(Alexandru Cristian Surcel) Cazul Mario și implicațiile sale legale

Justiţia

foto preluat de pe epochtimes-romania.com

articol de Alexandru Cristian Surcel

27 ianuarie 2026

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com

Cazul Mario și implicațiile sale legale

Problema răspunderii penale și. în general, a răspunderii juridice a minorilor nu este una deloc simplă, pentru că în realitate nu se poate desena o linie de finish între vârstele lipsite de discernământ și vârsta de la care adolescenții încep să înțeleagă pe depline consecințele și implicațiile propriilor fapte.

Ca și în codurile penale anterioare, Codul penal actual stabilește ca vârstă minimă a răspunderii penale vârsta de 14 ani. Există o corelare cu Codul civil, care consacră capacitatea de exercițiu, într-o formă restrânsă, de la aceeași vârstă de 14 ani. Pe de altă parte, dreptul la muncă în anumite condiții de protecție și dreptul la căsătorie, cu aprobarea păriților, dar și a statului, încep de la 15 ani. În materia stabilirii locuinței minorilor în cazurile de divorț, copiii care au împlinit minim 10 ani pot fi ascultați de judecător cu privire la ce își doresc ei. Iar în ce privește stabilirea calității de colaborator al fostei Securități care a făcut poliție politică înainte de 1989, vârsta de 16 ani este minimul; orice informator care avea o vârstă mai mică (prin anii ’80 Securitatea recruta inclusiv copii de 14-15 ani) este prezumat a fi fost el însuși o victimă, indiferent ce consecințe vor fi avut delațiunile sale față de alții.

În sens invers, există în schimb în România o practică judiciară nu degeaba dezavuată, dar totuși destul de veche și de bine înrădăcinată de achitare a indivizilor acuzați de viol și de alte infracțiuni sexuale asupra unor minori de 11, 12, 13 ani pe motiv că aceștia ar fi consimțit. Deși, atât timp cât nici legea civilă, nici legea penală nu le recunoaște discernământul la aceste vârste, atunci nici consimțământul lor la un act sexual nu ar trebui să valoreze nimic.

În realitate însă, ideea că discernământul începe la 14 ani este o convenție. De fapt, ideea este că printre copiii care au atins acea vârstă, prea puțini mai sunt iresponsabili, incapabili să estimeze consecințele faptelor lor. Dar nu sunt puțini copiii care deja la 13 ani, 12 ani sau chiar și mai devreme înțeleg aceste lucruri și pot discerne în mod corect ce e bine și ce rău.

Uciderea lui Mario ilustrează acest fapt. Nu a fost vorba de un accident, de o acțiune care a produs rezultate mai grave decât cele scontate sau de o faptă comisă dintr-un impuls de moment. Aici vorbim de omor cu premeditare în toată regula. Cu doi autori și un complice care și-au pregătit fapta timp de o lună, documentându-se inclusiv cum să o ascundă. Ceva ce nu prea asociem cu copiii, ci cu adulții, de unde șocul din societate.

Mai mult, aflăm că acești adolescenți nici măcar nu erau la prima faptă penală, pe deasupra violentă. Anterior a existat un dosar de loviri și alte violențe asupra unui tânăr de 18 ani, care însă s-a clasat când acesta și-a restras plângerea prealabilă (probabil mituit sau șantajat). Atât criminalii, cât și victima se pare că proveneau din familii cu probleme cu legea, acești tineri fiind desigur și victimele educației primite și a modelelor avute; dar este absolut simplist să atribuim totul acestor influențe și să-i scoatem pe ei de îngerași imaculați.

Este astfel foarte clar că toți cei trei participanți la crimă știau foarte bine ce fac și își cumpăniseră rezoluția infracțională ca niște infractori majori. Doi, care au împlinit 15 ani vor răspunde penal. Nu și al treilea, care are numai 13 ani și care a fost lăsat în libertate. Și de aici tot scandalul din ultimele zile.

Se discută acum despre o scădere a vârstei răspunderii penale sau despre posibilitatea ca în urma unei expertize psihiatrice (și aș adăuga eu psihologice) să se constate dacă minorul sub 14 ani a avut sau nu discernământ la comiterea infracțiunii. Eu aș favoriza mai degrabă a doua variantă: nu o scădere otova a vârstei minime a răspunderii penale, ci posibilitatea legală ca în cazurile de infracțiuni comise cu intenție minorul sub 14 ani să răspundă totuși penal dacă în urma expertizei se constată că acesta a acționat cu discernământ.

Ce se discută acum nu ar fi însă prima încercare de a reglementa răspunderea minorilor sub 14 ani pentru fapte penale. În 1998, legea care a înființat actualele direcții generale de asistență socială și protecția copilului din cadrul primăriilor, pe atunci ca servicii publice doar pentru protecția copiilor, prevedea o serie de sancțiuni aplicabile minorilor sub 14 ani care comiteau infracțiuni. Acestea erau calchiate din Codul penal din 1968, încă în vigoare atunci, după măsurile aplicabile minorilor între 14 și 16 ani, care nu își executau pedepsele în penitenciar, și variau de la mustrare și avertisment la internarea în centre corecționale. Dar, din punct de vedere juridic, răspunderea minorilor sub 14 ani în lumina legii în vigoare în 1998 nu era o răspundere penală, ci administrativă, iar măsurile nu erau dispuse de instanța de judecată pe baza unui rechizitoiu întocmit de pocuror, ci de comisiile pentru protecția copilului pe baza unor anchete sociale ale serviciului public de protecție a copilului.

Acest sistem a încetat însă atunci când Curtea Constituțională a constatat că baza sa legală era formată de dispoziții găsite ca în contradicție cu Constituția României. De atunci, minorii care comit infracțiuni, oricât de grave, pleacă liberi dacă nu au împlinit încă vârsta de 14 ani. Nu sunt obligați nici măcar la consiliere, nu sunt supuși niciunei forme de supraveghere, pur și simplu sistemul îi așteaptă să împlinească vârsta răspunderii penale și să comită noi infracțiuni. Poate doar familiile lor să aibă de tras, pentru că în astfel de cazuri se poate activa răspunderea civilă delictuală a părinților sau celor care exercită drepturile părintești în locul părinților pentru faptele copiilor.

În concluzie, legea trebuie schimbată încât copiii delincvenți să poată fi educați și recuperați într-un fel sau altul. Că e în cadrul unei coerciții penale sau sub forma obligării la consiliere și, dacă e cazul, tratament medical.

Apropo de asta, mai există o problemă căreia societatea în prezent nu îi dă un răspuns adecvat: cea a copiilor cu anumite patologii de genul tulburărilor de comportament, care devin violenți și pot fi un real pericol pentru colegii lor. Există cazuri în care au loc incidente provocate de astfel de copii și nici părinții, nici școala nu pot face nimic. Potrivit doctrinei că niciun copil nu este lăsat în urmă, copiii care pe vremuri ar fi fost primiți doar la școli speciale, acum sunt înscriși în școlile normale. Din păcate, nu toți sunt blajini precum copiii cu sindrom Down și în prezent legea nu prevede absolut deloc ce se poate face pentru a-l ajuta pe copilul-problemă și pentru ca noi incidente să nu mai aibă loc.