Articole

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai în Bucureşti. (1 mai 1968).

foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 100/1968
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; youtube.com

 

În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

 

Istoric

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanți au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstrație a avut loc la Chicago, unde au mers 90 de mii de demonstranți, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câștigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piața Haymarket din Chicago. Numărul greviștilor se ridicase la peste 65.000. În timpul unei demonstrații, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaților de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliția a intervenit, 4 protestatari au fost împușcați și mulți alții au fost răniți.

În seara aceleași zile, a fost organizată o nouă demonstrație în Piața Haymarket. Din mulțime, o bombă a fost aruncată spre coloana de polițiști. Au fost răniți 66 de polițiști, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliția a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câțiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhiști, care aparțineau unei mișcări muncitorești promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecați. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franța și Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 7 dintre aceștia au fost condamnați la moarte (doi având ulterior pedeapsa comutată la închisoare pe viață) și unul la 15 ani închisoare. Șapte ani mai târziu, o nouă investigație i-a găsit nevinovați pe cei 8.

Piaţa Haymarket, 3/4 mai 1886. Gravură din 1886 care a fost cea mai frecvent reprodusă imagine pentru afacerea Haymarket. Ea este incorectă însă deoarece prezintă simultan pe Fielden ţinând o cuvântare, bomba explodând, şi violenţele izbucnind, toate aceste evenimente având loc la momente diferite de timp - foto: ro.wikipedia.org

Piaţa Haymarket, 3/4 mai 1886. Gravură din 1886 care a fost cea mai frecvent reprodusă imagine pentru afacerea Haymarket. Ea este incorectă însă deoarece prezintă simultan pe Fielden ţinând o cuvântare, bomba explodând, şi violenţele izbucnind, toate aceste evenimente având loc la momente diferite de timp – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

1 mai 1891 – Tulburările de la Clichy - foto: ro.wikipedia.org

1 mai 1891 – Tulburările de la Clichy – foto: ro.wikipedia.org

Marş de 1 Mai în Suedia, 1899 - foto: ro.wikipedia.org

Marş de 1 Mai în Suedia, 1899 – foto: ro.wikipedia.org

 

Eveniment anual

În anul 1888, la întrunirea Federației Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susținerea, prin manifestații și greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social–democrații afiliați la așa–numita Internațională a ll–a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internațională a muncitorilor. La 1 mai 1890, au avut loc demonstrații în SUA, în majoritatea țărilor europene, în Chile, Peru și Cuba. După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaționala a ll-a a chemat toți sindicaliștii și socialiștii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului și pentru pace universală”.

La scurt timp, Federația Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Labor Day („Ziua Muncii”), anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviștilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate și al căror protest fusese înăbușit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate și ca ultimul lung week-end al verii.

 

Instrumentare politică

1 mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internațională a Muncii. Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.

În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării muncitorești internaționale. De asemenea, și naziștii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile și neînțelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unității și înălțării națiunii. Ziua de 1 mai a fost transformată de către naziști într-o sărbătoare propagandistică. Serbările câmpenești, chioșcurile cu bere și spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizațiile muncitorești au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 mai (de exemplu, în Germania).

În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum PSM și PRM.

 

În Germania, 1 mai este zi liberă. Se poartă la butonieră o panglică roșie, în amintirea lui 1 mai 1890, când, în pofida interdicției manifestațiilor de către Sozialistengesetz, militanții Internaționalei au convenit să se întâlnească în parcuri purtând o astfel de panglică. Intrată în uitare în Germania de Vest, ea a fost mare sărbătoare în Republica Democrată Germană.

 

În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. De atunci și până la instaurarea regimului comunist, atât sub Carol I sau regele Ferdinand, Ziua Muncii a fost marcată prin sărbători câmpenești și ieșiri la iarbă verde.

Ulterior, în perioada regimului comunist, 1 Mai s-a transformat într-o ocazie de preamărire a partidului comunist si a sefilor sai. Autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde, muncitorii și elevii, în ținute festive, erau încolonați și obligați să scandeze lozinci si sa aducă elogii regimului comunist, la defilări grandioase, cu pancarte uriașe ce afișau chipurile conducătorilor.

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii.  Aspecte din timpul demonstraţiei oamenilor muncii din Ploieşti, cu prilejul zilei de 1 mai. (1 mai 1968). Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 106/1968

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte din timpul demonstraţiei oamenilor muncii din Ploieşti, cu prilejul zilei de 1 mai. (1 mai 1968).
Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 106/1968

După 1990, importanţa propagandistică a acestei date a dispărut, iar românii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare sau la munte.

 

1 Mai în presa antebelică

Sărbătoarea internaţională de 1 Mai apare pentru prima dată în presa românească din secolul al 19-lea.

În Englitera manifestaţia de 1 Maiu a avut loc în Dumineca următoare a acestei zile. Peste tot manifestaţiunea a avut un caracter foarte impozant. La Londra au luat parte la manifestaţie 60.000 de muncitori. La Hyde-Park, unde s’a ţinut întrunirea, 24 de tribune au fost rădicate de pe care 24 de oratori au vorbit în acelaşi timp. La un semnal convenit, resoluţiuni în favoarea zilei de 8 ceasuri au fost puse la vot şi aprobate prin uriaşe aclamaţiuni”, scria Adevărul în ediția din 1 mai 1893.

În 1919, același ziar titra pe prima pagină: “1 Maiu şi muncitorimea română”. “Anul acesta, muncitorimea serbează ziua de întâi Maiu, în împrejurări cu totul deosebite. Războiul mondial, revoluţiunea cea mare, cum i-a zis un scriitor socialist, s’a terminat şi la Paris, unde se zămisleşte pacea, lumea cea veche cu politica ei de echilibru între popoare e în luptă cu lumea cea nouă, care bate cu pumnii vânjoşi la poarta vieţei, lumea păcei de dreptate şi armonie între popoare (…)”, se spunea în articol.

Ziarul „Acţiunea”din data de miercuri, 30 aprilie 1941, oferea cititorilor în pagina 3 “informaţiuni” despre ziua de 1 Mai: “Preşedinţia Consiliului de miniştri aduce la cunoştinţă că în ziua de 1 Mai – Sărbătoarea Muncii – toate autorităţile publice vor fi închise”, “Mâine, joi, 1 mai 1941, halele şi pieţele Capitalei vor fi închise toată ziua în conformitate cu prevederile Legii pentru reglementarea repausului duminical. Primăria Capitalei invită populaţia să-şi facă aprovizionările din vreme”.

Din ediţia din 30 aprilie 1944 a aceluiași ziar, aflăm că, fiind război, românii au lucrat. Astfel, într-un articol dedicat “Sărbătorii Muncii” se spunea: “Ziua de 1 Mai va fi sărbătorită anul acesta prin muncă. În toate întreprinderile, serviciul se va executa în orele de program obişnuite”.

 

… 1 Mai în presa comunistă

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai în Bucureşti. (1 mai 1967). Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 188/1967

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai în Bucureşti. (1 mai 1967).
Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 188/1967

Din ziarele tipărite în perioada comunistă se poate vedea rolul zilei de 1 Mai pentru propagandă.
Ziarul partidului comunist, Scînteia, în numărul său din 1 mai 1975, titra pe prima pagină :“Trăiască 1 Mai Ziua solidarităţii internaţionale a celor care muncesc!” şi publica un articol “Sub conducerea partidului, uniţi, încrezători, puternici”.

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii.  Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai, la Craiova. (1 mai 1967). Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 184/1967

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai, la Craiova. (1 mai 1967).
Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 184/1967

Același ziar, în numărul din 2 mai 1975, publica un material intitulat “Sărbătorirea Zilei de 1 Mai”, în care se spunea cum “manifestările care au avut loc ieri în întreaga ţară au evocat vibrant bogatele tradiţii revoluţionare de luptă, legăturile de solidaritate internaţionalistă ale clasei muncitoare şi Partidului Comunist Român, contribuţia României la zdrobirea fascismului, marile succese în construcţia socialistă, angajarea fermă a întregului popor pentru înfăptuirea Programului partidului”. Aceeași ediție prezenta “cuvîntul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”, la masa “tovărăşească” oferită de Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii.  Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai, la Constanţa. (1 mai 1967). Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 185/1967

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai, la Constanţa. (1 mai 1967).
Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 185/1967

Peste ani, în 1989, Scînteia amintea ziua de 1 Mai încă din primele zile ale lunii aprilie, fiind publicate articole cu titluri precum “Oameni ai marilor performanţe”, “Rînduri, rînduri, muncitori”, “Faptele noastre de muncă – mândria noastră” sau “Măsura hărniciei muncitoreşti.” 

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai în Bucureşti. (1 mai 1968). Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 98/1968

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai în Bucureşti. (1 mai 1968).
Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 98/1968

Peste două zile, publicaţia Scînteia deschide numărul cu titlul “Trăiască 1 Mai. Ziua muncii, ziua solidarităţii internaţionale a celor care muncesc!”. Putem afla că, de 1 Mai, în capitală, “zeci de mii de bucureşteni s-au îndreptat în prima zi de mai pentru a se bucura în tihnă de reînnoirea naturii, de frumuseţea exploziei vegetale”, “măiestrit dirijată de arta horticultorilor”. Zeci de mii de bucureşteni s-au «revărsat» în pădurile din preajma oraşului (Pusnicul, Andronache, Băneasa etc.), spre bazele sportive ale pionierilor, uteciştilor, studenţilor sau cele ale diverselor cluburi de la Străuleşti, Băneasa, Tei, Bragadiru, Pantelimon etc.”.

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai în Bucureşti. (1 mai 1967). Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 189/1967

1 Mai – Ziua Internațională a Muncii. Aspecte de la demonstraţia oamenilor muncii, cu ocazia zilei de 1 Mai în Bucureşti. (1 mai 1967).
Sursa – „Fototeca online a comunismului românesc”, cota 189/1967

După 1990, importanța propagandistică a zilei a fost minimalizată, dar oamenii se bucură de acest eveniment, sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare ori la munte. În 2003, pentru prima oară în istoria postdecembristă, o confederație sindicală (Blocul Național Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere și muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzațiile de simpatie pro-comunistă, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conștiința populației.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.orgyoutube.com

Prima lege monetară din România (22 aprilie 1867)

Monedă din aur, din prima serie emisă de Monetăria Statului la 24 februarie/ 8 martie 1870 (efigia principelui Carol I pe avers)

foto preluat de pe www.okazii.ro
articole preluate de pe: monetariastatului.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Toţi susţinătorii instituirii sistemului monetar naţional ştiau că numai moneda de aur şi de argint era expresia independenţei politice şi economice. Astfel, într-o zi de marți, la 24 februarie/ 8 martie 1870, în timpul guvernului Al. G. Golescu, s-a inaugurat la Bucureşti – Monetăria Statului, fabricându-se din rondele importate din Franţa monede din aur (20 LEI) şi din argint (1 LEU), care aveau efigia principelui Carol I pe avers.

Monetăria Statului (1937) - foto preluat de pe www.e-architecture.ro

Monetăria Statului – 1937 (1) - foto preluat de pe www.e-architecture.ro

La 22 aprilie  / 4 mai 1867 s-a adoptat prima lege monetară din România. Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionaleprin care Leul a fost desemnat unitatea monetară a Statului Român.1 leu era era subdivizat in 100 de bani.

Legea monetară din 22 apr./4 mai 1867 prevedea emisiunea de monede din aur (20, 10 şi 5 lei), argint (2 şi 1 lei, precum şi 50 bani) şi bronz (10, 5, 2, 1 bani).

Baterea monedei din aur şi argint a fost întârziată nu numai de lipsa mijloacelor financiare, dar şi de natura relaţiilor de dependenţă a statului român faţă de Imperiul otoman.

Luând în consideraţie aceste dificultăţi, legea monetară din anul 1867 prevedea ca, pentru început, să se bată doar monede de bronz. Astfel, până la înfiinţarea Monetăriei Statului în anul 1870, a fost comandată baterea de monede la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham, precum şi la monetăria din Bruxelles.

În primul deceniu de la legea monetară au fost bătute monede din aur în cantităţi mici (102 000 lei), faţă de cele din bronz (4 mil. lei doar la prima comandă din 1867) şi de cele din argint (cca 14 mil. lei între 1873-1876).

Până atunci in Romania nu exista cu adevărat un sistem monetar. Principele Alexndru Ioan Cuza a încercat să facă o monedă naţională, numită “român” sau “romanat”, un “român”, având 5 grame şi fiind din argint, dar nu a reuşit din cauza piedicilor puse de Imperiul Otoman, care nu a acceptat ca un stat vasal să aibă monedă naţională.

Dar de unde vine denumirea de “leu”?

Până în secolul XVII, inclusiv, pe teritoriul principatelor circulau multe monede străine, iar leul era o unitate de cont, cu ajutorul careia se aduceau la acelaşi numitor celelalte monede străine.

Leul era o fostă monedă olandeză de argint, numită talerul – leu, sau Lowenthaler, care avea imprimat pe revers un leu ridicat în două labe. Această monedă avea o largă circulaţie pe teritoriul ţării noastre, datorită comerţului dintre Imperiul Otoman şi Vestul Europei.

Din secolul XIII, talerul – leu a dispărut din circulaţie.

Prin legea din 1867 s-a introdus, practic, bimetalismul aur – argint. Unitatea monetară era leul de argint de 5 grame. S-au bătut apoi monedele de argint de 2 lei, de 1 leu şi de 0, 50 de bani. S-au mai bătut monede de aur de 5, de 10 şi de 20 lei, şi monede de cupru de 1, de 2, de 5 şi de 10 bani.

Prima Monetarie a fost infiintata la data de 24 februarie 1870 intr-un sediu de pe Soseaua Kisselef, eveniment desfasurat in prezenta domnitorul Carol I, a primului ministru Alexandru Golescu si a lui I.C. Bratianu.

articole preluate de pe: monetariastatului.ro; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

(1) Monetăria Statului a fost înființată în 24 februarie 1870, la trei ani după întemeierea sistemului monetar național al „leu”-lui, într-un sediu de pe șoseaua Kiseleff, eveniment desfășurat în prezența domnitorului Carol I, a primului ministru Alexandru G. Golescu și a ministrului de finanțe Ion C. Brătianu. În anul 1870 Monetăria a funcționat doar câteva luni, timp în care a bătut piese de aur de 20 de lei și de argint de 1 leu, pe rondele importate din Franța. Din cauza protestului Imperiului Otoman, activitatea monetară a încetat după câteva luni, iar monedele din argint prevăzute în lege au fost executate în Belgia. În 1879, imediat după câștigarea independenței, a fost reluată producția de monede, și a continuat cu deosebită intensitate până în 1885. În 1890 aici s-au bătut din nou monede de aur de 20 de lei. După 1890 monedele românești au fost bătute în străinătate. Acest sediu a fost demolat în anul 1912, pe locul rămas fiind construit actualul palat al Muzeului Țăranului Român. Abia la 20 decembrie 1935, s-a inaugurat pe strada Fabrica de Chibrituri nr. 30 noul sediu al Monetăriei Naționale din Dealul Filaret, în care funcționează și în prezent. Din 1956, Monetăria a fost subordonată Băncii Naționale a României, iar în 1990 a fost reorganizată ca re­gie autonomă.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Sburătorul – revistă literară artistică şi culturală (19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și martie 1926 – iunie 1927)

Sburătorul – revistă literară artistică şi culturală (19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și martie 1926 – iunie 1927)

foto preluat de pe dspace.bcucluj.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sburătorul a fost o revistă periodică literar-artistică modernistă și un cenaclu literar, pornite la București în aprilie 1919. Sub conducerea lui Eugen Lovinescu, cercul de scriitori a fost esențial în extinderea spectrului literaturii române de la simbolismul românesc la temele urbane ale realismului și ale avangardei artistice.

Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni - d. 16 iulie 1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, si critic literar. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București. Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

Eugen Lovinescu - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org

Revista Sburătorul, subintitulată Revistă literară, artistică și culturală a fost publicată în două serii, 19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și ulterior între martie 1926 – iunie 1927, la care se adăuga și un săptămânal numit Sburătorul Literar, care a fost publicat între septembrie 1921 și decembrie 1922.

În timpul perioadei sale de apariție, mișcarea artistică și membri cenaclului Sburătorul s-au angajat constant într-o polemică literară cu partizanii stilurilor tradiționale ce își aveau sorgintea în secolul trecut, dar apăruseră la începutul anilor 1900, așa cum fusese revista Sămănătorul, fondată de poeții Alexandru Vlahuță și George Coșbuc, apărută între 1901 și 1910, adevărată tribună a neoromantismului și al naționalismului etnic. Mai mult, Eugen Lovinescu combătea el însuși împotriva vederilor etnocentriste ale lui Nicolae Iorga referitoare la cultura teritoriilor medievale românești.

Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță și care a apărut la București, între 2 decembrie 1901 și până la 27 iunie 1910 fără întrerupere - foto (Reconstituire coperta Sămănătorul din anii 1901-1902):  ro.wikipedia.org

Sămănătorul – foto (Reconstituire coperta Sămănătorul din anii 1901-1902): ro.wikipedia.org

Revista își propunea de asemenea să promoveze scriitorii tineri și o literatură întemeiată pe teoria sincronizării și a împrumuturilor culturale. În jurul ei s-a constituit cenaclul „Sburătorul”, care a funcționat până după moartea lui Lovinescu (16 iulie 1943). Printre colaboratori se numărau și George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Ion Barbu și mulți alții.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni – d. 16 iulie 1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, si critic literar. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București. Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță și care a apărut la București, între 2 decembrie 1901 și până la 27 iunie 1910 fără întrerupere. A jucat un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele – Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii, etc. „Sămănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum și comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Banca Națională a României (17/29 aprilie 1880)

Palatul nou al Băncii Naționale a României, București

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.bnr.ro

 

Banca Națională a României (BNR), este banca centrală a României, o instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București și are sucursale și agenții atât în municipiul București, cât și în alte localități din țară.

Obiectivul său fundamental îl reprezintă asigurarea și menținerea stabilității prețurilor (conform Statutului). Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără a prejudicia îndeplinirea obiectivului său fundamental.

Banca Națională a României a fost înființată în anul 1880 cu un capital inițial de 30 milioane lei (din care 10 milioane capital de stat, iar restul de 20 milioane fiind capital privat cu precădere al familiei Brătianu). BNR este a 13-a bancă centrală înființată în lume, fiind înființată înaintea băncii centrale a Japoniei sau a sistemului Rezervei Federale din SUA. Prima bancnotă emisă de BNR a fost cea de 1000 lei, care a circulat până în anul 1933. Până în 1948, instituția a fost una privată, controlată cu mână de fier de către acționarii care, nu o dată, au sfidat guvernul propriului partid, PNL

Sigla BNR - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sigla BNR – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Vechea clădire

Palatul Băncii Naționale, clădirea veche a Băncii Națională a României, a fost realizat de Albert Galleron împreună cu Cassien Bernard, amândoi foști elevi ai lui Charles Garnier, realizatorul celebrei Opéra Garnier, cunoscută și ca Opera din Paris.

Palatul Băncii Naţionale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul Băncii Naţionale – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Palatul BNR este o clădire din centrul vechi al Bucureștiului, Lipscani, sediul Băncii Naționale a României. A fost considerat citadela liberalilor.

Preluând terenul ocupat de un han în secolul al XVII-lea, construcția palatului BNR arată dimensiunea economică survenită în anul 1880 și orientarea spre cultura europeană. Modernizarea urbană a fost ghidată de arhitecți formați la École de Beaux Arts din Paris. Astfel, prin așezarea sa în zona istorică, BNR a încurajat formarea districtului financiar. Arhitectura aparține Renașterii înalte franceze, ca fațadă avem un statuar de foarte bună calitate ( I. Georgescu, Ștefan Ionescu Valbudea), aceleași detalii continuă în interior, prin holul central și scările monumentale pană la etajul principal. Pictura murală a fost realizată de G. D. Mirea, Nicolae Grigorescu (1894) și Eugen Voinescu (1893). Conceput pentru o piață mare, palatul este însă înconjurat de străzi înguste, văzut doar din perspective tangențiale de-a lungul străzilor laterale.

Banca Națională a României (Palatul Vechi, imagine de epocă) - foto: bnr.ro

Banca Națională a României (Palatul Vechi, imagine de epocă) – foto: bnr.ro

 

Istoric

La o jumătate de secol după apariţia primului proiect de înfiinţare a unei bănci naţionale, la 17/29 aprilie 1880, a fost publicată, în “Monitorul Oficial” nr. 90, Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune. Lua astfel fiinţă Banca Naţională a României, instituţie de credit, care deţinea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc şi aparţinea în proporţie de o treime statului şi două treimi particularilor.

Ion I. Câmpineanu (n. 10 octombrie 1841, București; d. 15 noiembrie 1888, București) a fost un politician român, membru al Partidului Național Liberal - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion I. Câmpineanu (1)  primul Guvernator al Bancii Nationale a Romaniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Până la declanşarea Primului Război Mondial, Banca Naţională a României s-a implicat în susţinerea dezvoltării economiei naţionale, prin volumul creditelor acordate şi nivelul redus al taxei scontului. De asemenea, alături de guvernul român, a contribuit în anii 1890-1892 la elaborarea legilor care au consacrat schimbarea etalonului monetar, prin renunţarea la bimetalism în favoarea monometalismului aur. Între 1900 şi 1925, statul s-a retras dintre acţionarii băncii, fapt pentru care BNR a devenit o instituţie particulară privilegiată, dar care avea aceleaşi responsabilităţi naţionale.

În timpul Războiului de Reîntregire, BNR a susţinut financiar efortul de război al guvernului român. Evoluţia evenimentelor militare a obligat Administraţia centrală a BNR să plece în refugiu la Iaşi şi să accepte transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai poată fi recuperat.

Imediat după 1918, BNR a trebuit să răspundă altor provocări, printre care: criza economică postbelică, restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi extinderea reţelei sale de sucursale şi agenţii la nivelul întregii ţări. După revenirea statului între acţionarii săi (1925), BNR a fost implicată în proiectul stabilizării monetare din 1929, în controlul comerţului cu aur şi devize, precum şi în acţiunile de conversiune a datoriilor agricole şi în organizarea şi reglementarea comerţului de bancă începând din 1934.

The Headquarters of the National Bank of Romania in the 1920s (Lipscani Street) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Headquarters of the National Bank of Romania in the 1920s (Lipscani Street) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, BNR a susţinut guvernul în cheltuielile provocate de acţiunile militare, luând, în acelaşi timp, măsuri pentru a stăvili inflaţia şi a-şi salva tezaurul propriu.

Regimul comunist a impus etatizarea BNR (1946) şi apoi reorganizarea sa, potrivit noilor imperative politice. În 1948, BNR devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonată iniţial Ministerului de Finanţe, iar din 1957, Consiliului de Miniştri. În 1965, titulatura băncii de emisiune s-a transformat în Banca Naţională a Republicii Socialiste România. În toţi aceşti ani, Banca Naţională a îndeplinit un rol important în evoluţia sistemului monetar şi de credit prin implicarea în realizarea reformelor monetare din 1947 şi 1952, în planificarea circulaţiei monetare, în controlul asupra utilizării creditelor acordate etc.

Din 1990, BNR şi-a reluat titulatura iniţială, implicându-se în tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă şi asumându-şi funcţiile normale ale unei bănci centrale, similare celor ale unor bănci centrale din Europa şi din lume, obiectivul său fundamental fiind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.

Turul virtual al BNR

cititi mai mult pe ro.wikipedia.orgwww.bnr.ro

 

(1) Ion I. Câmpineanu (n. 10 octombrie 1841, București; d. 15 noiembrie 1888, București) a fost un politician român, membru al Partidului Național Liberal. A fost fiul lui Ion Cîmpineanu. A îndeplinit mai multe funcții guvernamentale și publice, printre care cele mai importante sunt: ministru de justiție (27 ianuarie – 23 septembrie 1877); ministru de finanțe (23 septembrie 1877 – 25 noiembrie 1878; 25 februarie – 15 iulie 1880); ministru de externe (în 1878 – 1879 și 1885); ministru de domenii (1 aprilie 1883 – 2 februarie 1885); primar al Bucureștiului (1887)

Ion I. Câmpineanu a fost primul guvernator al Băncii Naţionale a României, în perioada 1880-1882, şi va reveni în aceasta funcţie la începutul anului 1888 rămânând în acest post până la moartea sa. A fost învestit pe 15 iulie 1880, fiind responsabil pentru organizarea imprimeriei şi imprimarea primelor bilete de bancă şi a regulamentului interior al instituţiei.

sursa: ro.wikipedia.org

Guvernatorul Ion. I Câmpineanu a fost instalat în funcţie la 15 iulie 1880 în cadrul primei Adunari generale a acţionarilor băncii. Au fost desemnaţi tot atunci directorii (Theodor Ştefănescu, Theodor Mehedinţeanu, Emil Costinescu, Dinu Bilcescu) şi cenzorii (Ştefan Ioanid, Menelas Ghermani, Em. Hillel Noah, Constantin Angelescu).

De activitatea lui Ion I. Câmpineanu la conducerea B.N.R. se leagă primii paşi în organizarea instituţiei:

- Subscrierea capitalului social;
- Organizarea imprimeriei băncii;
- Confecţionarea primelor bilete de bancă, a cecurilor, a acţiunilor şi a sigiliului B.N.R.;
- Completarea schemei de personal a instituţiei prin angajarea unor absolvenţi ai şcolilor comerciale (Napoleon Karabulea, Barbu Miltiad, C.T. Ştefănescu etc.);
- Desemnarea directorilor sucursalelor;
- Întocmirea regulamentului interior al B.N.R.;
- Fixarea taxei scontului şi a lombardului, deschiderea conturilor curente cu facultatea de scont, încurajarea scontului comercial;
- Stabilirea relaţiilor cu bănci din străinătate;
- Încheierea convenţiilor prin care se stabileau termenii colaborării cu statul român;
- Începerea acţiunilor pentru construirea palatului B.N.R. prin achiziţionarea terenului numit Hanul Şerban Vodă şi încheierea contractului cu arhitecţii francezi Cassien Bernard şi Albert Galleron.
- Primul guvernator al B.N.R. a încetat din viaţă la 15 noiembrie 1888. Raportul Consiliului de administraţie către Adunarea generală a acţionarilor din 19 februarie 1889 spunea: “Am pierdut un coleg iubit, un conducator inteligent şi devotat instituţiei, pe acela care a pus temelia Băncii , a organizat-o, a pus-o în mişcare şi i-a dat avântul puternic pe care l-a luat îndată după fondarea ei. Consiliul Băncii, convins fiind că exprimă simţămintele tuturor acţionarilor Băncii, aduce încă o dată omagiile sale de respect şi veneraţie memoriei acestui însemnat bărbat.
sursa: bnr.ro

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) scriitor, politician român, membru al Academiei Române

Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.

 

Viața timpurie

S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile …“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ – și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor …

Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.

După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 – 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.

 

Debutul literar

Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitatea publicistică

Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.

Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.

Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică.

În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții.

La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române.

Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori.

De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat.

Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.

Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:

În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu's daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Delavrancea – orator

Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.

În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu – după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare – l-a declarat “cel mai mare orator al epocii noastre”. E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”

În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină … Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri … Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.

Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.

Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.

Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.

În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Sala Dacia - Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Barbu Ștefănescu Delavrancea – Sala Dacia – Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric:

I. Inocent (11 martie 1902) – „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!
Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.

- Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
- Apără opera unui mare scriitor.

II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) – „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.

- Omagiu adus geniului creator al poporului.
- Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
- „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale …“ (T. Vianu)

III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) – „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (…) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.

- Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.

IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) – „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (…). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
Discurs ținut în ședința Camerei.

- Pagini de vibrantă poezie mesianică.
- Stil solemn – confesiv.
- Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
- „… unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)

 

Delavrancea – academician

Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.

La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.

Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:

Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale – cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând – care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n’attend pas le nombre des années …»

 

Opera literară

Tematică și particularități

Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.

- Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.

- După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.

- Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).

Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

 

Nuvele și povestiri

- Sultănica (1885)
- Apă și foc
- Sorcova (1885)
- Odinioară
- De azi și de demult
- Văduvele
- Liniște (1887)
- Paraziții (1892)
- Trubadurul (1887)
- Zobie
- Milogul
- Înainte de alegeri
- Iancu Moroiu
- Domnul Vucea
- Bursierul
- Șuier
- Răzmerița
- Bunicul
- Bunica
- Boaca și Onea
- Micuții
- Angel Demetriescu
- Irinel
- Hagi-Tudose (1903)

 

Basme

- Neghiniță
- Norocul dracului
- Moș Crăciun
- Palatul de cleștar
- Dăparte, dăparte
- Delavrancea
- Stăpânea odată (1909)

 

Proză poetică

- Nu e giaba cafea
- Sadi-el-Mahib
- Fanta-Cella
- Sentino

 

Dramaturgie

Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)

- A doua conștiință
- Irinel (1912)
- Hagi-Tudose (1912)

 

Traduceri ale operelor sale în limbi străine

Traduceri în limba franceză

- Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.

- Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Ziua Internationala a Rromilor (8 aprilie)

Steagul rromilor

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; youtube.com

 

La 8 aprilie este Ziua Internationala a rromilor (tiganilor) si totodata sarbatoarea acestei etnii in Romania. Data de 8 aprilie a devenit sarbatoare pentru etnia rroma, odata cu reunirea la nivel international a organizatiilor rromilor in cadrul primului Congres Mondial al Rromilor, desfasurat la Londra in 1971. La acest congres s-a luat decizia ca ziua de 8 aprilie sa devina Ziua Internationala a Rromilor din intreaga lume.

Tot atunci a fost adoptat, ca imn international al romilor, cantecul “Gelem, gelem”, interpretat de cantareata si actrita Olivera Vuco, in cunoscutul film iugoslav “Am intalnit si tigani fericiti”, pelicula ce dateaza din 1967. De asemenea, a fost adoptat si steagul international al rromilor, avand jumatatea de jos verde, simbol al campurilor inverzite si jumatatea de sus albastra, simbol al cerului senin, iar la mijloc roata cu spite, denumita si chakra, aceasta fiind similara cu Ashok Chakra, roata de pe steagul Indiei, reprezentand miscarea si creatia lumii.

Roata simbolizeaza, pe de o parte, soarta, roata succesiunii vietilor, iar pe de alta parte, nomadismul, in relatie cu spatiul originar al Indiei. Doua decenii mai tarziu, la Congresul Mondial al Rromilor din aprilie 1990, Comisia Lingvistica a Uniunii Inter¬natio-nale a Rromilor a oficializat alfabetul international standardizat al limbii rromani, decizia fiind semnata de 17 specialisti in domeniu din diferite tari, in prezenta unui observator al UNESCO. In 2002, de 8 aprilie, s-a sarbatorit jubileul milenar reprezentand 1.000 de ani de atestare a romilor in Europa.

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comyoutube.com

Gautama Siddharta – Buddha (563/480 î.e.n – 483/400 î.e.n)

Gautama Siddharta

foto si articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

 

8 aprilie 563 i.Hr., Budistii celebreaza ziua traditionala de nastere a lui Gautama Siddharta, cel care ulterior a fondat religia budista.

Buddha, cum a devenit cunoscut parintele curentului filosofic si religiei care ii poarta numele, insemna, in sanscrita, ”trezitul” sau ”iluminatul”, este celebrat in ziua de 8 aprilie, cand se apreciaza ca s-ar fi nascut in India, insa potrivit altor surse data nasterii acestuia ar fi in luna mai.

Buddha a ramas in constiinta colectiva, deoarece a fost singurul intemeietor al unei religii, care nu s-a declarat trimisul lui Dumnezeu si care a respins ideea unui zeu suprem.

Buddha, pe numele real Gautama Siddhartha, ar fi fost fiul unui rege marunt din clanul Sakya, situat in India de nord-vest. Mama sa, regina Mahamaya, i-a dat nastere in parcul Lumbini, aflat actualmente in sudul Nepalului. Stalpul ridicat acolo de un imparat indian, in sec. III i.Hr., pentru a marca evenimentul, exista si in ziua de azi.

La cateva zile de la nastere, mama lui a murit, nu inainte insa de a-i fi trimise semnale prevestitoare privind aducerea pe lume a unui copil miraculos, dupa cum apare scris si in ”Dictionarul religiilor” de Mircea Eliade si Ioan P. Culianu. Mai mult, potrivit unor surse, nasterea lui Buddha ar fi fost imaculata, virginala, asemeni celei a lui Iisus.

Siddharta a fost crescut in lux, iar la 16 ani s-a casatorit cu doua printese, ducand o viata fara griji pana la varsta de 29 de ani. Atunci, se spune ca ar fi iesit de trei ori din palat si a vazut de fiecare data tot atatea rele: batranetea, boala si moartea pentru ca calatoriile sale a observat un batran, un bolnav si un cadavru.

La a patra iesire, Siddharta a vazut un cersetor si, impresionat de felul de a fi al acestuia, a decis sa fuga din palat si sa se dedice ascezei. A calatorit spre sud, unde se afla centrul cunoasterii si a studiat meditatia si yoga, avandu-i ca profesori pe Alara Kalama si Udraka Ramaputra.

A adoptat o asceza severa, care includea inclusiv un regim de mortificari ale carnii, la care a renuntat cand a constatat ca acestea nu sunt eficiente.

Parasit de cei cinci discipoli ai sai, care au vazut in renuntarea sa drept o dovada de slabiciune, Gautama s-a asezat sub un smochin, hotarat sa nu se ridice pana cand nu va dobandi Trezirea. Dupa ce l-a combatut pe Mara, un spirit demonic care l-a ispitit cu voluptati si dorinte lumesti, Siddharta a ajuns la iluminare. A avut o revelatie si atunci, la varsta de 35 de ani, si-a luat si numele de Buddha, relevandu-le apoi ucenicilor sai ideile care i-au fost dezvaluite.

Apoi, Gautama Buddha a calatorit in parcul cu cerbi din apropiere de Benares, India, unde a tinut prima sa ceremonie si a conturat ideile de baza ale buddhismului.

Potrivit buddhismului, exista ”patru adevaruri nobile”.

Primul adevar este acela ca totul este suferinta – nasterea este suferinta, imbatranirea este suferinta, boala este suferinta, tot ceea ce este efemer este suferinta.

Al doilea adevar este ca originea suferintei este dorinta.

Al treilea adevar este ca nimicirea dorintei antreneaza nimicirea suferintei.

Al patrulea adevar reveleaza nirvana – Calea cu opt ramuri sau Calea de mijloc – care duce la extinctia suferintei: opinia, gandirea, cuvantul, actiunea, mijloacele de existenta, efortul, atentia, contemplarea (adica ”opt ramuri”), dupa cum se arata in ”Istoria religiilor”.
Buddha a murit la varsta de 80 de ani, din cauza unei indigestii, spunandu-le adeptilor sai sa continue sa lucreze la eliberarea lor spirituala, urmandu-i invataturile.

Buddhismul s-a raspandit ulterior din India in Asia centrala si de est, China, Coreea, Japonia, iar in secolul XX, in vest.

Intreaga esenta a budismului este exprimata in legenda despre iluminarea lui Siddhartha: fiinta astrala a viitorului Buddha, care dupa ce a trait experienta a numeroase reincarnari, intelege ca in urmatoarea sa coborare profana, va trai experienta Trezirii.

 

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Echinocțiul

Poziţia Terrei punând în evidenţă orientarea sa în raport cu razele Soarelui în timpul unui echinocţiu 

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.astro-urseanu.ro

 

Echinocțiul (numit și echinox) este momentul când ziua și noaptea sunt egale în orice loc de pe Pământ, datorită faptului că Soarele, în mișcarea sa aparentă pe cer, se află exact pe ecuatorul ceresc. Punctele de intersecție ale eclipticii (traiectoria mișcării aparente a Soarelui pe sfera cerească) cu ecuatorul ceresc se numesc puncte echinocțiale. Punctele echinocțiale își schimbă poziția pe ecliptică din cauza fenomenului de precesie.

Echinocțiul are loc de două ori pe an. Prima dată este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească sudică în cea nordică, în jurul datei de 21 martie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera nordică și echinocțiul de toamnă în cea sudică. Acest punct de intersecție a eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul vernal. Punctul vernal este folosit pentru definirea coordonatelor astronomice ecuatoriale. Datorită faptului că punctul se deplasează pe ecliptică, coordonatele se definesc pentru poziția punctului într-un anumit an, de exemplu 1950,0 sau 2000,0.

În această zi Soarele trece exact la zenit pe ecuatorul terestru.

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu Soarele la solstiţiul din iunie (stânga), echinocţiul din septembrie (jos), solstiţiul din decembrie (dreapta) şi echinocţiul din martie (sus) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schemă care indică orientarea aproximativă a Pământului în raport cu Soarele la solstiţiul din iunie (stânga), echinocţiul din septembrie (jos), solstiţiul din decembrie (dreapta) şi echinocţiul din martie (sus) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Echinocțiul de primăvară

Dupa „Mărțișor”, „Babe” și „Mosi”, după “zăpada mieilor”, când calendaristic deja am pășit în anotimpul primăverii deși luna martie se dovedește a fi destul de capricioasă, ne apropiem de momentul echinocțiului de primăvară, ce marchează începutul primăverii astronomice. El se produce în jurul datei de 20 martie când longitudinea astronomică a acestuia revine la valoarea de zero grade.
După cum este cunoscut, mișcarea aparentă a Soarelui pe sfera cerească, determinată de mișcarea reală a Pământului pe orbita sa, generează pentru latitudinile noastre inegalitatea duratei zilelor și nopților la diferite epoci ale anului, datorită poziției aproximativ fixe în spatiu a axei de rotație a Pământului, precum și a înclinării sale față de planul orbitei acestuia. Astfel, pe sfera cerească, Soarele parcurge în decurs de un an un cerc mare numit ecliptica (ce marchează de fapt planul orbitei Pământului), care face cu ecuatorul ceresc un unghi de 23° 27′ .

La momentul echinocțiului de primăvăra Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera australă a sferei cerești în cea boreală. Când Soarele se află în acest punct, numit punct vernal, el descrie mițcarea diurnă în lungul ecuatorului ceresc, fenomen ce determină, la data respectivă, egalitatea duratei zilelor cu cea a nopților, indiferent de latitudine. La latitudinile țării noastre, pentru care putem considera valoarea medie de 45°, această cifră reprezintă ți valoarea medie a înălțimii Soarelui deasupra orizontului la momentul amiezii. Totodată, la data respectivă, Soarele răsare în punctul cardinal est și apune în punctul cardinal vest.

Începând de la aceasta dată, durata zilei (față de cea a nopții) va fi în continuă creștere, iar cea a nopții (față de cea a zilei) în scădere, până la data de 21 iunie, când va avea loc momentul solstițiului de vară.

Evident, descrierea de mai sus este valabilă doar pentru latitudinile nordice ale Terrei. În emisfera sudică a Pământului fenomenul trebuie interpretat invers, astfel ca în regiunile respective acest moment marchează începutul toamnei astronomice. Totodată, în regiunile polare, în emisfera nordică începe lunga zi polară, iar in cea sudică începe noaptea polară, ce vor dura, fiecare, câte 6 luni.

Iluminarea planetei la echinocțiul de primăvară - fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Iluminarea planetei la echinocțiul de primăvară – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

 

Al doilea echinocțiu al anului este momentul când Soarele traversează ecuatorul ceresc trecând din emisfera cerească nordică în cea sudică, în jurul datei de 23 septembrie, reprezentând echinocțiul de primăvară în emisfera sudică și echinocțiul de toamnă în emisfera nordică. Punctul de intersecție din acest moment al eclipticii cu ecuatorul ceresc se numește punctul autumnal.

 

Echinocțiul de toamnă

Ca în fiecare an, la începutul ultimei decade a lunii septembrie atenția ne este îndreptată spre momentul în care pașim în toamna astronomică. Acesta este momentul echinocțiului de toamnă, când longitudinea astronomică a Soarelui atinge valoarea de 180°.

Punctul echinocțiului de toamnă, numit și „punct autumnal” , se află pe sfera cerească la intersecția eclipticii (ce reprezintă proiecția pe sfera cerească a planului orbitei Pământului) cu ecuatorul ceresc, pe care Soarele îl traversează la aceasta dată, trecând din emisfera nordică a sferei cerești în cea sudică. Aflându-se deci la această data în dreptul ecuatorului ceresc, Soarele va răsări și va apune chiar în punctele cardinale est și vest, durata zilelor fiind astfel egală, indiferent de latitudine, cu cea a nopților. Singurele excepții le întâlnim în regiunile polare, în zona polului nord incepând lunga noapte polară, iar în cea a polului sud Soarele ivindu-se deasupra orizontului, timp de 6 luni, până la momentul echinocțiului de primavară.

În emisfera sudică a Pământului, data de 22 septembrie marchează începutul primaverii.

La latitudinile tarii noastre, în aceste zile Soarele va culmina la amiază la o înălțime medie de 45°, ceea ce reprezintă jumătatea distanței unghiulare dintre zenit si orizont.

Începând de la această dată, durata zilelor va continua să scadă, iar cea a nopților să crească, până la data de 21 decembrie, când va avea loc momentul solstițiului de iarnă.

Iluminarea planetei la echinocțiul de toamnă - fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

Iluminarea planetei la echinocțiul de toamnă – fioto preluat de pe www.astro-urseanu.ro

 

Etimologie

Termenul românesc echinocțiu are etimologie dublă: împrumut din latinul æquinoctium, care este format prin compunere, din lat. æquus: „egal” cu lat. nox, noctis: „noapte”, precum și împrumut din franceză: équinoxe care provine din același cuvânt latinesc æquinoctium Aceasta, pentru că la echinocțiu ziua și noaptea au durate egale.

Astfel, echinocțiul de primăvară (sau vernal) descrie echinocțiul din martie în emisfera nordică, în timp ce echinocțiul din septembrie pe cel din emisfera sudică.

 

Linia echinocțiului

Linia echinocțiului sau linia echinocțială este dreapta de intersecție a planului eclipticii (care este aceea a orbitei Pământului) cu planul ecuatorului ceresc (care este cel al ecuatorului terestru). Ea este perpendiculară pe linia solstițiilor sau linia solstițială.

Un echinocțiu sau punct echinocțial este unul din cele două puncte de intersecție ale liniei echinocțiale cu sfera cerească.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.astro-urseanu.ro

Lăsatul secului

«Lupta dintre Lăsatul secului de carne şi Păresimi», de Brügel

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.ro

 

Lăsatul secului de carne, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt (1) tocmai înainte de intrarea în păresimi (2).

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată, marțea înainte de miercurea cenușii, care e ziua de intrare în post. În ritul bizantin primul lăsat al secului are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

Etimologie

Potrivit liturgistului Badea Cireșanu, expresia “lăsatul secului” s-ar fi format printr-o aglutinare, de la “lăsatul seculului”, adică renunțarea la lume, în sens religios.

În limba italiană, termenul folosit e «carnevale», adică “adio carne”, din acel moment incepand Postul Pastelui.

Perioadă

Potrivit tipicelor bisericești, se renunță la carne în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, duminică precedată de o săptămână, săptămâna cărnii, în care se mănâncă produse de carne în fiecare zi. În această săptămână nu se face liturghie miercurea și vinerea.

Folclor

Renunțarea la carne e strâns legată în asceză de renunțarea la sărbătoriri. De aici lăsatul secului a fost asociat cu o sărbătoare înainte de intrarea în post, de unde carnavalul*.

*Carnavalul este o perioadă care precedă postul în unele țări, când au loc petreceri populare însoțite de deghizări, care alegorice, focuri de artificii etc.

Etimologic, cuvântul „carnaval“ se trage din dialectul milanez („carne vale“) și înseamnă literal „adio carne“. El datează din perioada în care biserica a impus ca aceste festivități să aibă loc doar înaintea postului de reculegere, rugăciune și abstinență, care premerge Paștele.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai - foto preluat de pe basilica.ro

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai – foto preluat de pe basilica.ro

 

Lăsatul secului de brânză, în creștinism e una din cele două lăsaturi are secului, și anume ziua sau zilele de frupt tocmai înainte de intrarea în păresimi.

În riturile apusene, precum și în unele dintre riturile răsăritene, lăsatul secului de brânză și lăsatul secului de carne au loc deodată. În ritul bizantin primul are loc cu o săptămână înaintea celui de-al doilea.

Astfel, lăsatul secului de brânză se sărbătorește în Duminica izgonirii lui Adam din Rai, dar e precedat de o săptămână, săptămâna tirofagiei, în care se mănâncă lactate, ouă și pește în toate zilele, și în care, potrivit majorității tipicelor, nu are loc euharistia. După duminica înfricoșatei judecăți, potrivit tipicului bisericesc, nu se mai mănâncă produse lactate până la Paști, ci se începe postul.

 

Evanghelia duminicii Izgonirii lui Adam din Rai:Zis-a Domnul: Daca veti ierta oamenilor greselile lor, va ierta si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre. Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi intuneca fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala. Ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta.’ (Matei 6, 14-21)

 

Obiceiuri – Lasata Secului de Pasti

In lumea satului, Lasata Secului de Pasti pastreaza acte rituale specifice unui inceput de An Agrar celebrat la echinoctiul de primavara. In acest sens, Prof. Ion Ghinoiu afirma: “prin fixarea Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza lunara, cele mai importante sarbatori si obiceiuri pagane au fost impinse in afara ciclului pascal, la Lasatul Secului si la Rusalii”.

Lasata Secului este momentul de cumpana dintre vechiul si noul An Agrar “un scenariu ritual de imbatranire si innoire a timpului, in care ritualurile si datinile pregatesc evenimentul si-l consfintesc – adica sunt impartite simetric intr-un ciclu de sarbatori care au loc de-a lungul a doua saptamani, o parte dintre ele fiind celebrate inaintea Lasatului Secului in “Saptamana Nebunilor”, altele dupa, in saptamana “Caii lui Santoader”.

Sarbatorile traditionale desfasurate pe parcursul acestor doua saptamani sunt despartite simetric de sarbatoarea nocturna a Lasatului de Sec, cunoscuta sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaite etc. si pastreaza anumite elemente care sunt specifice noptii dintre ani.

Obiceiuri - Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Obiceiuri – Lasata Secului de Pasti - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

 

Obiceiuri ce premerg Lasata Secului de Pasti

Revelionul Lasatei Secului este considerat punctul central al ritualurilor desfasurate de-a lungul a doua saptamani, are loc in sambata sau duminica dinaintea de Lasata Secului de carne (deci inaintea Saptamanii albe) o sarbatoarea asemanatoare cu Revelionul care, in functie de zonele geografice, poarta denumiri diferite precum: La Zapostit (Lasatul Secului), Priveghiul cel Mare (priveghi – termen care defineste orice petrecere nocturna), Alimori (nume dat rotii de foc, cu alta semnificatie speciala), Hodaite (nuia cu doua crengi intre care se pun paie, panuse de porumb, fan si se da foc), Opait (denumirea vine de las arhaicul instrument de iluminat) dar in esenta traditia este similara.

Sarbatoarea se desfasura o noapte intreaga, sub cerul liber si era un prilej colectiv de veselie a intregii comunitati satesti, la care toti trebuiau sa ia parte. Ca in toate marile evenimente colective din viata satului si acum se aprind pe dealuri focuri rituale (fiecare aducand lemne, paie sau coceni de porumb) in jurul carora se strang, cu mic, cu mare si petrec pana dimineata, se canta, se chiuie, se joaca, se fac “strigaturi peste sat” asemanatoare cu cele de la Anul Nou sau din sambata Pastelui. Scopul lor era identic – prin comunicare faptelor urate facute de diferiti membrii ai comunitatii satesti, ei erau iertati si purificati. In Maramures, “strigatul peste sat” se incheia cu versurile: „cele bune sa se-adune, cele rele sa se spele”. Daca cineva lipsea de la ceremonia obstei, era intrebat in ziua urmatoare: „din ce cauza n-a fost aseara la priveghi, ca Dumnezeu stie, mai trai-vom pana la alt an?”.

Punctul culminant al serbarii era incinerarea in camp liber a unei papusi facute din paie. Dupa unii cercetatori aceasta presupune ca in vremuri ancestrale, la ceremoniile innoirii timpului existau jertfe umane. Pe de alta parte, obiceiul Papusii din paie – existent aproape la toate popoarele si practicat si acum (a se vedea traditiile secerisului) sugereaza ca de fapt ar fi o practica de stimulare magica a fertilitatii pamantului.
cititi mai mult pe www.crestinortodox.ro

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.crestinortodox.ro

 

(1) Fruptul (din lat fructus) desemnează anumite mâncăruri, altele decât de post, precum și zilele când, conform diferitelor rubrici, credincioșii creștini pot consuma aceste mâncăruri.

Mâncăruri de frupt – În funcție de felul postului, ritul bizantin prevede mai multe feluri de frupt, după cum urmează.

Frupt propriu-zis – La Paști și în toată săptămâna luminată, de la Crăciun până la Bobotează, precum și în toate zilele de peste an, altele decât în posturi și în zilele pregătitoare posturilor, altele decât miercurea și vinerea, se mănâncă de frupt, adică orice produse alimentare de origine animală. Aceste produse culinare sunt desemnate de mineie* drept:

carne; brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr. Pentru amănunte, a se vedea articolul Post (asceză).

* Mineiul este o carte liturgică (sau bisericească) din ritul bizantin ce conține slujbele sărbătorilor cu dată fixă pentru fiecare lună de peste anul bisericesc. Sunt deci douăsprezece, pentru cele douăsprezece luni ale anului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Frupt alb - Toată săptămâna (miercurea și vinerea inclusiv) dinainte de intrarea în păresimi, se mănâncă de frupt alb. Bolnavii mănâncă de asemenea de frupt alb în zilele de post. Fruptul alb a devenit normă de post pentru ritul latin.

Fruptul alb constă în: brânzeturi; ouă; pește și crustacee; ulei vegetal; miere și zahăr.

Acesta oprește însă carnea animalelor cu sânge cald.

 

(2) Postul Mare sau Păresimile (în latină quadragesima) este în creștinism perioada de asceză și pocăință premergătoare Paștilor. Postul Mare durează patruzeci de zile, la care se adaugă săptămâna Patimilor. În perioada Postului Mare creștinii manifestă o grijă spirituală sporită, prin renunțarea la alimentele de proveniență animală și se înaltă sufletește prin rugăciunea însoțită mereu de faptele cele bune. Postul Mare începe în calendarul bizantin cu lunea de după Duminica izgonirii lui Adam din rai, iar în cel latin cu Miercurea Cenușii.

- Miercurea Cenușii este, pentru credincioșii romano-catolici, prima zi a Postului Mare. Sărbătoarea a fost instituită în timpul pontificatului lui Grigore I cel Mare. Cele două zile de dinaintea Miercurii Cenușii sunt, în lumea catolică, punctele culminante ale carnavalului.

Denumirea „Miercurea Cenușii” se datorează obiceiului ca ramurile de salcie (palmier, măslin sau de alt arbore) sfințite cu ocazia Floriilor de anul trecut, ramuri care au împodobit icoanele și statuile din casele catolicilor timp de aproape un an, să fie aduse la biserică spre a fi arse. Cenușa lor se folosește la ieșirea de la slujbă, presărându-se pe fruntea credincioșilor, în timp ce preotul spune: „Adu-ți aminte, omule, că din țărână ești, și în țărână te vei întoarce” (Geneza, 3,19), cuvintele pe care Dumnezeu i le-a spus lui Adam cu ocazia izgonirii sale din rai.

Cenușa se pune pe capetele credincioșilor, prezenți la slujbă, ca semn de pocăință și de angajament de a ține postul cu curățenie.

Biserica Ortodoxă nu are tradiția impunerii cenușii, însă duminica intrării în post, numită Duminica izgonirii lui Adam din rai, face trimitere la același text, ca și cel folosit în Biserica Romano-Catolică (Geneza, capitolul 3).

Iuri Gagarin (1934 – 1968) cosmonaut sovietic, Erou al Uniunii Sovietice, primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului (12 aprilie 1961)

Iuri Gagarin in Helsinki, 1961

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Iuri Alexeevici Gagarin (n. 9 martie 1934, Klușino, RSFS Rusă, URSS — d. 27 martie 1968, Kirjaci, RSFS Rusă, URSS) a fost un cosmonaut sovietic, Erou al Uniunii Sovietice. La 12 aprilie 1961, el a devenit primul om care a ajuns în spațiu și pe orbita Pământului. A primit numeroase medalii în diferite țări pentru zborul său de pionierat în spațiul cosmic.

 

Tinerețea

Iuri Gagarin s-a născut în satul Klușino, aproape de Gjatsk (în prezent în Regiunea Smolensk, Rusia), la 9 martie 1934. În 1968, satul natal a fost redenumit „Gagarin” în onoarea sa. Părinții săi, Alexei Ivanovici Gagarin și Anna Timofeevna Gagarin, au lucrat în colhoz. Mamei sale îi plăcea să citească, iar tatăl său era un dulgher iscusit. Iuri a fost cel de-al treilea din cei patru copii ai familiei, iar sora lui mai mare se ocupa de el în timp ce părinții lui lucrau. La fel ca milioane de oameni din Uniunea Sovietică, familia lui Gagarin a suferit în timpul ocupației naziste din al Doilea Război Mondial. Ceilalți doi frați ai săi mai mari au fost luați ca prizonieri în Germania în anul 1943 și au revenit numai după război.

Încă din tinerețe, Iuri devenise interesat de cosmos și a început să viseze la spațiul pe care îl va cuceri într-o bună zi. Iuri a fost descris de către profesorii săi din suburbia Moscovei Liuberțî ca inteligent și muncitor, ocazional, chiar excesiv de scrupulos. Profesorul lui de matematică și științe a luptat în Al Doilea Război Mondial ca pilot al Forțelor Aeriene Sovietice, fiind o persoană care l-a impresionat profund pe tânărul Gagarin.

După ce a început o ucenicie în metalurgie ca turnător, Gagarin a fost ales pentru continuarea studiilor la un liceu tehnic din Saratov. În timp ce studia acolo, el s-a înscris în “AeroClub” și a învățat să piloteze aeronave ușoare, hobby care îi ocupa din ce în ce mai mult timp. În 1955, după terminarea școlii tehnice, a început formarea ca pilot militar la Școala de Piloți din Orenburg. Acolo a întâlnit-o pe Valentina Goreaciova, cu care s-a căsătorit în 1957, după ce a a devenit pilot pe un MiG-15. După absolvire, el a fost repartizat la baza aeriană Luostari din Regiunea Murmansk, foarte aproape de granița cu Norvegia, unde vremea grea făcea zborul dificil. A fost promovat la gradul de locotenent al Forțelor Aeriene Sovietice, la 5 noiembrie 1957, iar la 6 noiembrie 1959, el a primit gradul de locotenent major. A fost membru PCUS din anul 1960.

Valentina Gagarina, Sima Eyvazova and Yuri Gagarin in Bulgaria in 1966 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Valentina Gagarina, Sima Eyvazova and Yuri Gagarin in Bulgaria in 1966 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cariera în programul sovietic spațial

Selecția și formarea

În 1960, după o intensă căutare și un proces de selecție, Iuri Gagarin a fost selectat, împreună cu alți 19 candidați, pentru Programul Spațial Sovietic. Alături de ceilalți cosmonauți, el a fost supus la o serie de experimente riguroase menite să-i testeze rezistența fizică și psihică. A urmat și un antrenament intensiv pentru pregătirea zborului ce avea să fie efectuat. Din acei douăzeci de cosmonauți selectați, eventualele alegeri pentru prima lansare erau Gagarin și Gherman Titov, datorită performanțelor excelente din timpul antrenamentelor, dar și datorită capacităților lor psihice – deși, la o simulare cu o capsulă mică Vostok, amândoi au fost inferiori. Oficialii sovietici au cântărit și alți factori în selectarea lui Gagarin: înfățișarea acestuia, capacitatea sa de a manipula atenția presei, originile sale rusești și chiar numele Gagarin, care era și el, de asemenea, asociat cu aristocrația țaristă.

12 aprilie 1961: Zborul primului cosmonaut din lume, Iuri Gagarin, la bordul navei „Vostok I". În fotografie, capsula lui Gagarin astăzi păstrată la Muzeul RKK Energiya din Koroliov, Rusia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Capsula lui Gagarin astăzi păstrată la Muzeul RKK Energiya din Koroliov, Rusia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Faima și ultima parte a vieții

Moartea

Conform versiunii oficiale, pe 27 martie 1968, ora 10:31 dimineața, avionul MiG-15UTI în care se afla Iuri Gagarin și copilotul Vladimir Sereghin s-a prăbușit în apropierea satului Novoselovo, la 18 km de orașul Kirjaci, Regiunea Vladimir (190 km la est de Moscova). Totuși, există elemente care pun la îndoială atât data și ora catastrofei, cât și împrejurările ei. Rezultatele raportului nu au fost făcute publice până în prezent; acestea împreună cu resturile avionului, depozitate la Institutul de cercetări nr. 13 al Ministerului Apărării, au fost clasificate. În decursul anilor au fost lansate mai multe versiuni posibile pentru eventimentele întâmplate care au condus la dispariția prematură a celor doi aviatori. La puțin timp după destrămarea Uniunii Sovietice, mai mulți specialiști care au luat parte la anchetă au susținut că avionul a intrat în vrie. O altă ipoteză este că avionul ar fi lovit un balon meteorologic. Au mai fost și alte ipoteze, mai puțin plauzibile, s-au mai făcut referiri la o eroare de pilotaj coroborată cu o defecțiune tehnică a aparatului, asasinarea comandată de către Leonid Brejnev, etc.

Conform unui raport declasificat de curând, în tragicul accident a mai fost implicată o aeronavă – un avion de vânătoare SU-15 neutorizat, ce a zburat extrem de aproape de aeronava lui Gagarin. Dupa 40 de ani in care secretul a fost bine pastrat, cauza reala a decesului de cosmonautul sovietic Iuri Gagarin, primul om in spatiu, a fost facuta publica. Cunoscutul cosmonaut rus Aleksei Leonov a obtinut permisiunea de a dezvalui ce i s-a intamplat legendarului Iuri Gagarin in data de 27 martie 1968.

Timp de peste 20 de ani, Aleksei Leonov, primul om care a iesit in spatiu intr-un costum, pe 18 martie 1965, a luptat pentru a obtine permisiunea de a dezvalui detaliile evenimentelor din 1968, decesul lui Gagarin dand nastere, de-a lungul timpului, la numeroase teorii ale conspiratiei. Pe atunci, autoritatile au infiintat o Comisie de stat pentru a investiga accidentul (in care a fost implicat si Leonov) care a concluzionat ca echipajul avionului MIG-15UTI, Iuri Gagarin si instructorul Vladimir Sereghin, a incercat sa evite un obiect strain – precum un stol de gaste sau un balon meteorologic – efectuand o manevra brusca ce a antrenat intrarea aparatului in picaj si, ulterior, coliziunea cu solul. Ambii piloti au decedat.

Aceasta concluzie este credibila pentru un civil – dar nu pentru un profesionist”, a declarat Leonov pentru RT. Cosmonautul a sustinut intotdeauna ca secretul privind moartea lui Gagarin ar fi trebuit facut public si a dorit ca cel putin familiile celor doua victime sa afle adevarul. “De fapt, totul s-a petrecut diferit”, spune Leonov.

Potrivit unui raport declasificat, in spatele tragicului incident se afla un factor uman – un avion de vanatoare Su-15 care efectua un zbor neautorizat periculos de aproape de avionul lui Gagarin.

In acest caz, pilotul nu a urmat regulamentul, coborand pana la o altitudine de 450 de metri. Stiu asta pentru ca am fost acolo, am auzit zgomotele si am vorbit cu martorii. Aeronava a intrat in nori si a trecut aproape de avionul lui Gagarin, rasturnandu-l si antrenand intrarea aparatului in picaj, cu o viteza de 750 de km/ora”, a povestit Leonov.

In acea zi, Leonov era responsabil cu antrenamentele pentru saltul cu parasuta. Vremea era extrem de nefavorabila, fiind o zi ploioasa, cu vant dar si zapada, impiedicand orice tentativa de a efectua testele. Leonov a asteptat o confirmare oficiala ca testele vor fi anulate, dar apoi a auzit zgomotul facut de un super-sonic, urmat la distanta de o secunda de o explozie.

Am trimis o echipa acolo care a gasit resturile avionului si ramasitele lui Vladimir Sereghin. Nu am gasit corpul lui Gagarin, cu exceptia hartii sale si a unei genti. Asa ca initial am crezut ca a reusit sa se ejecteze. Am trimis un batalion de soldati care sa cerceteze in amanunt padurea peste noaptea. Au strigat astfel incat sa ii poata auzi, dar nu au gasit decat ramasitele unui balon. A doua zi ca am gasit ramasitele lui Iuri Gagarin. L-am identificat dupa o alunita inchisa la culoare de pe gat pe care o vazusem cu doar trei zile inainte. A fost infiintata o comisie care sa investigheze cauza accidentului. Gherman Titov si cu mine am fost invitati sa participam la ancheta in calitate de experti”, a povestit Leonov.

Cand Leonov a primit permisiunea de a vedea raportul real al incidentul, ani mai tarziu, acesta a gasit un mare numar de inconsecvente, iar o problema aparea chiar la raportul lui Leonov: documentul avea numele lui pe el, dar era scris de altcineva, faptele fiind amestecate. Cu ajutorul calculatoarelor, noua ancheta a reusit sa obtina o noua perspectiva asupra a ceea ce a cauzat antrenarea in picaj. Aeronava a cazut timp de 55 de secunde cu o viteza de 750km/ora.

Asa ca am folosit computere pentru a calcula traiectoria care s-ar referi la acest interval de 55 de secunde. Si s-a dovedit a fi o spirala profunda. Un avion cu reactie poate intra intr-o astfel de spirala in cazul in care o aeronava mai grea trece prea aproape si il rastoarna. Si asta este exact ce i s-a intamplat la Gagarin. Aceea traiectorie a fost singura care a corespuns cu toti parametrii nostri”, a explicat cosmonautul rus.

Cu toate acestea, numele persoanei responsabile de moartea lui Gagarin nu a fost inca dezvaluit. Pastrarea anonimatului asupra numelui a fost una din conditiile impuse lui Leonov in schimbul permisiunii de a prezenta adevarul. Se stie doar ca pilotul are acum in jur de 80 de ani si ca se afla intr-o stare precara de sanatate. “I-am promis ca nu il voi numi”, a spus Leonov.

Comisia guvernamentala care a analizat circumstantele catastrofei dupa accident, a ajuns la concluzia ca acesta ar fi fost provocat de o manevra brusca de pilotaj efectuata de Gagarin, pentru a evita impactul cu un balon meteorologic. Potrivit rezultatelor prezentate atunci, de prabusirea avionului MIG-15UTI, la bordul caruia se afla, in 1968, Iuri Gagarin, ar fi fost vinovat, dupa toate probabilitatile, chiar primul cosmonaut din lume.

Concluziile comisiei: pornind de la analiza circumstanelor de zbor si a tuturor documentelor din dosar, cea mai probabila cauza a accidentului a fost executarea unei manevre bruste pentru evitarea impactului cu balonul unei sonde meteorologice. Sau, cea mai putin posibil, evitarea intrarii in partea superioara a primului strat de nebulozitate”, a declarat la o conferinta de presa seful arhivelor prezidentiale, Aleksandr Stepanov.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com
cititi mai mult despre Iuri Gagarin si pe en.wikipedia.org