Vasile Voiculescu (1884 – 1963)

Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 13 octombrie 1884, Pârscov, Buzău, România – d. 26 aprilie 1963, București, România) a fost un scriitor și medic român. În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator - foto preluat de pe ziarullumina.ro

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ziarullumina.ro

 

Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 octombrie 1884, Pârscov, Buzău, România – d. 26 aprilie 1963, București, România) a fost un scriitor și medic român.

În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.

 

Date biografice


 

Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor.

Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890.

Cursul primar l-a absolvit la Buzău.

A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București.

Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer.

Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903.

Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.

S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov.

I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste.

Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912).

A practicat medicina la țară.

În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță.

Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916).

Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski.

A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

Vasile Voiculescu a murit în anul 1963.

La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.

Vasile Voiculescu - Medic la Domeniile Coroanei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Voiculescu – Medic la Domeniile Coroanei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Poetul, dramaturgul și prozatorul


 

Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc.

Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu.

Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă.

Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii.

Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului.

Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului.

În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.

Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică.

A scris și povestiri fantastice.

În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.

În 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie.

Vasile Voiculescu - Redactor la Radio București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Voiculescu – Redactor la Radio București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Maturitatea și bătrânețea


 

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 – 1962).

A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)

Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic, din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …”.

Creațiile au fost elaborate între 1954 – 1958.

Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată “paradisului și infernului iubirii”, conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).

 

Posteritatea


 

În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.[6]

 

Opera


 

Poezie

- Poezii (1916)

- Din țara zimbrului,(1918)

- Pârga, Editura Cartea românească, (1921)

- Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)

- Destin, Editura Cartea românească, (1933)

- Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)

- Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)

- Veghe (1943)

- Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.

- Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.

 

Proză

- Șarpele Aliodor , nuvelă fantastică. 1947

- Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966

- Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966

- Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966

- Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.

- Căprioara din vis

 

Dramaturgie

- Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)

- Demiurgul, 1943

- Gimnastică sentimentală, 1972

- Pribeaga

 

 

„Ce luminoasă este această comuniune a sfinților și ce plină de nădejdi pentru noi!”

Vasile Voiculescu în ultimii ani ai vieții - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Voiculescu în ultimii ani ai vieții – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Un articol de: Marius Vasileanu – 28 Feb 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro

Corespondența dintre personali­tățile Rugului Aprins ne dezvăluie și grija frățească cu care se îm­bră­țișau unul pe celălalt, chiar dacă nevăzut ochiului lumesc. Precum într-o comunitate monahală, protagoniștii Rugului Aprins continuau și pe cale epistolară dialogurile lor patericale, prin care se străduiau să aducă unul celuilalt ziditoare pilde.
Elocventă în acest sens este scrisoarea pe care doctorul Vasile Voiculescu i-o trimite monahului Andrei Scrima, ajuns deja în India pentru studii doctorale. Trebuie subliniat că din mai multe mărturii ale celor care l-au cunoscut reiese că poetul și medicul Vasile Voiculescu (1884- 1963) a fost unul dintre mirenii Rugului Aprins cel mai adânc dedicați căutării isihaste. Iată ce îi scrie acesta prietenului său mult mai tânăr, părintele Andrei Scrima (1925- 2000), într-o epistolă publicată prima oară în revista „România literară” (nr. 4, 31 ianuarie – 6 februarie 1996, p. 10), scrisoare concepută, probabil, la 30 noiembrie 1957:

Cuvioase și scumpe Părinte Andrei,

A trebuit să vie Sfântul Andrei care să puie gândurilor mele condeiul în mână și să le hotărască să vă trimeată, cu prilejul sărbătoririi numelui Cuvioșiei voastre, cele mai bune urări de sănătate, putere, liniște și spor în umilul urcuș în Duh. Domnul să vă apere de toate ispitirile și căderile spiritului, mai amare ca ale trupului, îndeosebi de orgoliul minții, setea de putere și stăpânire intelectuală asupra semenilor, deșertăciunea înnoirilor și curvia cu ideile. Le înșir gândindu-mă la mine și la mica mea experiență de viață, care a fost doar o potecuță, față de calea largă și… circulată… ce vi s-a deschis înainte. Dar am văzut cu bucurie că ați ales pe cea îngustă, deo­camdată India anahoretă.

Să îmi cer iertare că nu v-am scris până acum? Ce pot să scot bun și edificator pentru a împăr­tăși Cuvio­șiei voastre din apatia = ἀπάθεια nu duhovnicească, ci marasmul, însgârcirea fără leac a unei bătrâneți nerespectabile? Gândiți-vă: am împlinit 73 de ani la 27 noiembrie, acum, … și, cum zice psalmistul, tot ce trece peste, ca și tot ce a fost, e numai durere și chin: și asta chiar pentru el, care umblase cât de cât în căile Domnului…

Nu vă speriați de tonul acesta elegiac: sunt profund nemulțumit de neputințele mele duhovnicești, cu care vin din adâncurile forma­ției mele: ab ovo, și mă voi duce cu ele să le înfățișez Cui de Drept se cuvine, Carele să hotărască după dreapta Lui Judecată.

Încă o dată, vă urez sănătate și spor în calea spre Dumnezeu, pe care nădăjduiesc să nu o folosiți pentru o carieră – adică pentru a ajunge la punctul mort -, ci pentru o depășire în care ne vom regăsi și bucura, poate, și noi care vă urmărim cu bucurie și emoție, fără să vă putem urma.

Al Cuvioșiei voastre umil amic,

V. Voiculescu

Exemplară și tonică ilustrare a frământărilor spirituale proprii, care oglindește însă și grija părintească pe care Vasile Voiculescu i-o poartă tânărului său prieten întru Hristos, plecat departe. Răspunsul părintelui Andrei Scrima survine dinspre aceeași înaltă tensiune duhovnicească.

Publicăm mai jos, în premieră, din câte cunoaștem, câteva fragmente ale scrisorii de răspuns (nedatată, în dactilograma pe care am găsit-o într-o arhivă privată) trimisă, deducem, în preajma Crăciunului (1957):

Scumpe Domnule Doctor,

(…) Vă mulțumesc de felul în care legați rândurile dvs. de sărbătoarea Sf. Andrei prin urările ce mi le faceți: e acolo, aproape cuvânt cu cuvânt, conținutul rugăciunii mele zilnice în care cer apărare mai ales de ispitele spiritului, de vertijiile cunoașterii, de superbia și încremenirea contemplației (nu pot exprima mai clar această nouă încercare).

Dar îmi place să observ cum coincidența aceasta dă o altă savoare aluziei dvs. la cei 73 de ani proaspăt împliniți (la care mila Domnului să mai adauge cei pe care bucuria și dragostea prietenilor îi așteaptă): iată că, dincolo de măsura deosebită și nesemnificativă a anilor noștri, ne găsim pururea în aceeași vârstă a prunciei duhovnicești; înțelepciunea ne vine din simțirea nimicniciei noastre prin care se rostește prezența însăși a lui Dumnezeu în noi – în această prezență întinerim nu îmbătrânim, pe măsură ce vremea de afară trece: ceea ce voiam să vă comunic, Domnule Doctor, e bucuria de a vă simți atât de tânăr.

Și, într-adevăr, singurul fapt real e ceea ce se întâmplă între noi și Dumnezeu. Dacă nu suntem în stare să o recunoaștem și dacă pe scara valorilor punem mereu înainte alte date, e numai pentru că nu am fost încă în stare să vedem unicul lucru de trebuință. Dar, iarăși, e adevărat, că această cunoaștere ne așteaptă numai în adâncimea ultimă a vieții, ca problemă însăși a vieții, ca „viața” ea însăși, nesubstituibilă cu nici o altă problemă și neprimindu-și soluția de la nici o altă soluție prealabilă. Celelalte pot să aștepte; aceasta însă nu, căci ea ne dăruiește aproape nemijlocit certitudinea vie a prezenței Lui.

E acesta un răspuns suficient la aprehensiunile Dvs. care sunt și ale mele? Mă găsesc în India ca într-un stagiu anahoretic, cu nostalgia, desigur, perspectivelor aban­donate în locurile [pe] unde am trecut, dar bucurându-mă, mai ales, de noua tensiune în care m-am așezat, de nebănuitele așteptări și nădejdi dăruite, de noua ignoranță ce reconstituie, pe o altă treaptă, smerenia cunoașterii. Lumea întâlnită înainte de a veni în India mă îmbia, fără îndoială, la angajarea în efortul [de] azi atât de prețios și necesar al faptei, al acțiunii în lumea văzută, a unei „publicități” învăluitoare poate, dar de care am ajuns să mă feresc instinctiv, mai ales după ce am efleurat-o, am reales atunci India, ca locul pustiului unde faptele noastre se întorc întâi asupra noastră înșine, împlinindu-se astfel lucrarea esențială și directă dintre noi și Domnul vieților noastre. Ceea ce revine și la a insinua că India propriu-zisă nu e importantă în această situație.

Monahul Andrei Scrima reia apoi câteva idei, precum face și în scrisoarea către pr. Dumitru Stăniloae (publicată în Ziarul Lumina, din 13 februarie 2024), în care își exprimă reținerile și se distanțează de exotismul religiilor și credințelor subcontinentului indian. În încheiere, subliniază:

Am lăsat înadins pentru la urmă urările mele pentru sărbătoarea Sf. Vasile, marele dvs. patron. M-am gândit la el și la dvs. când eram în mănăstirea Sf. Benedict, cel ce vorbește despre „Părintele nostru Vasile” în Regula sa: ce emoționantă și luminoasă este această comuniune a Sfinților și ce plină de nădejdi pentru noi!

Vă doresc, din inimă adâncă, multă sănătate, pace, bucurie, și împlinire duhovnicească; și mai adaug o urare specială de liniștire și folos duhovnicesc pentru săptămâna mare ce e aproape. De asemenea, vă rog să știți, că am mereu nevoie de rugăciunile fraților și prietenilor.

Cu toată dragostea în Domnul veșniciei noastre dăruite,

Andrei monahul

Această comuniune a sfinților le-a fost model și rugătorilor Rugului Aprins. Au ajuns astfel ca o parte dintre ei, mireni și clerici, să se învrednicească de o altfel de viață întru Hristos. Curând, în 1958, Vasile Voiculescu avea să fie arestat în lotul Rugului Aprins și să moară precum martirii, la puțină vreme după ce a fost eliberat din închisorile comuniste (1963).