Unirea la români – episodul 3: De la hătmănia Ucrainei la Unirea Principatelor Române – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
27 martie 2026
Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto preluat de pe facebook.com
Unirea la români – episodul 3: De la hătmănia Ucrainei la Unirea Principatelor Române – Analiză de Alexandru Cristian Surcel
Unirea Transnistriei cu Moldova sub Duca Vodă
În timp ce Moldova se constituia între Carpații Meridionali și râul Nistru, teritoriul de la est de această apă curgătoare era partajat între Podolia, provincie a Uniunii Polono-Lituaniene, spre nord, și Herson, spre sud, teritoriu aflat sub autoritatea suverană a Hanatului Crimeii, cel mai durabil dintre cele trei state tătare în care se scindase fostul Hanat al Hoardei de Aur (celelalte două fiind hanatul de Kazan, adică Tatarstanul de azi, și hanatul de Astrahan).
Există atestări documentare că încă din secolul al XI-lea această regiune dintre râurile Nistru și Bug și chiar mai departe spre fluviul Vistula, spre râul Nipru și spre Crimeea era străbătută de păstorii transhumanți volohi, vlahi sau valahi, numiți de unele surse bizantine paseiste și „daci” (se manifesta la unii cărturari bizantini tendința de a echivala popoarele contemporane lor cu popoarele despre care citeau în textele clasice romane, astfel că numeau bulgarii ”moesi”, românii „daci”, rutenii/rusinii- adică ucrainenii de mai târziu- „sciți” etc.). Iar din Caffa și din alte colonii genoveze din Crimeea ne-au parvenit contracte care au printre semnatari persoane cu nume neaoșe românești.
Podolia fusese unită la un moment dat cu nordul Moldovei în cadrul a ceea ce cronicile și legendele Rusului Kievean au desemnat drept țara bolohovenilor, un nume pe care mulți istorici îl consideră derivat din etnonimul „voloh”. După întemeierea Moldovei, românii stabiliți la răsărit de Nistru capătă o identitate moldovenească (fenomen similar cu cel din Valea Timocului, unde raportarea este fie la Oltenia, fie la Banat). Acest fenomen este amplificat atunci când coroana poloneză acordă moșii în teritoriul dintre Nistru și Bug unora dintre domnitorii și boierii moldoveni, care investesc în ele și aduc români moldoveni cu ajutorul cărora să le administreze mai eficient. Movileștii fondează chiar un oraș care există și azi pe malul stâng al Nistrului, în Podolia, numit Moghilev; în românește Moghilău (Movilău).
O adevărată unire se va întâmpla însă de-abia după ce eșecul primei independențe ucrainene aduce o parte a cazacilor zaporojeni sub autoritatea Imperiului Otoman. În 1648, Ucraina poartă cu succes un război de independență împotriva Uniunii Polono-Lituaniene, dar se trezește apoi izolată. Tatonează Imperiul Otoman, care îi oferă un statut de vasalitate identic cu cel al Țărilor Române și al Hanatului Crimeii. Alege însă, la 1655, unirea cu Rusia, care se dovedește destul de rapid a fi fost o gravă eroare. Așa că o parte a cazacilor zaporojeni, nucleul dur al statului ucrainean, revin de partea Poloniei (granița dintre Rusia și Uniunea Polono-Lituaniană va fi fixată pentru peste un secol pe marele râu Nipru), iar alții acceptă suzeranitatea Înaltei Porți.
Intră astfel în scenă grecul Gheorghe Duca, care în cei 65 de ani de viață ai săi a reușit să fie investit de trei ori ca domnitor al Moldovei și o dată al Valahiei. Cea de-a treia domnie moldoveană și ultima dintre domniile lui Duca Vodă s-a consumat între anii 1678 și 1683. În 1680, Înalta Poartă îl investește și hatman al Ucrainei. Hatmanul era conducătorul cazacilor, însă autoritatea efectivă a domnitorului Moldovei nu s-a exercitat în regiunea pragurilor Niprului, unde se afla teritoriul de bază al cazacilor ucraineni, ci între Nistru și Bug.
În cei trei ani în care a guvernat teritoriul ce avea să fie denumit în secolul XX Transnistria, Duca Vodă și-a amenajat două curți domnești, una pe Nistru la Țigănauca și alta pe Bug la Demirov. A introdus o administrație copiată după cea moldovenească, numind șoltuzi ai ținuturilor, cetăților și târgurilor și a încurajat colonizarea în regiune a românilor moldoveni. Când Duca Vodă a pierdut din nou domnia Moldovei, a pierdut concomitent și hătmănia ucraineană. Niciunul dintre succesorii săi nu a mai fost numit să guverneze și Transnistria.
Dezlipirea și reunirea Olteniei
În 1711 când țarul Petru cel Mare și aliatul său Dimitrie Cantemir (1710-1711), domnitorul savant al Moldovei, erau învinși de otomani în Bătălia de la Stănilești pe Prut, avea loc deznodământul primului conflict armat din lunga serie a războaielor ruso-austro-turce. După eșecul celui de-al doilea asediu al Vienei în anul 1683, când românii participanți ca vasali ai Înaltei Porți au permis în secret aprovizionarea orașului creștin, devenise clar că Imperiul Otoman, deși încă puternic, gâfâia. Așa că asemenea vulturilor hoitari care se adună în jurul animalului care trage să moară, cele două imperii creștine în ascensiune, statul german al Habsburgilor și Rusia țaristă, deveniseră foarte interesate în a prelua prin orice mijloace teritoriile Înaltei Porți.
Cea mai avansată la acel moment nu era însă Rusia, cu granița de sud-est încă pe râul Nipru, ci Imperiul Habsburgic, care, după victoria de la Viena, reușise să le smulgă otomanilor pașalâcul de Buda, iar în 1699 anexase și Principatul Transilvaniei, pe care îl ocupase militar încă din 1687 și îl atrăsese într-o uniune personală de la sfârșitul domniei ultimului principe în 1691. La Constantinopol, sultanul și vizirii săi erau foarte conștienți de pericol și ajunseseră la concluzia că nu se pot încrede în români. Nu doar Dimitrie Cantemir se aliase cu rușii, dar nici Constantin Brâncoveanu (1688-1714) nu putuse împiedica o parte a tinerilor boieri valahi să formeze un contingent de voluntari care a luptat la Stănilești alături de ruși și de moldoveni împotriva turcilor. Ca să nu mai discutăm că loialitatea lui Brâncoveanu era motivată mai mult de neîncrederea în ruși și în austrieci (cu acesția se și luptase în bătălia de la Zărnești și era în direct conflict din cauza uniației greco-catolice și a apărării cauzei ortodoxiei din Transilvania) și de animozitatea personală cu Cantemir, decât de dragostea față de Înalta Poartă.
Așa că Imperiul Otoman decide că e nevoie de un control mai strict asupra Moldovei și Valahiei și profită de victoria de pe câmpul de bătălie de pe malul Prutului pentru a impune un nou sistem de guvernare, în care țara continuă să se autoguverneze, dar voievozii nu mai sunt aleși de sfatul boieresc dintre candidații cu „os domnesc”, cum fusese încă din secolul al XIV-lea, și recunoscuți de sultan, cum se întâmpla în virtutea relației de vasalitate, ci direct numiți prin firman al sultanului și asimilați ca statut pașilor cu două tuiuri. Armata este desființată și înlocuită cu o simplă gardă de mercenari balcanici, în primul rând albanezi, de unde și apelativul de arnăuți al acestora. Pentru că numirile ca domnitori se cumpărau cu sume mari, la vedere, dar și sub formă de peșcheșuri și bacșișuri, domniile erau scurte, iar candidații motivați de ideea îmbogățirii rapide, acest regim a ajuns să practice o fiscalitate excesivă.
Cum foarte mulți dintre domnitori vor proveni din cartierul grecesc al Constantinopolului otoman, cartierul Fanar, unde și azi se află sediul Patriarhiei Ecumenice, loc predilect de recrutare a funcționarilor care să fie trimiși în regiunile creștine ale imperiului, acest nou sistem de guvernare al Țărilor Române avea să intre în memoria istorică drept regimul fanariot. Inițiat în Moldova în anul 1711, regimul fanariot avea să fie impus și în Valahia după execuțiile succesive ale Brâncovenilor în 1714 și ale Cantacuzineștilor în 1716.
În același an în care regimul fanariot era impus în Valahia, începea războiul între Habsburgi și Imperiul Otoman. Armata austriacă, condusă de strălucitul general Eugeniu de Savoia, obținea o victorie categorică. Prin tratatul de pace încheiat în 1718 mai multe teritorii otomane treceau la învingător, inclusiv pașalâcul de Timișoara, adică Banatul anexat Imperiului Otoman în anul 1552. Alături de aceste teritorii, Înalta Poartă ceda Habsburgilor și Oltenia, deși vechile capitulații prin care Țările Române acceptaseră suzeranitatea otomană nu dădeau sultanului dreptul să dispună liber de teritoriile lor.
Pentru două decenii, agenții Vienei au guvernat această provincie. Oltenia, mai mult decât orice alte teritorii locuite de români intrate în componența Imperiului Habsburgic, s-a dovedit dificil de administrat. Orice tentativă de recensământ a fost sabotată, colectarea taxelor s-a dovedit mai degrabă un eșec, fenomenul haiduciei a luat amploare, iar foștii haiduci angajați pentru a combate haiducii activi s-au înțeles cu aceștia, tăinuindu-i. O moștenire a experienței trăite de coloniștii germani sosiți în Oltenia este cuvântul românesc peiorativ „fraier”, care provine de la „Freiherr”, adică baron sau mic nobil împroprietărit cu o mică moșie de către Kaiser.
În 1736 între Habsburgi și Imperiul Otoman izbucnea din nou războiul. După trei ani încheiați de data aceasta cu victoria turcilor, tratatul de pace semnat la Belgrad în 1739 obliga Viena să retrocedeze o parte din teritoriile câștigate în 1718. Printre ele, Oltenia, la care austriecii au renunțat cu mare ușurință, fără să mai încerce vreodată să o anexeze din nou. Astfel, Oltenia se unea din nou cu Muntenia în cadrul principatului valah.
Întoarcerea raialelor
În anul 1417 avea loc ultimul război al lui Mircea cel Bătrân cu Imperiul Otoman. Singurul voievod român care a reușit să aducă un sultan pe tronul lui Osman era obligat de această dată să accepte un compromis: Valahia devenea vasala Înaltei Porți și accepta să plătească un tribut anual, numit și haraci. De asemenea, compromisul dintre Mircea și sultanul Mahomed I, numit și capitulație, includea și o mică concesie teritorială; mică, dar foarte importantă prin poziționarea strategică: cetatea și orașul-port Giurgiu. Localitatea întemeiată de negustorii genovezi care urcau din Marea Neagră în amonte pe Dunăre sub numele de San Giorgio era portul fluvial cel mai apropiat de capitala Târgoviște și un excelent cap de pod prin care armata otomană să poată traversa marele fluviu și să poată pătrunde în Țara Românească și de acolo mai departe.
Astfel de mici teritorii administrate în mod direct de Imperiul Otoman nu puteau constitui pașalâcuri, dar ele aveau o formă de organizare specifică: raiaua. Giurgiu a fost prima raia de pe teritoriul românesc, situată chiar vizavi de capitala unui pașalâc, cel de Rusciuc (azi Ruse). Ulterior alte raiale erau constituite la periferiile Țărilor Române. În Valahia, otomanii aveau să înființeze alte două raiale, de asemenea porturi importante la Dunăre: Brăila (Ibraila) și Turnu (azi, Turnu Măgurele). Pentru scurt timp domnitori războinici ca Vlad Țepeș și Mihai Viteazul reușeau să recucerească raialele, dar după puțină vreme administrația turcească era restabilită.
În Moldova, primele raiale erau întemeiate în 1484/1488, când otomanii reușeau să cucerească Chlia și Cetatea Albă (numită de ei Akkerman). Acestea erau parte din compromisul impus cu greu lui Ștefan cel Mare, împreună cu reinstituirea capitulației semnate decenii mai devreme de unchiul său fratricid și uzurpator, Petru Aron. Ulterior, otomanii aveau să dobândească o a treia raia la Tighina (redenumită de ei Bender), în timp ce aliații lor tătari primeau tot de la Moldova regiunea de câmpie dintre aceste raiale, adică stepa Bugeacului. Într-un final, o ultimă raia avea să fie creată la Hotin, în anul 1713, la începuturile regimului fanariot.
Raialele din Moldova au dispărut însă la 13 mai 1812, când prin tratatul de pace convenit la Hanul lui Manuc în București, la capătul războiului ruso-turc început în 1806, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus, care în 1792-1793 reușise să atingă aliniamentul Nistrului, întreaga jumătate a Moldovei dintre râurile Nistru și Prut.
Rămâneau în schimb cele trei raiale din Valahia. Însă nu pentru mult timp, căci în anii 1828-1829 un nou război ruso-turc se dezlănțuia pe teritoriul Țărilor Române. Rusia ieșea victorioasă și, prin tratatul de pace negociat și încheiat la Adrianopol, impunea Imperiului Otoman ca putere suzerană să accepte stabilirea unui protectorat rusesc asupra Moldovei și Valahiei. Condominiul era, desigur, un prim pas spre anexare; deși acea ocupație rusească, ce avea să se prelungească până în 1834, a reprezentat sub unele aspecte singurul moment istoric în care Rusia a jucat un rol oarecum benefic (prin introducerea unei prime legislații de factură constituțională, Regulamentele Organice, printr-o serie de măsuri cu scopul modernizării, în care Țările Române jucau rolul de proiect pilot pentru eventuale reforme viitoare ale statului rus, prin lucrări edilitare și prin propagarea culturii franceze de către ofițerii educați, de origine nobiliară).
Ei bine, printre alte prevederi ale Tratatului de la Adrianopol din 1829 era și desființarea raialelor și reunificarea orașelor-port Turnu, Giurgiu și Brăila și a hinterland-urilor lor cu Țara Românească. Moldova primea și ea Lacul Brateș, în apropiere de Galați. Reunificarea efectivă s-a produs în anul următor, 1830, în mod pașnic, fără incidente. Cel mai durabil monument rămas din Giurgiul otoman, foișorul de foc din centrul orașului, era apropriat de locuitorii orașului peste numai câțiva ani prin adăugarea unui ceas, după cum fuseseră montate la majoritatea turnurilor din Europa.
Mica unire dinainte de Mica Unire
Cunoscută și ca Mica Unire, termen care este însă criticat de unii, Unirea Principatelor Române a fost o urmare a revoluției de la 1848 și o consecință directă a războiului Crimeii din 1853-1856. Înainte însă de a ne apleca asupra legăturilor dintre toate aceste evenimente, trebuie să aruncăm o privire asupra unei uniri și mai mici, care a avut loc în urma aceluiași eveniment internațional la care s-a decis cu privire la consultarea populației din Moldova și din Valahia cu privire la eventuala unificare a celor două vechi voievodate, devenite principate în contextul modernizării ce debutase după revoluția din 1821.
Războiul Crimeii, primul conflict armat fotografiat din istorie, a debutat în anul 1853 ca și precedentele războaie ruso-turce de la 1711 încoace printr-o invazie a teritoriului Țărilor Române de către trupele ruse și un asalt la Dunărea de Jos asupra Imperiului Otoman, cu ținta finală, niciodată atinsă, în capitala imperială Constantinopol (azi Istanbul), Țarigrad cum îi mai spuneau rușii.
La acel moment, Imperiul Otoman decăzuse deja suficient de mult ca destrămarea lui să fie previzibilă, motiv pentru care era cunoscut și ca „bolnavul Europei”. Dar, dacă prea puțini se îndoiau cum se va termina povestea visului lui Osman, totuși cât de repede și în beneficiul cui nu era lipsit de importanță, mai ales într-o lume în care o mână de mari imperii coloniale sau continentale se aflau într-o cursă acerbă de a controla cât mai multe dintre teritoriile și resursele planetei. Rusia era obsedată să obțină ieșiri la mările calde și pentru asta presa agresiv atât pe direcția Mării Mediterane, asupra Imperiului Otoman, cât și înspre Oceanul Indian, ceea ce o adusese în concurență cu un Imperiu Britanic bine instalat în subcontinentul indian, de unde încerca și el să se extindă către Asia Centrală. Geopolitica făcea așadar ca Londra să fie foarte interesantă în prezervarea stabilității și a integrității teritoriale a statului otoman și în împiedicarea expansiunii rusești până la Mediterana.
Întâmplarea face însă că, la 1853, nu doar Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei, ci și alte mari puteri europene să nu vadă cu ochi buni invazia rusească în Imperiul Otoman, fiecare cu motivele sale. Austria, de exemplu, concura în mod direct cu Rusia pentru a prelua teritoriile otomane. Cel de-al doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea se străduia să se reafirme ca jucător global, din Mexic și Africa până în Europa de Est și în Oceanul Pacific. Și așa mai departe.
Contextul a făcut așadar ca un conflict destul de banal între Imperiile Rus și Otoman să ia proporțiile unui război pan-european, cum nu se mai văzuse de la începutul veacului, de la războaiele napoleoniene. Și ca și atunci s-a constituit o mare coaliție europeană, doar că nu împotriva Franței, ci a Rusiei. Primii care au intervenit în luptă au fost austriecii, care au trecut Carpații în Moldova și în Valahia, obligându-i pe ruși să se retragă și instaurându-și ei regimul de ocupație militară. Se simte în povestea asta proverbul românesc „Pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești”, având în vedere că nu trecuse mult din 1849, când regimul imperial al Habsburgilor fusese salvat de intervenția armatelor Rusiei țariste în războiul revoluționar.
Momentul era, desigur, urmărit „cu atenție și îngrijorare” de exilul românesc pașoptist, aflat cu predilecție la Paris și prin Italia. Foștii revoluționari de la 1848 erau însă foarte diferiți de președintele Klaus Iohannis. Ei nu se mulțumeau doar să urmărească evenimentele, ci erau oameni de acțiune cu o agendă foarte ambițioasă. Așa că, dorind să folosească momentul pentru a-și împinge propriile obiective naționale, pașoptiștii au început constituirea unui corp de voluntari români care să se alăture coaliției internaționale împotriva Rusiei. Mai mult, spre deosebire de cum se comunică acum când România participă la operațiunile militare ale NATO sau ale partenerului strategic, pașoptiștii spuneau clar ce-și doreau prin participarea la război: eliminarea protectoratului rusesc asupra Moldovei și Valahiei și eliberarea Basarabiei.
În mod tradițional, Basarabia era denumirea regiunii de la nord de Gurile Dunării, din jurul cetății Chilia, care aparținuse Valahiei condusă de dinastia Basarabilor de pe la mijlocul secolului al XIV-lea până la preluarea ei de către Moldova lui Ștefan cel Mare în anul 1462. După ce, la 13 mai 1812, Imperiul Rus a anexat de la Moldova și de la Imperiul Otoman întregul teritoriu dintre Prut și Nistru, regiune care pur și simplu făcea parte din Moldova, fără să aibă vreo identitate regională distinctă, numele de Basarabia a fost extins la nivelul întregii oblastii nou constituite. Guvernul de la Sankt Petersburg încerca să decupleze noua sa posesiune de țara din care făcuse parte din secolul al XIV-lea și de poporul de care aparțineau locuitorii săi cel puțin de vreo două milenii.
Coaliția internațională a ales însă o strategie care a îndepărtat războiul de teatrul de operațiuni din Principatele Române. Armatele britanice, franceze ș.a.m.d. au fost debarcate în Peninsula Crimeea, unde se afla cheia de boltă a întregului sistem militar al Rusiei de la Marea Neagră și care a devenit unul din cele mai brutale fronturi ale secolului al XIX-lea. Iar odată cu îndepărtarea epicentrului ofensivei, oferta foștilor revoluționari din Valahia și Moldova nu mai era atât de interesantă pentru aliați.
Rusia și-a recunoscut înfrângerea în anul 1856 și Conferința de pace s-a organizat la Paris. Principatele Române, aflate încă sub ocupație militară austriacă, erau considerate provincii privilegiate ale Imperiului Otoman și nu aveau loc la masă. Dar asta nu înseamnă că ele nu au avut nicio reprezentare. Exilul pașoptist era în elementul lui la Paris și stabilise relații excelente cu Napoleon al III-lea și cu guvernul său, mai ales că împăratul din dinastia Bonaparte avea viziunea unei Franțe devenită lider al țărilor și al popoarelor de gintă latină și-și dorea un stat prieten în partea răsăriteană a Europei. Prin urmare, pașoptiștii au pus la punct un lobby foarte insistent, în timp ce la discuțiile oficiale Franța era prima care argumenta pentru cauza românilor.
Prin urmare, la finalul Conferinței de la Paris din 1856 erau obținute două lucruri: convocarea consultării populației cu privire la unirea celor două principate, printr-o formă de referendum indirect specific secolului al XIX-lea, precum și reunirea unei părți din sudul Basarabiei cu Moldova. Varianta unei retrocedări integrale, așa cum cereau pașoptiștii, căzuse, dar rămăsese totuși cea a unei reunificări parțiale, Rusia fiind obligată să înapoieze Moldovei o porțiune de teritoriu de la nord de gurile Dunării și de-al lungul cursului inferior al râului Prut. Era o configurație menită să protejeze teritoriul Imperiului Otoman, creind o zonă tampon în regiunea graniței dunărene.
Teritoriul revenit astfel la Moldova a fost organizat sub forma a trei județe: Ismail, Bolgrad și Cahul. E vorba de județele de la nivelul acelei perioade, mai mici decât cele interbelice și actuale. Prin urmare, județele Ismail și Cahul de la 1856 nu trebuie confundate cu județele Ismail și Cahul de după Marea Unire. Populația celor trei județe era formată din români, mai ales înspre Cahul și înspre Ismail, dar și din bulgari, găgăuzi sau ucraineni. Deși cam pe atunci în Basarabia și ulterior în Dobrogea a apărut termenul de „găgăuță” pentru cineva care nu înțelege ce i se spune, de la găgăuzii care se refugiaseră din Dobrogea și din Bulgaria otomană după anul 1812 și nu cunoșteau limba română, în 1856 nu au existat probleme de reintegrare a celor trei județe în Principatele Române.
Mica Unire care nu a fost deloc mică
În 1857 în Moldova și în Valahia aveau loc primele alegeri democratice din istoria românilor. Se alegeau deputații pentru Divanurile ad-hoc, un fel de adunări consultative care urmau să voteze dacă cele două Principate Române, sau Dunărene, cum li se mai zicea prin Europa, ar trebui să se unească. Era o formă de referendum indirect, într-un secol și pe un continent care făcea pași spre democrație, dar încă nu se simțea confortabil cu votul universal.
Se ajunsese aici în urma Conferinței de Pace de la Paris din 1856, ce punea capăt războiului Crimeii. Tema unirii românești aterizase pe masa diplomaților participanți prin efortul refugiaților politici români care-și stabiliseră cartierul general la Paris. Aceștia au rămas în istorie sub denumirea generică de pașoptiști din cauza calității lor de protagoniști ai revoluției din 1848, reprimată, dar care lansase totuși un ambițios proiect de țară pe termen lung, care îmbina modernizarea și democratizarea statului și a societății, obținerea independenței și realizarea unității naționale. Unirea celor două principate într-un stat-națiune românesc era un obiectiv cheie în cadrul acestui proiect de țară. Și nu doar pașoptiștii susțineau această idee; chiar dacă existau evident și antiunioniști, în ambele principate numărul unioniștilor nu era de neglijat.
Cauza românească fusese îmbrățișată de Napoleon al III-lea, președintele și apoi împăratul Franței, nepotul de frate al marelui cuceritor de la începutul secolului. Acesta avea viziunea unui leadership francez al gintei latine și sprijinea atât unirea românilor, cât și pe cea a italienilor. În plus, Franța era o putere colonială de talie mondială și îi lipsea un vector de influență în partea răsăriteană a Europei. Iar românii, în acea perioadă, nu erau doar latini, ci și profund francofili. Așa că grație lui Napoleon, subiectul unificării românești a avut și cine să-l pună pe ordinea de zi a conferinței.
Aici a găsit destul de repede câteva delegații care să empatizeze. Sardinia (sau Piemontul), regat care își asumase ca în jurul său să aibă loc unificarea Italiei, era bucuros să susțină producerea unui precedent pentru propriul proiect de țară. La fel și Prusia, care intrase în cursa pentru unificarea Germaniei. Existau însă și puteri care se opuneau. Imperiul Otoman, puterea suzerană a celor două principate, era perfect conștient că unirea ar apropia românii de obținerea independenței, lucru pe care grecii îl realizaseră mai devreme cu un sfert de secol. Regatului Unit îi erau indiferenți românii, dar îl interesa foarte mult Imperiul Otoman pe care dorea să-l mențină în stare de funcționare cât mai mult timp. Austria concura cu Prusia pentru a unifica Germania în jurul său, dar interesul său pentru un precedent european era mai mic decât teama că un stat român unificat ar putea deveni atractiv pentru și influent printre cele câteva milioane de români din Transilvania, Banat, Bucovina, Maramureș, Satu Mare și Crișana.
În fine, Rusia făcea un joc dublu. Putere protectoare începând din 1829, Rusia și-ar fi dorit anexarea celor două principate, lucru mai ușor realizabil cu ele ca state separate. În plus, cu o majoritate românească în Basarabia, Sankt Petersburg-ul avea o temere similară Vienei despre influența unui stat român unificat. Pe de altă parte, Rusia, perdanta războiului Crimeii, îl curta pe Napoleon al III-lea ca să obțină sprijinul acestuia ca să-i fie impuse prin tratatul de pace condiții mai blânde. Așa că, la vedere, diplomații ruși s-au pronunțat în favoarea cererilor românilor, în timp de pe din dos agenții ruși din Moldova și Valahia erau instructați să saboteze mișcarea unionistă.
Conferința de la Paris din 1856 nu a luat o decizie privind unirea, ci a agreat doar realizarea unei consultări a populației din cele două principate, urmând ca apoi o nouă conferință să ia deciziile necesare, în cazul în care rezultatul consultării publice avea să fie unul pozitiv. În rest, era menținută suzeranitatea Imperiului Otoman, dar era abolit protectoratul rusesc și era constituită o garanție cu șapte puteri garante.
Divanul ad-hoc din Valahia a dezbătut și a votat unirea fără mari emoții. În schimb, în Moldova, a fost cu peripeții. Caimacamul (regentul) Nicolae Vogoride, un antiunionist fervent, căruia Imperiul Otoman și Austria îi promiseseră domnia, a falsificat rezultatele alegerilor pentru Divanul ad-hoc, pentru a determina o majoritate antiunionistă. Ecaterina Cocuța Conachi, soția lui, membră a unei vechi familii boierești, era o simpatizantă pașoptistă și o unionistă la fel de ferventă cum era soțul ei antiunionist. Ea a sustras scrisorile care demonstrau acțiunile caimacamului și le-a încredințat unui alt unionist convins, colonelul Alexandru Ioan Cuza, cu care Cocuța avea și o implicare romantică. Drept rezultat, faptele lui Vogoride au fost făcut publice și majoritatea unionistă din Divanul ad-hoc al Moldovei a fost restabilită, astfel că votul delegaților a mers tot în favoarea unirii. Iar Alexandru Ioan Cuza a devenit, dintr-un pașoptist de importanță secundară și un ofițer elegant, cu trecere la doamne, un fel de vedetă a mișcării unioniste.
Cele șapte puteri garante s-au întrunit din nou la Paris în anul 1858. Cu ajutorul Divanurilor ad-hoc, voința românilor fusese stabilită, dar asta nu însemna că orice opoziție față de unire dispăruse. Imperiul Otoman, Regatul Unit și Austria erau în continuare împotrivă, iar Rusia nu mai era la fel de motivată să țină isonul Franței. Iar Franța, Prusia și Sardinia erau în continuare pentru. Așa că s-a ajuns la un compromis, dar care nu era prea favorabil proiectului de țară al pașoptiștilor. Acest compromis a luat forma Convenției de la Paris, document destinat să joace rolul unui fel de constituții a noului stat.
Potrivit Convenției de la Paris din 1858, urma să fie realizată un fel de unire fără unire, goală de conținut. Noul stat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, deși numele de România începuse să se încetățenească în rândurile elitelor românești și chiar și a celor străine (marele scriitor Victor Hugo, în monumentalul său roman „Les Miserables”, când descrie grupul pestriț de revoluționari alături de care va sfârși eroic, pe o baricadă din Parisul anilor 1830, băiatul străzii Gavroche, amintește de unul preocupat de diferitele cauze internaționale, precum cauza României). Mai mult, unirea urma să se limiteze la denumirea statului și la o comisie comună care urma să aibă sediul în principalul oraș de pe granița moldo-valahă, Focșani. În rest, fiecare din cele două principate urma să aibă în continuare propria capitală, propriul domnitor, propriul guvern și propria armată. Intrarea în vigoare efectivă a Convenției de la Paris urma să coincidă cu alegerea noilor domnitori ai celor două principate.
La Iași, Adunarea Deputaților, adică parlamentul, se întrunea la 5 ianuarie 1859 și-l alegea domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza. Era o opțiune ultim moment, acesta nefiind unul dintre candidații vehiculați de obicei. Provenea dintr-o familie de boieri de rang mediu, care nu dăduse niciodată un domnitor și nici nu se înrudea cu vreuna din familiile care dăduseră domnitori. Participase la evenimentele din 1848, dar nu fusese unul dintre fruntașii mișcării, precum poetul Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu.
Aceste aparente dezavantaje deveniseră însă avantaje în contextul din ianuarie 1859, când din peisaj făceau parte mai multe familii importante- Cantacuzinii, Bibeștii, Sturdzeștii, Ghiculeștii, Văcăreștii etc.-, care dăduseră domnitori în ambele principate, inclusiv câțiva foști domnitori din perioadele anterioare războiului Crimeii. Oricare din aceștia ar fi putut emite pretenții legitime, dar ar fi putut sădi de la bun început semințele loviturilor de stat și ale războiului civil, așa cum se întâmplase deja în Serbia între cele două familii regale autohtone. Nefiind unul dintre conducătorii revoluției din 1848, Cuza nu stârnea în aceeași măsură suspiciunile conservatorilor. În plus, Alexandru Ioan Cuza dovedise deja dedicarea lui pentru cauza unionistă în episodul demascării caimacamului Vogoride și al împiedicării producerii efectelor fraudei electorale din anul 1857.
Urmau alegerile din Adunarea Deputaților de la București, iar facțiunile politice unioniste erau conștiente că unirea, așa cum fusese ea reglementată de puterile garante, era foarte slabă, aproape inexistentă. Însă din examinarea Convenției de la Paris, se evidențiase o scăpare din redactarea acesteia: nu era interzisă alegerea aceluiași candidat în ambele principate. Iar alesul Iașiului, Alexandru Ioan Cuza, deținea toate datele unei alegeri inspirate.
Dubla alegere a acestuia a fost pregătită printr-o serie de întâlniri ce s-au ținut în ceea ce azi numim la București Centrul Vechi, la hotelul Concordia, a cărui clădire există și acum, dar se află în ruină. În cadrul acestor întâlniri s-a agreat strategia unioniștilor pentru ziua alegerilor, dar și o serie de principii pe termen mai lung. În această privință, Cuza a fost pus să se angajeze că domnia lui va fi una temporară și să promită că se va retrage atunci când se va putea pune problema aducerii pe tron a unui prinț străin, dintr-o mare casă domnitoare europeană, care să pună capăt definitiv viselor de domnie ale marilor familii boierești și care să conecteze statul național român de Europa dezvoltată și modernă, prin înrudirile lui cu celelalte case regale și imperiale europene. Problema integrării europene a românilor se punea încă de atunci.
La 24 Ianuarie 1859, Adunarea Deputaților se întrunea pe Dealul Mitropoliei pentru a-l alege pe noul domnitor al Valahiei. Pentru a evita orice încercare a antiunioniștilor de a derapa lucrurile într-o direcție contrară, liberalii radicali, care încă de la revoluția din 1848 păstraseră capacitatea de a mobiliza strada în proteste masive, umpluseră străzile cu oameni pregătiți să se revolte în caz de necesitate. Astfel organizată, ziua era un succes: Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Moldovei, era ales și domnitor al Valahiei. Unirea fusese realizată.
De fapt, simpla uniune personală ar fi putut fi insuficientă și trecătoare, dar dubla alegere a lui Cuza Vodă reprezenta începutul unui proces. După un singur domnitor urma o singură armată, precum și alte unificări de instituții, chiar dacă astfel se forțau limitele Convenției de la Paris. După trei ani, la 24 Ianuarie 1862, se finaliza unificarea administrativă prin investirea primului guvern comun, condus de prim-ministrul conservator Barbu Catargiu, devenit după puțină vreme victima unui misterios atentat prin împușcare, niciodată pe deplin lămurit,, comis de un asasin care se urcase în clopotnița Mitropoliei.
Tot atunci, dintre cele două capitale ale Moldovei și Valahiei, Iași și București, cea din urmă era aleasă pentru a servi drept unică capitală a Principatelor Unite. Era alegerea logică în condițiile în care Bucureștiul era mai dezvoltat și avea o populație mai numeroasă decât Iașiul.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a fost scurtă și fecundă, plină de reforme, esențială pentru transformarea unui teritoriu încă destul de medieval într-o țară compatibilă cu standardele de modernitate ale secolului al XIX-lea. Pentru a o realiza pe cea mai dificilă, reforma agrară, adică diminuarea moșiilor și împroprietărirea țăranilor, Cuza și cu prim-ministrul Mihail Kogălniceanu organizau o lovitură de stat, la 2 mai 1864. În urma acesteia, Alexandru Ioan Cuza, devenit lider al unui regim autoritar, edicta așa-numitul Statut Dezvoltător al Convenției de la Paris din 1858, care dădea bază constituțională unifircării administrative și adăga Adunării Deputaților o cameră superioară, Corpul Ponderator, din care avea peste puțină vreme să fie derivat Senatul.
De asemenea, în documentele oficiale adoptate în această perioadă apare tot mai des denumirea statului ca fiind România. Adoptarea acestui nume are implicații interesante. Pe lângă faptul că el a fost derivat din felul în care întotdeauna românii s-au autoidentificat limba lor („rumâni” sau „români” în dialectul dacoromân, „armâni” sau „rămăni” în dialectul aromân ori „rumeri”/„rumâri” în dialectul istroromân, de la latinescul „Romanus, Romani” și deci de la orașul Roma), este de observat că de-a lungul Evului Mediu Romania a fost un nume asociat cu Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin), în fazele sale mai târzii, care desemna în special regiunea din jurul părții europene a orașului Constantinopol, nume care se păstrează și azi în forma turcizată de Rumelia. Și mai e de observat că legătura civilizațională dintre români și Constantinopolul bizantin, a doua Romă, a fosta una profundă și durabilă.
Prin 1865 apăruseră însă o serie de probleme. Mihail Kogălniceanu fusese înlăturat, marile reforme se încheiaseră, iar regimul lui Cuza aluneca tot mai mult spre dictatură, corupție și încercarea de a-și constitui propria dinastie, uitând de promisiunea de retragere în favoarea prințului străin. Așa că liberalii radicali și conservatorii, partidele cele mai antagonice sub aspect ideologic se aliau în ceea ce a intrat în istorie drept monstruoasa coaliție. La 11 februarie 1866 avea loc o nouă lovitură de stat, de data aceasta împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, forțat să abdice și apoi să părăsească țara.
Cum Imperiul Otoman recunoscuse Unirea Principatelor cu termen extinctiv, pe durata domniei lui Cuza, exista riscul dezunirii impuse din afara țării. Așa că a început o cursă disperată pentru aducerea prințului străin. Prima opțiune, inspirată de francofilia elitei românești, fusese pentru un print din casa regală belgiană, Filip de Flandra, dar acesta a refuzat oferta.
Dintre forțele care doreau dizolvarea unirii, cea mai decisă a fost Rusia, care și-a exercitat influența asupra unora din familiile boierești din Iași și asupra mitropolitului Moldovei. Cum exista o parte a populației care era nemulțumită de pierderea rolului de capitală pentru Iași, colaboratorii Rusiei reușeau să declanșeze o răzmeriță pentru desfacerea unirii, pe parcursul căreia era chiar proclamat un domnitor al Moldovei în persoana lui Nicolae Roznovanu. „Revoluția” aceasta nu a avut însă succes, nu a reușit să atragă o masă critică din populația Moldovei, așa că tânăra armată română nu a avut nevoie de mari eforturi pentru a restabili ordinea când a intrat în Iași. O parte a liderilor mișcării au fugit peste Prut, în Imperiul Rus, ceilalți s-au acomodat apoi foarte bine vieții în România unificată.
Problema prințului străin a fost rezolvată cu ajutorul marelui protector al României, Napoleon al III-lea, care le-a recomandat românilor un nepot de-al său dintr-o foarte prestigioasă familie ducală germană, înrudită prin originile sale și cu casa regală a Prusiei: Hohenzollern-Siegmaringen. Era un tânăr ofițer prusac de artilerie, care călătorea incognito printr-o Austrie care era în război cu Prusia exact pe tema unificării germane și care sosea la București la 10 Mai 1866 pentru a deveni Principele Carol I.
În octombrie 1866 Parlamentul adopta și prima Constituție propriu-zisă, copiată după Constituția Belgiei, una din cele mai avansate ale celui timp, prin care numele statului devenea definitiv România, iar denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei era abandonat.
Așa cum putem vedea, majoritatea evenimentelor cheie ale Unirii Principatelor au avut loc la București, la 24 Ianuarie 1859. Așadar, de ce există deja o tradiție ca principalele festivități să aibă loc la Focșani și la Iași? La Focșani e oarecum logic, era cel mai important oraș de la granița româno-română și fusese destinat prin Convenția de la Paris din 1858 să găzduiască singura instituție comună a Principatelor Unite (și nu prea). Dar la Iași? Acolo răspunsul ține de sacrificiul pe care capitala Moldovei l-a făcut când capitala Valahiei a devenit capitala României unite.
Concluzie: De la Unire la Independență
Episodul 3 ne-a arătat că Unirea Principatelor Române nu a fost un simplu noroc istoric, ci rezultatul unei strategii de lobby strălucite. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a pus Europa în fața faptului împlinit, transformând un „proiect pilot” într-o realitate națională ireversibilă.
Dar cum transformi două principate medievale într-un stat european modern, capabil să-și câștige independența pe câmpul de luptă?
⏭️ În episodul următor:
Unirea la români – episodul 4: Independența României, unirea Dobrogei și nașterea Regatului
În Episodul 4, părăsim epoca romantică a lui Cuza și intrăm în era pragmatismului prusac:
-
Venirea lui Carol I: Un prinț străin pentru stabilitate și recunoaștere.
-
Războiul din 1877-1878: Cum s-a scris libertatea cu sânge la Plevna.
-
Sacrificiul teritorial: Schimbul dintre sudul Basarabiei și Dobrogea, poarta noastră către lume.
-
Nașterea Regatului: România devine o putere regională sub sceptrul primului său rege.
