Articole

Convenția de armistițiu (12 septembrie 1944)

Fotografie reprezentând un aspect de la intrarea Armatei Roşii în Bucureşti (29 – 30 august 1944)

foto preluat de pe „Fototeca online a comunismului românesc” – Cota: 55/1944
articol preluat de pe ro.wikisource.org

 

Convenția de armistițiu (1944)

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte (12 septembrie 1944)

La 12 septembrie 1944, la Moscova, a fost semnată Convenţia de armistiţiu dintre guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite, in conditiile dictate de URSS, prin care se consfinţea starea de fapt a ieşirii României din războiul cu Aliatii occidentali si URSS şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Reprezentantii Guvernului si Inaltului Comandament Roman la Moscova au fost: Ministrul de Stat si Ministru de Justitie L. Patrascanu, Ministrul Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutantul Majestatii Sale Regelui Romaniei, General D. Damaceanu, Principele B. Stirbey si d-l G. Popp, avand depline puteri. Reprezentantul Inaltului Comandament Aliat (Sovietic) a fost Maresal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin imputernicit pentru aceasta de catre Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit si Statelor Unite ale Americii.

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România după Al Doilea Război Mondial. Teritoriile pierdute sunt marcate cu verde crud – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dupa Lovitura de stat de la 23 august si pana la 12 septembrie 1944, in absența unui armistițiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici, un număr de 114.000- 160.000 de soldați români fiind luați prizonieri de război de către sovietici fără luptă, ca urmare a ordinului de încetare a focului dat de regeAcestia au fost trimiși pe jos în lagăre din Uniunea Sovietică; aproximativ o treime dintre ei murind pe drum.

La articolul 16, Convenţia prevedea scoaterea din circulaţie a tuturor publicaţiilor fasciste şi legionare, pretext pentru regimul comunist de a scoate din circuitul public privat texte importante referitoare la unitatea statului român, la tradiţiile româneşti, ori la românii din alte ţări. Pe lista autorilor interzişi figurau mari nume ale culturii noastre nationale cum ar fi : Gheorghe Şincai, Nicoale Iorga, Mihai Eminescu, Mircea Eliade si chiar marele dramaturg de origine evreiasca, Mihail Sebastian.

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Armata Roşie a intrat în Bucureşti la o săptămână după evenimente, găsind oraşul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei şi un guvern dispus să-i fie aliat - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

CONVENȚIE DE ARMISTITIU

Între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii și celorlalte Națiuni Unite, acceptă condițiunile Armistițiului prezentate de către Guvernele susmenționatelor trei Puteri Aliate, lucrând în interesele tuturor Națiunilor Unite.

Pe baza celor de mai sus, reprezentanții Guvernului și Înaltului Comandament Român, Ministru de Stat și Ministru de Justitie L. Pătrășcanu, Ministru Subsecretar de Stat al Afacerilor Interne, Adjutant al Majestății Sale Regelui României, General D. Dămăceanu, Principele B. Știrbey și d-l G. Popp, având depline puteri, pe de o parte, — și reprezentantul Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), Mareșal al Uniunii Sovietice R. Ya. Malinowski, deplin împuternicit pentru aceasta de către Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, lucrând în interesul tuturor Națiunilor Unite, pe de altă parte, au semnat următoarele condițiuni:

1. Cu începere de la 24 August 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operațiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt relațiunile cu Germania și sateliții săi, a intrat în război și va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziție nu mai puțin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.

Operațiunile militare din partea forțelor armate române, cuprinzând forțele navale și aeriene, împotriva Germaniei și Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

2. Guvernul și Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsurile pentru dezarmarea și internarea forțelor armate ale Germaniei și Ungariei, aflate pe teritoriul României, ca și pentru internarea cetățenilor celor două State menționate, care își au reședinta acolo (vezi anexa la art. 2).

3. Guvernul și Înaltul Comandament al României vor asigura forțelor sovietice, și ale celorlalți Aliați, înlesniri pentru libera lor mișcare pe teritoriul României, în orice direcție, dacă este cerut de către situația militară, Guvernul și Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mișcare, prin mijloacele lor proprii de comunicație și pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă și în aer (vezi anexa la art. 3).

4. Se restabilește frontiera de stat între Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice și România, stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.

5. Guvernul Român și Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru înapoierea în țara lor, pe toți prizonierii de război sovietici și aliați, aflați în mâinile lor, precum și pe toți cetățenii internați și pe cei aduși cu sila în România.

Din momentul semnării condițiunilor de armistițiu (pace) și până la repatriere, Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război, sovietici și aliați, precum și cetățenilor internați sau aduși cu sila, persoanelor strămutate și refugiaților, hrana potrivită, îmbrăcăminte și asistență medicală, conform cu cerințele sanitare, cum și mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în țara lor proprie.

6. Guvernul Român va elibera imediat, fără distincție de cetățenie sau naționalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activității lor în favoarea Națiunilor Unite, sau pentru simpatiile lor pentru cauza Națiunilor Unite, sau din cauza originei lor etnice, și va desființa orice legislație discriminatorie și restricțiunile impuse din această cauză.

7. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) orice material de război al Germaniei și al sateliților ei, aflat pe teritoriul român, inclusiv vasele flotei germane și ale sateliților ei, aflate în apele românești.

8. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de propritate (inclusiv obiecte de valoare și bani) aparținând Germaniei, Ungariei sau naționalităților lor, sau persoanelor cu reședința în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, — fără autorizația Înaltului Comandament Aliat (Sovietic). Guvernul și Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condițiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

9. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosința acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei și Ungariei, și în interesul general al Aliaților, toate vasele care aparțin sau au aparținut Națiunilor Unite aflate în porturile românești, indiferent la dispoziția cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor.

Guvernul Român poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor susmenționate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

10. Guvernul Român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plățile cerute de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea funcțiilor sale, și în caz de necesitate va asigura folosința, pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale și de transport a mijloacelor de comunicație, stațiunilor generatoare de energie, întreprinderilor și instalațiilor de utilitate publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente și alte materiale sau servicii, în acord cu instrucțiunile date de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

Vasele de comerț românești, care se găsesc atât în apele românești, cât și în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru folosirea lor, în interesul general al aliaților (vezi anexa la art. 10).

11. Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic vor fi despăgubite de către România față de Uniunea Sovietică, însă, luând în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a și declarat război și în fapt duce război contra Germaniei și Ungariei, Părțile sunt de acord ca compensațiile pentru pierderile menționate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, și anume în suma de 300 milioane dolari ai Statelor Unite, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime și fluviale, diverse mașini etc.)

România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în România proprietăților celorlalte State Aliate și naționalităților lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară (vezi anexa la art. 11).

12. Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) să restituie Uniunii Sovietice, în desăvârșită bună stare, toate valorile materiale luate de pe teritoriile ei, în timpul războiului, aparținând Statului, organizațiilor publice și cooperative, întreprinderilor, instituțiilor sau cetățenilor particulari, precum și utilajul fabricilor și uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu și orice alte bunuri.

13. Guvernul Român se obligă să restabilească toate drepturile legale și interesele Națiunilor Unite și ale naționalilor lor, pe teritoriul român, așa cum existau înainte de război, și să le restituie proprietatea în desăvârșită bună stare.

14. Guvernul și Înaltul Comandament Român se obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea și judecarea persoanelor acuzate de crime de război.

15. Guvernul Român se obligă să dizolve imediat toate organizațiile pro-hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât și orice alte organizații care duc propagandă ostilă Națiunilor Unite și în special Uniunii Sovietice, nepermițând în viitor existența unor organizații de acest fel.

16. Tipărirea, importul și răspândirea în România a publicațiilor periodice și neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru și a filmelor, funcționarea stațiunilor de T.F.F., poștă, telegraf și telefon vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic). (Vezi anexa la art. 16).

17. Administrația civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanță de linia frontului, de minimum 50 – 100 km (depinzând de condițiile terenului), organele administrative românești obligându-se sa aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii și securității, instrucțiunile și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), date de către el, în scopul de a asigura execuția acestor condițiuni de armistițiu.

18. Va fi înființată o Comisiune de Control Aliată, care va lua asupra sa, până la încheierea păcii, reglementarea și controlul executării prezentelor condițiuni, sub directivele generale și ordinele Înaltului Comandament Aliat (Sovietic) acționând în numele Puterilor Aliate. (Vezi anexa la art. 18)

19. Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace, și Guvernul Sovietic este de acord ca forțele sovietice să ia parte în acest scop, în operațiuni militare, conjugate cu România, contra Germaniei și Ungariei.

20. Prezentele condițiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.

Dat în Moscova, în patru copii, fiecare în limbile rusă, engleză și română; copiile rusești și englezești fiind autentice.

12 Septembrie 1944.

 

Din însărcinarea Guvernului și Înaltului Comandament al României,

(ss) LUCREȚIU PĂTRĂȘCANU
(ss) G-RAL ADJ. DĂMĂCEANU
(ss) B. ȘTIRBEY
(ss) G. POPP

Din însărcinarea Guvernelor Statelor Unite ale Americii, Uniunii Republicii Socialiste Sovietice și Regatului Unit,

(ss) R. YA. MALINOWSKI

 

ANEXA

La Convenția de Armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statele Unite ale Americii, pe de altă parte

A. Anexă la art. 2

Măsurile prevăzute la art. 2 al Convenției referitoare la internarea cetățenilor germani și unguri, actualmente aflându-se în teritoriul român, nu se aplică cetățenilor de origine evreiască ai acestor țări.

B. Anexă la art. 3

Prin cooperarea Guvernului Român și Înaltului Comandament Român, menționată în art. 3 al acestei Convențiuni, se înțelege punerea la dispoziția Înaltului Comandament Aliat (Sovietic), pentru deplina folosință cum va socoti de cuviință, pe durata armistițiului, a tuturor construcțiilor și instalațiunilor românești, militare, aeriene și navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviație, mijloace de comunicație, stațiuni meteorologice, care ar putea fi cerute pentru nevoi militare în desăvârșită bună stare și cu personalul necesar pentru întreținerea lor.

C. Anexă la art. 10

Guvernul Român va retrage și răscumpăra în limitele de timp și potrivit condițiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate monetele deținute în teritoriul românesc și emise de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) și va înmâna moneta astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat (Sovietic).

D. Anexă la art. 11

Baza pentru aranjamentul plăților de compensații prevăzute în art. 11 al prezentei Convenții va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei convenții, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur.

E. Anexă la art. 16

Guvernul Român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondența telegrafică și poștală, corespondența cifrată și prin curier, precum și comunicările telefonice cu țările străine ale Ambasadelor, Legațiunilor și Consulatelor aflătoare în România să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat (Sovietic).

F. Anexă la art. 18

Controlul cu privire la exacta execuție a clauzelor de armistițiu este încredințat Comisiunii Aliate de control, care va fi stabilită în conformitate cu art. 18 al Convenției de Armistițiu.

Guvernul Român și organele sale vor îndeplini toate instrucțiunile Comisiunii Aliate de constor care decurg din Convenția de Armistițiu.

Comisiunea Aliată de control va instaura organe sau secțiuni împuternicindu-le respectiv cu executarea de diferite funcțiuni.

În plus, Comisiunea Aliată de control va putea să aibă funcționari în diferite părți ale României.

Comisiunea Aliată de control va avea sediul său în București.

Moscova, 12 Septembrie 1944.

 

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919)

Treaty of Saint-Germain-en-Laye (1919) – Signing ceremony, Austrian chancellor Renner addressing the delegates

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919)

Tratatul de pace de la Saint Germain en Laye, cunoscut sub numele de Tratatul de la Saint Germain a reprezentat tratatul de pace încheiat între Aliații din Primul război mondial și noii create Republici a Austriei. Tratatul a fost semnat la data de 10 septembrie 1919 de către reprezentanții Austriei și reprezentanții diplomatici ai 17 state.

Prin tratat, s-a recunoscut independența Republicii Austria (numită colocvial în acea perioadă Austria Germană pentru a se marca diferența față de Austro-Ungaria), a fost recunoscută de jure dezmembrarea Dublei Monarhii, prin constituirea statelor Polonia, Cehoslovacia și a Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, apartenența Bucovinei la România și a Tirolului de Sud în Italia.Prin acest tratat, Austria a fost obligata sa renunte in favoarea Romaniei la toate drepturile asupra Bucovinei.

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conținutul tratatului

Tratatul este divizat în 14 părți.

Prima parte este formată din Pactul Ligii Națiunilor, care reprezintă o parte comună a tratatelor de pace incheiate după Primul război mondial.

Partea a doua definește frontierele Republicii Austria cu statele vecine: Elveția, Liechtenstein, Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Statul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (devenit ulterior Iugoslavia) și Italia. Tratatul consfințește independența Cehoslovaciei (Cehia făcuse parte din Transleithania, partea austriacă a fostei monarhii), încorporarea Tirolului de Sud în teritoriul statului italian și a Burgenlandului (regiune care în perioada Monarhiei făcuse parte din Transleithania, partea ungară dar populată în special de etnici de limbă germană) în Austria. Frontiera cu Statul Sârbilor Croaților și Slovenilor era stabilită doar în mod parțial, regiunea Klagenfurt urmând să fie atribuită unuia din cele două state în urma unui plebiscit.

Partea a treia intitulată clauze politice pentru Europa conține în principal o serie de prevederi referitoare la relațiile bilaterale ale Austriei cu statele succesoare ale Dublei Monarhii. Austria se angaja să recunoască independența Cehoslovaciei și Statului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, precum și a teritoriilor care aparținuseră Rusiei la data de 1 august 1914 (statele baltice, Finlanda, Polonia).

Secțiunea a patra (articolele 59-61) consacră renunțarea Austriei în favoarea României la orice drepturi și titluri asupra părților fostului Ducat al Bucovinei aflate în componența României. Formularea este ambiguă și a fost utilizată deoarece frontierele dintre România, Cehoslovacia și Polonia a fost stabilită ulterior încheierii tratatului de pace de la Saint Germain însă constituie recunoașterea internațională a unirii Bucovinei cu România.

De asemenea, această secțiune definește zona Klagenfurt în care populația era mixtă (slovenă și germană) în care a fost organizat un plebiscit pentru a se stabili voința majorității populației de a aparține fie Austriei fie Statului sârbo-croato-sloven.

De o deosebită importanță era articolul 88, care prevedea că independența Austriei este inalienabilă, cu excepția cazului în care Consiliul Ligii Națiunilor ar fi consimțit în acest sens. Din acest motiv, se solicita Austriei să se abțină de la orice acțiuni care ar fi compromis suveranitatea sa. Acest articol avea menirea de a interzice unirea Austriei cu Germania (alt stat învins în război).

Partea a patra (interesele austriece în exteriorul Europei) prevedea renunțarea de către Republica Austria la o serie de tratate și drepturi ale fostei monarhii austro-ungare în relațiile cu Marocul, Egiptul, Siamul (Thailanda) și China.

Partea a cincea (clauze militare) prevedea limitarea capacității militare a Austriei la 30.000 de militari, inclusiv ofițerii.

Celelalte nouă părți ale tratatului cuprindeau dispoziții referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească, la regimul navigației pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria și celelalte state (deosebit de importantă ținând cont de poziția Austriei în sistemul feroviar european) etc.

 

Aplicarea și consecințele tratatului

Frontierele Austriei cu statele vecine au fost delimitate în anii imediat următori. Teritoriul Burgenlandului a intrat în componența Austriei, dar în orașul Sopron (în germană Odenburg), împreună cu alte opt sate, s-a organizat în anul 1921 un nou referendum în care s-a decis rămânerea în Ungaria.

Plebiscitul organizat în zona Klagenfurt a arătat că majoritatea locuitorilor doreau să rămână în cadrul Austriei.

Ca urmare a crizei economice care a urmat încheierii războiului, statul austriac nu a fost capabil să plătească despăgubirile fixate prin tratatul de pace.

Austria, spre deosebire de toate celelalte state învinse în primul război mondial, nu a urmărit contestarea tratatului de pace și revenirea la situația anterioară. Majoritatea populației și a clasei politice ar fi preferat, în primii ani de după război, să se unească cu statul german, însă această posibilitate a fost interzisă de către învingători, care nu doreau să întărească Germania.

Problema unirii cu Germania a rămas pe agenda politică internă austriacă până în 1938, când Austria a fost anexată de Germania nazistă a lui Adolf Hitler.

După al doilea război mondial, Austria a fost recunoscută din nou ca stat independent (suveranitatea deplină a fost recunoscută prin Tratatul de stat din 1955), în frontierele stabilite prin Tratatul de la Saint Germain.

 

cititi despre Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919) si pe en.wikipedia.org

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat “Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în “Camera de răsărit” a Casei Albe

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional “care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional. Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Propunerile

Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european.

Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace - foto: ro.wikipedia.org

Aristide Briand (1) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Briand speaking – foto; en.wikipedia.org

Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat al Statelor Unite, dorea, pe de altă parte, să evite orice altă implicare a SUA într-un război european, fiind, din acest motiv, neinteresat de propunerea franceză. Totuși, dacă s-ar fi opus tratatului, el ar fi trebuit să facă față atât atacurilor din Congresul Statelor Unite, cât și presiunilor exercitate de grupurile pacifiste. De aceea, Kellogg a răspuns cu o propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de pace.

Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare. În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze "renunțarea la război ca instrument al politicii naționale." Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929 - foto: ro.wikipedia.org

Frank Billings Kellogg (2) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Negocierile și semnarea pactului

După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții următoarelor state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Statul Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit și Statele Unite. Tratatul a început să aibă efect juridic începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de națiuni. România a aderat la 4 septembrie 1928.

coolidgesignskelloggbriandpact

Stresemann signing – foto; en.wikipedia.org

Mackenzie King signing – foto: en.wikipedia.org

În Statele Unite, Senatul a aprobat tratatul cu o majoritate zdrobitoare de 85 la 1. Senatul a adăugat la legea de aprobare prevederi prin care pactul nu trebuia să aducă atingere dreptului SUA la autoapărare și, în plus, SUA nu erau limitate de prevederile tratatului împotriva celor care îi violau prevederile.

Dark green: original signatories Green: subsequent adherents Light blue: territories of parties Dark blue: League of Nations mandates administered by parties – foto: en.wikipedia.org

 

Efect și moștenire

Pactul Kellogg-Briand din 27 august 1928 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii Națiunilor și a rămas un important document al dreptului internațional. În Statele Unite a devenit parte a Constituției, fiind inclus în articolul 6.

Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reușit să-și atingă obiectivele nobile de împiedicare a războiului și de menținere a păcii internaționale pe o lungă perioadă. Pactul s-a dovedit ineficient, deoarece, în anii care au urmat, imediat după semnarea lui, declanșându-se invazia japoneză în Manciuria (1931) și China (1937), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia germană în Polonia (1939). Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, precum și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.

De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea noțiunii de crimă împotriva păcii. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru declanșarea conflagrației mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva păcii.

Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabilește: “Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite .” Ca o consecință a acestei prevederi, după Al Doilea Război Mondial, națiunile/statele sunt obligate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la apărare colectivă atunci când recurg la acțiuni militare și, de asemenea, sunt împiedicate să anexeze teritorii prin forță.

Mockery of the Pact during the Paris Carnaval in 1929 – foto; en.wikipedia.org

 

TEXTUL TRATATULUI

PREAMBUL

Deeply sensible of their solemn duty to promote the welfare of mankind;

Persuaded that the time has, come when a frank renunciation of war as an instrument of na tional policy should be made to the end that the peaceful and friendly relations now existing between their peoples may be perpetuated;

Convinced that all changes in their relations with one another should be sought only by pacific means and be the result of a peaceful and orderly process, and that any signatory Power which shall hereafter seek to promote its ts national interests by resort to war a should be denied the benefits furnished by this Treaty;

Hopeful that, encouraged by their example, all the other nations of the world will join in this humane endeavor and by adhering to the present Treaty as soon as it comes into force bring their peoples within the scope of its beneficent provisions, thus uniting the civilized nations of the world in a common renunciation of war as an instrument of their national policy;

ARTICLE I

The High Contracting Parties solemly declare in the names of their respective peoples that they condemn recourse to war for the solution of international controversies, and renounce it, as an instrument of national policy in their relations with one another.

ARTICLE II

The High Contracting Parties agree that the settlement or solution of all disputes or conflicts of whatever nature or of whatever origin they may be, which may arise among them, shall never be sought except by pacific means.

preluat de pe www.historia.ro

 

(1) Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare.
În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze “renunțarea la război ca instrument al politicii naționale.” Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929.

 

cititi mai multe despre Pactul Kellogg-Briand si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

Tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718)

Teritoriile atribuite Habsburgilor în urma tratatului de la Pojarevăț (21 iulie 1718)

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718)

Tratatul de la Passarowitz sau de la Pojarevăț din 21 iulie 1718 a fost cel prin care s-a încheiat războiul dintre Imperiul Otoman pe de-o parte și Imperiul Habsburgic și Republica Venețiană de cealaltă parte. Tratatul a fost semnat la Pojarevăț (sârbă Požarevac, germană Passarowitz, în Serbia de nord, pe râul Morava).

În perioada 1714-1718 otomanii au avut mai multe succese împotriva Veneției și în luptele purtate în Grecia, dar au fost înfrânți la Petrovaradin (germană Peterwardein) în 1716 de către trupele imperiale habsburgice conduse de prințul Eugen de Savoia.

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris - d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Eugen de Savoia-Carignano, sau Eugeniu de Savoia, cunoscut şi ca Prinţul Eugen (n. 18 octombrie 1663, Paris – d. 21 aprilie 1736, Viena), a fost unul din cei mai străluciţi feldmareşali ai Sfântului Imperiu Roman. Lui i se datorează în bună măsură ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul Sfântului Imperiu Roman, iar apoi poziţia hegemonă a Ţărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Tratatul a reflectat de jure situația militară existentă de facto în acel moment : Imperiul Otoman a pierdut Banatul Timișoarei, Serbia de Nord (inclusiv Belgradul), nordul Bosniei și Oltenia în favoarea Casei de Habsburg. Veneția și-a pierdut posesiunile din peninsula Pelopones și din Creta, câștigate prin Tratatul de la Karlowitz, păstrând doar insulele Ioniene și Dalmația. Belgradul și Oltenia au fost obținute ulterior înapoi de Imperiul Otoman în 1739 prin Tratatul de la Belgrad*.

De notat că din punct de vedere juridic, conform tratatelor semnate anterior, Imperiul Otoman nu avea dreptul să cedeze teritorii precum Oltenia (1718), Bucovina (1775) sau Moldova dintre Prut și Nistru (1812, de atunci încoace denumită Basarabia) deoarece nu erau provincii ale lui, ci aparțineau principatelor creștine tributare Țara Românească și Moldova. Voievozii atunci la putere (respectiv Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore III Ghica în Moldova), precum și mitropolitul Veniamin Costache, au protestat, însă zadarnic.

* Tratatul de la Belgrad
a fost un tratat de pace semnat la 18 septembrie 1739, în Belgrad (Serbia), între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Astfel se punea capăt conflictului care durase timp de doi ani (1737-1739), în care Habsburgii, împreună cu Imperiul Rus au luptat împotriva otomanilor. Prin acest tratat, Habsburgii cedau Serbia de Nord cu Belgradul otomanilor, iar Oltenia, câștigată prin Tratatul de la Passarowitz în 1718, Valahiei (controlată de otomani), stabilind linia de demarcație de-a lungul râurilor Sava și Dunăre. Retragerea habsburgică a forțat Rusia să accepte pacea prin Tratatul de la Nissa, ce punea astfel capăt războiului ruso-turc, obținând însă permisiunea de a construi un port la Marea Azov, dorință mai veche a ei.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Passarowitz (21 iulie 1718) si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945)

The “Big Three” at the Potsdam Conference (17 July – 2 August 1945), Winston Churchill, Harry S. Truman and Joseph Stalin

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945)

Conferința de la Potsdam a fost o conferință ținută după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial la Cecilienhof, în Potsdam, Germania (lângă Berlin), din 17 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii, cele mai mari și mai puternice forțe ale Aliaților care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee și, respectiv, Președintele american, Harry S. Truman.

Stalin, Churchill și Truman— și Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator în alegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiționată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinței s-au aflat și problemele ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor războiului.

Conferința de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945) - Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Potsdam (17 iulie – 2 august 1945) – Attlee, Truman şi Stalin la Potsdam – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Participanți

- Uniunea Sovietică, reprezentată de Iosif Vissarionovici Stalin.

El a sosit la conferință cu o zi întârziere, motivând că a fost reținut de anumite “afaceri oficiale”, care ar fi solicitat întreaga sa atenție; de fapt, se pare că a suferit un preinfarct.

- Regatul Unit, reprezentat de Winston Churchill și, mai apoi, de Clement Attlee.

Rezultatele alegerilor generale din Anglia au devenit cunoscute în timpul conferinței. Ca urmare a înfrângerii suferite de Partidul Conservator în fața Partidului Laburist, Attlee a preluat șefia delegației britanice.

- Statele Unite ale Americii, reprezentate de nou-instalatul președinte Harry S. Truman.

Stalin a propus ca Truman să fie președintele conferinței, ca singurul șef de stat prezent la întâlnire, propunere acceptată de Churchill.

A conference session including Clement Attlee, Ernest Bevin, Vyacheslav Molotov, William D. Leahy, Joseph E. Davies, James F. Byrnes, and Harry S. Truman - foto preluat de pe en.wikipedia.org

A conference session including Clement Attlee, Ernest Bevin, Vyacheslav Molotov, William D. Leahy, Joseph E. Davies, James F. Byrnes, and Harry S. Truman – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Hotărârile conferinței

- Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania.

- Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea și demonopolizarea țării.

- Acordul de la Potsdam, care cerea împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de ocupație, (asupra cărora se căzuse de acord, în principiu, la Conferința de la Ialta), ca și împărțirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena.
Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști.

- Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice.

- Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice.

- Acordul asupra reparațiilor de război. Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari SUA. La insistențele aliaților occidentali, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăți germane, produse industriale și forță de muncă. Până la urmă, izbucnirea Războiului Rece a împiedicat plata întregii sume.

Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste sume nu au fost primite niciodată de polonezi.

- În plus, Aliații au căzut de acord asupra Declarației de la Potsdam în care erau stabiliți termenii capitulării pentru Japonia.

- Toate aceste probleme urmau să devină literă de lege prin hotărârile unei conferințe de pace care avea să fie convocată cât mai repede cu putință.

În timp ce granița dintre Polonia și Germania fusese practic determinată de transferurile forțate de populație asupra cărora se căzuse de acord la Potsdam, occidentalii au dorit ca la conferința de pace să fie confirmată linia Oder-Neisse ca un aranjament permanent. Acest aranjament nu a fost însă negociat așa cum s-a stabilit. Ca urmare, granița polono-germană a fost recunoscută prin înțelegeri bilaterale: în 1950 – între RDG și Polonia și în 1990 – între Germania (unită) și Polonia. În perioada războiului rece, acest statut de incertitudine a granițelor a dus la creșterea influenței Uniunii Sovietice asupra Poloniei și Germaniei.

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Graniţele vechi şi noi ale Poloniei. Fostele teritorii germane sunt colorate în galben – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aliații occidentali, în special Churchill, aveau mari suspiciuni în ceea ce privește motivele lui Stalin, care instalase deja guverne comuniste în statele din Europa Centrală aflate sub influența sovietică. Conferința de la Potsdam a fost ultima conferință între aliați.

În timpul conferinței, Truman i-a vorbit lui Stalin de “arme noi mai puternice” nespecificate. Stalin care, în mod ironic, știa de existența armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârșitul războiului. Spre sfârșitul conferinței, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenințând-o cu “distrugerea imediată și totală”, fără a menționa bomba nucleară. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august). Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferință.

În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam a fost reluată problema criminalilor de război: „Criminalii de război, se spune in capitolul al III lea, Germania și indivizii care au participat la planurile sau executarea de întreprinderi naziste, tinzând sau înfăptuind atrocități sau crime de război, vor fi arestați și aduși în fața justiției. Șefii naziști, persoanele influente ale partidului și înalții demnitari ai organizațiilor și instituțiilor naziste, precum și orice alte persoane periculoase pentru ocupanții aliați sau pentru scopurile pe care ei și le propun, vor fi arestate și internate.” În acest scop, la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război naziști.

 

Conferința de la Potsdam a fost precedată de

- Conferința de la Ialta, 4 februarie – 11 februarie 1945

- Conferința de la Teheran, 28 noiembrie – 1 decembrie 1943

- Conferința de la Cairo, 22 noiembrie – 26 noiembrie 1943

- Conferința de la Casablanca, 14 ianuarie – 24 ianuarie 1943

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Conferința de la Potsdam si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Signing the Treaty on 4 June 1920 at the Grand Trianon Palace in Versailles, arrival of the two signatories, Ágost Benárd and Alfréd Drasche-Lázár - foto: en.wikipedia.org

Signing the Treaty on 4 June 1920 at the Grand Trianon Palace in Versailles, arrival of the two signatories, Ágost Benárd and Alfréd Drasche-Lázár – foto: en.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România), pe de o parte, și de Ungaria, de altă parte.

Palatul Chateau de Versailles Trianon, unde a fost semnat tratatul - foto - ro.wikipedia.org

Palatul Chateau de Versailles Trianon, unde a fost semnat tratatul - foto – ro.wikipedia.org

Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia. Tratatul de la Trianon a făcut parte din seria tratatelor încheiate la finalul Primului Război Mondial, celelalte fiind tratatele de pace încheiate de Puterile Aliate cu Germania (la Versailles, în 28 iunie 1919), Austria (la Saint Germain en Laye, în 10 septembrie 1919), Bulgaria (la Neuilly, în 27 noiembrie 1919) și cu Turcia (la Sèvres, semnat la 4 iunie 1920 și repudiat apoi, fiind înlocuit cu tratatul de la Lausanne).

 

Conţinutul tratatului

Trianon-Imagine de la tratative - foto - ro.wikipedia.org

Trianon-Imagine de la tratative – foto – ro.wikipedia.org

Tratatul este divizat în patru părți. Prima parte include Pactul Ligii Națiunilor (parte comună pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

Partea a doua (articolele 27-35) definește frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România și Ungaria).

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon - foto: ro.wikipedia.org

Apariţia noilor state independente şi reîntregirea celor deja existente după dezintegrarea Austro-Ungariei şi semnarea Tratatului de la Trianon – foto: ro.wikipedia.org

În principiu, Tratatul consfințea includerea teritoriului Croației-Slavoniei (partea de nord a Republicii Croația) și Voivodinei (inclusiv treimea de vest a Banatului) în cadrul Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, a Slovaciei și Ruteniei (azi: Republica Slovacia și, respectiv, Regiunea Transcarpatia din Ucraina) în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei și părții răsăritene a Banatului în cadrul României și a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

Partea a treia (articolele 36-78), intitulată “Clauze politice pentru Europa”, conținea o serie de clauze privind, pe de o parte, cadrul bilateral al relațiilor dintre Ungaria și statele vecine, recunoașterea unor clauze politice privind anumite state din Europa (Belgia, Luxemburg etc.), dispoziții referitoare la cetățenie, protecția minorităților naționale.

Partea a patra (articolele 79-101), intitulată “Interesele Ungariei în afara Europei”, conținea prevederi referitoare la renunțarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) și China.

 

Aplicarea dispoziţiilor tratatului

Trianon - Frontiera româno-maghiară stabilită în tratat - foto - ro.wikipedia.org

Trianon – Frontiera româno-maghiară stabilită în tratat – foto – ro.wikipedia.org

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat, au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepție a fost orașul Sopron (în limba germană Ödenburg) din Burgenland, care, în urma unui plebiscit ținut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămână parte a Ungariei.

Dispozițiile tratatului referitoare la minoritățile din Ungaria au fost aplicate parțial, astfel că procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind, în prezent, unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

 

Impactul tratatului

Distribuţia etniilor în Regatul Maghiar (1880) - foto - ro.wikipedia.org

Distribuţia etniilor în Regatul Maghiar (1880) – foto – ro.wikipedia.org

Tratatul de la Trianon a consfințit existența unui stat maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari de la 1848 și al oamenilor politici maghiari în perioada de sfârșit a Dublei Monarhii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de aceștia. În ciuda acestui fapt, Tratatul a fost și continuă să fie perceput în mentalul colectiv maghiar drept o catastrofă. Din această perspectivă Tratatul de la Trianon reprezintă doar actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea de la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari. Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conștiința populației statelor succesoare sau vecine; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit o realitate existentă pe teren (majoritatea teritoriilor fuseseră deja ocupate de către forțele armate ale României, Cehoslovaciei și Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor).

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

 

Extrase

„Articolul 47.

România recunoaște și confirmă, față de Ungaria, angajamentul său de a accepta inserarea, într-un tratat încheiat cu principalele puteri aliate și asociate, a dispozițiilor socotite necesare de către aceste puteri, pentru a proteja în România interesele locuitorilor care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă și religie, precum și pentru a proteja libertatea de tranzit și un regim echitabil pentru comerțul celorlalte națiuni.”

„Articolul 161.

Aliații și guvernele asociate afirmă și Ungaria acceptă responsabilitatea Ungariei și aliaților ei pentru cauzele de pierderi și daune la care guvernele aliate, asociate și cetățenii lor au fost supuși, ca o consecință a războiului impus prin agresiunea Austro-Ungarǎ și aliații ei.”
—Tratatul de la Trianon

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Varianta originală a Tratatului de la Trianon poate ajunge gratuit la orice român, în format digital

O copie a Tratatului de la Trianon, care oficializa, la 4 iunie 1920, actuala frontieră a României cu Ungaria, poate fi descărcată, începând de joi (4 iunie 2020), în format digital, de pe site-ul unei companii din Petroşani specializată în operaţiuni de arhivare, documentul fiind obţinut printr-o tehnică specială de scanare de pe singura variantă originală existentă în limba română.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro

cititi mai mult despre Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) si pe en.wikipedia.org

cititi si:

- DOCUMENTAR: O sută de ani de la Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920)

- Marius Oprea – La sfârșitul pandemiei Covid-19, laboratoarele PSD produc ȚVirusul Trianon;

 

 

 

- Tratatul de la Trianon. Actiuni iredentiste şi revizioniste ungare

- 4 IUNIE 1920 – TRATATUL DE PACE DE LA TRIANON SI CE NU AU INVATAT DIN ISTORIE REVIZIONISTII UNGURI. VIDEO

 

Tratatul de la București (16/28 mai 1812)

Tratatul de la București (1812)

foto preluat de pe pinterest.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pacea de la București din 1812 a fost un tratat de pace semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806–1812. Prin acest tratat, Principatul Moldovei a fost redus la o zonă geografică care a inclus cea mai mare parte a Moldovei Occidentale, în timp ce partea orientală, atribuită Imperiului Rus, a devenit o provincie, denumită atunci Basarabia, a Imperiului țarist (succesiv krai în 1812, oblast în 1828 apoi gubernie în 1871).

Basarabia (galben, otomană) până în 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Basarabia (galben, otomană) până în 1812 - foto: ro.wikipedia.org

 

Context

Războiul ruso-turc din 1806–1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, țarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul și să ocupe Țările Române. Cei mai importanți factori de influențare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franța și Imperiul Habsburgic.

Unităţi militare ruse în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire - foto: istoria.md

Unităţi militare ruse în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire – foto: istoria.md

La începutul ostilităților, toți ambasadorii ruși din capitalele europene au fost instruiți să declare că Imperiul Rus nu avea “nici cea mai mică intenție să cucerească ceva de la Turcia”, urmărind doar “prevenirea intenției lui Bonaparte, exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru”. În pofida asigurărilor inițiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia și Franța și după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I și Napoleon, țarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Țarist a celor două principate dunărene – Valahia și Moldova – în cazul victoriei rușilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.

Lupta între unităţile militare ruse şi turce în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire - foto: istoria.md

Lupta între unităţile militare ruse şi turce în cadrul Războiului ruso-turc 1806-1812, reconstituire – foto: istoria.md

Un armistițiu a fost semnat cu sârbii revoltați și s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.

 

Tratativele de pace

Având asemenea asigurări diplomatice, rușii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse și Slobozia. Propunerile țariste prevedeau, în mod imperialist, ca “principatele Moldova, „Valahia Mare” și „Mică” (adică Muntenia și Oltania formând ȚaraRomânească) și Basarabia” să se alipească “pe veci la Imperiul Rus, cu orașele, cetățile și satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe și cu averea lor”, specificându-se că “fluviul Dunărea va fi de acum înainte granița dintre cele două Imperii”.

Southeast Europe after the treaty, Bessarabia shown in light green - foto: en.wikipedia.org

Southeast Europe after the treaty, Bessarabia shown in light green – foto: en.wikipedia.org

În timp ce, din partea țaristă, Mihail Kutuzov depunea toate eforturile necesare pentru încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană, mediatorii britanici și francezi tărăgăneau tratativele de pace în speranța de a limita pierderile otomane, nu de dragul „Sublimei Porți” ci pentru a stăvili expansiunea rusească spre Balcani și strâmtori.

Constantinopolul a refuzat ferm propunerile inițiale țariste, și atunci Rusia s-a declarat mulțumită și cu ocuparea “doar” a teritoriului Principatului Moldovei dintre Siret și Nistru. Evoluțiile militare și politice i-au determinat pe unii politicieni și generali ruși să ceară guvernului țarist să accepte doar ocuparea Bugeacului (viitoarele județe Cahul, Ismail și Cetatea Albă), care dădea acces la gurile Dunării.

Odată cu îmbunătățirea situației sale pe front, Imperiul Țarist și-a mărit din nou pretențiile, cerând cedarea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru (ulterior numit Basarabia, nume care până atunci desemnase doar teritoriul numit de Turci „Bugeac”). În această ultimă fază, negociatorul otoman a fost prințul fanariot Dumitru Moruzi (1768-1812, fiu al domnitorului Moldovei Constantin Moruzi și Mare Drogman al Imperiului Otoman din 1808), iar negociatorul rus a fost prințul francez emigrat Alexandre-Louis Andrault de Langeron (1763-1831, în slujba Rusiei din 1790).

 

Tratatul de pace

Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la București, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice și două articole secrete.

Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet - foto: ro.wikipedia.org

Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet – foto: ro.wikipedia.or

 

Prin articolele 4 și 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăți, 17 orașe și 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autoritățile țariste în 1817). Au trecut în componența Imperiului Rus ținuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpușna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ținutului Iașilor și Bugeacul. Autoritățile țariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată “gubernia Bessarabia”.

 

Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a orașelor Anapa, Poti și Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portului Suhumi și altor localități din Caucaz.

La București s-au pus bazele independenței Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, la care au participat și românii timoceni.

 

Caracterul legislativ al actului

Actul de anexare a Moldovei orientale de către Imperiul Țarist a fost juridic fraudulos, deoarece încălca practica internațională, cu toate normele de drept existente la moment, deoarece Moldova nu era provincie otomană.

 

Urmări

Datorată dibăciei trimisului rus, prințul Langeron, trecerea întregii Moldove orientale (de atunci încoace Basarabia) sub stăpânirea țaristă în ajunul ofensivei lui Napoleon Bonaparte, i-a adus lui Langeron recunștința țarului Alexandru I, cu mari avantaje nobiliare, militare și financiare ; în schimb, sultanul Mahmud, mâniat de faptul că Dumitru Moruzi nu știuse să tergiverseze încă o zi până la această ofensivă (din lipsa unor informatori în Franța), s-a răzbunat pe prințul fanariot condamnându-l să fie decapitat pentru trădare, sultanul bănuindu-l că ar fi fost, ca ortodox, favorabil intereselor rusești. Pentru Rusia, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic și militar, ratificarea numai cu o zi mai înainte de declanșarea invaziei lui Napoleon în Rusia permițând retragera de la Dunăre a trupelor ruse pentru a rezista invaziei franceze, și scoaterea Imperiului Otoman înfrânt din rândul aliaților Franței.

Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812 -  foto: ro.wikipedia.org

Extinderea imperiului rus la Tratatul de la București din 1812 – foto: ro.wikipedia.org

Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-și retragă trupele din Moldova Occidentală. De asemenea, țarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noii granițe ar fi dorit și să-și vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări și de schimburi de moșii.

Vechiul principat al Moldovei, după ce pierduse deja Bucovina în 1774, a fost astfel sfâșiat în două. Dacă, la început, țarul Alexandru I a încercat să câștge simpatia noilor supuși prin asigurarea unor condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare (vezi istoria moldovenismului). Imediat după anexare, boierii locali, conduși de prințul moldovean Scarlat Sturdza (devenit guvernator) și de Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolit al Chișinăului și Hotinului, au semnat o petiție pentru auto-guvernare și crearea unui guvern civil, bazat pe legile moldovenești tradiționale, oficial recunoscut în 1818. Atât româna cât și rusa au fost atunci limbi folosite de administrația locală. Bănulescu-Bodoni, de asemenea, a obținut permisiunea pentru deschiderea unui seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Dar treptat, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835, s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în limba română.

Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în 1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe 9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește alte scopuri”.

Prin 1871, țarul a emis un ucaz „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din Basarabia” deoarece „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905)

Tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905) – Negocierea tratatului — De la stânga la dreapta: ruşii din plan îndepărtat sunt Korostoveţ, Nabokov, Vitte, Rosen, Plancon, iar japonezii din plan apropiat sunt Adachi, Ochiai, Komura, Takahira, Satō. Masa de conferinţe s-a păstrat şi este expusă astăzi în muzeul Meiji Mura din Inuyama, prefectura Aichi, Japonia

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Portsmouth a pus capăt Războiului Ruso-Japonez din 1904-1905. A fost semnat la 5 septembrie 1905 după negocieri purtate la Şantierul Naval Portsmouth din Kittery, Maine (şi denumit după oraşul Portsmouth, New Hampshire din apropiere) din Statele Unite.

Războiul ruso-japonez (1904–1905) - Soldaţi ruşi privind la trupurile soldaţilor japonezi căzuţi în tranşee - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ruso-japonez (1904–1905) – Soldaţi ruşi privind la trupurile soldaţilor japonezi căzuţi în tranşee – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Negocierile

Delegaţii care au semnat acordul de pace au fost Serghei Vitte şi Roman Rosen pentru Rusia, şi Komura Jutarō şi Takahira Kogorō pentru Japonia. Fiodor Martens şi alţi diplomaţi din ambele ţări au fost cazaţi în New Castle, New Hampshire la Hotel Wentworth (unde s-a semnat armistiţiul), şi au fost transportaţi pentru negocieri peste râul Piscataqua la baza aflată în Kittery, Maine. Întâlnirile s-au ţinut în clădirea General Stores (astăzi, Clădirea 86). Mobila de mahon cu modele după sala cabinetului de la Casa Albă a fost comandată de la Washington.

Conform tratatului, atât Japonia cât şi Rusia acceptau să evacueze Manciuria şi să o retrocedeze Chinei, dar Japonia a primit în chirie peninsula Liaodong (cu Port Arthur şi Talien), şi sistemul rusesc de căi ferate din sudul Manciuriei cu acces la resurse strategice. Japonia a primit şi jumătatea sudică a insulei Sahalin de la Rusia. Deşi Japonia a câştigat mult de pe urma tratatului, era mai puţin totuşi decât aştepta publicul nipon, întrucât poziţia iniţială a Japoniei la negocieri a fost să ceară întreaga insulă Sahalin şi despăgubiri de război. Nemulţumirile au dus la revoltele din Hibiya şi la demiterea guvernului lui Katsura Tarō la 7 ianuarie 1906.

Războiul Ruso-Japonez din 1904-1905 s-a dat între Rusia, mare putere internaţională cu una dintre cele mai mari armate din lume, şi Japonia, o ţară încă mică, abia ieşită dintr-o perioadă de două secole şi jumătate de izolare. Războiul Ruso-Japonez, care a implicat nu doar cele două ţări beligerante, ci şi China, Coreea, Europa şi Statele Unite, au stabilit echilibrul puterilor în Pacific pentru următorul secol. Războiul şi tratatul au dat semnalul apariţiei Japoniei ca putere mondială. Datorită rolului jucat de preşedintele Theodore Roosevelt, Statele Unite au devenit de asemenea o importantă forţă diplomatică mondială. Roosevelt a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1906 datorită eforturilor dinaintea şi din timpul negocierilor, deşi el nu a fost prezent la Portsmouth. Această afacere internaţională a rezolvat dificultăţile de moment din Orientul Îndepărtat şi a dus la patru decenii de pace între cele două ţări.

Tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905) - Primirea delegaţilor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905) – Primirea delegaţilor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Negocierile tratatului de pace de la Portsmouth au fost identificate ca un exemplu timpuriu de diplomaţie la niveluri multiple. Cercetările recente asupra documentelor primare au arătat că cetăţeni localnici au încurajat eforturile delagaţilor de a ajunge la un acord cu ocazia a numeroase evenimente sociale, în special atunci când negocierile formale nu aveau rezultat.

La aniversarea centenarului tratatului, cercetătorii au investigat jurnalele participanţilor, ziarele locale şi documentele guvernamentale care să explice cauzele războiului, al conflictului militar maritim şi terestru, diplomaţia pe canale neoficiale a preşedintelui american Theodore Roosevelt, şi negocierile găzduite de Marina SUA şi de statul New Hampshire. Conferinţa de pace a început când preşedintele Theodore Roosevelt a invitat ambele ţări să ducă negocieri directe într-un loc neutrul, la Portsmouth, New Hampshire. Datorită încrederii pe care Roosevelt o avea în Marina SUA, Şantierul Naval Portsmouth a fost ales anume ca loc al negocierilor.

Negocierile au durat întreaga lună august. Înainte de demararea lor, japonezii ar fi semnat un acord Taft-Katsura cu SUA în iulie 1905, prin care SUA accepta controlul japonez asupra Coreei în schimbul dominaţiei americane în Filipine. Japonezii au ajuns la un acord cu Regatul Unit pentru a extinde tratatul anglo-japonez la întreaga Asie de Est, în schimbul acordului britanic asupra controlului japonez asupra Coreei.

Tratatul de pace ruso-japonez, sau „tratatul de la Portsmouth”, 5 septembrie 1905. Arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al Japoniei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de pace ruso-japonez, sau „tratatul de la Portsmouth”, 5 septembrie 1905. Arhivele diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe al Japoniei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Deşi Japonia a cerut întregul Sahalin şi despăgubiri de război, iar Rusia a refuzat ferm, s-a ajuns la pace în urma acţiunilor participanţilor, inclusiv în urma comunicaţiilor neoficiale cu Roosevelt. Rusia, sub îndrumarea lui Vitte, nu era dispusă la concesii în numele păcii şi a profitat de nevoia Japoniei de a pune capăt războiului şi astfel de dispoziţia acesteia la compromis. Roosevelt a propus la început ca o comisie neutră să propună concesii pe care Rusia să le facă Japoniei, dar, după ce ideea a fost respinsă, Roosevelt i-a convins pe japonezi să reununţe la despăgubiri şi să accepte doar jumătatea sudică a Sahalinului.

Tratatul a confirmat apariţia Japoniei ca mare putere în Asia de Est, şi a obligat Rusia să renunţe la politicile expansioniste din regiune, dar nu a fost bine primit de publicul nipon.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Tratatul de la Portsmouth (5 septembrie 1905) si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699)

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.istoria.md

 

Tratatul de la Karlowitz sau de la Carloviț a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Carloviț (în sârbă Sremski Karlovci, în germană Karlowitz) din Voivodina, la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinși.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoria coaliţiei antiotomane a generat modificări politice majore în Europa Centrală şi Răsăriteană şi a afectat inclusiv Serbia şi Principatele româneşti.

Negociatorul principal al păcii de la Karlowitz a fost marele-dragoman al Porţii – Alexandru Mavrocordat. Acesta reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace iar pe turci că imperialii vor pace. Semnarea Păcii de la Karlowitz a avut consecinţe dezastruoase pentru Turci:

- Veneţia păstrează Moreea (Peloponez) şi o parte din coasta dalmată;
- Polonia ia Pocuţia şi o parte din Ucraina;
- Imperiul Rus ia Azovul;
- Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia şi o parte din Croaţia şi din Serbia, în întregime Transilvania.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După două luni de negocieri între Imperiul Otoman pe de o parte și, pe de altă parte, Liga Sfântă, o coaliție formată din mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg, Uniunea Polono-Lituaniană, Republica Venețiană și Imperiul Rus, tratatul de pace a fost semnat la 26 ianuarie 1699. Otomanii au cedat Austriei cea mai mare parte a teritoriului Ungariei (care fusese transformată în pașalâc în urma Bătăliei de la Mohacs, 29 august 1526 conduse de către Soliman Magnificul) și Slavonia, iar Podolia a revenit Poloniei. Simultan au renunțat la vasalitatea Transilvaniei, transferată Habsburgilor. Au cedat de asemenea către Veneția teritorii Dalmațiene și peninsula Peloponez, pe care însă otomanii au recuperat-o prin Tratatul de pace de la Passarowitz din 1718 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Simultan au renunțat la vasalitatea republicii Raguzane, transferată Veneției.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - documentul oficial al tratatului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – documentul oficial al tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În aceste condiţii se produce instaurarea dominaţiei Habsburgice (austrieci) în Transilvania, fost stat autonom sub sureranitate turcească. De acum noul “stăpîn” e la Viena. Prin alternarea dialogului diplomatic cu presiunea armaei imperiale, austriecii impun recunoaşterea protecţiei imperiale în Transilvania şi domnia ereditară a principelui Apafi. Ulterior a avut loc aducerea românilor ortodocşi sub obedienţa papei, orchestrată de împăratul Leopold al Austriei. După 3 ani de negocieri cu mitropolitul Atanasie a Transilvaniei s-a ajuns la 1701 acceptarea de către Biserica română din Transilvania a punctelor Sinodului de la Florenţa (1439) în schimbul unor privilegii egale cu preoţii catolici.

Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est și a stabilit monarhia habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgwww.istoria.md
cititi mai mult despre Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) si pe en.wikipedia.org