Articole

Radu Gyr (1905 – 1975)

foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; manastirea.petru-voda.rowww.marturisitorii.ro

 

Radu Gyr

Radu Gyr (pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu; n. 2 martie 1905, Câmpulung, Muscel, România – d. 29 aprilie 1975, București, România) a fost un poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere și politician de extremă dreaptă.

O perioadă a fost asistent universitar la catedra de estetică a profesorului Mihail Dragomirescu apoi, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu), poet, dramaturg, eseist și gazetar român - foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro

Radu Gyr – foto preluat de pe manastirea.petru-voda.ro

 

Biografie

Radu Gyr s-a născut la poalele Gruiului din Câmpulung – de unde, prin derivație, pseudonimul literar Gyr – fiul actorului craiovean Coco Demetrescu.

Comandant legionar și șef al regiunii Oltenia, Radu Gyr a fost autorul textelor la imnul neoficial al legionarilor, „Sfânta tinerețe legionară”, al imnului „Moța și Marin” (dedicat lui Ion Moța și Vasile Marin, legionari căzuți în luptă la Majadahonda în 1937 în timpul războiului civil din Spania împotriva forțelor republicane), al „Imnului muncitorilor legionari” și al altor scrieri dedicate Mișcării Legionare.

Sfânta tinerete legionara,
Cu piept calit de fier si sufletul de crin
Iures ne-nfrânat de primavara
Cu fruntea ca un iezer carpatin,
Cu bratele suim în soare
Catapetesme pentru veac;
Le zidim din stânci, din foc, din mare
Si dârz le tencuim cu sânge dac…

Garda, Capitanul
Ne preschimba-n soimi de fier
Tara, Capitanul
Si Arhanghelul din cer.

Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpa nunta dintre nunti,
Pentru sfânta cruce, pentru tara
Înfrângem codrii si supunem munti;
Nu-i temnita sa ne-nspaimânte,
Nici chin, nici viforul dusman;
De cadem cu toti, izbiti în frunte,
Ni-i draga moartea pentru Capitan!

Refren

Sfânta tinerete legionara,
Suim biserici, stam viteji în închisori…
În prigoana orisicât de-amara
Cântam si ne gândim la Nicadori,
Purtam în crivat si în soare
Lumini pentru biruitori,
Pentru cei viteji zidim altare
Si-avem doar gloante pentru tradatori!

 

Cariera literară

A debutat la vârsta de 14 ani, cu poemul dramatic „În munți”, publicat în revista liceului „Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost și, ca student al Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București, cu volumul „Liniști de schituri” 1924.

A fost de mai multe ori laureat – în (1926, 1927, 1928 și 1939) – al Societății Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură și Academiei Române. A conferențiat pentru propagarea ideologiei legionare precum, „Studențimea și Idealul Spiritual” din 1935.

A colaborat la revistele „Universul literar”, „Gândirea”, „Gândul românesc”, „Sfarmă-Piatră”, „Decembrie”, „Vremea”, „Revista mea”, „Revistă dobrogeană”, „Ramuri”, „Adevărul literar și artistic” , „Axa”, „Iconar”, etc. precum și la ziarele „Cuvântul”, „Buna Vestire”, „Cuvântul studențesc”. A scris și povești pentru copii semnând cu pseudonimul „Nenea Răducu”. A fost laureat al Premiului „Adamachi” al Academiei Române.

 

Comandant legionar și director al teatrelor

În timpul scurtei coguvernări legionare în cadrul Statului Național-Legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941), Radu Gyr a fost comandant legionar și director general al teatrelor.

În aceasta perioadă, a autorizat o trupă de actori evrei sa înființeze în Bucuresti teatrul evreiesc Barașeum, singurul teatru evreiesc din țările Europei din acea perioada, în care puterea o dețineau regimuri autoritare și fasciste.

Teatrul Barașeum și-a început activitatea la 1 martie 1941 cu revista Ce faci astă seară?

Teatrul Barașeum a fost singurul teatru evreiesc din țările fasciste ale Europei.

Existența unui teatru evreiesc în capitala unui stat fascist a fost scoasă în evidență, pe plan internațional, și de terți comentatori cu mai mulți ani înainte de 1989.

 

Detenția în perioada a trei dictaturi: regală, antonesciană și comunistă

Pe timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, Gyr a fost arestat și deținut în lagărul de la Miercurea Ciuc alături de Mircea Eliade, Nae Ionescu, Mihail Polihroniade și alți intelectuali din perioada interbelică.

Gyr a mai fost închis și în timpul regimului lui Ion Antonescu – în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 a ținut un discurs belicos în piața Teatrului Național din București, pentru care a fost arestat și condamnat la 12 ani de închisoare.

După eliberarea din detenție a fost trimis, pentru „reabilitare” pe front, în batalioanele de la Sărata, unde în anul 1942 a fost grav rănit.

Întors din război rănit și cu poemele în raniță, Radu Gyr a publicat în 1942 (la editura Gorjan) volumul Poeme de răsboiu (carte cenzurată).

În carte povestește că a trecut Nistrul, Odesa până în stepă – întorcându-se rănit de pe front acasă la soție.

În 1945, regimul comunist l-a încadrat în „lotul ziariștilor”, iar justiția aservită regimului comunist l-a condamnat la 12 ani de detenție politică.

 

Citat din depoziția lui Gyr la procesul din 1945 la Tribunalului Poporului

Domnule Președinte, domnilor judecători ai poporului, în inchizitoriul său de joi seara (31 mai), onorata acuzare a spus răspicat: «Dacă există credință adevărată, atunci să fie absolvită». Și a mai spus acuzarea: «Sunt prăbușiri de idealuri, de credințe, dar numai pentru curați». Într-adevăr, sunt naufragii sufletești. Eu am avut o credință. Și am iubit-o.

Dacă aș spune altfel, dacă aș tăgădui-o, dumneavoastră toți ar trebui să mă scuipați în obraz. Indiferent dacă această credință a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greșită, ea a fost pentru mine o credință adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte”.

Îşi execută pedeapsa, rănit fiind de pe urma războiului, în spitalul închisorii Braşov (o perioadă nu prea lungă, dar cea mai grea) şi la Aiud.

Aici, până în anul 1948, a avut posibilitatea să scrie şi să-şi trimită acasă poeziile, chiar dacă pe fiecare pagină, conducerea închisorii imprima ştampila „cenzurat”.

Despre episodul Braşov, Radu Gyr avea să îi povestească ginerelui său o întâmplare cutremurătoare, cel mai mare moment de deznădejde din viaţa de detenţie a poetului:

Eram într-o iarnă când am fost transportat în miezul nopţii de la Aiud, în haine subţiri, într-o dubă, pe un ger teribil, la Braşov. Era o consfătuire a Securităţii, a ofiţerilor superiori, iar eu am ajuns la destinaţie în jurul orei două noaptea, fiind introdus direct în încăperea unde benchetuiau şefii aşezaţi în cerc.

M-au aşezat pe un scaun în mijloc. Şi toţi au început să mă scuipe, să mă înjure şi să spună: „uite jivina legionară, criminalul ţării!” Atunci n-am mai putut suporta şi m-am rugat Maicii Domnului să mă ia. Am leşinat. Ştiu că dimineaţa m-am trezit lângă un gardian cu chip de român tânăr, un fecior, care mi-a spus: „Domnule profesor, v-am adus să mâncaţi un borş cald”.

Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa - foto preluat de pe leviathan.ro

Radu Gyr cu sotia și fiica. Fotografie din arhiva Simonei Popa – foto preluat de pe leviathan.ro

 

Cel care L-a adus pe Iisus în celulă

În toamna anului 1946, în spitalul penitenciarului Văcăreşti, Radu Gyr compune celebra poezie Azi-noapte Iisus, poezie ce avea să ridice moral şi spiritual sute de mii de deţinuţi. Atanasie Berzescu povesteşte despre miracolul pe care îl făcea această poezie: „În Aiud, Radu Gyr L-a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe cruce şi L-a adus alături de noi pe rogojina de libărci, spre îndumnezeirea omului.

Îi ştiam cu toţii poeziile pe dinafară şi aşteptam cu nerăbdare următoarea creaţie care să ne bucure, să ne îmbărbăteze. E greu de înţeles pentru omul modern de azi ce a însemnat atunci temniţa comunistă şi ce rol a avut poezia lui Gyr în acel context. Fără ea mulţi s-ar fi prăbuşit. Iată ce rol major poate avea poezia în inima omului”.

Pereţii celulei erau zgâriaţi cu poemele lui Radu Gyr. Rugăciunea a fost secretul salvării noastre la Aiud şi, lângă rugăciune, poezia lui Gyr a legat inimă de inimă şi suflet de suflet. Versul lui se trăia. Îl trăiam. Era pentru noi haină şi hrană, apă şi căldură. Câţi dintre tinerii care se dezvoltă acum în libertate se întâlnesc cu aceste perle? Câţi le caută? Sunt pentru ei. Pentru cei de mâine

Ilie Tudor, fost deţinut politic la Aiud, tatăl lui Tudor Gheorghe

 

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Ar trebui să explice cineva cum a reuşit Radu Gyr să creeze baladele acelea, sute de strofe, fără creion, fără hârtie! Noi, dimineaţa, abia aşteptam să vorbim la «ţeavă», să ne spună poezia. Iar poezia iute o scriam cum puteam şi o memoram imediat. Trebuia să pui memoria în aplicare ca să nu te dărâmi psihic. Apoi, poeziile lui Gyr ajungeau la sufletul nostru ca nimic altceva!

Nicolae Purcărea, fost deţinut politic la Aiud, supravieţuitor al „Fenomenului Piteşti

 

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Deţinuţii au murit cu sutele, cu miile, dar n-au renunţat la visele lor, ştiind prea bine, cum spune Radu Gyr, că „adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis”.

Deţinuţii din puşcăriile comuniste, care şi-au susţinut până la capăt crezul lor ortodox, au dăruit pământului ţării sânge sfinţit şi oseminte de martiri.

La sfârşitul anului 1955, cu puţin înainte de expirarea celor 12 ani de condamnare, e eliberat.

Până în 1954 Radu Gyr compune în temniţă 200 de poezii pe care le trimite afară prin prietenul său de detenţie, Dumitru Cristea, care, la ieşirea din temniţă, le aşterne pe hârtie în trei caiete, în octombrie 1954.

În 1955 cruntul Gheorghiu Dej, înduplecat de preşedintele Indiei, la care a mijlocit prietenul de afară a lui Gyr, Mircea Eliade, îl eliberează.

Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Gyr cu fiica Monica şi soţia sa, Flora, de abia revenit din închisoare, înainte de a fi rearestat pentru “Ridică-te, Gheorghe, Ridică-te, Ioane!” – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

A revenit acasă în 1956.

Comuniştii l-au arestat din nou şi l-au condamnat la moarte pentru poezia-manifest ”Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, considerată de autorităţi drept mijloc de instigare la luptă împotriva regimului comunist.

Pentru versurile din „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!“, Radu Gyr a primit, iniţial, pedeapsa cu moartea. “Tribunalul în numele poporului hotărăşte: făcînd aplicarea articolului 211 Cod Penal, cu unanimitate de voturi condamnă pe Demetrescu Radu Gyr la moarte pentru crima de insurecţie armată prevăzută şi pedepsită de articolul 211 Cod Penal prin schimbarea calificării conform articolului 292 Cod Juridic Militar din crima de uneltire contra ordinei sociale prevăzută şi pedepsită de articolul 209 punct 1 Cod Penal”, scria în sentinţa judecătorească din 1959. Poetul a făcut recurs în aprilie 1959, dar cererea a fost respinsă.

Comuniştii i-au comutat sentinţa la 25 de ani de muncă silnică (dar nu află aceasta decât cu 11 luni după modificarea sentinței), poetul executând 6 ani de detenție, până la amnistia generală din 1964.

În închisoarea din Aiud, Radu Gyr a fost supus unui regim de detenție deosebit de aspru.

Doi ani din pedeapsă i-a executat, purtând lanțuri grele la picioare.

Când s-a îmbolnăvit i s-a refuzat asistența medicală.

O mare parte din detenția de la Aiud și-a petrecut-o în celula nr. 281.

Din 1963, după eliberarea din închisoare, a fost amenințat permanent, urmărit de Securitatea comunista.

Radu Gyr

 

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

de Radu Gyr

Nu pentru-o lopată de rumenă pâine,

nu pentru patule, nu pentru pogoane,

ci pentru văzduhul tău liber de mâine,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Pentru sângele neamului tău curs prin şanţuri,

pentru cântecul tău ţintuit în piroane,

pentru lacrima soarelui tău pus în lanţuri,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Nu pentru mania scrâşnită-n măsele,

ci ca să aduni chiuind pe tapsane

o claie de zări şi-o căciula de stele,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Aşa, ca să bei libertatea din ciuturi

şi-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane

şi zărzării ei peste tine să-i scuturi,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Şi ca să pui tot sărutul fierbinte

pe praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,

pe toate ce slobode-ţi ies inainte,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane!

Şi sus, spre lumina din urmă-a furtunii,

ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

 

Ne vom întoarce într-o zi

De Radu Gyr

Ne vom întoarce într-o zi, Ne vom întoarce neapărat. Vor fi apusuri aurii, Cum au mai fost când am plecat.

Ne vom întoarce neapărat, Cum apele se-ntorc din nori Sau cum se-ntoarce, tremurat, Pierdutul cântec, pe viori.

Ne vom întoarce într-o zi… Şi cei de azi cu paşii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi Cum vom pătrunde-ncet în ei.

Ne vom întoarce ca un fum, Uşori, ţinându-ne de mâni, Toti cei de ieri în cei de-acum, Cum trec fântânile-n fântâni.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil, în toate dragostele noi şi-n cântecul pe care şi-l Vor spune alţii, după noi.

Ȋn zâmbetul ce va miji Şi-n orice geamăt viitor, Tot noi vom sta, tot noi vom fi, Ca o sămânţă-n taina lor.

Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări, Cu vechiul nostru duh fecund, Ne-napoiem şi-n disperări, Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.

Şi-n lacrimi ori în mângâieri, Tot noi vom curge, zi de zi, în tot ce mâine, ca şi ieri, Va sângera sau va iubi.

 

Colaborarea la presa comunistă

După eliberarea din închisoare, a colaborat – ca și Nichifor Crainic, teoreticianul fundamentalist al „statului etnocratic”, poetul și editorul revistei „Gândirea” sau ca preotul legionar Ion Dumitrescu Borșa, unicul supraviețuitor postbelic al echipei gardiste combatante în Spania – la Glasul Patriei (mai târziu Tribuna României).

Scos din circuitul valorilor publice în țară, a fost complet ignorat înainte de 1989, cu excepția notabilă a criticului Nicolae Manolescu, care a avut îndrăzneala să-l antologheze în 1968 în volumul al doilea din Poezia românească modernă, însă nu cu poemele cele mai reprezentative.

La înmormântarea sa din cimitirul Bellu Catolic, la 29 aprilie 1975, singurul literat care a îndrăznit să participe la ceremonia funerară și să citească din versurile lui Gyr a fost, potrivit unui martor ocular, poetul Romulus Vulpescu.

 

„Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi”.

Iată cum explică Ioan Ianolide cedarea Poetului: Lui Radu Gyr i s-a spus:

Dacă nu cedaţi, dacă nu vă supuneţi, dacă nu capitulaţi fără condiţii, vă exterminăm pe toţi. Ai o mare înrâurire asupra tuturor. Poţi să-i salvezi ori poţi să-i ucizi. Noi nu ne jucăm cu puterea cum aţi făcut voi. Ori, ori. Alege între viaţă şi moarte. Nu acceptăm amânări, acum te decizi. Trebuie să renegi public tot ce ai crezut, tot ce ai scris viaţa întreagă, ca să moară mitul credinţei voastre.

Tu poate eşti gata să mori, dar gândeşte-te la miile de oameni care vor pieri din cauza nebuniei tale. Te asigurăm că ne vom ţine de cuvânt: dacă te lepezi de credinţa ta, vă vom da libertate tuturor deţinuţilor, dar dacă nu, vă ies gărgăunii şi nu sunteţi în stare să coborâţi şi voi pe pământ şi să vedeţi realitatea, atunci vă vom trimite urgent în cer. Nu avem nevoie de bandiţi.

Nu eşti atât de inconştient încât să bagi în mormânt zeci de mii de oameni. Vă vom oferi locuri în câmpul muncii. O să fiţi şi voi productivi. Bă, lumea este în mâna noastră şi nu o scăpăm. Nu te uita că voi sunteţi mai mult morţi, căci avem toate mijloacele ştiinţifice să vă punem pe roate. Noi nu te minţim, nici tu să nu ne minţi. De altfel, nici nu mai puteţi face nimic. Poporul e gata să vă sfâşie. Nu mai aveţi viitor, dar depinde de tine dacă veţi mai trăi sau veţi fi exterminaţi.”

 

Radu Gyr zăcea pe o targă, bolnav, epuizat, distrus, dar sufletul şi mintea îi erau nevătămate.

I-am privit cu dispreţ şi milă, mi-a mărturisit el mai târziu, dar şi conştient că nu glumeau. Purtam în suflet povara frumuseţilor şi sacrificiilor unei vieţi, ale unei generaţii, ale celor mai buni dintre noi, şi în ultimă instanţă vedeam cauza lumii întregi pusă în cumpănă de aceşti exponenţi ai neantului. Viaţa abia licărea în mine. Ar fi fost o uşurare să mor!

Era o dramă dilema în care mă găseam. Ştiam bine ce suflete curate şi sfinte zac între ziduri, pândite de moarte. Nu aveam dreptul să îi las să moară. Dar puteam să ucid sufletul acestor oameni şi al lumii întregi? Simţeam că se revoltă toate elanurile sfinte pe care le-am trăit şi le-am cântat. Am greşit uneori, dar întotdeauna am năzuit spre ideal şi nu ne-am preţuit nici familiile, nici sănătatea, nici viaţa.

Dar vremurile ne-au fost potrivnice! Visul nostru este mai sus, dar mai departe. Acum, aici, ei sunt stăpâni. Am văzut atunci alte hecatombe de morţi, iar pe ei râzând în hohote. Ce să fac? Ce să aleg? Torturat sufleteşte, am acceptat să dau o declaraţie publică, prin care să-mi reneg trecutul şi opera. A trebuit să scriu în termenii dictaţi de securişti.

Îmi rupeam din suflet. Şi am simţit că totuşi sunt slab, că am atins limitele rezistenţei, că sunt umilit şi batjocorit, dar că nu puteam face altfel. Cred că am contribuit la salvarea multor vieţi „viaţă fără pată?! „Sufletul a fost totuşi salvat. Deşi torturaţi, noi credem mai mult!

E nevoie de lacrimi de pocăinţă. Am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin. Chinul meu nu a încetat. Îmi iubesc opera, aşa cum am trăit-o şi am scris-o. Compromisul nu a alungat dragostea de curăţie şi de adevăr. Am fost urâţi şi prigoniţi cu o ură străină neamului românesc. Lumea întreagă decade, dar în lumea întreagă se simte un vânt nou de înviere. Cred mai puternic ca oricând. Am ţinut să-ţi mărturisesc aceste lucruri, poate că se ascunde o taină în întâlnirea noastră atât de neaşteptată!”

 

Îşi aşterne toată opera pe hârtie

Calvarul eliberării din 1963 avea să îşi pună amprenta pe sufletul sensibil al lui Gyr. A urmat o perioadă de tăcere adâncă şi de amintiri. Nu discuta cu nimeni despre momentele grele din detenţia sa, de teama ca nu cumva aceste discuţii să se transforme în probe de noi dosare pentru prietenii săi.

Frica de a nu răni pe cineva şi de a nu duce pe nimeni în ispită l-au determinat pe Gyr să fie mult interiorizat, dedicat familiei de care anii detenţiei l-au ţinut departe, însă, de departe, cea mai importantă preocupare rămâne aşternerea pe hârtie a întregii sale opere poetice, compusă şi memorată între zidurile celulelor din închisori.

Timpul astfel rămas şi-l împărţea între biroul de lucru şi Biserica Amzei, unde obişnuia să participe la slujbele Bisericii. Lucra enorm şi se ruga. Fiica poetului, Simona Popa şi fiul acesteia, Radu Popa, ne-au încredinţat următoarele mărturii şi amintiri personale:

Perioada de detenţie era pentru tatăl meu un capitol închis. Nu-i plăcea să vorbească despre ea. Rareori, ne înfăţişa câte o scenă de groază, aceasta la insistenţele noastre, toată suferinţa prin care trecuse păstrând-o în inima sa. Credinţa puternică si mai ales cultul pe care îl avea pentru Maica Domnului, l-au ţinut în viaţă, cea care îi promisese în închisoare că va fi eliberat spre a-şi pune pe hârtie toată opera”.

Fiica poetului îşi aminteşte astfel această perioadă a lui Gyr: „Anii detenţiei l-au lipsit, ca pe mulţi alţii, de căldura căminului familial. Poate că această absenţă îndelungată, timp în care a trăit în altă lume, l-a făcut ca, în scurta perioadă care s-a scurs de la eliberarea sa, în 1963, şi până la moarte (1975) să trăiască într-o desăvârşită dăruire familiei, pe care a iubit-o mai presus de orice. Părinte, şot si bunic deopotrivă de iubitor şi de tandru, dorea să fie sprijinul lor, al acelora pe care îi lăsase singuri şi neajutoraţi.

Lucra intens, aşezându-se la masa de scris de la ora opt dimineaţa până seara târziu, cu mici intermitenţe, vrând parcă să cuprindă într-un timp scurt tot ceea ce nu putuse realiza în cei douăzeci de ani de lipsă. Mare parte a operei sale, creată mental, în închisoare, cu toate finisările cele mai subtile, trebuia aşternută pe hârtie, în speranţa că volumele sale vor vedea lumina tiparului.

Şi şi-a aşternut-o. Redactându-şi în acelaşi timp şi memoriile literare [Este vorba de Jurnalul lui Radu Gyr, apărut la Editura Ex Ponto, sub denumirea „Calendarul meu”.], care îl pasionau, dar pe care, din păcate, nu a reuşit să le termine, lucra la traducerea baladei populare germane, lucrare care a fost publicată sub alt nume şi care a constituit, de altfel, si ultima sa înfăptuire artistică.”

„De când îl ştiu şi mi-l amintesc, tatăl meu nu-şi schimbase prea mult felul de a fi. Poate devenise doar mai meditativ, mai iertător, şi, cum îi plăcea lui să spună, mai înţelept”.

Nu-i plăcea să primească vizite. Foarte rar. Îl primea pe Nichifor Crainic, l-a primit pe Crevedia, tatăl lui Eugen Barbu, Bartolomeu Anania şi uneori Părintele Stăniloae. Starea poetului de după detenţie poate fi înţeleasă din poezia „La bunturi ani”, scrisă la scurt timp după eliberare, o poezie care arată o supunere desăvârşită în faţa Divinităţii, marea împăcare cu cine şi cu Dumnezeu.

Ameninţat permanent, urmărit de Securitate, scos din circuitul valorilor publice din ţară, Radu Gyr îşi termină de scris toată opera poetică, mulţumindu-i Maicii Domnului pentru acest timp binecuvântat. Chiar dacă a fost în continuare supus multor percheziţii şi urmăriri, nu a cedat nici acum să facă diverse compromisuri pe care Securitatea i le cerea.

Neobţinând niciun acord de colaborare de la Gyr, Securitatea, umilită pentru curăţia lui morală, începe să semneze în numele poetului articole apărute în revista socialistă „Glasul Patriei”, unde mai colaborau silit şi Nichifor Crainic, Constantin Noica şi Vladimir Streinu, colaborare menită să îi decredibilizeze moral.

 

Îşi prevede sfârşitul

Era săptămâna Mare a Postului anului 1975. Gyr îşi dedica timpul meditaţiei interioare şi rugăciunilor din cadrul Bisericii. Cu 6 zile înainte de trecerea la Domnul, pe 23 aprilie, de ziua Marelui Mucenic Gheorghe, după ce s-a întors dintr-o vizită de la unchiul mamei care se chema Gheorghe, el a cerut o hârtie şi un toc şi s-a aşezat la masă. Şi a scris direct, fără să stea pe gânduri, această poezie profetică. Ea se cheamă Piramidă.

Piramidă

Severă piramidă de granit,
am feţe mohorâte şi rigide,
un monstru care tainele-şi închide,
în cosmică tăcere-ncremenit.

Sub soarele pustiilor toride,
îmi arde vârfu-nfipt în infinit
şi, ca un lung şi glacial cuţit,
străpunge luna pietrele-mi aride.

Solemn şi hâd şi rece monument,
claustru templu dur de lespezi terne,
eu dorm adânc, acestei lumi absent

Dar, dincolo de somnul ce se-aşterne,
în greu-mi sarcofag incandescent
străfulgeră podoabele eterne.

Ginerele său, Demostene Popa, cu care poetul obişnuia să se mai ia în discuţii, povesteşte momentul sfârşitului fericit al lui Radu Gyr: „Trecerea la cele veşnice a fost foarte uşoară pentru el, grea pentru noi. Pentru că a fost neaşteptată. El a fost până în ultima zi perfect. S-a plimbat cu Radu (nepoţelul său). Marţi dimineaţa, pe la 4. 30 sună telefonul.

Era micuţul. „Mamă. Vino urgent, Bubu nu se scoală!”. Era în comă. Ne-am dus, era în comă profundă. A venit tot un doctor de detenţie, a venit salvarea şi a constatat că e în comă. Dimineaţa i-a făcut o puncţie în coloană, şi a zis că e o invazie totală în sânge şi este şi congestie cerebrală”.

La 70 de ani, în Marţea Patimilor, s-a stins Poetul Pătimirilor, Radu Gyr, spre a se întâlni cu Cel pe care L-a văzut în celulă şi i-a stres rănile, şi cu toţi ceilalţi camarazi de suferinţă, care şi-au dat viaţa pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Înmormântarea, povesteşte familia poetului, a fost oficiată de 3 preoţi, printre care şi tatăl lui Demostene Popa.

Patriarhul Iustinian a trimis corala Patriarhiei în semn de adânc respect şi preţuire. Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania a trimis o frumoasă coroană de flori. „Uniunea scriitorilor nu a venit, „mărturiseşte domnul Demostene, securiştii erau destui şi prin stânga şi prin dreapta. Era cam mică capela şi afară nu ştiu dacă mai stăteau că ploua torenţial.

Când l-a prohodit Romulus Vulpescu, cu care am venit eu la cimitir, i-a citit ultimul poem Piramidă „sonet, pe care l-a scris de Sfântul Gheorghe pe 23 aprilie. Ploua torenţial. Când l-a scos din biserică să îl ducem să îl înmormântăm a ieşit un soare fantastic. Şi a durat până l-am îngropat. Şi apoi iar a început o ploaie torenţială fantastică vreo 20 de minute”.

(Biografie alcătuită de urmaşii marelui poet, apărută în două părţi în numerele 17 şi 18 ale revistei Atitudini.)

 

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Simona Luminiţa Popa (82 de ani) este unica fiică a lui Radu Gyr. E pensionară. Când vorbeşte despre tatăl său are un nod în gât. Se împiedică în cuvinte şi face pauze lungi, să-şi ascundă lacrimile. Nu reuşeşte mereu. Nu te priveşte în ochi.

Nici când descrie cele mai banale episoade ale familiei, nici când vorbeşte despre război şi închisoare. Simona Popa e încă tulburată de istoria pe care o moşteneşte.

Parcă o urmăreşte permanent acea angoasă din timpul războiului, când a învăţat ce înseamnă în limba română „Davai ceas“, acea nelinişte la care era condamnată în absenţa tatălui, acea temere din faţa securiştilor şi acea anxietate din camerele prăfuite de la CNSAS.

Totuşi, Simona Popa domină această moştenire anxioasă şi povesteşte. Simona Popa este o mărturisitoare. Una neobişnuit de puternică.

Dinu Popa - ginerele lui Radu Gyr - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Dinu Popa – ginerele lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Dinu Popa e fiu de preot ardelean, e pensionar şi e ginerele lui Radu Gyr. Despre socrul său, despre Corul Patriarhiei unde a întâlnit-o pe soţia sa şi despre fiul lor povesteşte cu o mândrie răvăşitoare.

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“ - foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Popa - unicul nepot al lui Radu Gyr – foto preluat de pe www.marturisitorii.ro

Radu Popa e dirijor permanent al Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi e unicul nepot al lui Radu Gyr. Despre bunicul său vorbeşte fără nostalgii, fără pasiuni istorice, dar cu cea mai sinceră semeţie: „Eu am fost în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Şerban Cioculescu“.

Despre Miscarea Legionara si detractorii de ieri si azi ai lui Radu Gyr

Radu Popa: Ştiţi ce au uitat? Că bunicul, în 1941, a înfiinţat Teatrul Evreiesc „Baraşeum“, când era director al Teatrelor. În 1941! Maia Morgenstern este directoarea unui teatru înfiinţat de Radu Gyr.

Simona Popa: La procesul din 1945, au fost mulţi evrei martori care au spus: „Să nu-l condamnaţi pe Radu Gyr, pentru că el ne-a dat o pâine să mâncăm“. Leny Caler, spre exemplu, actriţă la Teatrul Evreiesc, îi pupa mâna pe stradă.

Radu Popa: Fiecare grupare, fie ea culturală sau politică, are şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune. Ar trebui să arătăm şi istoria mai puţin bună, dar şi pe cea bună. Mişcării Legionare, în momentul acesta, i se atribuie numai petele negre.

Cum era Radu Gyr în familie?

Simona Popa: Era foarte drăguţ. Foarte bun, foarte … (plânge). Era foarte fericit că avea un nepot. Şi-a dorit enorm să aibă un nepot. Asta a fost fericirea lui.

Radu Popa: Un termen cu care am putea descrie personalitatea lui este „delicateţe“. Aşa era felul lui. Vorbea în familie despre agitaţia politică din preajma războiului?

Despre navalirea rusilor

Ce ştiaţi dumneavoastră despre război?

Simona Popa: Nu prea ştiam. Eram la Râmnicu Vâlcea, stăteam cu mătuşa, cu unchiul şi cu vara mea şi eram destul de feriţi. Ţin minte însă când au venit ruşii în ţară. Au năvălit peste noi. Eu aveam 12 ani. Au venit cu puştile şi ne-au somat: „Davai ceas!“. Eu aveam un ceas mai prăpădit, pe care nu l-au vrut. Pe urmă, s-au instalat în casă. Tot parterul era al lor. Au băut tot, până şi coloniile, şi spirtul.

Radu Gyr a făcut închisoare şi a luptat pe front. Avea, oare, o proiecţie despre viitorul României de după 23 august?

Simona Popa: În ’44, la 23 august, era acasă. Seara, când toată lumea era fericită, la Râmnicu Vâlcea, a spus: „Staţi puţin, că voi nu ştiţi ce va urma!“. Dar să ştiţi că în ’44 a avut maşină la scară să plece în Germania. A refuzat. „Eu nu plec din ţara asta pentru nimic în lume!“ Aşa că a fost închis cu „lotul ziariştilor“.

S-a repercutat asupra dumneavoastră sentinţa?

Simona Popa: Am fost singura din liceu care nu a fost primită în UTM (n.r. – Uniunea Tineretului Muncitoresc). În rest, nu mi-au făcut nimic, pentru că învăţam foarte bine. La facultate, la Petrol şi Gaze, am fost şi bursieră în primii doi ani, dar în anul III, când am mers să mă înscriu, am văzut că eram tăiată de pe listă. Şi eu, şi ceilalţi fii de moşieri şi de preoţi. La mine a venit doamna Alexandrina Sidorovici, care era decan al facultăţii, şi mi-a spus: „Nu mai ai ce căuta aici“. Am rămas cu mama, profesoară de română dată afară de peste tot. Ea făcea croitorie pentru a-şi câştiga existenţa. În ’56, Radu Gyr a fost eliberat (Dupa doi ani a fost rearestat – nota Z.O.).

El coresponda cu Eliade, cu care era prieten. Din închisoare a ieşit la intervenţia lui Eliade, care îl cunoştea foarte bine pe Rajenda Prasad, preşedintele Indiei. Acesta l-a înduplecat pe Dej şi l-au eliberat. A fost păzit de Maica Domnului. Am stat împreună, pe strada Zece Mese, lângă Foişorul de Foc. Era foarte retras, preocupat de opera lui.

Despre Nichifor Crainic

L-ati cunoscut pe Nichifor Crainic?

Simona Popa: Sigur că da! A fost prietenul tatei. Un bătrânel atât de simpatic care adora copiii. Venea cu buzunarele pline cu bomboane întotdeauna. Când ieşea pe stradă, se ţinea roiul de copii după el.

Dinu Popa: Venea dimineaţa la noi şi ieşeau la plimbare în Parcul Ateneului cu fiul meu, care era atunci în cărucior. Cine credeţi că-i ajuta să manevreze căruciorul în bloc? Răzvan Theodorescu, academicianul, un tânăr foarte politicos. Câteodată, mai ieşea şi bătrânul Şerban Cioculescu cu ei.

Radu Popa: Vă daţi seama de cine am fost eu împins în cărucior? Eram în centrul atenţiei lui Radu Gyr, Nichifor Crainic (foto sus) şi Şerban Cioculescu! Ce binecuvântare! (Râde)

Despre moastele poetului aflate la Manastirea Petru Voda

Ce-a făcut după eliberare?

Simona Popa: După ’63, a lucrat timp de doi-trei ani la transcrierea poeziilor făcute în închisoare. Avea o patimă a recuperării timpului pierdut. A fost apoi plătit pentru traducerea unor balade germane în română, publicat ulterior sub semnătura altcuiva. Aşa era înţelegerea. Dar această muncă l-a extenuat. Când a terminat de tradus, seara, a scris pe ultima hârtie: „Infernal de grea“. Şi s-a culcat. A doua zi, la 16.00, am primit un telefon că nu se mai trezeşte. Era în comă. (n.r. – Radu Gyr a murit în acea zi. Era 29 aprilie 1975)

Radu Popa: În momentul de faţă, bunicul se află la închinare la Mănăstirea Petru Vodă. Moaştele lui, din care izvorăşte mir, sunt puse într-o raclă, iar credincioşii vin şi se închină. Este în aceeaşi linie în cimitir cu Părintele Calciu Dumitreasa.

cititi mai mult pe www.marturisitorii.ro

 

 

 

 

Mărturii

- Horia Sima: „Visul lui Gyr este acela al ierarhiei valorilor, care îl smulge pe individ din zoologie și-l înzestrează cu dimensiunea transcendentalului.”

- Atanasie Berzescu: „În Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus în celulă. L-a coborât de pe Cruce și L-a adus alături de noi pe rogojina cu libărci spre îndumnezeirea omului. El era patriarhul și îmbărbătarea deținuților din Aiud. Prin el frumosul și spiritul au continuat să lumineze în beznele adânci”. (Lacrimi și sânge)

 

Operă

Poezie

- Liniști de schituri , Craiova (1924) (volumul de debut)

- Plânge Strâmbă-Lemne, Craiova (1927)

- Cerbul de lumină, București (1928)

- Stele pentru leagăn, Râmnicu Vâlcea (1936)

- Cununi uscate, București (1938)

- Corabia cu tufănici, București (1939)

- Poeme de răsboiu, București (1942)

- Balade, București (1943)

Conferințe

- Făuritorii unui ideal, București, 1932

- Studențimea și Idealul Spiritual, București, 1935

- Femeia în eroismul spiritual, moral și național, București 1936

Prefețe

- Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), București, 1937

- George Șoimu, Popas în lacrimi București, 1937

- Petre Duță, Poezii patriotice București, 1937

Alte scrieri

- Scufița roșie, 1937

- Corabia cu tufănici, 1939

- Eposul popular iugoslav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă)

Volume publicate postum

- Poezii din închisori, Editura Cuvântul Românesc, Canada, 1982

- Poezii, vol. I-III (Sângele temniței, Balade, Stigmate, Lirica orală), îngrijire Simona Popa, Timișoara, Editura Marineasa, 1992-1994

- Anotimpul umbrelor, sonete și rondeluri, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1993

- Ultimele poeme, ediție îngrijită și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1994

- Calendarul meu: prietenii, momente și atitudini literare, ediție îngrijită, cu o prezentare biobibliografică de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1996

- Baba Cloanța Cotoroanța. Povestiri pentru copiii cuminți, Constanța, Editura Ex Ponto, 1997

- Bimbirică automobilist, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Bimbirică aviator, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediție îngrijită și note de Ioan Popișteanu, prefață de Barbu Cioculescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1998

- Pragul de piatră, poezii, îngrijire și postfață de Barbu Cioculescu, București, Editura Vremea, 1998

- Balade, ediție îngrijită de Ioan Popișteanu, postfață de Adrian Popescu, Constanța, Editura Ex Ponto, 1999

- Era o casă albă, Constanța, Editura Ex Ponto, 2000

- Liniști de schituri (versuri), București, Editura Vremea, 2000

- Sângele temniței stigmate (versuri), București, Editura Vremea, 2003

Traduceri

- Joseph Kessel, Păpușa, București, f.a.

- Jack London, Când și-aduce omul aminte…București, f.a.

Premii

- Premiul Societății Scriitorilor Români pentru poezie decernat de 4 ori (1926, 1927, 1928, 1939).

- Premiul Adamachi al Academiei Române

 

cititi mai mult despre si pe: manastirea.petru-voda.ro; www.fericiticeiprigoniti.netwww.marturisitorii.ro

Vasile Voiculescu (1884 – 1963)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ziarullumina.ro

 

Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu (pseudonim literar: V. Voiculescu, n. 27 octombrie 1884, Pârscov, Buzău, România – d. 26 aprilie 1963, București, România) a fost un scriitor și medic român.

În domeniul literar s-a distins în principal ca poet, dramaturg și prozator.

 

Date biografice


 

Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, județul Buzău, ca fiu al lui Costache Voicu (ulterior scriitorul luând numele de Voiculescu), gospodar cu stare, și al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor.

Școala a început-o în satul Pleșcoi, Buzău în 1890.

Cursul primar l-a absolvit la Buzău.

A urmat studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” și apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din București.

Preocupat de materialism, pozitivism și evoluționism, îi citește pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin și Spencer.

Studiază opera lui Wundt, Harald Høffding, Pierre Janet și W. James, fiind atras de psihopatologie și psihofizică.

Studiile universitare le-a început la Facultatea de Litere și Filosofie din București (1902 – 1903) și le-a continuat la Facultatea de Medicină, în 1903.

Doctoratul în medicină l-a obținut în 1910.

S-a căsătorit cu Maria Mittescu, studentă la medicină, cunoscută din satul său natal, Pârscov.

I-a dedicat poezii și scrisori de dragoste.

Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cu soția la un an de la căsătorie (11 februarie 1911) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Voiculescu a debutat în Convorbiri literare (1912).

A practicat medicina la țară.

În timpul Primului Război Mondial a fost medic militar la Bârlad, unde a participat la serile culturale ale lui Vlahuță.

Editorial, a debutat cu volumul Poezii (1916).

Din același an a colaborat la Flacăra lui C. Banu, la recomandarea lui Macedonski.

A primit Premiul Academiei pentru volumul Din țara zimbrului și alte poezii (1918).

A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935.

Vasile Voiculescu a murit în anul 1963.

La Pârscov există Casa Memorială Vasile Voiculescu.

Vasile Voiculescu - Medic la Domeniile Coroanei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Voiculescu – Medic la Domeniile Coroanei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Poetul, dramaturgul și prozatorul


 

Începuturile poetice ale lui Vasile Voiculescu au stat sub influența poeziei lui Vasile Alecsandri, Alexandru Vlahuță, George Coșbuc.

Lirica sa din perioada interbelică se distinge prin puternice accente religioase, generate de convingerea că există Dumnezeu.

Ea se înscrie în curentul tradiționalismului interbelic, care se va transforma în poezia gândiristă.

Înclinația spre teluric și elementar, spre sentimentul religios, este transpusă în simboluri și alegorii.

Apar treptat semnele expresionismului: tumultul vieții pulsând în vegetația din jur, sufletul devine spațiul unor frământări ca în pragul apocalipsului.

Temele religioase preferate sunt Nașterea, venirea Magilor, moartea Mântuitorului.

În volumul Poeme cu îngeri sunt foarte multe prezențe angelice, întreg universul poetic e cuprins de această hierofanie.

Devine medic și doctor în medicină la București, ține la radio o serie de conferințe de medicină pentru țărani (emisiuni renumite), dar pasiunea pentru scris se amplifică.

A scris și povestiri fantastice.

În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, ambele volume de povestiri; romanul Zahei orbul și Teatru, unele dintre povestiri au fost scrise în perioada când a fost exclus din viața literară, iar din dramaturgie între altele: Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală, Pribeaga.

În 1941 i-a fost conferit Premiul Național de poezie.

Vasile Voiculescu - Redactor la Radio București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Voiculescu – Redactor la Radio București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Maturitatea și bătrânețea


 

A fost timp de patru ani deținut politic în închisorile comuniste (1958 – 1962).

A fost condamnat din eroare judiciară alături de alți membri sau colaboratori ai Rugului Aprins (Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga etc.)

Poetul român care, după 1948, a suferit cumplit pentru convingerile sale democratice, devenind deținut la vârsta de 74 de ani, și luându-i-se dreptul de a publica, a lăsat o operă literară de mare rafinament artistic, din care fac parte și „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …”.

Creațiile au fost elaborate între 1954 – 1958.

Cele 90 de sonete sunt o monografie închinată “paradisului și infernului iubirii”, conform criticului Ovid S. Crohmălniceanu.

În închisoare s-a îmbolnăvit de cancer și a murit doborât de boală în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963, în locuința sa din București (strada Dr. Staicovici nr. 34).

 

Posteritatea


 

În 1993 Vasile Voiculescu a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.[6]

 

Opera


 

Poezie

- Poezii (1916)

- Din țara zimbrului,(1918)

- Pârga, Editura Cartea românească, (1921)

- Poeme cu îngeri, Editura Cartea Vremii, (1927)

- Destin, Editura Cartea românească, (1933)

- Urcuș (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1937)

- Întrezăriri (poeme), Fundația pentru literatură și artă, (1939)

- Veghe (1943)

- Poezii. Publicate postum. București, Editura pentru literatură, 1964.

- Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de Vasile Voiculescu. (Creații publicate postum). București, Editura pentru literatură, 1964.

 

Proză

- Șarpele Aliodor , nuvelă fantastică. 1947

- Capul de zimbru, nuvele postume. Vol. I. București, Editura pentru literatură, 1966

- Ultimul berevoi, nuvele postume,Vol. II. București, Editura pentru literatură, 1966

- Zahei orbul, (roman elaborat între 1947- 1958) publicat postum. București, Editura pentru literatură, 1966

- Zahei orbul. Cluj, Editura Dacia, 1970.

- Căprioara din vis

 

Dramaturgie

- Duhul pământului (conține piesele Umbra și Fata ursului)

- Demiurgul, 1943

- Gimnastică sentimentală, 1972

- Pribeaga

 

 

„Ce luminoasă este această comuniune a sfinților și ce plină de nădejdi pentru noi!”

Vasile Voiculescu în ultimii ani ai vieții - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Voiculescu în ultimii ani ai vieții – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Un articol de: Marius Vasileanu – 28 Feb 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro

Corespondența dintre personali­tățile Rugului Aprins ne dezvăluie și grija frățească cu care se îm­bră­țișau unul pe celălalt, chiar dacă nevăzut ochiului lumesc. Precum într-o comunitate monahală, protagoniștii Rugului Aprins continuau și pe cale epistolară dialogurile lor patericale, prin care se străduiau să aducă unul celuilalt ziditoare pilde.
Elocventă în acest sens este scrisoarea pe care doctorul Vasile Voiculescu i-o trimite monahului Andrei Scrima, ajuns deja în India pentru studii doctorale. Trebuie subliniat că din mai multe mărturii ale celor care l-au cunoscut reiese că poetul și medicul Vasile Voiculescu (1884- 1963) a fost unul dintre mirenii Rugului Aprins cel mai adânc dedicați căutării isihaste. Iată ce îi scrie acesta prietenului său mult mai tânăr, părintele Andrei Scrima (1925- 2000), într-o epistolă publicată prima oară în revista „România literară” (nr. 4, 31 ianuarie – 6 februarie 1996, p. 10), scrisoare concepută, probabil, la 30 noiembrie 1957:

Cuvioase și scumpe Părinte Andrei,

A trebuit să vie Sfântul Andrei care să puie gândurilor mele condeiul în mână și să le hotărască să vă trimeată, cu prilejul sărbătoririi numelui Cuvioșiei voastre, cele mai bune urări de sănătate, putere, liniște și spor în umilul urcuș în Duh. Domnul să vă apere de toate ispitirile și căderile spiritului, mai amare ca ale trupului, îndeosebi de orgoliul minții, setea de putere și stăpânire intelectuală asupra semenilor, deșertăciunea înnoirilor și curvia cu ideile. Le înșir gândindu-mă la mine și la mica mea experiență de viață, care a fost doar o potecuță, față de calea largă și… circulată… ce vi s-a deschis înainte. Dar am văzut cu bucurie că ați ales pe cea îngustă, deo­camdată India anahoretă.

Să îmi cer iertare că nu v-am scris până acum? Ce pot să scot bun și edificator pentru a împăr­tăși Cuvio­șiei voastre din apatia = ἀπάθεια nu duhovnicească, ci marasmul, însgârcirea fără leac a unei bătrâneți nerespectabile? Gândiți-vă: am împlinit 73 de ani la 27 noiembrie, acum, … și, cum zice psalmistul, tot ce trece peste, ca și tot ce a fost, e numai durere și chin: și asta chiar pentru el, care umblase cât de cât în căile Domnului…

Nu vă speriați de tonul acesta elegiac: sunt profund nemulțumit de neputințele mele duhovnicești, cu care vin din adâncurile forma­ției mele: ab ovo, și mă voi duce cu ele să le înfățișez Cui de Drept se cuvine, Carele să hotărască după dreapta Lui Judecată.

Încă o dată, vă urez sănătate și spor în calea spre Dumnezeu, pe care nădăjduiesc să nu o folosiți pentru o carieră – adică pentru a ajunge la punctul mort -, ci pentru o depășire în care ne vom regăsi și bucura, poate, și noi care vă urmărim cu bucurie și emoție, fără să vă putem urma.

Al Cuvioșiei voastre umil amic,

V. Voiculescu

Exemplară și tonică ilustrare a frământărilor spirituale proprii, care oglindește însă și grija părintească pe care Vasile Voiculescu i-o poartă tânărului său prieten întru Hristos, plecat departe. Răspunsul părintelui Andrei Scrima survine dinspre aceeași înaltă tensiune duhovnicească.

Publicăm mai jos, în premieră, din câte cunoaștem, câteva fragmente ale scrisorii de răspuns (nedatată, în dactilograma pe care am găsit-o într-o arhivă privată) trimisă, deducem, în preajma Crăciunului (1957):

Scumpe Domnule Doctor,

(…) Vă mulțumesc de felul în care legați rândurile dvs. de sărbătoarea Sf. Andrei prin urările ce mi le faceți: e acolo, aproape cuvânt cu cuvânt, conținutul rugăciunii mele zilnice în care cer apărare mai ales de ispitele spiritului, de vertijiile cunoașterii, de superbia și încremenirea contemplației (nu pot exprima mai clar această nouă încercare).

Dar îmi place să observ cum coincidența aceasta dă o altă savoare aluziei dvs. la cei 73 de ani proaspăt împliniți (la care mila Domnului să mai adauge cei pe care bucuria și dragostea prietenilor îi așteaptă): iată că, dincolo de măsura deosebită și nesemnificativă a anilor noștri, ne găsim pururea în aceeași vârstă a prunciei duhovnicești; înțelepciunea ne vine din simțirea nimicniciei noastre prin care se rostește prezența însăși a lui Dumnezeu în noi – în această prezență întinerim nu îmbătrânim, pe măsură ce vremea de afară trece: ceea ce voiam să vă comunic, Domnule Doctor, e bucuria de a vă simți atât de tânăr.

Și, într-adevăr, singurul fapt real e ceea ce se întâmplă între noi și Dumnezeu. Dacă nu suntem în stare să o recunoaștem și dacă pe scara valorilor punem mereu înainte alte date, e numai pentru că nu am fost încă în stare să vedem unicul lucru de trebuință. Dar, iarăși, e adevărat, că această cunoaștere ne așteaptă numai în adâncimea ultimă a vieții, ca problemă însăși a vieții, ca „viața” ea însăși, nesubstituibilă cu nici o altă problemă și neprimindu-și soluția de la nici o altă soluție prealabilă. Celelalte pot să aștepte; aceasta însă nu, căci ea ne dăruiește aproape nemijlocit certitudinea vie a prezenței Lui.

E acesta un răspuns suficient la aprehensiunile Dvs. care sunt și ale mele? Mă găsesc în India ca într-un stagiu anahoretic, cu nostalgia, desigur, perspectivelor aban­donate în locurile [pe] unde am trecut, dar bucurându-mă, mai ales, de noua tensiune în care m-am așezat, de nebănuitele așteptări și nădejdi dăruite, de noua ignoranță ce reconstituie, pe o altă treaptă, smerenia cunoașterii. Lumea întâlnită înainte de a veni în India mă îmbia, fără îndoială, la angajarea în efortul [de] azi atât de prețios și necesar al faptei, al acțiunii în lumea văzută, a unei „publicități” învăluitoare poate, dar de care am ajuns să mă feresc instinctiv, mai ales după ce am efleurat-o, am reales atunci India, ca locul pustiului unde faptele noastre se întorc întâi asupra noastră înșine, împlinindu-se astfel lucrarea esențială și directă dintre noi și Domnul vieților noastre. Ceea ce revine și la a insinua că India propriu-zisă nu e importantă în această situație.

Monahul Andrei Scrima reia apoi câteva idei, precum face și în scrisoarea către pr. Dumitru Stăniloae (publicată în Ziarul Lumina, din 13 februarie 2024), în care își exprimă reținerile și se distanțează de exotismul religiilor și credințelor subcontinentului indian. În încheiere, subliniază:

Am lăsat înadins pentru la urmă urările mele pentru sărbătoarea Sf. Vasile, marele dvs. patron. M-am gândit la el și la dvs. când eram în mănăstirea Sf. Benedict, cel ce vorbește despre „Părintele nostru Vasile” în Regula sa: ce emoționantă și luminoasă este această comuniune a Sfinților și ce plină de nădejdi pentru noi!

Vă doresc, din inimă adâncă, multă sănătate, pace, bucurie, și împlinire duhovnicească; și mai adaug o urare specială de liniștire și folos duhovnicesc pentru săptămâna mare ce e aproape. De asemenea, vă rog să știți, că am mereu nevoie de rugăciunile fraților și prietenilor.

Cu toată dragostea în Domnul veșniciei noastre dăruite,

Andrei monahul

Această comuniune a sfinților le-a fost model și rugătorilor Rugului Aprins. Au ajuns astfel ca o parte dintre ei, mireni și clerici, să se învrednicească de o altfel de viață întru Hristos. Curând, în 1958, Vasile Voiculescu avea să fie arestat în lotul Rugului Aprins și să moară precum martirii, la puțină vreme după ce a fost eliberat din închisorile comuniste (1963).

Varlaam al Moldovei (1585 – 1657)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe:  ro.orthodoxwiki.orgro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Varlaam al Moldovei

Sfântul Ierarh Varlaam (Moțoc) al Moldovei (n. 1585 – d. 18 august 1657) a fost mitropolit al Moldovei între anii 1632-1653.

Este considerat a fi unul dintre întemeietorii limbii române literare.

A tradus și compus mai multe lucrări de spiritualitate.

Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 30 august.

Varlaam al Moldovei (1580/1585 – 1657) - foto preluat de pe doxologia.ro

Varlaam al Moldovei (1585 – 1657) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Sf. Varlaam (pe numele de de mirean Vasile Moțoc) s-a născut în jurul anului 1585.

Provenea dintr-o familie de răzeși (din Borcești, sat dispărut situat lângă Târgu-Neamț, după unele surse, sau din din Bolotești, județul Vrancea, după alte surse)

A intrat în monahism la schitul Zosim, pe valea pârâului Secu, unde a învățat greaca și slavona.

Tânărul Vasile Moțoc a intrat în obștea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam.

Fiind un bun povățuitor, a ajuns pe treptele ecleziastice cele mai înalte, fiind numit egumen al mănăstirii.

A fost unul din întemeietorii limbii române literare. Printre altele, a tradus în românește Scara Sf. Ioan din Sinai.

După ce a fost sfetnic al domnitorului Miron Barnovski al Moldovei (timp în care a fost trimis într-o misiune ecumenică la Moscova și Kiev, în 1628), a devenit mitropolit al Moldovei între anii 1632-1653.

Ca nou mitropolit, Varlaam a avut multe realizări, mai ales că reușește să-și atragă și sprijinul voievodului Vasile Lupu.

Sprijinit și de Sf. Mitropolit Petru Movilă al Kievului, Mitropolitul Varlaam reușește înființarea primei tipografii românești din Moldova, în anul 1640, pe care a instalat-o la Mănăstirea “Sfinții Trei Ierarhi” din Iași.

A publicat în limba română scrierile Cazania, Cele șapte taine, Răspunsul împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu etc.

Mitropolitul Varlaam s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidați propuși pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

În timpul Mitropolitului Varlaam al Moldovei a fost zidită frumoasa și renumita biserică a Mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi” din Iași, ctitoria cea mai cunoscută a lui Vasile Lupu.

În anul 1641, în aceasta biserică, a adus moaștele Sf. Cuvioase Parascheva, dăruite Domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol.

S-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iași din 1642. S-a îngrijit de construcția bisericii Sf. Trei Ierarhi din Iași, unde a așezat moaștele Sf. Parascheva.

A contribuit la înființarea Academiei Domnești de la Iași.

S-a retras la Mănăstirea Secu în 1653, unde a rămas până la moartea sa, în 1657.

După ce voievodul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc în anul 1653, Mitropolitul Varlaam, dornic de liniște și de rugăciune, s-a retras la Mănăstirea Secu.

Acolo a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune și în viețuire sfântă, strămutându-se la veșnicele locașuri în luna august a anului 1657.

Toate cele agonisite în timpul vieții sale le-a dăruit Mănăstirii Secu.

A fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu.

 

Proslăvirea

La propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române  l-a trecut în rândul sfinților pe învățatul Mitropolit Varlaam al Moldovei, rânduindu-i ca dată de prăznuire ziua de 30 august.

Proclamarea oficială a canonizării lui a avut loc pe 29 august 2007, la Mănăstirea Secu.

 

Opera

Cazania sau Cartea românească de învățătură de la prăvilele împărătești

Cazania lui Varlaam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cazania lui Varlaam (Cartea românească de înţelepciune) este cea mai relevantă lucrare a sa pe care o finalizează în 1637. “Cazania” lui Varlaam contine primele versuri în limba română, intitulate “Stihuri în stema domniei Moldovei“. Reuşeşte să o tipăreacă abia în 1643 la Iaşi la “tiparul domnesc“.

Considerată de Iorga, drept opera cea mai populară a epocii noastre vechi, ea conține primele versuri în limba română, intitulate Stihuri în stema domniei Moldovei, prin care este recunoscut meritul domnitorului Vasile Lupu în tipărirea cărții. Cazania are două părți:

- partea I cuprinde extrase din Evanghelie și comentariul lor pentru 32 de duminici;

- partea a II-a povestește viețile sfinților, ordonate calendaristic, de la Simion Stîlpnicul (1 septembrie) pînă la Tăierea capului Sfîntului Ioan (29 august).

Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române desprinde următoarele trăsături ale operei: frumusețea limbii utilizate -vorbește pe înțelesul tuturor, presărând explicațiile cu întrebări retorice și cu îndemnuri, arta povestirii -este primul nostru povestitor, înfățișînd țărănește chestiunile teologice.

Cartea românească de învăţătură (Cazania) a Mitropolitului Moldovei Varlaam, opera sa de vîrf, este apreciată drept capodopără a literaturii române din prima jumătate a sec. XVII. Cunoscutul istoric literar George Ivaşcu, referindu-se la această operă, arată: “Cartea românească de învăţătură… deţine în cultura română un loc analog “Bibliei” lui Luther în cultura germană. Ea este cea mai însemnată scriere sub raportul contribuţiei la formarea limbii literare, atît prin geniul lingvistic al tălmăcitorului, care a reuşit cel dintîi să emancipeze limba română de originalele slavone, creînd pe o bază populară, stilul cărturăresc al limbii noastre vechi, cît şi prin răspîndirea extraordinară ce a cunoscut-o…“.

Jitiile (biografiile de asceți și martiri) oferă cititorului materialul din care se inspirau și pictorii populari. Unele sunt adevărate basme, care au mișcat imaginația multor ascultători.

Sfîntul Nicolae, auzind că un tată sărac vrea să-și împingă fetele spre prostituție, aruncă pe geamul casei câte o năframă cu 300 de galbeni pentru fiecare fecioară.

Sfîntul mucenic Tiron caută într-o pădure un balaur și negăsindu-l se culcă sub un copac. Este trezit de o „muiere giupîneasă” care-i spune unde se pitea fiara.

Fonetismele arhaice și regionale – elementele de sintaxă arhaică, ca dovezi despre evoluția limbii: „dirept acela loc”.

Varlaam participă la publicarea în 1644 a “Predisloviei” şi a altei tipărituri “Şapte taine bisericeşti” în tălmăcirea lui Eustratie Logofătul.

În 1645 vede lumina tiparului o altă carte “Răspunsul împotriva catihismului calvinesc” fiind un fel de mărturisire ortodoxă din Moldova pentru românii din Transilvania. Opera este un pamflet conceput în scopul de a-i apăra pe ardeleni de calvinism și de pericolul deznaționalizării. Scrisă liber de orice izvor, cartea fierbe de indignare sub învăluirile cuminți ale frazei.

Prin activitatea sa de mare prelat şi de cărturar Mitropolitul Varlaam a apărat biserica ortodoxă din ţările române de curentele reformatoare. Prin cărţile sale şi prin activitatea sa de Mitropolit al Moldovei Varlaam a făcut un mare pas în trecerea la limba română în biserică. În multe biblioteci, arhive, mănăstiri şi biserici din România, Republica Moldova, Rusia şi alte ţări se păstrează cărţi tipărite şi manuscrise, obiecte de cult şi veşminte care au aparţinut celebrului cărturar.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Vrednic slujitor al lui Hristos și înțelept apărător al dreptei credințe, mare cinstitor al Sfintei Cuvioase Parascheva și credincios luminător al neamului românesc, Sfinte Ierarhe Varlaam, roagă pe Hristos-Dumnezeu să ocrotească și să mântuiască sufletele noastre.

Condac

Cu dumnezeieștile învățături strălucind, Părinte Sfinte, ai păstorit Biserica neamului tău și ai tâlcuit Evanghelia lui Hristos. Pentru aceasta, te-ai arătat, Sfinte Ierarhe Varlaam, ca un mare apărător al dreptei credințe.

 

cititi mai mult despre Varlaam al Moldovei si pe: basilica.rodoxologia.roen.wikipedia.org

George Călinescu (1899 – 1965)

foto preluat de pe anonimus.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

George Călinescu

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

 

Biografie

Primii ani

Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan. Copilul e crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în 1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“ ). Se mută la București în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a lăsat învăluit în aura mediocrității.

 

Anii de formare

După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare în Capitală, la Facultatea de Litere și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

 

Modele. Ramiro Ortiz

Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic, de la Universitatea din București.

Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strînsă amiciție. Peste ani, studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în 1925 și tratatează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva Vaticanului.

Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.

 

Modele. Vasile Pârvan

Dacă în București, alături de profesorul Ortiz, a avut revelația vocației sale creatoare, în capitala Italiei, atenția lui G. Călinescu s-a focalizat asupra lui Vasile Pârvan, directorul Școlii Române, actualmente Accademia di Romania. Pârvan a reprezentat cel de-al treilea pilon în formarea adevăratei personalități a lui Călinescu, după Titu Maiorescu și Ramiro Ortiz. Tînărul a fost deopotrivă captivat de erudiția și puterea de muncă, dar și de concepția despre existență a savantului.

Spre acest „părinte” spiritual Călinescu s-a întors întotdeauna, ori de cîte ori greutățile vieții păreau să-l îngenuncheze. El a observat că Pârvan avea o înzestrare intelectuală obișnuită, dar în ciuda „normalității” ei, mintea îi era „exercitată în toate potențele” sale, munca pentru el semnifica „asceza”, iar truda constantă pentru atingerea unui ideal se transformă într-o filozofie existențială. Viața este pieritoare, dar omul poate înfrînge moartea și uitarea prin creație, iar cel ce urmărește atingerea unui anume țel în vremelnica-i existență pământeană trebuie luat ca îndemn și simbol de suflet ardent: „… dacă nu fiecare este în stare să devină un Pârvan, fiecare vede în el o pildă, adică o formă la care ar putea ajunge dacă ar voi să facă aceleași renunțări”.

 

Redescoperirea literaturii române

În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții. Editează, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în (1930). Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul cărții de eseuri.

 

Doctoratul în literatură

Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20, concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.

 

Colaborări la revistele literare

În 1926 debutează cu versuri în Universul literar, din 1927 colaborează la Viața literară și Gândirea, cu care va ajunge să polemizeze în paginile revistei proprii, Capricorn. În perioada 1933 și 1934 a făcut parte din comitetul de conducere al revistei Viața românească, revista înființată, la Iași, in 1906. La București colaborează cu prestigioasa Revistă a Fundațiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti și de Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui și al desființării revistei. Fondează la Iași Jurnalul literar în 1939. A condus revistele Jurnalul literar și Lumea și ziarele Tribuna poporului și Națiunea. După 1947 publică în revistele Gazeta literară( devenită mai apoi România literară) și Contemporanul. A mai colaborat la revistele Roma și Sburătorul.

 

Scriitorul

A fost profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași și la Facultatea de Litere și Filozofie din București, în două etape. Devine conferențiar al Facultății de Litere al Universității din Iași în 1937, la un an după moartea predecesorului său, Garabet Ibrăileanu, unde predă cursuri de literatură și de estetică. În 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iași și un an mai tîrziu, din 1945, devine profesor titular și la Facultatea de Litere a Universității din București. După 1947 aceasta din urmă și-a schimbat numele în Facultatea de Filologie. Va fi totuși scos de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga, iar în anii ’50 devine director al Institutului de Teorie literară și Folclor, care după moarte îi va purta de altfel numele. Va coordona revista Institutului, Studii și cercetări de istorie literară și folclor(1952-1965). Va fi rechemat ca profesor la Facultatea de Litere din București abia în 1961. Din epocă datează mai multe studii ale sale, preocupările sale vizează teme foarte diverse, estetica basmului, literatura spaniolă etc.

 

Activitatea de critic literar

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.[5] A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții, în 1965.

 

Romancierul, poetul și dramaturgul

Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și imediat dupa aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

 

Activitatea civică și politică după 1947

Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al doilea publica în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, încă de la sfârșitul lui 1944, la noua ideologie. G.Călinescu a fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicații procomuniste din primii ani postbelici`- “Tribuna Poporului”, “Națiunea” și “Lumea”.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

Perioada aceasta poate fi subdivizată în trei etape:

1. Perioada anilor 1948-1953, când criticul, deși raliat noului regim, este îndepărtat de la catedră, dar numit director la Institutul de Teorie Literară și Folclor, creat special pentru el, devenit după 1965 Institutul de Istorie și teorie literară-George Călinescu. Devine membru al Academiei Republicii Populare Române în 1949.

2. Perioada 1953-1956, anii destalinizării hrușcioviene, în care însă România lui Gheorghiu-Dej nu se grăbește să urmeze exemplul Moscovei.
Aceste evenimente politice îl găsesc pe Călinescu în faza încercării de creație a unor opere în stilul epocii, dar limbajul trădează imposibilitatea unei adaptări totale la stereotipiile din limba de lemn.
În anul 1953 îi apare romanul Bietul Ioanide iar începând cu 1956 revine în publicistică printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.

3. Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965) se va bucura de aprecieri exclusiv pozitive pentru angajarea sa civică și activitatea de intelectual democrat din perioada interbelică. Își poate retipări aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care este republicată în anii 80 de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru. Este înconjurat de onoruri, e premiat și omagiat.

 

Ultimii ani de viață

În noiembrie 1964, este internat cu diagnosticul ciroză hepatică la Sanatoriul Otopeni. La 12 martie 1965, la adăpostul nopții, pleacă în lumea umbrelor, lăsând „o operă fundamentală pentru cultura poporului român” (potrivit epitafului literar semnat de Geo Bogza).

George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică - foto preluat de pe cultural.bzi.ro

George Călinescu – foto preluat de pe cultural.bzi.ro

 

Posteritatea lui Călinescu după 1990

După 1989 activitatea sa publicistică postbelică este pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraționism de către anumiți autori, inclusiv unul dintre foștii săi asistenți, Adrian Marino. Aceștia încep un veritabil proces de presă George Călinescu, o controversată reevaluare a operei și vieții sale.

 

Afilieri

A fost liderul unui partid de buzunar, Partidul Național Popular, care prin fuziuni succesive a intrat în Partidul Comunist.[6]. Inițial această funcție i-a fost propusă lui Lucian Blaga de Ana Pauker și Gheorghe Gheorghiu Dej, dar pentru că acesta a refuzat a fost îndepărtat de la catedra de filosofie a Universității din Cluj și numit bibliotecar la B.C.U. filiala Cluj.

În 1946 a fost ales deputat în parlamentul României în circumscripția Botoșani, și va fi reales în toate legislaturile, până la moartea sa. Aflat în spital, la sfârșitul lunii ianuarie 1965 a primit delegația circumscripției electorale Răcari. Alegătorii îl propuneau candidat în Marea Adunare Națională.

 

Opera lui George Călinescu

Studii scrise în alte limbi
Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII (1925)

 

Studii de estetică și literatură universală
Principii de estetică (1939)
Impresii asupra literaturii spaniole (1946)
Sensul clasicismului (1946)
Studii și conferințe (1956)
Scriitori străini (1967)
Ulysse (1967)

 

Poezie
Poesii (1937)
Lauda lucrurilor (1963)
Lauda zapezii

 

Teatru
Șun, mit mongol sau Calea netulburată (1940)
Ludovic al XIX-lea (1964)
Teatru (1965)

 

Proză
Cartea nunții (1933)
Enigma Otiliei (1938) (inițial Părinții Otiliei)
Trei nuvele (1949)
Bietul Ioanide (1953)
Scrinul negru (1965)

 

Istorie și critică literară
Viața lui Mihai Eminescu (1932)
Opera lui Mihai Eminescu (1934)
Viața lui Ion Creangă (1938)
Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)
Istoria literaturii române. Compendiu (1945)
Universul poeziei (1947)
Nicolae Filimon (1959)
Gr. M. Alecsandrescu (1962)
Ion Creangă (Viața și opera) (1964)
Vasile Alecsandri (1965)

 

Publicistică
Cronicile optimistului (1964)
Ulysse (1967)

 

Impresii de călătorie
Kiev, Moscova, Leningrad, 1949
Am fost în China nouă, 1953

 

 

Emil Cioran (1911 – 1995)

foto preluat de pe adevarul.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Emil Cioran

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

 

Familia

Emil Cioran s-a născut la Rășinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

 

Formarea

După studii clasice la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și Mircea Eliade, elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche.

Încă din tinerețe a arătat înclinație spre agnosticism, apărându-i evidentă “incoveniența existenței”. În timpul studenției a fost în mod deosebit influențat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages și Martin Heidegger, precum și de filozoful rus Lev Șestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. În 1933 obține o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann și Ludwig Klages.

 

Primele volume

Emil Cioran - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Emil Cioran – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la față a României (1936), Lacrimi și Sfinți (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la față a României a fost autocenzurat în ediția a doua apărută la începutul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, “pretențioase și stupide”.

Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraționaliste, care a culminat într-un extremism de dreapta, a influențat viziunea tânărului Cioran. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.

Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler și justifică provocator Noaptea cuțitelor lungi. Va repudia apoi definitiv, cu furie și rușine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.

Reîntors în țară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei Șaguna” din Brașov. În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din București, care i se va prelungi până în 1944.

În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaș, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză - foto preluat de pe bcu.ulbsibiu.ro

Emil Cioran – foto preluat de pe bcu.ulbsibiu.ro

 

Opera franceză

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii.

În 1949 îi apare la editura Gallimard – editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. “N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele“, va constata mai târziu.

Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, “trăirismul”).

Constantin Tacou (stanga), impreuna cu Emil Cioran - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Constantin Tacou (stanga), impreuna cu Emil Cioran – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Tematica operei

Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: “Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc.

Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației.

Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari; d. 20 iunie 1995, Paris) filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză - foto preluat de pe metalgear.wikia.com

Emil Cioran – foto preluat de pe metalgear.wikia.com

 

Premii și distincții

- Premiul Rivarol, 1950

- Centre National du Livre din Paris acordă o bursă pe an numită în cinstea lui

- La Paris, București, Sibiu, Cluj, Rășinari există câte o stradă numită în cinstea lui

În anul 2009 a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

 

O particularitate onomastică: inițiala M.

Curând după debutul francez, Cioran începe să-și semneze volumele E.M. Cioran. Destui au presupus că inițiala M. trebuie să reprezinte comprimarea unui prenume francez sau românesc, probabil Michel sau Mihai. În realitate, inițiala “M.” din semnătura sa de autor nu comprimă nicidecum un prenume real și a fost adoptată de filozof exclusiv din rațiuni fonetice și de reprezentare.

După cum avea să-i relateze în 1984 prietenei și traducătoarei sale Sanda Stolojan, în limba franceză prenumele Emile are o rezonanță calină, în totală opoziție cu caracterul scrierilor sale. E. Cioran ar fi sunat nepotrivit. Astfel – consemnează Sanda Stolojan în jurnalul său parizian, Nori peste balcoane – s-a gândit la E.M. Forster și a adoptat inițiala.

Aceasta e originea reală a literei M. Misterul a născut însă o neînțelegere care s-a perpetuat, unele site-uri, biografii de dicționar și articole de enciclopedie menționând încă și astăzi existența unui ipotetic prenume Mihai sau Michel al filozofului.

 

Post scriptum de dincolo de moarte

După moartea Simonei Boué, prietena de o viață a lui Emil Cioran, o serie de manuscrise ale acestuia (peste 30 de caiete) au fost găsite în apartamentul lor de o menajeră, care a încercat în 2005 scoaterea la licitație și valorificarea lor. Într-o primă etapă, o hotărâre a Curții de Apel din Paris a oprit comercializarea acestora.

În urma judecării, Tribunalul din Paris decide în decembrie 2008 restituirea tuturor documentelor către persoana găsitoare, urmând ca aceasta să dispună de ele cum crede de cuviință. Printre manuscrise, în general versiuni ale unor lucrări deja apărute, se află și un jurnal inedit al lui Cioran, cuprinzând câțiva ani din perioada ulterioară lui 1965-1972 (anii în care și-a scris Caietele sale), document de un excepțional interes pentru editori și cititori, și probabil ultima scriere inedită a filozofului.

Emil Cioran si Simone Boue - foto www.flickriver.com (preluat de pe adevarul.ro

Emil Cioran si Simone Boue – foto www.flickriver.com (preluat de pe adevarul.ro

 

In memoriam

- Pe strada „Protopop Emil Cioran” din comuna sibiană Rășinari se află casa în care s-a născut Emil Cioran. Pe peretele casei este montată o placă de marmură, sub care se află un mic bust, care amintesc de marele filozof român. Din păcate, bustul confecționat din ghips și vopsit cu aurolac este vandalizat, având nasul spart.

Casa unde s-a născut Emil Cioran, în Rășinari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Casa unde s-a născut Emil Cioran, în Rășinari - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Sâmbătă, 18 mai 2013, în comuna Rășinari, în fața Căminul cultural a avut loc dezvelirea oficială a unui bust mai mare al lui Emil Cioran.

- Un monument dedicat filosofului și scriitorului Emil Cioran a fost dezvelit în data de 9 decembrie 2015 la București, la intersecția străzilor Gara de Nord și Mircea Vulcănescu. Autorul lucrării, artistul plastic Valentin Duicu, a turnat în bronz bustul în 2013, iar soclul a fost confecționat în 2015 din calcar de Vrața, adus din Bulgaria.

Monumentul are o înălțime de 3,40 metri, în care bustul are 1,4 metri, iar soclul 2 metri. Monumentul este amplasat pe spațiul verde ce desparte trotuarul de partea carosabilă, cu fața spre stradă, încât poate fi văzut numai de cei care călătoresc cu mașina. De pe trotuar, i se vede doar spatele. Primăria Capitalei spune că a fost singura soluție după ce a descoperit, post-factum, că amplasamentul propus inițial se afla pe teren privat.

Monumentul lui Emil Cioran din București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monumentul lui Emil Cioran din București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bibliografie completă

 

Iubirile lui Emil Cioran – Simone, tovarăşa de viaţă, şi Friedgard, femeia de 35 de ani de care s-a îndrăgostit la bătrâneţe

 

 

Alexandru Vlahuță (1858 – 1919)

foto preluat de pe mnlr.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Alexandru Vlahuță (1858 – 1919)

Alexandru Vlahuță (n. 5 septembrie 1858, Pleșești, azi Alexandru Vlahuță, județul Vaslui — d. 19 noiembrie 1919, București) a fost un scriitor român, una dintre cele mai cunoscute cărți ale sale fiind România Pitorească, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.

 

Biografie

S-a născut la 5 septembrie 1858 la Pleșești, fiu al unui mic proprietar de pământ. A urmat școala primară și liceul la Bârlad, între 1867 și 1878, susținând examenul de bacalaureat la București, în 1879. Părinţii scriitorului erau ţărani care, cu multă greutate, îşi puteau întreţine cei opt copii. După terminarea liceului, din cauza sărăciei, nu poate să-şi continue studiile. A urmat timp de un an cursurile Facultății de Drept din București, pe care le-a părăsit din cauza situației materiale precare, devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște.

Din 1884 până în 1893 a funcționat ca profesor la mai multe instituții de învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”).

În 1888 a fost revizor școlar pentru județele Prahova și Buzău.

Editează revista Vieața (1893–1896), apoi Sămănătorul (1901), împreună cu George Coșbuc.

La o bere în 1900. Coșbuc, Elena Coșbuc, Vlahuță, Vaida Voievod, Caragiale - foto preluat de pe www.facebook.com

La o bere în 1900. Coșbuc, Elena Coșbuc, Vlahuță, Vaida Voievod, Caragiale – foto preluat de pe www.facebook.com

Din 1901 a funcționat ca referendar la Casa Școalelor.

În 1905 se căsătorește pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar agrar din Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.

Curînd, este destituit fără nici o anchetă, pentru motivul că în articolele sale critcase societatea.

După scurt timp pleacă la Galaţi, unde se stabileşte ca avocat. Pledînd în procesele unor deţinuţi, victime ale nedreptăţii sociale, are prilejul să cunoască viaţa mizerabilă a ocnaşilor pe care o va descrie în două nuvele.

Neîmpăcîndu-se cu viaţa de avocat, părăseşte Galaţiul şi vine la Bucureşti.

În primele sale poezii se resimte influenţa lui Eminescu, pe care-l cunoscuse la Bucureşti şi cu care se împrietenise.

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu's daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory (1905) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory (1905) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Patriotismul scriitorului şe maifestă şi prin dragostea pentru frumuseţile şi bogăţiile patriei, descrise în volumul “România pitorească”, rezultat al unei îndelungate călătorii prin ţară, despre care Dumitru Micu spune că este un „atlas geografic comentat, traversat de o caldă iubire de țară”. Frumuseţea locurilor este comunicată cititorului cu o caldă însufleţire.

În timpul Primului Război Mondial a locuit la Iași, apoi la Bârlad, unde era vizitat de tineri scriitori pe care îi îndruma cu solicitudine; unul dintre aceștia a fost V. Voiculescu.

Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Alexandru Vlahuță - pictură de Ipolit Strâmbescu - foto preluat de pe prinfocsani.net

Alexandru Vlahuță – pictură de Ipolit Strâmbescu – foto preluat de pe prinfocsani.net

 

Să trăieşti draga mea, şi să fii bună, – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că mai întâi cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! Norocul şi celelalte «pere mălăieţe», care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nici o stăpânire şi nici o putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă, – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie să o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi cât merită…” Al. Vlahuță – scrisoare către fiica sa.
preluat de pe mnlr.ro

 

In memoriam

- Un liceu cu profil uman din Bârlad îi poartă numele, iar în Râmnicu Sărat există Colegiul Național „Alexandru Vlahuță”.

- Casa memorială Alexandru Vlahuță din Agapia, județul Neamț

 

Bibliografie

Proză

- 1886 – Nuvele
- 1892 – Din goana vieții
- 1894 – Dan
- 1895 – Un an de luptă
- 1895 – Icoane șterse (Nuvele și amintiri)
- 1897 – În vâltoare
- 1899 – Clipe de liniște
- 1901 – România pitorească
- 1908 – Din trecutul nostru
- 1908 – Din durerile lumii
- 1909 – File Rupte
- 1910 – Pictorul N. I. Grigorescu

Poezie

- 1887 – Poezii
- 1894 – Poezii vechi și nouă
- 1895 – Iubire
- 1904 – Poezii (1880-1904)
- 1909 – Poezii (1880-1908)
- 1911 – La gura sobei
- 1914 – Dreptate
- 1915 – Poezii (1880-1915)

 

cititi mai mult despre Alexandru Vlahuță si pe: www.agerpres.ro; mnlr.ro

Leonid Andreev (1871 – 1919)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Leonid Andreev (1871 – 1919)

Leonid Nikolaievici Andreev (n. 21 august [9 august S.V.] 1871 – d. 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 – 1914.

Leonid Nikolaievici Andreev (n. 9 august 1871 – d. 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 - 1914 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Leonid Andreev  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

S-a născut în provincia Oriol, Rusia. Studiază inițial dreptul la care renunță, însă, pentru a urma o carieră literară. Trece prin perioade de cruntă depresie în timpul studenției, fiind, de multe ori, aproape de sinucidere.

Întâlnirea cu Maxim Gorki este decisivă pentru Andreev; Gorki îl sprijină în cariera sa literară, mijlocind mediatizarea acestuia. După acest moment, a fost unul dintre cei mai prolifici și de succes autori din Rusia.

Leonid Nikolaievici Andreev (n. 9 august 1871 – d. 12 septembrie 1919) a fost un dramaturg, nuvelist și fotograf rus, lider al mișcării expresioniste în literatura rusă, unul dintre cei mai de succes scriitori ruși dintre anii 1902 - 1914 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Leonid Andreev - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima sa colecție de povestiri apare în 1901 și se vinde foarte repede, într-un tiraj de 250.000 de exemplare. În scurt timp, însă, își șochează publicul cu exentricitățile sale.

Idealist și rebel, Andreev își petrece ultimii ani din viață într-o mare penurie materială, în Finlanda, unde se retrăsese din cauza succesului Revoluției Bolșevice în Rusia. Spre deosebire de prietenul său, Maxim Gorki, Andreev nu s-a putut împăca cu noul regim politic din ce se instituise. Face publice în întreaga lume manifeste împotriva abuzurilor bolșevice din Rusia.

Leonid Andreyev and his second wife, Anna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Leonid Andreyev and his second wife, Anna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

A fost căsătorit cu contesa Wielhorska, o nepoată a lui Taras Shevchenko. Fiul lor a fost Daniil Andreev, poet și mistic creștin, autor al Roza Mira (rus.) – Roza lumii.

Nepoata lui Leonid Andreev, scriitoarea americană Olga Andrejew Carlisle, a publicat o culegere de povestiri scurte, Visions, în 1987.

Numele lui L. Andreev îl poartă una din insulele scufundate din Teritoriul Arctic Britanic.

 

Opera

- Nălucile

- Jurnalul Satanei

- 1898: Bargamot și Garașka (“Bargamot i Garașka”)

- 1902: Orașul (“Gorod”)

- 1904: Râsul roșu (“Krasnîi smeh”)

- 1906: Viața omului (“Jizn’ celoveka”)

- 1908: Povestea celor șapte spânzurați (“Rasskaz o semi poveșnîh”)

- 1908: Împăratul foamete (“Țar Golod”)

- 1908: Zilele vieții noastre (“Dni nașei jizni”)

- 1910: Anatema

- 1910: Gaudeamus

- 1911: Sașka Jeguliov

- 1912: Profesorul Storițîn (“Profesor Storițîn”)

- 1912: Katerina Ivanovna

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi despre Leonid Andreev si pe: en.wikipedia.orgwww.imdb.comrussiapedia.rt.com

Gala Galaction (1879 – 1961) scriitor, preot ortodox și profesor de teologie român

Gala Galaction (1879 – 1961)

foto preluat de pe adevarul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; istoria.md

 

Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales în Academia Română.

 

Biografie

S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.

Face liceul Sfîntul Sava din București și este coleg cu Tudor Arghezi. Urmează Facultatea de litere și filosofie apoi Facultatea de teologie și dă doctoratul în teologie. A fost defensor al episcopiei Olteniei și a Curții de Argeș. A fost membru al Academiei Române (1947).

Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).

Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).

A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.

După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 – 1952 și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.

A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.

În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.

La Mangalia și la Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele.

Deși a continuat să scrie pînă după al doilea război mondial, Galaction aparține, ca scriitor, epocii dinaintea primului. Piesele de rezistență ale operei sale, cele care-i asigură și-i definesc locul în literatura română, sunt nuvelele și povestirile scrise în intervalul 1902-1910, publicate în rev. Literatura și arta română (1902, Moara lui Califar), Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907, Copca radvanului).

Jurnalul scriitorului Galaction are valoare literara prin trăsăturile inedite cu care adîncește portretul moral și psihologic al omului Galaction, iar această nouă întelegere a autorului deschide dintr-o dată și o nouă, nebănuită falie înspre profunzimile operei, într-acolo unde mocnește ascuns, dar iradiant, nucleul ei generator și întegrator.

Left to right: Gala Galaction, I. Rosenthal, D. D. Pătrășcanu, Panait Istrati and Mihail Sadoveanu - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Left to right: Gala Galaction, I. Rosenthal, D. D. Pătrășcanu, Panait Istrati and Mihail Sadoveanu – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Opere publicate

Lucrări teologice

- Minunea din drumul Damascului. Argument apologetic. Teză de licență, București, 1903, 67 p.;

- Scrisori teologice. Piatra din capul unghiului, București, 1926, 111 p.;

- Cartea creștinului ortodox, București, 1926, 31 p. (sub numele Grigorie duhovnicul);

- Meditare la rugăciunea domnească adică Tatăl nostru, Arad, 1927, 50 p.;

- Răbdare și nădejde, conferință, București, 1928, 33 p.;

- Scrisori către Simforoza. În pământul făgăduinței, București, 1930, 179 p. (ed. a II -a, 1934 – însemnări de călătorie în Țara Sfântă);

- Biblia Românească, în BOR, an. LXI, 1943, nr. 4-6, p. 175-184;

- Epistola lui Aristeia, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, P. 272-283 (Discurs de recepție la Academia Română);

- Din exegeza Noului Testament, în BOR, an.LXIV, 1948, nr. 11-12, p. 572-580;

- De la „mormântul gol” la porțile Damascului, în ST, an.III, 1951, nr. 7-8, p. 386-39,7;

- Ziua Domnului, București, 1958, VII + 343 p. (cuprinde articole publicate în ziarul “Curentul“).

- Noul Testament. Traducerea Părintelui Grigorie (Gala Galaction), București, 1927, 353 p. (în anexa – Registru de trimiteri și de citate biblice la Simbolul credinței); ed. a II-a, 1930, identică;

- Psaltirea proorocului și împăratului David. Traducerea preoților Vasile Radu și Gala Galaction, București, 1929, 116 p.;

- Sfânta Scriptură, tradusă după textul grecesc al Septuagintei confruntat cu cel ebraic. Din îndemnul și cu purtatea de grijă a I.P.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României. Cu aprobarea Sf. Sinod, București, Tipografia Căilor Bisericești, 1936, XXXII + 1525 p. (în colaborare cu pr. Vasile Radu și Mitropolit Nicodim Munteanu; lui Gala Galaction îi aparțin cărțile deuterocanonice, lov și Noul Testament);

- Biblia adică Sfânta Scriptură. Traducere după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, – București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, X + 1376 p. (tiraje noi în 1939 și 1940);

- Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Septuagintei. Prin osârdia Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României și binecuvântarea Sfântului Sinod. Ediția a doua (= socotită după ed. 1936), București Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1944, XXVIII + 1395 p. (28 de cărți traduse de V. Radu și G. Galaction);

- Noul Testament tradus de Gala Galaction, reeditat în 1951, cu îndreptările de limbă necesare – apoi în 1979;
* Notă: Edițiile Bibliei sinodale din 1968, 1975, 1982 și 1988 reproduc cărțile Vechiului Testament după Biblia sinodală din 1936 (cu excepția Psaltirii), iar Noul Testament după ediția din 1951, cu îndreptări de limbă.
* Câteva din cărțile Vechiului Testament (Cântarea Cântărilor, lov, Ecleziastul) au fost traduse și separate între anii 1934-1936.

 

Opera literară

- Bisericuța din Răzoare. Nuvele și schițe, lași, 1914, 202 p. ; ed. a III-a, București, 1924, 215p.;

- Eminescu, București, 1914, 109 p. (ed. a II-a: Viața lui Eminescu, București, 1924, 94 p.),

- Clopotele din mănăstirea Neamțu, București, 1916, 236 p. (ed. a II-a, București, 1933, 230 p.);

- La țărmul mărei (Reverii. Note), București, 1916, 88 p.;

- O lume nouă. Articole, București, 1919, 95 p.;

- Răboj pe bradul verde, Iași, 1920, 167 p.;

- Toamne de odinioară, București, 1924, 80 p.;

- De la noi la Cladova, București, 1924, 32 p.;

- Caligraful Terțiu. Adevăr și închipuire, București, 1929, 179 p.;

- Roxana, Roman, București, 1930, 235 p.;

- Papucii lui Mahmud, Roman, București, 1931, 236 p. (ed. a II-a, Sighișoara, 1939, 273 p.);

- Doctorul Taifun, Roman, București, 1933, 191 p.;

- La răspântie de veacuri, Roman, 2 vol., București, 1935, 182 + 363 p.;

- Rița Crăița. Fantezie dramatică în trei acte, București, 1942, 47 p.;

- În grădinile Sf. Antonie, București, 1942, 222 p. (nuvele, foiletoane);

- Vlahuță, București, 1944, 59 p.;

- Mangalia, București, 1947, 1116p. (memorial de călătorie).

 

Reeditări

- Bisericuța din Pala. Răzoare. Caligraful Terțiu, București, 1944, 345 p.;

- Opere, Vol.I (Bisericuța din răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamț, La țărmul mării, Caligraful Terțiu), București, 1949, 688 p.;

- Nuvele alese, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955, 136 p.;

- Oameni și gânduri din veacul meu, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955,323 p.;

- Opere alese, cu o prefață de Teodor Vîrgolici, 2 vol., București, 19561958, 408 + 448 p. (vol. 1. Doctorul Taifun, Roxana, Papucii lui Mahmud. Nuvele și povestiri;

- Opere alese. Ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici. Cu o introducere de D. Micu, 4 vol., București, 1959-1965, LXXII + 384 p. (I) + VI + 530 p. (II) + 360 (III) + 416 p. (IV); Vol. I. Nuvele, povestiri, amintiri, reverii. Vol. II. Articole. Vol. III. Roxana. Papucii Iui Mahmud. Doctorul Taifun. Vol. IV. La răspântie de veacuri.

- Lângă apa Vodislavei, Nuvele și povestiri. Prefață de D. Micu, București, 1961, XXXI + 280 p.;

- La vulturi! Antologie întocmită de Virgiliu Ene. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1962, 176 p.;

- Nuvele și povestiri, București, 1967, 171 p.;

- Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, Romane. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1969, XXVIll + 347 p.;

- O lume nouă. Articole. Studiu introductiv și antologic de Gheorghe Cunescu, București, 1970, 288 p.;

- Jurnal, 3 vol. Ediție îngrijită de Mara Galaction Pisculescu și Teodor Vîrgolici, București, 1973-1980, 720 p. (I) + XVIII + 605 p. (II) + XVIII + 296 p. (III);

- Sub feeria lunii. Ediție îngrijită, prefațată și note de T. Tihan (însemnări de călătorie);

- Prin țară, Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic și note de Gheorghe Cunescu, București, 1975, 156 p. (note de călătorie);

- Opinii literare, Ediție de Gheorghe Cunescu, București, 1979, 362 p.;

- La Vulturi!, Prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Tudor Cristea, Editura Ion Creangă, Colecția “Carte școlară”, București, 1988;

- Opere. Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vîrgolici, vol. I-VI, București, 1994-2006;

- Jurnal, ediția a II-a, text integral, ediție îngrijită, prefață și note de Teodor Vîrgolici, vol. I-V, București, 1996-2003;

- Jurnal, 1947-1952 (pagini inedite cenzurate), ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici, București, 2006.

 

Premii și distincții

- Premiul Academiei Române (1915)
- Premiul Societății Scriitorilor Români (1933)
- Medalia „Meritul Cultural” cl. a II-a (1934)
- Premiul Național Literar (1935)
- Premiul Național pentru proză (1942)
- Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor (1947)
- Ordinul Muncii, cl. I (1954)

 

Afilieri

- Vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români (1947)

- Membru activ al Academiei Române (1947), apoi membru titular onorific (1955)

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.istoria.md
cititi despre Gala Galaction si pe: en.wikipedia.org; adevarul.ro

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) scriitor, politician român, membru al Academiei Române

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

 

Viața timpurie

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile …“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ – și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor …

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 – 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

 

Debutul literar

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitatea publicistică

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică.

În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții.

La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române.

Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori.

De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat.

Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu's daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Delavrancea – orator

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu – după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare – l-a declarat “cel mai mare orator al epocii noastre”. E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină … Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri … Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – Sala Dacia – Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric:

I. Inocent (11 martie 1902) – „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!
Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.

- Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
- Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) – „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

- Omagiu adus geniului creator al poporului.
- Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
- „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale …“ (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) – „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (…) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.

- Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) – „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (…). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
Discurs ținut în ședința Camerei.

- Pagini de vibrantă poezie mesianică.
- Stil solemn – confesiv.
- Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
- „… unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

 

Delavrancea – academician

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale – cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând – care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n’attend pas le nombre des années …»

 

Opera literară

Tematică și particularități

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.

- Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.

- După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.

- Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

 

Nuvele și povestiri

- Sultănica (1885)
- Apă și foc
- Sorcova (1885)
- Odinioară
- De azi și de demult
- Văduvele
- Liniște (1887)
- Paraziții (1892)
- Trubadurul (1887)
- Zobie
- Milogul
- Înainte de alegeri
- Iancu Moroiu
- Domnul Vucea
- Bursierul
- Șuier
- Răzmerița
- Bunicul
- Bunica
- Boaca și Onea
- Micuții
- Angel Demetriescu
- Irinel
- Hagi-Tudose (1903)

 

Basme

- Neghiniță
- Norocul dracului
- Moș Crăciun
- Palatul de cleștar
- Dăparte, dăparte
- Delavrancea
- Stăpânea odată (1909)

 

Proză poetică

- Nu e giaba cafea
- Sadi-el-Mahib
- Fanta-Cella
- Sentino

 

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)

- A doua conștiință
- Irinel (1912)
- Hagi-Tudose (1912)

 

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

- Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.

- Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin Stere (1865 – 1936) om politic, jurist, savant și scriitor român

Constantin Stere (1865 – 1936)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Constantin G. Stere sau Constantin Sterea s-a nascut intr-o familie de boieri romani la 1 iunie 1865, in localitatea Ciripcău, județul Soroca in Basarabia țarista si a decedat la 26 iunie 1936, in localitatea Bucov din judetul Prahova. A fost un om politic, jurist și scriitor român care a avut o contributie importanta la infaptuirea Marii Uniri din 1918.

În tinerețe, pentru participarea la mișcarea revoluționara narodnicistă, a fost condamnat de autoritățile țariste la ani grei de închisoare și surghiun în Siberia A fost inchis mai intai la Odesa, apoi transferat la Moscova si in final a ajuns deportat politic in satul Yercinsk, pe malul fluviului Obi, in Siberia. (1886-1892).

La varsta de 27 de ani, in luna noiembrie a anului 1892, obtinand pasaport si ajutor din partea parintilor paraseste Basarabia si intra in Romania, stabilindu-se la Iasi. In toamna aceluiasi an se inscrie la facultatea de drept a universitatii iesene iar la inceputul anului urmator isi aduce familia, sotia cu cei doi copii. Dupa terminarea studiilor, in anii 1898-1899 a fost numit prim ajutor de primar la Iasi de catre Ionel Bratianu care, fiind acolo intr-o vizita, i-a descoperit marile calitati de om politic.

A debutat ca publicist în 1893, în Evenimentul literar, revistă în care şi-a afirmat concepţiile şi crezul său politic. La 14 martie 1901, Constantin Stere a fost numit profesor suplinitor la catedra de drept administrativ şi constituţional a Facultăţii de Drept din Iaşi, iar în 1903 a devenit profesor titular. In 1897 isi susține teza de licență, iar la 1901 isi începe cariera de pedagog, astfel incat din profesor suplinitor ajunge ca la 1913 să fie ales rector. Timp de 40 ani a desfășurat activitate publicistică remarcabilă, fiind fondatorul și conducătorul revistei „Viața românească”, apărută la 1 martie 1906.

El considera ca societatea viitorului este bazata pe obstea taraneasca si a fost initiatorul miscarii poporaniste, adica taranesti, o miscare politico-ideologica si artistica, inrudita cu narodnicismul din Rusia. Desi a simpatizat cu socialistii, el nu a fost membru al acestui partid. A aderat la Partidul liberal condus de I.C. Bratianu, fiind alaturi de socialisti ca Mortun, Nadejde, alcatuind aripa stanga a Partidului liberal, convinsi fiind ca acolo isi vor putea sustine propunerile. Fruntasii partidului socialist roman care au intrat in partidul liberal erau denumiti „tinerimea generoasa” si era grupata in jurul lui Ionel Bratianu.

C. Stere prin discursurile sale si prin articolele din presa s-a pronuntat pentru Basarabia ca pamant romanesc si a cerut alipirea la patria mama. Intr-un discurs din 15-16 decembrie 1915 in Camera Deputatilor arata:

Un popor nu poate trai fara ideal. Prin idealul care rezerva toate aspiratiile care il inalta el afirma inainte de toate chiar puterea lui vitala si dreptul la o viata mai realista si mai larga in societatea natiunilor. Basarabia a fost cedata rusilor in baza tratatului din anul 1812 de la Bucuresti. Pana in anul 1817 se mai preda in scolile din Basarabia in limba romana. Dupa aceasta data a fost interzisa limba noastra si in scolile in care se invata in romaneste. Pentru simpla intrebuintare a limbii romane erai amenintat cu inchisoare in Siberia. La revolutia din 1905 s-a revenit la limba romana si a inceput si gustul pentru literatura romana.”

Constantin Stere si-a adus o insemnata contributie la formarea si educarea tinerilor din Basarabia si Bucovina si trimiterea lor inapoi in teritoriile ocupate de Rusia tarista, pentru a avea o activitate coordonata si bine formata, de afirmare a idealurilor nationale. La 1916 își dă demisia și pleacă la București. În anii Marelui Război European, Stere s-a opus unei alianțe a României cu Imperiul țarilor și Antanta, pentru că aceasta ar fi însemnat abandonarea Basarabiei, preferând o raliere la Germania și Puterile Centrale, tocmai pentru a aduce teritoriul dintre Prut și Nistru în unitatea națională românească. Alianţa care se profila alături de Rusia ţarilor „îl înnebunea cu desăvârşire“ pe Stere, în acele zile tensionate, după mărturia lui Duca. De fapt, el nu renunţa la idealul strângerii tututror românilor laolaltă, dar nu putea accepta sacrificarea basarabenilor.

La 15 decembrie 1915 Stere a făcut o adevărată profeţie în Parlament, arătând că nădăjduia pentru copiii din acel moment ca „vor vedea România mare, întreagă, neştirbită… de la Nistru şi până la Tisa“. Rămânând în teritoriul ocupat de nemti, nu a fost un colaboraționist, ulterior negăsindu-se vreo probă pentru a fi acuzat de trădare.

In primăvara anului 1918, s-a aflat la Chişinău doar pentru o luna si jumatate, dar aceasta a fost suficient pentru a schimba radical destinul Basarabiei. In acea perioada, criza poli­ti­că din Basara­bia se adancise, manifestandu-se prin bol­şe­viza­rea unită­ţilor mi­­li­tare rusesti si anar­hi­zarea lor, prin des­­tabi­lizarea societatii si subminarea autoritatii Sfatului Ţării şi a Con­siliulului de Directori Ge­ne­rali pana acolo, incat aceste organisme ale puterii tanarului stat nu mai puteau controla situa­ţia în te­ritoriu. Se urmarea instaurarea unei orân­duiri bolsevice de felul aceleia care deja se constituise la Pet­rograd si care schimbase desti­nul fostu­lui Impe­riu ţarist. Cele trei lozinci bolsevice care au răs­turnat lu­mea „pământ ţărani­lor, fabricile mun­ci­torilor şi pace lumii”, au ajuns să stea si la temelia tulbu­ră­­rilor de la Chi­şinău.

Membrii Sfatu­lui Ţării au în­ceput să fie vânaţi, pentru a fi suprimaţi ca „tră­dă­tori ai intereselor po­po­­rului”, si de aceea conducerea Basa­ra­biei si în primul rând la Blocul Moldo­venesc al Sfatului Ţării, s-au vazut obligate sa ia singura decizie justă pentru rezolvarea situatiei de anarhie care se crease, anume aceea de a chema ar­mata ro­mână pentru a in­staura ordinea.

La 13 ianuarie, unităţile armatei române au intrat în Chişinău, fiind întâmpinate de populaţia băştinaşă cu mari speranţe, iar uni­tăţile militare bolşevizate rusesti s-au retras in graba la Ti­ghina, iar de acolo au fugit peste Nistru. În inte­riorul Sfatului Ţării, venirea arma­telor ro­mâ­ne a fost primită cu bucurie de către o mare parte a deputaţilor, insa multi dintre reprezentantii minoritatilor nationale, erau convinşi că în Basa­ra­bia trebuiau aduse alte trupe, fie ale An­­tantei, fie ale Ucra­i­nei, fie orice ar­ma­tă, numai nu cea românească. Ro­­mâno­fobia era şi atunci raspandita printre mi­­no­­rităţilor naţio­na­le.

În acea situa­ţie, se conturau clar ur­mă­­­to­rii paşi pe care trebuia să-i facă Ba­sa­rabia… Ucraina era independentă, Ro­mâ­nia era pe cale de a-şi elibera teri­toriul de sub ocu­paţia germană, dar independenţa Basa­rabiei, nefiind sus­ţinută economic, admi­nistrativ si mai ales fiind subminata subversiv de fortele bolsevice anarhizate, nu avea şanse să se rea­lizeze. Singura cale raţională de urmat era doar unirea cu România.

După cum scrie în cartea sa „La răs­pân­tie” (Chişinău, 1998), martorul acelor eveni­mente, Di­mit­rie Bogos, ro­lul lui Constantin Stere în acea si­tua­ţie de extremă ten­siu­ne, a fost de­ci­siv:

“Iată că se ap­ro­pie ulti­ma etapă prin care trebuie să treacă Basa­ra­bia înain­tea Uni­­rii. Din nou plea­că la Iaşi dele­ga­ţia Sfa­tului Ţării, domnii Ciugureanu şi Inculeţ. Dar se întorc împre­ună cu dl Stere, sâmbătă, 24 mar­tie. Tot în seara de 24 martie, în localul societăţii Făclia, s-a dat în onoarea mare­lui musafir un banchet, la care au fost invitaţi reprezentanţii frac­ţiunii ţărăneşti şi ai altor minorităţi. A fost un praznic, a fost un delir când vorbea dl Stere. L-am văzut atunci de prima oară în viaţă. Cu o voce fermă, hotă­râ­toare, cu o logică de fier, explica dl Stere lui Ţiganco necesi­ta­tea actului Unirii. Cred că dl Stere nici­odată în viaţa lui n-a fost aşa de tare, aşa de con­vingător ca în seara de 24 martie. Clipe înălţătoare, clipe măreţe, care nu se vor uita niciodată în viaţă. Au vorbit mai mulţi fruntaşi. La sfâr­şitul banchetului, se părea că şi deputatul rus Vladimir Ţîganko şi ceilalţi tovarăşi ai lui, sunt gata să asculte şi să urmeze pe marele profesor, care le-a dezvoltat atâtea teorii frumoase, obiec­tive şi convingătoare. A doua zi, 25 martie, a urmat consfă­tuirea în Consiliul de Miniştri, asemenea în fracţiunea ţărănească şi Blocul Moldo­venesc. Bineînţeles că dl Stere n-avea ne­voie de a vorbi în Bloc şi toată iscusinţa o punea la consfătuire cu fracţiunea ţără­nească. Aici dl Stere a putut converti la calea adevărată mai mulţi moldoveni ţăra­ni, care până atunci erau duşi de nas de nişte proroci mincinoşi ca Vladimir Ţîganko şi alţii.”

Până în ziua de 27 martie 1918, adică numai în două zile, C. Stere a participat la 26 de consfătuiri în care a demonstrat necesitatea Unirii Basarabiei cu România. Istorica alocuţiune a lui Stere în şedi­nţa plenară a Sfatului Ţării a fost publicată, cu anumite decupări, în diverse ediţii, dar hârtia procesului-verbal nu poate repro­duce emoţia autentică a eveni­mentului.
Martorul acelei evoluţii spectaculoase a distinsului om politic basarabean ţăra­nul Ion Codreanu peste aproape douăzeci de ani îşi amintea mărturisindu-i avoca­tu­lui şi publicistului R. Marent impresiile sale. Acesta, la rândul său, le-a publicat în revista Viaţa Basarabiei:

„Erau două partide în joc: unul, „Blocul Moldovenesc”, care mergea laolaltă după cum îi era şi titulatura, activând pentru votarea Unirii, şi celălalt partid: „Fracţia Ţărănească”. Partizanii acestei organi­za­ţii şovăiau, nu aveau o atitudine precisă, erau mai mult contra, decât pentru. Ei bine, Stere a avut marele merit că a putut să rupă majoritatea membrilor care făceau parte din „Fracţia Ţărănească” şi să-i ali­pească la „Blocul Moldovenesc”, reuşind ca Unirea să fie votată cu o mare majo­ritate, fiind doar câteva voturi con­tra. Uni­rea s-a înfăptuit graţie marelui con­curs, pe care l-a dat Basarabiei, în acele momente grele, Cons­tantin Stere. Doi fac­tori au con­tribuit la îndeplinirea eveni­mentului de la 27 martie 1918. Unul, ar­mata română, care a impus ordine şi a adus linişte în toată Basarabia, şi al doilea factor a fost Stere, care a adus liniştea în toate sufletele fră­mântate şi dornice de o viaţă nouă, de o viaţă românească. În această privinţă sunt şi măr­turii scrise de D-nii Bogos, doctorul Petre Cazacu şi pro­fesorul Onisifor Ghibu de la Cluj. Unirea era în aer, însă meritul realizării ei şi vo­tarea din Sfatul Ţării se datoresc lui Stere. (R. Marent, Cu moş Ion Codreanu, despre Constantin Stere. Amintirile lui Ion Codreanu despre Constantin Stere. // Viaţa Basarabiei, 1939.– nr. 4).

A fost momentul astral al existenţei sale, iar prezenţa sa a fost de o însemnătate decisivă pentru votul Sfatului ţării din 27 martie. Dar activitatea lui C. Stere în Sfatul Ţării nu s-a limitat numai la redactarea actului Unirii. În momentul când Ion Inculeţ şi Daniel Ciugureanu au fost aleşi miniştri în noul Guvern al României, el a fost ales al doilea președinte al Sfatului Țării (2 aprilie – 25 noiembrie 1918),inlocuindu-l pe primul presedinte, Ion Inculeț si jucînd un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Şi aici, printre alte realizări, este una care poate fi comparată ca semni­ficaţie cu cea din ziua de 27 martie. Mă refer la felul său corect de a trece bi­serica Basarabiei de la Patriarhia Rusă la Patriarhia Română.
La 30 martie a fost decorat de regele Ferdinand cu marea cruce a Coroanei României. Primindu-l, regina Maria îl caracteriza: „un om straniu, puternic, entuziast, cam brutal şi totodată un visător plin de misticism slav“.

Relaţiile lui Constantin Stere cu biserica au fost foarte specifice. Revoluţionar prin vocaţie, ateu convins, el era tolerant faţă de biserică. El a privit biserica basarabeană şi apartenenţa ei la Patriarhia Rusă ca pe o problemă politică şi respectiv a soluţionat această problemă prin mijloace politice. Arhiepiscopul de Izmail Gavriil şi arhiepiscopul de Chişinău Atanasie, dezorientaţi de situaţia politică incertă de la Moscova, de unirea Basarabiei cu România, nu ştiau cum să procedeze în noile condiţii. Administrativ, Basarabia se subordona Regatului României, care avea biserica autocefală.

Basarabia nu putea rămâne sub oblăduirea sinodului rus din motive obiective, frontiera dintre Rusia Sovietică şi România fiind instalată pe Nistru. În această nouă situaţie, Stere recomandă arhiepiscopului de Basarabia să treacă bisericile basarabene sub jurisdicţia Patriarhiei Române. Acest motiv, preşedintele Sfatului Ţării îl invocă şi în scrisoarea din 29 aprilie 1918 adresată Mitropolitului Moldovei Pimen:

„Confidenţial
Î.P.S. Pimen,
Mitropolitul Moldovei
Iaşi
Am avut o conversaţie cu P.S. Arhiepiscopul Atanasie, întors din Moscova. Mâine plec la Iaşi şi voi avea onoarea să raportez Î.P.S.-Voastre această conversaţie.
Deocamdată Vă aduc la cunoştinţă ce mi-a afirmat că trebuie să pomenească în biserici pe Patriarhul Moscovei, până ce nu va fi dezlegat.
I-am spus că socot lucrul acesta inadmisibil. Mi-a răspuns că ar trebui ca Î.P.S.–Voastră să comunicaţi Patriarhului alipirea eparhiei basarabene la biserica română.
Îmi permit să-mi exprim părerea, ca-ţi putea telegrafia această comunicare la Moscova şi a aduce faptul la cunoştinţă arhiepiscopului, spre confirmare, dezlegându-l astfel Î.P.V.
Primiţi omagiile mele filiale.
C. Stere
Preşedintele Sfatului Ţării”.

Chiar dacă n-a avut alte contribuţii la prosperarea bisericii, chiar dacă n-a pomenit în opera lui literară despre rolul bisericii ca unul pozitiv în evoluţia omenirii, prin această decizie politică, Constantin Stere va rămâne în istoria Bisericii basarabene ca un personaj care a reparat o mare nedreptate.

Constantin Stere nu a putut face carieră politică, dar le-a fost superior, prin consecvenţa democratică, tuturor acelor care îl anatemizau. Pe măsură ce se profila victoria Aliaţilor, Stere intra în perioada în care i se va reproşa poziţia pe care o adoptase din toamna anului 1916.

Sfîrşitul vieţii şi l-a petrecut retras şi izolat de frămintarile politice ale vremii la Bucov,in judeţul Prahova. Sensul retragerii lui Constantin Stere în conacul de la Bucov este sensul unei totale renunţări la mediul politic de la care nu mai putea aştepta nimic. S-a stins din viaţă la 26 iunie 1936, la Bucov. Calităţile neobişnuite pe care le dovedise Stere de-a lungul tumultoasei sale existenţe în atîtea domenii (politică, învăţămînt, ştiinţă, gazetărie etc.), nu păreau să fie şi acela ale unui viguros prozator. În 2010 a fost numit membru al Academiei Române post-mortem

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com