerea cărților de slujbă în limba română a stagnat. Sfântul Iacob Putneanul a reluat traducerea și a tipărit mai întâi Liturghierul slavo‑român, tradus din nou, în 1745, la Rădăuți. Apoi a tipărit la Iași Adunare de rugăciuni (1751), Synopsis, adică Adunarea celor șapte taine și a celor șapte laude ale Sfintei Biserici și canoane din Sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei (1751), Târnosania (1752), Evhologhion adică Molitvenic (1754), Penticostar (1754), Antologhion (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757), Liturghier (1759), Antologhion (1760).

Tot la Iași, Sfântul Iacob s‑a îngrijit să publice cărți cu învățăturile marilor părinți văzători de Dumnezeu, folositoare la deprinderea meșteșugului luptei duhovnicești. Astfel, a tipărit Adunare de multe învățături pentru preoți (1753), Carte de duhovnicie (1755), Alfavita (1755), Despre lemnul Sfintei Cruci (1759).

Pentru a înțelege cât de mult a sporit Sfântul Iacob numărul cărților de folos, trebuie spus că, între 1700 și 1750, au fost tipărite 66 de cărți în Țara Românească și doar 10 în Moldova, iar între 1750 și 1760, Sfântul Iacob a tipărit 15 cărți în Moldova.

Sfântul Iacob a avut un rol foarte important pentru dezvoltarea învățământului. Pentru a împlini nevoia de cărți după care să învețe copiii, Sfântul Iacob a tipărit, în 1755, primul abecedar din Moldova, Bucvarul. În prefața acestuia, Sfântul Iacob scrie cât de importantă este educația copiilor și cât de mare nevoie era de cărți pentru copii: „Cum dar vei nădăjdui de bine unde nu este hrană bună copiilor? Iar de hrană ca aceea în țara aceasta, cine nu vede câtă lipsă este?”

Patru ani mai târziu, a tipărit o nouă ediție a Bucvarului, îmbunătățită. În 1771, această ediție va fi republicată la Viena, pentru școlile din Bucovina.

La propunerea Sfântului Iacob, prin hrisovul domnesc al lui Teodor Callimachi din 25 iunie 1759, s‑a înființat prima școală rurală din Moldova, pentru copiii satului Putna. În primele decenii de funcționare, Sfântul Iacob va încredința arhimandritului Vartolomei Mazereanu și altor călugări ascultarea de a preda copiilor și de a purta grija întreținerii școlii. Până la mijlocul secolului al XIX‑lea, aici vor preda monahi putneni, apoi vor veni învățători laici. Școala funcționează, fără întrerupere, până în prezent.

Nu numai prin tipărirea Bucvarului și prin înființarea școlii din Putna și‑a arătat Sfântul Iacob grija pentru educarea copiilor, ci permanent îi îndemna pe credincioși spre aceasta. Fără învățătură, sufletul se usucă, scria el: „Învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel neînvățat este asemenea copacului celui uscat”.

Râvna sa pentru educație se datora înțelegerii pe care o avea despre rostul educației. Sfântul Iacob a înțeles că lumea și frumusețea ei sunt daruri de la Dumnezeu pentru om. Iar omul, prin frumusețea și sensul celor văzute, este chemat să înțeleagă frumusețea și realitatea celor nevăzute.

Educația deschide ochii pentru a înțelege firea acestei lumi, pentru a înțelege rostul fiecărui lucru și dreapta lui folosire, rostul fiecărui om și dreapta legătură cu ceilalți oameni. Cunoscând lucrările lui Dumnezeu, omul află despre El și despre dragostea Sa pentru om, pentru care a făcut toate. Și astfel, folosind după voia lui Dumnezeu cele văzute, omul se înălță către cele duhovnicești, nevăzute. Așadar, pentru Sfântul Iacob, educația este o cale pentru dobândirea vieții veșnice.

De aceea, ca părinte sufletesc și ca ierarh responsabil cu educația în țară, el a urmărit ca prin aceasta să se formeze fii ai Împărăției cerurilor. Având în fața ochilor acest rost, Sfântul Iacob, împreună cu colaboratorii săi au făcut eforturi mari, continue, și au înscris câte o pagină importantă în istoria educației și în istoria culturii românești.

Sfântul Iacob a dorit să arate poporului modele de desăvârșire – sfinții. De aceea, a rânduit să fie traduse Viețile sfinților, adevărate manuale în care orice om, de orice vârstă, fire și statut, își poate afla un model de viață. La îndemnul lui, s‑au tradus, deși fără a fi reușit să le publice, 6 dintre cele 12 volume ale Vieților sfinților, pe lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie și mai. Nu doar acestea, ci, din păcate, și alte cărți, pe care el a rânduit să fie traduse, au rămas în manuscris, în urma retragerii sale din scaunul de mitropolit.

Părinte al tuturor

Contemporanii au simțit că asupra Sfântului Iacob este harul lui Dumnezeu, este lucrarea Sa. De aceea l‑au ascultat și l‑au urmat în inițiativele sale. Dar mai ales dragostea sa i‑a făcut să îi fie alături.

Împărtășindu‑se de dragostea lui Dumnezeu pentru om, Sfântul Iacob a avut multă dragoste față de semeni. Prin aceasta, a încălzit inimile lor spre facerea de bine și spre viața în Hristos.

Nu numai oamenii simpli au fost cuceriți de dragostea și de lucrarea lui pentru ei. Sfântul Iacob a izbândit și acolo unde mulți dintre cei care doresc binele nu izbândesc: a reușit să miște inimile oamenilor bogați și puternici spre a face bine poporului. Cuvântul său cu putere multă, dat de Dumnezeu, le‑a arătat acestora cum să folosească poziția socială și bogățiile pe care le‑au primit de la Dumnezeu, spre folosul aproapelui. Așa s‑au dat legi mai bune, s‑au ctitorit locașuri sfinte și s‑au creat instituții folositoare oamenilor.

Autoritatea pe care Sfântul Iacob o avea în fața demnitarilor și a oamenilor a făcut ca el să aducă pacea în momente foarte dificile, salvând vieți de oameni și salvând suflete de la păcate grele.

În anul 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Principalul demnitar al acestui domn, Iordache Stavarache, a determinat, prin comportamentul său, o răscoală a locuitorilor din Iași împotriva lui, a Curții și a domnului. În fața răscoalei poporului, soldații care păzeau curtea domnească au ucis câteva persoane și erau gata să ucidă pe cei care ar fi încercat să intre cu forța.

Datorită încrederii în el, Sfântul Iacob a fost rugat de răsculați să mijlocească înțelegerea cu domnul țării: „au mers la Mitropolie de au luat pe Mitropolitul, zicând să meargă la Domn din partea țării, să‑i spună că cer pe Stavarache să li‑l dea”. Tot datorită conștiinței că mitropolitul este un om al lui Dumnezeu, și Ioan Teodor Callimachi l‑a rugat pe mitropolit să‑i fie „chezaș” față de revolta oamenilor.

Luminat de Dumnezeu, Sfântul Iacob a reușit să reprezinte dorințele și durerile poporului și a obținut de la domn și boieri ceea ce a putut împlini nevoile oamenilor, dar fără vărsare de sânge. Domnul a promis că va aduce înapoi pe boierii exilați pentru că se împotriviseră fiscalității lui Stavarache: „au căzut Domnul la Mitropolit cu rugămintea ca să intre chezaș că‑i va aduce într‑atâtea zile; și așa Mitropolitul au început a intra chezaș că până în atâtea zile îi va aduce pe boieri; și așa s‑au potolit”. Astfel, el a evitat o mare vărsare de sânge creștinesc.

Istorisind această grea cumpănă, care nu s‑a sfârșit într‑o mare tragedie datorită curajului și a dragostei de pace ale Sfântului Iacob, Nicolae Iorga îl numește „păstorul celor săraci și umili […] ce dusese o viață de sfânt”.

Un alt moment în care Sfântul Iacob a ferit poporul de o mare primejdie a fost în septembrie – octombrie 1758. Atunci, tătarii din Bugeac și Nogai au jefuit cumplit Moldova, din cauză că Vidali și Rizu, caimacamii lui Ioan Teodor Callimachi, nu le dăduseră darurile obișnuite. Sudul și centrul Moldovei au suferit cea mai cumplită invazie a tătarilor din secolul al XVIII-lea. Orașele Bârlad și Focșani precum și satele dintre Prut și Siret au fost pustiite și arse în întregime. Mii de oameni au fost luați în robie. Mitropolitul, împreună cu episcopii, câțiva egumeni și boieri care se aflau în Iași, a trimis o plângere la hanii tătari din Buceag și Nogai. În scrisoare a prezentat situația în care se afla țara, cu satele arse și locuitorii robiți, obligația de a apăra pe locuitori și a nu‑i ataca și a cerut să înceteze distrugerea țării și uciderea populației.

„Vedem că toți săracii din raiaua Moldovei se pradă de tot, se jăcuiesc, să omoară și se robesc, și se ard cu foc fânațele și ariile cu pâine, și casele pe la târguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au risipit și s-au bejenit prin păduri și aiurea, unde nici acolo nu pot să se mistuiască. Și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci necontenit și acolo, prin pădure, năvălind tătarii cu armele lor, mulțime de oameni din săraca raia au omorât, și pe câți prind vii îi robesc și fac batjocoră de femeile și fetele oamenilor. Și alte multe nevoi și supărări ce se fac întru această una dată nu s-au făcut în săracele raiale de când sunt și până acum, că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc neluat, pâinile cele strânse pe la arii le ard, cele ce au rămas nesecerate se prăpădesc pe pământ, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus, de spaimă și groaza aceasta, s-au dus printr-alte țări, lăsându-și toate ale lor la pieire numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne aflăm la mare întristăciune. Pentru aceasta, cu plecăciune până la pământ și cu fierbinți lacrimi, ne rugăm Măriilor Voastre să socotiți dreptatea lui Dumnezeu că nu suntem cu nimic vinovați, nici suntem haini împărăției sau Măriilor voastre. Și să fie mila Măriilor Voastre, să porunciți să se oprească prada, să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are margini răutatea aceasta ce sau făcut în ticăloasa țară … ”.

Sfântul Iacob a intervenit într‑o problemă importantă pentru sufletele oamenilor, care ține de domeniul dreptului juridic. Modul în care se încheiau tranzacțiile și se judecau conflictele ducea uneori la jurăminte, la căderea sub blesteme. Sfântul Iacob a prezentat domnitorului Matei Ghica problema și i‑a propus soluția ca orice act de tranzacție să se facă cu consemnarea în scris și în fața a trei martori, pentru a nu mai fi nevoie de jurăminte și cărți de blestem. În actul din 1 august 1755, prin care această soluție devenea lege, domnul arată că a luat această hotărâre la propunerea Sfântului Iacob, „al nostru prea cinstit părinte duhovnicesc”.

În 25 septembrie 1755, domnul Matei Ghica, la îndemnul Sfântului Iacob, a întărit regulamentul de funcționare al breslei groparilor din Botoșani, prin care li se impunea acestora să îi înmormânteze și pe străini. Până atunci, străinii morți rămâneau și câteva săptămâni neînmormântați, lucru necreștinesc, dar și periculos pentru sănătatea publică. Având în vedere aceeași problemă, domnul Constantin Racoviță, în 1757, a dat un document în care îl arată pe Sfântul Iacob ca inițiatorul reînființării breslei groparilor în Suceava.

O mare binefacere a Sfântului Iacob este ctitorirea Spitalului Sfântul Spiridon, în Iași. În trecut, când un om cu stare era bolnav, doctorul venea la el acasă. Dar la cei fără bani, nu veneau doctorii, căci nu erau plătiți. Din milă față de oamenii bolnavi care nu aveau bani, Sfântul Iacob l‑a determinat pe domnul Constantin Racoviță să facă un spital public, la biserica Sfântul Spiridon din Iași, în 1757. Aici erau doctori și puteau să vină oamenii săraci să se trateze. Pentru a întreține spitalul, Sfântul Iacob a transformat biserica Sfântul Spiridon în mănăstire și a îndatorat‑o să se îngrijească de spital. În 1758, când lucrările au fost terminate, Sfântul Iacob a sfințit mănăstirea.

L‑a avut ca pildă în această întreprindere pe Episcopul Ioanichie de la Roman, care ctitorise un spital public la Mănăstirea Precista Mare, în Roman, și unul la Mănăstirea Sfântul Proroc Samuil, în Focșani. De altfel, Sfântul Iacob a avut grijă nu numai de spitalul ridicat de el, ci și de aceste așezăminte. Astfel, în 1756, prin mijlocirea sa, Constantin Racoviță a dat 12 hrisoave Mănăstirii Precista Mare și metocului ei, Prorocul Samuil, acordându‑le însemnate privilegii, venituri, scutiri și întinse moșii, pentru a asigura funcționarea spitalului.

Sfântul Iacob a vegheat și la soarta românilor din Transilvania. Ca și ceilalți ierarhi din Moldova, Sfântul Iacob a dăruit antimise mănăstirilor și bisericilor ortodoxe din Transilvania. Se păstrează, de când era episcop la Rădăuți, un antimis dăruit bisericii din Cuhea Maramureșului și mai multe antimise dăruite, de când era mitropolit, bisericilor din zona Clujului. El s‑a ocupat și de legătura cu Mănăstirea Moisei din Maramureș, atestată ca schit al Putnei în 1759.

În general, cărțile tipărite de Sfântul Iacob au fost folosite în bisericile și mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de mult ajutor în apărarea credinței ortodoxe a românilor din Transilvania.

Pentru că era un izvor de lumină și de har, oamenii au venit alături de Sfântul Iacob și i‑au devenit colaboratori. Astfel, la fiecare dintre ctitoriile sale, a știut să aducă lângă el pe unii dintre boierii vremii, care s‑au învrednicit, astfel, să devină împreună ctitori cu el și sunt pomeniți mereu în bisericile și mănăstirile ctitorite. Prima asupra căreia și‑a îndreptat mâna spre a o reface a fost biserica Mitropoliei din Iași. Sfântul Iacob, în timpul păstoririi sale, a înfrumusețat Mitropolia și s‑a îngrijit de plata datoriilor pe care le acumulase.

Prin sprijinul și sfatul pe care le‑a acordat negustorilor români din Suceava, a ajutat acest oraș să renască în a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea. Sfântul Iacob este considerat al doilea ctitor al bisericii Sfântul Dumitru din Suceava. Tot el a purtat și grija Catedralei Mitropolitane din Suceava și a vegheat asupra ctitoririi Schitului Doljești de către un fost boier, intrat în viața monahală la Putna, Dionisie Hudici.

Al doilea mare ctitor al Putnei

Dacă pentru întreaga țară Sfântul Iacob a fost o lumină vreme de câteva decenii, pentru Mănăstirea Putna el a pus un fundament pentru următorii mai bine de 100 de ani. După ocuparea nordului Moldovei de către Austria, Putna a fost una dintre cele trei mănăstiri rămase deschise, alături de Dragomirna și Sucevița. Principalul motiv al acestei alegeri a fost dat de refacerea materială și de înflorirea duhovnicească de sub conducerea Sfântului Iacob.

Acesta a început lucrările de refacere a Putnei în anul 1755, când „din întâmplările vremilor și a nepăcilor”, „toate câte sunt în mănăstire erau stricate, încât era un lucru de jale a și vedea cineva la câtă stare rămăsese această sfântă mănăstire”, după cum relatează arhimandritul Vartolomei Mazereanu.

Cu smerenie, Sfântul Iacob nu s‑a folosit atunci de faptul că era mitropolit, ci a cerut acordul obștii pentru a începe lucrările ca „al doilea ctitor mare al mănăstirii și înnoitor” al ei, așa cum este numit în pomelnicul mănăstirii. Alături de el, la înnoirea mănăstirii au fost monahii putneni, și în mod deosebit, Cuviosul Sila, Cuviosul Natan, arhimandritul Vartolomei Mazereanu, ieroschimonahul Mihail Mazereanu, egumenul Calistru și câteva familii domnești și boierești, în primul rând familia Racoviță.

Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila de la Sihăstria Putnei în Țara Muntenească, unde, în jumătate de an, a adunat 1000 de lei. Cu acești bani și cu alții, Sfântul Iacob a început înnoirea mănăstirii.

Prin mâna plină de har a arginatarului mănăstirii, monahul Rafail, primul pas a fost ferecarea în argint a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la 15 august 1755. „Și, mai întâi de toate, au scos sfânta și făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Sfântul Altar și au ferecat‑o peste tot cu argint. Și, făcându‑i scaun frumos, o au așezat în mijlocul Sfintei biserici și i‑au făcut candele frumoase de argint. La care sfânta icoană îndată au început a se face minuni și tămăduiri de boli și de duhuri necurate.” La aceasta, arhimandritul Vartolomei adaugă că strana pe care s‑a așezat icoana era de lemn lucrat foarte iscusit, peste tot poleit cu foiță de aur.

În anul 1757, a fost refăcut zidul din jurul mănăstirii, iar arhimandritul Vartolomei, ieromonahul Calistru din Putna și ieromonahul Mihail din Sihăstria Putnei au fost trimiși la Kiev, de unde au adus „86 icoane a toate praznicele mari și mici de peste an și 2 steaguri mari bisericești și alte lucruri de trebuința bisericii, cu care mult s‑au împodobit sfânta biserică”.

În această perioadă a fost consolidată clopotnița, au fost făcute trapezele, pivnițele, bucătăria, brutăria, paraclisul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, chiliile și un cerdac pentru procesiuni. Au fost refăcute acoperișul bisericii mari și turla bisericii, căreia i s‑au adăugat cele opt colonete ornamentale. Tot acum este fortificat, cu cinci contraforți, și zidul de nord al bisericii, afectat de cutremurul din anul 1739, iar Turnul tezaur capătă, și el, un acoperiș.

Când s‑a retras din scaunul mitropolitan, în 1760, Sfântul Iacob a ales ca loc de retragere Putna. Ioan Teodor Callimachi i‑a confirmat, la plecarea de la Iași, dreptul de a veghea asupra vieții de la mănăstire, dat și de calitatea de ctitor. Acest statut a fost reînnoit de către domnul Grigore Callimachi în 1768: „De vreme ce Sfinția Sa va să petreacă rămășița vieții sale întru sfântă mănăstirea Putna, la care nu numai că și de metania este de acolo, ci încă și cu oarecare ctitorie este împărtășit […], hotărâm domnia mea ca oricând ar fi trebuința ca să se scoată sau să se pună egumen acestei sfinte mănăstiri, pe care va arăta sfinția sa că este vrednic, acela să se facă egumen”.

După revenirea în obștea mănăstirii, Sfântul Iacob „nu s‑a dat spre odihnă, ci iarăși s‑a apucat de înnoirile Sfintei mănăstiri, care încă nu se isprăviseră”: în 1761 a făcut fântâna din incinta mănăstirii și în anul următor a pavat biserica cu lespezi de piatră.

Urmând obiceiul ctitorilor din vechime, Sfântul Iacob nu s‑a mulțumit doar cu înnoirea și ridicarea de clădiri, ci s‑a străduit, pe cât i‑a stat în putere, să înzestreze mănăstirea cu toate cele de trebuință. Clopotul Buga, de la Sfântul Ștefan, a fost turnat din nou cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, în anul 1761, cântărind aproape dublu. De refacerea clopotului a răspuns un meșter adus de la Liov special cu acest scop.

Alte danii sunt consemnate de arhimandritul Vartolomei Mazereanu: „făcut‑a Sfinția Sa, dintru a Sfinției Sale argint, o candelă mare de argint și au pus‑o în biserica cea mare, înainte sfintei, făcătoarei de minuni icoane”, „un felon de material roșu, cu flori de fir de aur”. La 1 ianuarie 1765, Sfântul Iacob a dăruit un policandru „de alamă galbenă cu 35 ramuri”, care se află până azi în naosul mănăstirii.

În anul 1773, a făcut o catapeteasmă nouă în biserică, poleită cu aur. A luat alături de sine pentru a fi ctitori la această catapeteasmă pe Episcopii Antonie de Roman și Dositei de Rădăuți, ieromonahii Clement, Gheorghe, Varlaam și Gheorghe.

Arătând multele înnoiri pe care Sfântul Iacob le‑a adus mănăstirii, arhimandritul Vartolomei încheie astfel: „au mai făcut și alte multe lucruri bune, cât dinlăuntru, așa și din afară, la această sfântă mănăstire, pe care, pentru scurtare, nu le‑am mai scris”. Toate acestea și purtarea de grijă pentru bunăstarea duhovnicească au făcut din el al doilea ctitor al mănăstirii, chemat de Maica Domnului și de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare să pregătească mănăstirea pentru perioada foarte grea ce va urma, a stăpânirii austriece.

Astfel, mișcat de dragostea sa pentru maica duhovnicească și de râvna pentru Hristos, Sfântul Iacob s‑a ostenit și a devenit „fericit și mare ctitor și înnoitor acestei sfinte mânăstiri”.

Părintele familiei duhovnicești a monahilor putneni

Documentele din veacul al XVIII‑lea îl arată pe Sfântul Iacob conlucrând foarte mult cu monahii de la Putna în activitățile sale ca mitropolit. Ele reflectă o realitate a vremii, și anume că Sfântul Iacob a fost părintele obștii putnene pentru câteva decenii și că el a lucrat și în afara mănăstirii cu monahii din obște.

În secolul al XVIII‑lea, viețuirea la Putna s‑a extins și în așezămintele Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Mănăstirea veche, aflate foarte aproape de vatra mănăstirii. În această perioadă, viețuitorii au alcătuit o familie duhovnicească unică, descrisă de expresia Sfântului Iacob: „o casă sunt”. În această familie, fiecare viețuitor avea rostul lui, ca și fiecare loc de nevoință.

Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul viețuirii de la Putna sunt exprimate cel mai bine în cuvintele Sfântului Iacob: mănăstirea este „maica și clironomia mea”, după cum scrie în testamentul său, în 1761–1762. Mănăstirea este maica duhovnicească în care s‑a format și căreia îi datorează sporirea duhovnicească. „Clironomie” înseamnă că mănăstirea îi este moștenitoare, adică toate ostenelile sale duhovnicești și materiale se adaugă la zestrea mănăstirii, care mereu se îmbogățește prin fiii ei.

Cele două sihăstrii sunt locuri ale nevoinței duhovnicești mai înalte, în care se retrag, cu binecuvântare, părinții mănăstirii doritori de liniștea isihiei și care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească. La sihăstrie pot veni și viețuitori din alte locașuri monahale, dornici să viețuiască aici. Din evlavia pentru piscul vieții monahale, care este schima mare, pustnicia, unii dintre părinții mănăstirii vin la Sihăstria Putnei pentru a primi chiar și schima mică, precum Sfântul Iacob și Episcopul Dositei Herescu. Ei vor să își închine viața lui Hristos în acest loc retras, în care rugăciunea cea neîncetată este în inimile nevoitorilor de aici, care sunt dezlipiți de datoriile față de societate ale viețuitorilor de la vatra mănăstirii.

„Mănăstirea veche” era așezământul din jurul bisericii de lemn, construită de Dragoș vodă, la Volovăț, și adusă aici de Sfântul Voievod Ștefan. În a doua parte a secolului al XVIII‑lea, aici a fost înființată școala pentru copiii din sat și așezământul a fost orientat spre activități cărturărești.

De la sfârșitul secolului al XVII‑lea și până la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, această familie a viețuitorilor de la Putna i‑a avut ca părinți duhovnicești pe Mitropolitul Sava, Episcopul Calistru, Mitropolitul Iacob, Episcopul Dositei Herescu.

După plecarea Mitropolitului Antonie în Rusia, în urma războiului ruso‑turc din 1735–1739, cel care a vegheat asupra familiei monahale de la Putna, până la trecerea sa la cele veșnice, a fost Sfântul Iacob. Ca egumen al mănăstirii, Episcop la Rădăuți, Mitropolit la Iași și apoi în perioada de retragere la Putna, el a fost cel care a sfătuit și a dat binecuvântare pentru buna rânduială a vieții monahilor din această familie.

Astfel, Sfântul Iacob a rânduit, în 1753, pe Cuviosul Sila ca stareț la Sihăstria Putnei. În 1754, Sfântul Iacob l‑a chemat la Iași, la Mitropolie, pe Cuviosul Natan, care era eclesiarh la Putna, pentru a întocmi împreună pomelnicul Mitropoliei Moldovei. Aici, Sfântul Iacob l‑a hirotonit ieromonah, iar în anul următor, 1755, îi dă și ascultarea de duhovnic, pe care o va împlini toată viața.

Tot Sfântul Iacob l‑a chemat înapoi în țară, la 1754, pe Vartolomei Mazereanu, ieromonahul putnean plecat la Mitropolitul Antonie, în spațiul rusesc, pentru „treaba tălmăcirii cărților de pe limba slovenească pe limba moldovenească”. În 15 august 1755, Sfântul Iacob l‑a hirotesit arhimandrit și l‑a numit egumen la Mănăstirea Putna. Apoi, în 1755, Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila, viețuitor la Sihăstria Putnei, în Țara Românească, la domnitorul și boierii de acolo, pentru a strânge fonduri în vederea înnoirii mănăstirii.

Din inițiativa Sfântului Iacob, starețul Mihail Mazereanu de la Sihăstria Ursoaia termina de tradus din slavonă, în 6 ianuarie 1756, lucrarea Piatra smintirii. În noiembrie 1756, cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob, Cuviosul Natan realizează Pomelnicul Mănăstirii Putna, al doilea pomelnic al său. Iar în 1757, Sfântul Iacob a trimis pe arhimandritul Vartolomei Mazereanu, pe ieromonahul Calistru de la mănăstire și pe starețul Mihail Mazereanu la Kiev, de unde au adus 86 de icoane și alte obiecte necesare bisericii.

Unitatea viețuitorilor și chivernisirea lor de către marele mitropolit este frumos exemplificată într‑o scrisoare din 26 decembrie 1757, în care Sfântul Iacob îi scrie arhimandritului Vartolomei Mazereanu să îl sprijine pe Cuviosul Sila într‑o problemă legată de Sihăstria Putnei, „de bună vreme că acea Sihăstrie este tot o casă cu mănăstirea cea mare”.

Sfântul Iacob a avut darul de a‑i rândui pe monahii putneni după voia lui Dumnezeu, dând fiecăruia ascultarea și locul potrivit. Sprijinindu‑se unul pe altul, în rugăciune și în ascultare, lucrându‑și fiecare talantul dat de Dumnezeu, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului secol al XVIII‑lea din Moldova.

Sub ascultarea Sfântului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești și straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre mântuirea lor. Împreună‑lucrarea lor reprezintă un model de comuniune între ierarh și monahi, între cler și popor, în ascultare și în dragoste, care a bineplăcut lui Dumnezeu.

Peste timp, roadele acestei familii duhovnicești se vor vădi în toată puterea lor, când Sfântul Iacob și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori la Putna și Sihăstria Putnei, au fost canonizați. Alături de ei, alți împreună‑nevoitori din acea vreme se bucură de slava Împărăției cerurilor, dintre care, după voia lui Dumnezeu, Cuviosul Arsenie ori arhimandritul Vartolomei Mazereanu, vor fi proslăviți și în Biserica luptătoare pentru viața lor aleasă și sfântă.

Trecerea la cele veșnice

Odată cu retragerea din scaunul mitropolitan, Dumnezeu a lucrat în chip deosebit prin slujitorul Său credincios. Părintele ceresc l‑a purtat, peste priceperea omenească, acolo unde El a știut că este nevoie.

Mai întâi, Sfântul Iacob, cu smerenie și cu blândețe, fără a se robi patimii ținerii de minte a răului, a căutat îndreptarea domnului care îl izgonise, practic, din scaun. A reușit aceasta, astfel încât și Ioan Teodor Callimachi și, apoi, fiul său, Grigore Callimachi, devenit domn, îl vor sprijini în chivernisirea mănăstirii și la înnoirea ei.

Apoi, la Putna, a dus mai departe activitatea lui cărturărească și duhovnicească, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus Hristos și având totodată cugetul la viața de dincolo. Cugetarea la moarte și la vremelnicia lucrurilor i‑au dat o adâncă așezare în Hristos și o smerită cugetare prin care a urcat din treaptă în treaptă spre unirea cu Blândul Iisus, Domnul și bucuria călugărilor.

S‑a adâncit în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. Cu câțiva ani înainte scrisese: „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui Hristos în sufletul nostru și risipind dintru dânsul negura ce‑l vatămă pe el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune” (Prefața la Antologhion).

Sfântul Iacob a fost acum mai aproape de viața sihăstrească. A iubit de la început acest fel de viețuire, dar a urmat cu smerenie chemărilor pe care i le‑a făcut Dumnezeu, de a fi preot, egumen, episcop și mitropolit. Nici după întoarcerea la Putna nu și‑a împlinit voia sa de a fi sihastru, căci a trebuit să poarte în continuare grijă de mănăstire și de credincioșii care alergau la el pentru sfat și binecuvântare.

Acest dor adânc al inimii sale l‑a arătat tuturor și l‑a împlinit cu cinci zile înainte de a trece la cele veșnice. A mers și a fost tuns în schima mare de către ucenicul și duhovnicul său de decenii, Cuviosul Natan, în biserica schitului Sihăstria Putnei. A primit numele de Eftimie, după Sfântul Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l‑a cinstit în mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se născuse.

Cu durerea pricinuită de răpirea Bucovinei, dar cu bucuria de a fi înnoit mănăstirea, în 15 mai 1778, sufletul sfântului păstor s‑a înălțat la cer, alături de Hristos, Cel pe care L‑a purtat în inimă întreaga viață, Cel care a fost, în toate, bucuria lui. S‑a împlinit cu el ceea ce scrisese în cuvântul înainte la Alfavita sufletească: „Nu te bucura de nimic întru acest veac al plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci, de voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voiești a te bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.”

Cu doi ani în urmă, în 1776, scrisese în testamentul său: „Așijderea și altor frați și creștini tuturor cu lacrimi mă rog, de toate cele ce voi fi greșit, să mă ierte. Și cu dragoste pe toți îi chem să mă sărute cu sărutarea cea mai de pe urmă, cum și eu cu duhul pe toți îi sărut. Și tuturor, pentru toate las iertăciune și blagoslovenie. Amin.”

Părinții l‑au înmormântat în pridvorul mănăstirii, ca nou ctitor al ei, alături de rămășițele pământești ale părinților săi după trup, călugăriți la bătrânețe. Chipul în care a fost înmormântat este pecetea modului cum și‑a trăit viața, lepădând toată slava lumii. Când sfintele sale moaște au fost găsite, s‑a văzut că fusese pus în mormânt în veșminte de schimnic, cu o simplă cruce de argint, mică, la piept. Atletul lui Hristos a părăsit slava lumii și a aflat slava Domnului și Dumnezeului său.

Cinstirea Sfântului Iacob

Purtându‑și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu blândețe și cu smerenie crucea de a fi prigonit pentru dreptate, jertfindu‑se pe sine pentru popor, Sfântul Iacob și‑a închinat întreaga viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune, educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor l‑au adus, cu suflet curat, în brațele lui Hristos. Toată truda i‑a fost răsplătită, după credința lui: „Mică este osteneala, dar odihna este nesfârșită. Puțină este truda, dar câștigul este nenumărat. Puțină este tânguirea pe pământ, iar veselia nesfârșită” (Cuvânt înainte la Prothesis).

În vremea sa, Sfântul Iacob Putneanul a făcut pentru eparhiile pe care le‑a păstorit ceea ce au făcut marii ierarhi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare ori Sfântul Nicolae, în vremea lor, în eparhiile lor: acești păstori cu rugăciunea, cu predica și cu fapta s‑au făcut toate tuturor, cu timp și fără timp, ca pe toți să‑i câștige pentru Hristos și pentru Împărăția cerurilor. Astfel, miluitor al săracilor, dascăl al cărturarilor, îndreptător al dregătorilor, izvor al rugăciunii, el a devenit părinte al tuturor.

De aceea, Sfântul Iacob a fost cinstit în chip deosebit de oameni încă din timpul vieții. Cu multă smerenie a știut totuși să se lepede de toată slava lumii și să caute singura slavă nepieritoare, cea a lui Hristos Domnul. Iar Acesta l‑a încununat cu și mai multă slavă, în sufletele urmașilor și în Împărăția Sa.

Faptele sale alese de slujire și jertfă au fost consemnate în scris de către cronicarii secolului al XVIII‑lea. În conștiința poporului a rămas drept cel care a izbăvit țara de văcărit. La Putna, el a fost cinstit ca al doilea mare ctitor al mănăstirii și ca un mare părinte duhovnicesc al ei.

În secolul al XX‑lea, asupra chipului său blând și ferm, jertfitor și rugător s‑a aplecat și Patriarhul Teoctist Arăpașu. În cartea În slujba Ortodoxiei românești, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii române (1978), i‑a întocmit un portret adânc, plin de evlavie și în care se vede lucrarea lui Dumnezeu prin Sfântul Iacob:

„Sârguincios la săvârșirea celor sfinte în Altarul cel dumnezeiesc, ieromonahul Iacob întru toate s‑a arătat priceput; fie în gospodărie, fie la promovarea bunului mers al școlii, fie la îndrumarea fraților și elevilor, fie la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Râvna sa prisosea ca cel ce însuși s‑a îndulcit din știința și viața dascălilor de la această pepinieră, fiind distins între toți prin hărnicie și spor la învățătură”. Patriarhul Teoctist îl descrie ca „blândul și vrednicul ierarh, fire contemplativă și din pruncie dornic de viață călugărească, cu dragoste nemărginită față de chemările acestui cin și osârdnic făptuitor al binelui de obște”.

Canonizarea

Evlavia monahilor și credincioșilor mireni a crescut în timp și a dus la cinstirea Mitropolitului Iacob ca sfânt. Lucrarea lui Dumnezeu este ușor de văzut în ierarhul dăruit cu toate bunătățile, asemenea marilor ierarhi ai Bisericii: milostiv, iubitor de săraci, capabil să mijlocească între popor și conducători, salvator de vieți omenești, făcător de pace. De aceea, marele istoric Nicolae Iorga îl numește, fără șovăială, „un om sfânt”.

Luând aminte la viața pilduitoare a Sfântului Iacob, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea acestuia, în ședința din 6–7 iunie 2016, împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Prăznuirea Sfântului Iacob se face pe 15 mai, când a trecut la cele veșnice, iar cea a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan este în ziua următoare, 16 mai, pentru a fi alături de părintele lor.

În 15 iunie 2016, în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen, părinții mănăstirii au desfăcut cripta din pridvorul bisericii voievodale în care a fost înmormântat Sfântul Iacob. Starețul mănăstirii, arhimandritul Melchisedec Velnic, a spus despre felul cum a fost aflat Sfântul Iacob: „L‑am găsit ca pe o pâine coaptă și rumenă – culoarea sfințeniei și a desăvârșirii întru Domnul. L‑am găsit smerit înveșmântat. Am simțit că atunci când a spus «mă las și de mitropolie», cu adevărat s‑a și lepădat de toate cele ale lumii. A fost așezat simplu, în veșmântul monahicesc al schimei mari, cu o cruce simplă din lemn, îmbrăcată în argint”.

Punerea în raclă a sfintelor sale moaște a avut loc în 25 septembrie 2016, ca parte a sărbătoririi celor 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a Mănăstirii Putna de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Racla pentru sfintele moaște a fost sfințită de către Preafericitul Părinte Ioan al X‑lea, Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient.

Duminică, 14 mai 2017, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării celui între sfinți Părintelui nostru Iacob Putneanul, Mitropolitul Moldovei, și a ucenicilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Au slujit Sfânta Liturghie și au exprimat public proslăvirea de către Dumnezeu a acestor sfinți Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, împreună cu ierarhi, clerici și credincioși români și din alte Biserici Ortodoxe.

Prin toată osârdia sa și prin darul lui Dumnezeu, Sfântul Iacob se bucură în cer alături de sfinții ierarhi pe care Dumnezeu i‑a dăruit poporului român, pentru a‑i purta de grijă în momente de cumpănă, precum Sfinții Iachint de Vicina, Teoctist I, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Grigorie Dascălul, Calinic de la Cernica sau Andrei Șaguna.

Pentru noi toți, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul este model de jertfă, de purtare a crucii și de viață întru slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui, iar în ceruri este mijlocitor blând către Hristos Domnul.

Fie ca pacea, bunătatea și blândețea Părintelui nostru Iacob Putneanul să se reverse în casa fiecărui creștin și să dea tuturor râvnă fără șovăire pe calea Domnului nostru Iisus Hristos!

(De veghe în casa Măriei Sale. File de pateric de la Mănăstirea Putna, Editura Mitropolit Iacob Putneanul, Putna, 2017)

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 – 403)

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului

Sfântul Epifanie a fost un scriitor creștin din secolul al IV-lea, episcop de Salamina, în Cipru.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 12 mai.

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 - 403) Frescă din mânăstirea Graceanița - Kosovo - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 – 403) Frescă din mânăstirea Graceanița – Kosovo – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața


 

Sfântul Epifanie s-a născut în jurul anului 315 (sau, după alții, 308) într-o familie modestă de evrei din satul Besanduc, nu departe de Eleutheropolis (Elefteropolis; în epoca modernă Beit Guvrin sau Beit-Djibrin) în Palestina.

La moartea tatălui său, copilul, orfan, a fost adoptat de un învățător al Legii iudaice, Trifon.

Acesta i-a asigurat posibilitatea de a studia, așa încât Sfântul Epifanie a învățat nu doar Scripturile și preceptele legii mozaice, ci și cinci limbi – greaca, latina, ebraica, siriaca și copta -, lucru rar în acea epocă.

 

Convertirea

La moartea părintelui său adoptiv, Sfântul Epifanie a moștenit toată averea acestuia.

Puțin timp după aceea, el a văzut într-o zi un monah creștin, Lucian, care vorbea cu un sărac. Cum nu avea bani, monahul a dat săracului haina ce o avea pe el.

Mișcat de gestul călugărului, Sfântul Epifanie a îmbrățișat creștinismul, primind Botezul de la episcopul locului, împreună cu sora sa vitregă. Mai apoi, el a renunțat și la toată averea sa, făcându-se călugăr pe lângă sfântul Ilarion cel Mare.

 

Mănăstirea lui Epifanie la Eleutheropolis

Însetat de a cunoaște mai bine viața monastică, Epifanie a făcut o lungă călătorie în deșertul Egiptului, ca să-i cunoască pe călugării renumiți de acolo.

După patru ani de călătorii, Sfântul Epifanie s-a întors în Palestina și a întemeiat în apropierea satului său natal o mănăstire, al cărei stareț a fost timp de treizeci de ani.

 

Episcopatul

Mai apoi a plecat în insula Cipru, unde l-a reîntâlnit pe Sfântul Ilarion cel Mare, la sfatul căruia a acceptat să fie hirotonit episcop de Salamina (Constanția), în anul 376. A fost episcop de Salamina până la moartea sa, în 403.

În anul 382, Sfântul Epifanie a făcut o altă călătorie, la Roma, împreună cu sfântul Ieronim și cu Paulin, episcop de Antiohia, pentru a pleda în fața papei cauza acestuia din urmă în chestiunea schismei ce exista în acel moment în Antiohia.

 

Scrieri


 

Scrierile cunoscute ale sfântului Epifanie sunt publicate în colecția Clavis Patrum Græcorum, 3744-3807.

Epifanie este cunoscut pentru scrierile sale polemice împotriva ereziilor (textele sale fac referință la peste 80 de erezii diferite):

- Ancoratus (care include argumente împotriva arianismului și a învățăturilor lui Origen)

- Panarion (sau Adversus Haereses – Respingerea tuturor ereziilor). Scrisă între 374 și 377, lucrarea se prezintă sub forma unui manual sistematic cu argumente împotriva a tot felul de eretici și erezii.

Panarion este o valoroasă sursă de informații despre Biserica creștină din secolul al IV-lea.

Este de asemenea autorul unui Discurs spiritual despre viața lui Hristos.

Câteva texte ne-au parvenit fragmentar:

- Tratatul despre greutăți și măsuri

- Tratatul despre cele 12 geme (lat. De Gemmis)

- Tratatul împotriva imaginilor

- Scrisori (din care se păstrează doar puține fragmente)

Sf. Epifanie a scris numeroase comentarii la cărțile Sfintei Scripturi:

- Viața profeților

- Comentariu la Hexaimeron

- Comentariu la psalmi

- Fisiologul (principala sursă a bestiarului medieval)

- Comentariu la Evanghelia după Luca

Sf. Epifania a lăsat și scrieri liturgice:

- Liturghia sodomizaților

- Anaforaua etiopiană a Săptămânii Mari

- O altă anaforauă

 

Texte de Sfântul Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului


 

Cum vom putea oare să o laudăm pe Maica Domnului?

Au văzut Fecioara ca tron și cer și-au fost cuprinși de frică, zărind pe Cel fără de început că a șezut de pe tron heruvimic, în pântecele feciorelnic.

Dar cum voi îndrăzni să vorbesc despre unica Născătoare de Dumnnezeu, pe cât sunt în stare! Căci sunt gângav și fără de glas și fără cuvinte față de cea cu nume mare și sfântă, cea fără de nuntă și de Dumnezeu Născătoare, Maria, Maica Domnului, despre care nu va grăi cu ușurință limba oamenilor… Au încremenit toți: îngeri, arhangheli, începători, stăpânii, tronuri, domnii, heruvimi și serafimi și toată oștirea îngerilor fiind cuprinși de frică și cutremur puternic. Că au zărit pe pământ, înăuntrul ei pe Cel din Ceruri și s-au spăimântat. Au văzut Fecioara ca tron și cer și-au fost cuprinși de frică, zărind pe Cel fără de început că a șezut de pe tron heruvimic, în pântecele feciorelnic.

(Sfântul Epifanie al Salaminei, Omilie la Sfânta Născătoare de Dumnezeu, București, 2012, pp. 107-108)

 

De care păcate se veselește neamul dracilor mai mult?

Vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni.

Odată, fericiții, șezând și vorbind, iată și diavolul a venit acolo și îl ispitea pe Epifanie, pe care numai Andrei îl știa. Și se mâniase asupra lui blestematul și a zis Andrei către el cu mânie: „Du-te de aici, necurate vrăjmașule!” Zis-a demonul lui Andrei: „Așa netrebnic și leneș ca tine, nu este nici unul în tot Constantinopolul. Iar de voiești ca să-ți spun ție mai drept, să știi că vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni. Atunci eu voi începe a mă odihni și nu voi mai învăța nimic pe fiii oamenilor, pentru că ei singuri, de la sine, vor începe a făcea toată voia mea”.

Și a zis Andrei către dânsul: „Cum știi tu, de vreme ce demonul nu poate ști nimic mai dinainte?” și a zis demonul: „Tatăl nostru, satana, a cunoscut că, în iad șezând, vrăjește de toate și de acolo ne spune nouă toate, că neamul nostru nu știe nimic”. Zis-a Andrei: „De care păcate se veselește neamul vostru mai mult?” A zis demonul: „De slujirea idolilor și de fățărnicie, de răutatea față de aproapele. Când cineva începe a urî pe altul, și de păcatul sodomiei, de beție, de iubirea de argint, de acestea ne veselim mai mult”. Iar Andrei a zis: „Dar când cineva se leapădă de lucrurile voastre, pe care le-a făcut mai înainte, cum îl suferiți?” Și demonul a zis: „Știi mai bine decât mine cât este de cumplit, dar nădăjduim a-l întoarce pe el la noi și-l răbdăm, luând mângâiere dintr-aceea că mulți, lepădându-se de noi și venind la Dumnezeu, apoi, iarăși, s-au întors la noi și s-au făcut de ai noștri”. Iar când demonul și-a dat răspunsul de lucrurile sale, atunci Sfântul a suflat asupra lui și îndată s-a stins.

(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 137-138)

preluate de pe doxologia.ro

 

Apoftegme


 

Patericul egiptean, colecția alfabetică, cuprinde 17 apoftegme purtînd titlul „Pentru sfântul Epifanie, episcopul Ciprului”:

1. Povestit-a sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, că în vremea fericitului Atanasie cel Mare, niște păsări zburând împrejurul capiștei lui Serapid, strigau neîncetat: Cras! Cras! Și venind elinii la fericitul Atanasie, au strigat: Răule bătrâne spune-ne nouă, ce strigă păsările? Și răspunzând a zis: Păsările strigă: cras, cras! Iar cuvântul acesta, cras, în limba avsonenilor însemnează mâine. Și adaugă că mâine vor vedea slava lui Dumnezeu. Și după aceea s-a vestit moartea împăratului Iulian. Și aceasta făcându-se, s-au adunat ei și strigau asupra lui Serapid zicând: Dacă nu îl voiai pe el, pentru ce luai darurile lui?

2. Acesta a povestit, că în cetatea Alexandriei era un vizitiu, care era feciorul unei maici ce se numea Maria. Acesta la alergarea de cai ce se făcea, a căzut, apoi sculându-se a întrecut pe cel ce l-a surpat și a biruit. Și norodul a strigat: Fiul Mariei a căzut și s-a sculat și a biruit. Încă grăindu-se acest glas, a venit vestea în norod pentru capiștea lui Serapid, că marele Teofil suindu-se, a surpat idolul lui Serapid și a stăpânit capiștea.

3. S-a vestit fericitului Epifanie, episcopul Ciprului de la avva mănăstirii, pe care o avea în Palestina, așa: cu rugăciunile tale nu ne-am lenevit de canonul nostru, ci cu osârdie citim și ceasul întâi și al treilea și al șaselea și al nouălea și vecernia. Iar el prihănindu-i, le-a arătat lor zicând: Arătați sunteți că vă leneviți în celelalte ceasuri ale zilei, petrecând deșerți la rugăciune. Că trebuie călugăria cea adevărată neîncetat să aibă rugăciunea și cântarea psalmilor în inima sa.

4. A trimis odată sfântul Epifanie către avva Ilarion, rugându-l pe el și zicând: Vino să ne vedem mai înainte de a ne duce din trup. Și mergând el, s-au bucurat unul cu altul. Dar mâncând ei, s-a adus o pasăre. Și luând episcopul, a dat lui avva Ilarion și a zis bătrânul: Iartă-mă, că de când am luat schima, nu am mâncat junghiat. Și i-a zis lui episcopul: Iar eu de când am luat schima, nu am lăsat pe cineva să adoarmă având ceva asupra mea, nici eu nu am adormit având ceva asupra cuiva. Și a zis lui bătrânul: Iartă-mă, că petrecerea ta este mai mare decât a mea.

5. Acestași zicea: dacă Melchisedec, chipul lui Hristos, a binecuvântat pe Avraam (Facere 14, 19), rădăcina iudeilor, cu mult mai vârtos însuși adevărul Hristos binecuvintează și sfințește pe toți ce cred în El.

6. Acestași zicea: Cananeanca strigă și se ascultă (Matei 15, 22). Și femeia căreia îi curgea sânge, tace și se fericește (Matei 9, 20). Iar fariseul strigă și se osândește; vameșul nici nu deschide gura și se ascultă (Luca 18, 10-14).

7. Acestași zicea: Proorocul David întru fără de vreme se ruga; în miezul nopții se scula, înainte de zori se cucerea, în zori sta de față, dimineața se ruga, seara și la amiaza. Și pentru aceasta zicea: De șapte ori în zi Te-am lăudat! (Ps. 118, 164)

8. Zis-a iarăși: De nevoie este câștigarea cărților creștinești la cei ce pot să le dobândească. Că și singură vederea cărților mai pregetători de către păcat ne face pe noi și către dreptate ne îndeamnă să ne ridicam.

9. Zis-a iarăși: Mare întărire spre a nu păcătui, este citirea Scripturilor.

10. Zis-a iarăși: Mare prăpastie și adâncă groapă este neștiința Scripturilor.

11. Zis-a iarăși: Mare vânzare a mântuirii este a nu ști nici una din dumnezeieștile legi.

12. Acestași zicea: Greșelile drepților sunt împrejurul buzelor, iar ale păcătoșilor izvorăsc din tot trupul. Pentru aceea cânta David: Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Ps. 140, 3); și: Zis-am, păzi-voi căile Tale, ca să nu greșesc cu limba mea! (Ps. 38, 2)

13. Acestași a fost întrebat: Pentru ce sunt zece poruncile legii, iar fericirile nouă? Și a zis: Cele zece porunci sunt întocmai la număr cu rănile egiptenilor, iar numărul fericirilor este chip de întreita Treime!

14. A fost întrebat acestași dacă este de ajuns un drept ca să îmblânzească pe Dumnezeu (Facere 18, 26-32). Și i-a zis: Așa este. Că El a zis: Cercați unul să facă judecată și dreptate, și milostiv voi fi către popor! (Ieremia 5, 1)

15. Acestași a zis: Dumnezeu, celor păcătoși, de se vor pocăi, iartă și cele de căpătâi, precum păcătoasei și tâlharului și vameșului; iar de la cei drepți cere dobânzi. Și aceasta este ceea ce zicea apostolilor: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra întru împărăția cerurilor (Matei 5, 20).

16. Zicea încă și aceasta: Dumnezeu cu foarte puțin preț vinde dreptățile la cei ce se sârguiesc să le cumpere: pe o bucățică de pâine, pe o haină proastă, pe un pahar cu apă rece, pe un bănișor.

17. Adăuga încă și aceasta: Omul împrumutându-se de la om pentru sărăcie, sau pentru trebuința înmulțirii, și dând înapoi, mulțumește cu adevărat, dar dă înapoi întru ascuns, fiindcă se rușinează. Iar stăpânul Dumnezeu dimpotrivă, întru ascuns împrumutându-se, răsplătește înaintea îngerilor și a arhanghelilor și a drepților!

 

Doctrina


 

Din punct de vedere doctrinar, Sfântul Epifanie din Salamina a fost un aprig luptător împotriva origenismului. Astfel, în anul 393, luând cuvântul la Ierusalim, cu ocazia sărbătoririi sfințirii Bisericii Învierii, el l-a proclamat pe Origen ca părinte al arianismului și al tuturor ereziilor. Acest cuvânt al Sfântului Epifanie a declanșat o mare dispută în sânul Bisericii creștine de la acea epocă. Principala victimă a acestei dispute a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul de Constantinopol, care a fost depus și exilat în 403, și a murit în exil în 407.

 

Cultul Sfântului Epifanie


 

Sfântul Epifanie a murit în 403, la 12 mai, pe corabia cu care se întorcea de la Constantinopol, unde a avut o întâlnire furtunoasă cu Sfântul Ioan Gură de Aur.

La sosirea corăbiei la Salamina popor mult, cu lumânări în mâini își aștepta păstorul, și l-au însoțit cu lacrimi până la catedrala sa, unde o mare parte a populației Ciprului a venit să-l venereze timp de 7 zile.

Cultul sfântului Epifanie s-a răspândit cu repeziciune, iar mormântul său a rămas până azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al cărei patron este, împreună cu Sfântul Barnaba apostolul.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

Glasul al 4-lea:

Dumnezeul Părinților noștri, care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuiește viața noastră.

Glasul al 3-lea:

Cunoscând prin har dreapta credință, o vesteai mereu cu graiuri sfinte, înțelepte Părinte Epifanie, și tâlcuind dumnezeiește toate dogmele, ai biruit înșelăciunea ereziilor. Sfinte ierarhe, pe Hristos roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condacul Sfântului Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

Glasul al 4-lea:

Cel ce Te-ai înălţat…

Minunata însoțire a ierarhilor să o lăudăm credincioșilor după datorie, împreună cu Gherman, pe dumnezeiescul Epifanie. Că aceștia au ars limbile celor fără de Dumnezeu și dogme preaînțelepte au vestit tuturor, celor ce cu dreaptă credință întru cântări laudă pururea marea taină a dreptei credințe.

 

Iconografie

După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, pp. 152, 205), Sf. Epifanie trebuie reprezentat în veșminte episcopale, foarte bătrân (se săvârșește la o vârstă înaintată), pleșuv și cu barba albă.

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului si pe: doxologia.roro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 - 403) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 – 403) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dânsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pământ, iar meșteșugul maicii sale era țesătura de in. Aceștia aveau doi fii: pe Epifanie și pe o fiică Calitropi. Și întâmplându-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica și cu sora sa. Și maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amândoi, adică pe el și pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuințele cele trupești.

Deci având ei spre slujbă un dobitoc nebunatic, a zis maica sa către Epifanie:„Fiule, fiindcă casa noastră se află în strâmtorare de trebuințelecele trupești, având trebuință de bucate, ia dobitocul pe care îl avem încasa noastră, du-l la târg și vinde-l, ca să împlinim trebuința noastră de hrană”. Iar Epifanie a zis către maica sa: „Maică, tu știi că dobitocul nostru este cu nărav și, dacă îl voi duce spre a-i vinde, cumpărătorii cei adunați la locul acela, văzând năravul lui, mă vor pedepsi, zicând că: «rău având, rău să pătimești după lege»”. Și a zis maica lui: „Du-te, fiule, și Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin prețul lui să ne slujim noi”. Iar Epifanie chemând pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvârșească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorința maicii sale.

Și după ce a intrat în târg, dobitocul cel cu rău nărav s-a făcut cu bună rânduială și cu multă blândețe împodobit. Deci a venit unoarecare neguțător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, și a zis către Epifanie: „Copile, voiești să vinzi dobitocul acesta?” Iar Epifanie a zis: „Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici”. Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: „De ce credință ești?” Epifanie a răspuns: „Sunt iudeu”. Iacov a zis: „Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră păcat mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm prețul dobitocului, așa ca nici tu să nu te nedreptățești, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem și blesteme peste noi pentru acestea și se va mânia Dumnezeu asupra noastră. Căci este mai bine a lua binecuvântări și scris este:Cel ce binecuvintează se binecuvintează și cel ce blestemă se blestemă. Auzind acestea Epifanie, foarte s-a înfricoșat de osânda lui Iacov, și a zis către el: „Nu voiesc să-ți vând dobitocul acesta”. Iar Iacov l-a întrebat: „Din ce pricină, fiule?” Epifanie a zis către el: „Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strâmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică și o soră, căci tatăl meu a trecut din această viață omenească. Deci mi-a poruncit maica mea să vând dobitocul pentru trebuința bucatelor; și acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi și să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea”.

Auzind acestea Iacov, s-a minunat de răspunsul copilului, și luând trei arginți i-a dat lui Epifanie, învățându-l cu acest fel de cuvinte: „Fiule, ia binecuvântarea aceasta și du-te la mama ta și vei avea în casa ta pâine; ia și acest dobitoc cu tine și, dacă își va schimba năravul și voia cea fără de rânduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămâne într-aceeași neorânduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi”. Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginți de la Iacov și, luând dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, și l-a întâmpinat un creștin cu numele Cleovie și a zis către dânsul: „Fiule, vinzi acest dobitoc?” Iar Epifanie a răspuns: „Nu, părinte”. Cleovie i-a zis: „De-l vinzi, ia prețul lui și lasă-mi-l mie”. Pe când vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcând neorânduială și căzând peste Epifanie, l-a aruncat pe pământ și a ieșit din cale. Deci, Epifanie, din pricina neorânduelii dobitocului, s-a lovit la coapsele sale și zăcea pe pământ, plângând și neputând să se scoale.

Deci Cleovie apropiindu-se de Epifanie și pipăind coapsele lui în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rânduială, l-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci de trei ori și îndată s-a sculat Epifanie, neavând nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin detoată neorânduiala: „Fiindcă ai voit să omori pe stăpânul tău, îți spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te mai muți din locul acesta”. Și, după cuvântul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pământ și a murit. Și a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicând: „Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, că se fac niște semne ca acestea printr-Însul?” Cleovie a răspuns și a zis către Epifanie: „Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii”. Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci Cleovie a mers în calea sa, iar Epifanie a intrat în satul său, la maica sa. Și văzându-l pe dânsul maica sa, l-a primit cu bucurie, iar el i-a povestit câte i s-au întâmplat lui cu dobitocul cel nebunatic.

După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dânsul: „Iată dar, fiule, pământul nu se îngrijește și nu ne este nouă nici o mângâiere dintr-însul”. Căci ei aveau puțin pământ osebit, pe care și tatăl lui, lucrându-l cu osteneală, avea oarecare mângâiere dintr-însul. Deci a zis maica lui: „Să dăm moșioara noastră unui om lucrător de pământ; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveți vreun meșteșug, prin care vei putea să te hrănești pe sine-ți și să-mi dai hrană mie și surorii tale”.

Deci era în Eleteropolia un învățător de lege iudeu, bărbat minunat și cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie și cunoștea pe tatăl și pe mama lui; asemenea și pe Epifanie și pe sora sa. Și intrând el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: „Femeie, voiești să-mi dai mie pe fiul tău ca fiu? Iar tu și fiica ta, veți dobândi cele trebuincioase din casa noastră”. Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult și luând pe Epifanie, i l-a dat pe dânsul îndată de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon și avea o fiică una născută, pe care voia să o însoțească cu Epifanie.

Deci Trifon, luând pe Epifanie de fiu, l-a deprins pe el cu osteneală rânduiala legii și învățăturile evreiești. Și a murit fiica lui Trifon, iar Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vârsta și cu înțelepciunea evreiască. După aceea, s-a întâmplat de a murit și Trifon și toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă și maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa cea rămasă de la Trifon. Acolo erau amândoi, petrecându-și viața împreună în casă, după învățătura lui Trifon. Și ieșind Epifanie în satul unde se născuse, în care avea și averea rămasă de la Trifon, l-a întâmpinat un bărbat oarecare creștin, anume Luchian, minunat și înțelept, trecut în viața monahicească, care, având meșteșugul a scrie frumos, din acest meșteșug își dobândea pâine și ceea ce prisosea dădea celor ce aveau trebuință.

Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luând pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui și i~a arătat lui cele din casă, zicând: „Părinte, toate acestea sunt ale meleși voiesc să mă fac creștin și să viețuiesc viața monahicească. Iar aceasta îmi este soră. Deci ce poruncești?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Nu poți, fiule, având toată averea aceasta, să viețuiești viața cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat și dă-i ei cele spre trebuință; apoi vei putea să viețuiești monahicește”. Și a zis Epifanie către Luchian: „Părinte, mai întâi fă-mă pe mine creștin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine”. Iar Luchian a zis către Epifanie: „Nu mi se cade mie, fără de știrea episcopului, să te fac creștin”.

Aceasta zicând Luchian, a ieșit din casa lui Epifanie și s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: „Voiesc să mă fac creștin și să petrec viața monahicească”. Sora sa i-a zis: „După cum voiești tu, astfel voi vrea și eu; după cum vei face tu, astfel voi face și eu”. Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorința lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: „Mergi și învață-l sfânta credință și, când vom intra noi în biserică, fa-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu”. Atunci s-a dus Luchian la casa lui Epifanie și, văzându-l Epifanie și sora lui, au căzut jos și s-au apucat de picioarele lui, plângând și zicând: „Părinte, ne rugăm ție, fă-ne pe noi să fim creștini”. Deci, Luchian spunându-le din dumnezeieștile Scripturi, i-a învățat pe ei îndeajuns. Și ei petreceau cu stăruință în rugăminte, zicând: „Fă-ne să fim creștini”. Deci, luându-i Luchian pe amândoi, îndată i-a dus în biserică; și când a intrat episcopul, au căzut cu fața la pământ și se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrând în biserică, au mers și ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieștile Scripturi.

Și când s-a apropiat Epifanie de ușile cele din afară ale bisericii, cum a pășit cea dintâi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălțămintea din piciorul cel stâng; iar el, pășind cu piciorul stâng, i-a căzut și încălțămintea celui drept, și s-au aflat amândouă afară de pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar Epifanie nu s-a mai îngrijit să ia încălțămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculț în biserică, căci cu atât de mare osârdie se apropia de Dumnezeu. Și când Epifanie și sora lui stăteau și ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe când ședea pe scaun, că fața lui Epifanie era preamărită și avea cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfârșirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător și a poruncit să intre și Epifanie cu sora lui și împreună cu ei și Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări. Iar episcopul, învățându-i toată rânduiala, i-a botezat pe ei.

Și după ce s-au împărtășit cu dumnezeieștile și nemuritoarele Taine, episcopul le-a poruncit să ia prânzul cu el și, asemenea, să rămână cele șapte zile de după botez în episcopie. Iar după cele șapte zile, Epifaniea luat pe Luchian și pe Sfânta fecioară Verinichi, care s-a făcut maică a surorii lui Epifanie, și i-a dus în casa lui, unde, luând o mie de arginți, i-a dat Verinichier; asemenea i-a dat ei și pe sora sa, pentru că Verinichia era mai mare și peste alte fecioare, și astfel a slobozit-o pe ea împreună cu sora, sa. Iar Epifanie, vânzând toate, le-a împărțit celor ce aveau trebuință, lăsându-și lui numai patruzeci de arginți, spre a-și cumpăra cărțile cele cu chip dumnezeiesc și dătătoare de viață. Astfel a ieșit din cetate împreună cu Luchian, care își făcuse o mănăstire, având cu sine zece monahi, care scriau cărți cu osteneală, câștigând din ele hrana lor. Și avea Epifanie șaisprezece ani, când s-a făcut monah.

În mănăstirea lui Luchian era un monah cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tânăr și împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca și un altul, anume Claudie. Epifanie, văzându-ipe aceștia, le-a râvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l învețe dumnezeieștile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos și cu meșteșugul cel preabun. S-a întâmplat însă de a murit marele Luchian, și atunci Ilarion a luat povățuirea cetei fraților. Și era vrednic de văzut locul acela, ca și cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sunt sfinții îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfântul Dumnezeu.

Hrana fericitului Ilarion era pâine și sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mânca a doua zi și de multe ori a treia, a patra zi și chiar la o săptămână. Această viețuire a ales-o și a ținut-o și Epifanie în toată vremea vieții sale.

Era încă locul acela lipsit de apă, iar odată, intrând niște călători în mănăstire și fiind arșiță preacumplită, au leșinat din preamare sete. Deci au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apa era departe ca la cinci stadii și numai noaptea se duceau frații și umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arșiței soarelui. Iar călătorii, slăbind de sete, toți frații plângeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzându-și mâna și atingându-se de vasul în care era vinul, a zis: „Credeți, fraților, că Cel ce a făcut apa vin, va face și vinul apă”. Și, după cuvântul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a aflat plin de apă și, luând călătorii, au băut și ei și dobitoacele lor și astfel și-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăși vin. Deci toți, și călătorii și frații, s-au înspăimântat de această minune. Din acea zi, Epifanie n-a mai voit să locuiască în locul acela, pentru că s-a făcut |vestit de călători, ci s-a furișat de frați și s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neștiind în care loc locuiește, toți frații plângeau după Epifanie. Deci a rămas în locul acela trei zile, petrecând nemâncat și nebăut; căci și însuși locul acela era fără de apă.

Și pe când stătea el acolo, s-a întâmplat de au trecut patruzeci de saracini. Deci când au văzut pe Epifanie în astfel de loc și în astfel de stare, toți au râs și l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, având numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, și având obicei de fiară, scoțându-și cuțitul din teacă, s-a dus la Epifanie. Și ridicând cuțitul să-l lovească pe Epifanie, i s-a deschis ochiul cel închis. Iar el, înfricoșându-se și aruncând cuțitul la pământ, a stat nemișcat. Atunci ceilalți, văzând nemișcarea prietenului lor, s-au dus și ei la Epifanie și la prietenul lor și au văzut deschis ochiul lui cel închis și s-au înspăimântat toți. Deci, Epifanie, văzându-i mâhniți, a început a le vorbi cu blândețe; iar ei, venindu-și în fire prin cuvintele lui Epifanieși schimbându-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Și, aducând silă peste acesta, îl trăgeau cu ei, zicând: „Tu ești Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă și apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră”. Iar Epifanie, urmând acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorânduiala.

Iar ei, văzând că prin sfătuire le aduce strâmtorare, adunându-se toți împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă iarăși la locul său. Iar el, punând multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de acestea, nu vor putea să aibă zile bune în viața aceasta. Apoi, luându-l toți, l-au dus la locul unde locuia mai înainte și, prin slujirea lor, i-au zidit casă și, toți închinându-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dânșii – zice scriitorul -, am rămas cu Epifanie, fiind învățat de dânsul cuvântul adevărului. Apoi, după trecerea a șase luni, luându-mă el, ne-am întors la marele Ilarion și toți frații văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stând trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoțească. Deci, luându-mă marele Ilarion și învățându-mă toată rânduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfân­tului Duh, poruncind să mă numesc Ioan. Și am petrecut la dânșii l0 zile; iar frații au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.

Și ieșind noi din mănăstire, am mers în calea noastră și la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întâmpinat un tânăr oarecare, având un diavol din stăpânitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta văzându-l Epifanie gol și purtat pe drum în chip nepotrivit și fără de rânduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: „Duh necurat, îți poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieși din zidirea lui Dumnezeu!” Și îndată necuratul duh a scuturat pe tânăr și, aruncându-l la pământ, a ieșit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: „Epifanie, mă izgonești din locul meu, în care am petrecut douăzeci și doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perșilor și îl voi porni asupra ta și te voi face să stai cu multă scârbă înaintea feței lui”. După aceea tânărul a venit cu întreagă înțelepciune și a căzut la picioarele lui Epifanie. Iar Epifanie l-a ridicat pe dânsul, zicându-i: „Scoală-te, fiule, și du-te în pace la casa ta!” Și îndată s-a sculat.

Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia și a luat în stăpâ­nirea sa pe fiica împăratului și cu munca cu care îl muncea pe tânăr, asemenea o muncea și pe dânsa. Și a strigat, zicând: „De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieși dintr-însa”. Șidiavolul mai zicea: „Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului”. Deci auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulțime de oameni știutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; și, căutându-l toată țara fenicienilor, nu l-au găsit și se întorceau mâhniți către împărat. Iar unii dintre dânșii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiți ca iscoade și ca unii ce vor să afle cu vicleșug tot pământul Feniciei. Deci, întorcându-se trimișii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.

Atunci diavolul a strigat cu glas mare: „Locuiește în locul ce se numește Spanidrion”. Deci iarăși împăratul, chemând treizeci de bărbați, a zis către dânșii: „Dezbrăcați-vă de portul persan și luați pe cel al romanilor și duceți-vă în Fenicia să căutați locul care se cheamă Spanidrion să-mi aduceți pe Epifanie, locuitorul locului acela”. Ieșind acei treizeci de bărbați trimiși de împăratul și, schimbându-și hainele, s-au dus în Fenicia și, căutând mult, au găsit pe Epifanie. Și fiind noapte când au ajuns ei în locul acela, Epifanie își făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Iar după ce au ajuns la ușa chiliei și au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gândul, căci el săvârșea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplându-se de mânie, s-au sfătuit să sfărâme ușa chiliei; iar unul dintre ei, trăgând sabia și întinzând-o spre încuietoarea ușii, i-a rămas mâna nemișcată, neclin­tită, neîncovoiată și toată uscată; atunci toți ceilalți, înspăimântându-se, s-au dus departe de chilie.

Iar Epifanie,după ce a săvârșit toată rânduiala slujbei cele duhovnicești, a deschisușa chiliei și văzându-l pe el cel ce avea mâna uscată, a căzut cufața la pământ, zicând: „Miluiește-mă pe mine, tainice slujitoral celor fără de moarte”. Iar Epifanie a zis: „Ce ceri de la un om păcătos?” El a zis: „Am venit sănătos în locul acesta și, iată, mi s-a uscat mâna”. Epifanie a zis: „Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci”. Și atingându-se de dânsul, s-a așezat mâna lui ca și cealaltă. Deci când au văzut toți ceilalți semnul care s-a făcut, au venit și au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-și pricina pentru care au venit la dânsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dânsul din tânăr, acela mergând chinuia pe fiica împăratului.

Atunci a zis Epifanie către mine: „Scoală, fiule, să urmăm oamenilor”. Iar ei au zis către dânsul: „Părinte, nu suntem trimiși de împăratul, decât numai la tine, pentru care aducem și un dobitoc de prisos ca să șezi pe dânsul”. El a răspuns: „Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici”. Ei iar au zis cu mare frică: „Avem cămile pentru amândoi, numai urmează cudragoste robilor tăi”. Atunci un tânăr oarecare, de bucurie, a căzut în fața sa și s-a închinat lui, zicând: „Iartă-mă, părinte”. Iar Epifanie cu fata veselă a zis către dânsul: „Scoală! Dumnezeu te va binecuvânta pe tine, fiule!” Deci, tânărul, apucând cu multă băgare de seamă cu amândouă mâinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă și, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea înaintea cămilelor, pe drum.

Și călătorind noi treizeci și cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească și am rămas în locul ce se numește Urion; iar trei dintre dânșii, intrând, au vestit împăratului sosirea noastră. Și îndată poruncind împăratul să intre Epifanie la dânsul, acesta a intrat cu mare îndrăzneală, ca și cum nu ar fi avut să se întâlnească cu împăratul; iar eu, mergând în urma lui, a căzut peste mine frică și cutremur căci, văzând gloată multă stând împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Iar Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat împăratul de pe scaun. Și a zis Epifanie către împărat: „Șezi, fiule, pe scaunul tău și nu te îndoi pentru plânsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, și nu te abate de la cele ce grăiesc și atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osârdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, și vezi-l pe acesta fiind gonit. Adu pe fiica ta în mijlocul nostruși vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu”.

Împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: „Vino-ți în minte și închină-te tatălui tău, că lupul nu te va mai stăpâni!” Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe fiica împăratului și, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: „Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dânsa în locuri nelocuite!” Și îndată dracul a ieșit din fiica lui. Și văzând Epifanie pe împărat în spaimă, a zis către el: „Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta și bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!” Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul și-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Și văzând toți pe împărat astfel, s-au plecat la pământ, zicând către Epifanie: „împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osârdie lângă împărat, fă-te părinte al stăpânirii lui și să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă și ai venit aici de l-ai izgonit”.

Atunci un vrăjitor dintre cei mai întâi i-a zis lui cu dragoste: „O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să neîndreptezi; învață-ne pe toți, și atunci toți vrăjitorii se vor supune ție”. Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînțe­legător: „O, vrăjitorule, vrăjmaș al adevărului, învață-te a nu grăi cuvinte fără rânduială, ci ia încuietoare în gura ta și să rămâi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptății”. Acestea zicându-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemișcat din loc. Deci, acestea văzându-le împăratul și mulți­mea ce-i stătea împrejur, cuprinzându-se toți de frică, au căzut la pământ.

Iar Epifanie, văzând pe aceștia căzând, a întins mâna către împărat și i-a zis cu dragoste: „Scoală, împărate, vino-ți în simțire și nu te teme!” Acestea zicându-le Epifanie, s-au sculat toți pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: „Caută la ce vezi și la ce auzi și să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sunt rob al Celui răstignit, grăiește și auzi, ca și mai înainte, și fa-te prieten al adevărului”. Atunci vrăjitorul a răspuns, zicând către Epifanie, că a greșit. Iar împăratul, văzând acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare și pietre scumpe înaintea tuturor și să le pună la picioarele lui Epifanie, zicând către el: „Ia acestea, părintele nostru, și să mă ai pe mine în sufletul tău!”

Și a zis Epifanie către împărat: „Noi toate le defăimăm, ca să ne ținem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învățat să nu am trebuință de acestea; ia-le tu, îngroa- pă-le în vistieria ta și îți vor fi moarte neîncetat. Numai iei aminte și te îngrijești, neputând să te folosești. în cugetul tău ai răutate, pierzând suflete prin aurul cel dat ție de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuință. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să fii judecat întru osândă și să fii păzit în întunericul cel mai dinafară și atunci să-ți aduci aminte de cuvintele mele. Ci acum primește cuvintele mele și atunci te vei veseli. Să nu ai trebuință de această lume și atunci toată lumea se va supune ție. Indepărtează-te de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin lege întunecoasă. A sosit ceasul prânzului, mergi cu osârdie la masă, că multe cuvinte aș fi semănat; dar nu te împărtășești de nici unul dintre acestea. Eu știu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi. Mănâncă, desfătează-te întru bună așezare, că vei da seamă de toate acestea”.

Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Vino, părinte, să ședem împreună, să mâncăm din bucate”. Iar Epifanie a zis către el: „Mergi, șezi la masă, mănâncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorânduială, că mie îmi va împlini trebuința trupului pâinea de tărâță și puțină sare pentru întărire”. Atunci împăratul a slobozit pe toți dinpalat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai osebită, trimițându-ne la masă multe feluri de bucate. Iar Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pâine, pe care gustând-o, ne-am săturat, mulțumind Dumnezeului tuturor.

A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrând cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculându-se de pe scaun, și-a pus coroana pe pământ; iar Epifanie a zis către dânsul: „Ia-ți vrednicia împărăției și să ai bună cunoștință către Dumnezeu”. Zis-a împăratul către Epifanie: „Părinte, rămâi cu noi aici și voi ține cuvintele voastre”. Epifanie a zis către dânsul: „De vei ține cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine oriunde voi fi”. Și am șezut zece zile în palatul împăratului. Și a zis Epifanie către împărat: „Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toți ce sunt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculându-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăși împotriva lor, vei vrăjmăși împotriva Celui răstignit! Și, dacă te vei face vrăjmaș al Celui răstignit, atunci rău vei fi topit de cei potrivnici!” Zicând Epifanie aceasta, a ieșit întâi împăratul cu ostașii lui, petrecându-ne spre țara noastră.

Și când am ieșit noi din palat, iată în cale un tânăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la câinii satelor, ca să-l arunce spre mâncare. Deci, Epifanie a zis cu liniște celor ce duceau patul: „Fiilor, puneți-l jos pe cel mort,’ ca să-l vedem și noi”. Și copilul acesta fusese omorât rău de un făcător de rele, prin vrăjitorie. Și este obiceiul la perși, ca cei ce au murit să fie mâncați. Iar ei punând patul pe pământ, a zis Epifanie împăratului: „O, împărate, cel ce împărățești peste bărbați răi și fără de lege, trebuia ca acesta care a ieșit din viață, să se îngroape în pământ, ca Stăpânul din cer trâmbițând, să-l mute spre închinăciune. Și peste acest fel de bărbați fără de rânduială împărățești, care mai înainte de vreme fac moarte. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viață de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor”.

Acestea zicându-le Epifanie și cu mâinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morți, scoală și pe tânărul acesta!” Și luând rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perși era obiceiul ca să ducă goi pe cei morți. Deci, îndată s-a sculat tânărul și s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tânărului: „Mergi, fiule, la casa ta și îmbracă-te cu hainele cele obișnuite și adu-mi mie rasa”. Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dânsa rasa.

Deci împăratul, văzând lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presupus pe el că este Dumnezeu. Și a zis Epifanie împăratului: „Nu socoti de mine acestea, om fiind asemenea pătimaș, că Dumnezeul meu. Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi”. Acestea și multe altele zicând Epifanie, a zis împăratului: „Intoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră”. Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Părinte, câți ostași să trimit ca să te păzească pe tine?” Epifanie a zis către împărat: „Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzește pe mine; și ostași pe sfinții Lui îngeri”. Atunci împăratul, închinându-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: „Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, și fă pomenire pentru noi cei din Persia!”

Și plecând noi din Persia, am mers în Fenicia și, trecând oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion și am aflat chilia după cum era mai înainte. Și, stând trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stând Epifanie și căutând la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicând: „Cel ce ai desfăcut piatra cea vârtoasă și din ea ai izvorât apă, adăpând pe poporul cel însetat, desfă și pământul acesta și fă să izvorască din el apă pentru locuința oamenilor celor săraci”. Zicând Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Și iarăși, plecându-se de trei ori la pământ și rugându-se, luând sapa, a săpat puțin în pământ și, iată, a curs puțină apă; apoi iarăși săpând, a ieșit apă îndestul pentru trebuința noastră; iar noi, adică el și eu, eram liniștiți în locul acela. Deci Dumnezeu,Cel ce răsare iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor, adăpând apa tot pământul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijește de neamul omenesc, a scos pământul mulțime de verdețuri spre îndulcirea și hrana noastră.

Și venind asupra acestora o fiară oarecare și stricând toată verdeața, Epifanie a stat deasupra ierburilor și vorbea cu fiarele ca și cu niște oameni, zicând: „Nu-mi faceți mie osteneli, că sunt om păcătos și sărac; deci, pentru mulțimea păcatelor mele stau în locul acesta, plângând; și Dumnezeu mi-a dat mie mângâierea aceasta a verdețurilor spre hrană și El vă poruncește să nu mai veniți în locul acesta și să vătămați verdeața mea”. Iar fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca niște oameni bine simțitori, care, dacă greșesc vreunuia din cei mari, mustrându-se, se rușinează; așa și fiarele s-au rușinat de cuvintele lui Epifanie și s-au dus îndată; și din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Și auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întâlnirea lui, ca să fie binecuvântați de dânsul; și au maizidit alte trei case, stând cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor și s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuiește în Spanidrion. Deci s-au adunat și alți frați în mănăstire și eram cu toții opt la număr.

Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraților și am mers și eu cu dânsul. Și ne-au primit pe noi frații cu multă bucurie și ne-au ținut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotrivește robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie și s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spani­drion. Acolo, întâmpinându-l pe dânsul un frate din cei mai leneși, a alergat spre el și îndată, căzând la pământ, s-a închinat înșelătorului diavol și a intrat într-însul, încât era de neținut între frați. Și a zis Epifanie marelui Ilarion: „Părinte, un lup a intrat în mănăstire și pe toți frații i-a tulburat și i-a clătinat!” Acestea zicându-le Epifanie, a sărutat pe toți și a mers cu sârguință către mănăstirea noastră. Deci, făcând rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol și a învățat pe toți să se păzească cu dinadinsul de vicleșugurile diavolești.

Odată intrând trei țărani în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalți doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicând: „Părinte, ajută pe prietenul nostru”. Epifanie le-azis lor: „Luați, fiilor, pe prietenul vostru și mergeți în pace, căîn numele lui lisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dânsul”.Și, crezând ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.

Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadiide mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns și îi prăpădea pe mulți dinoamenii care treceau pe acolo. Și era locul acela înde- mânatec călătorilor. Deci, adunându-se toți cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunându-i despre leu, despre rânduiala lui cea rea și cum că locul acela s-a făcut nelocuit și neumblat. Și i-au zis: „O, părinte, acel leu mulți oameni a pierdut; iar ceilalți, temându-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela”. Auzind Epifanie de neorânduiala leului, a zis către toți cei ce erau de față: „Să mergem, fiilor, întru numele Domnului și să vedem pe leul cel mâncător de sânge”. Deci, luându-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii. Și venind noi, a căzut o frică mare peste toți cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: „Fiilor, unde este locașul leului?” Iar ei arătându-i locul, Epifanie a mers mai întâi decât toți; iar leul nicidecum nu se arăta.

Atunci Epifanie a zis cu mare glas: „Unde este locuința leului cel fără de rânduială?” Și a sărit leul din pădure spre întâmpinarea luiEpifanie, dar văzându-l, a căzut la pământ și a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toți au fugit, fiind cuprinși de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare și pe Epifanie. Iar el a zis către toți cu mare glas: „Fiilor, veniți fără de frică și vedeți stârvul fiarei”. Atunci toți, adunându-se îndată, au văzut stârvul fiarei. Și Epifanie a zis către oamenii aceia: „De veți avea credință către Mântuitorul, bântuitorii voștri așa vor cădea toți”. Deci, luân- du-ne bărbații aceia, ne-au dus iarăși în mănăstire și, fiind binecu­vântați de Epifanie, s-au dus în calea lor.

Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul acela ce mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat și fără de apă. De aceea s-a numit și Spanidrion, căci nu avea apă, și s-a făcut rai împărtășit de toate bunătățile, îndestulându-se cu ape și cu tot felul de verdețuri.

Deci, pe lângă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui și acest mare și minunat dar, ca să tâlcuiască dumnezeieștile Scripturi cu tot adevărul; că, luând cărțile cele cu chip dumnezeiesc și citindu-le fraților, le arăta toată puterea lor. Și auzind Epifanie, ritorul și filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvântăreț, a dorit să se întâlnească cu dânsul. Și venind în mănăstire, mulțimea fraților stătea și înălța lui Dumnezeu cântările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi și își săvârșea rugăciunile sale. Apoi, după săvârșirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraților. Și ritorul stătea și lua aminte la mulțime și nu se închina nimănui. Și după ce a văzut filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut și, alergând, s-a închinat lui. Și a zis Epifanie filosofului: „Ce îți este, mare ritor Epifanie? La ce ai venit către Epifanie, bărbatul cel prea mic și prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine, neînvățatul, și, mai ales, bătând atâta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?”

Iar filosoful a zis către Epifanie: „Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: «Văzându-se oamenii unii cu alții se pot face mai buni sau, amestecându-se răi cu răi, vor fi spânzurați pe un lemn; că nici unul din oameni, purtând o haină, își va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multa întâlnire dă prea multe cuvinte, și unde sunt prea multe cuvinte, se fac multe iscusințe de fel de fel de lucruri»”. Zicând acestea filosoful către Epifanie și mai multe decât acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.

Apoi, luând Epifanie din cartea cea dintâi a facerii lumii, i-a tâlcuit-o filosofului stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, șicele ce se vorbeau de dânșii le erau neîmpreună glăsuite. Și văzând filosoful petrecerea și obiceiurile lui Epifanie, mult l-a iubit pe el. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: „Dascăle, bună este locuința locului acestuia; voiesc, de vei porunci, să locuiesc și eu aici”. Epifanie a zis filosofului: „Aceasta este învoirea fiecăruia”. Și a zis filosoful lui Epifanie: „Dar și cărțile să le aduc”. Epifanie a răspuns: „De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător”. Filosoful a zis: „Calist să meargă la cărțile mele”.

Epifanie a zis filosofului: „Adu-le și mergi sănătos cu Calist”. Filosoful a zis lui Epifanie: „Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta”. Și era Calist fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, având duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicându-i: „Voiești, Caliste, să izgonesc duhul din tine?” Calist a zis: „Cine ești, domnul meu, că poți să-l gonești?” Epifanie a răspuns lui Calist: „Eu sunt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuiești cu mine în Spanidrion?” Și a zis Calist către Epifanie: „Domnule, izgonește din mine duhul cel necurat și voi locui cu tine”.

Epifanie a zis lui Calist: „Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăși se va lipi de tine”. Deci deșteptându-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: „Tată, voiesc să mă duc în țara fenicienilor, să caut pe Epifanie și să locuiesc cu dânsul în Spanidrion”. Atunci tatăl său i-a dat îndată mulți bani și l-a trimis cu ajutor. Și venind el în Fenicia și găsind pe Epifanie, i-a povestit toate și a locuit împreună cu noi. Deci filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi și cu trei cămile, ca să-i aducă cărțile lui în mănăstire. Și, făcând Calist călătoria în Edesa, a luat cărțile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile și le-a adus în mănăstire.

Deci, în fiecare zi, Epifanie și filosoful aveau multă pricire între dânșii. Și a zis Epifanie filosofului: „Zice Daniil, filosoafe, că divanul a șezut și cărțile s-au deschis; vino, adu-ți cărțile tale și cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, și să ședem să ne întrebăm între noi”. Atunci Epifanie a pus de-a dreapta Scripturile cele de Dumnezeu insuflate; iar filosoful, cărțile lui de-a stânga. Și, începând ei de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeași facere, pe care a scris-o Isiod, și citind amândoi cărțile din stih în stih, se certau între dânșii; și era lumina lumină și întunericul întuneric, căMoise a scris ajutându-l Dumnezeu; iar Isiod de la Dumnezeu avea viața, iar de la diavol rătăcirea. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l înduplece.

Iar odată, un număr de 60 de țărani duceau pe un tânăr oarecare, care era chinuit de duhul cel necurat. Și fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanțuri și l-au adus în mănăstire la Epifanie. Și a zis Epifanie filosofului: „Vino, filosofule, cel ce faci ceartă cu păcătosul Epifanie, și cheamă mulțimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tânărul acesta”. Iar filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit și nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscând aceasta, a zis către filosof: „Ce zici, o, filosofule, despre tânărul acesta? Sau tămăduiește pe cel bolnav și voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu va izgoni duhul cel necurat din acest tânăr și tu vei nădăjdui și vei crede în Cel răstignit”. Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în râs.

Atunci Epifanie, sculându-se și apucând pe tânăr, i-a zis: „Tânărule, voiești să scot fiarele din mâinile tale?” Iar filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie și a încuiat-o cu zăvorul, zicând și socotind în gândul său: „Monahul acesta, ca un prost ce este, voiește să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca niște înțelepți, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta”. Deci, scoțând Epifanie fiarele de la tânăr și pecetluindu-lpe el de treiori, a zis duhului celui necurat: „Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îți poruncește ție, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieși din omul acesta și nu mai intra într-însul!”

Și îndată a ieșit duhul cel necurat și și-a venit tânărul în stare bună. Deci, filosoful,văzând liniștit pe acel tânăr, a descuiat ușa și a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicând niște cuvinte ca acestea: „O, Epifanie purtătorule de cunună, cred și am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sunt roditoare. Deci, voiesc și eu să mă fac al Celui răstignit”.

Epifanie a zis filosofului: „O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca și cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătățile acestea, prin cei ce cred în El”. Acestea zicându-le Epifanie și mai multe decât acestea, l-a rugat pe el filosoful ca să-i dea pecetea cea întru Hristos. Și luându-l Epifanie pe dânsul, am mers la marele Ilarion și l-a botezat. Și am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Și a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din frați înElevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; și marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăși am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemând pe toți frații, le-a zis lor: „Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoției. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc”. Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu și a fost egumen al fraților din acea mănăstire.

Dar, fiindcă mulți intrau în mănăstire și nu lăsau pe Epifanie să se liniștească, a socotit să lase locul acela și să se ducă în părțile Egiptului. Deci a zis către mine: „Fiule, urmează-mi mie”. Și am zis către dânsul: „Părinte, voi urma ție oriunde te vei duce”. Și chemând pe toți frații și întărindu-i pe ei, le-a zis: „Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraților din mănăstirea marelui Ilarion”. Iar ei, înțelegând că voiește să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toți căzând înaintea feței lui, cu mult plâns și tânguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind și el întru multă milostivire, i-a încredințat pe ei, zicând că nu se va mai duce.

Dar noi nerămânând nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, și am ieșit și am mers în Ierusalim și ne-am închinat Vieții noastre, Cinstitei Cruci a Stăpânului, și am umblat prin cetate șaisprezece zile, cercetând toate Locurile Sfinte și rugându-ne. Apoi, ieșind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întâmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.

Aceasta, apucându-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, și îndată a ieșit duhulcel necurat dintr-însa. Iar ea, căzând la picioarele lui Epifanie, îl ruga,zicând: „lartă-mă pe mine, părinte, și nu te mânia asupra mea”.Deci a zis Epifanie către acea femeie: „Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel cea rupt haina mea, s-a rupt pe el însuși”.

Și s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorându-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Și ieșind noi din corabie și intrând în cetate, ne-a întâmpinat un iudeu învățător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci a petrecut în multă întrebare în ziua aceea; și a doua zi, venind iarăși la întâlnire, au făcut atâta vorbă între ei, încât Achila, plecându-se tâlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creștin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieșit din cetatea Alexandriei.

Deci, mergând noi spre părțile Tebaidei celei de sus, ne-a întâmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Și a zis Epifanie către dânsul: „Binecuvintează-ne pe noi,părinte”. Iar Pafnutie a zis: „Binecuvântați sunteți, fiii Domnului”. Și făcând Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alții și ne-am odihnit puțin în locul acela.

Deci Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, și i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: „Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria”. Iar Pafnutie a zis către Epifanie: „Mergi sănătos, îndulcește-te de părinți, adună iarbă de vară și mergi în ostrovul Ciprului și hrănește oi spre îmbrăcăminte și cinstește pe copii, ca să fie miei”. Acestea zicându-le Pafnutie și iarăși rugându-ne, ne-am sărutat unii cu alții și am mers fiecare în calea sa.

Și era în locurile cele din împrejurul Leondopoliei un bărbat care era socotit de unii bun și că avea mai înainte cunoștința lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta a auzit Epifanie în Palestina și avea dorință să-l vadă. Asemenea și Ierax auzise despre Epifanie. Și era el afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. El învăța că trupul acesta nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui, și acesta se va risipi în pământ, căci este scris:Pământ ești și în pământ vei merge. Și iarăși zicea, că copiii nu vor fi desăvârșiți cu vârsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrând noi în mănăstirea lui, am aflat mulțime de oameni învățându-se de la dânsul; căci, de când se lepădase de lume, nici de untdelemn nu se împărtășea, nici de vin. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; și, înști- ințându-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflând că se numește Epifanie, s-a îngrijat foarte mult, căci venise știre în Egipt despre Epifanie că este înțelept și are mai înainte cunoștință.

Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este și cum se numește și după ce a aflat toate acestea, învăța iarăși poporul. Și venind să tâlcuiască învierea, zicea despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scârbindu-se, a zis către Ierax: „Pune-ți zăvor la gura ta și învață-te a nu huli despre nădejde”. Și, după cuvântul lui Epifanie, Ierax a rămas mut și nemișcat din loc. Deci, cei ce se învățau de dânsul, văzând minunea pe care a făcut-o sfântul asupra lui Ierax, s-au înspăimântat toți. Și, luând Epifanie din dumnezeieștile Scrip­turi, a început a-i învăța pe toți cele despre înviere. Deci a trecut timp ca la trei ceasuri și Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dânsul: „Grăiește cuvântul cel adevărat și ascultă credința cea întemeiată”. Atunci Ierax a dat răspuns, zicând către Epifanie că a greșit și că se va pocăi de socoteala aceea fără de rânduială.

Deci plecând noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; și, intrând la el, ne-aprimit cu multă dragoste. Și unii din cei din locurile acelea duceau la Ioan pe un tânăr legat, ca să rămână la el; și tânărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: „De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?” Și a petrecut de la al șaselea ceas până la al nouălea, strigând așa. Deci, deodată rupând legăturile, a alergat la Epifanie și, apucându-se de picioarele lui, a strigat: „Slobozește-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu îl cinstești!” Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Și a zis Epifanie tânărului: „Scoală, omule, ce-mi faci supărare?” Atunci îndată s-a sculat tânărul sănătos, ieșind din el necuratul duh. Și am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat și împodobit cu viață îmbunătățită; și, ridicându-ne de acolo, ne-am coborât în Vucoli și am stat acolo șapte ani, dar și acolo îi făceau oamenii multă supărare lui Epifanie, prin întâlnirea cu ei.

Deci, odată un filosof oarecare, cu numele Evdemon, a venit la Epifanie și au ridicat cuvinte între ei și au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin cearta cea nefolositoare se împotrivea celor zise de Epifanie. Și Evdemon avea un copil, care avea un ochi închis. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: „lată, filosofule, cu toate că ești împodobit și cu cuvinte, și cu bogăție, și ai mulți zei, pentru ce nu te îngrijești de copilul tău, ca să fie amândoi ochii lui sănătoși?” Filosoful a râs de aceasta, zicând lui Epifanie: „Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un singur ochi, aș fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sunt mulți care umblă pe pământul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?” Epifanie a zis către Evdemon: „Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putut să faci pentru tămăduirea lui?”

Evdemon a răspuns: „Nimic altceva, decât aș fi socotit de multe ori și aș fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu”. Epifanie i-a zis: „Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de râs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău cel orb și vezi slava lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe copilul lui Evdemon și, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut acela. Evdemon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicând: „Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc și eu să mă fac creștin”. Iar el i-a zis: „Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul și milostivul Dumnezeu, întru Care cred creștinii. Oarecând a eliberatpe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, și l-a izbăvit de el, și l-a trecut pe mare în pustie și l-a dus în pământul în care curgea lapte și miere. Și oarecând îl ruga prin proorocii pe acest popor, care era nesupus și avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, zicând:Poporul Meu, ce ți-am făcut ție? Sau cu ce te-am nedreptățit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi? Drept aceea, înțelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toți cei ce vin la El cu chip bun și, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înțelepte Evdemone, intră în cetate și să nu te rușinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubește smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi”.

Și ascultând Evdemon cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate și a căzut înaintea episcopului și s-a făcut creștin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; și episcopii au căutat să-l hirotonească pe el episcop. Și Cel ce duce l-a dus pe Epifanie, căci a cunoscut el aceasta și a zis către mine: „Haide, fiule, să mergem iarăși în patria noastră!” Deci, am mers iarăși în patria noastră și am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, și se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, frații, văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plângeau pentru marele Ilarion. Și am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieșind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, și acesta purta grijă de mulțimea fraților în mănăstire, căci era și el bărbat minunat. Deci, văzând toți pe Epifanie, s-au bucurat foarte și am stat amândoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: „Fiule, ia-ți altă chilie și liniștește-te într-însa”. Și așa am făcut. Și stăteam în mănăstire, liniștindu-ne.

Și făcându-se foamete în locul acela, pe pământul fenicienilor, s-a adunat mulțime de popor la Epifanie și îl ruga, zicând: „Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim și roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pământ și pământul să dea rodurile sale”. Iar Epifanie a zis către acei oameni: „Ce-mi faceți mie supărare, căci sunt om păcătos?” Și iarăși l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: „Acum v-am spus vouă că sunt păcătos”. Astfel ei încă și mai mult rugându-l, a venit ceasul al nouălea din zi. Deci Epifanie a zis egumenului: „Poruncește fraților să pună masă acestor oameni, să mănânce, să se veselească și să se ducă în calea lor” Și le-a pus masă și Epifanie a intrat în chilia sa. Iar ei mâncând,soarele trimitea razele sale ca vara; și deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete și ploaie mare s-a vărsat pe pământ, încât toți s-au sculat de la masă de frică. Și nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvântare; și a plouat într-una pe acel loc trei zile.

Deci, apropiindu-se acei bărbați de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicând: „Să oprești prin gura ta ploaia cea din cer”. Iar Epifanie le-a zis: „Ce socotiți, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sunt, ca și voi, și știe Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiți să vă duceți în calea voastră?” Ei au răspuns: „Da, părinte”. Și ieșind el din chilie, toți s-au adunat și l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: „Poruncește să pună masa oamenilor, să mănânce, să bea și să se ducă în calea lor”. Și după ce au șezut toți la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze. Și cum a zis Epifanie: „Bine este cuvântat Domnul…”, îndată ploaia a stat pe pământ. Și a văzut Epifanie iarăși supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, și iarăși a căutat să plece de acolo.

Deci, oarecând, episcopii făcând adunare pentru alegerea de episcop, și-au adus aminte de Epifanie. Și în mijlocul episcopilor era și un monah oarecare, bărbat evlavios, tânăr cu vârsta, dar desăvârșit în întreaga înțelepciune, cu numele Polivie. Și acesta cunoștea pe Epifanie. Iar episcopii au zis către el: „Ia un dobitoc iute la picioare și du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie și, înapoindu-te, vestește-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie”. Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat și s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: „Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?” Iar el a zis către Epifanie: „Eu, părinte, vreau să spun adevărul”. A zis Epifanie către Polivie: „Fiule Polivie, ai alergat și ai venit, fiind trimis de cuvioșii bărbați pentru iscodire. Nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinând și tremurând pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămâi aici și trimite dobitocul tău preoților, lăsându-i să caute pe cei vrednici de acele locuri”. Zicând Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvântul lui și, învoindu-se cu însoțitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.

Și Cel ce duce, a dus pe Epifanie în Cipru. Deci în noaptea aceea, luându-mă pe mine și pe Polivie, am ieșit din mănăstire și am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm Vieții noastre, adică cinstitei Cruci. Și intrând în cetate și stând trei zile, a zis Epifanie către mineși către Polivie: „Veniți să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvântăm, că am auzit că este în Cipru”.

Și pogorându-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie din Cipru, din cetatea Pafiei. Deci Epifanie a întrebat pe căpitanul corăbiei unde locuiește marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peșteră dimprejurul cetății Pafiei și cum că acolo merge corabia lor. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie și am călătorit până la Pafa. Iar după ce am ieșit din corabie, întrebând, am ajuns la marele Ilarion. Și intrând noi la dânsul, s-a făcut mare bucurie pentru întâlnire și am rămas în acel loc două luni. Și avea multă supărare Ilarion de la cei ce veneau la dânsul.

Și după ce Epifanie a judecat să ieșim din Pafa, Ilarion azis către Epifanie: „Fiule, unde vrei să mergi?” Și Epifanie a zis: „în Ascalon, în Gaza și în celălalt pământ”. Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit”. Iar Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci Ilarion iarăși a zis către Epifanie: „Ți-am zis ție, fiule, că acolo se cade să te duci și să locuiești; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtășești de primejdia mării”. Apoi, sărutându-ne și pogorându-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergând către Ascalon și cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare și corabia era în primejdie să se sfărâme. Și din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiți fiind de noi înșine, și în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce veneau asupră-i și ne-au scos pe noi la cetatea Salamina. Și ieșind din corabie zăceam pe pământ aproape morți de necazul cel mult și de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.

Deci, făcând noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, și iarăși voia Epifanie să mergem din acel loc. Iar episcopul locului, adică al cetății salaminenilor, ieșise din această viață. Pentru aceea erau adunați toți episcopii ostrovului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Deci stăteau acolo adunați de câteva zile și se rugau lui Hristos, ca să le descopere lor pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoție. Și era un oarecare din episcopi în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop de cincizeci și opt de ani.

Acesta s-a învrednicit și de mărturisire și pătimind multe pentru Hristos, a fost eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ținut împreună cu Ghelasie,episcopul cetății salaminenilor spre a mărturisi. Și era numele lui Papos, pus de părinți la nașterea sa. Și era și el împreună cu episcopii, pentru că pe acesta îl aveau toți episcopii ca pe un părinte; și pentru mărturisirea cea întru Hristos și pentru anii episcopiei, avea încă și mai înainte cunoștință de la Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit pentru Epifanie, ca să fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara și vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine și către Polivie: „Fiilor, să mergem în târg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie”. Și venind noi în târg și tocmindu-ne cu vânzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoși și a zis vânzătorului: „Ce poruncești să-ți dau ție pentru acești doi struguri?” Căci Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vânzătorul îi spuse prețul strugurilor și el scoase argintul să plătească. In acel timp a venit Cuviosul Papos, rezemându-se de doi diaconi și fiind însoțit de încă trei episcopi. Și, apropiindu-se de Epifanie, acesta avea în mâini strugurii și prețul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de față: „Iată, vin episcopii aici”. Deci, Papos a zis către Epifanie: „Avva, lasă strugurii vânzătorului și urmează-ne nouă în biserică”.

Iar el aducându-și aminte de dumnezeiescul cuvânt, care strigă și zice:Veselitu-m-cim de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Iar Papos a zis către Epifanie: „O, părinte, fă rugăciune”. Și a zis aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Și a zis Epifanie către Papos: „Părinte, iartă-mă, că nu sunt cleric”. Papos a zis către Epifanie: „Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinți părinți și să fii osândit, ca cel ce a ascuns talantul”. Iar Epifanie a zis către el: „Nu părinte, nu sunt cleric!” Atunci Papos a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucându-se de capul lui Epifanie, l-a dus cu sila către Papos la jertfelnic, încât s-au adunat și alții mulți ca să-l păzească la jertfelnic.

Deci l-a hirotonit pe el mai întâi diacon; apoi iarăși a dat pace și l-a hirotonit preot. Și a făcut slujbă și l-a hirotonit episcop. Și după săvârșirea slujbei la biserică, ne-am suit în episcopie și a zis Papos către Epifanie: „Vino și îndeamnă pe părinți, ca să ne împărtășim de masă și să ne veselim pentru hirotonia ta”. Iar Epifanie, suferind cu greu și scârbindu-se în cugetul său, plângea; iar Papos a zis către Epifanie: „O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că acești părinți adunați aici au făcut rugăciune la Dumnezeu pentru vestire a episcopului și au aruncat osteneală asupra mea, toți zicând către minepăcătosul: «Roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie și se va descoperi ție!». Iar eu, închinându-mă într-o căscioară, rugam pe Mântuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie și am auzit un glas către mine păcătosul: «Pape, Pape, ascultă!» Iar eu, înfricoșându-mă, am zis: «Ce-mi poruncești, Domnul meu?» Și a zis către mine cu blândețe: «Scoală și ia cu tine pe unul din diaconi și pogoară-te în târg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vânzător și are cu dânsul doi monahi. Fața lui se aseamănă cu chipul Proorocului Elisei, pe acesta hirotonește-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie». Iată m-am făcut nebun, fiule! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Vezi ce faci și ia aminte de tine, că eu am fost trimis și ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sunt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea”.

Auzind acestea Epifanie, a căzut pe fața sa și s-a închinat episcopului Papos, zicând: „Nu te mânia, părinte, că sunt om păcătos și nu sunt vrednic pentru măsura preoției!” Și închinându-se, îi îndemna pe ei la prânz; iar după ce au prânzit, s-a dus fiecare la biserica sa.

Iar după trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugno- mon, a fost aruncat în temniță de oarecare om strălucit al cetății, pentru o datorie de o sută de arginți. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniță. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniță pe Eugnomon romanul. Și a zis Dracon către Epifanie: „Mergi, străinule al cetății noastre, și adu-mi cei o sută de arginți, care îmi este dator prietenul tău și ia-l pe acesta”. Iar Dracon era foarte bogat și sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginți în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luându-i, a mers și i-a dat lui Dracon, și astfel a eliberat pe străinul acela. Iar un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulți că este fără de rânduială, a ridicat pe toți clericii împotriva lui Epifanie, zicând: „Veniți să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mănânce toată averea bisericii și atunci noi vom fi vinovați păcatului”.

Acest Harin era foarte bogat și căuta să gonească pe Epifanie, ca, să fie el episcop în locul lui. Deci s-a pus asupra lui Epifanie, zicând aceste cuvinte: „Nu ți-a fost ție destul, o, Epifanie, că ai venit aici neavând nici rasă și ai luat Biserica, ci încă îi risipești și averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginți ai Bisericii, sau du-te în patria ta!” Deci romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma și, vânzând toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie până în ziua morții lui. Și a luat Epifanie cei o sută de arginți și i-a dat lui Harin, zicând către dânsul: „Primește cei o sută de arginți pe care i-am dat pentru străinul acela”. Iar acesta având ochi de câine, a luat arginții de la Epifanie și, chemând pe toți clericii, le-a zis: „Veniți și luați cei o sută de arginți pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toți de la dânsul”. Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin și au zis către dânsul: „Du-te și-i dă pe ei de la cine i-ai luat”. Iar acesta nici așa nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Deci prea multe și grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mâniat asupra lui.

Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toți clericii; și era obișnuit să țină în mâinile sale Sfânta Evanghelie și să învețe ziua și noaptea dumnezeiescul cuvânt. Deci Epifanie, învățând la masă pe cei ce prânzeau, o pasăre, ce se numește corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe când Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvânt, a zis celor ce prânzeau: „Cine din voi cunoaște ce a zis ‘ Deci, corbul iarăși a croncănit cu același glas și Harin a zis iarăși: „Cine din voi cunoaște ce grăiește corbul?” Și iarăși, Epifanie, învățând pe toți la prânz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Și a zis iarăși Harin celor de la prânz: „Am zis vouă, cine din voi știe ce croncănește corbul? Atunci Epifanie cu nimic scârbindu-se, a zis lui blândețe: „Eu știu ce a zis corbul!” Iar Harin i-a zis lui: “Arată-mi mie și vei fi stăpân peste toate ale mele”. Epifanie i-a zis lui Harin: „Corbul a zis să nu mai fii diacon”.

Deci, din cuvântul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin și n-a mai vorbit, nici n-a mai mâncat sau băut ceva, ci, purtându-l pe el slugile lui, l-au dus în casa sa și l-au pus pe pat; iar a doua zi de dimineață a murit pe patul său. El avea o soție foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, iar el a făcut-o și diaconiță a Bisericii. Ea avea o mână slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă și s-a ușurat de durere. Deci din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin și, odată cu cuvântul lui, Harin a luat judecată de la Domnul, toți clericii se supuneau lui Epifanie cu frică și cu cutremur.

Fericitul Epifanie păzea și aceasta: în ceasul aducerii de jertfa, niciodată nu săvârșea sfânta jertfă, până ce nu vedea vedenia, adică pogorârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicând de trei ori cuvântul, nu s-a făcut vedenia. Și plângând el și rugându-se să i se vestească pricina, întâi a căutat la diaconul cel din stânga, care ținea ripida, și cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Și era arătată aceasta tuturor, că acel diacon avea oarecare vină. Deci, Epifanie a întins mâna și a luat vasul cel de liturghie din mâna diaconului, zicând către dânsul cu blândețe: „Du-te, fiule, la casa ta și să nu te împărtășești acum de dumnezeieștile Taine”. Și el îndată a ieșit și s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începând a zice dumnezeieștile cuvinte cu frică și cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.

Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat și l-a întrebat pe diacon, voind să știe pricina. Iar el spunând că în noaptea aceea s-a culcat lângă femeia sa, Sfântul Epifanie a chemat toată preoțimea și a zis către dânșii cu blândețe: „Fiilor, câți v-ați învrednicit de hirotonie, dezlegați pașii voștri să nu umble în aceste lucruri și să urmați Sfântului Pavel, care propovăduiește în biserici și zice:Cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea”. De atunci, Sfântul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai bărbați cuvioși, care viețuiau viață singuratică, și bărbați văduvi iscusiți.

Deci slavă Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viața, și Care slăvește pe cei ce îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvânt: „Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti”.

Deci, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan de o boală din care a și murit; și, zăcând el pe patul său, m-a chemat și a zis către mine: „Fiule Polivie!” Eu am zis către dânsul: „Ce voiești, părinte?” El mi-a zis: „Fiindcă Epifanie oprește de a se scrie minu­nile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin dânsul, ia hârtiile acestea și scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci până astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcând, fără să știe el. Iar lui îi va adăuga Dumnezeu anii vieții și vei petrece lângă dânsul. Dar vezi să nu te lenevești, fiindcă și eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu. Iar eu mă duc în cale, după cum se duc toți cei de pe pământ”. După aceasta, Ioan a zis către mine: „Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie”. Și m-am dus și l-am chemat. Și, intrând el înăuntru, a zis către Ioan: „Părinte Ioane, te lenevești a te ruga pentru păcătosul Epifanie”. Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine”. Făcând Epi­fanie rugăciune și zicând toți “Amin”, a zis Ioan către el: „Apropie-te de mine, părinte!” Și s-a apropiat de dânsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, puneți mâinile tale pe ochii mei și sărută-mă, că mor!” Și Epifanie și-a pus mâinile pe ochii lui și l-a sărutat și Ioan îndată și-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plâns și s-a mâhnit de sfârșitul lui.

Odată, Epifanie, căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintâi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe când era el cu fața la pământ și se ruga lui Dumnezeu pentru trebuința bisericii, s-a auzit către dânsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers și a făcut rugăciune și toată slujba locului, și a pus meșteri. Și erau șaizeci mai mari peste zidirea bisericii, și mulțime multă de lucrători pentru slujirea acestora; și mai erau atunci în cetate și bărbați elini bogați, cu bani și cu averi.

Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulți se numea “marele Dracon”. El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă și tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte și prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întâi el i se închina. Odată trecând Epifanie printr-un loc unde erau adunați mulți bogați șezând la vorbe urâte, era acolo și marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav și, văzând pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se și închinându-se înaintea aces­tora, a apucat de mână pe Dracon cel mic și a zis: „Dracone, fa-te și tu sănătos!” Și îndată, împreună cu cuvântul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Aceasta văzând-o toți, s-au înspăimântat. Atunci marele Dracon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, de frică și de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducându-l slugile, l-au pus pe pat.

A doua zi dimineața, a venit femeia lui Dracon și a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Deci ducându-se Epifanie în casa lui Dracon și rugându-se, îndată s-a sculat de pe patul său, iar a doua zi, luând cinci mii de arginți, i-a adus lui Epifanie. Iar el a zis: „Fiule, mie îmi este destul o hăinișoară pentru trup și pâini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrând eu să te îngreuiezi? Dar, de voiești să te slăvești, du-te și stai lângă biserica lui Dumnezeu și dă acești bani celor ce se trudesc și se ostenesc acolo!” Așa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el și pe femeia lui.

Un oarecare elin, adică păgân, cu numele Sinesie, fiind și el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care i-a înconjurat grumajii, l-a sugrumat și a murit. Din această pricină era plâns și bocet în casa lui. Atunci un creștin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: „Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru”. Iar ea crezând, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducându-se, a zis către Epifanie: „Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui și să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit”. Atunci Epifanie m-a luat și pe mine și am venit în casa lui Sinesie. Și cum a intrat Epifanie în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pământ, zicând către Epifanie niște cuvinte ca acestea: „Ai venit aici, marele doctor al creștinilor! Arată-ți meșteșugul să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiți, și așa să ne apropiem de Hristosul tău”.

După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dânsa: „De vei crede în Cel răstignit, vei vedea pe copilul tău umblând”. Femeia a zis: „Nimic altceva nu se află în gândul meu, decât numai să iau aminte la Cel răstignit!” Deci Epifanie, apropiindu-se de pat și cu mâna dreaptă ștergând grumajii copilului, a zis către dânsul cu față lină: „Evstorghie!” Și îndată copilul și~a deschis ochii și a stat pe pat. Atunci s-au înspăimântat toți cei din casă. Deci, văzând maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginți și i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dânsa: „O, Elefteria, eu n-am trebuință de acești bani, ci zi soțului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău și să-i dea celor ce se ostenesc acolo”. Așa a făcut Sinesie și s-a botezat el, femeia lui și fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie. ;;

Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: „Fiule Polivie, fiindcă Biserica are trebuință de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rânduiala aceluia”. Iar mie, căzându-mi greu pentru cele grăite și lepădându-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii și, intrând noi toți cu Sfântul Epifanie în biserică, am avut gând să fug, socotind grea sarcina preoției. Deci, când a ajuns la altar, Epifanie apucându-mă de mână, mi-a zis: „Rămâi în locul acesta, până va sosi vremea”. Toți cei ce au auzit cuvântul acesta s-au înspăimântat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mișc piciorul din locul acela, parcă era pironit cu cuie. Și când s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi și m-a adus la jertfelnic și m-a hirotonit preot; iar după ieșirea din biserică, de frică am căzut la pat și am zăcut până ce a venit Epifanie și a făcut rugăciune și îndată m-am sculat.

Altădată a venit un diacon de la Ierusalim și a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint și încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuință. Și acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie a locuit împreună cu el. Deci Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuință; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Și nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: „Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim și, închinându-ne, ne vom întoarce înapoi!” Și plecând noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip și de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugându-ne, am mers la episcopie. Iar Ioan, văzând pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult. Și a zis Epifanie lui Ioan: „Frate, dă-mi casă ca să petrec aici câtăva vreme!” Și ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă și ne ospăta cu bucate și băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiți de acestea. Deci, oarecând, Epifanie a zis către Ioan: „O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc niște bărbați din Cipru și astfel o să mă fălesc înaintea acestora cu argintultău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava tași voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ține minte acelea caremi le dai, ca să ți le dau pe urmă”.

Atunci Ioan a adus și a pusînaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifaniei-azis: „O, părinte, mai este la tine spre păstrare și alt argint?” Ioan a zis către Epifanie: „Destul îți este acesta spre slujba ta, părinte”. Epifanie i-a zis: „Părinte, adu și pe acela, ca să fim de mirare la oaspeți”. Iar el, aducând și pe celălalt, Epifanie i-a zis: „Dă-mi mie pe cele ce fac slăviți pe cei liberi”. Și a zis Ioan către Epifanie: „Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primește-le și slu­jește celor de la prânz”.

Și luând Epifanie acea mulțime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Și era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguțătorie. Iar Epifanie, chemându-l pe acesta și arătându-i argintul, s-a tocmit cu el. Și l-a vândut lui, luând de la el aur. Și luând Epifanie aurul, îl împărțea noaptea și ziua celor ce aveau trebuință. Și trecând câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: „Dă-mi argintul, pe care ți l-am dat spre slujbă”. Epifanie a zis către Ioan: „Frate, îngăduiește-mă puțin, căci am să hrănesc pe oaspeți și toate ți le voi da”.

Deci, mai trecând iarăși câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, când stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mântuitor al Sfintei Cruci: „încă odată îți zic, dă-mi argintul care ți l-am împrumutat!” Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu liniște: „Ți-am spus, părinte, că ți-l voi da”. Deci, Ioan, umplându-se cu multă mânie, s-a apucat și s-a ținut de rasa lui Epifanie, trăgându-l de dânsa și zicându-i: „Nu vei ieși, nu vei ședea și nu vei fi în pace, până ce nu-mi vei da tot argin­tul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!” Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeași liniște întru dânsul ca și mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ținând și ocărând pe Epifanie și toți cei ce stăteau de față, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemâhnindu-se deloc, a suflat în fața lui Ioan, care îndată a orbit, și pe toți cei ce stăteau de față i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să vadă iarăși. Iar el i-a zis: „Du-te și închină-te cinstitei Cruci, și îji va da ceea ce ceri”. El stătea nemișcat, rugându-se lui Epifanie, care, învățându-l, și-a pus mâna pe el și s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga și pentru cel stâng.

Atunci Epifanie i-a zis: „Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis și Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înțelepțim”. Iar Ioan, după ce a fost certat și pedepsit de dreptul, s-a făcut cuvios în toate.

După acestea, ieșind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianți; iar Epifanie, trecând prin locul acela, i-a zis unul dintre ei: „Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta și aruncă-i un acoperământ”. Deci Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcând rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcân- du-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmându-și călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: „Scoală, că a trecut prostul acela!” Iar el nedându-i răspuns, iarăși l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, și-a zis în sine: „Mă voi duce și voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta”.

Deci, alergând pe urma noastră, a căzut la pământ, rugându-se lui Epifanie și zicând: „Mă rog și mă cuceresc sfinției tale, ajută-ne și cruță nebunia noastră! Căci, când am zis către tine: «îmbracă pe cel mort…», după priceperea aceluia am grăit cuvintele. Iar nu mult după ce ai trecut de la noi, o, părinte, am grăit către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, și înviază pe cel mort și ia haina pe care am luat-o de la tine”. Și a zis Epifanie către cel ce grăia: „Mergi, fiule, și-l îngroapă pe dânsul; căci întâi a murit și atunci ai cerut haina”. Deci, iarăși pogorându-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie și am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi frații cu bucurie mare Și era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie și fiind învățat de dânsul credința cea dreaptă, s-a luminat. Și petreceam toți trei într-o casă.

Odată, sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă și fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduiește Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimișii, ajungând în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Și era acolo un bărbat elin foarte bogat și gângav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie și care a găzduit pe bărbații cei trimiși la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: „Pentru ce luați aminte la amăgitorul acesta, ca la Dumnezeu? Căci, vorbește cuvinte reci și este prea rău în cuvinte”. Deci mergând Epifanie într-o zi unde erau meșterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo și bărbații cei trimiși, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Deci unul din zidari, căzând de la înălțime mare și venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu fața la pământ și a rămas mort. Și apropiindu-seEpifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mână, zicând: „Scoală,fiule, întru numele Domnului și du-te sănătos la casa ta!” Și îndatăs-a sculat Faustinian și s-a dus sănătos la casa lui. Și auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginți și i-a adus lui Epifanie. Și a zis Epifanie către femeie: „Du-te, fiică, și dă-i celor ce se ostenesc la biserică, și vei avea comoară la Cel Preaînalt”. Și femeia a făcut astfel.

Deci trimișii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Și era acolo un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Și, fiindcă era trebuință să pună episcop pe scaunul cetății Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetății și al bisericii Carpasiului. Iar când Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, și lui i-a dat stăpânirea bisericii Constanției, ca de va fi trebuință de clerici, el să-i hirotonească.

Deci luându-mă Epifanie pe mine și pe Isaac, ne-am dus în Roma și, intrând în cetate, era plâns și bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă la mâna cea dreaptă, multe făcând doctorii, cu nimic nu au ajutat-o. Deci acea boală mânca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împărați, adică pe Arcadie și Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viața aceasta. Deci cei ce ne-au adus pe noi în Roma au intrat și au vestit împăraților; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca și cum nu s-ar fi întâlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc și s-a apropiat de împărați, unde era și sora acestora, zăcând pe pat.

Iar împărații, văzând pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Și a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, această cinste dați-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, și veți vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiți în stăpânire și veți fi păziți de Domnul!” Însă împărații se îndoiau și se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraților: „Fiilor, de ce vă îndoiți pentru cele ce vă grăiesc? Veți vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc”. Și, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraților, a zis către ea cu blândețe: „Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu și vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit și vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăvește pe Dumnezeu, Cel ce ți-a dat darul. Să-L ai pe Acesta în mintea ta neîncetat, și-ți va fi ție zid în toată vremea vieții tale!”

Acestea zicându-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mână și, pecetluind-ode trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a ușurat de dureri. Și văzândîmpărații ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletelelor ca să-l iubească și să-l asculte și să creadă toate cele ce le grăiael, rugându-l să fie împreună cu ei în Roma și să le fie părinte. Pentruaceasta Epifanie îi învăța și îi întărea în toate zilele.

Odată, pefiul surorii împăraților care a fost tămăduită de Epifanie,s-a întâmplat de l-au găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încât s-a făcut mare plâns în palatul împărătesc. Deci, împărații au zis către Epifanie: „Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui”. Și a zis Epifanie: „Credeți că pot să fac eu aceasta?” Și i-au zis lui împărații: „Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel și pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui”. Și le-a zis lor Epifanie: „De va învia fiul surorii voastre, veți crede și vă veți boteza în numele Celui răstignit?” Împărații au zis: „De vei învia pe copil, noi vom crede și ne vom boteza!”

Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului și pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci și rugându-se Celui ce omoară și înviază, a zis către copil: „Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!” Și îndată copilul a șezut pe patul lui. Atunci, crezând împărații că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfântul Botez. Iar Epifanie a zis către dânșii: „Întru toate primesc evlavia voastră, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scârbească asupra mea”. Deci împărații îndată au chemat pe episcopul romanilor și i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împărați, s-a bucurat foarte mult și i-a dat voie lui Epifanie să-i boteze.

Și după ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie și, făcându-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întâi Arcadie și lua aminte. Și, iată, trei bărbați, purtând haine albe, țineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stânga și celălalt urmând înapoia lui, și s-a înfricoșat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din fața lui Arcadie că vedenie a văzut și a zis către dânsul: „Ia aminte de sineți, fiule, și fii păzind cele ce le vezi”. Și Epifanie avea un obicei, că până nu se tulbura apa, nu băga pe nimeni în scăldătoare. Iar după ce s-a luminat Arcadie, a băgat și pe Onorie și a văzut aceeași vedenie. După aceea, s-a pogorât fiul surorii lor și însuși sora lor, Procliani, care era femeia unuia din patricieni.

După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei șapte zile, învățându-i, Iardupă șapte zile, când și-au schimbat ei hainele cele nou luminate,a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, rămâneți în liniște, că lupulnu vă va mai stăpâni pe voi. A fugit de la voi durerea, scârba și suspinarea. Fiți cu luare aminte la înviere și nu vă mâhniți pentru cei ce ies din această viață. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos și pe El îl au în ajutor. Iar copilul, care a murit și a înviat, luând darul Sfântului Botez, se va duce la Mântuitorul și-L va vedea în mare slavă, lăudându-se de îngeri”. Deci a doua zi, când Epifanie era în palatul împărătesc și învăța pe împărați, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraților: „Fiii luminii, sculați-vă și vă rugați!” Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcând rugăciune, au auzit toți din palat, ca și cum mult popor ar fi zis: “Amin”, și copilul îndată și-a dat sufletul. Și rămânând noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut și alte multe semne acolo.

Și când a hotărât Sfântul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împărații către el: „Părinte, ia mult aur pentru trebuința Bisericii, ca să dai celor ce au trebuință”. Epifanie le-a zis: „Fiilor, faceți voi ceea ce doriți și eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi dați greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toți în această viață”. Și împărații i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, și a zis să ne aducă în corabie puține pâini spre împărtășirea noastră. Deci, plecând de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile și frații ne-au primit cu mare bucurie.

Sfântul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropnițele unde zăceau moaștele sfinților mucenici și acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Și, precum un prieten, rugându-se de alt prieten, dobândește ceea ce îl roagă, tot așa și Dumnezeu îi asculta cererile lui. într-o vreme, făcându-se foamete mare și neaflându-se pâine în târg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grâu și cu orz. Și acesta, luând aur, dădea trei măsuri fiecăruia din cei ce aveau trebuință. Și era multă strâmtorare în cetate. Deci a zis Epifanie către Faustinian: „O, preabunule, dă-mi grâu spre hrana oamenilor și eu îți voi da datoria tuturor”. Iar nemilostivul Faustinian, auzind niște cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: „Du-te și roagă pe Dumnezeul pe Care tu îl cinstești și îți va da grâu pentru hrana prietenilor tăi”.

Deci Epifanie, ieșind într-o noapte la gropnițe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe toți cei ce se strâmtorau. Și era o capiște veche, care se numea “întemeierea lui Die”. De această capiște, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, se zicea că îndată îl apuca moartea. Deci pe când Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: „Epifanie, să nu te tulburi”. Iar el a zis: „Cine este, Doamne?” Și a zis către dânsul: „Mergi în capiștea ce se numește «întemeierea lui Die». Și se vor risipi pecețile ușilor și, intrând înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei și, cumpărând tot grâul și orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuință”. Deci Epifanie a mers la capiște și, apropiindu-se de intrare, îndată au căzut pecețile și ușile s-au deschis și, intrând înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luându-l, l-a dat lui Faustinian, zicând: “Ia banii și dă-mi mie grâul”. Iar iubitorul de bani și pierzătorul Faustinian, primind aurul, îi dădea din grâu câte trei măsuri, și Epifanie dădea grâu fiecăruia cât avea trebuință. Și n-au lipsit banii până ce a cumpărat toate bucatele pe care le adunase Faustinian. Și a umplut Epifanie multe case de grâu și de orz, care a fost cumpărat de la Faustinian; și dădea la toată cetatea, iar mai vârtos dădea Dumnezeu prin Epifanie.

Din această pricină s-a făcut multă îmbelșugare tuturor oamenilor, iar în casa lui Faustinian era multă strâmtorare. Iar răul și silnicul Faustinian, fiind strâmtorat prin iubirea lui de bani, socotea că este ocară să ceară de la Epifanie bucate pentru casa lui. Deci, având corăbiile lui, a mai luat și alte cinci și, dând bani lui Longhin, credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grâu spre hrana casei lui. Și ducându-se corăbiile și umplându-se de grâu și de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, și având grâul la o sută de stadii de la Constanția, în dreptul locului ce se numește Dianevtiriu, s-a pornit furtună pe mare și s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grâu, încât tot grâul l-a scos marea la țărmuri. Și auzind Faustinian aceasta, s-a pogorât îndată la mare și, văzând cu ochii lui cele făcute și având mormânt deschis gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Preaînalt și a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: „Iată, vrăjitorul și înșelătorul acesta, nu numai pe pământul cel uscat lucrează rău casei mele, ci și pe mare, trimițând diavoli, oprește de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vânt a adus înșelătorul acesta aici!”

Acestea zicând și mai multe decât acestea, s-a dus în casa sa, temându-se de Epifanie. Deci, adunându-se toți din cetate, bărbați, femei și copii, au luat grâul și l-au dus la casele lor, adunându-și cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Iar ticălosul Faustinian, având femeie care săvârșea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginți, ca să-i dea grâu pentru hrana casei sale. Și a zis Epifanie către femeie: „Ține arginții în casa ta și ia grâu cât îți trebuiește și, când roadele vor umple pământul, atunci să-mi dai cele ce ai luat”. Și așa a făcut femeia.

În episcopie era un diacon, cu numele Savin, având meșteșugul de a scrie frumos. Acesta era blând și împodobit cu dreaptă viață. Toți monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi toți. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucrurilor bisericești. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbați, unul bogat și altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decât săracul. Deci, Epifanie, stând într-un loc ascuns și ascultând judecata, a auzit pe Savin miluind mai mult și plecându-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu fața lină: „Du-te, fiule, scrie frumos și, având pomenire de dumnezeieștile Scripturi, fă-te desăvârșit în judecată și auzi pe Făcătorul de bine, strigând și zicând:Nu judecați după înfățișare, ci judecați judecată dreaptă”.

Deci, de atunci Epifanie judeca pe toți cei ce veneau să se judece, că de dimineață până la ceasul al nouălea asculta pe cei ce se judecau și de la al nouălea ceas până dimineață, nu mai era văzut de nimeni dintre oameni.

Între frații care erau la episcopie, era și unul semeț la față, având și el meșteșugul scrierii frumos; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian și în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blândețe domolea semeția lui. Însă din pricina lui Faustinian și din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu el și zicând ticălosul către dânsul: „De vei ucide pe înșelătorul acesta, vei ședea tu pe scaun”. Iar Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episco­pului. Deci, luând trufașul un cuțit ascuțit, l-a pus drept pe șezătoarea scaunului, și deasupra lui acoperământul scaunului. Iar Epifanie, vrând să șadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleșugul: „Fiule, ridică acoperământul de pe scaun”. Iar el neascultând cuvântul lui Epifanie, a luat Epifanie acoperământul ce acoperea cuțitul și a căzut cuțitul la picioarele lui Rufin diaconul și s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: „Încetează de neorânduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduiești, nu după multă vreme. Deci ieși din biserică, că nu ești vrednic să te împărtășești cu dumneze- ieștile Taine”. Și ieșind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie și după trei zile și-a sfârșit viața.

În vremea aceea, nu știu din ce pricină îmbolnăvindu-se împăratul Teodosie de picioare, a slăbit foarte tare de la genunchi în jos și zăcea la pat de șapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin și să ajute celui ce se chinuia. Și ajungând cei trimiși de către împărat, necazul și lacrimile fraților opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, atunci când ieșea din Cipru, toți frații își chemau moartea. Și silind cei trimiși de către împărat pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfântul Epifanie le-a zis lor: „Mergeți, fiilor, la împărat și eu voi veni după voi”. Ei au zis: „Nu te mânia, părinte, că este porunca împăratului, și nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflându-se în boală, așteaptă venirea ta”.

Și de abia au înduplecat pe Epifanie să meargă cu dânșii. Deci Epifanie chemând pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grijă de trebuința bisericească. După aceea s-au adunat toți părinții și frații și, învățându-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-am sărutat pe toți și am plecat către cetatea împărătească. Deci, intrând noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie. Iar el poruncind să intrăm în palatele împără­tești, Epifanie a mers cu multă îndrăzneală la împărat. Iar împăratul Teodosie nu putea să grăiască de durere și zăcea pe pat.

Deci după ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!” Epifanie a zis împăratului: „Crede, fiule, întru Cel răstignit și vei avea aceasta totdeauna. Să ai pe Dumnezeu în minte și nici un rău nu te va stăpâni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiți și vei fi miluit de Dumnezeu; fă-te ca un împărat, cinstind pe Cel ce ți-a dat ție stăpânire; și El îți va da ție mai mult dar”. Acestea zicându-le Epifanie împăratului, s-a apropiat de el și, atingându-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci și a zis împăratului: „Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale”.

Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavând nici un rău la picioarele sale, și a zis către Epifanie: „Poruncește-mi, părinte, orice și te voi asculta pe tine întru toate”. Epifanie a zis împăratului: „Să ai cuvintele lui Dumnezeu în sufletul tău și nu vei avea trebuință de Epifanie”. Acestea și multe altele zicând Epifanie împăratului, a sosit vremea prânzului și a zis Epifanie către împărat: „Mergi, fiule, la masă și binecuvintează pe Făcătorul de bine”. Și era Epifanie vesel și cuviincios, având cuvânt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, când a căzut fiica lui Teodosie în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie și Onoriu, atunci și ei au mers în Roma și au stat cu dânsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma și a tămăduit pe fiica lui, iar pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat; și că, împreună cu aceștia, a botezat pe Arcadie și Onoriu, s-a bucurat foarte mult și pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, când eram în cetatea lui Constantin, au venit Arcadie și Onoriu de la Roma și s-au bucurat foarte mult.

Și au adus unii, din porunca împăratului, pe Faustinian din Cipru, fiind pârât că a grăit de rău pe împărat. Și era pus sub pază. Deci auzind acestea Epifanie, a mers în locul acela unde era ținut Faustinian și i-a zis lui: „De-ți este trebuință o, fiule, să grăiești prin noi cuvânt la împărat și te vei elibera din această închisoare”. Dar Faustinian a zis lui Epifanie: „Du-te, înșelătorule, și înșeală bărbații proști, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia și acolo fă-ți neîncetat vrăjile și răutățile tale”. Deci, după ce Faustinian a zis aceasta ocărând pe Epifanie, m-a luat pe mine Epifanie și am mers în palatele împărătești, ca să luăm voie de la împărat și să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul rugând pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă câteva zile, Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea, dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărătești și a spus că Faustinian Ciprianul și-a săvârșit viața.

Auzind Epifanie aceasta, a plâns pe Faustinian. Atunci împăra­tul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: „Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie și-ți va fi ție dar de la Cel Preaînalt”. Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpânirea peste lucrurile lui Faustinian. Deci Epifanie a zis către împărat: „Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuință, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuință”. Epifanie, zicând acestea, împăratul a răspuns: „Părinte, cere cele ce ai de trebuință și îți voi da cu toată plăcerea”. Epifanie a zis către împărat: „Fiule, păzește cuvintele mele și totdeauna să mă ai în sufletul tău”.

Zicând el acestea, împăratul a ieșit din palat împreună cu noi și a rugat pe Eoifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcând rugă­ciune, a binecuvântat pe împărat și l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrând în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, și ne-au primit frații cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian plângând pe bărbatul ei; iar Epifa­nie a mângâiat-o de toată mâhnirea ei și ea s-a plecat cuvintelor lui și l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. Și după ce a botezat-o, a hirotonit-o diaconiță a Bisericii și, cu voia lui Epifanie, împărțea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuință.

Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor – că erau în Constanția mulți următori ai eresului acesta – și Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte și grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a zis către dânsul: „Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale și nu mai grăi cuvinte fără de rânduială”. Deci îndată a amuțit Aetie, după cuvântul lui Epifanie, și din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvânt. Și văzând cei ce împărtășeau eresul lui, că l-a amuțit prin cuvânt, toți au căzut înaintea lui Epifanie și au dat anatemei credința lor, făcându-se dreptcredincioși. Astfel, Aetie a petrecut șase zile negrăind și în a șaptea zi și-a sfârșit viața. Erau încă și alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofiști, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceștia Epi­fanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăra­tului, să-i izgonească din ostrov, că între dânșii erau bărbați bogați, cărora le erau încredințate dregătorii de obște și, astfel fiind, smereau pe cei dreptcredincioși.

Deci primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: „Oricine nu se va pleca, prin dumnezeieștile cuvinte, părintelui Epifanie, episcopul țării Ciprului, să iasă din ostrov și să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni și fii ai pocăinței, vor mărturisi părintelui cel de obște că, fiind rătăciți, vor să vină la calea adevărului, să rămână în ostrov, învățându-se de la părintele cel de obște”. Deci, această poruncă împărătească aducându-se și arătân- du-se de un om al împăratului, mulți dintr-înșii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au plecat, îndată au fost izgoniți din ostrov. Astfel, turma cea cuvântătoare a bunului păstor a fost curățată de lupii cei răpitori.

Petrecând Sfântul Epifanie în arhierie și în osteneli ani îndelungați și ajungând la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Dar mai înainte de sfârșit, a fost trebuință să se oste­nească la împărăteasca cetate pentru niște pricini ca acestea: Eudoxia, soția împăratului Arcadie – cel care a împărății la Răsărit după tatăl său, Teodosie -, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea fără de vină a preasfințitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului – precum s-a scris pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dânșii în sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtășește de ideile lui Origen, și pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci Epifanie îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu știa că Teofil are urâciune asupra lui Ioan.

Deci Sfântul Epifanie luându-mă pe mine și pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrând noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetățeni. Dar unele mănăstiri și locașuri care luau bani și cele de trebuință de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.

Deci intrând noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Și făcând aceasta și auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea și Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Și a auzit și împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.

Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie și i-a zis: „Părinte Epifanie, toată împărăția romanilor este a mea și toată preoția bisericilor de sub împărăția mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rânduială a preoției și se poartă fără de rânduială împotriva împăraților, având în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gândul să fac sobor și să-l lepăd din această rânduială, ca pe un nevrednic de preoție și să pun altul pe scaun, care va putea să țină preoția, ca astfel împărăția mea să fie în pace întru toate”. Pe când împărăteasa grăia acestea către Epifanie, tremura toată din multa ei mânie. Apoi a zis către dânsul: „Fiindcă sfinția ta ești aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuință să-i dau la osteneală pe ceilalți părinți; deci, pe care ți-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică”.

Epifanie a zis către împărăteasă: „Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău”. Împărăteasa a zis către Epifanie: „Orice va porunci sfinția ta, să-mi vestească și eu voi sluji părintelui meu”. Și a zis Epifanie către împărăteasă: „Dacă pentru eresul care zici se prihănește Ioan și se mustră, și nu mărturisește că a greșit, este nevrednic de preoție; atunci, orice va porunci stăpânirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiți să izgoniți pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoiește la aceasta. Pentru^ că firea împăraților este să ocărască și să ierte, fiindcă și voi aveți împărat în cer, Căruia greșiți după obicei și vă iartă vouă, dacă și voi veți ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia:Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este”. Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: „De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiștile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor și voi face pe cele din urmă mai rele decât cele dintâi”. Când ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: „Fiică, eu sunt nevinovat de această judecată”.

Acestea zicând Epifanie, m-a luat pe mine și am ieșit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicând că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă și a surghiunit pe marele Ioan. Acestea auzind Isaac, a fugit de Epifanie, intrând într-o mănăstire, și a rămas acolo, fără să știm noi. Iar Epifanie plângea pentru Isaac și se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Și i-a arătat lui și am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicând: „Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan”. Și stând noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. încă și Sfântul Ioan Gură de Aur s-a încredințat că Sfântul AEpifanie s-a învoit la surghiunia lui și, luând hârtie, i-a scris: „înțelepte Epifanie, te-ai învoit la surghiunia mea. Nu vei mai ședea pe scaunul tău”. Asemenea încă și Epifanie a scris împotriva lui Ioan: „Pătimitorule, bate și biruiește; și pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge”.

Fraților, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie pentru aceasta. Căci era oare cu putință ca cel ce a făcut atâtea bunătăți, să se coboare la atâta adânc de răutate? Să nu fie! Și intrând noi în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împărați să mergem în Cipru. Și fiind întrebat Epifanie de împăratul Arcadie de câți ani este, el a răspuns: „Sunt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, la șaizeci de ani m-am făcut episcop și am cincizeci și cinci de ani, fără trei luni în episcopie”. Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua când aveam să ne suim în corabie.

Și suindu-ne în corabie, Epifanie a șezut în pântecele corăbiei împreună cu noi. Și avea obiceiul să țină neîncetat în mâinile sale Sfânta Evanghelie. Deci, suspinând și lăcrimând de trei ori, a deschis Sfânta Evanghelie și iarăși închizând-o, a plâns. Și a făcut rugăciune, iar după rugăciune a șezut în pântecele corăbiei și a început iarăși a plânge și a zice către noi: „O, fiilor, de mă iubiți pe mine, păziți poruncile mele și dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi știți prin câte supărări am trecut în viața aceasta și n-am socotit pe vreuna necaz, ci totdeauna mă bucuram, căutând la Dumnezeu, și Dumnezeu nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de toată bântuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriți, odată fiind eu într-un loc pustiu și săvârșindu-mi rugăciunea mea la Hristos, ca să mă izbăvească de toată bântuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulți diavoli, care aruncându-măla pământ și apucându-mă de picioare, mă târau pe pământ; iar unii dintre dânșii, mi-au făcut și răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în față pe diavolul în toate zilele vieții mele; ci au săvârșit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.

Multe rele mi s-au întâmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rânduială; în Egipt, de la gnosticii cei necurați; în Cipru, de la valentinenii cei fără de lege și de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneți mintea voastră și ascultați cuvântul păcătosului Epifanie: Nu fiți poftitori de bani și mulți bani se vor adăuga vouă. Nu urâți pe nici un om și veți fi iubiți de Dumnezeu. Nu clevetiți pe fratele vostru și patima diavolească nu va domni peste voi. întoarceți-vă de la toate eresurile, ca de la niște fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am scris vouă în cărțile ce se numesc “Panarii”. întoarceți-vă și păziți-vă de dulceața lumii, care gâdilă pururea trupul și gândul. Aveți iscusință, că este adăugire a satanei, căci de multe ori și trupul liniștindu-se, gândul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urâte. Iar când mintea noastră se trezește și are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmașul”.

Acestea zicându-le Epifanie și mai multe ca acestea, a chemat pe toți cei din corabie și le-a zis: „Fraților, ni se cade nouă să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu cu toată tăria, ca să ne păzească pe noi și nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucurați-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toți cei din corabie!” După acestea, mi-a zis: „Fiule Polivie”. Eu i-am răspuns: „Ce este, părinte?” El mi-a zis: „Dacă vom merge la Constanția, stai șapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt și suie-te în Tebaida cea de sus și acolo paște oile lui Hristos. Insă ia seama de tine, fiule, să nu faci într-altfel, martor îți pun cerul și pământul. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta și nu te vei duce, cu pierzare vor pieri și în deșert se vor face ție toate câte ai zidit și vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele și vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvântat înaintea Lui în toate zilele”. Zicând acestea către mine, m-a sărutat.

Apoi, întorcându-se către Isaac, i-a zis: „Fiule Isaac”. Iar el a răspuns: „Ce este, părinte?” Și i-a zis Epifanie: „Tu, fiule, să rămâi în Constanția, până ce ți se va porunci ție să mergi pe calea drepților!” Acestea zicându-le Epifanie către Isaac, l-a sărutat și, chemând pe toți corăbierii, le-a zis: „Să nu vă speriați, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugați-vă lui Dumnezeu și El vă va ajuta”. Și era al unsprezecelea ceas din zi, când Epifanie ne-a învățat acestea. Și a zis unuia din corăbieri: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!” Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Și Epifanie era în pântecele corăbiei, cu mâinile întinse și Evanghelia pusă pe pieptul lui. Și avea ochii deschiși, iar glasul lui nu se auzea.

Iar noi toți, fiind cuprinși de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Și a ținut viforul două zile și două nopți, iar a treia zi, Epifanie mi-a zis: „Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne și să facă cărbuni, iar tu ia tămâie și adu aici”. Și am făcut așa. Apoi a zis către mine: „Pune tămâia în cățuie”. Și am pus. Atunci el a zis: „Rugați-vă, fiilor”, și a făcut și el rugăciune, după cum zăcea cu fața în sus, și după rugăciune ne-a sărutat pe toți și a zis: „Mântuiți-vă, fiilor, că Epifanie nu vă va mai vedea pe voi în această viață”. Și îndată și-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecât.

Văzând acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui și am plâns cu amar. In acel ceas a căzut întuneric pe ochii noștri. Iar unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe când era în viață: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit”, a alergat la picioarele lui Epifanie și a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicând piciorul drept, l-a lovit în față și l-a aruncat din pântecele corăbiei la pisc, rămânând mort două zile. Deci, întru a treia zi, luându-l corăbierii, l-au dus la Epifanie și, după ce l-au pus lângă picioarele lui, atingându-l de el, îndată a înviat. Și a căzut frică peste toți cei din corabie. Și mergând noi către Constanția, la locul ce se numește Dianevtirion, au ieșit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea și cu glas tare au strigat: „Bărbați frați, cei ce locuiți în Constanția, mitropolia cu bărbați mulți, pogorâți-vă la mare în locul ce se numește Dianevtirion și luați cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că și-a sfârșit viața cea omenească”.

Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea și oamenii, ținân- du-se de mâini unul de altul, se pogorau la mare, făcând mare bocet, încă și toată țărănimea se târa în cetate, vărsând lacrimi pe cale. Atunci au pornit pe cale și trei orbi, ce erau în ținutul ce se numește “Stornichi”, și nimeni nu le dădea mâna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Și unul din cei trei, cu numele Prosexie, a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca și noi să ne închinăm cinstitelor tale moaște”. Și îndată au văzut și, intrând în cetate, s-au închinat cinstitelor moaște ale cuviosului părinte și au povestit ceea ce li s-a întâmplat pe cale și toți, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.

Deci luând din corabie moaștele, le-au pus în biserică cu multă cinste și se săvârșeau minuni de la sfintele moaște, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinși. Iar după zece zile, adunându-se arhierei, preoți, egumeni și nenumărat popor din tot ostrovul, au îngropat cu cinste sfintele lui moaște în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I Se cuvine slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: În viața aceasta a Sfântului Epifanie se pomenește de împărații Arcadie și Onorie – fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimiși să împărătească în Roma, după moartea împăratului Grațian cum că au chemat pe Sfântul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o cuprinsese, și că, mergând Sfântul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat și l-a botezat. Apoi a botezat și pe mama pruncului și pe împărații Arcadie și Onorie. De aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu este așa. Pentru că ei erau dreptcredincioși din copilărie, dar unii din acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfântul Botez după mai mulți ani. Iar ceea ce le-a zis Sfântul Epifanie: „Credeți întru Cel răstignit?”, nu le-a zis sfântul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se îndoiau în credință, că nu va putea sfântul să vindece prin rugăciune pe sora lor.

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor (Secolul al IX-lea)

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor - Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche.

Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru lucrarea lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.

Prăznuirea lor împreună, care este și prăznuirea principală, în Biserica Ortodoxă se face pe 11 mai. Individual, sfinții sunt prăznuiți și la datele lor respective de trecere la Domnul, 14 februarie pentru sfântul Chiril și 6 aprilie pentru sfântul Metodie.

Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia.

Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului.

În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani.

Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați.

După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea.

După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.

El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel.

Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia.

În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.

De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave.

În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare.

În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

Imnografie

Tropar (Glas 4)

Inspirați de Dumnezeu, Chiril și Metodie,
Prin viața voastră ați devenit întocmai cu Apostolii.
Fiind voi învățătorii slavilor,
Mijlociți în fața Stăpânului a toate
Ca să întărească toate popoarele ortodoxe în Dreapta Credință,
Și să dea lumii pace
Și mare milă sufletelor noastre.

Condac – Glas 3

Să ne rugăm celor doi preoți ai lui Dumnezeu care ne-au adus lumina,
Şi care au turnat asupra noastră înțelepciunea lui Dumnezeu traducând Sfânta Scriptură.
Pentru că mulțime de învățătură aduce această muncă, Chiril și Metodie,
Vă lăudăm pe voi care acum sunteți în fața celui Prea Înalt,
Mijlocind cu fervoare pentru mântuirea sufletelor noastre.

 

cititi mai mult despre Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor si pe: doxologia.ro; pravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfinților Metodie și Chiril, apostolii slavilor

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - secolul al IX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – secolul al IX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Metodie și Chiril au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Pe vremea împăraților grecești luptători împotriva icoanelor, Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, având o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci mai întâi Metodie, ca cel ce era mai în vârstă, a slujit în cetele ostășești și, fiind cunoscut împăratului, a foșt pus voievod și trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.

Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să învețe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă învățător duhovnicesc și păstor în vremea sa. Și petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deșertăciunea gâlcevilor vieții, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale acestei lumi și, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească și slujea împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți ai duhurilor răutății.

Iar Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece după naștere, atunci când mama sa l-a dat la doică, ca aceea să-l hrănească cu sânul ei, el n-a voit deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; și părinții lui se minunau de aceasta. Iar când pruncul a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui și mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră și a zis către mine: «Alegeți ție dintr-acestea, pe care vei voi întru însoțire, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale». Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai bine împodobită decât toate, cu fața luminoasă și cu toate podoabele cele de mult preț înfrumusețată, al cărei nume era Sofia”.

Iar părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegând că fecioara Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care avea să se dea pruncului de la Dumnezeu, s-au bucurat cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai citirea cărților, ci și obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea duhovnicească și spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinstește pe Domnul și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele și decât întocmirea luminii tuturor stelelor”.

Și învățând pruncul carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea, mai mult decât toți vârstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna și multe dintre cuvintele și tâlcuirile lui le învăța pe de rost. Și închipuind o cruce pe un perete, a scris și aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvân- tătorule de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai arătat ca un înger; căci cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca serafimii; iar învățăturile tale cele dreptcredincioase au luminat toată lumea. Deci, te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste; fii mie părinte, învățător și luminător”.

Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăție după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Iar pe lângă Mihail, fiind încă prunc, erau puși trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist patriciul și Dromi logofătul. Acest logofăt cunoștea pe părinții lui Metodie și ai lui Constantin și, auzind de istețimea minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tânărul împărat Mihail,’care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții lui Constantin, să se sârguiască singur a învăța degrabă. Iar pruncul s-a bucurat de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinților și Doamne al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de la slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și să slujesc Ție, Domnului Dumnezeului meu, în toate zilele vieții mele”.

Și, ducându-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împără­tești, degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofía, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile elinești, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta istețime a minții sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai mult decât alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte limbi, pentru că învățase bine scriptura latinească și vorbirea siriană și se deprinsese și cu alte limbi străine. Și îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune și pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în inima lui cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.
Iar stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel dintâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toți, și umbla cu îndrăzneală și fără opreală în împărăteștile palate, oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit și de împărat.

La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită de el din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare și părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci logofătul voia s-o însoțească cu Constantin și pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună cu bogăția și cinstea de mare boierie de la împăratul.

Iar fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului și acolo intrând într-o mănăstire, a luat pe sine chipul monahicesc. Deci a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar și de la împărat, și abia după șase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în chipul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeșnic, și l-au silit să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoanelor. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii și dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria – care pe vremea împăratului Teofil, cu îngăduința lui Dumnezeu, au biruit puterea oștirii grecești, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește despre aceasta în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 42 mucenici din Amoreea aceia mândrindu-se de puterea lor și batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol o hulă asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creștinii, zicând că este Unul Dumnezeu, îl despărțiți pe Acela în trei, mărturisind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul? Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi pentru credința voastră și să ne dovedească în cuvinte”.

Iar împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Și s-a dus fericitul acolo, râvnind apostolește după Hristos și dorind să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, pe dinafară, chipuri diavolești, din porunca stăpânirii saracinilor; pentru că aceia, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași și avându-i de ocară și de batjocură, au poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: „Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?” Iar el le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini, iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară. Iar unde nu sunt pe dinafară aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru că dracii viețuiesc înăuntru cu oamenii cei uniți cu dânșii”.

Și fiind Constantin la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care nu glăsuiți împreună și vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.

Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-ați pus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că cei ce se numesc creștini nu cred și petrec la fel. Deci, vă răspund mai întâi despre credință.
Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!

Deci într-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe însuși Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede pornind la înotare, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis pentru credință.

Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne pe noi spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viată curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt ducătoare la viată prin calea cea strâmtă și cu scârbe. însă nu ne silește la aceasta – să nu fie aceea! -; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu cugetul de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie liberă, căci orice voiește, face; și de care se apropie, cu aceea se și unește. Astfel ori se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea luminată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. Și de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.

Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire, călătoresc spre El cu înțelegere; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating și de viețuirea cea mai înaltă de fire, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața.

Iar credința și legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. Pentru că în legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc și insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vouă vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și de la poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curăție de Cel curat, căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat”.

Iarăși au zis înțelepții saracinilor: „Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți Tată, Fiu și Duh? Dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mulți dumnezei”.

Răspuns-a filosoful creștinesc: „Nu huliți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei de demult, de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu-Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are osebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el, și s-a închinat până la pământ și a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș, că Dumnezeu este Unul în trei fețe”.

Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu dintr-o femeie obișnuită, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată, așa voind Dumnezeu, la a Cărui voie se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruieșle rânduiala firii. Iar cum că Hristos S-a născut din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună glăsuindu-se cu El, să nască Fiu»”.

Iarăși au zis saracinii: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om obișnuit în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel de rând se naște din femeie măritată, iar nu din fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea osebită a Sfântului Duh”.

Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește vouă să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat. Iar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.

Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le împlinește pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlinește amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să robiți împreună cu trupurile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.

Saracinii iarăși au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri neamului nostru ismailitean, cel atât de mare și tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaș”. Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Zis-a filosoful: „Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește pe Roma cea veche, iar voi, căutând de la noi dajdie, ne abateți pe noi de la urmarea lui Hristos și vă faceți nouă vrăjmași”.

Niște întrebări și răspunsuri ca acestea și altele mai multe i s-au pus lui Constantin mai multe zile, în vorbele cele cu înțelepții saraci- nilor, dar a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socotelile lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat lui în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri de la boierul saracinilor.
Iar după ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a așezat la un loc liniștit, luând aminte de mântuirea sa și având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei, le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mâna Sa și satură pe tot cel viu.

Iar odată, sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Și sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui împreună cu dânsul în nevoințele monahicești, petrecând în pustnicie și îndeletnicindu-se totdeauna în rugăciuni și cu citirea cărților.

În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la credința evreiască”. Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicând: „Credința noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, noi căutăm sfatul cel de folos nouă de la voi, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste, și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.

Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, urmă­torul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-au chemat de la muntele Olimpului și doreau să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar și a muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos și s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt, cu rugăciunea cea primită de Dumnezeu, să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Și ajungând la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, au zăbovit acolo multă vreme, până ce au învățat bine limba cozăcească, căci cozarii vorbeau cu limba slavonească. Tot acolo s-au deprins și cu limba evreiască, și au adus la Sfânta Credință și la Botez pe un samarinean cu fiul lui.

Și auzind de moaștele Sfântului sfințit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: Când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor a întors acolo la Hristos; dar ighemonul Avfidian l-a înecat în mare, din porunca cezarului Traian, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui. Iar credincioșii stăteau pe mal, tânguindu-se și privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fiv, au grăit către creștini: „Să ne rugăm toți cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.

Și rugându-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul mergând pe uscat precum oarecând israelitenii la Marea Roșie, a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care fusese înecat zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioșii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea până la șapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte sute de ani, de la împărăția lui Traian până la împărăția lui Nichifor împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mâhnire între creștini.

Și trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și s-au sârguit pentru aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta și pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului, care s-a dus mai întâi la Constantinopol, la împărat și la patriarh, înștiințându-i de aceasta și, primind sfat de la dânșii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu tot poporul, cu psalmi și cu cântări, voind să-și câștige dorința. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaștele Sfântului Clement; și, luându-le, le-au pus în corabie și, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților Apostoli. Iar fericiții Constantin și Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânșii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.

După aceasta s-au dus la cozari și au fost primiți cu cinste de Cagan, boierul cozarilor, căci aveau și scrisoare către Cagan de la împăratul grecilor. Și multă întrebare a avut acolo fericitul Constantin cu iudeii și cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învățătură decât Metodie, care nu-și petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit mai mult cu puterea de voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, decât cu citirea cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte și gata să dea răspuns la orice întrebare.

Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dum­nezeu. Și unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveți obicei rău, pentru că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Și, ucigându-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este așa, deoarece avem ai noștri cagani (împărați), din casa și din neamul caganilor, și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împără­tească”. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.

După aceea a zis iarăși cozarul: „Voi țineți cărțile în mâini, spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gurile noastre toată înțelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriți voi; căci avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: «Am multe haine, aur și averi!», oare l-ai crede, văzându-l gol și neavând nimic în mâini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pământului și-au avut stăpânirea lor”. Și cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.

Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!” Și când erau la masă la cagan, luând caganul un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creștin, luând un pahar, a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvântului Lui, prin Care cerurile s-au întărit, și al Duhului cel de viață făcător, prin care se ține împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea ținem pentru Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe Unul Dumnezeu, precum învață și cărțile evreiești”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învățați din cărțile evreiești a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfânta Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii pe Cuvântul și pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Iată, aici se văd limpede trei într-o Unime: Domnul și Cuvântul Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeu-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul și cu Duhul Său, tot așa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul Dumnezeu este cinstit. Deci, socotește și de aici, dacă cineva, făcându-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvântul tău și duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste; iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre ei ar fi adevărat cinstitor al feței tale cele împărătești?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.

Filosoful a răspuns: „Deci și noi, cei ce cinstim pe Sfânta Treime – pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh -, suntem mai adevărați și mai buni cinstitori de Dumnezeu decât voi. La aceasta ne-am învățat din cărțile proorocești, căci și Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeu-Fiul, zicând: Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel dintâi și eu sunt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi l-au arătat luminat părinții noștri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de la cine este trimis, dacă nu de la Tatăl și de la Sfântul Duh al Tatălui?”

Deci printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creștinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putință nici a căuta, necum să-L nască pe El?” Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan și spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.

Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Apoi neînțelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pântecele firii omenești să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise îl știu încăput. Oare rugul, fiind făptură neînsuflețită și nesim­țitoare, este mai cinstit decât făptura cea simțitoare și înțelegătoare, care este cinstită cu suflet după asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu încăpea în vifor, în nor, în fum și în foc, când Se arăta lui Iov, lui Moise și lui Ilie; și ce lucru de mirare este că în făptura cea mai cinstită și însuflețită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, să petreacă cu oamenii și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam? Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la însuși Făcătorul? Răspundeți-mi mie, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe eil Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cea cu întruparea Lui? Au doară vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, lipește plasturele de lemn sau de piatră, iar nu de omul cel bolnav?

Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră – deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise și Ilie ci l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat și fecioresc, iar nu în cel de femeie oarecare a se întrupa și a se naște dintr-însa. După cum a zis mai înainte Isaia: Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu, lată proorocul zice lămurit că Dumnezeu-Fiul este născut pe pământ din Fecioară curată și nenuntită.

Iar cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărțile voastre, că Moise, în muntele cel pietros și în glasul trâmbiței întinzându-și mâinile, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: «Nu te mai arăta nouă de acum, Doamne îndurate, ci sălășluiește-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre». Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce voi vă împotriviți nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pântece femeiesc și s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă. Și se sălășluiește în pântecele noastre, când noi, creștinii, ne împărtășim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia rabinului vostru, Ahila, Dumnezeu s-a sălășluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”.

Și sfârșindu-se prânzul, toți s-au risipit, hotărând ziua în care iarăși aveau să vorbească despre toate acestea. Și sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie, dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dânșii iudeii: „Spuneți-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise sau legea pe care o țineți voi, creștinii?”

Iar fericitul Constantin filosoful a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteți zice, că cea dintâi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare și mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiți să țineți legea cea dintâi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăiești așa?” Zis-a filosoful: „Spuneți cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau întru netăiere împrejur?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe mai întâi Dumnezeu mai înainte de tăierea împrejur i-a dat legea, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat așezământ și de mâncarea verdețurilor, și pentru fiare, și pentru dobitoace, și pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezământul Meu vouă și seminției voastre după voi”. Zis-au iudeii: „însă așezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe «legea Mea», ci vă pun vouă așezământul Meu\ iar noi ne ținem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur a voastră cum o țineți, oare ca pe o lege sau într-altfel?”.

Aceia au zis: „O ținem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ, pentru că a grăit către Avraam: Așezământul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezământ între Mine și voi. Și iarăși: Va fi așezământul Meu pe trupurile voastre, întru așezământ veșnic.

Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă așezământul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezământul dat lui Noe sunteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți pe el cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o mai întâi neamului cel izgonit din rai și celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege și de aceea noi ne ținem”.

Grăit-a filosoful: „Dacă așezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai așezământ – de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezământ apoi și legea cea dată prin Moise nu este lege, de vreme ce Același Dumnezeu, în capitolul unsprezece la Proorocul Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezământ, pentru că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul cel ce nu ascultă cuvintele acestui așezământ, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Iar dacă acel așezământ vă este vouă lege, atunci și așezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; și anume legea cea dintâi, care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune”.

Iar iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câți s-au ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținân- du-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă vouă singuri altă lege nouă, vă țineți de a voastră, iar legea cea veche a lui Dumnezeu o călcați”.

Răspuns-a filosoful: „Bine, facem așa. Că și Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, cu a lui Noe și cu a lui Avraam; deci și noi facem după chipul acesta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu lepădau legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe ale amândurora, ci, împlinind neajunsurile, a arătat voia cea desăvârșită a Domnului, prin scrierile de legi cele mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întărită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise, ci ținem toate acelea, adică a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura, a nu ucide, a nu fura și celelalte; dar lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise și care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre și închipuiri ale legii celei noi, care urma să fie după acestea. Care, după ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuință era să păzim umbra, având însuși lucrul în mâini”.

Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli și așezăminte din legea noastră cea veche – afară de tablele lui Moise -, ar fi fost umbră și închipuire a legii voastre celei noi, precum grăiești tu, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea. Că umbra și chipul vrea să însemne fața aceluia, pe care l-ar fi așteptat să-l vadă cu ochii. Iar de vreme ce nu așteptau legea voastră, deci rânduielile și așezămintele legii noastre cele vechi – cele afară de tablele lui Moise nu sunt închipuiri și umbre, ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.

Grăit-a filosoful împotriva acestora: „Dacă scriitorii de lege cei de demult, în așezământul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după dânșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș fi zis vouă așa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat așezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit așezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui Avraam, dându-i așezământul, oare i-a spusjui că mai pe urmă îi va da altă lege și lui Moise întru a sa vreme? însă pentru așezământul nostru cel nou, cu adevărat a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia strigând: Iată, vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezământ nou casei lui Israel și casei lui Iuda, nu după așezământul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în care, luându-i Eu pe dânșii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru așezământul Meu și Eu i-am defăimat pe dânșii. Iată, vedeți prooroc ie dovedită, pentru așezământul nostru cel nou?

Și iarăși Isaia a zis mai înainte pentru dânsul, grăind despre fața Domnului: Nu vă aduceți aminte de cele dintâi și să nu gândiți de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele. Așa au știut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou; și o așteptau pe aceea, proorocind despre dânsa. Deci rânduielile și așezămintele legii voastre celei vechi au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate, iar nu însuși adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște netrebnice”.

Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acesteia, alta au început, zicând: „încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăției și a domniei voastre, care, după proorocia strămoșului Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia, a încetat acum. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Domnul Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui și până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri și în tot locul se aduce tămâie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.

Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem, ca și pe neamuri să le numești binecuvântate, precum și noi, care suntem sămânța lui Avraam, suntem binecuvântați”. Răspuns-a Constantin: „întru sămânța lui Avraam, și noi, neamurile, ne binecu­vântăm întru Mesia, Cel ce a ieșit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui lesei și a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine toate semințiile pământului; și către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminția ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvânta în El toate semințiile pământului și toate neamurile II vor ferici pe El. Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea împăratului cel blând, șezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va zice pace neamurilor.

Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar neamurile au crezut într-însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. De aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește într-însele. Iar cum că acum a venit cu adevărat Mesia, să vă încredințați de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, ani șapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte șaptezeci de ani; iar anii cei adunați ai tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără și Talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți, după săvârșirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? însă vă întreb pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”

Zis-au iudeii: „împărăția Romei este cea de fier”. Iarăși i-a întrebat pe dânșii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeți adevărul, că împărăția Romei, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăției Romei, celei închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia, care a grăit oarecând către voi: Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleși, iar pe voi vă va ucide Domnul. Iar întru cei ce-I slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat”.

Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânța cea binecuvântată din Sim, binecuvântați de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteți binecu­vântați”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvântarea aceluia nimic n-a ajuns la voi. Iar către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: Să înmulțească Domnul pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim. Singuri vedeți lățimea creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit voi oarecând în Ierusalim, acolo se binecuvintează și se preamărește acum de creștini numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

Această întrebare despre credința creștinească, pe care a avut-o fericitul Constantin filosoful cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele și întrebându-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, a alcătuit cele zise în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Și a avut întrebări nu numai cu iudeii, ci și cu saracinii și pe toti i-a biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a i s-a făgăduit să dea gură și înțelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, și mulțime din popor au crezut în Hristos și au luat Sfântul Botez, însă nu toți, ci numai o parte dintre ei.

După aceea, cuvioșii dascăli Constantin și Metodie, sădind bine sfânta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicând: „Pe niște bărbați ca aceștia învățați ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au învățat pe noi că este adevărată credința creștinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi, să se boteze; și nădăjduim că tot pământul nostru va veni întru creștineasca săvârșire; deci suntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuință”.

Și slobozind Cagan pe fericiții învățători Constantin și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă câți robi grecești ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai mari decât toate darurile”. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au dat lor, și s-au dus în cale, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Și mergând ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând undeva un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut israelitenilor oarecând apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia”. Și după ce a scos-o și a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bând toți, s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.

Și sosind ei la Herson, după ce au șezut cu episcopul seara la masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, și să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă”: Iar cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus deosebi la unii, cum că episcopul îi va lăsa, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu; și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.

Și ducându-se ei la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul, ca apostolii lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice pe ei la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinților Apostoli.

După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care atunci primiseră în parte creștineasca credință, însă neînțelegând încă tainele ei și auzind cum s-a luminat țara cozarilor prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne arate desăvârșit sfânta credință și care să ne povățuiască, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpâne, îngrijește-te de mântuirea noastră și trimite-ne un episcop și învățător care să ne învețe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările”. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat iarăși pe fericitul Constantin și pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum fusese și la cozari. Și a silit pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deși nu voia.

Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile și, ajutându-i darul -Sfântului Duh, a aflat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci și opt de litere, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie. Și întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul… și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.

Și ajungând în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul și cărțile cele nou tălmăcite: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit patru ani și mai mult, luminând și întărind în dreapta credință toate părțile slavonești. Și au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârșesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. însă sfinții învățători slavonești au răspuns unora ca aceia: „Dumnezeu plouă și răsare soarele peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și iarăși: Strigați Domnului tot pământul, cântați Domnului cântare nouă… De vreme ce a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile, deci toate neamurile să preamărească pe Domnul în graiul limbii lor”.

Și auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânșii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Și s-au supus dorinței lui și au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit, iar în locul lui a venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dânșii, pentru că, auzind că ei se apropie de cetatea Romei și încă și purtând cu dânșii o oarecare părticică din moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus i-a întâmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire iubită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărților în limba slavonească și întărind Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli citirea, cântarea și Liturghia slavo­nească. Și săvârșeau acești sfinți învățători, Metodie și Constantin, Sfânta Liturghie în slavonește, în mijlocul Romei, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în toate neamurile.

Și zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit și a luat descoperire în vedenie de la Dumnezeu despre sfârșitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie: Merge-vom în curțile Domnului, mi s-a veselit duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă și a fost numit Chirii. Și zăcând în boală cincizeci de zile, după aceea a încredințat episcopia sa fratelui său mai bătrân, Metodie, și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement, cea adusă de ei.

Iar după sfârșitul Sfântului Chirii, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie. Și, ducându-se acolo, își avea scaunul său în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost acolo oarecând episcop și căruia, urmându-i acest arhiereu și învățător Metodie, a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfânta credință și întrebându-se cu evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile de minuni, răbdând primejdii și izgoniri și tălmăcind multe cărți din limba greacă în cea slavonă. Și, îndreptându-și bine păstoria mulți ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chirii, și amândoi stau împreună înaintea Lui întru viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți sfinții, în vecii cei nesfârșiți. Amin.

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087)

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Sfântul Nicolae a trăit la sfârșitul secolului III și începutul secolului al IV-lea.

Datorită vieții sfinte a fost ales episcop al Mirelor Lichiei.

Din cauză că a propovăduit credința în Domnul Iisus Hristos a fost prins de conducătorii cetății, a fost bătut și aruncat în temniță, împreună cu alți creștini.

Imediat ce Sfântul Constantin cel Mare a ajuns împăratul romanilor au fost eliberați toți din închisoare, inclusiv Sfântul Nicolae care a mers în Mira.

În timpul vieții pământești a săvârșit numeroase minuni.

Sfântul Ierarh a participat la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din anul 325.

La 9 mai 1087, pentru a nu cădea în mâinile musulmanilor, moaștele Sfântului Nicolae au fost mutate din Mira la Bari, în sudul Italiei.

 

Imnografie

Troparul Aducerii la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Glasul 4

Nepărăsind cu duhul patria ta, cetatea Mira Lichiei, în cetatea Bari cea prea liniştită, preamărit te-ai adus cu trupul, arhiereule Nicolae, şi prin venirea ta ai veselit mulţimea oamenilor celor de acolo, şi pe cei neputincioşi ai tămăduit.

Condacul Aducerii la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Ca o stea de la Răsărit până la Apus au răsărit moaştele tale sfinţite Nicolae, şi marea s-a sfinţit prin trecerea ta, iar cetatea Bari te primeşte pe tine dar, căci pentru noi te-ai arătat făcător de minuni ales, prea minunat şi preamilostiv, mare ierarhe Nicolae.

 

Aducerea la Bari a moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087) - foto preluat de pe doxologia.ro

Aducerea la Bari a moaştelor Sfântului Ierarh Nicolae (9 mai 1087) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Unui preot cinstit și cucernic care locuia în cetatea Bari, i s-a arătat noaptea Sfântul Nicolae, zicându-i: „Mergi și spune poporului acestuia și la tot soborul bisericesc ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, să le pună în această cetate a Bariului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; așa voind Domnul Dumnezeul meu”.


Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie și a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, stăpânind în Rusia iubitorul de Hristos marele domn al Kievului, Vsevolod Iaroslavici, și Vladimir cel de bun neam, fiul lui, domnul Cernigovului, care după aceea s-a numit Monomah, a fost năvălire a ismailitenilor asupra stăpânirii grecești de pe cealaltă parte de mare, pentru că, începând de la Herson, vrăjmașii Crucii lui Hristos, au robit pământul creștin până la Antiohia și Ierusalim și au pustiit cu foc și cu sabie toate cetățile și satele, bisericile și mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbați, femei și copii, i-au robit și toate părțile acelea le-au luat în stăpânirea lor. Atunci și cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaște ale arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiași agareni.

Toate acestea s-au făcut însă cu îngăduința lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mâniem foarte mult pe Domnul și întărâtăm până la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoși în psalmi:Amărât-au pe Cel Preaînalt… Pentru că atunci când Dumnezeu Se mâhnește prea mult de fărădelegile poporului ce viețuiește fără de pocăință; atunci nu cruță nici sfințeniile sale, nici ascultă rugăciunile plăcuților Săi; pentru că a zis oarecând către Sfântul Prooroc Ieremia:De vor sta Moise și Samuil înaintea feței Mele – rugându-se pentru poporul cel ce Mă urăște -, sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dânșii – de la fața Mea -la moarte, la sabie, la foamete și la robie.

Cu o dreaptă mânie ca aceasta a lui Dumnezeu pustiindu-se multe părți grecești de la răsărit, între care a fost și Lichia, cu cetatea ce se numește Mira; a voit Domnul să se aducă cinstitele moaște ale Sfântului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea cea cu popor, care se numește Bari, și care este în Italia. Pe de o parte pentru că moaștele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfânt suflet petrece întru cefele cerești cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pământ fără de cinstire și sub obroc, și ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca și Apusul să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se dau prin mijlocirile marelui arhiereu.

Iar aducerea acestor sfinte moaște s-a făcut într-acest fel: Unui preot cinstit și cucernic care locuia în cetatea Bari, i s-a arătat noaptea Sfântul Nicolae, zicându-i: „Mergi și spune poporului acestuia și la tot soborul bisericesc ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo moaștele mele și, aducându-le aici, să le pună în această cetate a Bariului, pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; așa voind Domnul Dumnezeul meu”.

După vedenia aceasta sculându-se preotul, a mers în biserică și a spus clerului bisericii și la tot poporul arătarea Sfântului Nicolae, ce o văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicând: „Astăzi a mărit Domnul mila Sa spre noi, poporul Său, și spre cetatea noastră”. Deci degrabă au rânduit trei corăbii și au ales niște oameni vestiți și temători de Dumnezeu, dându-le lor din sfințita rânduială câteva fețe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaște ale marelui Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călă­toriei lor, au gândit ca nu fără de minte să se apuce de aceea, ca nu în loc de câștigarea cea dorită a moaștelor celor făcătoare de minuni, să li se întâmple lor ceva împotrivă. Deci, luând asemănare neguță- torească, ca și cum ar face ei o neguțătorie și ca să nu le împiedice calea mării oarecare popoare, au umplut corăbiile lor cu grâu și au plecat, făcându-se că merg la neguțătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întâi la Antiohia unde, vânzându-și grâul după obiceiul neguțătoresc, au cumpărat alte lucruri.

Apoi auzind acolo de alți negustori – care erau venețieni și merseseră mai dinainte din alte părți cum că și aceia au de gând să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaștele Sfântului Nicolae, barenii s-au sârguit, ca să-i întreacă pe dânșii. Deci, mai degrabă călătorind și mai iute înotând, fiindcă vântul sufla cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei și au stat la malul cetății Mirelor și, întrebând cu dinadinsul de biserica sfântului și despre moaștele lui, și-au luat armele, temându-se ca nu cumva să-i oprească pe dânșii cineva, și au mers la biserică. Acolo, aflând patru monahi, i-au întrebat pe dânșii: „Unde se află moaștele Sfântului Nicolae, că voim – ziceau dânșii – să ne închinăm lor”. Iar monahii le-au arătat lor mormântul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub pardoseală în pământ, moaștele cele tămăduitoare ale arhiereului lui Hristos.

Deci barenii, dând la o parte pardoseala bisericii și săpând pământul, au găsit racla sfântului; iar când au descoperit-o, au văzut-o plină de mir binemirositor, care izvorâse din cinstitele lui moaște. Deci mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaștele sfântului, luându-le preoții cu bucurie pe brațele lor, le-au dus la corăbiile lor și le-au pus cu cinste într-una din ele. Și s-au dus cu dânșii și doi monahi, iar doi au rămas la locul acela lângă biserică. Deci cu o bună neguțătorie ca aceasta și cu câștigul cel fără de preț depărtându-se de malul Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună și fericită călătorie, barenii au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale lunii lui mai, la vremea Vecerniei.

Iar poporul cel din Bari, înștiințându-se de venirea la dânșii a cinstitelor moaște ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, îndată au ieșit toți întru întâmpinarea lor împreună cu episcopii, cu preoții, cu monahii și cu tot clerul bisericesc. Deci bărbați, femei și copii, și mulțimea a tot poporul, de la mic până la mare, cu făclii și cu tămâie, cântau și lăudau pe Dumnezeu, săvârșind cântări de rugăciune arhiereului lui Hristos. Și luând cu bucurie și cu cinste acea neprețuită și duhovnicească vistierie, au pus-o în biserica Sfântului Ioan Inaintemergătorul, care era lângă mare. Și se făceau multe minuni la moaștele cele tămăduitoare. Pentru că șchiopii și orbii, surzii și îndrăciții, precum și cei cuprinși de tot felul de boli, primeau tămăduiri, atingându-se de moaștele sfântului; și luni de dimineață erau patruzeci și șapte de bărbați și de femei tămăduiți; marți, douăzeci și doi; miercuri, douăzeci și nouă; joi dimineața a tămăduit pe un om surd și mut, care fusese cinci ani într-acea neputință.

După aceasta, arhiereul lui Hristos, Sfântul Nicolae, arătându-se în vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: „Am venit cu bunăvoirea lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al nouălea din zi și, din darul Domnului, într-același ceas am dat tămăduire la unsprezece oameni”. Această arătare a sfântului, a spus-o monahul acela la toți, spre slava lui Dumnezeu și mărirea plăcutului său. Dar și după aceea, în toate zilele, n-a încetat a da cu minune tămăduire și dă și până acum, celor ce aleargă la dânsul cu credință. Deci, cetățenii Bariului, văzând darul cel făcător de minuni al moaștelor Sfântului părinte Nicolae, curgând ca dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în numele lui, mare și frumoasă, și au înfrumusețat-o cu tot felul de podoabe scumpe.

După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preț și au aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaște de la Mira Lichiei la Bari, adunându-se arhiepiscopii și episcopii din cetățile și țările cele dimprejur, împreună cu clericii lor, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaște ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeași zi în care mai înainte le aduseseră de la Mira Lichiei în Bari, și le-au pus cu racla cea de argint în altar. Iar racla cea veche, pe care o aduseseră de la Mira Lichiei, au pus-o în biserică, având în ea o parte oarecare mică din sfintele moaște, pentru închinăciunea tuturor celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a așezat praznicul aducerii cinstitelor moaște ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, ca să se prăznuiască în toți anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest praznic amândouă aducerile; și pe cea din Mira la Bari și pe cea din biserica Mergătorului înainte, în biserica cea nouă din piatră, pe care barenii au zidit-o în numele Sfântului Nicolae.

Și în aceeași vreme, nu numai într-acea cetate a Apusului, ci și în cetățile și laturile Rusiei, s-a luat obiceiul de a se prăznui cu bună credință și cu bună cucernicie această aducere, din dragostea cea către Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni; de vreme ce și Rusia cea nou luminată atunci s-a învrednicit de multe minuni ale Sfântului Nicolae. După aceea, trecând câțiva ani, după buna voire a Sfântului Nicolae – precum i-a poruncit în vedenie unui oarecare monah cinstitele lui moaște s-au pus sub Sfânta Masă în altar, unde izvorăsc totdeauna mir – precum se vede și acum acolo care se dă spre tămăduirea tuturor bolilor și întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfântul Său, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Notă: În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor moaște ale arhiereului Nicolae, se adaugă și o sfatuire către dreptcredincioși, pe care o pomenim și noi aici, mai pe scurt, în acest fel:

„Să nu te minunezi tu, iubitule, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile sfinților din părțile Răsăritului la Apus – precum și pe Sfântul Nicolae la Bari –, căci năpădeau răutăți de la păgânii agareni asupra dreptei credințe. Pentru că aceasta nu s-a făcut nici pentru mai multa dreaptă credință a apusenilor, nici pentru credința cea rea a răsăritenilor; pentru că răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petrec până acum fără de prihană întru buna credință a părinților lor; iar apusenii este arătat că, începând de la anul 809 de la nașterea lui Hristos, pentru purcederea Sfântului Duh au scornit un lucru nou întru mărturisirea credinței. Deci Dumnezeu a trimis trupurile sfinților Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii, care să sfătuiască cu facerile de minuni pe cei de acolo, să se apuce iarăși de cea dintâi mărturisire neschimbată a credinței, împreună cu răsăritenii. Pentru că minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioși, nici la unii ca aceștia se trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci la păgâni. Și nu se trimit apostolii în mijlocul celor blânzi, ci ca oile în mijlocul potrivnicilor lor”.

Sfântul Ierarh Donat, episcopul Evriei (†387)

foto si articol preluate de pe doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Donat, episcopul Evriei

Sfântul Donat, Episcopul Evriei a păstorit în Evria, în timpul împăratului Teodosie cel Mare (379-395).

Datorită vieţii curate, Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni.

Sfântul a trecut la cele veşnice în anul 387.

 

Viața Sfântului Ierarh Donat, Episcopul Evriei

Sf. Ier. Donat, Episcopul Evriei (†387) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Donat, Episcopul Evriei (†387) – foto preluat de pe doxologia.ro

În zilele dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, acest Sfânt Donat a fost episcop în cetatea care se numește Evria, din Epirul vechi.

Aproape de cetatea aceea se afla un loc ce se numea Soria, unde era și un izvor de apă, din care dacă ar fi băut cineva, îndată cu amar murea.

Aflând de aceasta Sfântul episcop Donat a mers la izvorul acela cu clerul său și când s-a apropiat de izvor, îndată s-a auzit un tunet și a ieșit din izvor un balaur mare și înfricoșător, care mergea împotriva alesului lui Dumnezeu și încerca să împiedice cu coada picioarele catârului pe care era călare arhiereul.

Iar Donat cu biciul cu care bătea catârul său, a lovit pe balaur care se apropiase pe la spate și îndată balaurul acela a murit, iar clericii cei ce erau pe lângă episcop și poporul, văzând acea minune, au adunat lemne și aprinzând foc, au ars pe balaurul acela, ca să nu se vatăme văzduhul cu otravă, căci era foarte mare.

Iar apă din izvorul acela nu îndrăznea nimenea să bea.

Deci, Sfântul Donat făcând rugăciune, a binecuvântat izvorul și, scoțând mai întâi singur apă, a băut; apoi a poruncit și tuturor fără frică să bea și au băut toți din destul și nu s-au vătămat.

Deci, mărind pe Dumnezeu, s-au întors la casele lor.

Mergând odată în alt loc uscat și fără de apă și văzând pe cei ce erau acolo foarte însetați de arșița cea mare și slăbiți de sete, a săpat o gropniță mică cu mâinile sale și, rugându-se lui Dumnezeu, a scos izvor de apă, care curgea cu îndestulare totdeauna.

Încă și din cer a pogorât apă îndestulătoare, pentru că la vreme de arșiță și de secetă mare, rugându-se către Domnul, îndată s-a vărsat ploaie mare și a adăpat pământul bine și îndestulare de roduri s-a făcut cu rugăciunile lui.

În acele vremi, fiica împăratului Teodosie era foarte bolnavă, fiind muncită de duhul cel necurat.

Și era în mâhnire mare împăratul și împărăteasa pentru fiica lor, deoarece numai pe acea fiică o aveau.

Dar, aflând de făcătorul de minuni Donat episcopul, îndată a trimis împăratul la Epir, ca să cheme la sine pe toți episcopii părții aceleia, ca să se binecuvânteze de la dânșii.

Și, venind episcopii Epirului la Constantinopol, i-a primit pe ei împăratul cu cinste și cu dragoste și i-a întrebat, zicând:

Cine este între voi Donat episcopul, care cu biciul a omorât un balaur și a scos apă din pământ uscat și ploaie din cer de la Dumnezeu a cerut?”.

Și i-au arătat lui pe Sfântul Donat.

Iar împăratul, sărutându-l, l-a dus la împărăteasă, apoi s-au aruncat la picioarele sfântului, rugându-se și zicând:

Robule al lui Dumnezeu, fie-ți milă de noi, că numai o fiică avem și aceea cumplit pătimește, fiind chinuită de diavol! Și am adus mulți doctori și preoți, dar nimic n-au putut să ne ajute.

Deci pe sfinția ta te-am ostenit, ca să vii aici, auzind de darul cel mare al lui Dumnezeu ce este în tine, ca tu să izgonești dintr-însa pe diavol, cu puternicile tale rugăciuni către Dumnezeu. Și de o vei tămădui pe ea, jumătate din averile ei vei lua”.

A zis sfântul: „Unde este fecioară, ca să o văd pe ea?”.

Și l-au dus la dânsa; iar diavolul, îndată, nesuferind venirea alesului lui Dumnezeu, a răcnit și aruncând pe fecioară, a fugit dintr-însa; și s-a făcut tinăra sănătoasă.

Și s-au bucurat împăratul și împărăteasa și multe daruri i-au făcut sfântului. Dar el nimic nu voia să ia din cele ce i s-a dat lui.

Însă văzând obiceiul cel bun și bună credință a acelora, i-a rugat, ca să i se dea un loc la episcopia lui, care se afla aproape de un sat al lui, ce se numea Omfalie, ca acolo să-și zidească o biserică. Și îndată împăratul i-a dăruit locul acela și cu scrisoarea sa l-a întărit.

Zăbovind sfântul la Constantinopol, a murit un om oarecare, pe care ducându-l la îngropare, un altul ce-i împrumutase bani, având zapisul celui mort, îl ținea și nu lăsa să îngroape trupul, până ce nu i se va da lui datoria; și era datoria aceea de două sute de galbeni.

Iar Sfântul Donat, avându-și locuința aproape de casa acelui cetățean mort, a auzit ceartă și adunare multă de popor și a zis către episcopi:

Să mergem și să rugăm pe acel împrumutător, să lase să îngroape trupul datornicului său cel mort”. Iar episcopii n-au voit să meargă.

Atunci a mers singur Donat acolo și văzându-l, aceea care rămăsese văduvă după bărbat, a căzut la picioarele lui zicând:

Fie-ți milă de mine, omule al lui Dumnezeu, de vreme ce de îndoită primejdie sunt cuprinsă, că și de bărbat m-am lipsit și nici trupul a i le îngropa, nu mă lasă împrumutătorul. Deci, sfătuiește-l pe acela, sfinte, ca să dea celui mort slobodă îngropare, ca să nu putrezească în casă”.

Iar sfântul a întrebat-o: „Știi cu adevărat cu cât este dator bărbatul tău omului acestuia?”.

Răspuns-a femeia: „Domnul meu, mai înainte cu câteva zile, mi-a zis bărbatul, că i-a plătit datoria, dar zapisul a rămas la împrumutător”.

Iar arhiereul lui Dumnezeu ruga pe împrumutător, zicând: „Lasă, fiule, ca să îngroape trupul celui mort, iar datoria ți se va da ție după aceea”.

Iar împrumutătorul, fiind aspru la obicei și nedrept, nu numai că n-a ascultat, ci și cu cuvinte de necinste a ocărât pe sfânt.

Atunci sfântul episcop, apropiindu-se de patul pe care zăcea mortul și cu mâna atingându-se de cel mort, a strigat, zicând: „Ascultă, omule!”.

Și îndată mortul a înviat și, deschizându-și ochii, a zis: „Iată, eu sunt, părinte și stăpâne!”.

A zis către dânsul sfântul: „Scoală-te și vezi ce vei face cu cămătarul, care spune că nu i-ai plătit datoria, căci zapisul tău îl are la sine”.

Iar mortul ridicându-se în sus și toți spăimântându-se de acel minunat lucru, apoi, căutând groaznic spre împrumutătorul său, l-a ocărit pentru minciună și i-a vădit nedreptatea lui, spunând când și în ce loc i-a plătit datoria de două sute de galbeni.

Și nu avea ce să mai răspundă împrumutătorul, ci stătea tremurând și tăcea ca un mut.

Iar omul cel ce înviase, cerându-și înapoi zapisul său de la împrumutător și luându-l în mâini, l-a rupt, șezând pe pat.

Apoi, căutând la arhiereu, i-a zis: „Bine că m-ai deșteptat, dreptule, pentru vădirea păcătosului acestuia! Deci, poruncește-mi mie ca iarăși să adorm”.

Și i-a zis sfântul: „Mergi în odihna ta, fiule, de vreme ce acum te-ai liberat de zapisul tău”.

Și îndată omul acela a adormit iarăși cu somnul morții.

Și toți cei ce au văzut acea înfricoșată minune și au auzit despre aceea, au preamărit pe Dumnezeu și s-au minunat de puterea cea mare a plăcutului lui Dumnezeu.

În timpul zăbovirii acelui Sfânt Donat, în Constantinopol nu a plouat și a fost secetă; deci, prin rugămintea împăratului, a ieșit sfântul afară din cetate, rugind pe Dumnezeu, ca să trimită ploaie pământului cel uscat.

Și îndată s-a vărsat o ploaie atât de mare încât poporul zicea: „Iată al doilea potop va fi”.

Iar împăratului îi părea rău de Sfântul Episcop Donat, că se va îmbolnăvi de ploaia cea fără de măsură, fiind numai într-o haină.

Însă, când s-a întors în curtea împărătească, s-au văzut hainele pe el desăvârșit uscate și nici urmă de umezeală având; pentru că nici o picătură de ploaie n-a picat pe el și foarte mult s-au minunat toți.

Iar împăratul se veselea de un plăcut al lui Dumnezeu ca acesta, mulțumind lui Dumnezeu că în zilele împărăției sale a trimis Domnul pe un luminător ca acesta al lumii și făcător de minuni.

Și după multe vorbiri cu dânsul, l-a liberat la scaunul său și i-a dat toată îndestularea spre zidirea și înfrumusețarea bisericii celei noi, pe care voia sfântul să o ridice la locul zis mai sus.

Mergând într-ale sale, Sfântul Donat, a zidit o biserică prea-frumoasă cu cheltuiala împăratului, unde însuși și-a gătit într-însa mormânt.

Apoi ajungând la bătrânețile cele desăvârșite, s-a dus către Domnul, ca să stea înaintea Lui în ceata Sfinților Ierarhi și să slăvească pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Cel de toți sfinții slăvit, în veci. Amin.