Articole

Dimitrie Bolintineanu (1819 – 1872)

foto preluat de pe www.mutualart.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dimitrie Bolintineanu

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848

Dimitrie Bolintineanu (n. 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, București) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848 - foto preluat de pe www.mutualart.com

Dimitrie Bolintineanu – foto preluat de pe www.mutualart.com

 

Biografie

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida.

În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă.

Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute.

Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești.

În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul „pricinilor suditești”.

Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar.

Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă “O fată tânără pe patul morții“, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv.

Poemul “O fată tânără pe patul morții” era o imitație după “La jeune captive” (“Tânăra prizonieră“), de André Chénier, și a fost publicat în “Curierul de ambe sexe“.

La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre în grațiile principelui.

Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină”.

Cooptat în Frăția și în Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris.

Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz.

Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o presimte.

Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară.

Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă.

Aga poliției, Ion Manu, îl „mirosise” și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu un arest la „mănăstire”.

Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluția…

 

Participant la revoluția pașoptistă

Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească.

Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă, “Pruncul român“, Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) “Poporul suveran“.

Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari.

Ar fi vrut să tipăreasca un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social“, pe potriva modelului francez – Le Peuple souverain.

Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. “Poporul suveran”, dar – căzând revoluția – a fost exilat și se duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.

 

Exilul

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.

Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică.

Prin stăruințele lui, ale lui Costache Negri și ale lui V. A. Urechia, sunt înființate primele școli la românii macedoneni.

În același an, 1859, primește gradul al treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii Frăția.

 

Boala și moartea

În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris.

I se reeditează câteva dintre biografiile istorice.

Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile României.

Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti.

Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca.

În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează.

Poetul este sărac.

Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor.

Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor.

În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu.

La 28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale.

La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”.

Trimisă spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare.

Poetul este internat la Spitalul Pantelimon.

În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat:

«Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine». 1872

În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion.

Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de către Catinca Balș.

Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în continuare ale lui Bolintineanu.

În dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital.

Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

 

Opera poetică

Dimitrie Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri. Opera sa poetică cuprinde ciclurile Legendele istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.

 

Legendele istorice

Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland).

Diferite subiecte istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce) sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care se vede multă simțire și o mare iubire de țară.

Acestea l-au făcut popular și multe din cugetările exprimate într-un stil sentențios au devenit niște maxime foarte des întrebuințate.

Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la sublim în persoana mumei lui Ștefan cel Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte; ne-a înfățișat noblețea caracterului lui Mircea cel Bătrân, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace rușinoasă; a veștejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor:

Cei ce rabdă jugul și-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre rușinea lor;

a lăudat devotamentul și pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-și vinde sculele ca să termine mănăstirea Argeșului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ștefan, care zicea că mai bine țara s-ar face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai frumoasă urare pentru patria sa:

Viitor de aur țara noastră are Și prevăd prin secoli a ei înălțare.

Andreiu sau luarea Nicopolei de români și Sorin sau tăierea boierilor la Târgoviște sunt două narațiuni în care nu subiectul istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.

Sorin este o compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică.

Ea se începe printr-un prolog, în care Herman, medicul curții, dezvoltă ideea neputinței omenești de a pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust a lui Goethe.

Partea de la început are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede asupra întâmplărilor.

Și Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.

 

Florile Bosforului

Florile Bosforului cuprind poezii lirice și narative, cu subiecte orientale.

Ni se descriu frumusețile naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din Serai, nenorocita viață a cadânelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu cele mai grozave morți, târgurile de sclave etc.

Amorul și gelozia formează fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei jertfe pentru amor.

cititi poeziile pe ro.wikisource.org

 

Basme

Sub titlul de Basme s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate și personagii istorice.

Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, – Ielele – Mihnea și Baba, a cărui dezvoltare nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte important în literatura noastră, care – ca și Grui Sânger, de Vasile Alecsandri – se poate pune alături de modelele de imprecațiuni din literaturile străine, cum e al Camiliei din Horaces ș. a.

 

Macedonele

Macedonele ne descriu frumusețile din țările locuite de macedoneni și ne povestesc întâmplări din viața lor. În general personajele sunt păstori și păstorițe. Cele mai însemnate: Românele din Cavala – Samarina.

 

Reverii

Sub numele de Reverii a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea versurilor și prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte prețuite.

Din acestea fac parte: O fată tânără pe patul morții – Plângerile poetului român – Scopul omului – Un tânăr român mort în străinătate și altele.

 

Opinia contemporanilor

Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Valoarea lor a fost privită în mod foarte deosebit de critici.

Unii au admirat fără rezervă tot ce a scris el, cum este Aron Densușianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureșanu; alții i-au tăgăduit orice valoare, cum face Nicolae Iorga în Istoria literaturii.

E drept că Bolintineanu se citește din ce în ce mai puțin și impresia ce ne produc legendele sale este foarte deosebită de cea produsă generației de la 1848.

Tablourile sale nu au destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt discursuri și maxime.

S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs sau două.

Limba însăși, în care sunt multe neologisme și cuvinte savante, precum și prea multe diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone.

Un merit sigur are Bolintineanu: meșteșugul de a face versuri.

Versurile sale sunt mult mai bine reușite, vorbim în special de ritm, decât ale tuturor poeților anteriori și contemporani.

Poate că această calitate, cum și maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul în prima parte a activității sale.

 

Încercări literare

Epopei

Și-a încercat talentul și în epopee și ne-a dat Traianida, poemă în șapte cânturi în care voiește să celebreze colonizarea Daciei, dar condițiunile epopeii lipsesc.

Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e chiar poetul și unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice.

Evident modelul trebuie căutat la lordul Byron.

 

Dramaturgie

Și-a încercat talentul și în dramaturgie și ne dă o serie de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acțiunea e rău condusă și interesul slab.

Astfel: Mihai condamnat la moarte, – Ștefan Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, – Lăpușneanu, după nuvela lui Costache Negruzzi, – Mărirea și uciderea lui Mihai etc.

 

Romane

Și-a încercat talentul și în roman și ne dă Manoil, în scrisori și Elena, inspirat din romane franceze și plin de declamațiuni și cu caractere nenaturale.

 

Satire și fabule

Și-a încercat talentul în satiră și fabulă, dar nu izbutește. Lucrările acestea seamănă mai mult cu articole de ziar decât cu poezii.

Mai toate au un ton personal, iar cele generale sunt abstracte, declamatorii și uneori indecente.

Colecțiile se numesc Eumenidele, Bolintineadele, Nemesis, un fel de ziare sau reviste.

Evident acestea satire îl vor fi influențat pe Mihai Eminescu.

Vom cita ca mai bune dintre satire:

Două Tombatere în care ne înfățișează doi boieri vechi nemulțumiți cu starea de lucruri de sub Cuza;

Advocații, în care satirizează pe avocați;

Mihai Viteazul în rai, o satiră la adresa societății de atunci;

Către Ion Ghica, contra partidelor politice.

 

Alte publicații

Viața lui Cuza Vodă, 1869

 

Cronologie

- 1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale (județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu, fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni, nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani, se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga).

Stabilindu-se peste câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru Zanne și pe Al. Crețulescu, iar ca profesor de istorie pe Florian Aaron.

- 1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

- 1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară.

- 1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.

1848 – Editează revista Poporul suveran, „gazetă politică și literară“, la care colaborează Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a momentului.

Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.

- 1851 – Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ținută romantică.

- 1855 – 16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri apare Manoil. Roman național.
Apare, sub îngrijirea lui G. Sion și cu prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe următoarele cicluri:
Elegii; Balade; Florile Bosforului; Epistole; Cântece; Poeme

- 1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar și Cântarea României, în versuri, precum și ziarul unionist „Dâmbovița”, toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.

- 1861 – Apare volumul de satire Nemesis.
Se publică volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și filosofic

- 1863 – Pentru a se întreține, începe să publice seria de „vieți“ romanțate ale unor personalități istorice:
Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân; Viața lui Ștefan Vodă cel Mare; Viața lui Mihai Viteazul
Publică volumul Călătorii la românii din Macedonia.

- 1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată).

- 1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție poetică a lui D. Bolintineanu sub titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum cuprinde ciclurile Florile Bosforului, Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.

- 1866 – În traducerea autorului, apare la Paris volumul antologic Brises d’Orient.
toamna – Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire politice.

- 1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul «Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate, trecute prin filtrul unei lucidăți amare, de om obosit, pentru care viața s-a despuiat de iluzii (…) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei …“ (Paul Cornea).

- 1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.

- 1870 – Apare volumul Menadele, care conține satire sociale și politice.

- 20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu.

Maica Tereza (1910 – 1997)

Mother Teresa at a hospice for the destitute and dying in Kolkata (Calcutta), India, 1969 – Photo: Terry Fincher/Hulton Archive/Getty Images (preluat de pe www.biography.com)

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgwww.agerpres.ro

 

Maica Tereza (1910 – 1997)

Maica Tereza, născută Anjezë Gonxhe Bojaxhiu (n. 26 august 1910, Skopje, Provincia otomană Kosovo, Imperiul Otoman – d. 5 septembrie 1997, Calcutta, India) și canonizată de Biserica Catolică cu numele de Sfânta Tereza de Calcutta, a fost o călugăriță catolică de origine albaneză care a fondat ordinul Misionarii Carității în Kolkata (Calcutta), India în 1950.

Timp de peste 45 de ani, ea a îngrijit săracii, bolnavii, orfanii și muribunzii, conducând și extinderea Misionarilor carității, mai întâi în toată India, apoi și în alte țări.

A întemeiat ordinul „Misionarele Carității”.

A primit Premiul Nobel pentru Pace în anul 1979.

A primit D.D.h.c. (Doctor of Divinity honoris causa) de la Universitatea din Serampore.

A fost beatificată de Biserica Catolică în 19 octombrie 2003.

La 4 septembrie 2016 a avut loc canonizarea Fericitei Maici Tereza de Calcutta, la Vatican, în Piața Sfântul Petru.

 

Începutul vieții

Agnesë Gonxhe Bojaxhiu (Gonxhe însemnând boboc în albaneză) s-a născut în 26 august 1910, în Üsküb, Imperiul Otoman (acum Skopje, capitala Republicii Macedonia).

Deși s-a născut în 26 august, ea considera că 27 august, ziua în care a fost botezată, era “adevărata ei zi de naștere.”

Familia ei a trăit pe strada Koçina 13 din centrul orașului Skopje unde exista o mare comunitate de vlahi.

Tatăl ei Nikollë Bojaxhiu sau Nikola Boiagiu ar fi fost de origine vlahă potrivit mai multor surse.

Ea a fost cea mai mică dintre copiii familiei din Shkodër, Albania, având ca părinți pe Nikollë și Drana Bojaxhiu.

Tatăl ei era implicat în politica albaneză.

În 1919, după o întâlnire politică, în care Skopje era lăsată în afara Albaniei, el s-a îmbolnăvit și a murit, când Agnesë avea opt ani, pe vremea Imperiului Otoman.

După moartea tatălui ei, mama ei a crescut-o ca romano-catolică.

 

Misionarele Carității

La 10 septembrie 1946, Teresa a avut ceea ce a descris ulterior drept „chemarea dinăuntrul chemării” atunci când a călătorit cu trenul de la Calcutta la mănăstirea Loreto⁠ din Darjeeling pentru odihna anuală.

Trebuia să plec din mănăstire și să-i ajut pe săraci trăind în mijlocul lor. Era o poruncă. A nu o urma ar fi însemnat o încălcare a credinței.”

Joseph Langford avea să scrie „deși nimeni nu știa la acea dată, sora Tereza tocmai devenise maica Tereza”.

Și-a început munca de misionariat cu săracii în 1948, schimbând vechiul veșmânt⁠ tradițional de la Loreto cu un sari simplu din bumbac alb cu contur albastru.

Tereza a adoptat cetățenia indiană, a stat câteva luni în Patna pentru a primi o pregătire minimală în medicină de la Holy Family Hospital apoi s-a aventurat în mahalalele sărace.

A înființat o școală la Motijhil, Kolkata, înainte să înceapă să-i îngrijească pe cei săraci și înfometați.

La începutul lui 1949, Terezei i s-a alăturat un grup de tinere femei, și împreună cu ele a pus bazele unei noi comunități religioase care îi ajută pe „cei mai săraci dintre săraci”.

Eforturile ei au atras rapid atenția oficialilor indieni, inclusiv a prim-ministrului.

Tereza scria în jurnalul ei că în primul ei an a avut multe dificultăți.

Fără niciun venit, a cerșit hrană și provizii și a avut îndoieli, s-a simțit singură și tentată să se întoarcă la confortul vieții la mănăstire:

Domnul nostru vrea să fiu o călugăriță liberă, acoperită cu sărăcia crucii.

Astăzi, am învățat o lecție bună.

Sărăcia celor săraci trebuie să fie atât de grea pentru ei.

Căutând o casă, am mers și am mers până m-au durut mâinile și picioarele.

M-am gândit cât de mult trebuie că-i doare și pe ei, trupul și sufletul, căutând o casă, hrană și sănătate.

Apoi, a venit confortul de la Loreto să mă ispitească.

„Trebuie doar să spui și totul va fi din nou al tău”, îmi tot spunea Ispita …

De bună voie, Domnul meu, și din dragoste pentru tine, doresc să rămân și să fac ce va fi sfânta ta vrere.

N-am lăsat să curgă nici o singură lacrimă.”

La 7 octombrie 1950 Tereza a primit permisiunea Vaticanului pentru congregația diocezană care avea să devină Misionarele Carității.

Aceasta urma, după cum ea însăși spunea, să-i îngrijească pe

cei înfometați, cei dezbrăcați, cei fără de casă, cei schilozi, cei orbi, leproșii, toți cei care se simt nedoriți, neiubiți, neîngrijiți în toată societatea, oameni care au devenit o povară pentru societate și sunt izgoniți de toată lumea”.

Până în 1997 congregația din Calcutta a crescut de la 13 membri până la peste 4.000 de surori care se ocupau de orfelinate, case de îngrijire paleativă pentru bolnavii de SIDA și centre de caritate în toată lumea, unde se oferea asistență refugiaților, nevăzătorilor, persoanelor cu handicap, vârstnicilor, alcoolicilor, săracilor, persoanelor fără adăpost și victimelor inundațiilor, epidemiilor și foametei.

În 1952 Tereza a deschis primul azil⁠ cu ajutorul oficialilor din Calcutta.

Ea a transformat un templu Hindu abandonat în Kalighat Home for the Dying⁠, gratuită pentru cei săraci, și i-a schimbat numele în Kalighat, the Home of the Pure Heart (Nirmal Hriday; „Casa Inimii Pure”).

Cei aduși aici primeau îngrijiri medicale și ocazia de a muri cu demnitate în conformitate cu credința lor:

musulmanilor li se citea Coranul,

hindușii primeau apă din Gange,

iar catolicii primeau taina maslului.

A beautiful death“, Teresa said, “is for people who lived like animals to die like angels—loved and wanted.”

A deschis un azil pentru bolnavii de lepră, denumit Shanti Nagar (Orașul Păcii).

Misionarele Carității au înființat clinici de îngrijire a leprei în toată Calcutta, oferind medicamente, pansamente⁠ și hrană.

Misionarele Carității au primit din ce în ce mai mulți copii fără adăpost.

În 1955, Tereza a deschis Nirmala Shishu Bhavan („Casa Inimii Imaculate pentru Copii”), ca adăpost pentru orfani și tineri fără casă.

Congregația a început să atragă recruți și donații, și în anii 1960 deschisese aziluri, orfelinate și leprozerii⁠ în toată India.

Tereza a extins apoi congregația și peste hotare, deschizând în 1965 în Venezuela o casă cu cinci surori.

Au urmat și alte case în Italia (Roma), Tanzania și Austria în 1968, și în anii 1970 congregația a deschis case și fundații în Statele Unite și în zeci de țări din Asia, Africa și Europa.

Frații Misionari ai Carității a fost înființată în 1963, și o ramură contemplativă⁠ a ordinului a apărut în 1976.

Mireni catolici și necatolici s-au înscris în organizațiile Colaboratorilor Maicii Teresa, Colaboratorilor Bolnavilor și Suferinzilor, și a Misionarilor Mireni ai Carității.

Răspunzând cererilor numeroșilor preoți, în 1981 Maica Tereza a înființat Mișcarea Corpus Christi pentru Preoți și (împreună cu preotul Joseph Langford) Părinții Misionari ai Carității în 1984 pentru a combina obiectivele vocaționale ale Misionarelor Carității cu resursele preoțimii.

Până în 2007, Misionarii Carității numărau 450 de frați și 5000 de surori în toată lumea, operând 600 de misiuni, școli și adăposturi în 120 de țări.

5 septembrie - Ziua internaţională a carităţii (ONU) - foto preluat de pe www.agerpres.ro

5 septembrie – Ziua internaţională a carităţii (ONU) – foto preluat de pe www.agerpres.ro

 

Premiul Nobel pentru Pace

Maica Tereza a primit numeroase premii pentru acţiunile de caritate săvârşite pentru semenii săi, indiferent de religia acestora.

Cea mai prestigioasă distincţie rămâne însă Premiul Nobel pentru Pace, acordat în octombrie 1979, pentru o viaţă închinată semenilor din lumea întreagă, pentru ajutorul acordat săracilor, pentru alinarea suferinţelor celor bolnavi, pentru îngrijirea copiilor, într-un cuvânt – pentru întreaga sa operă de caritate.

Prin acordarea acestui premiu, Comitetul norvegian al Premiului Nobel îşi exprima recunoştinţa faţă de munca Maicii Tereza în folosul celor mai săraci dintre cei săraci,

pentru activitatea întreprinsă în lupta de a depăşi starea de sărăcie şi de suferinţă, care constituie, de asemenea, o ameninţare la adresa păcii“, potrivit nobelprize.org.

În 1979, întreaga umanitate şi-a îndreptat atenţia către suferinţele copiilor şi ale refugiaţilor, exact acele categorii de oameni pentru care Maica Tereza a lucrat cu abnegaţie atâţia ani.

Comitetul a reliefat, de asemenea, energia care i-a susţinut aceste acţiuni de caritate şi care ilustrează calităţile sale sufleteşti.

O caracteristică a muncii sale o reprezintă respectul faţă de fiecare fiinţă umană în parte.

Cei mai singuri, cei mai năpăstuiţi şi cei mai bolnavi au găsit alinare în braţele sale.

În ceea ce o priveşte pe Maica Tereza, această filosofie de viaţă este adânc înrădăcinată în credinţă.

A adunat în jurul său oameni de diferite religii, a luptat pentru promovarea păcii, pentru eradicarea foametei şi a sărăciei, a creat o comunitate primitoare pentru cei suferinzi.

Ceremonia de decernare a Premiului Nobel pentru Pace a avut loc la 10 decembrie 1979, iar Maica Tereza a primit premiul “Spre slava lui Dumnezeu şi în numele celor săraci“.

Festivitatea de premiere nu s-a încheiat, aşa cum era prevăzut, cu un banchet.

Maica Tereza l-a anulat pentru a dona banii către cei săraci.

Saint Teresa of Calcutta; 1986 at a public pro-life meeting in Bonn, Germany - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Saint Teresa of Calcutta; 1986 at a public pro-life meeting in Bonn, Germany – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Critici

Conform unui articol publicat de universitarii canadieni Serge Larivée, Geneviève Chénard și Carole Sénéchal, clinicile Terezei primeau donații de milioane de dolari, dar nu furnizau asistență medicală, nu practicau diagnoza sistematică, nu distribuiau pacienților suficientă hrană și suficiente analgezice: „Maica Tereza credea că bolnavii trebuie să sufere ca Hristos pe cruce”.

S-a afirmat că banii primiți ar fi putut transforma starea de sănătate a săracilor înființând stabilimente de îngrijire paleativă.

Grupările pentru dreptul la avort au criticat atitudinea Terezei față de avort, iar adversarii avortului au lăudat-o pentru sprijinirea drepturilor fătului⁠.

Unul dintre cei mai vehemenți critici ai Terezei a fost ziaristul, criticul literar și antiteistul englez Christopher Hitchens, autorul eseului The Missionary Position⁠ (1995; în traducere, „Poziția misionarului: Maica Tereza în teorie și practică”), care într-un articol din 2003 scria:

Aceasta ne duce înapoi la corupția medievală a bisericii, care vindea indulgențe celor bogați în timp ce săracilor le predica focurile infernului și continența. [Maica Tereza] nu era o prietenă a săracilor. 

Era o prietenă a sărăciei.

Ea spunea că suferința este un dar de la Dumnezeu.

Și-a petrecut viața opunându-se singurului leac pentru sărăcie, și anume emanciparea femeilor și eliberarea lor dintr-o variantă animalică de reproducere forțată.

El a acuzat-o de ipocrizie pentru că a ales tratamente avansate pentru boala ei de inimă.

Deși Hitchens credea că este singurul martor chemat de Vatican, Aroup Chatterjee⁠ (autorul cărții Mother Teresa: The Untold Story) a fost chemat și el pentru a argumenta împotriva beatificării și canonizării Terezei; Vaticanul abolise instituția tradițională a „avocatului diavolului”, care servea unui scop similar.

Hitchens afirma că „intenția ei nu era să ajute oamenii”, și i-a mințit pe donatori despre felul în care sunt folosiți banii lor.

Discutând cu ea, am descoperit, și ea m-a asigurat, că nu lucrează pentru a combate sărăcia”, a spus el, „ci lucrează pentru a crește numărul de catolici.

Ea a spus: «nu sunt o asistentă socială.

Nu fac ce fac din acel motiv.

O fac pentru Hristos.

O fac pentru biserică.»

William Anthony Donohue⁠, președintele Ligii Catolice din SUA⁠, a publicat în 2016 un răspuns pe larg la criticile lui Hitchens.

 

Canonizare

La 5 septembrie 1997, inima Maicii Tereza a încetat să mai bată.

A fost înmormântată în sediul central al congregaţiei Misionarele Carităţii din Calcutta, mormântul său devenind în scurt timp loc de pelerinaj pentru creştinii din lumea întreagă.

La 19 octombrie 2003, de Ziua mondială a misiunilor, papa Ioan Paul al II-lea a beatificat-o pe Maica Tereza de Calcutta, în cadrul unei Liturghii solemne celebrate în Piaţa Sfântul Petru din Vatican, săvârşind astfel un prim pas spre sanctificarea celei care şi-a dedicat viaţa nevoiaşilor.

Prin autoritatea noastră apostolică, proclamăm ca venerabila slujitoare a Domnului Tereza de Cacutta să intre de acum încolo în rândul fericiţilor“,

a spus suveranul pontif, potrivit agenţiilor de presă Reuters şi AFP.

Prin ea, resimţim cu toţii necesitatea de a veni în ajutor, în special în ajutorul celor mai săraci şi al celor mai uitaţi, ai ultimilor dintre cei din urmă“,

a mai spus papa Ioan Paul al II-lea, referindu-se la viaţa Maicii Tereza, pusă integral în slujba celor nevoiaşi.

Printre cei aproximativ 300.000 de credincioşi care au asistat la misa din Piaţa Sfântul Petru s-au aflat pelerini veniţi din întreaga lume – din Asia, din Statele Unite sau din America de Sud, din Albania, precum şi sute de călugăriţe aparţinând ordinului Misionarele Carităţii, fondat de Maica Tereza.

Maica Tereza de Calcutta, fondatoarea Misionarilor şi Misionarelor Carităţii, pe care astăzi am bucuria să o înscriu în rândul fericiţilor, a mers pe urmele lui Hristos, pe un itinerar de iubire şi de slujire, care răstoarnă orice logică omenească“,

a spus suveranul pontif, prezentând-o pe noua fericită drept model de sfinţenie.

Să îi aducem laudă acestei mici femei îndrăgostite de Dumnezeu, mesageră umilă a Evangheliei şi neobosită binefăcătoare a omenirii

- a spus papa Ioan Paul al II-lea, în predica sa, potrivit site-ului www.catholica.ro.

De asemenea, papa Ioan Paul al II-lea a amintit, în cadrul ceremoniei de beatificare a Maicii Tereza, că aceasta s-a împotrivit în mod clar avortului, aspect punctat cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru Pace:

Dacă auziţi că vreo femeie nu vrea să păstreze copilul şi doreşte să avorteze, căutaţi să o convingeţi să îmi aducă mie acel copil.

Eu îl voi iubi, văzând în el semnul iubirii lui Dumnezeu“,

notează site-ul amintit anterior.

La 4 septembrie 2016, Maica Tereza a fost canonizată de Biserica Romano-Catolică, în cadrul unei ceremonii oficiate de către papa Francisc în Piaţa Sfântul Petru din Vatican.

O declarăm pe Fericita Tereza de Calcutta sfântă şi o trecem printre sfinţi, decretând ca ea să fie venerată ca atare de către întreaga Biserică“,

a declarat Papa Francisc, rostind în latină formula de canonizare.

În calendarul catolic, sfânta este celebrată la 5 septembrie, ziua în care aceasta a trecut la Domnul, în anul 1997.

După ceremonie, Papa a oferit un prânz pentru 1.500 de persoane fără posibilităţi financiare, aflate în grija surorilor ordinului “Misionarele Carităţii“, congregaţia fondată de Maica Tereza.

Maica Tereza şi-a dedicat întreaga viaţă celor mai năpăstuiţi dintre semenii săi, săvârşind un număr impresionant de acte de caritate şi marcând, astfel, vieţile a milioane de oameni.

A trăit simplu, după cum se şi prezenta:

După sânge, sunt albaneză.

După cetăţenie – indiană.

După credinţă, sunt călugăriţă catolică.

După chemare, aparţin lumii.

Iar în ceea ce priveşte inima mea, aparţin în întregime Inimii lui Hristos“,

notează site-ul motherteresa.org.

 

Citate:

“Omul este iraţional, ilogic, egocentric. Nu are importanţă, tu iubeşte-l.

Dacă faci bine, vor spune că ai scopuri ascunse. N-are importanţă, tu fă acel bine.

Dacă-ţi atingi propriile ţeluri, vei găsi prieteni falşi şi duşmani adevăraţi. Nu are importanţă, tu realizează-le.

Binele pe care îl faci, mâine va fi uitat. Nu are importanţă, tu să-l faci.

Onestitatea şi sinceritatea te fac vulnerabil. Nu are importanţă, tu fii deschis şi cinstit.

Ceea ce ai construit ani în şir poate fi distrus într-o clipă. Nu are importanţă, tu să construieşti.

Dacă îi ajuţi pe oameni, se vor ridica împotriva ta. Nu are importanţă, tu să-i ajuţi.

Dă lumii ce ai mai bun în tine şi lumea te va lua la bătaie. Nu are importanţă, tu dă ce ai mai bun în tine.”

Maica Tereza

 

cititi mai mult despre Maica Tereza si pe: www.agerpres.ro; en.wikipedia.org;  motherteresa.org

Jöns Jakob Berzelius (1779 – 1848)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Jöns Jakob Berzelius

Jöns Jakob Berzelius (n. 20 august 1779, Väfversunda⁠, Östergötlands län, Suedia – d. 7 august 1848, Adolf Fredriks parish⁠, Stockholm län, Suedia) a fost un chimist suedez, inventator al notației chimice moderne, membru fondator al chimiei moderne, alături de John Dalton și Antoine Lavoisier.

Berzelius a descoperit elementele siliciu, seleniu, thoriu și ceriu.

A fost ales membru al Academiei Regale de Științe a Suediei în 1808 și a devenit membru al Academiei Suedeze în 1837.

Jöns Jakob Berzelius (1779 - 1848) Portrait by Olof Johan Södermark (1790–1848). Print Artist: Charles W. Sharpe, d. 1875(76) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Jöns Jakob Berzelius (1779 – 1848) Portrait by Olof Johan Södermark (1790–1848). Print Artist: Charles W. Sharpe, d. 1875(76) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Berzelius a absolvit medicina la Universitatea Uppsala în 1802, devenind profesor, din 1807, în medicină și chirurgie, la Școala de Chirurgie din Stockholm.

În 1810 școala a devenit o parte a Institutului Medico-Kirurgiska, predecesor al Institutului Karolinska, și Berzelius a fost numit profesor de chimie și farmacie.

La puțin timp de la sosirea la Stockholm, el a scris un manual de chimie pentru studenții săi, acesta marcând începutul unei lungi și fructuoase cariere în chimie.

În timp ce efectua experimente pentru manualul său, a descoperit legea proporțiilor constante, care arăta că substanțele anorganice sunt compuse din diferite elemente în proporție constantă cu greutatea lor.

Pe baza acestei observații, în 1828 a creat un tabel cu masele atomice relative (cu oxigenul având valoarea 100) ale tuturor elementelor cunoscute atunci.

Aceasta a reprezentat o confirmare puternică a ipotezei atomice: că compușii chimici anorganici sunt compuși din atomi combinați în cantități reprezentate prin numere întregi.

Descoperind că masele atomice nu sunt multipli întregi ai masei hidrogenului, Berzelius a invalidat astfel Ipoteza lui Prout, care susținea că elementele sunt formate din atomi de hidrogen.

În 1838, Berzelius a descoperit proteinele.

Studenți lucrând în laboratorul lui Berzelius au descoperit de asemenea litiul și vanadiul.

Pentru a înțelege mai bine experimentele, el a creat un sistem de notații chimice în care elementelor le erau date denumiri simple, literale—precum O pentru oxigen, sau Fe pentru fier—și proporțiile erau desemnate prin numere.

Acest sistem este baza sistemului utilizat astăzi, cu mici modificări.

Jöns Jakob Berzelius (1779 - 1848) Portrait by Johan Way - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Jöns Jakob Berzelius (1779 – 1848) Portrait by Johan Way – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biografie

Berzelius s-a născut la Väversunda, în Östergötland, din țara Suedia, la 20 august 1779.

Acesta și-a pierdut ambii părinți încă de la o vârstă fragedă.

În ciuda acestor fapte, el a fost îngrijit în continuare de către rudele sale din Linköpig, unde a învățat pe băncile școlii cunoscute astăzi sub denumirea de Katedralskolan.

Ulterior, el s-a înscris la Universitatea Uppsala, învățând între anii 1796 și 1801 pentru a deveni doctor.

Berzelius a fost învățat chimie de către Anders Gustaf Ekeberg, descoperitorul elementului chimic numit tantal.

Mai târziu, el a lucrat ca ucenic într-o farmacie împreună cu un fizician.

În acest timp, el a realizat analize pentru apele de izvor.

Datorită studiilor sale în domeniul medicinei, el a făcut studii cu privire la curentul galvanic la câteva boli și le-a licențiat în 1802.

După aceea, el lucrează cu un fizician lângă Stockholm.

Între anii 1808 și 1836, Berzelius lucrează cu Anna Sundström, care a lucrat ca asistenta sa.

În 1807, Berzelius a fost numit profesor în chimie și farmacie la Institutul Karolinska.

În 1808, este ales membru al Societății Regale de Științe Suedeză.

În acest timp, academia a ajut o perioadă de sedentarism, datorită venirii romantismului, astfel, lumea nu prea era interesată de știință.

În 1818, Berzelius a fost ales secretarul academiei/societății, menținându-și postul până în anul 1848.

 

cititi despre Jöns Jakob Berzelius si pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

foto preluat de pe www.wordonfire.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Maximilian Kolbe (1894 – 1941)

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia – d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

A fost canonizat în anul 1984.

Este sărbătorit la 14 august.

Maximilian Kolbe in 1936 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe in 1936 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biografie

Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894 într-o familie de ţesători săraci polonezi.

La botez i s-a pus numele Raimond.

După multe frământări s-a hotărât să intre în Ordinul Franciscanilor Minori Conventuali.

Pentru studiile de filozofie şi teologie a fost trimis la Roma, unde a luat cunoştinţă de minunatele monumente ale trecutului glorios al credinţei, dar şi de rănile adinci ale prezentului tulburat prin care trecea lumea dintre cele două războaie mondiale.

Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, concepe organizarea unei imense „cruciade” de rugăciuni şi întrajutorare în trăirea vieţii creştine, sub ocrotirea Maicii Neprihănit zămislite.

În ziua de 17 octombrie 1917, împreună cu alţi şase colegi, se consfinţeşte Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază asociaţia numită: „Militia Imaculatae”, „Oastea Neprihănitei” sau „Armata Maicii Domnului”.

Ei şi-au propus ca prin sfinţirea vieţii proprii, prin rugăciune şi activitate concretă să lucreze la cunoaşterea şi imitarea Fecioarei Maria.

După ce a fost sfinţit preot s-a reîntors în Polonia, unde, cu multă jertfă, învingând greutăţi de neînvins omeneşte vorbind, a ajuns să organizeze lîngă Varşovia un „Oraş al Neprihănitei” – ”Niepokala-now”.

Aici, sub conducerea a şase preoţi, aproape şapte sute de fraţi, unii specialişti de înaltă calificare, toţi atraşi de idealul Neprihănitei, trăiau şi lucrau într-o atmosferă serafică de sărăcie şi pace.

Aveau cea mai mare tipografie din Europa şi editau diferite publicaţii în cinstea Maicii Domnului, în milioane de exemplare.

După ce consolidează fundaţia de lîngă Varşovia, îndemnat de un grup de japonezi entuziasmaţi de cele ce se petreceau la «Niepokalanow», se duce în Japonia în 1930, împreună cu câţiva fraţi.

Ajung în luna martie iar în luna mai, luna Mariei, apare în limba japoneză primul număr al revistei «Cavalerul Neprihănitei».

Se stabileşte la Nagasaki, unde întemeiază o mănăstire care în 1945 va avea peste o sută de fraţi.

La întoarcerea în Polonia străbate cu trenul întreaga Rusie.

Peste tot vorbeşte cu înflăcărare despre Neprihănita Zămislire şi ajută pe nenumăraţi oameni, creştini şi necreştini, să înţeleagă şi să experimenteze că prin Maria se apropie de Dumnezeu, devin mai buni şi mai curaţi la suflet.

În mănăstirile întemeiate de el, fraţii se salutau rostind numele: Maria.

La fiecare bătaie de ceas, îndreptau un gând către Regina Apostolilor, spunînd «Ave Maria». Evlavia şi încrederea lor în Neprihănita Fecioară Măria şi-au dovedit tăria în munca imensă pe care au depus-o cu bucurie, dar în deosebi în încercarea grea a războiului.

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia - d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august - in imagine, Maximilian Kolbe in 1939 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Maximilian Kolbe – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viaţa trăită în lagărul morţii de la Auschwitz

În ajunul zilei Adormirii Maicii Domnului din anul 1941, creştinii din lumea întreagă, deşi sub apăsarea celui de al II-lea război mondial, se pregăteau pentru sărbătoarea ridicării cu trupul îşi sufletul la cer a Preacuratei Fecioare Maria, sărbătoare care se celebrează în biserica romano-catolică.

Pe când mulţimile credincioşilor aduceau la altarele Maicii Domnului buchete de flori, din infernul creat de ura şi lăcomia oamenilor, din Oswiecim (Auschwitz) un suflet curat şi curajos se îndrepta către lăcaşurile cereşti, spre a depune la tronul Celei fără de pată omagiul unei vieţi jertfite Fecioarei Neprihănite şi mântuirii sufletelor.

Era sufletul preotului polonez Maximilian Kolbe, care în ziua de 14 august 1941, după două săptămîni de înfometare absolută şi în urma unei injecţii cu formol a murit în «celula morţii» din lagărul de exterminare, de tristă amintire, care a marcat istoria lumii într-un mod ireversibil.

Maximilian Kolbe, spre deosebire de alţii a fost aruncat în celula morţii la cererea sa, în locul unui deţinut care, la momentul începerii procesului de beatificare, a dat mărturie despre viaţa exemplară pe care a dus-o preotul.

Se afla la lagărul de la Auschwitz din luna mai, şi, cu toate că era aproape o epavă, a fost supus tratamentului special aplicat preoţilor.

Insultele nu i-au atins sufletul, dar prin modul în care s-a comportat i-a întărit pe ceilalţi deţinuţi, spovedindu-i.

Maximilian Kolbe (n. 7 ianuarie 1894, Zduńska Wola, azi Polonia - d. 14 august 1941, Auschwitz) a fost un călugăr franciscan, preot romano-catolic din Polonia, decedat în lagărul de concentrare de la Auschwitz. A fost canonizat în anul 1984. Este sărbătorit la 14 august - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Maximilian Kolbe – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Legile lagărului de la Auschwitz

Legile lagărului erau foarte dure şi prevedeau ca în momentul în care un deţinut evadează şi nu este găsit în 48 de ore, alţi deţinuţi din lotul său erau condamnaţi la moarte prin înfometare.

La sfîrşitul lunii iulie evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe.

Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin decimare (fiecare al zecelea deţinut trebuia să moară).

Între aceşti deţinuţi se afla unul care, de tamă, a început să-şi strige copii care se aflau acasă pe nume.

Deodată din rândul celor rămaşi apare un preot slab, cu chipul străveziu care se oferă să moară în locul lui.

„Domnule Comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez”
„Ce vrei? ”
„Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N.”

Era o cerere nemaiauzită, printre deţinuţi, de neînchipuit, imposibilă, pentru un om care considera că în faţa morţii se uită totul, dar nu şi propria existenţă. Comandantul întreabă:

„Cine eşti? ”
„Sunt un preot catolic”
„Sunt de acord”

În locul preotului catolic, deţinutul care care fusese cruţat se reîntoarece în rândurile brigăzii şi va supravieţui celui de al doilea război mondial.

Va da mărturie despre modelul de credinţă al preotului catolic Maximilian Kolbe.

 

Scrisoare din lagăr

„Dragă mamă.

Spre sfârşitul lunii mai am sosit cu un convoi în lagărul de concentrare de la Auschwitz.

Totul este în regulă, dragă mamă.

Poţi fi liniştită în legătură cu mine şi cu sănătatea mea, deoarece bunul Dumnezeu este pretutindeni şi El se gândeşte cu o iubire mare la toţi şi la toate.

Ar fi bine să nu îmi mai scri până nu îţi trimit eu o altă scrisoare, deoarece nu ştiu cât timp voi mai fi aici.

Te salut cu drag şi te sărut, Raymond Kolbe.”

 

Moartea în lagărul morţii

Împreună cu cei nouă care erau trimişi la moarte, Maximilian Kolbe, se îndrepta spre celula în care au fost dezbrăcaţi şi azvârliţi pe podeaua rece.

Celula nu avea ferestre şi nici aerisire.

Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului”.

Aceste cântări au început să se audă, din ce în ce mai putin, odată cu trecerea timpului, până la moartea sa.

După terminarea războiului, au început demersurile pentru ridicarea lui la cinstea sfintelor altare.

În anul 1974 papa Paul al VI-lea l-a trecut în rândul „fericiţilor”, iar la 10 octombrie 1982 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat „sfânt”.

Este sărbătorit în data de 14 august.

 

cititi despre si pe Maximilian Kolbe si pe en.wikipedia.org

Emanuil Gojdu (1802 – 1870)

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.wikipedia.org si enciclopediaromaniei.ro

 

Emanuil Gojdu

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria. Casa în care s-a născut mai poate fi văzută și astăzi în Oradea, lângă Biserica cu Lună.

 

Originea şi familia

Emanuil Gojdu provine dintr-o familie de origine aromână, ale cărei rădăcini provin din oraşul Moscopole, Macedonia. De aici au plecat strămoşii săi, stabilindu-se iniţial în Polonia. În urma unor evenimente politice în care a fost implicată Polonia, împărţită între Rusia, Prusia şi Austria, familia Gojdu a emigrat în Ungaria, diferitele ramuri ale familiei aşezându-se în marile oraşe din această ţară, ocupându-se cu negustoria sau devenind bancheri.

Ramura familiei din care provine Emanuil Gojdu s-a stabilit în oraşul Miskolc, în nordul Ungariei. Mai târziu, din familia stabilită la Miskolc se vor desprinde alte două ramuri, dintre care una se va stabili la Oradea, de ea aparţinând Emanuil Gojdu.

Emanuil Gojdu s-a născut la 9/21 februarie 1802 în familia lui Atanasie şi Ana Popovici. A fost botezat cu numele de Manuilă, la 12 februarie 1802. A fost înregistrat în matricola botezaţilor la poziţia cu numărul 12.

Tatăl lui Emanuil Gojdu, Atanasie Popovici, a lucrat o vreme în prăvălia fratelui mamei sale. Pe acest unchi îl chema Emanuil Gojdu, iar prin testamentul său din 1 iulie 1798, i-a lăsat o oarecare avere lui Atanasie. În acest testament, Atanasie apare sub numele de Tănase Nasta Gojdu. Tatăl lui Emanuil Gojdu a purtat toată viaţa numele de Popovici. Doar în matricola morţilor apare sub numele de Gojdu. Atanasie Popovici a murit la data de 25 iulie/6 august 1821 şi e înmormântat la Oradea.

Mama lui Emanoil Gojdu, Ana, provine din familia de origine Poinar, ramura de Craidorolţ. Ea a decedat la 22 iulie/3 august 1816, fiind înmormântată la Oradea, alături de soţul său.

Celor doi părinţi ai lui Emanoil Gojdu, Fundaţia Gojdu le va ridica o cruce din marmură, în cimitirul Rulikovski din Oradea, unde sunt înmormântaţi. Pe crucea lor stă scris: “Memo lol părinţilor fericitului fundator Emanoil Gojdu, Atanasie Popovici Gozsdu repausat în 25 iulie 1821. Ana Poynar de Kiralydaroc repausată în 22 iulie 1816. În semn de recunoştinţă Fundaţiunea Gojdu“.

Emanoil Gojdu a fost căsătorit cu Anastasia Pometa (d. 2 ianuarie 1863), de origine macedoromână. Căsătoria a avut loc la data de 12 iulie (stil nou) 1832. După moartea Anastasiei, Emanuil Gojdu se va căsători a doua oară, la 8 ianuarie 1864, cu Melania Dumcea (d. 1911), tot de origine macedoromână. Nu a avut copii din nici una dintre căsătorii.

 

Studiile

Emanuil Gojdu a urmat studiile preuniversitare le-a făcut la liceul romano-catolic al călugărilor premonstratensi din Oradea (în prezent Colegiul Național Mihai Eminescu din Oradea) şi la cel din Bratislava. Unele surse spun că de fapt E. Gojdu ar fi absolvit liceul nu la Bratislava, ci la Eger, Ungaria.

Studiile universitare le-a făcut la Academia de Drept din Oradea (1820-1821), la Academia de Drept din Pojon (1821-1822), iar mai apoi la Budapesta (1822-1824). Diploma de avocat a obținut-o la Budapesta, pentru ca mai târziu să o ia și pe cea de “notar cambial”.  După ce a absolvit cursurile Academiei de Drept, in 1824, s-a stabilit la Budapesta, ca avocat și politician, unde a fost numit practicant la Tabla Regească.

 

Cariera şi activitatea

În 1824 a trecut examenul de avocat şi s-a angajat la biroul lui Mihail Vitcovici. Acesta fiind poet, în biroul lui Gojdu a avut ocazia să cunoască o seamă de poeţi maghiari, sub a căror influenţă a început să publice poezii, în limba maghiară, în “Szépliteraturai Ajandék“, în anul 1826.

În perioada următoare, Emanuil Gojdu îşi va deschide propriul birou de avocatură şi va deveni, în scurt timp, faimos pentru pledoariile şi rechizitoriile sale.

În anul 1848, în contextul izbucnirii revoluţiei paşoptiste şi în Transilvania, Emanuil Gojdu a căutat, împreună cu fruntaşi români din Banat şi Câmpia de Vest, o soluţie care să se potrivească Proclamaţiei de la Blaj, din 3/15 mai 1848 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Spre deosebire de românii ardeleni, cei din Banat şi Câmpia de Vest aveau păreri mai moderate, neexcluzând o posibilă colaborare cu revoluţionarii maghiari. La 9/21 mai 1848, în casa sa din Oradea, a redactat, împreună cu Ioan Dragoş, Gheorghe Fonnai şi Nicolae Jiga “Înştiinţarea către Românii de legea răsăriteană neunită“. Prin această proclamaţie se preconiza o mare adunare populară la Timişoara, pentru data de 13/25 iunie 1848, unde fiecare comitat să îşi trimită reprezentanţii. Adunarea nu a avut loc însă niciodată.

Tot la 9/21 mai 1848 a redactat “Petiţia neamului românesc din Ungaria şi Banat“, prin care se exprima aderenţa la Casa de Habsburg şi se cerea independenţa românilor faţă de Mitropolia sârbească de la Carloviţ. În ansamblu, politica paşoptistă a lui Emanuil Gojdu şi a celorlalţi fruntaşi români din Câmpia de Vest a fost orientată mai mult către revoluţia maghiară decât către cea a românilor din Transilvania.

În anul 1861, Emanoil Gojdu a fost numit prefect al judeţului Caraş, care avea populaţie majoritar românească. Din cauza viziunilor sale moderate faţă de revoluţia românească din Transilvania, de la 1848, şi datorită faptului că a subscris la unele ţeluri ale revoluţiei paşoptiste maghiare, pe timpul cât a fost prefect de Caraş a fost privit cu neîncredere de români.

În anul 1866, Emanuil Gojdu a fost ales deputat de Tinca.

Emanuil Gojdu era mândru de originea sa de român ortodox. Casa lui din Budapesta a fost cunoscută ca fiind o casă românească, în care obișnuia să țină întruniri cu deputații români. Cu aceștia și sub președinția lui, s-a discutat și un proiect de lege “pentru egala îndreptățire a naționalităților“. “Ca fiu credincios al Bisericii mele, laud dumnezeirea, căci m-a făcut român; iubirea ce am către Națiunea mea mă îmboldește a stărui în fapta, ca încă și după moarte să erump de sub gliile mormîntului, spre a putea fi pururea în sînul Națiunii“.

Emanuil Gojdu (n. 9 februarie 1802, Oradea, Imperiul Habsburgic – d. 3 februarie 1870, Pesta, Ungaria) a fost un avocat de succes și patriot ardelean de origine aromână, familia sa fiind originară din Moscopole. Gojdu a fost un luptător neobosit pentru drepturile românilor din Transilvania și Ungaria - (pictură de Miklós Barabás)  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Emanuil Gojdu (pictură de Miklós Barabás) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Fundaţia Gojdu

La 4 noiembrie 1869, la Budapesta, Emanuil Gojdu şi-a redactat testamentul, act prin care se năştea Fundaţia Gojdu, destinată întrajutorării românilor ortodocşi care doreau să studieze, dar nu aveau mijloacele materiale necesare. El lăsa naţiunii române din Transilvania imensa sa avere, pe care reuşise să o adune în timpul vieţii, cu scopul de contribui la ridicarea culturală a acesteia.

Din dispoziţiile principale ale testamentului se desprind următoarele: în răstimpul 1871-1921 (50 ani), din venitul Fundaţiei două treimi se capitalizează, iar o treime se distribuie sub formă de burse “acelor tineri români de religiunea răsăriteană ortodoxă, distinşi prin purtare bună şi prin talent, născuţi în Ungaria (şi Transilvania încorporată Ungariei), ai căror părinţi nu sunt în stare cu averea lor proprie să ducă în îndeplinire creşterea şi cultivarea copiilor lor“.

În perioada 1921-1971 se capitalizează trei cincimi şi se distribuie ca burse două cincimi. În perioada 1971-2021 se capitalizează jumătate din venituri, iar din cealaltă jumătate se acordă burse. În intervalul 2021-2071, dintr-o zecime a veniturilor se constituie un fond de rezervă, iar restul veniturilor se întrebuinţează “în afară de ajutoarele amintite mai sus (burse), pentru orice scopuri ale Românilor de religiune ort. răsăriteană din Ungaria, având în vedere prosperitatea şi înflorirea Patriei comune, a bisericii şi poporului român de religiunea ortodoxă răsăriteană“.

Fundaţia era prevăzut a fi administrată în principal de biserica ortodoxă, din comisia de administrare trebuind să fie trei mireni, cu bună reputaţie. Mai era stipulat să facă parte din comisia de administrare cel puţin un membru al familiei Poinar din Craidorolţ, dacă s-ar găsi din această familie vreun individ vrednic.

Sigiliul reprezentanţei (comisiei de administrare) a Fundaţiei urma să poarte următoarea inscripţie: “Lăsaţi pruncii să vină la mine. Fundaţiunea Gozsdu 1870“.

De la început, activitatea Fundaţiei a fost atacată de persoane cu diferite interese. Chiar văduva lui Emanoil Gojdu a fost instigată de către unii, pentru a ataca testamentul. La intervenţia lui Ioan cavaler de Puşcariu, văduva lui Gojdu a renunţat la procesul de atacare a testamentului, iar Fundaţia a putut să îşi continue activitatea aşa cum o dorise fondatorul ei.

Acestă fundație a funcționat între 1870 și 1917, acordând foarte multe burse studenților români, dintre care se remarcă: Traian Vuia, Octavian Goga, Constantin Daicoviciu, Petru Groza și Victor Babeș.

După anul 1918, sediul Fundaţiei s-a mutat la Sibiu.

După 1945, in urma instaurarii regimului comunist în Ungaria, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Fundaţia Gojdu a fost naţionalizată de statul maghiar şi şi-a întrerupt activitatea în anul 1952.

După prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est, în anul 1989, a început o serie de procese care vizau recuperarea bunurilor Fundaţiei Gojdu.

Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.

În octombrie 2005 prim-ministrul Tăriceanu și ministrul de externe Mihai Răzvan Ungureanu au semnat cu guvernul maghiar un acord care prevedea înființarea – conform legislației ungare – a unei fundații publice româno-ungare „Gojdu”. Aceasta ar fi urmat să fie susținută anual financiar de cele două guverne – având ca bază patrimoniul lasat moștenire de Emanoil Gojdu. Scopurile fundației – constituite pe principiile cooperării – ar fi fost selectarea de bursieri români sau maghiari, sprijinirea funcționării muzeului și a bibliotecii „Emanoil Gojdu”, precum și susținerea de manifestări expoziționale, conferințe și programe științifice.

Criticii acestui acord, promovat legislativ printr-o Ordonanță de urgență, au susținut ideea că ca prin adoptarea acesteia România s-ar afla în situția în care practic ar ceda gratuit patrimoniul “Fundației Gojdu“, în favoarea statului maghiar. Pe acest fond proiectul de hotărâre privind adoptarea ordonanței Gojdu a fost inițial blocat în Parlamentul României peste doi ani prin respingerea lui de catre Camera Deputaților, motivul fiind faptul că prevederile sale substituiau fondurile fundației legal înființată la Sibiu, conform legislației române.

La Senat – camera decizională – proiectul a stat blocat în comisii până în martie 2008, când a fost și acolo respins, tot în martie 2008 Președinția României semnând decretul pentru promulgarea Legii privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului 183/2005 pentru ratificarea Acordului privind înființarea Fundației Gojdu.

Când şi-a redactat testamentul, Emanoil Gojdu a spus că ar dori să se scoale din mormânt peste o sută de ani, pentru a vedea ce s-a ales din testamentul său.

 

Moartea

Emanoil Gojdu a murit în anul 1870, la Budapesta. Este înmormântat în cimitirul Kerepesi, din capitala Ungariei. După 1990, în România au avut loc lungi dezbateri, care încercau să răspundă la întrebarea dacă rămăşiţele pământeşti ale lui Emanoil Gojdu ar trebui sau nu repatriate. Autorităţile din Ungaria au refuzat repatrierea.

 

Moştenirea

- Un colegiu naţional din Oradea poartă numele de “Emanoil Gojdu

- În centrul oraşului Oradea, vis-a-vis de Biserica cu Lună, se află statuia lui Emanoil Gojdu

- O stradă din Oradea, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Salonta, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Tinca, judeţul Bihor, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Timişoara, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Buziaş, judeţul Timiş, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Deva, judeţul Hunedoara, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Arad, judeţul Arad, poartă numele de Emanoil Gojdu

- O stradă din Oraviţa, judeţul Caraş, poartă numele de Emanoil Gojdu

Timotei Cipariu (1805 – 1887)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

 Timotei Cipariu

Timotei Cipariu (n. 21 februarie 1805, Pănade, plasa Hususău, comitatul Târnava-Mică – d. 3 septembrie 1887, Blaj) a fost un erudit român transilvănean, revoluționar pașoptist, politician în Transilvania, cleric greco-catolic, membru fondator al Academiei Române, primul vicepreședinte, apoi președintele Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, lingvist, istoric, teolog, pedagog și orientalist, „părintele filologiei române”, poliglot (cunoștea circa 15 limbi)

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie - 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț - in imagine, Palatul ASTRA de la Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Palatul ASTRA* de la Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Biografie

Și-a făcut toate studiile la Blaj, cele gimnaziale între (1816-1820), urmate de cele filosofice (1820-1822) și de cele teologice (1822-1825). Între 1825 și 1827 a fost profesor la Gimnaziul din Blaj. În 1828 devine profesor de filosofie, iar între 1834 și 1842 profesor de Dogmatică, apoi de Studii biblice la Seminar.

Între 1854 și 1875 a fost director al Gimnaziului și inspector al școlilor din oraș, iar între 1833 și 1866 a fost director al Tipografiei Diecezane. În 1827 a devenit preot, din 1842 fiind canonic, iar mai târziu prepozit capitular al Diecezei de Alba Iulia și Făgăraș.

Personalitate reprezentativă a culturii românești, cunoscător a numeroase limbi (greacă, latină, ebraică, arabă, siriacă, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană, engleză, maghiară), Timotei Cipariu a fost posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci particulare din Transilvania, prețioasă și prin raritățile ei. Aceste cărți i-au fost procurate în special de prietenul său din București, librarul Iosif Romanov, și de reprezentanții companiei acestuia la Constantinopol și la Cairo.

În octombrie 1948, regimul comunist a impus, conform ordinului de la Moscova, asimilarea Bisericii Greco-catolice Romane în Biserica Ortodoxă, confiscând Biblioteca Cipariu (lăsată moștenire Mitropoliei Blajului) și trecând-o ilegal în inventarul Bibliotecii Filialei Cluj a Academiei Române. Timotei Cipariu a fost unul dintre pionierii ziaristicii românești din Transilvania prin periodicele înființate și conduse de el:

- Organul luminărei (1847, devenit, în 1848 Organul Națiunale), primul ziar românesc cu litere latine,

- Învățătorul poporului (1848),

- Archivu pentru filologie și istorie între 1867 și 1870 și în 1872 – prima revistă românească de filologie.

A colaborat la Foaia pentru minte, inimă și literatură din Brașov cu studii, eseuri, versuri și traduceri. A fost membru fondator și primul vicepreședinte (1861-1866), apoi președinte (1877-1887) al societății Astra. A fost membru al Societății Literare Române (1866), viitoarea Academie Română, fiind ales mai târziu vicepreședintele ei. A fost membru al Societății Germane de Orientalistică.

A publicat o foarte lungă serie de studii asupra limbii române și a gramaticii sale, fiind considerat unul dintre întemeietorii filologiei și lingvisticii românești. Prin studiile sale a căutat să dovedească drepturile istorice ale poporului român și originea noastră romană.

Influențat de Școala Ardeleană, a fost unul dintre adepții latinismului și ai ortografiei etimologice, fapt pentru care a propus folosirea predilectă a cuvintelor de origine latină și evitarea cuvintelor de origine nelatină.

Pe tărâm politic, s-a numărat printre militanții pentru drepturile poporului român din Transilvania, fiind unul dintre cei zece Secretari ai Adunării Naționale de la Blaj din 1848.

Membru în Delegația trimisă la Curtea imperială din Viena spre a prezenta revendicările românești, membru în Comitetul Național Român din Sibiu, iar în 1863-1864 membru în Dieta Transilvaniei de la Sibiu.

Pe 21 octombrie 1991, la Sibiu, cu ocazia aniversării a 130 de ani de la întemeierea ASTREI, a fost dezvelit bustul lui Timotei Cipariu, operă a sculptorului Gavril Abrihan.

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Timotei Cipariu din parcul Astra din Sibiu – foto: ro.wikipedia.org

 

Opera

Scrieri

- Ecloga, Blaj, 1833;

- Drama pastorale, Blaj, 1860;

- Elemente de limba română după dialecte și monumente vechi, Blaj, 1854, VII+200 p.;

- Istoria sfantă sau biblică a Testamentului Vechiu și Nou, Blaj, 1855, 80 p. (ed. a II-a, 1859, 80 p.);

- Scientia Sântei Scripture, Blaj, 1854, VI + 240 p.; a retipărit cu litere latine Orologierul și Liturghierul.

- Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855, XVI+280 p.;

- Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, 1855 (ed. a V-a, Sibiu, 1876, 120 p., ed. a VII-a, Blaj, 1897);

- Crestomatie sau Analecte literarie din cărțile mai vechi și noue românești tipărite și manuscrise, începând de la sec. XVI până la al XIX, cu notiță literară, Blaj,1858, XXXVII+256 p.,

- Elemente de poetică, metrică și versificațiune, Blaj, 1860, 224 p.;

- Cuvânt la inaugurarea Asociațiunei, Blaj, 1862, 135 p.;

- Principia de limbă și de scriptură, ed. I, Blaj, 1856; ed. a II-a, Blaj, 1866, IV+407 p.;

- Gramatica limbii române, vol. 1. Analitica, Blaj, 1869, XIV+388 p.; vol. II. Sintactica, Sibiu, 1877, IV+355 p.;

- Despre limba română. Supliment la Sintactica, Blaj, 1877, 59p.

 

Traduceri

- Gramatica limbii latine, 2 vol., după M. Schinagl, Blaj, 1857-1860, 277+272 p. (ed. a II-a, 1865-1869);

- W. T. Krug, Elemente de filosofie, 2 vol., Blaj, 1861-1863, 676 p.;
Portarea de buna cuvienția între oameni, Blaj, 1855; ed. a II-a, Sibiu, 1863, 48 p.

 

Postume

- Călătorie în Muntenia, în vol. Prietenii istoriei literare I, București, 1931 (publicat de Al. Lupeanu Melin);

- Început de autobiografie, ed. îngrijită și note de Șt. Manciulea, Blaj, f.a. (extras din „Cultura creștină”);

- Jurnal, ed. îngrijită și prefață de Maria Protase, Cluj, 1972, 192 p.;

- Poezii, ed. îngrijită și prefață de N. Albu, Cluj, 1976, 168 p.;

- Discursuri, ed. îngrijită, antologie și glosar de Ștefan Manciulea și Ion Buzași, Cluj-Napoca, 1994, 191 p.;

- Opere. Vol. I, ediție îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, introducere de Gavril Istrate, București, 1987, 477 p.; vol. II, introducere de Mioara Avram, București, 1992, 534 p.;

- Pagini literare, ediție îngrijită și postfață de Ion Buzași, București, 1999, 288 p.;

- Epistolar 1836-1877, cuvânt înainte de Eugen Simion, text îngrijit, studiu introductiv și note de Ioan Chindriș, București, Editura Academiei Române, 2005, 306 p.;

- Poezii și scrieri religioase, ediție îngrijită de Ion Buzași, Târgu Lăpuș, Galaxia Gutenberg, 2008, 158 p.

 

Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA) a fost înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, având un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania. Prima conducere a organizației a fost girată de președintele Andrei Șaguna, vicepreședintele Timotei Cipariu și secretarul George Bariț.

Echinocțiul

Poziţia Terrei punând în evidenţă orientarea sa în raport cu razele Soarelui în timpul unui echinocţiu 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.astro-urseanu.ro; www.agerpres.ro

 

Echinocțiul

Echinocțiul (numit și echinox) este momentul când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, datorită faptului că Soarele, în mișcarea sa aparentă pe cer, se află exact pe ecuatorul ceresc. Punctele de intersecție ale eclipticii (traiectoria mișcării aparente a Soarelui pe sfera cerească) cu ecuatorul ceresc se numesc puncte echinocțiale. Punctele echinocțiale își schimbă poziția pe ecliptică din cauza fenomenului de precesie.

Echinocțiul are loc de două ori pe an. Prima dată este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească sudică în cea nordică, în jurul datei de 21 martie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera nordică și echinocțiul de toamnă în cea sudică. Acest punct de intersecție a eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul vernal. Punctul vernal este folosit pentru definirea coordonatelor astronomice ecuatoriale. Datorită faptului că punctul se deplasează pe ecliptică, coordonatele se definesc pentru poziția punctului într-un anumit an, de exemplu 1950,0 sau 2000,0.

În această zi Soarele trece exact la zenit pe ecuatorul terestru.

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu Soarele la solstiţiul din iunie (stânga), echinocţiul din septembrie (jos), solstiţiul din decembrie (dreapta) şi echinocţiul din martie (sus) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu Soarele la solstiţiul din iunie (stânga), echinocţiul din septembrie (jos), solstiţiul din decembrie (dreapta) şi echinocţiul din martie (sus) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Echinocțiul de primăvară

Dupa „Mărțișor”, „Babe” și „Mosi”, după “zăpada mieilor”, când calendaristic deja am pășit în anotimpul primăverii deși luna martie se dovedește a fi destul de capricioasă, ne apropiem de momentul echinocțiului de primăvară, ce marchează începutul primăverii astronomice. El se produce în jurul datei de 20 martie când longitudinea astronomică a acestuia revine la valoarea de zero grade.
După cum este cunoscut, mișcarea aparentă a Soarelui pe sfera cerească, determinată de mișcarea reală a Pământului pe orbita sa, generează pentru latitudinile noastre inegalitatea duratei zilelor și nopților la diferite epoci ale anului, datorită poziției aproximativ fixe în spatiu a axei de rotație a Pământului, precum și a înclinării sale față de planul orbitei acestuia. Astfel, pe sfera cerească, Soarele parcurge în decurs de un an un cerc mare numit ecliptica (ce marchează de fapt planul orbitei Pământului), care face cu ecuatorul ceresc un unghi de 23° 27′ .

La momentul echinocțiului de primăvăra Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera australă a sferei cerești în cea boreală. Când Soarele se află în acest punct, numit punct vernal, el descrie mițcarea diurnă în lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determină, la data respectivă, egalitatea duratei zilelor cu cea a nopților, indiferent de latitudine. La latitudinile țării noastre, pentru care putem considera valoarea medie de 45°, această cifră reprezintă ți valoarea medie a înălțimii Soarelui deasupra orizontului la momentul amiezii. Totodată, la data respectivă, Soarele răsare în punctul cardinal est și apune în punctul cardinal vest.

Începând de la aceasta dată, durata zilei (față de cea a nopții) va fi în continuă creștere, iar cea a nopții (față de cea a zilei) în scădere, până la data de 21 iunie, când va avea loc momentul solstițiului de vară.

Evident, descrierea de mai sus este valabilă doar pentru latitudinile nordice ale Terrei. În emisfera sudică a Pământului fenomenul trebuie interpretat invers, astfel ca în regiunile respective acest moment marchează începutul toamnei astronomice. Totodată, în regiunile polare, în emisfera nordică începe lunga zi polară, iar in cea sudică începe noaptea polară, ce vor dura, fiecare, câte 6 luni.

Iluminarea planetei la echinocțiul de primăvară - fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Iluminarea planetei la echinocțiul de primăvară – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

 

Al doilea echinocțiu al anului este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei de 23 septembrie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera sudică și echinocțiul de toamnă în emisfera nordică. Punctul de intersecție din acest moment al eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul autumnal.

 

Echinocțiul de toamnă

Ca în fiecare an, la începutul ultimei decade a lunii septembrie atenția ne este îndreptată spre momentul în care pașim în toamna astronomică. Acesta este momentul echinocțiului de toamnă, când longitudinea astronomică a Soarelui atinge valoarea de 180°.

Punctul echinocțiului de toamnă, numit și „punct autumnal” , se află pe sfera cerească la intersecția eclipticii (ce reprezintă proiecția pe sfera cerească a planului orbitei Pământului) cu ecuatorul ceresc, pe care Soarele îl traversează la aceasta dată, trecând din emisfera nordică a sferei cerești în cea sudică.

Aflându-se deci la această data în dreptul ecuatorului ceresc, Soarele va răsări și va apune chiar în punctele cardinale est și vest, durata zilelor fiind astfel egală, indiferent de latitudine, cu cea a nopților. Singurele excepții le întâlnim în regiunile polare, în zona polului nord incepând lunga noapte polară, iar în cea a polului sud Soarele ivindu-se deasupra orizontului, timp de 6 luni, până la momentul echinocțiului de primavară.

În emisfera sudică a Pământului, data de 22 septembrie marchează începutul primaverii.

La latitudinile tarii noastre, în aceste zile Soarele va culmina la amiază la o înălțime medie de 45°, ceea ce reprezintă jumătatea distanței unghiulare dintre zenit si orizont.

Începând de la această dată, durata zilelor va continua să scadă, iar cea a nopților să crească, până la data de 21 decembrie, când va avea loc momentul solstițiului de iarnă.

Iluminarea planetei la echinocțiul de toamnă - fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Iluminarea planetei la echinocțiul de toamnă – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

 

Etimologie

Termenul românesc echinocțiu are etimologie dublă: împrumut din latinul æquinoctium, care este format prin compunere, din lat. æquus: „egal” cu lat. nox, noctis: „noapte”, precum și împrumut din franceză: équinoxe care provine din același cuvânt latinesc æquinoctium Aceasta, pentru că la echinocțiu ziua și noaptea au durate egale.

Astfel, echinocțiul de primăvară (sau vernal) descrie echinocțiul din martie în emisfera nordică, în timp ce echinocțiul din septembrie pe cel din emisfera sudică.

 

Tradiţii

Calendarul popular păstrează în zona echinocţiului de toamnă amintirea unui străvechi început de an, marcat de moartea şi renaşterea Zeiţei Mumă, de origine neolitică, peste care părinţii bisericii creştine au suprapus moartea, numită Adormirea (15 august), şi naşterea Fecioarei Maria (8 septembrie), potrivit volumului ”Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român” (2000), de Ion Ghinoiu.

La 8 septembrie, sărbătoarea Naşterea Maicii Domnului (Sfânta Maria Mică) marchează sfârşitul verii şi începutul toamnei. Vremea se răceşte, începe migraţia păsărilor, iar o vorbă populară spune că acum se schimbă pălăria cu căciula.

 

Linia echinocțiului

Linia echinocțiului sau linia echinocțială este dreapta de intersecție a planului eclipticii (care este aceea a orbitei Pământului) cu planul ecuatorului ceresc (care este cel al ecuatorului terestru). Ea este perpendiculară pe linia solstițiilor sau linia solstițială.

Un echinocțiu sau punct echinocțial este unul din cele două puncte de intersecție ale liniei echinocțiale cu sfera cerească.

Accidentul nuclear de la Cernobîl (26 aprilie 1986)

Centrala nucleară din Cernobîl

foto preluat de pe Mediafax
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Accidentul nuclear de la Cernobîl

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla la 51°23′23″N 30°5′58″E, în apropiere de orașul părăsit Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare.

Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile radioactive cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.

Centrala Atomoelectrică Cernobîl se află în apropiere de orașul Pripiat, în Ucraina nordică - foto: ro.wikipedia.org

Centrala Atomoelectrică Cernobîl se află în apropiere de orașul Pripiat, în Ucraina nordică – foto: ro.wikipedia.org

Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de energie nucleară, încetinind extinderea ei pentru mulți ani și impunând guvernului sovietic să devină mai puțin secretos. Acum statele independente – Rusia, Ucraina și Belarus – au fost supuse decontaminării continue și substanțiale. E dificil de estimat un număr precis al victimelor produse de evenimentele de la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a îngreunat numărarea victimelor.

O eventuală tentativă de decelare a contribuției radiației emise din cauza accidentului la mortalitatea prin cancer în populația fostei Uniuni Sovietice e complicată de faptul că nu se cunoaște cu precizie nici măcar incidența naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica medicală în U.R.S.S. fiind, în mod vădit, extrem de primitivă, atât înainte cât și după accident.

Pernicioasei și proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci, pentru a complica și mai mult o eventuală tentativă de estimare cu o precizie satisfăcătoare a numărului de victime afectate, în timp, de cancer, ca urmare a radioactivității emise cu ocazia accidentului, o serie de alți factori precum imposibilitatea determinării precise a dozei încasată de diversele segmente demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată și anunțată populației deasupra căreia acesta se afla la fiecare moment,

drept pentru care oamenii nu s-au putut proteja, ramânând în case, pentru a diminua contaminarea și doza încasată), realitatea geopolitică fluidă (migrație internă și emigrație a populației potențial afectată) produsă de dezintegrarea statului sovietic, complicația adusă de o creștere a incidenței cancerului în populația fostei Uniuni Sovietice din alte motive decât radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradării condițiilor sociale și de viață ale populației după dezintegrarea federației:

după dezintegrarea statului sovietic, pe fondul sărăcirii populației și ca urmare a liberalizării comerțului și publicității la articole gen alcool și tutun, incidența maladiilor sociale gen alocoolismul și a comportamentelor de risc precum fumatul a crescut, fapt care a condus în mod natural și la creșterea incidenței bolilor provocate de acestea, printre care se află și cancerele (oral, gastric și hepatic, când e vorba de alcoolism, pulmonar și altele, când e vorba despre fumat).

La populația care a intervenit inițial pentru limitarea consecințelor dezastrului (așa-numiții “lichidatori”), stresul provocat de teama de îmbolnăvire de cancer a indus uneori comportamente de risc care au condus la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iraderea în timpul intervenției, să apară (cazul tânărului de 26 de ani Andrei Tarmosian, mort de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vârsta de 50 de ani, ca urmare a consumului excesiv de alcool, este citat de anumiți autori).

Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticați în 2002.

Deși în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor rămâne închise, majoritata teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru stabilizare și activitate economică.

 

Centrala atomoelectrică

CAE Cernobîl (51°23′14″N 30°06′41″E) se află în apropiere de orașul Pripiat, Ucraina, la 18 km nord-vest de orașul Cernobîl, la 16 km – sud de frontiera ucraino-belarusă și aproximativ 110 km nord de Kiev. Centrala a fost compusă din patru reactoare de tip RBMK-1000, fiecare capabil de producere a 1 GW de putere electrică. Construirea centralei a început în anii ’70 ai secolului XX, cu reactoarele #1 (care a fost închis în anul 1977), #2 în 1978, #3 în 1981 și #4 în 1983. Două alte reactoare – #5 și #6 – erau în timpul construcției când a avut loc accidentul.

 

Accidentul

Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul #4 a suferit o explozie catastrofală a cazanelor sub presiune de abur din componența acestuia, care a declanșat un incendiu, o serie de explozii adiționale și fluidizare nucleară. Accidentul poate fi gândit ca o versiune extremă a accidentului SL-1 în Statele Unite din 1961, unde centrul reactorului a fost distrus (omorând trei oameni), radioactivitatea răspândindu-se direct în interiorul clădirii unde se afla SL-1. În timpul accidentului de la Cernobîl însă, aceasta a fost dusă prin vânt spre frontierele internaționale.

Accidentul de la Cernobîl a degajat între cinci și zece ori mai mult material radioactiv decât cel de la Fukushima (Japonia), de mai multe ori cantitatea de radiații emise de bombele de la Hiroșima și Nagasaki, dar mai puțin de 1 % decât au aruncat în atmosferă testele nucleare de suprafață ale armelor nucleare, până la interzicerea efectuării acestora în atmosferă.

 

Planuri de testare

La data de 26 aprilie 1986, pe lumină, reactorul #4 a fost programat pentru a fi închis pentru întreținere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea capacității generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă pentru alimentarea sistemelor de siguranță ale reactorului (mai ales pompele de apă) după pierderea puterii externe.

Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să circule continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul nuclear este prezent. Reactoarele Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel, disponibilă, dar aceasta nu se activează imediat – reactorul a fost, deci, pregătit pentru a invarti jos turbina, punct la care ea ar fi fost deconectată și ar fi permis răsucireea sub elanul său rotativ, iar scopul testului a fost acela de a se hotărî dacă turbinele în faza extenuată pot genera putere pentru pompe. Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate sistemele de siguranță active), având, însă, rezultate negative – turbinele nu au generat puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătățiri adiționale, ceea ce a determinat efectuarea altui test.

 

Înainte de accident

Condițiile pentru începerea acestui test au fost pregătite pe lumină la data de 25 aprilie și producția de energie a reactorului a fost redusă spre 50%. O stațiune locală de putere a fost închisă neașteptat. Coordonatorul retelei electrice a Kievului a cerut amânare scaderii aportului energetic al centralei în rețea, pentru acoperirea vârfului de consum al serii. Directorul centralei a consimțit și a amânat testul pentru mai târziu. Testul de siguranță a fost amânat până la schimbul de noapte, o echipă neexperimentată care ar fi trebuit să lucreze la reactorul #4 noaptea aceea și următoarea.

La 11:00 noaptea, 25 aprilie, se permite închiderea reactorului pentru continuarea testului. S-a prevăzut ca din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea reactorului spre 0,7-1,0 GW, cu scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere recomandat. Oricum, noua echipă a fost surprinsă de amânarea anterioară a încetinirii reactorului și a urmat protocolul original al testului. Urmarea a fost reducerea prea rapidă a nivelului de putere.

În acea situație, reactorul a produs mult xenon-135, care a scăzut și mai mult puterea (spre 30 MW – aproximativ 5% de valoare presupusă). Operatorii au crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui defect la unul dintre regulatorii de putere, scăpând din vedere contaminarea reactorului. Cu scopul de a spori reactivitatea (neștiind că scăderea drastică a puterii este cauzată de absorbția în exces a neutronilor de xenon-135), au fost scoase celulele de control din reactor în ciuda faptului că acest lucru este permis cu respectarea unor reguli stricte de siguranță.

Cu toate acestea, puterea reactorului nu a crescut decât în jur de 200 MW putere ce reprezenta mai puțin de o treime din minimul necesar pentru efectuarea experimentului. Mai mult, șeful echipei alege continuarea experimentului. Ca și parte din experiment, la 1:05 a.m., pe 26 aprilie au fost pornite pompele de apă care erau acționate de turbina generatorului crescând fluxul de apă peste specificațiile regulilor de siguranță.

Fluxul de apă crește spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni) și nivelul tot mai mare necesitând scoaterea manuală a celulelor de control. Acest aspect produce o funcționare foarte instabilă unde lichidul de răcire și xenon-135 au substituit rolul celulelor de control din reactor.

 

Victime imediate și pe termen lung

În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei și expunerii masive a personalului centralei și anumitor “lichidatori”, din cele câteva mii de copii care s-au îmbolnăvit de cancer tiroidian (un cancer tratabil), până în anul 2013, cel puțin 16 au murit. Incidența cancerului tiroidian a rămas însă mai ridicată chiar și în 2013 în anumite regiuni din Rusia, Ucraina și Belarus, asta la mai bine de două decenii de la accident.

Numărul suplimentar (față de numărul normal la populațuia generală ne-expusă) de leucemii și limfoame apărute la cei care au intervenit pentru limitarea dezastrului (“lichidatorii”) a fost mic, fapt care încurajează specialiștii să spere că în deceniile care vor urma, numărul suplimentar de tumori solide (cancerele mai cunoscute) va fi și el mic la aceștia (lichidatori), și asta cu atât mai mult la populația fostei Uniuni Sovietice care se presupune că a fost expusă ca urmare a contaminării solului și aerului pe traiectoria de deplasare a norului radioactiv.

Până acum, studiile Organizației Mondiale a Sănătății nu au putut decela o creștere a incidenței tumorilor solide în populație, probabil pentru că expunerea fiind relativ mică, creșterea, câtă este, se “îneacă” sub micile variații naturale ale incidenței de fond.

În cel mai rău caz se consideră că va avea loc o creștere de 1 % a prevalenței cancerelor în populație, un risc suplimentar aparent minor deci, în comparație cu prevalența naturală a cancerului în populație (care ea este de aproximativ 45% (aproape unul din doi bărbați primește un diagnostic de cancer în decursul vieții) pentru bărbați și aproximativ 38% pentru femei).

Cifra procentuală aparent mică a creșterii prevalenței cancerelor, de numai 1 %, ascunde totuși o fațetă mult mai puțin încurajantă a realității consecințelor accidentului, în măsura în care aceasta se traduce, în cifre absolute, în mai multe zeci de mii de indivizi care vor face probabil cancer și de asemenea vor muri, ca urmare a accidentului de la Cernobîl.

 

Creșterea expunerii individuale în România

Ca urmare a accidentului de la Cernobîl, expunerea individuală a populației în România a crescut temporar de la 2,93 mSv pe an, în 1985, la 4,17 mSv pe an, în 1986. Contribuția în 1986 a expunerii publice (din cauza norului radioactiv de la Cernobîl) la expunerea individuală a fost de 1,25 mSv, expunerea naturală de 2,40 mSv, iar expunerea medicală a fost de 0,5 mSv.

În anul următor (1987), expunerea publică (din cauza contaminării produse de accidentul de la Cernobîl) a fost de 0,4 mSv, pentru a reveni în următorii doi ani la cifrele normale de după 1963 (anul semnării de către S.U.A., U.R.S.S. și Marea Britanie a tratatului prin care s-a interzis efectuarea de teste de suprafață ale armelor nuclear), de aproximativ 0,02 mSv (înaintea semnării, expunerea publică în România era de 0,4 mSv!).

Marele viscol din 1954

foto preluat de pe www1.agerpres.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Marele viscol din 1954

Marele viscol din anul 1954 se referă la un fenomen meteorologic sever care s-a abătut asupra României la începutul lunii februarie a anului 1954 (1-4, 7-9, 17-19 și 22-24 februarie 1954), motiv pentru care această iarnă a fost considerată cea mai aspră din secolul al XX-lea.

Un puternic ciclon mediteraneean a traversat Peninsula Balcanică, s-a reîncărcat cu umiditate deasupra Mării Negre ajungând pe teritoriul României, unde a întâlnit un front de aer rece ce a acționat ca un baraj. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record. Astfel, în București valoarea acestuia a fost de 126 km/h. Ninsoarea abundentă a înregistrat un alt record: la 3 februarie la Grivița s-au depus 115,9 litri de zăpadă pe metru pătrat în 24 de ore. Temperaturile au scăzut drastic ajungând la valori de -25 °C.

Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călărași și anume 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul țării și peste 5 metri înălțime. În întrega țară, casele au fost acoperite cu zăpadă, fiind necesară intervenția armatei. În București, orașul cel mai afectat, au fost scoase tancurile armatei pentru intervenții. Zăpada a fost atât de mare, încât primăvara, după topirea acesteia, au fost găsite autoturisme strivite de șenilele tancurilor.

Nevoiți să locuiască în case din lut și acoperite cu paie, victimele deportărilor în Bărăgan au avut cel mai mult de suferit.

 

cititi mai mult despre Marele viscol din 1954 si pe www1.agerpres.rowww.historia.roadevarul.rowww.cotidianul.ro

Dezastrul ecologic de la Certej (30 octombrie 1971)

Certej (30 octombrie 1971) – Ruperea digului a dezlănţuit dezastrul

foto preluat de pe adevarul.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dezastrul ecologic de la Certej (30 octombrie 1971)

Dezastrul ecologic de la Certej a avut loc la data de sâmbătă 30 octombrie 1971, la ora 4:55 dimineața, fiind provocat de ruperea digului și alunecarea muntelui de steril din iazul de decantare al exploatării miniere Certej, Hunedoara.

În perioada de exploatare a iazului, între 1936 și 1971, au fost depozitate în el elemente de depunere complet diferite ca granulație, tasare și umiditate care au creat o falie de alunecare.

Digul s-a rupt pe o lățime de 80 de metri și din iaz au fost expulzați în câteva minute 300.000 de metri cubi de steril.

Valul acid de steril a înghițit într-un sfert de oră și a ras de pe fața pământului șase blocuri de locuințe cu 25 de apartamente fiecare, un cămin cu 30 de camere, șapte locuințe individuale și 24 de gospodării au fost distruse sau avariate. Dezastrul a provocat 89 de morți și 76 de răniți.

30 octombrie 1971, ora 5 dimineaţa, Certej. Halda de steril la marginea căreia fuseseră construite mai multe blocuri de locuinţe şi cămine pentru oamenii care lucrau în exploatările miniere de aur şi cupru din zonă s-a prăvălit peste cartierul muncitoresc  foto preluat de pe adevarul.ro

30 octombrie 1971, ora 5 dimineaţa, Certej. Halda de steril la marginea căreia fuseseră construite mai multe blocuri de locuinţe şi cămine pentru oamenii care lucrau în exploatările miniere de aur şi cupru din zonă s-a prăvălit peste cartierul muncitoresc
foto preluat de pe adevarul.ro

Cianura folosită în procesul de extracție, care se găsea în nămolul scurs, a ars hainele de pe victime. Toate cadavrele care au fost scoase din mâl erau goale. Deși la Primărie s-au înregistrat 82 de acte de deces, autoritățile au anunțat oficial la radio și televiziune un număr de 48 de morți, pentru a nu fi nevoite să declare doliu național.

30 octombrie 1971: Dezastrul de la Certej a ucis 89 de oameni foto preluat de pe adevarul.ro

30 octombrie 1971: Dezastrul de la Certej a ucis 89 de oameni
foto preluat de pe adevarul.ro

Statul comunist i-a despăgubit pe cei care au avut de suferit în urma tragediei de la Certej. Supraviețuitorii de la blocurile distruse au primit câte un apartament, iar cei cărora li s-au dărâmat casele au putut să-și ridice altele cu materiale de construcții primite de la autorități.

Cu numai o săptămână înainte de dezastrul de la Certej, ministrul minelor Bujor Almășan, împreună cu o comisie guvernamentală, au fost la Certej, unde au verificat iazul de decantare și au decis că acesta este încă funcțional, după care au aniversat cu mare pompă 225 de ani de minerit.

După un an de cercetări și audieri, ancheta a decis că tragedia este urmarea unor împrejurări ce nu puteau fi prevăzute. Nimeni nu a fost găsit vinovat pentru moartea celor 89 de victime ale accidentului.

 

cititi despre Dezastrul ecologic de la Certej (30 octombrie 1971) si pe adevarul.ro