Școala de Toamnă Arhive - Uniti Schimbam

Articole

Marc Aureliu (121 – 180 d.Hr.)

26 aprilie 2024/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/10.705 vizite

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; historia.ro

Marc Aureliu

Marc Aureliu (în latină Marcus Aurelius, n. 26 aprilie 121 d.Hr., Roma, Imperiul Roman – d. 17 martie 180 d.Hr., Vindobona, Imperiul Roman) a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic.

Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus.

Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.

Marc Aureliu tânăr – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biografie

Marc Aureliu s-a născut la 26 aprilie 121 la Roma, fiu al lui Annius Verus.

Era nepot prin alianță al viitorului împărat (între anii 138-161) Antoninus Pius, care l-a adoptat la dorința împăratului Hadrian, predecesorul său.

După ce Antoninus Pius a devenit el însuși împărat, l-a căsătorit în anul 145 pe Marc Aureliu din motive dinastice cu fiica sa, Annia Galeria (sau Faustina minoris) și în anul următor l-a asociat la conducerea imperiului.

În anul 161, Marc Aureliu devine el însuși împărat.

Marc Aureliu: împărat roman

Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amenințări din diferite părți.

După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului.

În timp ce fratele său prin adopțiune, Lucius Verus – asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredințarea comenzii militare unor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona.

Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecințe sociale și economice.

În zona Dunăreană, triburile germanice Marcomanii și Sarmații amenință direct Italia de nord.

Conducătorii hasdingi (vandali) Raus și Raptus, solicită permisiunea în 171 să intre în Dacia Traiană.

Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175.

Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat.

Marc Aureliu se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar – înainte de a se ajunge la un război civil – Cassius este omorât și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus.

Marc Aureliu încheie pace cu Sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază – împreună cu fiul său Commodus – în misterele din Eleusis.

În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina.

Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra Marcomanilor și Sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului.

În același an trebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice.

În anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona (azi Viena).

În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate.

Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

Marc Aureliu (121 – 180 d.Hr.) – bust din marmură, Musée Saint-Raymond, foto preluat de pe en.wikipedia.org

Marc Aureliu: filosof

Încă din tinerețe, Marc Aureliu a primit o educație solidă în retorica greacă și latină prin instructorii săi, Herodes Atticus și Marcus Cornelius Fronto.

Cu acesta din urmă a întreținut o bogată corespondență, în parte păstrată până azi.

Formația sa filosofică a fost marcată de doctrina stoică, reprezentată de Epictet, Apollonius din Calcedonia și Sextus din Cheroneia.

Singura sa lucrare a fost redactată în limba greacă, Ta eis heauton (“Către mine însumi”), tradusă mai târziu în limba latină cu titlul Meditationes (“Meditații”), în 12 cărți.

Conținutul lor are în special un caracter moral, o filosofie practică pentru viața de fiecare zi.

Ele exprimă convingerea autorului, după care numai o viață morală după legile naturii poate realiza liniștea interioară, mărinimia și perfecțiunea.

Omul trebuie să tindă către ceea ce este util și pe măsura comunității.

Important este prezentul, nu viitorul și nici trecutul care ne împovărează.

Moartea face parte din Natură, pentru că totul este în continuă transformare, conform eternității în care totul se produce, se reproduce și se transformă la infinit.

Citate din Marc Aureliu

- Dacă un om ți-a greșit cu ceva, gândește-te ce reprezentare are el asupra binelui și asupra răului pentru a comite acea greșeală.

- Dați-mi liniștea de a accepta lucrurile ce nu le pot schimba, curajul de a le schimba pe cele ce se pot schimba, și înțelepciunea de a le putea distinge unele de altele.

- Consecințele mâniei sunt mult mai grave decât cauzele ei.

Marcus Aurelius, împãratul opioman

Autor: Irina-Maria Manea

fragmente preluate de pe historia.ro

(…) Dincolo de aceste aspecte însã, împãratul era o fire foarte introspectivã şi meditativã. Considera cã a fi împãrat al Romei nu era tocmai o poziţie demnã de a fi râvnitã. Nefericirea pe care o experimenta adesea era cauzatã şi de starea de sãnãtate precarã, precum şi de medicamentaţia care se poate sã-i fi fãcut mai mult rãu decât bine. Medicamentele i le aducea zilnic Galenus, iar conform propriilor scrieri, “sucul de mac” era singurul care îl satisfãcea. (…)

(…) Informaţii preţioase despre viaţa şi starea sa de sãnãtate avem din douã surse importante:una este chiar Galenus, care îi dedicã pagini bune lui şi pregãtirii de theriaca din suc de mac. Descrierile sale cuprind o parte din credintele vremii, cum ar fi cã doza zilnicã de theriaca avea puterea sã ofere imunitate absolutã împotriva substanţelor toxice, motivul iniţial al consumului de cãtre împãrat. De asemenea, medicul a remarcat instalarea toleranţei odatã cu consumul regulat.

Pregãtirea licorii a fost de fapt cea care l-a convins pe împãrat sã îl angajeze pe Galenus ca medicul sãu personal. Asta se întâmpla când Marcus Aurelius conducea o serie de rãzboaie la Dunãre, petrecându-şi mult timp pe câmpul de luptã. Într-una dintre cãlãtoriile sale înapoi la Roma, Galenus i-a explicat conţinutul amestecului numit theriaca, consumând şi el. Amestecul putea conţine şi apã, vin, miere sau scorţişoarã.

Theriaca i-a plãcut atât de mult împãratului, încât acesta a dorit sã se prepare imediat o dozã, fãrã a mai recurge la perioada de fermentare, ceea ce ar mai redus puţin din acţiunea ingredientelor. Este posibil ca împãratul sã fi arãtat semne de dependenţã în momentul în care a cerut îndepãrtarea opiului din preparat si a început sã sufere de insomnie cronicã. (…)

(…) Viaţa şi comportamentul lui Marcus Aurelius prezentau într-adevãr simptome de adicţie. Dovada rezidã în cel de-al doilea document informativ, propria sa lucrare, “Cãtre sine”, în care filozofeazã asupra experienţelor şi viziunii sale despre lume. Ce descrie el se aseamnãnã cu relatãri mai recente ale altor dependenţi faimoşi, care de obicei pomenesc stãri de reverie acutã şi percepţii alterate asupra realitãţii. (…)

(…) Marcus Aurelius avea vise ciudate, dar şi halucinaţii cu mistreţi şi alte sãlbãticiuni care se luptau în arenã. (…)

(…) Împãratul ajunge sã prefere solitudinea, în care putea explora lumea pe care o încãrca cu valenţe filozofice. Transa şi reveria se puteau instala mai uşor în singurãtate. (…)

(…) Se pare, conform documenteleor de care dispunem, cã Marcus Aurelius a fost într-adevãr un opioman, dar povestea adicţiei sale şi a efectelor acesteia încã este învãluitã în mister. (…)

cititi mai mult pe historia.ro

cititi mai mult despre Marc Aureliu si pe en.wikipedia.org

Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti

10 martie 2024/0 Comentarii/în Datini, traditii si obiceiuri populare romanesti /de Uniti Schimbam/2.062 vizite

Nuntă în Banat cu lăutari, fotograf Leopold Adler, 1872-1924 (MAP-1803)

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția MAP – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.ro; azm.gov.roș www.facebook.com/MuzeulTaranului; tvrinfo.ro

articol în curs de editare

Lăsatul secului pentru Postul Sfintelor Paşti

Lăsatul secului de carne, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt (1) tocmai înainte de intrarea în păresimi (2).

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată, marțea înainte de miercurea cenușii, care e ziua de intrare în post. În ritul bizantin primul lăsat al secului are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

Etimologie

Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, expresia “lăsatul secului” s-ar fi format printr-o aglutinare, de la “lăsatul seculului”, adică renunțarea la lume, în sens religios.

În limba italiană, termenul folosit e «carnevale», adică “adio carne”, din acel moment incepand Postul Pastelui.

Perioadă

Potrivit tipicelor bisericești, se renunță la carne în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, duminică precedată de o săptămână, săptămâna cărnii, în care se mănâncă produse de carne în fiecare zi. În această săptămână nu se face liturghie miercurea și vinerea.

Folclor

Renunțarea la carne e strâns legată în asceză de renunțarea la sărbătoriri.

De aici lăsatul secului a fost asociat cu o sărbătoare înainte de intrarea în post, de unde carnavalul*.

Carnavalul este o perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc.

Etimologic, cuvântul „carnaval“ se trage din dialectul milanez („carne vale“) și înseamnă literal „adio carne“.

El datează din perioada în care biserica a impus ca aceste festivități să aibă loc doar înaintea postului de reculegere, rugăciune și abstinență, care premerge Paștele.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(1) Fruptul (din lat fructus) desemnează anumite mâncăruri, altele decât de post, precum și zilele când, conform diferitelor rubrici, credincioșii creștini pot consuma aceste mâncăruri.

Mâncăruri de frupt – În funcție de felul postului, ritul bizantin prevede mai multe feluri de frupt, după cum urmează.

Frupt propriu-zis – La Paști și în toată săptămâna luminată, de la Crăciun până la Bobotează, precum și în toate zilele de peste an, altele decât în posturi și în zilele pregătitoare posturilor, altele decât miercurea și vinerea, se mănâncă de frupt, adică orice produse alimentare de origine animală. Aceste produse culinare sunt desemnate de mineie* drept:

carne; brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr. Pentru amănunte, a se vedea articolul Post (asceză).

* Mineiul este o carte liturgică (sau bisericească) din ritul bizantin ce conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună de peste anul bisericesc. Sunt deci douăsprezece, pentru cele douăsprezece luni ale anului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Frupt alb - Toată săptămâna (miercurea și vinerea inclusiv) dinainte de intrarea în păresimi, se mănâncă de frupt alb. Bolnavii mănâncă de asemenea de frupt alb în zilele de post. Fruptul alb a devenit normă de post pentru ritul latin.

Fruptul alb constă în: brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr.

Acesta oprește însă carnea animalelor cu sânge cald.

(2) Postul Mare sau Păresimile (în latină quadragesima) este în creștinism perioada de asceză și pocăință premergătoare Paștilor. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. În perioada Postului Mare creștinii manifestă o grijă spirituală sporită, prin renunțarea la alimentele de proveniență animală și se înaltă sufletește prin rugăciunea însoțită mereu de faptele cele bune. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin cu Miercurea Cenușii.

- Miercurea Cenușii este, pentru credincioșii romano-catolici, prima zi a Postului Mare. Sărbătoarea a fost instituită în timpul pontificatului lui Grigore I cel Mare. Cele două zile de dinaintea Miercurii Cenușii sunt, în lumea catolică, punctele culminante ale carnavalului.

Denumirea „Miercurea Cenușii” se datorează obiceiului ca ramurile de salcie (palmier, măslin sau de alt arbore) sfințite cu ocazia Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre a fi arse. Cenușa lor se folosește la ieșirea de la slujbă, presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: „Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19), cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu ocazia izgonirii sale din rai.

Cenușa se pune pe capetele credincioșilor, prezenți la slujbă, ca semn de pocăință și de angajament de a ține postul cu curățenie.

Biserica Ortodoxă nu are tradiția impunerii cenușii, însă duminica intrării în post, numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, face trimitere la același text, ca și cel folosit în Biserica Romano-Catolică (Geneza, capitolul 3).

***

Postul Mare are origine apostolică, potrivit Sfinţilor Părinţi şi scriitori bisericeşti. Dar în primele secole, durata şi felul postirii nu erau uniforme peste tot. La Ierusalim, în secolul al IV-lea se postea opt săptămâni înainte de Paşti, pe când în Apus, în aceeaşi vreme se postea numai patruzeci de zile. („Liturgica Generală”)

Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea, Postul Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţinea o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind un post foarte aspru.

În secolul al IV-lea, după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şase săptămâni.

După disciplina ortodoxă, se lasă sec în seara Duminicii Izgonirii lui Adam din rai şi postim până în seara sâmbetei din Săptămâna Patimilor, inclusiv. Ultima dintre aceste şapte săptămâni de post, adică săptămâna dintre Florii şi Paşti, pe care o numim a Sfintelor Patimi, nu este socotită însă în Postul Păresimilor, ci este considerată aparte, sub denumirea de Săptămâna Paştilor.

Din cele mai vechi timpuri, Postul Păresimilor a fost ţinut cu multă rigurozitate. Canonul 69 apostolic pedepsea cu caterisirea pe slujitorii Bisericii şi cu excomunicarea (afurisirea) pe credincioşii laici care nu ar fi respectat postul de miercuri şi de vineri şi pe cel al Păresimilor, neadmiţând excepţii decât în cazuri de boală.

„Porunca dată omului: ‘Din tot pomul din rai să mâncaţi, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi‘” (Facere 2, 16-17) este poruncă de post, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. (Omilia a cincea – rostită la începutul Postului Mare; „Omiliile despre pocăinţă” - Sfântul Ioan Gură de Aur)

„Dacă în rai a fost de neapărată trebuinţă postul, cu mult mai mult în afară de rai; dacă leacul a fost folositor înainte de rănire, apoi cu mult mai mult după rănire; dacă arma ne-a fost bună când încă nu se pornise împotriva noastră războiul dat de pofte, apoi cu mult mai mult ne este de neapărată trebuinţă ajutorul dat de post după ce a început lupta aceasta atât de mare, şi a poftelor, şi a dracilor”, arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

Dacă Adam ar fi ascultat de această poruncă, n-ar mai fi auzit a doua poruncă, care spune: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!” (Facere 3, 19); dar pentru că n-a ascultat de porunca postului, pentru aceasta: moarte, griji, osteneli, supărări şi o viaţă mai împovărătoare decât moartea; pentru aceasta, spini şi ciulini; pentru aceasta, oboseli, dureri şi o viaţă plină de chin. (Omilia a cincea - Sfântul Ioan Gură de Aur)

«Lupta dintre Lăsatul secului de carne şi Păresimi», de Brügel – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Duminica Lăsatului sec de carne, este ultima zi în care se poate mânca acest tip de aliment, carnea.

Atât Lăsatul de sec de carne, cât și cel din săptămâna ce urmează, Lăsatul de sec de brânză, păstrează reminiscențele unor sărbători păgâne deosebit de importante pentru calendarul popular.

În plină iarnă, este vorba de ceremonii prin care se marca despărțirea oficială de frigul și de întunericul de moarte al iernii, precum și ceremonii de invocare a soarelui învingător, de stimulare a acțiunii acestuia, slaba putere a lui fiind considerată ecoul unui moment critic prin care trecea astrul, care trebuia astfel ajutat, prin intermediul unor ritualuri speciale.

Acestea cuprind: aprinderea și manipularea focurilor (Alimori), săriturile în înălțime, veghea rituală (Baterea alviței), întrecerile cailor (Încurarea cailor), care, pe lângă asigurarea energiei necesare soarelui, prin intermediul practicilor de magie imitativă, mai aveau darul de a garanta o bună recoltă a principalelor plante cultivate.

Cea mai mare parte a actelor rituale vizează cultivarea câmpului: astfel, acum erau legate ritual păsările cerului, alți potențiali dăunători ai semănăturilor.

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Lăsatul secului de brânză, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt tocmai înainte de intrarea în păresimi.

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată. În ritul bizantin primul are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

Astfel, lăsatul secului de brânză se sărbătorește în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, dar e precedat de o săptămână, săptămâna tirofagiei, în care se mănâncă lactate, ouă și pește în toate zilele, și în care, potrivit majorității tipicelor, nu are loc euharistia. După duminica înfricoșatei judecăți, potrivit tipicului bisericesc, nu se mai mănâncă produse lactate până la Paști, ci se începe postul.

„Săptămâna Albă” sau „Săptămâna Brânzei” din Calendarul creștin ortodox era numită în Calendarul popular și „Săptămâna Nebunilor”.

După un important sezon de nunți început imediat după Bobotează și încheiat la Lăsatul Secului de Paști, românii mai acordau o săptămână căsătoriei celor cu șanse mai mici la selecția maritală: handicapați, văduvi, fete cu copii din flori și alții.

Cete de bărbați se îmbrăcau în Săptămâna Brânzei cu haine femeiești și mergeau prin șezători unde luau fetele și nevestele la joc, improvizând, spre buna dispoziție a celor prezenți, diferite dansuri.

Ziua cutreierau satul pentru a face alte „nerozii, nebunii și glume”.

O nuntă parodie a acestor nefericiți se desfășura în ziua Lăsatului Secului de Clisă prin satele bănățene.

După ce se mascau în mireasă, mire, popă, dascăl, nași, nuntași de rând porneau pe ulițele satului cu govia (mireasa) și mirele în frunte.

Pe drum țucau (sărutau) fetele și nevestele tinere, se repezeau după copii, speriindu-i.

Cununia se desfășura la un pom în care se anina un clopot.

De la pomul cununiei cortegiul se îndrepta spre râu, unde însurățeii se spălau pe mâini cu apă turnată dintr-o vadră.

Mascații mergeau apoi pe la casele oamenilor unde erau cinstiți cu rachiu, ca la ospețele adevărate.

Ion Ghinoiu – Calendarul țăranului român. Zile și mituri (Univers Enciclopedic Gold, 2019) – articol preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Evanghelia Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – foto preluat de pe basilica.ro

Matei 6, 14-21

‘Zis-a Domnul:

Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc;

Iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre.

Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor.

Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala.

Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.

Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura,

Ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura.

Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.’

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești – Lasata Secului de Pasti

In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.

Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar “un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in “Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.

Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.

Obiceiuri – Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Lăsatul secului, lăsatul lumii

articol preluat de pe azm.gov.ro

În mod obișnuit, cuvântul sec, din sintagme precum “lăsatul secului” sau “mâncare de sec”, este înțeles ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. “Lăsatul secului” ar însemna deci începutul vremii de sec, lăsatul postului. Și totuși, nimic mai fals ca această etimologie populară, în care accentul cade în primul rând pe calitatea mâncării, așa cum nu se întâmpla de fapt în învățătura sfinților părinți!

Secul pe care îl lasă postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea, în sensul de mondenitate, moda, obiceiuri lumești. E vorba aici nu de comunitate, de umanitate, ci de lumea care nu-l cunoaște pe Dumnezeu, de lumea în toată strălucirea ei de tinichea, despre care Hristos ne-a avertizat: “Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele”. În ce constă această lume, o va spune și ucenicul cel iubit, Apostolul Ioan, în felul său unic prin simplitate și concizie: “Tot ce este de la lume, aceasta este: pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții”. El nu se referă aici numai la păcate, ci la toate lucrurile zadarnice care ne ocupă viața și ne consumă timpul. Nu omul este condamnat în cuvintele sfântului, ci nimicurile în care se risipește; ele alcătuiesc acum, mai presus de orice, lumea. Este tot atâta efemeritate în viața lumii, cât și într-un banal ziar de știri: astăzi îl parcurgi cu voluptate, pentru ca mâine să nu mai facă doi bani. Poate că acesta este și cel mai mare păcat al lumii: pierderea de timp, risipirea ei atât de pătimașă în deșertăciuni. Unul dintre cele mai tulburătoare versuri din Psalmi este și acesta: “Dumnezei sunteți, și toți fii ai Celui Preaînalt, dar voi ca niște oameni muriți…”

De aceea, lăsatul secului este mai întâi de toate un îndemn la reculegere, la reînnoirea vieții prin lăsarea păcatelor și a preocupărilor deșarte și prin întoarcerea spre Dumnezeu. Așa se spune în frumoasele cântări bisericești de post: “Ziua postului părăsire de păcate să-ți fie, suflete și către Dumnezeu plecare și apropiere”. Postul este prin excelență timp de rugăciune, de căință și mărturisire a păcatelor, de înfrânare, de răbdare și mai ales de iertare. Înfrânarea de la mâncarea “de frupt” este numai un aspect al postirii ortodoxe, cel văzut. Dar în Sinaxarul Sâmbetei Albe, vorbindu-se despre “marea luptă a postului”, se arată treptele sale, ca într-o scară: “Mai întâi dragostea și depărtarea minții de la lucrările și faptele necuviincioase; apoi însuși postul, dar să nu postim numai de mâncări, ci să postim și cu limba și cu ochii și, ca să spunem pe scurt, să ne oprim și să ne îndepărtăm de la orice faptă rea”.

Părinții nu au încetat să atragă atenția, chiar în cele mai aspre cuvinte, că, înțeles doar ca efort alimentar, postul nu are nici o trecere religioasă: “De mâncare postind, suflete al meu, dar de pofte necurățindu-te, în deșert te lauzi cu nemâncarea… Ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu și demonilor celor răi te vei asemăna, căci nici ei nu mănâncă pururea…”; sau: “Eu, cel ce rămân neîndreptat în toate, în zadar mă bucur de oprirea mâncării, că n-a zis Domnul să fie postul de acest fel”. Nici atunci când este revendicat de la etimologia lui siccus, referirea nu se face la calitatea mâncării (uscată, seacă), ci la sensul figurat al cuvântului, acela de cumpătare, sobrietate. În fond, nu mâncarea este condamnata prin post, ci neînfrânarea, necumpătarea, proasta ei folosință. Aceleași cântări de post vorbesc de “întunericul sațiului”. Masa de post trebuie să fie în primul rând cumpătată, altfel “întunericul sațiului” poate la fel de bine să vină și din mâncarea de fasole…

Postul ortodox nu este așadar un exercițiu alimentar, o dieta “purificatoare”, așa cum se concepe în multe confesiuni ezoterice (după cum nu există în creștinism alimente necurate sau interzise). El reprezintă însă un act spiritual superior, acela de a corecta viețuirea imediată și instinctuală și de a orienta lumea după sensul ei înalt și singurul adevărat: acela de creație a lui Dumnezeu.

Obiceiuri de Lăsata Secului de Paști

articol preluat de pe azm.gov.ro

Lăsata Secului reprezintă o sărbătoare ce semnifică ultima zi, când se mai poate mânca „de dulce”, înainte de a începe unul din cele patru mari posturi rânduite în Biserica Ortodoxă (Postul Nașterii Domnului, Postul Sfintelor Paști, Postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Postul Adormirii Maicii Domului).

Postul cel Mare sau Postul Sfintelor Paști, este singurul care are două Lăsata Secului, unul pentru carne (Duminica Înfricoșătoarei Judecăți), celălalt pentru lactate, oua și pește (Duminica Izgonirii lui Adam din Rai).

În lumea satului, Lăsata Secului de Paști păstrează acte rituale specifice unui început de An Agrar celebrat la echinocțiul de primăvară. În acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Paștelui în raport cu echinocțiul de primăvară și faza lunară, cele mai importante sărbători și obiceiuri păgâne au fost împinse în afara ciclului pascal, la Lăsatul Secului și la Rusalii”.
Lăsata Secului este momentul de cumpănă dintre vechiul si noul An Agrar „un scenariu ritual de îmbătrânire și înnoire a timpului, în care ritualurile și datinile pregătesc evenimentul și-l consfințesc – adică sunt împărțite simetric întru-un ciclu de sărbători care au loc de-a lungul a două săptămâni, o parte dintre ele fiind celebrate înaintea Lăsatului Secului în „Săptămâna Nebunilor”, altele după, în săptămâna “Caii lui Sân Toader”.

Sărbătorile tradiționale desfășurate pe parcursul acestor două săptămâni, sunt despărțite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigătul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodăițe etc. și păstrează anumite elemente care sunt specifice nopții dintre ani.

Obiceiuri ce premerg Lăsata Secului de Paști:

articol preluat de pe azm.gov.ro

Revelionul Lăsatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfășurate de-a lungul a două săptămâni, are loc în sâmbăta sau duminica dinainte de Lăsata Secului de carne (deci înaintea Săptămânii albe) o sărbătoare asemănătoare cu Revelionul care, în funcție de zonele geografice, poartă denumiri diferite precum: La Zăpostit (Lăsatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care definește orice petrecere nocturnă), Alimori (nume dat roții de foc, cu altă semnificație specială), Hodăițe (nuia cu două crengi între care se pun paie, pănuși de porumb, fân și se dă foc), Opaiț (denumirea vine de la arhaicul instrument de iluminat) dar în esență tradiția este similară.

Sărbătoarea se desfășura o noapte întreagă, sub cerul liber și era un prilej colectiv de veselie a întregii comunități sătești, la care toți trebuiau să ia parte. Ca în toate marile evenimente colective din viața satului, și acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducând lemne, paie sau coceni de porumb) în jurul cărora se strâng, cu mic, cu mare și petrec până dimineața, se cântă, se chiuie, se joacă, se fac „strigături peste sat” asemănătoare cu cele de la Anul Nou sau din sâmbăta Paștelui. Scopul lor era identic – prin comunicarea faptelor urâte făcute de diferiți membrii ai comunității sătești, ei erau iertați și purificați. În Maramureș, „strigatul peste sat” se încheia cu versurile: „cele bune să se-adune, cele rele să se spele”. Dacă cineva lipsea de la ceremonia obștei, era întrebat în ziua următoare: „din ce cauză n-ai fost aseară la priveghi, că Dumnezeu știe, mai trăi-vom până la alt an?”.

Punctul culminant al serbării era incinerarea în câmp liber a unei păpuși făcute din paie. După unii cercetători aceasta presupune ca în vremuri ancestrale, la ceremoniile înnoirii timpului, existau jertfe umane. Pe de altă parte, obiceiul Păpușii din paie – existent aproape la toate popoarele și practicat și acum, sugerează că de fapt ar fi o practică de stimulare magică a fertilității pământului.

Săptămâna Nebunilor coincide cu “Săptămâna brânzei”, denumită și “Săptămâna albă”, în care, pentru a se putea pregăti treptat intrarea în Postul Mare, după ospețele din “Câșlegii de Iarnă” (perioada între Crăciun si Lăsatul Secului, când se fac petreceri, nunți, oamenii se distrează, se mănâncă de toate – de fapt se fac abuzuri), se elimina din alimentație carnea și „clisa” (slănina) și sunt admise brânzeturi, lactate și ouă.

Numele de „Săptămâna Nebunilor” are două semnificații. Pe de o parte, în unele zone ale țării ca Banat, Muntenia, Transilvania – era perioada îngăduită să se căsătorească, cei care n-au reușit să facă asta în timpul petrecerilor – deci a Câșlegilor. Cea de-a doua – Săptămâna Nebunilor este legată de crearea imaginii de îmbătrânire, moarte si renaștere a timpului calendaristic – identic acum la Anul Nou Agrar, cu cel al Anului Nou calendaristic.

În Joia Furnicilor situată în Săptămâna Albă, femeile aduceau ofrande acestor insecte, făcând o turtă din făină sau mălai, pe care o ungeau cu unt sau brânză și o puneau pe un mușuroi, crezând astfel că acestea nu vor face pagube în timpul verii.

Legarea grânelor este o datină celebrată de Lăsata Secului, pentru ca pasările și toate dăunătoarele să nu distrugă recolta. Tradiția este ca peste zi să nu se pună de loc mâna pe cereale și nici să se dea din acestea de mâncare la păsări și animale, deoarece superstiția este că atunci recolta va fi distrusă pe câmp de păsări și dăunători. Seara însă, se iau grăunțe diferite în gură, se iese în curte și stând cu ochii închiși se scuipă la orătăniile curții, apoi se spune: ”cum nu văd eu acuma nimic, așa să nu vadă nici pasările holda mea”.

Baterea alviței (halviței) reprezintă un alt obicei de Lăsata Secului, de fapt o ceremonie practicată în sudul țării. Este tot un prilej de mare veselie colectivă, o petrecere tinerească organizată mai ales de către adolescenți. Alvița legată cu o sfoară, este plimbată prin fața tinerilor, care organizați pe echipe de câte doi, cu mâinile legate la spate, încearcă s-o prindă cu gura, lucru extrem de dificil, cel mai ades reușind doar să se murdărească pe față și pe haine.

Vergelul sau refenelele sunt petreceri din comunitatea satului, care au loc în duminica Lăsatei Secului. Este de fapt ultimul prilej de distracție colectivă, înainte de a se intra în perioada Postului Paștilor. Sărbătoarea are loc după asfințitul soarelui și este legată prin tematica de ceremonialul Mascaților, dar se reduce doar la un schimb de strigături satirice, chiar răutăcioase – refrenele – între fetele bătrâne și „tomnaticii” ce au rămas necăsătoriți.

Obiceiuri de după Lăsata Secului de Paști

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viața intră în normal: spațiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor și focurilor rituale: roata de foc, Hodăițele etc. Cu acest prilej se fac urări de sănătate și rod bogat, oamenii se împacă, etc. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale și practici magice, poartă diferite denumiri: Marțea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.

Se spune despre Sântoaderi ca sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoși, îmbrăcați în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci și cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Șchiop. Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu șezători și iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuința în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu merg la șezătoare.

Sărbătoarea cucilor este o datină de primăvară cu rol de purificare. Cucii sunt de fapt flăcăi ce poartă fuste, mascați cu o glugă special alcătuită, din pânză de cânepă, cu aplicații din lână, broderii, hârtie colorată, fulgi, pene și două coarne înalte, legate între ele ca o scară. Ei au un clopot în spate și un băț în mână iar în dimineața de Lăsata Secului, sau a doua zi, alergau după copii și femei, uneori chiar îi trânteau. După amiaza purtau o nuia de care era legată o opincă, cu care atingeau pe trecători. Spre seară mergeau pe la casele oamenilor și încingeau hore. Superstițiile legate de ei sunt multe, cea mai importantă este: „Dacă omul sau oricine nu primește vreo lovitură de la cuci în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an”.

Lunea curată, prima zi după Lăsatul Secului, era consacrată preparării borșului, aliment nelipsit din Postul Paștelui. Metoda preparării nu era întâmplătoare ci se făceau “vrăji, descântece, gesturi și formule magice care garantau fermentarea, puritatea și calitatea tămăduitoare de boli, la trecerea de la iarnă la primăvară (Bucovina, Moldova, Transilvania).

Marțea vaselor denumea ziua în care vasele folosite pentru mâncarea “de dulce” se spălau cu leșie pentru a fi purificate în vederea mâncării de post, se procura “piatra vânătă” (pentru stropirea viței de vie împotriva manei) , se strângea zăpada netocită, pentru a se face apa folosită în rituri magice de înfrumusețare, sau pentru a se stropi ritual podelele când se măturau, se făceau farmece și vrăji.

Miercurea strâmbă era o sărbătoare ținută, mai ales în Oltenia, pentru sănătatea oamenilor, mai ales pentru prevenirea paraliziilor.

Joia iepelor era celebrată prin diferite interdicții de muncă, pentru a asigura sănătatea animalelor, mai ales a cailor. O întâlnim în sate din Oltenia, Muntenia și Moldova.

Vinerea Sântoaderului, vinerea de după Lăsatul Secului de Paște îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader și este așteptată cu interes de fetele nemăritate și de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarba cu întrebuințări în medicina populară, în vrăji și în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: „Planta cunoscută și sub numele de Iarba Mare era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paști, să dea frumusețe și păr bogat fetelor și nevestelor. Dimineața, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau și scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare și pâine pământul în care a crescut și-l invocau pe Sântoaderul cel Mare: „Toadere, Sântoadere,/ Dă cosița fetelor/ Cât e coada iepelor!”.

Sâmbăta Sântoaderului se spune că aparține celui mai puternic și afurisit dintre Caii lui Sântoader. Este ziua când se spală părul cu apa amintită, se tunde părul de pe fruntea vacilor ( invocând același descântec de mai sus, pentru a creste părul fetelor) – ele nu au voie sa iasă din casă fără a fi spălate” deoarece le mănâncă caii părul”, este ziua când fetele (trecute de 14 ani) își despart părul cu cărare la mijloc, semn că pot să fie introduse de flăcăi în hora satului.

Se fac mâncăruri speciale (boabe de grâu sau porumb fierte și îndulcite cu miere) se fac colaci din făină de grâu – denumiți Brândușei, care se dau de pomană. Se face colivă de sufletul morților, denumită Coliva lui Sântoader și se duce la biserică și cimitir. Credința este că dacă o parte este păstrată și mâncată peste an, te apără de friguri.

(Mihail Kogălniceanu) Dezrobirea țiganilor

30 ianuarie 2024/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/4.527 vizite

Creație alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect “Dezrobirea țiganilor”

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikisource.org

Mihail Kogălniceanu: Dezrobirea țiganilor

parte din discursul rostit la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare

Creație alegorică a lui Theodor Aman (circa 1845) având ca subiect “Dezrobirea țiganilor” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

(…)

Binevoitorii mei ascultători nu creadă cum că aceste cuvinte care le zic sunt complimente de curtezan, adresate unui Hohenzollern, astazi rege al României.

Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți care au operat realțarea și unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit în țara mea și că la focul patriotismului german s-a aprins făclia patriotismului meu român!

În anul 1864, când toți românii erau departe încă de a gândi la chemarea tânărului principe german Carol de Hohenzollern pe tronul României, în mijlocul luptelor noastre pentru reformele politice și sociale ce se operau atunci, când România era frământată prin greaua chestiune rurală — în ședința Camerei din iunie 1864, eu am reprodus o parte din cele mai sus expuse privitoare la reformele agrare operate în Prusia în anii 1807 — 1812; pe aceste date m-am întemeiat spre a răspunde primului ministru al României unite, care combătea cu un talent demn de o cauză mai dreaptă proiectul liberalilor pentru emanciparea și împroprietărirea țăranilor.

Aducându-mi pururea aminte cuvintele principelui Hardenberg: “monarhia întemeiată pe instituțiuni democratice“, m-am reîntors în țară la 1838 cu angajamentul, și l-am ținut cu înțreaga mea generațiune, de a face din țara mea o monarhie întemeiată pe baze democratice, lucrând la desființarea robiei țiganilor, la proclamarea, egalității de drepturi și îndatoriri pentru toate clasele întregii națiuni române, la emanciparea clăcașilor și la deplina lor împroprietărire pe pământurile stăpânite de țărani în secole întregi, stropite cu sudoarea și sângele lor.

Și Dumnezeu bun și milostiv mi-a prelungit viața mea îndestul ca să pot ori asista, ori împreună lucra la săvârșirea acestor trei mari reforme, și astăzi a mă bucura la bătrânețe de rodul sămânței depuse de noi, în tinerețile noastre, în mănosul pământ al mumei-patriei!

Rog pe maiestățile-voastre, rog pe ascultători să-mi ierte aceste prolegomena, această digresiune ce am făcut-o înainte de a intra în materie.

Bătrânii iubesc, o mai zic, a spune fapte din tinerețea lor!

Intrând în materie, voi desfășura trei date mari din istoria contemporană a renașterii României, trei reforme radicale săvârșite sub ochii noștri et quorum pars parva fui.

Aceste sunt:

I. Dezrobirea țiganilor.

II. Oborârea pronomiilor și privilegiilor de naștere și de castă și proclamarea egalității politice și civile pentru toți fiii României.

III. Emanciparea țăranilor.

Un strigăt de bucurie a izbucnit în inima tuturor oamenilor luminați.

Ochii, atât ai emancipaților, cât și ai acelora reținuți încă în fiarele sclaviei, dar însuflețiți de o dreaptă speranță, au vărsat șiroaie de lacrimi, și numele emancipatorilor,

Mihail Sturdza și Alexandru Ghica, mulți ani au răsunat sub bolta cereasca.

Noi, tinerii din Moldova — vorbesc numai de acei cu care împreună am lucrat —, uitarăm în acea zi lupta înverșunată ce făceam guvernului lui Mihail Sturdza, pentru abuzurile sale, pentru lipsa mai ales de orice justiție în țară; ne-am adunat, plini de entuziasm, hotărând și hotărâți de a arăta domnului că, în fața unui act mare, junimea româna știa gândi și lucra înalt și bine!

O deputațiune de tineri, între care se aflau Costache Negri, Vasile Alecsandri, Costache Rola, DL Rallet, P. Mavrogheni și alți atâți, și ai carei orator fusei ales eu, se prezentă domnului spre a-i exprima recunoștința tinerei generațiuni.

Mihail Sturdza în acea zi și-a adus aminte că și el a fost tânăr și că era omul cel mai luminat al țării; el ne exprimă recunoștința sa, declarând ca în noi vedea viitorul țării, că nouă aparținea de a face din Moldova și Valahia o țară civilizată și o societate europeană și că stăruințele lui erau de a ne pregăti acest viitor.

“Foaia științifică și literară“, redactată de mine, tipări un număr extraordinar din 6 februarie 1844, în culoare verde, culoarea speranței, în care, în proză și în versuri, se cânta marea reformă.

Țiganii particulari, cu toată lovirea dată sclaviei, au mai urmat a-și purta lanțurile, deși mult ușurate prin ideile nouă și prin îmblânzirea moravurilor, pâna la căderea domnilor reglementari în 1848. iunie 1848, țiganii auziră cuvântul armonios al libertății, ei deveneau cetățeni liberi; iată ce se zicea în acea proclamațiune:

“Poporul român leapădă de pe sine neomenia și rușinea de a ținea robi și declară libertatea țiganilor particulari. Cei ce au suferit până acum rușinea păcatului de a avea robi sunt iertați de poporul român; iar patria, ca o mumă bună, din visteria sa, va despăgubi pe oricine va reclama că a avut pagubă din această faptă creștinească“.

Dar curând revoluțiunea, măreața revoluțiune, toate marile reforme, fură călcate și zdrobite prin potcoavele cailor armatelor cotropitoare, și nenorociții emancipați fură din nou lănțuiți; dar sămânța era aruncată, și curând ea trebui să-și poarte roadele sale.

Tânăra generațiune a Moldovei nu înceta a cere dezrobirea robilor particulari, atât în țară, cât și prin felurite broșuri ce le publica în străinătate; așa de exemplu, între alții, Alexandru Papadopol-Calimach scria, la 1855, pentru emanciparea țiganilor articolele sale, publicate în Iași în “Foiletonul Zimbrului” din februarie 1856:

“Un popor care pastrează robia, scria el, merită sa fie așezat în rândul popoarelor osândite“!

Domnul Grigore Ghica al Moldovei, înainte de a depune frânele guvernului, după dispozițiunile Tratatului de la Paris, vroi să-și încoroneze domnia prin acte mari.

Între acestea figura și ultima lovire dată sclaviei, dezrobirea țiganilor particulari.

Consilierii tronului, miniștrii, erau luați dintre tineri, din pleiada acelora care din Unire și democratizarea țărilor române făcuseră programa vieții lor.

Ministru de finanțe era Petru Mavrogheni; el și eu furăm însărcinați de domn cu redacțiunea proiectului de lege; el fu votat, putem zice, în unanimitate și cu entuziasm de către Divanul adhoc, care pe atunci, în urma tratatului nefast de la Balta-Liman, devenise simulacrul Adunărilor legiuitoare desființate în 1848.

Dezrobirea țiganilor

Contemporanii mei își aduc aminte, și aci am ca martor pe mai junele meu contemporan, pe colegul meu Alexandru Papadopol Calimach, își aduc aminte ce erau țiganii, sunt acum 50 de ani, chiar atunci când razele civilizațiunii moderne îmblânzise moravurile în toate societățile Europei și când sclavia nu mai avea domiciliu decât în Rusia și din nenorocire și în România.

Legea țării trata pe țigani de lucru, vândut și cumpărat ca lucru, deși prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de țigani; în realitate, și mai ales stăpânii care aveau puțini țigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripțiunile legii.

Chiar pe ulițele orașului Iași, în tinerețele mele am văzut ființe omenești purtând lanțuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte și legate prin coloane împrejurul gâtului.

Bătăi crude, osândiri la foame și la fum, închidere în închisori particulare, aruncați goi în zăpadă sau în râuri înghețate, iată soarta nenorociților țigani!

Apoi disprețul pentru sfințenia și legăturile de familie.

Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinți, copiii rupți de la sânul născătorilor lor și răzlețiți și despărțiți unii de alții, și vânduți ca vitele la deosebiți cumpărători, în cele patru colțuri ale României.

Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite ființe; era un spectacol grozav, strigător la cer.

De aceea, povățuiți de spiritul secolului, de legile omenirii, un număr de boieri bătrâni și tineri au întreprins de a spăla patria lor de rușinea sclaviei.

Înainte ca chestiunea dezrobirii țiganilor să fi intrat în consiliile, în planurile de reformă ale ocârmuitorilor, ea a început a se agita prin însăși înițiativa parțială a stăpânilor de țigani.

Mulți din aceștia, și numărul lor din zi în zi sporea, ori în viață, ori mai ales la moarte, își dezrobeau, își iertau țiganii.

Întrebuințez cuvântul de iertare, pe care îl gâsim în toate actele de dezrobire; dar reforma era prea grea, ea jignea prea multe interese ca să se poată opera cu înlesnire.

Erau țiganii domnești și foarte mulți; aceștia constituiau un venit mare în bugetul statului; erau țiganii mănăstirești și ai așezămintelor publice, ale cărora servicii intrau în trebuințele zilnice ale acestor comunități; erau, în fîne, țiganii particulari, țiganii boierești, care constituiau personalul de servitori în curțile boierești, bucătari, vizitii, rândași, feciori în casă, slujnice, bucătărese, cusătorițe.

Boierii cei bogați aveau chiar capele de muzici sau tarafe de lăutari.

Toate aceste funcțiuni se exercitau de țigani; dezrobirea lor era dar combătută de trebuințele zilnice și casnice ale vieții familiilor, de aceea emanciparea nu s-a putut face decât treptat și sub două domnii, atât în Moldova, cât și în Muntenia.

Întâia lovire care s-a dat sclaviei a fost legea emancipării țiganilor statului și a mănăstirilor.

Dezrobirea s-a facut mai întâi în Moldova de către domnul Mihail Sturdza, prin două legi din 31 ianuarie 1844, iar în Țara Românească de către domnul Alexandru Ghica, prin o lege din 1845.

Această emancipare, deși parțială, era hotărâtoare și pentru emanciparea țiganilor particulari, rămași încă în sclavie.

Toate mințile prevăzătoare au înțeles că ora ștergerii sclaviei de pe pământul românesc sosise și că dezrobirea țiganilor particulari nu mai era decât o chestiune de timp.

Entuziasmul Divanului ad-hoc era numai înaintemergătorul entuziasmului general ce pe atunci insufla toată România pentru viitoarea sa renaștere.

Dovadă, sutele de proprietari care au respins orice despăgubire acordată lor de legiuirea emancipatoare.

Numele acestora au fost publicate și aparține iubitului nostru coleg, zelosul nostru cercetător și colecționar, d-nul Dimitrie Sturdza, să ne împrospăteze memoriei și istoriei contemporane numele acelora care, prin o generoasă renunțare, au expiat păcatele lor și ale părinților lor de a fi fost ani lungi stăpâni pe suflete de țigani.

Cu o mica mândrie de moldovean, să-mi fie permis de a spune ianuarie 1844, iar în București în 1847; cea de a doua, în Iași, la 10 decembrie 1855, și în București la 8 februarie 1856.

Reforma emancipatrice a avut în curând efectele sale salutare: afară de țiganii lăieși, care încă trăiesc în parte sub șatră, și afară de ursari, care fac încă meseria de a domestici fiarele sălbatice, dar totuși se dau lucrului pământului, mai toți astăzi din celelalte clase de țigani s-au contopit în masa națiunii, și ei nu se mai cunosc decât prin fața lor smolită și asiatică și prin vivacitatea imaginațiunii lor; altmintrelea noi îi găsim în toate clasele societății noastre.

Deși de la proclamarea emancipațiunii nu sunt încă îndepliniți 50 de ani, țiganii ne-au dat îndustriași, artiști, ofițeri distinși, buni administratori, medici și chiar oratori parlamentari.

Mă opresc aici. Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele țigănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.

(…)

cititi tot discursul aici: ro.wikisource.org

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872)

14 ianuarie 2024/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/7.713 vizite

foto preluat de pe www.mutualart.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848

Dimitrie Bolintineanu – foto preluat de pe www.mutualart.com

Biografie

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida.

În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă.

Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute.

Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești.

În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul „pricinilor suditești”.

Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar.

Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă “O fată tânără pe patul morții“, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv.

Poemul “O fată tânără pe patul morții” era o imitație după “La jeune captive” (“Tânăra prizonieră“), de André Chénier, și a fost publicat în “Curierul de ambe sexe“.

La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui.

Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină”.

Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris.

Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz.

Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o presimte.

Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară.

Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă.

Aga poliției, Ion Manu, îl „mirosise” și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu un arest la „mănăstire”.

Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluția…

Participant la revoluția pașoptistă

Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească.

Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, “Pruncul român“, Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) “Poporul suveran“.

Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari.

Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social“, pe potriva modelului francez – Le Peuple souverain.

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. “Poporul suveran”, dar – căzând revoluția – a fost exilat și se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

Exilul

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică.

Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni.

În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.

Boala și moartea

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris.

I se reeditează câteva dintre biografiile istorice.

Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile României.

Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti.

Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca.

În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează.

Poetul este sărac.

Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor.

Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor.

În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu.

La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale.

La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”.

Trimisă spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare.

Poetul este internat la Spitalul Pantelimon.

În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat:

«Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine». 1872

În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion.

Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș.

Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.

În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital.

Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

Opera poetică

Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri. Opera sa poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

Legendele istorice

Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland).

Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simțire și o mare iubire de țară.

Acestea l-au făcut popular și multe din cugetările exprimate într-un stil sentențios au devenit niște maxime foarte des întrebuințate.

Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ștefan cel Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfățișat noblețea caracterului lui Mircea cel Bătrân, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace rușinoasă; a veștejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor:

Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre rușinea lor;

a lăudat devotamentul și pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-și vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeșului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ștefan, care zicea că mai bine țara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare pentru patria sa:

Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare.

Andreiu sau luarea Nicopolei de români și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște sunt două narațiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.

Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică.

Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curții, dezvoltă ideea neputinței omenești de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe.

Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra întâmplărilor.

Și Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.

Florile Bosforului

Florile Bosforului cuprind poezii lirice și narative, cu subiecte orientale.

Ni se descriu frumusețile naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viață a cadânelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu cele mai grozave morți, târgurile de sclave etc.

Amorul și gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.

cititi poeziile pe ro.wikisource.org

Basme

Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate și personagii istorice.

Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, – Ielele – Mihnea și Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte important în literatura noastră, care – ca și Grui Sânger, de Vasile Alecsandri – se poate pune alături de modelele de imprecațiuni din literaturile străine, cum e al Camiliei din Horaces ș. a.

Macedonele

Macedonele ne descriu frumusețile din țările locuite de macedoneni și ne povestesc întâmplări din viața lor. În general personajele sunt păstori și păstorițe. Cele mai însemnate: Românele din Cavala – Samarina.

Reverii

Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea versurilor și prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte prețuite.

Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morții – Plângerile poetului român – Scopul omului – Un tânăr român mort în străinătate și altele.

Opinia contemporanilor

Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici.

Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densușianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureșanu; alții i-au tăgăduit orice valoare, cum face Nicolae Iorga în Istoria literaturii.

E drept că Bolintineanu se citește din ce în ce mai puțin și impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generației de la 1848.

Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri și maxime.

S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs sau două.

Limba însăși, în care sunt multe neologisme și cuvinte savante, precum și prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone.

Un merit sigur are Bolintineanu: meșteșugul de a face versuri.

Versurile sale sunt mult mai bine reușite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeților anteriori și contemporani.

Poate că această calitate, cum și maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activității sale.

Încercări literare

Epopei

Și-a încercat talentul și în epopee și ne-a dat Traianida, poemă în șapte cânturi în care voiește să celebreze colonizarea Daciei, dar condițiunile epopeii lipsesc.

Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul și unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.

Evident modelul trebuie căutat la lordul Byron.

Dramaturgie

Și-a încercat talentul și în dramaturgie și ne dă o serie de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acțiunea e rău condusă și interesul slab.

Astfel: Mihai condamnat la moarte, – Ștefan Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, – Lăpușneanu, după nuvela lui Costache Negruzzi, – Mărirea și uciderea lui Mihai etc.

Romane

Și-a încercat talentul și în roman și ne dă Manoil, în scrisori și Elena, inspirat din romane franceze și plin de declamațiuni și cu caractere nenaturale.

Satire și fabule

Și-a încercat talentul în satiră și fabulă, dar nu izbutește. Lucrările acestea seamănă mai mult cu articole de ziar decât cu poezii.

Mai toate au un ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii și uneori indecente.

Colecțiile se numesc Eumenidele, Bolintineadele, Nemesis, un fel de ziare sau reviste.

Evident acestea satire îl vor fi influențat pe Mihai Eminescu.

Vom cita ca mai bune dintre satire:

Două Tombatere în care ne înfățișează doi boieri vechi nemulțumiți cu starea de lucruri de sub Cuza;

Advocații, în care satirizează pe avocați;

Mihai Viteazul în rai, o satiră la adresa societății de atunci;

Către Ion Ghica, contra partidelor politice.

Alte publicații

Viața lui Cuza Vodă, 1869

Cronologie

- 1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu, fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga).

Stabilindu-se peste câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.

- 1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

- 1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară.

- 1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.

1848 – Editează revista Poporul suveran, „gazetă politică și literară“, la care colaborează Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a momentului.

Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.

- 1851 – Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ținută romantică.

- 1855 – 16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri apare Manoil. Roman național.
Apare, sub îngrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe următoarele cicluri:
Elegii; Balade; Florile Bosforului; Epistole; Cântece; Poeme

- 1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar și Cântarea României, în versuri, precum și ziarul unionist „Dâmbovița”, toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.

- 1861 – Apare volumul de satire Nemesis.
Se publică volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și filosofic

- 1863 – Pentru a se întreține, începe să publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalități istorice:
Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân; Viața lui Ștefan Vodă cel Mare; Viața lui Mihai Viteazul
Publică volumul Călătorii la românii din Macedonia.

- 1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată).

- 1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție poetică a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.

- 1866 – În traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d’Orient.
toamna – Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice.

- 1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate, trecute prin filtrul unei lucidăți amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii (…) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei …“ (Paul Cornea).

- 1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.

- 1870 – Apare volumul Menadele, care conține satire sociale și politice.

- 20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu.

Maica Tereza (1910 – 1997)

26 august 2023/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/13.273 vizite

Mother Teresa at a hospice for the destitute and dying in Kolkata (Calcutta), India, 1969 – Photo: Terry Fincher/Hulton Archive/Getty Images (preluat de pe www.biography.com)

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.agerpres.ro

Maica Tereza (1910 – 1997)

Maica Tereza, născută Anjezë Gonxhe Bojaxhiu (n. 26 august 1910, Skopje, Provincia otomană Kosovo, Imperiul Otoman – d. 5 septembrie 1997, Calcutta, India) și canonizată de Biserica Catolică cu numele de Sfânta Tereza de Calcutta, a fost o călugăriță catolică de origine albaneză care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950.

Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări.

A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”.

A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979.

A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore.

A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003.

La 4 septembrie 2016 a avut loc canonizarea Fericitei Maici Tereza de Calcutta, la Vatican, în Piața Sfântul Petru.

Începutul vieții

Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Gonxhe însemnând boboc în albaneză) s-a născut în 26 august 1910, în Üsküb, Imperiul Otoman (acum Skopje, capitala Republicii Macedonia).

Deși s-a născut în 26 august, ea considera că 27 august, ziua în care a fost botezată, era “adevărata ei zi de naștere.”

Familia ei a trăit pe strada Koçina 13 din centrul orașului Skopje unde exista o mare comunitate de vlahi.

Tatăl ei Nikollë Bojaxhiu sau Nikola Boiagiu ar fi fost de origine vlahă potrivit mai multor surse.

Ea a fost cea mai mică dintre copiii familiei din Shkodër, Albania, având ca părinți pe Nikollë și Drana Bojaxhiu.

Tatăl ei era implicat în politica albaneză.

În 1919, după o întâlnire politică, în care Skopje era lăsată în afara Albaniei, el s-a îmbolnăvit și a murit, când Agnesë avea opt ani, pe vremea Imperiului Otoman.

După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o ca romano-catolică.

Misionarele Carității

La 10 septembrie 1946, Teresa a avut ceea ce a descris ulterior drept „chemarea dinăuntrul chemării” atunci când a călătorit cu trenul de la Calcutta la mănăstirea Loreto⁠ din Darjeeling pentru odihna anuală.

„Trebuia să plec din mănăstire și să-i ajut pe săraci trăind în mijlocul lor. Era o poruncă. A nu o urma ar fi însemnat o încălcare a credinței.”

Joseph Langford avea să scrie „deși nimeni nu știa la acea dată, sora Tereza tocmai devenise maica Tereza”.

Și-a început munca de misionariat cu săracii în 1948, schimbând vechiul veșmânt⁠ tradițional de la Loreto cu un sari simplu din bumbac alb cu contur albastru.

Tereza a adoptat cetățenia indiană, a stat câteva luni în Patna pentru a primi o pregătire minimală în medicină de la Holy Family Hospital apoi s-a aventurat în mahalalele sărace.

A înființat o școală la Motijhil, Kolkata, înainte să înceapă să-i îngrijească pe cei săraci și înfometați.

La începutul lui 1949, Terezei i s-a alăturat un grup de tinere femei, și împreună cu ele a pus bazele unei noi comunități religioase care îi ajută pe „cei mai săraci dintre săraci”.

Eforturile ei au atras rapid atenția oficialilor indieni, inclusiv a prim-ministrului.

Tereza scria în jurnalul ei că în primul ei an a avut multe dificultăți.

Fără niciun venit, a cerșit hrană și provizii și a avut îndoieli, s-a simțit singură și tentată să se întoarcă la confortul vieții la mănăstire:

„Domnul nostru vrea să fiu o călugăriță liberă, acoperită cu sărăcia crucii.

Astăzi, am învățat o lecție bună.

Sărăcia celor săraci trebuie să fie atât de grea pentru ei.

Căutând o casă, am mers și am mers până m-au durut mâinile și picioarele.

M-am gândit cât de mult trebuie că-i doare și pe ei, trupul și sufletul, căutând o casă, hrană și sănătate.

Apoi, a venit confortul de la Loreto să mă ispitească.

„Trebuie doar să spui și totul va fi din nou al tău”, îmi tot spunea Ispita …

De bună voie, Domnul meu, și din dragoste pentru tine, doresc să rămân și să fac ce va fi sfânta ta vrere.

N-am lăsat să curgă nici o singură lacrimă.”

La 7 octombrie 1950 Tereza a primit permisiunea Vaticanului pentru congregația diocezană care avea să devină Misionarele Carității.

Aceasta urma, după cum ea însăși spunea, să-i îngrijească pe

„cei înfometați, cei dezbrăcați, cei fără de casă, cei schilozi, cei orbi, leproșii, toți cei care se simt nedoriți, neiubiți, neîngrijiți în toată societatea, oameni care au devenit o povară pentru societate și sunt izgoniți de toată lumea”.

Până în 1997 congregația din Calcutta a crescut de la 13 membri până la peste 4.000 de surori care se ocupau de orfelinate, case de îngrijire paleativă pentru bolnavii de SIDA și centre de caritate în toată lumea, unde se oferea asistență refugiaților, nevăzătorilor, persoanelor cu handicap, vârstnicilor, alcoolicilor, săracilor, persoanelor fără adăpost și victimelor inundațiilor, epidemiilor și foametei.

În 1952 Tereza a deschis primul azil⁠ cu ajutorul oficialilor din Calcutta.

Ea a transformat un templu Hindu abandonat în Kalighat Home for the Dying⁠, gratuită pentru cei săraci, și i-a schimbat numele în Kalighat, the Home of the Pure Heart (Nirmal Hriday; „Casa Inimii Pure”).

Cei aduși aici primeau îngrijiri medicale și ocazia de a muri cu demnitate în conformitate cu credința lor:

musulmanilor li se citea Coranul,

hindușii primeau apă din Gange,

iar catolicii primeau taina maslului.

“A beautiful death“, Teresa said, “is for people who lived like animals to die like angels—loved and wanted.”

A deschis un azil pentru bolnavii de lepră, denumit Shanti Nagar (Orașul Păcii).

Misionarele Carității au înființat clinici de îngrijire a leprei în toată Calcutta, oferind medicamente, pansamente⁠ și hrană.

Misionarele Carității au primit din ce în ce mai mulți copii fără adăpost.

În 1955, Tereza a deschis Nirmala Shishu Bhavan („Casa Inimii Imaculate pentru Copii”), ca adăpost pentru orfani și tineri fără casă.

Congregația a început să atragă recruți și donații, și în anii 1960 deschisese aziluri, orfelinate și leprozerii⁠ în toată India.

Tereza a extins apoi congregația și peste hotare, deschizând în 1965 în Venezuela o casă cu cinci surori.

Au urmat și alte case în Italia (Roma), Tanzania și Austria în 1968, și în anii 1970 congregația a deschis case și fundații în Statele Unite și în zeci de țări din Asia, Africa și Europa.

Frații Misionari ai Carității a fost înființată în 1963, și o ramură contemplativă⁠ a ordinului a apărut în 1976.

Mireni catolici și necatolici s-au înscris în organizațiile Colaboratorilor Maicii Teresa, Colaboratorilor Bolnavilor și Suferinzilor, și a Misionarilor Mireni ai Carității.

Răspunzând cererilor numeroșilor preoți, în 1981 Maica Tereza a înființat Mișcarea Corpus Christi pentru Preoți și (împreună cu preotul Joseph Langford) Părinții Misionari ai Carității în 1984 pentru a combina obiectivele vocaționale ale Misionarelor Carității cu resursele preoțimii.

Până în 2007, Misionarii Carității numărau 450 de frați și 5000 de surori în toată lumea, operând 600 de misiuni, școli și adăposturi în 120 de țări.

5 septembrie – Ziua internaţională a carităţii (ONU) – foto preluat de pe www.agerpres.ro

Premiul Nobel pentru Pace

Maica Tereza a primit numeroase premii pentru acţiunile de caritate săvârşite pentru semenii săi, indiferent de religia acestora.

Cea mai prestigioasă distincţie rămâne însă Premiul Nobel pentru Pace, acordat în octombrie 1979, pentru o viaţă închinată semenilor din lumea întreagă, pentru ajutorul acordat săracilor, pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi, pentru îngrijirea copiilor, într-un cuvânt – pentru întreaga sa operă de caritate.

Prin acordarea acestui premiu, Comitetul norvegian al Premiului Nobel îşi exprima recunoştinţa faţă de munca Maicii Tereza în folosul celor mai săraci dintre cei săraci,

“pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăşi starea de sărăcie şi de suferinţă, care constituie, de asemenea, o ameninţare la adresa păcii“, potrivit nobelprize.org.

În 1979, întreaga umanitate şi-a îndreptat atenţia către suferinţele copiilor şi ale refugiaţilor, exact acele categorii de oameni pentru care Maica Tereza a lucrat cu abnegaţie atâţia ani.

Comitetul a reliefat, de asemenea, energia care i-a susţinut aceste acţiuni de caritate şi care ilustrează calităţile sale sufleteşti.

O caracteristică a muncii sale o reprezintă respectul faţă de fiecare fiinţă umană în parte.

Cei mai singuri, cei mai năpăstuiţi şi cei mai bolnavi au găsit alinare în braţele sale.

În ceea ce o priveşte pe Maica Tereza, această filosofie de viaţă este adânc înrădăcinată în credinţă.

A adunat în jurul său oameni de diferite religii, a luptat pentru promovarea păcii, pentru eradicarea foametei şi a sărăciei, a creat o comunitate primitoare pentru cei suferinzi.

Ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Pace a avut loc la 10 decembrie 1979, iar Maica Tereza a primit premiul “Spre slava lui Dumnezeu şi în numele celor săraci“.

Festivitatea de premiere nu s-a încheiat, aşa cum era prevăzut, cu un banchet.

Maica Tereza l-a anulat pentru a dona banii către cei săraci.

Saint Teresa of Calcutta; 1986 at a public pro-life meeting in Bonn, Germany – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Critici

Conform unui articol publicat de universitarii canadieni Serge Larivée, Geneviève Chénard și Carole Sénéchal, clinicile Terezei primeau donații de milioane de dolari, dar nu furnizau asistență medicală, nu practicau diagnoza sistematică, nu distribuiau pacienților suficientă hrană și suficiente analgezice: „Maica Tereza credea că bolnavii trebuie să sufere ca Hristos pe cruce”.

S-a afirmat că banii primiți ar fi putut transforma starea de sănătate a săracilor înființând stabilimente de îngrijire paleativă.

Grupările pentru dreptul la avort au criticat atitudinea Terezei față de avort, iar adversarii avortului au lăudat-o pentru sprijinirea drepturilor fătului⁠.

Unul dintre cei mai vehemenți critici ai Terezei a fost ziaristul, criticul literar și antiteistul englez Christopher Hitchens, autorul eseului The Missionary Position⁠ (1995; în traducere, „Poziția misionarului: Maica Tereza în teorie și practică”), care într-un articol din 2003 scria:

„Aceasta ne duce înapoi la corupția medievală a bisericii, care vindea indulgențe celor bogați în timp ce săracilor le predica focurile infernului și continența. [Maica Tereza] nu era o prietenă a săracilor.

Era o prietenă a sărăciei.

Ea spunea că suferința este un dar de la Dumnezeu.

Și-a petrecut viața opunându-se singurului leac pentru sărăcie, și anume emanciparea femeilor și eliberarea lor dintr-o variantă animalică de reproducere forțată.”

El a acuzat-o de ipocrizie pentru că a ales tratamente avansate pentru boala ei de inimă.

Deși Hitchens credea că este singurul martor chemat de Vatican, Aroup Chatterjee⁠ (autorul cărții Mother Teresa: The Untold Story) a fost chemat și el pentru a argumenta împotriva beatificării și canonizării Terezei; Vaticanul abolise instituția tradițională a „avocatului diavolului”, care servea unui scop similar.

Hitchens afirma că „intenția ei nu era să ajute oamenii”, și i-a mințit pe donatori despre felul în care sunt folosiți banii lor.

„Discutând cu ea, am descoperit, și ea m-a asigurat, că nu lucrează pentru a combate sărăcia”, a spus el, „ci lucrează pentru a crește numărul de catolici.

Ea a spus: «nu sunt o asistentă socială.

Nu fac ce fac din acel motiv.

O fac pentru Hristos.

O fac pentru biserică.»”

William Anthony Donohue⁠, președintele Ligii Catolice din SUA⁠, a publicat în 2016 un răspuns pe larg la criticile lui Hitchens.

Canonizare

La 5 septembrie 1997, inima Maicii Tereza a încetat să mai bată.

A fost înmormântată în sediul central al congregaţiei Misionarele Carităţii din Calcutta, mormântul său devenind în scurt timp loc de pelerinaj pentru creştinii din lumea întreagă.

La 19 octombrie 2003, de Ziua mondială a misiunilor, papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o pe Maica Tereza de Calcutta, în cadrul unei Liturghii solemne celebrate în Piaţa Sfântul Petru din Vatican, săvârşind astfel un prim pas spre sanctificarea celei care şi-a dedicat viaţa nevoiaşilor.

“Prin autoritatea noastră apostolică, proclamăm ca venerabila slujitoare a Domnului Tereza de Cacutta să intre de acum încolo în rândul fericiţilor“,

a spus suveranul pontif, potrivit agenţiilor de presă Reuters şi AFP.

“Prin ea, resimţim cu toţii necesitatea de a veni în ajutor, în special în ajutorul celor mai săraci şi al celor mai uitaţi, ai ultimilor dintre cei din urmă“,

a mai spus papa Ioan Paul al II-lea, referindu-se la viaţa Maicii Tereza, pusă integral în slujba celor nevoiaşi.

Printre cei aproximativ 300.000 de credincioşi care au asistat la misa din Piaţa Sfântul Petru s-au aflat pelerini veniţi din întreaga lume – din Asia, din Statele Unite sau din America de Sud, din Albania, precum şi sute de călugăriţe aparţinând ordinului Misionarele Carităţii, fondat de Maica Tereza.

“Maica Tereza de Calcutta, fondatoarea Misionarilor şi Misionarelor Carităţii, pe care astăzi am bucuria să o înscriu în rândul fericiţilor, a mers pe urmele lui Hristos, pe un itinerar de iubire şi de slujire, care răstoarnă orice logică omenească“,

a spus suveranul pontif, prezentând-o pe noua fericită drept model de sfinţenie.

“Să îi aducem laudă acestei mici femei îndrăgostite de Dumnezeu, mesageră umilă a Evangheliei şi neobosită binefăcătoare a omenirii”

- a spus papa Ioan Paul al II-lea, în predica sa, potrivit site-ului www.catholica.ro.

De asemenea, papa Ioan Paul al II-lea a amintit, în cadrul ceremoniei de beatificare a Maicii Tereza, că aceasta s-a împotrivit în mod clar avortului, aspect punctat cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace:

“Dacă auziţi că vreo femeie nu vrea să păstreze copilul şi doreşte să avorteze, căutaţi să o convingeţi să îmi aducă mie acel copil.

Eu îl voi iubi, văzând în el semnul iubirii lui Dumnezeu“,

notează site-ul amintit anterior.

La 4 septembrie 2016, Maica Tereza a fost canonizată de Biserica Romano-Catolică, în cadrul unei ceremonii oficiate de către papa Francisc în Piaţa Sfântul Petru din Vatican.

“O declarăm pe Fericita Tereza de Calcutta sfântă şi o trecem printre sfinţi, decretând ca ea să fie venerată ca atare de către întreaga Biserică“,

a declarat Papa Francisc, rostind în latină formula de canonizare.

În calendarul catolic, sfânta este celebrată la 5 septembrie, ziua în care aceasta a trecut la Domnul, în anul 1997.

După ceremonie, Papa a oferit un prânz pentru 1.500 de persoane fără posibilităţi financiare, aflate în grija surorilor ordinului “Misionarele Carităţii“, congregaţia fondată de Maica Tereza.

Maica Tereza şi-a dedicat întreaga viaţă celor mai năpăstuiţi dintre semenii săi, săvârşind un număr impresionant de acte de caritate şi marcând, astfel, vieţile a milioane de oameni.

A trăit simplu, după cum se şi prezenta:

“După sânge, sunt albaneză.

După cetăţenie – indiană.

După credinţă, sunt călugăriţă catolică.

După chemare, aparţin lumii.

Iar în ceea ce priveşte inima mea, aparţin în întregime Inimii lui Hristos“,

notează site-ul motherteresa.org.

Citate:

“Omul este iraţional, ilogic, egocentric. Nu are importanţă, tu iubeşte-l.

Dacă faci bine, vor spune că ai scopuri ascunse. N-are importanţă, tu fă acel bine.

Dacă-ţi atingi propriile ţeluri, vei găsi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi. Nu are importanţă, tu realizează-le.

Binele pe care îl faci, mâine va fi uitat. Nu are importanţă, tu să-l faci.

Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil. Nu are importanţă, tu fii deschis şi cinstit.

Ceea ce ai construit ani în şir poate fi distrus într-o clipă. Nu are importanţă, tu să construieşti.

Dacă îi ajuţi pe oameni, se vor ridica împotriva ta. Nu are importanţă, tu să-i ajuţi.

Dă lumii ce ai mai bun în tine şi lumea te va lua la bătaie. Nu are importanţă, tu dă ce ai mai bun în tine.”

Maica Tereza

cititi mai mult despre Maica Tereza si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org; motherteresa.org

Jöns Jakob Berzelius (1779 – 1848)

20 august 2023/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/6.890 vizite

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Jöns Jakob Berzelius

Jöns Jakob Berzelius (n. 20 august 1779, Väfversunda⁠, Östergötlands län, Suedia – d. 7 august 1848, Adolf Fredriks parish⁠, Stockholm län, Suedia) a fost un chimist suedez, inventator al notației chimice moderne, membru fondator al chimiei moderne, alături de John Dalton și Antoine Lavoisier.

Berzelius a descoperit elementele siliciu, seleniu, thoriu și ceriu.

A fost ales membru al Academiei Regale de Științe a Suediei în 1808 și a devenit membru al Academiei Suedeze în 1837.

Jöns Jakob Berzelius (1779 – 1848) Portrait by Olof Johan Södermark (1790–1848). Print Artist: Charles W. Sharpe, d. 1875(76) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Berzelius a absolvit medicina la Universitatea Uppsala în 1802, devenind profesor, din 1807, în medicină și chirurgie, la Școala de Chirurgie din Stockholm.

În 1810 școala a devenit o parte a Institutului Medico-Kirurgiska, predecesor al Institutului Karolinska, și Berzelius a fost numit profesor de chimie și farmacie.

La puțin timp de la sosirea la Stockholm, el a scris un manual de chimie pentru studenții săi, acesta marcând începutul unei lungi și fructuoase cariere în chimie.

În timp ce efectua experimente pentru manualul său, a descoperit legea proporțiilor constante, care arăta că substanțele anorganice sunt compuse din diferite elemente în proporție constantă cu greutatea lor.

Pe baza acestei observații, în 1828 a creat un tabel cu masele atomice relative (cu oxigenul având valoarea 100) ale tuturor elementelor cunoscute atunci.

Aceasta a reprezentat o confirmare puternică a ipotezei atomice: că compușii chimici anorganici sunt compuși din atomi combinați în cantități reprezentate prin numere întregi.

Descoperind că masele atomice nu sunt multipli întregi ai masei hidrogenului, Berzelius a invalidat astfel Ipoteza lui Prout, care susținea că elementele sunt formate din atomi de hidrogen.

În 1838, Berzelius a descoperit proteinele.

Studenți lucrând în laboratorul lui Berzelius au descoperit de asemenea litiul și vanadiul.

Pentru a înțelege mai bine experimentele, el a creat un sistem de notații chimice în care elementelor le erau date denumiri simple, literale—precum O pentru oxigen, sau Fe pentru fier—și proporțiile erau desemnate prin numere.

Acest sistem este baza sistemului utilizat astăzi, cu mici modificări.

Jöns Jakob Berzelius (1779 – 1848) Portrait by Johan Way – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Biografie

Berzelius s-a născut la Väversunda, în Östergötland, din țara Suedia, la 20 august 1779.

Acesta și-a pierdut ambii părinți încă de la o vârstă fragedă.

În ciuda acestor fapte, el a fost îngrijit în continuare de către rudele sale din Linköpig, unde a învățat pe băncile școlii cunoscute astăzi sub denumirea de Katedralskolan.

Ulterior, el s-a înscris la Universitatea Uppsala, învățând între anii 1796 și 1801 pentru a deveni doctor.

Berzelius a fost învățat chimie de către Anders Gustaf Ekeberg, descoperitorul elementului chimic numit tantal.

Mai târziu, el a lucrat ca ucenic într-o farmacie împreună cu un fizician.

În acest timp, el a realizat analize pentru apele de izvor.

Datorită studiilor sale în domeniul medicinei, el a făcut studii cu privire la curentul galvanic la câteva boli și le-a licențiat în 1802.

După aceea, el lucrează cu un fizician lângă Stockholm.

Între anii 1808 și 1836, Berzelius lucrează cu Anna Sundström, care a lucrat ca asistenta sa.

În 1807, Berzelius a fost numit profesor în chimie și farmacie la Institutul Karolinska.

În 1808, este ales membru al Societății Regale de Științe Suedeză.

În acest timp, academia a ajut o perioadă de sedentarism, datorită venirii romantismului, astfel, lumea nu prea era interesată de știință.

În 1818, Berzelius a fost ales secretarul academiei/societății, menținându-și postul până în anul 1848.

cititi despre Jöns Jakob Berzelius si pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

14 august 2023/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/5.524 vizite

foto preluat de pe www.wordonfire.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

A fost canonizat în anul 1984.

Este sărbătorit la 14 august.

Maximilian Kolbe in 1936 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Biografie

Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894 într-o familie de ţesători săraci polonezi.

La botez i s-a pus numele Raimond.

După multe frământări s-a hotărât să intre în Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali.

Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adinci ale prezentului tulburat prin care trecea lumea dintre cele două războaie mondiale.

Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense „cruciade” de rugăciuni şi întrajutorare în trăirea vieţii creştine, sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite.

În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită: „Militia Imaculatae”, „Oastea Neprihănitei” sau „Armata Maicii Domnului”.

Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Maria.

După ce a fost sfinţit preot s-a reîntors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lîngă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei” – ”Niepokala-now”.

Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace.

Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

După ce consolidează fundaţia de lîngă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la «Niepokalanow», se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi.

Ajung în luna martie iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei «Cavalerul Neprihănitei».

Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care în 1945 va avea peste o sută de fraţi.

La întoarcerea în Polonia străbate cu trenul întreaga Rusie.

Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută pe nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Maria se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet.

În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele: Maria.

La fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunînd «Ave Maria». Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Măria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar în deosebi în încercarea grea a războiului.

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia - d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august - in imagine, Maximilian Kolbe in 1939 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Viaţa trăită în lagărul morţii de la Auschwitz

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de al II-lea război mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul îşi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, sărbătoare care se celebrează în biserica romano-catolică.

Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz) un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în ziua de 14 august 1941, după două săptămîni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol a murit în «celula morţii» din lagărul de exterminare, de tristă amintire, care a marcat istoria lumii într-un mod ireversibil.

Maximilian Kolbe, spre deosebire de alţii a fost aruncat în celula morţii la cererea sa, în locul unui deţinut care, la momentul începerii procesului de beatificare, a dat mărturie despre viaţa exemplară pe care a dus-o preotul.

Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai, şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor.

Insultele nu i-au atins sufletul, dar prin modul în care s-a comportat i-a întărit pe ceilalţi deţinuţi, spovedindu-i.

Maximilian Kolbe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Legile lagărului de la Auschwitz

Legile lagărului erau foarte dure şi prevedeau ca în momentul în care un deţinut evadează şi nu este găsit în 48 de ore, alţi deţinuţi din lotul său erau condamnaţi la moarte prin înfometare.

La sfîrşitul lunii iulie evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe.

Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin decimare (fiecare al zecelea deţinut trebuia să moară).

Între aceşti deţinuţi se afla unul care, de tamă, a început să-şi strige copii care se aflau acasă pe nume.

Deodată din rândul celor rămaşi apare un preot slab, cu chipul străveziu care se oferă să moară în locul lui.

„Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez”
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N.”

Era o cerere nemaiauzită, printre deţinuţi, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă:

„Cine eşti? ”
„Sunt un preot catolic”
„Sunt de acord”

În locul preotului catolic, deţinutul care care fusese cruţat se reîntoarece în rândurile brigăzii şi va supravieţui celui de al doilea război mondial.

Va da mărturie despre modelul de credinţă al preotului catolic Maximilian Kolbe.

Scrisoare din lagăr

„Dragă mamă.

Spre sfârşitul lunii mai am sosit cu un convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Totul este în regulă, dragă mamă.

Poţi fi liniştită în legătură cu mine şi cu sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni şi El se gândeşte cu o iubire mare la toţi şi la toate.

Ar fi bine să nu îmi mai scri până nu îţi trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu ştiu cât timp voi mai fi aici.

Te salut cu drag şi te sărut, Raymond Kolbe.”

Moartea în lagărul morţii

Împreună cu cei nouă care erau trimişi la moarte, Maximilian Kolbe, se îndrepta spre celula în care au fost dezbrăcaţi şi azvârliţi pe podeaua rece.

Celula nu avea ferestre şi nici aerisire.

„Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului”.

Aceste cântări au început să se audă, din ce în ce mai putin, odată cu trecerea timpului, până la moartea sa.

După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare.

În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”.

Este sărbătorit în data de 14 august.

cititi despre si pe Maximilian Kolbe si pe en.wikipedia.org

Emanuil Gojdu (1802 – 1870)

9 februarie 2023/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/3.765 vizite

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro

Emanuil Gojdu

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

Originea şi familia

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanuil Gojdu s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând Emanuil Gojdu.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9/21 februarie 1802 în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802. A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.

Tatăl lui Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie. În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu. Tatăl lui Emanuil Gojdu a purtat toată viaţa numele de Popovici. Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea.

Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.

Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: “Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821. Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu“.

Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Emanuil Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

Studiile

Emanuil Gojdu a urmat studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de “notar cambial”. După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, in 1824, s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician, unde a fost numit practicant la Tabla Regească.

Cariera şi activitatea

În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în “Szépliteraturai Ajandék“, în anul 1826.

În perioada următoare, Emanuil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanuil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga “Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită“. Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie 1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot la 9/21 mai 1848 a redactat “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Emanuil Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Emanuil Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege “pentru egala îndreptățire a naționalităților“. “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii“.

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria - (pictură de Miklós Barabás) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Fundaţia Gojdu

La 4 noiembrie 1869, la Budapesta, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.

Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse “acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“.

În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează “în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană“.

Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.

Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: “Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870“.

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.

Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

După 1945, in urma instaurarii regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952.

După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu.

Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne – având ca bază patrimoniul lasat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației – constituite pe principiile cooperării – ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de urgență, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul “Fundației Gojdu“, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României peste doi ani prin respingerea lui de catre Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației române.

La Senat – camera decizională – proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost și acolo respins, tot în martie 2008 Președinția României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu.

Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său.

Moartea

Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

Moştenirea

- Un colegiu naţional din Oradea poartă numele de “Emanoil Gojdu”

- În centrul oraşului Oradea, vis-a-vis de Biserica cu Lună, se află statuia lui Emanoil Gojdu

- O stradă din Oradea, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Salonta, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Tinca, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Timişoara, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Buziaş, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Deva, judeţul Hunedoara, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Arad, judeţul Arad, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Oraviţa, judeţul Caraş, poartă numele de Emanoil Gojdu

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

21 februarie 2022/0 Comentarii/în Mari Români, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/7.283 vizite

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

Timotei Cipariu

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo.

În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,

- Învățătorul poporului (1848),

- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;

- Drama pastorale, Blaj, 1860;

- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;

- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);

- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.

- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;

- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);

- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,

- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;

- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;

- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;

- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;

- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);

- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);

- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);

- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;

- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;

- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;

- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;

- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;

- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;

- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

* Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.

Echinocțiul

22 septembrie 2021/0 Comentarii/în Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/6.078 vizite

Poziţia Terrei punând în evidenţă orientarea sa în raport cu razele Soarelui în timpul unui echinocţiu

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.astro-urseanu.ro; www.agerpres.ro

Echinocțiul

Echinocțiul (numit și echinox) este momentul când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, datorită faptului că Soarele, în mișcarea sa aparentă pe cer, se află exact pe ecuatorul ceresc. Punctele de intersecție ale eclipticii (traiectoria mișcării aparente a Soarelui pe sfera cerească) cu ecuatorul ceresc se numesc puncte echinocțiale. Punctele echinocțiale își schimbă poziția pe ecliptică din cauza fenomenului de precesie.

Echinocțiul are loc de două ori pe an. Prima dată este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească sudică în cea nordică, în jurul datei de 21 martie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera nordică și echinocțiul de toamnă în cea sudică. Acest punct de intersecție a eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul vernal. Punctul vernal este folosit pentru definirea coordonatelor astronomice ecuatoriale. Datorită faptului că punctul se deplasează pe ecliptică, coordonatele se definesc pentru poziția punctului într-un anumit an, de exemplu 1950,0 sau 2000,0.

În această zi Soarele trece exact la zenit pe ecuatorul terestru.

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu Soarele la solstiţiul din iunie (stânga), echinocţiul din septembrie (jos), solstiţiul din decembrie (dreapta) şi echinocţiul din martie (sus) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Echinocțiul de primăvară

Dupa „Mărțișor”, „Babe” și „Mosi”, după “zăpada mieilor”, când calendaristic deja am pășit în anotimpul primăverii deși luna martie se dovedește a fi destul de capricioasă, ne apropiem de momentul echinocțiului de primăvară, ce marchează începutul primăverii astronomice. El se produce în jurul datei de 20 martie când longitudinea astronomică a acestuia revine la valoarea de zero grade.
După cum este cunoscut, mișcarea aparentă a Soarelui pe sfera cerească, determinată de mișcarea reală a Pământului pe orbita sa, generează pentru latitudinile noastre inegalitatea duratei zilelor și nopților la diferite epoci ale anului, datorită poziției aproximativ fixe în spatiu a axei de rotație a Pământului, precum și a înclinării sale față de planul orbitei acestuia. Astfel, pe sfera cerească, Soarele parcurge în decurs de un an un cerc mare numit ecliptica (ce marchează de fapt planul orbitei Pământului), care face cu ecuatorul ceresc un unghi de 23° 27′ .

La momentul echinocțiului de primăvăra Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera australă a sferei cerești în cea boreală. Când Soarele se află în acest punct, numit punct vernal, el descrie mițcarea diurnă în lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determină, la data respectivă, egalitatea duratei zilelor cu cea a nopților, indiferent de latitudine. La latitudinile țării noastre, pentru care putem considera valoarea medie de 45°, această cifră reprezintă ți valoarea medie a înălțimii Soarelui deasupra orizontului la momentul amiezii. Totodată, la data respectivă, Soarele răsare în punctul cardinal est și apune în punctul cardinal vest.

Începând de la aceasta dată, durata zilei (față de cea a nopții) va fi în continuă creștere, iar cea a nopții (față de cea a zilei) în scădere, până la data de 21 iunie, când va avea loc momentul solstițiului de vară.

Evident, descrierea de mai sus este valabilă doar pentru latitudinile nordice ale Terrei. În emisfera sudică a Pământului fenomenul trebuie interpretat invers, astfel ca în regiunile respective acest moment marchează începutul toamnei astronomice. Totodată, în regiunile polare, în emisfera nordică începe lunga zi polară, iar in cea sudică începe noaptea polară, ce vor dura, fiecare, câte 6 luni.

Iluminarea planetei la echinocțiul de primăvară – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Al doilea echinocțiu al anului este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei de 23 septembrie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera sudică și echinocțiul de toamnă în emisfera nordică. Punctul de intersecție din acest moment al eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul autumnal.

Echinocțiul de toamnă

Ca în fiecare an, la începutul ultimei decade a lunii septembrie atenția ne este îndreptată spre momentul în care pașim în toamna astronomică. Acesta este momentul echinocțiului de toamnă, când longitudinea astronomică a Soarelui atinge valoarea de 180°.

Punctul echinocțiului de toamnă, numit și „punct autumnal” , se află pe sfera cerească la intersecția eclipticii (ce reprezintă proiecția pe sfera cerească a planului orbitei Pământului) cu ecuatorul ceresc, pe care Soarele îl traversează la aceasta dată, trecând din emisfera nordică a sferei cerești în cea sudică.

Aflându-se deci la această data în dreptul ecuatorului ceresc, Soarele va răsări și va apune chiar în punctele cardinale est și vest, durata zilelor fiind astfel egală, indiferent de latitudine, cu cea a nopților. Singurele excepții le întâlnim în regiunile polare, în zona polului nord incepând lunga noapte polară, iar în cea a polului sud Soarele ivindu-se deasupra orizontului, timp de 6 luni, până la momentul echinocțiului de primavară.

În emisfera sudică a Pământului, data de 22 septembrie marchează începutul primaverii.

La latitudinile tarii noastre, în aceste zile Soarele va culmina la amiază la o înălțime medie de 45°, ceea ce reprezintă jumătatea distanței unghiulare dintre zenit si orizont.

Începând de la această dată, durata zilelor va continua să scadă, iar cea a nopților să crească, până la data de 21 decembrie, când va avea loc momentul solstițiului de iarnă.

Iluminarea planetei la echinocțiul de toamnă – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Etimologie

Termenul românesc echinocțiu are etimologie dublă: împrumut din latinul æquinoctium, care este format prin compunere, din lat. æquus: „egal” cu lat. nox, noctis: „noapte”, precum și împrumut din franceză: équinoxe care provine din același cuvânt latinesc æquinoctium Aceasta, pentru că la echinocțiu ziua și noaptea au durate egale.

Astfel, echinocțiul de primăvară (sau vernal) descrie echinocțiul din martie în emisfera nordică, în timp ce echinocțiul din septembrie pe cel din emisfera sudică.

Tradiţii

Calendarul popular păstrează în zona echinocţiului de toamnă amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă, de origine neolitică, peste care părinţii bisericii creştine au suprapus moartea, numită Adormirea (15 august), şi naşterea Fecioarei Maria (8 septembrie), potrivit volumului ”Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român” (2000), de Ion Ghinoiu.

La 8 septembrie, sărbătoarea Naşterea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mică) marchează sfârşitul verii şi începutul toamnei. Vremea se răceşte, începe migraţia păsărilor, iar o vorbă populară spune că acum se schimbă pălăria cu căciula.

Linia echinocțiului

Linia echinocțiului sau linia echinocțială este dreapta de intersecție a planului eclipticii (care este aceea a orbitei Pământului) cu planul ecuatorului ceresc (care este cel al ecuatorului terestru). Ea este perpendiculară pe linia solstițiilor sau linia solstițială.

Un echinocțiu sau punct echinocțial este unul din cele două puncte de intersecție ale liniei echinocțiale cu sfera cerească.