Articole

Alexandru Vlahuță (1858 – 1919) scriitor român

Alexandru Vlahuță (1858 – 1919)

foto preluat de pe www.rador.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

 

Biografie

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine cei opt copii. După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște.

Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”).

În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău.

Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc.

La o bere în 1900. Coșbuc, Elena Coșbuc, Vlahuță, Vaida Voievod, Caragiale - foto preluat de pe www.facebook.com

La o bere în 1900. Coșbuc, Elena Coșbuc, Vlahuță, Vaida Voievod, Caragiale – foto preluat de pe www.facebook.com

Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor.

În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.

Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale critcase societatea.

După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat. Pledînd în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care o va descrie în două nuvele.

Neîmpăcîndu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.

În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti şi cu care se împrietenise.

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu's daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory (1905) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory (1905) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.

În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Alexandru Vlahuță - pictură de Ipolit Strâmbescu - foto preluat de pe prinfocsani.net

Alexandru Vlahuță – pictură de Ipolit Strâmbescu – foto preluat de pe prinfocsani.net

 

In memoriam

- Un liceu cu profil uman din Bârlad îi poartă numele, iar în Râmnicu Sărat există Colegiul Național „Alexandru Vlahuță”.

- Casa memorială Alexandru Vlahuță din Agapia, județul Neamț

 

Bibliografie

Proză

- 1886 – Nuvele
- 1892 – Din goana vieții
- 1894 – Dan
- 1895 – Un an de luptă
- 1895 – Icoane șterse (Nuvele și amintiri)
- 1897 – În vâltoare
- 1899 – Clipe de liniște
- 1901 – România pitorească
- 1908 – Din trecutul nostru
- 1908 – Din durerile lumii
- 1909 – File Rupte
- 1910 – Pictorul N. I. Grigorescu

Poezie

- 1887 – Poezii
- 1894 – Poezii vechi și nouă
- 1895 – Iubire
- 1904 – Poezii (1880-1904)
- 1909 – Poezii (1880-1908)
- 1911 – La gura sobei
- 1914 – Dreptate
- 1915 – Poezii (1880-1915)

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

Sfântul Ierarh Varlaam Moțoc (1580/1585 – 1657), Mitropolit al Moldovei (1632 – 1653), scriitor și om de cultură

Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei (n. 1580/1585 – d. 18 august 1657) a fost Mitropolit al Moldovei (1632 – 1653, în timpul domniei lui Vasile Lupu), scriitor și om de cultură.

Mitropolitul Varlaam s-a născut în jurul anului 1580, dintr-o familie de răzeși din Bolotești, Putna. Numele său de mirean a fost Vasile Moțoc. De tânăr și-a îndreptat pașii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învățat carte, și-a dezvoltat talentul de vorbitor și scriitor și a deprins limbile slavonă, latină și greacă. Pe locul schitului, Vornicul Nestor Ureche și soția sa Mitrofana au ctitorit, în 1602, Mănăstirea Secu în care a început să funcționeze și o școală.

Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povățuitor, ajunge pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii. Varlaam s-a ocupat în continuare cu studiul cărților, îndeosebi cele religioase.  În 1618 termină de întocmit traducerea din limba slavonă în română a manuscrisului Scara (Leastvita) Sfântului Ioan Scararul, a ecumenului creştin ortodox, Ioan Climax, al unei mănăstiri de pe muntele Sinai, Orientul Apropiat, cunoscut în ţările române ca Ioan Scărariul. Mai târziu, pentru strădaniile și virtuțile sale el a fost cinstit cu rangul de arhimandrit.

În 1628, ca urmare a faptului că era sfetnic de încredere al Domnitorului Miron Barnovschi, a fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova și Kiev. Întors în țară, primește vestea morții Mitropolitului Anastasie Crimca (1629) și pe cea a înlăturării Domnitorului Miron Barnovschi, ceea ce îl determină să se retragă la Mănăstirea Secu.

În scurt timp însă, în anul 1632, în timpul domniei Voievodului Alexandru Iliaș, Arhimandritul Varlaam a fost chemat la Iași și numit în fruntea Mitropoliei Moldovei in locul Mitropolitului decedat Atanasie (1629-1632). Ca nou mitropolit, Varlaam reușește să aibă multe realizări, mai ales că reușește să-și atragă și sprijinul Domnitorului Vasile Lupu. Sprijinit și de Sfântul Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reușește chiar înființarea primei tipografii românești din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea “Sfinții Trei Ierarhi” din Iași. De asemenea, în 1645 a convocat un sinod al ierarhilor din Moldova și Țara Românească, cunoscut ca Sinodul de la Iași.

Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei (n. 1585 - d. 18 august 1657) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1632-1653, în timpul domniei lui Vasile Lupu, scriitor și om de cultură. Este considerat a fi unul dintre întemeietorii limbii române literare. A tradus și compus mai multe lucrări de spiritualitate. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 30 august - foto: ro.wikipedia.org

Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei - foto: ro.wikipedia.org

În 1639 Varlaam figurează printre cei 3 candidaţi la funţia de Patriarh al Constantinopolului alături de Partenie (Mitropolit al Adrianopolului) căruia i sa dat preferinţa şi de Porfirie (Mitropolit al Niceii) fapt ce demonstrază înalta sa pondere în lumea ortodoxă.

În timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa și renumita biserică a Mănăstirii “Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai cunoscută a Domnitorului Vasile Lupu. În anul 1641, în aceasta biserică, a adus moaștele Cuvioasei Sf. Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de Constantinopol.

În anul 1640, cu ajutorul Domnitorului Vasile Lupu, reușește să întemeieze la Iași, prima școala de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei Duhovnicești de la Kiev, înființată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă.

Drept reacție la propaganda calvină din Transilvania a redactat „Cartea care se cheamă Răspunsul împotriva Catehismului Calvinesc”, prima scriere românească de polemică teologică.

În aprilie 1653 s-a retras la mânăstirea Secu, unde a decedat în anul 1657.

La propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul sfinților din calendar pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august.

 

Opera

Cazania sau Cartea românească de învățătură de la prăvilele împărătești

Cazania lui Varlaam – foto: ro.wikipedia.org

Cazania lui Varlaam (Cartea românească de înţelepciune) este cea mai relevantă lucrare a sa pe care o finalizează în 1637. “Cazania” lui Varlaam contine primele versuri în limba română, intitulate “Stihuri în stema domniei Moldovei“. Reuşeşte să o tipăreacă abia în 1643 la Iaşi la “tiparul domnesc“.

Considerată de Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții. Cazania are două părți:

- partea I cuprinde extrase din Evanghelie și comentariul lor pentru 32 de duminici;
- partea a II-a povestește viețile sfinților, ordonate calendaristic, de la Simion Stîlpnicul (1 septembrie) pînă la Tăierea capului Sfîntului Ioan (29 august).

Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei: frumusețea limbii utilizate -vorbește pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri, arta povestirii -este primul nostru povestitor, înfățișînd țărănește chestiunile teologice.

Cartea românească de învăţătură (Cazania) a Mitropolitului Moldovei Varlaam, opera sa de vîrf, este apreciată drept capodopără a literaturii române din prima jumătate a sec. XVII. Cunoscutul istoric literar George Ivaşcu, referindu-se la această operă, arată: “Cartea românească de învăţătură… deţine în cultura română un loc analog “Bibliei” lui Luther în cultura germană. Ea este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la formarea limbii literare, atît prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a reuşit cel dintîi să emancipeze limba română de originalele slavone, creînd pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cît şi prin răspîndirea extraordinară ce a cunoscut-o…“.

Jitiile (biografiile de asceți și martiri) oferă cititorului materialul din care se inspirau și pictorii populari. Unele sunt adevărate basme, care au mișcat imaginația multor ascultători.

Sfîntul Nicolae, auzind că un tată sărac vrea să-și împingă fetele spre prostituție, aruncă pe geamul casei câte o năframă cu 300 de galbeni pentru fiecare fecioară.

Sfîntul mucenic Tiron caută într-o pădure un balaur și negăsindu-l se culcă sub un copac. Este trezit de o „muiere giupîneasă” care-i spune unde se pitea fiara.

Fonetismele arhaice și regionale – elementele de sintaxă arhaică, ca dovezi despre evoluția limbii: „dirept acela loc”.

Varlaam participă la publicarea în 1644 a “Predisloviei” şi a altei tipărituri “Şapte taine bisericeşti” în tălmăcirea lui Eustratie Logofătul.

În 1645 vede lumina tiparului o altă carte “Răspunsul împotriva catihismului calvinesc” fiind un fel de mărturisire ortodoxă din Moldova pentru românii din Transilvania. Opera este un pamflet conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism și de pericolul deznaționalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.

Prin activitatea sa de mare prelat şi de cărturar Mitropolitul Varlaam a apărat biserica ortodoxă din ţările române de curentele reformatoare. Prin cărţile sale şi prin activitatea sa de Mitropolit al Moldovei Varlaam a făcut un mare pas în trecerea la limba română în biserică. În multe biblioteci, arhive, mănăstiri şi biserici din România, Republica Moldova, Rusia şi alte ţări se păstrează cărţi tipărite şi manuscrise, obiecte de cult şi veşminte care au aparţinut celebrului cărturar.

 

articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.org

Gala Galaction (1879 – 1961) scriitor, preot ortodox și profesor de teologie român

Gala Galaction (1879 – 1961)

foto preluat de pe adevarul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; istoria.md

 

Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales în Academia Română.

 

Biografie

S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.

Face liceul Sfîntul Sava din București și este coleg cu Tudor Arghezi. Urmează Facultatea de litere și filosofie apoi Facultatea de teologie și dă doctoratul în teologie. A fost defensor al episcopiei Olteniei și a Curții de Argeș. A fost membru al Academiei Române (1947).

Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).

A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.

După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 – 1952 și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.

A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.

În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.

La Mangalia și la Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele.

Deși a continuat să scrie pînă după al doilea război mondial, Galaction aparține, ca scriitor, epocii dinaintea primului. Piesele de rezistență ale operei sale, cele care-i asigură și-i definesc locul în literatura română, sunt nuvelele și povestirile scrise în intervalul 1902-1910, publicate în rev. Literatura și arta română (1902, Moara lui Califar), Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907, Copca radvanului).

Jurnalul scriitorului Galaction are valoare literara prin trăsăturile inedite cu care adîncește portretul moral și psihologic al omului Galaction, iar această nouă întelegere a autorului deschide dintr-o dată și o nouă, nebănuită falie înspre profunzimile operei, într-acolo unde mocnește ascuns, dar iradiant, nucleul ei generator și întegrator.

Left to right: Gala Galaction, I. Rosenthal, D. D. Pătrășcanu, Panait Istrati and Mihail Sadoveanu - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Left to right: Gala Galaction, I. Rosenthal, D. D. Pătrășcanu, Panait Istrati and Mihail Sadoveanu – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Opere publicate

Lucrări teologice

- Minunea din drumul Damascului. Argument apologetic. Teză de licență, București, 1903, 67 p.;

- Scrisori teologice. Piatra din capul unghiului, București, 1926, 111 p.;

- Cartea creștinului ortodox, București, 1926, 31 p. (sub numele Grigorie duhovnicul);

- Meditare la rugăciunea domnească adică Tatăl nostru, Arad, 1927, 50 p.;

- Răbdare și nădejde, conferință, București, 1928, 33 p.;

- Scrisori către Simforoza. În pământul făgăduinței, București, 1930, 179 p. (ed. a II -a, 1934 – însemnări de călătorie în Țara Sfântă);

- Biblia Românească, în BOR, an. LXI, 1943, nr. 4-6, p. 175-184;

- Epistola lui Aristeia, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, P. 272-283 (Discurs de recepție la Academia Română);

- Din exegeza Noului Testament, în BOR, an.LXIV, 1948, nr. 11-12, p. 572-580;

- De la „mormântul gol” la porțile Damascului, în ST, an.III, 1951, nr. 7-8, p. 386-39,7;

- Ziua Domnului, București, 1958, VII + 343 p. (cuprinde articole publicate în ziarul “Curentul“).

- Noul Testament. Traducerea Părintelui Grigorie (Gala Galaction), București, 1927, 353 p. (în anexa – Registru de trimiteri și de citate biblice la Simbolul credinței); ed. a II-a, 1930, identică;

- Psaltirea proorocului și împăratului David. Traducerea preoților Vasile Radu și Gala Galaction, București, 1929, 116 p.;

- Sfânta Scriptură, tradusă după textul grecesc al Septuagintei confruntat cu cel ebraic. Din îndemnul și cu purtatea de grijă a I.P.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României. Cu aprobarea Sf. Sinod, București, Tipografia Căilor Bisericești, 1936, XXXII + 1525 p. (în colaborare cu pr. Vasile Radu și Mitropolit Nicodim Munteanu; lui Gala Galaction îi aparțin cărțile deuterocanonice, lov și Noul Testament);

- Biblia adică Sfânta Scriptură. Traducere după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, – București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, X + 1376 p. (tiraje noi în 1939 și 1940);

- Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Septuagintei. Prin osârdia Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României și binecuvântarea Sfântului Sinod. Ediția a doua (= socotită după ed. 1936), București Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1944, XXVIII + 1395 p. (28 de cărți traduse de V. Radu și G. Galaction);

- Noul Testament tradus de Gala Galaction, reeditat în 1951, cu îndreptările de limbă necesare – apoi în 1979;
* Notă: Edițiile Bibliei sinodale din 1968, 1975, 1982 și 1988 reproduc cărțile Vechiului Testament după Biblia sinodală din 1936 (cu excepția Psaltirii), iar Noul Testament după ediția din 1951, cu îndreptări de limbă.
* Câteva din cărțile Vechiului Testament (Cântarea Cântărilor, lov, Ecleziastul) au fost traduse și separate între anii 1934-1936.

 

Opera literară

- Bisericuța din Răzoare. Nuvele și schițe, lași, 1914, 202 p. ; ed. a III-a, București, 1924, 215p.;

- Eminescu, București, 1914, 109 p. (ed. a II-a: Viața lui Eminescu, București, 1924, 94 p.),

- Clopotele din mănăstirea Neamțu, București, 1916, 236 p. (ed. a II-a, București, 1933, 230 p.);

- La țărmul mărei (Reverii. Note), București, 1916, 88 p.;

- O lume nouă. Articole, București, 1919, 95 p.;

- Răboj pe bradul verde, Iași, 1920, 167 p.;

- Toamne de odinioară, București, 1924, 80 p.;

- De la noi la Cladova, București, 1924, 32 p.;

- Caligraful Terțiu. Adevăr și închipuire, București, 1929, 179 p.;

- Roxana, Roman, București, 1930, 235 p.;

- Papucii lui Mahmud, Roman, București, 1931, 236 p. (ed. a II-a, Sighișoara, 1939, 273 p.);

- Doctorul Taifun, Roman, București, 1933, 191 p.;

- La răspântie de veacuri, Roman, 2 vol., București, 1935, 182 + 363 p.;

- Rița Crăița. Fantezie dramatică în trei acte, București, 1942, 47 p.;

- În grădinile Sf. Antonie, București, 1942, 222 p. (nuvele, foiletoane);

- Vlahuță, București, 1944, 59 p.;

- Mangalia, București, 1947, 1116p. (memorial de călătorie).

 

Reeditări

- Bisericuța din Pala. Răzoare. Caligraful Terțiu, București, 1944, 345 p.;

- Opere, Vol.I (Bisericuța din răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamț, La țărmul mării, Caligraful Terțiu), București, 1949, 688 p.;

- Nuvele alese, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955, 136 p.;

- Oameni și gânduri din veacul meu, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955,323 p.;

- Opere alese, cu o prefață de Teodor Vîrgolici, 2 vol., București, 19561958, 408 + 448 p. (vol. 1. Doctorul Taifun, Roxana, Papucii lui Mahmud. Nuvele și povestiri;

- Opere alese. Ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici. Cu o introducere de D. Micu, 4 vol., București, 1959-1965, LXXII + 384 p. (I) + VI + 530 p. (II) + 360 (III) + 416 p. (IV); Vol. I. Nuvele, povestiri, amintiri, reverii. Vol. II. Articole. Vol. III. Roxana. Papucii Iui Mahmud. Doctorul Taifun. Vol. IV. La răspântie de veacuri.

- Lângă apa Vodislavei, Nuvele și povestiri. Prefață de D. Micu, București, 1961, XXXI + 280 p.;

- La vulturi! Antologie întocmită de Virgiliu Ene. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1962, 176 p.;

- Nuvele și povestiri, București, 1967, 171 p.;

- Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, Romane. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1969, XXVIll + 347 p.;

- O lume nouă. Articole. Studiu introductiv și antologic de Gheorghe Cunescu, București, 1970, 288 p.;

- Jurnal, 3 vol. Ediție îngrijită de Mara Galaction Pisculescu și Teodor Vîrgolici, București, 1973-1980, 720 p. (I) + XVIII + 605 p. (II) + XVIII + 296 p. (III);

- Sub feeria lunii. Ediție îngrijită, prefațată și note de T. Tihan (însemnări de călătorie);

- Prin țară, Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic și note de Gheorghe Cunescu, București, 1975, 156 p. (note de călătorie);

- Opinii literare, Ediție de Gheorghe Cunescu, București, 1979, 362 p.;

- La Vulturi!, Prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Tudor Cristea, Editura Ion Creangă, Colecția “Carte școlară”, București, 1988;

- Opere. Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vîrgolici, vol. I-VI, București, 1994-2006;

- Jurnal, ediția a II-a, text integral, ediție îngrijită, prefață și note de Teodor Vîrgolici, vol. I-V, București, 1996-2003;

- Jurnal, 1947-1952 (pagini inedite cenzurate), ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici, București, 2006.

 

Premii și distincții

- Premiul Academiei Române (1915)
- Premiul Societății Scriitorilor Români (1933)
- Medalia „Meritul Cultural” cl. a II-a (1934)
- Premiul Național Literar (1935)
- Premiul Național pentru proză (1942)
- Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor (1947)
- Ordinul Muncii, cl. I (1954)

 

Afilieri

- Vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români (1947)

- Membru activ al Academiei Române (1947), apoi membru titular onorific (1955)

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.istoria.md
cititi despre Gala Galaction si pe: en.wikipedia.org; adevarul.ro

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) scriitor, politician român, membru al Academiei Române

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

 

Viața timpurie

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile …“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ – și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor …

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 – 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

 

Debutul literar

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitatea publicistică

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică.

În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții.

La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române.

Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori.

De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat.

Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu's daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Delavrancea – orator

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu – după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare – l-a declarat “cel mai mare orator al epocii noastre”. E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină … Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri … Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – Sala Dacia – Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric:

I. Inocent (11 martie 1902) – „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!
Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.

- Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
- Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) – „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

- Omagiu adus geniului creator al poporului.
- Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
- „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale …“ (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) – „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (…) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.

- Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) – „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (…). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
Discurs ținut în ședința Camerei.

- Pagini de vibrantă poezie mesianică.
- Stil solemn – confesiv.
- Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
- „… unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

 

Delavrancea – academician

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale – cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând – care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n’attend pas le nombre des années …»

 

Opera literară

Tematică și particularități

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.

- Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.

- După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.

- Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

 

Nuvele și povestiri

- Sultănica (1885)
- Apă și foc
- Sorcova (1885)
- Odinioară
- De azi și de demult
- Văduvele
- Liniște (1887)
- Paraziții (1892)
- Trubadurul (1887)
- Zobie
- Milogul
- Înainte de alegeri
- Iancu Moroiu
- Domnul Vucea
- Bursierul
- Șuier
- Răzmerița
- Bunicul
- Bunica
- Boaca și Onea
- Micuții
- Angel Demetriescu
- Irinel
- Hagi-Tudose (1903)

 

Basme

- Neghiniță
- Norocul dracului
- Moș Crăciun
- Palatul de cleștar
- Dăparte, dăparte
- Delavrancea
- Stăpânea odată (1909)

 

Proză poetică

- Nu e giaba cafea
- Sadi-el-Mahib
- Fanta-Cella
- Sentino

 

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)

- A doua conștiință
- Irinel (1912)
- Hagi-Tudose (1912)

 

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

- Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.

- Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Emil Cioran (1911 – 1995) filozof și scriitor român

foto preluat de pe metalgear.wikia.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

 

Familia

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

 

Formarea

După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche. Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă “incoveniența existenței”. În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

 

Primele volume

Emil Cioran - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Emil Cioran – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, “pretențioase și stupide”.

Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză - foto preluat de pe bcu.ulbsibiu.ro

Emil Cioran – foto preluat de pe bcu.ulbsibiu.ro

 

Opera franceză

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. “N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele“, va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, “trăirismul”).

Constantin Tacou (stanga), impreuna cu Emil Cioran - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Constantin Tacou (stanga), impreuna cu Emil Cioran – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Tematica operei

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: “Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.

 

Premii și distincții

- Premiul Rivarol, 1950
- Centre National du Livre din Paris acordă o bursă pe an numită în cinstea lui
- La Paris, București, Sibiu, Cluj, Rășinari există câte o stradă numită în cinstea lui
În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

 

O particularitate onomastică: inițiala M.

Curând după debutul francez, Cioran începe să-și semneze volumele E.M. Cioran. Destui au presupus că inițiala M. trebuie să reprezinte comprimarea unui prenume francez sau românesc, probabil Michel sau Mihai. În realitate, inițiala “M.” din semnătura sa de autor nu comprimă nicidecum un prenume real și a fost adoptată de filozof exclusiv din rațiuni fonetice și de reprezentare. După cum avea să-i relateze în 1984 prietenei și traducătoarei sale Sanda Stolojan, în limba franceză prenumele Emile are o rezonanță calină, în totală opoziție cu caracterul scrierilor sale. E. Cioran ar fi sunat nepotrivit. Astfel – consemnează Sanda Stolojan în jurnalul său parizian, Nori peste balcoane – s-a gândit la E.M. Forster și a adoptat inițiala. Aceasta e originea reală a literei M. Misterul a născut însă o neînțelegere care s-a perpetuat, unele site-uri, biografii de dicționar și articole de enciclopedie menționând încă și astăzi existența unui ipotetic prenume Mihai sau Michel al filozofului.

 

Post scriptum de dincolo de moarte

După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitație și valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora. În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja apărute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1965-1972 (anii în care și-a scris Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului.

Emil Cioran si Simone Boue - foto www.flickriver.com (preluat de pe adevarul.ro

Emil Cioran si Simone Boue – foto www.flickriver.com (preluat de pe adevarul.ro

 

In memoriam

- Pe strada „Protopop Emil Cioran” din comuna sibiană Rășinari se află casa în care s-a născut Emil Cioran. Pe peretele casei este montată o placă de marmură, sub care se află un mic bust, care amintesc de marele filozof român. Din păcate, bustul confecționat din ghips și vopsit cu aurolac este vandalizat, având nasul spart.

Casa unde s-a născut Emil Cioran, în Rășinari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Casa unde s-a născut Emil Cioran, în Rășinari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Sâmbătă, 18 mai 2013, în comuna Rășinari, în fața Căminul cultural a avut loc dezvelirea oficială a unui bust mai mare al lui Emil Cioran.

- Un monument dedicat filosofului și scriitorului Emil Cioran a fost dezvelit în data de 9 decembrie 2015 la București, la intersecția străzilor Gara de Nord și Mircea Vulcănescu. Autorul lucrării, artistul plastic Valentin Duicu, a turnat în bronz bustul în 2013, iar soclul a fost confecționat în 2015 din calcar de Vrața, adus din Bulgaria. Monumentul are o înălțime de 3,40 metri, în care bustul are 1,4 metri, iar soclul 2 metri. Monumentul este amplasat pe spațiul verde ce desparte trotuarul de partea carosabilă, cu fața spre stradă, încât poate fi văzut numai de cei care călătoresc cu mașina. De pe trotuar, i se vede doar spatele. Primăria Capitalei spune că a fost singura soluție după ce a descoperit, post-factum, că amplasamentul propus inițial se afla pe teren privat.

Monumentul lui Emil Cioran din București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monumentul lui Emil Cioran din București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bibliografie completă

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Iubirile lui Emil Cioran – Simone, tovarăşa de viaţă, şi Friedgard, femeia de 35 de ani de care s-a îndrăgostit la bătrâneţe

 

 

Constantin Stere (1865 – 1936) om politic, jurist, savant și scriitor român

Constantin Stere (1865 – 1936)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea s-a nascut intr-o familie de boieri romani la 1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca in Basarabia țarista si a decedat la 26 iunie 1936, in localitatea Bucov din judetul Prahova. A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contributie importanta la infaptuirea Marii Uniri din 1918.

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționara narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia A fost inchis mai intai la Odesa, apoi transferat la Moscova si in final a ajuns deportat politic in satul Yercinsk, pe malul fluviului Obi, in Siberia. (1886-1892).

La varsta de 27 de ani, in luna noiembrie a anului 1892, obtinand pasaport si ajutor din partea parintilor paraseste Basarabia si intra in Romania, stabilindu-se la Iasi. In toamna aceluiasi an se inscrie la facultatea de drept a universitatii iesene iar la inceputul anului urmator isi aduce familia, sotia cu cei doi copii. Dupa terminarea studiilor, in anii 1898-1899 a fost numit prim ajutor de primar la Iasi de catre Ionel Bratianu care, fiind acolo intr-o vizita, i-a descoperit marile calitati de om politic.

A debutat ca publicist în 1893, în Evenimentul literar, revistă în care şi-a afirmat concepţiile şi crezul său politic. La 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a Facultăţii de Drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular. In 1897 isi susține teza de licență, iar la 1901 isi începe cariera de pedagog, astfel incat din profesor suplinitor ajunge ca la 1913 să fie ales rector. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă, fiind fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

El considera ca societatea viitorului este bazata pe obstea taraneasca si a fost initiatorul miscarii poporaniste, adica taranesti, o miscare politico-ideologica si artistica, inrudita cu narodnicismul din Rusia. Desi a simpatizat cu socialistii, el nu a fost membru al acestui partid. A aderat la Partidul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind alaturi de socialisti ca Mortun, Nadejde, alcatuind aripa stanga a Partidului liberal, convinsi fiind ca acolo isi vor putea sustine propunerile. Fruntasii partidului socialist roman care au intrat in partidul liberal erau denumiti „tinerimea generoasa” si era grupata in jurul lui Ionel Bratianu.

C. Stere prin discursurile sale si prin articolele din presa s-a pronuntat pentru Basarabia ca pamant romanesc si a cerut alipirea la patria mama. Intr-un discurs din 15-16 decembrie 1915 in Camera Deputatilor arata:

Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul care rezerva toate aspiratiile care il inalta el afirma inainte de toate chiar puterea lui vitala si dreptul la o viata mai realista si mai larga in societatea natiunilor. Basarabia a fost cedata rusilor in baza tratatului din anul 1812 de la Bucuresti. Pana in anul 1817 se mai preda in scolile din Basarabia in limba romana. Dupa aceasta data a fost interzisa limba noastra si in scolile in care se invata in romaneste. Pentru simpla intrebuintare a limbii romane erai amenintat cu inchisoare in Siberia. La revolutia din 1905 s-a revenit la limba romana si a inceput si gustul pentru literatura romana.”

Constantin Stere si-a adus o insemnata contributie la formarea si educarea tinerilor din Basarabia si Bucovina si trimiterea lor inapoi in teritoriile ocupate de Rusia tarista, pentru a avea o activitate coordonata si bine formata, de afirmare a idealurilor nationale. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. În anii Marelui Război European, Stere s-a opus unei alianțe a României cu Imperiul țarilor și Antanta, pentru că aceasta ar fi însemnat abandonarea Basarabiei, preferând o raliere la Germania și Puterile Centrale, tocmai pentru a aduce teritoriul dintre Prut și Nistru în unitatea națională românească. Alianţa care se profila alături de Rusia ţarilor „îl înnebunea cu desăvârşire“ pe Stere, în acele zile tensionate, după mărturia lui Duca. De fapt, el nu renunţa la idealul strângerii tututror românilor laolaltă, dar nu putea accepta sacrificarea basarabenilor.

La 15 decembrie 1915 Stere a făcut o adevărată profeţie în Parlament, arătând că nădăjduia pentru copiii din acel moment ca „vor vedea România mare, întreagă, neştirbită… de la Nistru şi până la Tisa“. Rămânând în teritoriul ocupat de nemti, nu a fost un colaboraționist, ulterior negăsindu-se vreo probă pentru a fi acuzat de trădare.

In primăvara anului 1918, s-a aflat la Chişinău doar pentru o luna si jumatate, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei. In acea perioada, criza poli­ti­că din Basara­bia se adancise, manifestandu-se prin bol­şe­viza­rea unită­ţilor mi­­li­tare rusesti si anar­hi­zarea lor, prin des­­tabi­lizarea societatii si subminarea autoritatii Sfatului Ţării şi a Con­siliulului de Directori Ge­ne­rali pana acolo, incat aceste organisme ale puterii tanarului stat nu mai puteau controla situa­ţia în te­ritoriu. Se urmarea instaurarea unei orân­duiri bolsevice de felul aceleia care deja se constituise la Pet­rograd si care schimbase desti­nul fostu­lui Impe­riu ţarist. Cele trei lozinci bolsevice care au răs­turnat lu­mea „pământ ţărani­lor, fabricile mun­ci­torilor şi pace lumii”, au ajuns să stea si la temelia tulbu­ră­­rilor de la Chi­şinău.

Membrii Sfatu­lui Ţării au în­ceput să fie vânaţi, pentru a fi suprimaţi ca „tră­dă­tori ai intereselor po­po­­rului”, si de aceea conducerea Basa­ra­biei si în primul rând la Blocul Moldo­venesc al Sfatului Ţării, s-au vazut obligate sa ia singura decizie justă pentru rezolvarea situatiei de anarhie care se crease, anume aceea de a chema ar­mata ro­mână pentru a in­staura ordinea.

La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chişinău, fiind întâmpinate de populaţia băştinaşă cu mari speranţe, iar uni­tăţile militare bolşevizate rusesti s-au retras in graba la Ti­ghina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În inte­riorul Sfatului Ţării, venirea arma­telor ro­mâ­ne a fost primită cu bucurie de către o mare parte a deputaţilor, insa multi dintre reprezentantii minoritatilor nationale, erau convinşi că în Basa­ra­bia trebuiau aduse alte trupe, fie ale An­­tantei, fie ale Ucra­i­nei, fie orice ar­ma­tă, numai nu cea românească. Ro­­mâno­fobia era şi atunci raspandita printre mi­­no­­rităţilor naţio­na­le.

În acea situa­ţie, se conturau clar ur­mă­­­to­rii paşi pe care trebuia să-i facă Ba­sa­rabia… Ucraina era independentă, Ro­mâ­nia era pe cale de a-şi elibera teri­toriul de sub ocu­paţia germană, dar independenţa Basa­rabiei, nefiind sus­ţinută economic, admi­nistrativ si mai ales fiind subminata subversiv de fortele bolsevice anarhizate, nu avea şanse să se rea­lizeze. Singura cale raţională de urmat era doar unirea cu România.

După cum scrie în cartea sa „La răs­pân­tie” (Chişinău, 1998), martorul acelor eveni­mente, Di­mit­rie Bogos, ro­lul lui Constantin Stere în acea si­tua­ţie de extremă ten­siu­ne, a fost de­ci­siv:

“Iată că se ap­ro­pie ulti­ma etapă prin care trebuie să treacă Basa­ra­bia înain­tea Uni­­rii. Din nou plea­că la Iaşi dele­ga­ţia Sfa­tului Ţării, domnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împre­ună cu dl Stere, sâmbătă, 24 mar­tie. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea mare­lui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii frac­ţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotă­râ­toare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesi­ta­tea actului Unirii. Cred că dl Stere nici­odată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de con­vingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. Au vorbit mai mulţi fruntaşi. La sfâr­şitul banchetului, se părea că şi deputatul rus Vladimir Ţîganko şi ceilalţi tovarăşi ai lui, sunt gata să asculte şi să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiec­tive şi convingătoare. A doua zi, 25 martie, a urmat consfă­tuirea în Consiliul de Miniştri, asemenea în fracţiunea ţărănească şi Blocul Moldo­venesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea ne­voie de a vorbi în Bloc şi toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţără­nească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţăra­ni, care până atunci erau duşi de nas de nişte proroci mincinoşi ca Vladimir Ţîganko şi alţii.”

Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. Istorica alocuţiune a lui Stere în şedi­nţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii, dar hârtia procesului-verbal nu poate repro­duce emoţia autentică a eveni­mentului.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a distinsului om politic basarabean ţăra­nul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani îşi amintea mărturisindu-i avoca­tu­lui şi publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viaţa Basarabiei:

„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: „Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organi­za­ţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracţia Ţărănească” şi să-i ali­pească la „Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majo­ritate, fiind doar câteva voturi con­tra. Uni­rea s-a înfăptuit graţie marelui con­curs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Cons­tantin Stere. Doi fac­tori au con­tribuit la îndeplinirea eveni­mentului de la 27 martie 1918. Unul, ar­mata română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele fră­mântate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi măr­turii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi pro­fesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi vo­tarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere. (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4).

A fost momentul astral al existenţei sale, iar prezenţa sa a fost de o însemnătate decisivă pentru votul Sfatului ţării din 27 martie. Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost aleşi miniştri în noul Guvern al României, el a fost ales al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918),inlocuindu-l pe primul presedinte, Ion Inculeț si jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Şi aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semni­ficaţie cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece bi­serica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.
La 30 martie a fost decorat de regele Ferdinand cu marea cruce a Coroanei României. Primindu-l, regina Maria îl caracteriza: „un om straniu, puternic, entuziast, cam brutal şi totodată un visător plin de misticism slav“.

Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană şi apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică şi respectiv a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil şi arhiepiscopul de Chişinău Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu ştiau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală.

Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică şi România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţie, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Acest motiv, preşedintele Sfatului Ţării îl invocă şi în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen:

„Confidenţial
Î.P.S. Pimen,
Mitropolitul Moldovei
Iaşi
Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iaşi şi voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie.
Deocamdată Vă aduc la cunoştinţă ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat.
I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.–Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română.
Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ţi putea telegrafia această comunicare la Moscova şi a aduce faptul la cunoştinţă arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V.
Primiţi omagiile mele filiale.
C. Stere
Preşedintele Sfatului Ţării”.

Chiar dacă n-a avut alte contribuţii la prosperarea bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera lui literară despre rolul bisericii ca unul pozitiv în evoluţia omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.

Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvenţa democratică, tuturor acelor care îl anatemizau. Pe măsură ce se profila victoria Aliaţilor, Stere intra în perioada în care i se va reproşa poziţia pe care o adoptase din toamna anului 1916.

Sfîrşitul vieţii şi l-a petrecut retras şi izolat de frămintarile politice ale vremii la Bucov,in judeţul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunţări la mediul politic de la care nu mai putea aştepta nimic. S-a stins din viaţă la 26 iunie 1936, la Bucov. Calităţile neobişnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultoasei sale existenţe în atîtea domenii (politică, învăţămînt, ştiinţă, gazetărie etc.), nu păreau să fie şi acela ale unui viguros prozator. În 2010 a fost numit membru al Academiei Române post-mortem

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Leonid Andreev (1871 – 1919) dramaturg, nuvelist și fotograf rus

Leonid Andreev (1871 – 1919)

foto si articol: ro.wikipedia.org

 

Leonid Nikolaievici Andreev (n. 9 august 1871 – d. 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 – 1914.

S-a născut în provincia Oriol, Rusia. Studiază inițial dreptul la care renunță, însă, pentru a urma o carieră literară. Trece prin perioade de cruntă depresie în timpul studenției, fiind, de multe ori, aproape de sinucidere.

Leonid Nikolaievici Andreev (n. 9 august 1871 – d. 12 septembrie 1919) dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 - 1914 - foto: ro.wikipedia.org

Leonid Andreev - foto: ro.wikipedia.org

Întâlnirea cu Maxim Gorki este decisivă pentru Andreev; Gorki îl sprijină în cariera sa literară, mijlocind mediatizarea acestuia. După acest moment, a fost unul dintre cei mai prolifici și de succes autori din Rusia.

Prima sa colecție de povestiri apare în 1901 și se vinde foarte repede, într-un tiraj de 250.000 de exemplare. În scurt timp, însă, își șochează publicul cu exentricitățile sale.

Leonid Nikolaievici Andreev (n. 9 august 1871 – d. 12 septembrie 1919) dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 - 1914 - foto - ro.wikipedia.org

Leonid Andreev - foto – ro.wikipedia.org

Idealist și rebel, Andreev își petrece ultimii ani din viață într-o mare penurie materială, în Finlanda, unde se retrăsese din cauza succesului Revoluției Bolșevice în Rusia. Spre deosebire de prietenul său, Maxim Gorki, Andreev nu s-a putut împăca cu noul regim politic din ce se instituise. Face publice în întreaga lume manifeste împotriva abuzurilor bolșevice din Rusia.

A fost căsătorit cu contesa Wielhorska, o nepoată a lui Taras Shevchenko. Fiul lor a fost Daniil Andreev, poet și mistic creștin, autor al Roza Mira (rus.) – Roza lumii.

Nepoata lui Leonid Andreev, scriitoarea americană Olga Andrejew Carlisle, a publicat o culegere de povestiri scurte, Visions, în 1987.

Numele lui L. Andreev îl poartă una din insulele scufundate din Teritoriul Arctic Britanic.

 

Opera

Nălucile
Jurnalul Satanei
1898: Bargamot și Garașka (“Bargamot i Garașka”)
1902: Orașul (“Gorod”)
1904: Râsul roșu (“Krasnîi smeh”)
1906: Viața omului (“Jizn’ celoveka”)
1908: Povestea celor șapte spânzurați (“Rasskaz o semi poveșnîh”)
1908: Împăratul foamete (“Țar Golod”)
1908: Zilele vieții noastre (“Dni nașei jizni”)
1910: Anatema
1910: Gaudeamus
1911: Sașka Jeguliov
1912: Profesorul Storițîn (“Profesor Storițîn”)
1912: Katerina Ivanovna

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

George Călinescu (1899 – 1965), critic, istoric literar, scriitor, publicist și academician român

George Călinescu (1899 – 1965)

foto: cultural.bzi.ro
articole: ro.wikipedia.org; youtube.com

 

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

Membru al Academiei Române

Membru al Academiei Române

Biografie

Primii ani

Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“ ). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

Anii de formare

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

Modele. Ramiro Ortiz

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.

Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.

Modele. Vasile Pârvan

Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.

Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.

Redescoperirea literaturii române

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

Doctoratul în literatură

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.

Colaborări la revistele literare

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.

Scriitorul

A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii ’50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor(1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.

Activitatea de critic literar

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.[5] A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

Romancierul, poetul și dramaturgul

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Activitatea civică și politică după 1947

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. G.Călinescu a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici`- “Tribuna Poporului”, “Națiunea” și “Lumea”.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:

1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.

2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.

3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

Ultimii ani de viață

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

Posteritatea lui Călinescu după 1990

După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino. Aceștia încep un veritabil proces de presă George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.

Afilieri

A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist.[6]. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj.

În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională.

Opera lui George Călinescu

Studii scrise în alte limbi
Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

Studii de estetică și literatură universală
Principii de estetică (1939)
Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Sensul clasicismului (1946)
Studii și conferințe (1956)
Scriitori străini (1967)
Ulysse (1967)

Poezie
Poesii (1937)
Lauda lucrurilor (1963)
Lauda zapezii

Teatru
Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1940)
Ludovic al XIX-lea (1964)
Teatru (1965)

Proză
Cartea nunții (1933)
Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)
Trei nuvele (1949)
Bietul Ioanide (1953)
Scrinul negru (1965)
Istorie și critică literară
Viața lui Mihai Eminescu (1932)
Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viața lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alecsandrescu (1962)
Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965)

Publicistică
Cronicile optimistului (1964)
Ulysse (1967)

Impresii de călătorie
Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
Am fost în China nouă, 1953

 

articole: ro.wikipedia.orgyoutube.com

Ion Luca Caragiale (1852 – 1912) dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, director de teatru, comentator politic și ziarist român

foto si articol ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie S.N. 13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, România – d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române

Viața

Ion Luca Caragiale, tânăr - foto: ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale, tânăr – foto: ro.wikipedia.org

S-a născut la 1 februarie 1852, în satul Haimanale (care astăzi îi poartă numele), fiind primul născut al lui Luca Ștefan Caragiale și al Ecaterinei Chiriac Karaboas. Conform unor surse, familia sa ar fi fost de origine aromână. Tatăl său, Luca (1812 – 1870), și frații acestuia, Costache și Iorgu, s-au născut la Constantinopol, fiind fiii lui Ștefan, un bucătar angajat la sfârșitul anului 1812 de Ioan Vodă Caragea în suita sa.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.

Primele studii le-a făcut în 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf. Gheorghe din Ploiești, iar până în 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din Ploiești, unde l-a avut învățător pe Bazil Drăgoșescu. Până în 1867 a urmat trei clase la Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, iar în 1868 a terminat clasa a V-a liceală la București. Caragiale a absolvit Gimnaziul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, pe care l-a numit, în Grand Hôtel „Victoria Română”, orașul său natal. Singurul institutor de care autorul Momentelor și-a adus aminte cu recunoștință a fost ardeleanul Bazil Drăgoșescu, acela care în schița memorialistică După 50 de ani l-a primit în clasă pe voievodul Unirii.

Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la București sau ambulantă. În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa Conservatorul de Artă Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul Prahova.

Ion Luca Caragiale și fiul său Mateiu - foto: ro.wikipedia.org

Ion Luca Caragiale și fiul său Mateiu – foto: ro.wikipedia.org

La 12 martie 1885, s-a născut Mateiu, fiul natural al Mariei Constantinescu, funcționară la Regie, cu Caragiale, care îl declară la oficiul stării civile.

În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar (Șarla și ciobanii, fabulă antidinastică).

La 7–8 ianuarie 1889 s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete: Ioana (n. 24 octombrie 1889) și Agatha (n. 10 noiembrie 1890), care se sting de timpuriu din cauza tusei convulsive sau a difteriei (la 15 iunie respectiv 24 martie 1891). La 3 iulie 1893 i se naște un fiu, Luca Ion.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul În Nirvana. În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe, iar în 1892 și-a exprimat intenția de a se exila la Sibiu sau la Brașov. La 24 februarie 1903 a avut o încercare de a se muta la Cluj, unde a fost găzduit de protopopul Elie Dăianu, însă în luna noiembrie și-a stabilit domiciliul provizoriu la Berlin. La 14 martie 1905 s-a stabilit definitiv la Berlin.

Exilul voluntar la Berlin

Caragiale a fost acuzat că ar fi plagiat Năpasta după o piesă a scriitorului ungar István Kemény, intitulată „Nenorocul”. Acuzația a apărut în 1901 în două articole din Revista literară, semnate cu pseudonimul Caion. Furios, Caragiale s-a adresat presei din București, a aflat numele real al autorului (C. Al. Ionescu), l-a acționat in justiție și a câștigat fără probleme, grație pledoariei avocatului său, Barbu Ștefănescu Delavrancea. Cei 12 jurați au decis însă să-l achite pe Caion, tot scandalul fiind catalogat drept „o impertinență de copil”. Susținut puternic de Alexandru Macedonski, alergic și el la valori, Caion «descoperă» alte «două plagiate». Scârbit de umilința trăită și sătul de nedreptăți, Caragiale a decis să părăsească țara, mutându-se împreună cu familia sa la Berlin, în 1904, când a primit o mult așteptată și disputată moștenire de la mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului (cunoscută ca Mumuloaia, după porecla Momulo a soțului ei), căreia afacerile imobiliare îi aduseseră mari averi.

Renunțând la tăcerea ce și-o impusese în exilul său voluntar de la Berlin, evenimentele din primăvara anului 1907, l-au determinat pe Caragiale să publice, în noiembrie 1907, la București, broșura: 1907 din primăvară până’n toamnă, un celebru eseu referitor la cauzele și desfășurarea marii mișcări țărănești din primavara lui 1907. Înainte de a-și publica pamfletul în broșură, Caragiale a trimis primul capitol ziarului vienez, Die Zeit, întâia și cea mai însemnată parte a viitoarei broșuri, care l-a publicat la 3 aprilie 1907, cu semnătura: Un patriot român, arătând tot ce s-a petrecut înainte și după izbucnirea revoltei țărănești din primăvara anului 1907: „Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” Barbu Delavrancea i-a scris emoționat prietenului său:

„Desigur, 1907 al tău e o minune ca adevăr, ca artă, ca sentiment, ca judecată. Ai zugrăvit un tablou de mare maestru. Jocul infect al partidelor noastre – pe deasupra țării și în detrimentul țării – cu lăcomia nestăpânită a celor ajunși și cu îmbufnarea dizgrațioasă a celor căzuți, l-ai sintetizat așa de viu …”

Tot atunci i-a trimis lui Mateiu, prin Delavrancea, o scurtă scrisoare, din care amintim aceste cuvinte: „Împrejurările prin care a trecut și trece țara noastră și care-mi întristează așa de adânc bătrânețele mie să-ți fie îndemn în dragoste pentru patrie. Dumnezeu să-ți facă ție parte de vremuri mai bune la bătrânețe! Noi am început cu veselie și sfârșim cu mâhnire. Să vă dea vouă, tinerilor, Domnul să nu mai vedeți nici un rău arătându-se pe biata noastră țară.

A publicat în revista literară bilunară Convorbiri (din 1908, Convorbiri critice), 7 fabule. Ultima dintre ele, Boul și vițelul, a fost tipărită în fruntea numărului 1 al Convorbirilor critice, având, în facsimile, autografe atât textul, cât și semnătura Caragiale. În articolul bilanț După un an …, M. Dragomirescu, editorul revistei, afirma:

„În fine, acum în urmă, autoritatea celui mai mare poet, a celui mai desăvârșit artist ce am avut vreodată, autoritatea lui Caragiale, a venit, ca odinioară Alecsandri la „Junimea” născândă, să consfințească și să întărească importanța activității Convorbirilor critice și să dea modestului râu măreția fluviului …”

Doi ani mai târziu a publicat nuvela Kir Ianulea, o versiune românească a piesei lui Niccolò Machiavelli, Nunta lui Belfagor (Belfagor arcidiavolo).

În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză. Rămășițele pământești sunt expuse în capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse, la 14 iunie, în cavoul familiei, în prezența lui Gherea, a lui Delavrancea și a lui Vlahuță. Cinci luni mai târziu, la 18 noiembrie, sicriul cu rămășițele sale pământești a fost adus la București și, la 22 noiembrie 1912, s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban Vodă. Cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin fața Teatrului Național și a continuat apoi drumul până la cimitir, în fruntea miilor de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate aflându-se toți marii scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții. În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” Iar Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia românească. Piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului comunist. În 1982, între Groapa Fundeni și Dealul Bolintin, Lucian Pintilie a început filmarea peliculei „De ce trag clopotele, Mitică?”, inspirat din piesa D-ale carnavalului. Pelicula a fost interzisă de comuniști în faza în care nu i se definitivase montajul, din pricina trimiterilor sarcastice voalate la adresa sistemului de atunci.

Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este considerat cel mai bun dramaturg român prin faptul că a reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa i-a influențat pe alți dramaturgi, între care Eugen Ionesco. Eric D. Tappe a afirmat în cartea sa, Ion Luca Caragiale: „He prided himself on his knowledge of Romanian and would say: ‘Not many are masters of it as I am.’”