(Mihail Kogălniceanu) Dezrobirea țiganilor

Creație alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect “Dezrobirea țiganilor”

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikisource.org

 

Mihail Kogălniceanu: Dezrobirea țiganilor

parte din discursul rostit la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare

(…)

Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al României.

Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți care au operat realțarea și unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român!

În anul 1864, când toți românii erau departe încă de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice și sociale ce se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în ședința Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru emanciparea și împroprietărirea țăranilor.

Aducându-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: “monarhia întemeiată pe instituțiuni democratice“, m-am reîntors în țară la 1838 cu angajamentul, și l-am ținut cu înțreaga mea generațiune, de a face din țara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desființarea robiei țiganilor, la proclamarea, egalității de drepturi și îndatoriri pentru toate clasele întregii națiuni române, la emanciparea clăcașilor și la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de țărani în secole întregi, stropite cu sudoarea și sângele lor.

Și Dumnezeu bun și milostiv mi-a prelungit viața mea îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârșirea acestor trei mari reforme, și astăzi a mă bucura la bătrânețe de rodul sămânței depuse de noi, în tinerețile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei!

Rog pe maiestățile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena, această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie.

Bătrânii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinerețea lor!

Intrând în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană a renașterii României, trei reforme radicale săvârșite sub ochii noștri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea țiganilor.

II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de castă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României.

III. Emanciparea țăranilor.

Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima tuturor oamenilor luminați.

Ochii, atât ai emancipaților, cât și ai acelora reținuți încă în fiarele sclaviei, dar însuflețiți de o dreaptă speranță, au vărsat șiroaie de lacrimi, și numele emancipatorilor,

Mihail Sturdza și Alexandru Ghica, mulți ani au răsunat sub bolta cereasca.

Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea zi lupta înverșunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justiție în țară; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotărând și hotărâți de a arăta domnului că, în fața unui act mare, junimea româna știa gândi și lucra înalt și bine!

O deputațiune de tineri, între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni și alți atâți, și ai carei orator fusei ales eu, se prezentă domnului spre a-i exprima recunoștința tinerei generațiuni.

Mihail Sturdza în acea zi și-a adus aminte că și el a fost tânăr și că era omul cel mai luminat al țării; el ne exprimă recunoștința sa, declarând ca în noi vedea viitorul țării, că nouă aparținea de a face din Moldova și Valahia o țară civilizată și o societate europeană și că stăruințele lui erau de a ne pregăti acest viitor.

“Foaia științifică și literară“, redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranței, în care, în proză și în versuri, se cânta marea reformă.

Țiganii particulari, cu toată lovirea dată sclaviei, au mai urmat a-și purta lanțurile, deși mult ușurate prin ideile nouă și prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848. iunie 1848, țiganii auziră cuvântul armonios al libertății, ei deveneau cetățeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamațiune:

“Poporul român leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ținea robi și declară libertatea țiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi sunt iertați de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească“.

Dar curând revoluțiunea, măreața revoluțiune, toate marile reforme, fură călcate și zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, și nenorociții emancipați fură din nou lănțuiți; dar sămânța era aruncată, și curând ea trebui să-și poarte roadele sale.

Tânăra generațiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în țară, cât și prin felurite broșuri ce le publica în străinătate; așa de exemplu, între alții, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea țiganilor articolele sale, publicate în Iași în “Foiletonul Zimbrului” din februarie 1856:

“Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie așezat în rândul popoarelor osândite“!

Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispozițiunile Tratatului de la Paris, vroi să-și încoroneze domnia prin acte mari.

Între acestea figura și ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea țiganilor particulari.

Consilierii tronului, miniștrii, erau luați dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire și democratizarea țărilor române făcuseră programa vieții lor.

Ministru de finanțe era Petru Mavrogheni; el și eu furăm însărcinați de domn cu redacțiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate și cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desființate în 1848.

 

Dezrobirea țiganilor

Contemporanii mei își aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru Papadopol Calimach, își aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și din nenorocire și în România.

Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.

Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului.

Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani!

Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie.

Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României.

Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer.

De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.

Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși înițiativa parțială a stăpânilor de țigani.

Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii.

Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.

Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fîne, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe.

Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari.

Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia.

Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor.

Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845.

Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie.

Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp.

Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere.

Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare.

Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani.

Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855, și în București la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.

Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.

Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.

(…)

cititi tot discursul aici: ro.wikisource.org