Cât de înţeleaptă poate fi mulţimea?

articol – danteca1.wordpress.com

“Într-o zi de toamnă a anului 1906, cercetătorul britanic Francis Galton pleca din oraşul Plymouth pentru a lua parte la un târg popular. Galton avea pe atunci optzeci şi cinci de ani şi începuse să-şi simtă vârsta, însă nu-şi pierduse acea curiozitate care-i adusese faima – şi notorietatea – pentru vasta sa activitate în domeniul statisticii şi al ştiinţei eredităţii. Iar în acea zi, curiozitatea lui Galton se îndrepta către creşterea vitelor.

Destinaţia lui Galton era Târgul pentru Păsări şi Animale Mari din West England, un târg regional în care fermierii şi locuitorii oraşelor se adunau pentru a evalua calitatea vitelor, oilor, găinilor, cailor şi porcilor. Pentru un om de ştiinţă (mai ales pentru unul în vârstă), o plimbare printre şiruri interminabile de staule examinând cai de povară şi porci ar fi putut părea un mod ciudat de petrecere a unei după-amiezi, însă această activitate avea un sens bine definit. Galton era obsedat de două lucruri: de evaluarea calităţilor fizice şi mentale şi de reproducere. Şi, până la urmă, o expoziţie de animale nu este altceva decât o uriaşă etalare a efectelor unei reproduceri sănătoase, sau din contră.

Reproducerea era importantă pentru Galton, deoarece era de părere că doar un număr restrâns de persoane posedau caracteristicile necesare menţinerii unui nivel satisfăcător de sănătate a societăţii. Cariera sa de până atunci fusese centrată pe examinarea acestor caracteristici: de fapt, pe găsirea dovezilor conform cărora o majoritate covârşitoare a populaţiei nu le deţinea. De pildă, în cadrul Expoziţiei Internaţionale de la Londra din 1884, a amenajat un laborator antropometric în care, cu ajutorul unor dispozitive create de el, a efectuat o serie de teste în rândul participanţilor la târg, precum „acuitatea vizuală şi auditivă, percepţia culorii, percepţia vizuală şi timpul de reacţie” al acestora. În urma experimentelor realizate, Galton şi-a pierdut încrederea în nivelul de inteligenţă al individului mediu, prostia şi încăpăţânarea multor bărbaţi şi femei atingând niveluri aproape de limita realului. Condiţia ca o societate să fie sănătoasă şi puternică, credea Galton, era ca puterea şi controlul să aparţină unei minorităţi de elită, cu o educaţie aleasă.

În cursul vizitei sale prin târg, Galton a descoperit un concurs de evaluare a greutăţii animalelor. Organizatorii expoziţiei aleseseră un bou, iar fiecare membru al unei mulţimi din ce în ce mai numeroase trebuia să parieze pe greutatea animalului. (Mai bine spus, trebuia să estimeze greutatea animalului după ce acesta era „sacrificat şi eviscerat”. ) Pentru şase penny puteai cumpăra un bilet ştampilat, cu număr, pe care trebuia să-ţi scrii numele, adresa şi greutatea estimată. Acela care era cel mai aproape de greutatea reală câştiga un premiu.

În concurs se înscriseseră opt sute de persoane. Erau oameni de tot felul, mulţi dintre ei erau măcelari sau fermieri, teoretic experţi în a estima greutatea unui animal, însă printre ei se aflau şi destul de multe persoane care nu avuseseră niciun contact cu creşterea vitelor. După cum va scrie mai târziu Galton în revista ştiinţifică Nature: „Au participat mulţi nonexperţi, precum acel tip de funcţionari sau alţii ca ei, lipsiţi de expertiză în creşterea cailor, însă care pariau în mod normal în cursele de cai, ghidaţi de ziare, prieteni sau de propriile lor închipuiri”. Analogia cu situaţia dintr-o democraţie, în care fiecare dintre oamenii cu abilităţi şi interese radical diferite primeşte câte un vot, i s-a impus de la sine imediat lui Galton. Acesta mai scria că „jucătorul tipic era probabil la fel de capabil să estimeze greutatea animalului eviscerat precum era un votant mediu să cântărească validitatea chestiunilor politice asupra cărora îşi exprima părerea prin intermediul votului”.

Galton era interesat să identifice abilităţile „votantului tipic”, deoarece dorea să dovedească faptul că acesta era, în genere, foarte puţin capabil. În consecinţă, a transformat competiţia într-un experiment ad-hoc. La sfârşitul concursului, după acordarea premiilor, Galton a împrumutat biletele de la organizatori şi a realizat câteva statistici. Galton a ordonat biletele (în total 787, fiind nevoit să excludă 13 care nu erau eligibile) pornind de la cel mai exact la cel mai puţin exact şi le-a introdus într-un grafic pentru a vedea dacă formează o „curbă bell”*. În continuare, printre altele, a adunat toate cifrele şi a calculat media estimărilor. Am putea spune că numărul obţinut reprezenta înţelepciunea colectivă a mulţimii din Plymouth. Dacă mulţimea ar fi fost o singură persoană, acel număr ar fi fost predicţia sa cu privire la greutatea animalului.

Fără îndoială că Galton a prezis că, în medie, estimările mulţimii vor fi foarte departe de cifra reală. La urma urmei, adunaţi laolaltă câţiva oameni foarte deştepţi, câteva persoane mediocre şi o mulţime de proşti, şi este cât se poate de probabil că răspunsul va fi dat de media proştilor. Însă Galton s-a înşelat. Mulţimea estimase că greutatea animalului, ulterior sacrificării şi eviscerării, va cântări 542 kilograme. Greutatea reală, în urma acestor procedee, a fost de 543 kilograme. Cu alte cuvinte, estimarea mulţimii fusese practic impecabilă. Poate că educaţia nu a însemnat atât de mult, la urma urmei…

Galton scria mai târziu: Rezultatul spune mai multe despre fiabilitatea unei democraţii decât ne-am fi aşteptat. Concluzia sa era cel puţin un eufemism.”

(James Surowiecki – The Wisdom of Crowds – fragment )

articol preluat de pe https://danteca1.wordpress.com