Articole

Tratatul de la Zaragoza (22 aprilie 1529)

Meridianul Tratatului Tordesillas din 1494 (violet) și antimeridianul Moluccas (verde), stabilite prin Tratatul de la Zaragoza, 1529

foto preluat de pe en.wikipedia.org

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Zaragoza ( 22 aprilie 1529)


 

Tratatul de la Zaragoza, numit și Capitulația de la Zaragoza (în scriere alternativă Saragossa) a fost un tratat de pace între Castilia și Portugalia, semnat la 22 aprilie 1529 de regele Ioan al III-lea al Portugaliei și împăratul castilian Carol al V-lea, în orașul aragonez Zaragoza.

Tratatul definea zonele de influență castiliană și portugheză din Asia, pentru a rezolva „problema Molucas”, care a apărut deoarece ambele regate au revendicat Insulele Moluce pentru sine, afirmând că se aflau în zona lor de influență, așa cum se specifică în 1494 de către Tratatul de la Tordesillas.

Detaliu al ediției din 1529 a lui Diogo Ribeiro a Padrón Real , ilustrând afirmația spaniolă conform căreia Insulele Mirodeniilor se încadrau în sfera lor de influență, folosită ca justificare pentru implicarea spaniolă în Sultanatul Tidore în 1521 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Detaliu al ediției din 1529 a lui Diogo Ribeiro a Padrón Real , ilustrând afirmația spaniolă conform căreia Insulele Mirodeniilor se încadrau în sfera lor de influență, folosită ca justificare pentru implicarea spaniolă în Sultanatul Tidore în 1521 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conflictul a început în 1520, când expedițiile ambelor regate au ajuns în Oceanul Pacific, deoarece nu fusese stabilit un meridian de longitudine convenit în Orient.

Tratatul de la Zaragoza a stabilit că granița de est dintre cele două zone de domeniu era de 297+1⁄2 leghe (1.763 de kilometri, 952 de mile marine)[nota 5], sau 17° est, de Insulele Moluku, ceea ce însemna că Portugalia a obținut recunoașterea controlului teritoriilor care erau sau ar fi fost descoperite la vest de acestă linie de demarcație, iar Castilia controla ceea ce era la est.

Practic, împreună cu demarcația agreată prin Tratatul de la Tordesillas, s-a obținut o împărțire a sferei pământului între cele două puteri.

Tratatul de la Tordesillas (7 iunie 1494) - Prima pagină a tratatului, Biblioteca Naţională a Lisabonei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Tordesillas (7 iunie 1494) – Prima pagină a tratatului, Biblioteca Naţională a Lisabonei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Porțiunea Portugaliei era de aproximativ 191° din circumferința Pământului, în timp ce porțiunea Castiliei (Spaniei) era de aproximativ 169°.

Nu s-a ajuns la clamata egalitate de 180° întrucât existau marje de eroare destul de semnificative (+/-4°) iar locația precisă a liniei agreate de la Tordesillas nu a întâmpinat unanimitatea părților.

 

cititi mai mult despre Tratatul de la Zaragoza (22 aprilie 1529) pe en.wikipedia.org

Acordul Averescu-Racovski (1918)

Acordul Averescu-Racovski (20 februarie/5 martie–23 februarie/ 8 martie 1918) Cei doi actori principali ai acordului:
La stânga generalul Alexandru Averescu, Prim Ministru și Ministru de Externe al României
La dreapta activistul politic Dr. Cristian Racovski, conducător de facto al RUMCEROD și reprezentant al guvernului sovietic

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Acordul Averescu-Racovski (20 februarie/5 martie–23 februarie/ 8 martie 1918)


 

Acordul Averescu-Racovski reprezintă un acord de încheiere a conflictului militar existent între Guvernul României și organele revoluționare din Odesa (Colegiul Superior Autonom, RUMCEROD(1)).

Acordul între cele două părți a fost semnat în perioada 20 februarie/5 martie – 23 februarie/ 8 martie 1918.

Din partea României a semnat generalul Alexandru Averescu, în calitate de prim-ministru și de ministru al afacerilor externe, iar din partea organelor revoluționare ruse activistul politic dr. Cristian Racovski.

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org

În respectiva epocă, guvernul sovietic de la Petrograd a considerat conflictul ruso-român ca fiind o chestiune de politică externă a Republicii Sovietice Ruse.

Ca urmare, l-au însărcinat prin intermediul lui Lev Troțki, comisar al afacerilor străine, pe Cristian Racovski cu puteri depline în Ucraina, pentru a se ocupa de conflictul dintre ruși și români.

Acesta a fost trimis la Odesa, unde a început o serie de operațiuni polițienești împotriva românilor refugiați în oraș, din calea trupelor Puterilor Centrale.

Presiuni au început de asemenea să fie exercitate și din partea organelor bolșevice ucrainene, cu sediul la Kiev.

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 – 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După ce la 25 ianuarie/7 februarie 1918, soldații români au ocupat orașul Bender încercând apoi să treacă Nistrul la 26 ianuarie/8 februarie, s-au deschis tratativele de pace.

Scopurile realizării unui acord între România și Rusia Sovietică au fost legate de aplanarea, respectiv închiderea conflictul armat dezvoltat în perioada 1917-1918 între România și Rusia.

Acest fapt, s-a circumscris unui context în care pentru Regatul României au fost importante atât ameliorarea situației românilor arestați de RUMCEROD la Odesa, cât și a situației generale prin măsuri specifice ca: asigurarea spatelui Armatei române în eventualitatea reluării ostilităților cu Puterile Centrale printr-o pace în est și prin securizarea depozitelor de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia.

Pentru organele sovietice a fost importantă părăsirea Basarabiei a armatei române. Un rol notabil în desfășurarea negocierilor l-a avut colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle, solicitat atât de ruși cât și de români să mijlocească pacea.

În timpul negocierilor Ofensiva austro-ungară din Ucraina a determinat o situație catastrofală a sovietelor, ceea ce a flexibilizat partea rusă.

Consecința a fost că, acordul s-a finalizat și s-a semnat chiar dacă potrivit lui Racovski autoritățile bolșevice se opriseră „la jumătatea drumului” în ceea ce privește interesele lor în Basarabia.

În ceea ce privește partea română, termenii acordului au corespuns viziunii proprii de politică externă a lui Averescu, care și-a exprimat rezerve în ceea ce privește oportunitatea unirii Basarabiei cu România în acel moment.

Pătrunderea rapidă în zona Odesei a trupelor Puterilor Centrale a făcut acordul inoperant, deoarece el nu a mai ajuns să fie aplicat, cu excepția clauzei propriu-zise de armistițiu.

Pe de altă parte, nefiind părtașă la semnarea acordului, Republica Democratică Moldovenească a fost liberă să-și decidă singură viitorul

Semnat în condiții complexe și dramatice, acest acord a conținut numeroase vicii de formă și de fond.

Diplomația română a considerat viciile sale de fond precum și evoluția ulterioară a situației, drept factori care au pus în discuție prevederile acestuia.

De asemenea, a existat o discordanță majoră între pozițiile diplomațiilor română și sovietică legată de modul de interpretare al primului articol al acordului, recte al clauzei teritoriale cu referire la angajamentul ca Armata Română să părăsească Basarabia într-un interval de 2 luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pentru paza depozitelor române și a căilor ferate.

Alte controverse s-au declanșat cu referire la existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, precum și la caracterul său, etichetat de către români ca militar sau tehnic și ca politic, de către sovietici.

Acordul a fost de altfel speculat ulterior pe plan extern de către de propaganda sovietică pentru a submina legitimitatea apartenenței Basarabiei la statul român.

Independent de existența acestui acord, regimul de la Moscova ar fi contestat în continuare Unirea Basarabiei cu România și ar fi profitat oricum de orice ocazie pentru a reanexa interfluviul pruto-nistrean.

De asemenea, natura cu totul specială a regimului bolșevic, adept al „revoluției mondiale” sprijinită inclusiv prin metode violente, ar fi făcut oricum imposibilă stabilirea de relații normale ruso-române.

Acest fapt, s-ar fi concretizat cu atât mai mult cu cât Regatul României, în calitate de vecin direct, a fost unul dintre obiectivele preferate ale conducerii de la Moscova în ceea ce privește destabilizarea „ordinii burgheze”.

 

Acordul Averescu-Racovski

T R A T A T

între România și Rusia

- semnat la 9 martie 1918 -

ARTICOLUL 1.

România acceptă să evacueze Basarabia în decurs de două luni. Ea va evacua imediat punctul strategic de la Jebriany, poziție situată la extremitatea din aval a golfului de lângă gura de vărsare a Dunării. Toate pozițiile evacuate de trupele române vor fi ocupate imediat de trupele ruse. La sfârșitul celor două luni va rămâne în Basarabia doar un detașament de zece mii de oameni, pentru a asigura paza depozitelor și liniilor de cale ferată.

ARTICOLUL 2.

La semnarea tratatului, gărzile basarabene trec sub controlul milițiilor locale, orășenești sau naționale. Comandanții militari români renunță la dreptul lor de a aresta, precum și la toate funcțiunile generale judiciare și administrative, iar acestea vor fi exercitate doar de autoritățile locale alese.

ARTICOLUL 3.
Cetățenii români arestați în Rusia vor fi schimbați cu ofițeri și soldați ai forțelor revoluționare ruse arestați în România.

ARTICOLUL 4.
România se angajează să nu întreprindă niciun fel de acțiune ostilă, militară sau de altă natură, împotriva Consiliului Muncitorilor și Țăranilor din Federația Republicană Rusă și nici nu va sprijini astfel de acțiuni intreprinse de alte state.

ARTICOLUL 5.

Rusia acceptă să pună la dispoziția României excedentul de cereale din Basarabia, după satisfacerea nevoilor populației locale și a trupelor ruse. Pe de altă parte, România are dreptul de a cumpăra din restul Rusiei produsele necesare pentru a susține populația din România aflată acum pe teritoriul Basarabiei (pește, ulei, zahăr, gereale etc.).

ARTICOLUL 6.

Rusia returnează României punctele de distribuire a alimentelor construite de Aliați și destinate alimentării populației României.

ARTICOLUL 7.

În cazul în care Armata României este forțată să abandoneze teritoriul României, ea va găsi refugiu și susținere pe pământul rusesc.

ARTICOLUL 8.

În situația unei acțiuni comune împotriva statelor inamice și a aliaților lor, se va stabili contactul între Înaltul Comandament al armatelor ruse, Consiliu și România.

ARTICOLUL 9.

Pentru soluționarea eventualelor litigii dintre România și Consiliului Muncitorilor și Țăranilor din Federația Rusă, se va constitui o comisie internațională la Odesa, Kiev, Moscova, Petrograd Iași și Galați, formată din reprezentanți ai Rusiei, României, Angliei, Franței și Statelor Unite ale Americii.

ARTICOLUL 10.

În temeiul acordului, consulul general al României la Moscova a propus Comisariatului pentru Afaceri Externe reluarea relațiilor oficiale și restituirea către partea română a depozitelor de distribuție din Rusia. Comisariatul a acceptat prima solicitare și a propus ca realizarea celorlalte puncte din tratat să fie urmărită de către comisia internațională.

 

Contextul


 

Guvernul sovietic din Petrograd a considerat conflictul ruso-român ca fiind o chestiune care depășește interesele limitate locale ale RUMCEROD din Odesa și care a căzut în sfera de competență a comisarului afacerilor străine Lev Troțki, fiind o chestiune de politică externă a Republicii Sovietice Ruse.

Troțki l-a însărcinat cu puteri depline în Ucraina pe Cristian Racovski și l-a trimis pe acesta la Odesa pentru a se ocupa de conflictul dintre ruși și români.

Ajuns la Odesa, Racovski a instalat sub președinția sa drept guvern local un Colegiu Suprem Autonom.

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - (Photograph of Trotsky in 1929) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La sfârșitul anului 1917 RUMCEROD a trecut sub control bolșevic.

Comitetul a început să acționeze sub președinția lui V.G. Ludovski și sub conducerea reală a lui Cristian Racovski, pentru instaurarea puterii sovietice, inclusiv în Basarabia și România.

Activitatea lui Racovski a fost în această perioadă îndreptată cu precădere împotriva guvernanților din Regat.

Instalat la Odesa în ianuarie 1918, un Consiliu Suprem a preluat competența afacerilor româno-ruse și a fost destinat să înlocuiască RUMCEROD.

Un număr de note ale RUMCEROD în care se solicita ca România să-și retragă trupele din Basarabia împreună cu cererea de mediere a Aliaților în conflictul dintre organul revoluționar și Regat, au fost remise de către Comitetul în cauză către guvernul României.

În aceeași perioadă în care a început să trimită note ultimative guvernului de la Iași, solicitând peste puterile sale de acțiune să-i fie îndeplinite diverse cereri de ordin politic și militar, Racovski a început o serie de operațiuni polițienești împotriva românilor din Odesa.

În porturile aflate în sudul Rusiei s-au aflat în acea epocă un amestec de refugiați și dislocați români, incluzând un număr mare de membrii ai forțelor armate, trupe terestre, marinari și muncitori din stabilimentele civile sau militare, fabrici, șantiere sau ateliere ale armatei ori rechiziționate. Acestea fuseseră evacuate în perioada de panică – mai ales în august 1917 când rușii după Bătălia de la Mărășești și-au manifestat intenția de a părăsi frontul.

Tot în zonă, mai existau de asemenea depozite de muniții, vase maritime și fluviale militare sau de comerț, șlepuri ori remorchere românești. De asemenea, evacuările făcute oficial de către guvernul român sau cele realizate din proprie inițiativă, creaseră o importantă colonie română în orașele Rusiei meridionale.

Se aflau aici parlamentari, înalți magistrați și funcționari, membrii comisiilor de aprovizionare și de colaborare cu autoritățile ruse, ofițeri superiori, gărzi militare, refugiați ardeleni și un mare număr de persoane particulare. Românii deschiseseră aici sucursale bancare, întreprinderi și rețele comerciale, iar în unele orașe, licee românești cu profesori aduși din țară.

Voluntari români prosovietici mărșăluind pe străzile Odesei în ianuarie 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Voluntari români prosovietici mărșăluind pe străzile Odesei în ianuarie 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intervenția Armatei Române în Basarabia și dezarmarea formațiunilor înarmate ale RUMCEROD-ului din teritoriul dintre Prut și Nistru a atras din partea guvernului sovietic o replică dură.

Aceasta a mers de la arestarea la 1/14 ianuarie 1918 a ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi, și a membrilor Misiunii Militare Române aflați în funcție până la confiscarea Tezaurului și ruperea relațiilor diplomatice cu România din 13/26 ianuarie 1918.

În aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia.

Ruperea relațiilor diplomatice cu statul sovietic și inaugurarea unei stări conflictuale de facto cu acesta, într-un context în care teritoriul statului român rămas liber era deja înconjurat de inamic din trei părți, a constituit un eveniment de o excepțională gravitate într-un moment în care inamicul principal căuta să impună o pace de capitulare.

După ruperea relațiilor cu guvernul rus, românii din orașele aflate în sudul Rusiei au încercat să se îndrepte spre țară, în Odesa adunându-se cea mai mare parte dintre românii din celelalte localități.

Printre aceștia s-au aflat înalți demnitari, foști miniștri, generali, înalți funcționari însărcinați cu misiuni speciale,senatori, deputați etc.

Pentru o perioadă orașul a fost pradă războiului civil declanșat între ucraineni și ruși și, după ce bolșevicii susținuți de Flota Mării Negre au câștigat controlul localității, au început represaliile împotriva suspecților și adversarilor.

La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România. și RUMCEROD-ul i-a arestat pe fruntașii coloniei române în noaptea de 23 spre 24 /5 spre 6 februarie, cu scopul de a-i deține ca ostateci de război.

Eliberarea acestora s-a făcut după tratative prin care aceștia s-au angajat să servească drept mijlocitori între guvernul român și Ucraina bolșevică, cu scopul de a mijloci o înțelegere cu guvernul de la Petrograd.

O delegație româno-ruso-americană a plecat la Iași pentru a angaja convorbiri cu noul guvern Averescu.

vedeți și Odiseea reprezentanților României evacuați în sudul Rusiei (1918).

În cursul lunii februarie 1918 ca efect la acțiunii RUMCEROD – aflat sub conducerea lui Racovski, un număr mare de refugiați români din Odesa au fost arestați la ordinele acestuia, incluzând un mare număr de deputați și ofițeri din Regat.

Aceștia au fost amenințați cu deportarea sau executarea și au fost deținuți în condiții mizerabile laolaltă cu oficialii români arestați în ianuarie 1918 la Chișinău.

Intrarea trupelor române în Basarabia nu ar fi putut fi acceptată de RUMCEROD, care împreună cu Înalta comisie pentru Combaterea Contrarevoluției Române și Ucrainene a urmărit împiedicarea mișcărilor naționale din respectivele teritorii, precum și instaurarea unor regimuri bolșevice în Basarabia și Ucraina.

Deși acțiunea celor două organisme a fost motivată propagandistic în sensul apărării intereselor cetățenilor ruși din Basarabia, măsurile luate împotriva cetățenilor români de la Odesa au avut scopul de a face ca guvernul român să-și retragă trupele, astfel încât în absența lor sovietele să poată interveni cu scopul orientării politicii interne basarabene în direcția unui regim bolșevic.

 

Negocierile


 

Negocieri inițiale pentru a fi salvate bunurile și persoanele aflate la stânga Nistrului au fost începute sub auspiciile guvernului Brătianu, iar cabinetul Averescu le-a continuat cu ambele autorități din Odesa, atât cu Colegiul Autonom, cât și cu RUMCEROD-ul.

Un rol foarte important a revenit conform lui Petre Otu lui Constantin Argetoianu, ai cărui părinți se aflau la Odesa.

Tratativele au fost duse prin intermediul consulilor aliați de la Odesa și prin misiunile militare aliate.

Un rol foarte important l-a avut colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle, printre intermediari numărându-se și emisarul francez Arquier.

Boyle, solicitat atât de ruși cât și de români să mijlocească pacea, a făcut de câteva ori drumul de la Odesa la Iași și înapoi cu avionul, reușind să intervină cu succes în finalizarea acordului privitor la prizonieri și ostatici.

 

Preambulul

Odată arestați la Odesa, parlamentarii români au fost aduși în fața plenului RUMCEROD aflat sub președinția lui Vladimir. G. Iudovski pentru a li se propune rezolvarea diferendului ruso-român printr-un arbitraj, în caz contrar urmând a se ajunge la represalii asupra ostatecilor.

Ca urmare a disponibilității parlamentarilor români de inițiere a unor tratative, acestora li s-a oferit pe perioada negocierilor o libertate limitată în aria teritorială a Odesei, aceștia urmând a avea însă în continuare calitatea de ostateci.

Conform memoriilor senatorului Grigore Procopiu, aflat și el printre ostateci, la început preocuparea primordială a RUMCEROD nu a fost ocuparea Basarabiei de către români, ci teama bolșevicilor de o eventuală invazie a Ucrainei de către trupele române, pentru a se amesteca în războiul civil aflat în derulare.

Conform acestuia, din discuțiile prealabile oficioase a rezultat faptul că chestiunea Basarabiei era poate în acel moment, doar un obiect de compensații la tratative. Succesiv respectivelor discuții prealabile, marea majoritate a parlamentarilor aflați ostateci au formulat în scris un răspuns către RUMCEROD.

Ulterior s-a căzut de acord asupra unei comisii mixte formată din câte 1-2 membri ai Parlamentului român și respectiv ai RUMCEROD, precum și dintr-un englez sau american din Odesa agreat de către ambele părți, care să plece la Iași pentru a supune Guvernului României aranjamentul propus de ruși.

Propunerile din acest aranjament inițial priveau ca, România să nu se amestece în afacerile de politică internă ale Rusiei și în luptele ei civile interne și să-și retragă trupele din Basarabia, după asigurarea definitivă și completă a depozitelor ei de aici.

În contrapartidă, guvernul revoluționar de la Odesa ar fi urmat să asigure Guvernului României toate transporturile de care acesta ar fi avut nevoie, să restituie toate depozitele și bunurile sechestrate, inclusiv vasele comerciale sau de război reținute sau capturate.

Toate diferendele existente ar fi urmat să fie supuse rezolvării pe cale amiabilă, unei comisii mixte ruso-româno-americană. Au fost desemnați în comisie, inițial din partea românilor, deputatul Grigore Iunian și senatorul I. Grădișteanu, acesta din urmă renunțând însă de a mai pleca.

 

Primele poziții

Negocierile cu autoritățile române aflate la Iași, au fost demarate prin intermediul reprezentanței diplomatice a Italiei.

O primă propunere a fost astfel trimisă de la Odesa de către consulul Italiei, către omonimul său italian de la Iași Carlo Fasciotti, decan al reprezentanților diplomatici.

La 20 ianuarie/ 2 februarie Fasciotti în răspunsul său, a asigurat că va examina problema în spiritul echității, solicitând concomitent respectarea legilor ospitalității față de români.

În 23 februarie/5 ianuarie consulii din Odesa ai Italiei, României, Greciei, Statelor Unite, Serbiei, Franței și Marii Britanii au remis baronului Fasciotti propunerile RUMCEROD.

În aceeași zi Ion Grecianu – consul al Regatului României la Odesa, a informat guvernul României că o delegație de parlamentari români a plecat în înțelegere cu RUMCEROD de la Odesa spre Iași, pentru a arăta situația amenințătoare pentru colonia română din oraș.

Comisia a plecat spre Iași, găsind acolo cabinetul Brătianu înlocuit de către cel al generalului Averescu.

Carlo Fasciotti (n. 28 decembrie 1870, Udine – d. 7 august 1958, Roma, Italia) a fost un diplomat italian, ambasador în România pe perioada Primului Război Mondial. De-a lungul carierei a mai ocupat diferite poziții diplomatice la reprezentanțele Italiei din Grecia, Imperiul Austro-Ungar și Spania, precum și în aparatul central al Ministerului de Externe italian. S-a opus fascismului, motiv pentru care a fost scos din diplomație în 1922 de către Benito Mussolini, pe toată perioada regimului fascist ocupându-se de activitatea societății sale de binefacere. După căderea fascismului, Carlo Sforza, ministrul de externe al Republicii Italiene îl numește în instanța creată special pentru judecarea fascismului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carlo Fasciotti (n. 28 decembrie 1870, Udine – d. 7 august 1958, Roma, Italia) a fost un diplomat italian, ambasador în România pe perioada Primului Război Mondial. De-a lungul carierei a mai ocupat diferite poziții diplomatice la reprezentanțele Italiei din Grecia, Imperiul Austro-Ungar și Spania, precum și în aparatul central al Ministerului de Externe italian. S-a opus fascismului, motiv pentru care a fost scos din diplomație în 1922 de către Benito Mussolini, pe toată perioada regimului fascist ocupându-se de activitatea societății sale de binefacere. După căderea fascismului, Carlo Sforza, ministrul de externe al Republicii Italiene îl numește în instanța creată special pentru judecarea fascismului – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În propuneri era inclus acordul pentru formarea unei comisii mixte din delegații săi, ai consulatului român din Odesa și ai unor reprezentanți ai consultelor țărilor neutre. Respectiva comisie ar fi urmat să se deplaseze în Basarabia pentru a investiga cazurile de maltratare ale soldaților ruși. În mod special RUMCEROD a evidențiat că era obligat să ia toate măsurile necesare pentru a salvgarda interesele cetățenilor ruși.

O altă comisie ar fi urmat să examineze și să negocieze cu guvernul român subiectul ocupării teritoriului dintre Prut și Nistru de către Armata Română. Sediul respectivei comisiei mixte ar fi urmat să fie la Chișinău și pe timpul desfășurării lucrărilor acesteia soldații români ar fi urmat să fie retrași pe malul drept al Nistrului, urmând să înceteze orice activitate militară sau deplasare.

De asemenea, în chestinile puse pe tapet de RUMCEROD se regăseau rațiunea intrării trupelor române în Basarabia, înțelegerea dintre Sfatul Țării și guvernul român cu referire la drepturile și puterile trupelor românești în teritoriul basarabean, legile care se vor aplica de către autoritățile române în același teritoriu (cele rusești sau cele românești)și autoritatea care va lua o decizie în ceea ce privește retragerea trupelor române.

Date fiind situația din Odesa și pericolele existente la adresa consulatului român, diplomații aliați au rugat ambasada Italiei să comunice tuturor ambasadelor de la Iași respectivele propuneri și să încerce să răspundă cât mai rapid.

După ce la 25 ianuarie/7 februarie 1918 soldații români au ocupat orașul Bender, au eșuat să treacă Nistrul a doua zi ca urmare a opoziției trupelor Republicii Sovietice Odesa.

cititi mai mult despre Lupta de la Tighina (20 – 25 ianuarie 1918)

În aceeași zi 26 ianuarie/8 februarie 1918 au început tratative de pace între România și Rusia Sovietică, Fasciotti într-o telegramă trimisă la Odesa, rugându-l pe omonimul său italian să comunice RUMCEROD că toate propunerile sale erau acceptate.

De asemenea, baronul a exprimat în numele ambasadorilor Puterilor Aliate aflați la Iași, convingerea că RUMCEROD va lua măsuri pentru garantarea drepturilor supușilor români din oraș.

Litigiul principal din punct de vedere al generalului Averescu era schimbul de prizonieri, astfel că chiar înainte de începerea negocierilor, generalul a cerut punerea în libertate a supușilor români din Odesa.

În principiu, autoritățile de la Iași admiteau constituirea unie comisii formate din trei reprezentanți guvernamentali români, trei ai RUMCEROD și trei ai misiunilor aliate – care să ancheteze fapte care au aut loc pe teritoriul românesc. Faptele petrecute în Basarabia însă, ar fi urmat să fie analizate de către comisia aflată în curs de constituire la Chișinău.

În același timp, un armistițiu a fost semnat din partea României de către colonelul Rădulescu și căpitanul Victor Cădere și guvernul român l-a trimis pentru a trata la Odesa cu bloșevicii, pe Raul Crăciun.

Răspunsul de la Iași, deși a fost considerat satisfăcător de către autoritățile revoluționare de la Odesa, nu a fost însă considerat un pas concret în direcția rezolvării crizei, deoarece între timp, guvernul sovietic din Petrograd a considerat conflictul ruso-român ca fiind o chestiune care depășește competența RUMCEROD din Odesa și întră în sfera de competență a resortului afacerilor externe a Republicii Federative Ruse.

Împuternicit cu depline puteri în acest sens a fost numit Cristian Racovski, care a alcătuit la Odesa un colegiu ruso-român.

 

Medierea

Încurajat de succesul temporar al intrării trupelor bolșevice în Kiev și de susținerea guvernului de la Petrograd, RUMCEROD a dat un ultimatum cabinetului de la Iași.

Printre cereri au figurat: retragerea trupelor române din Basarabia, restituirea bunurilor armatei ruse și libertea pentru trupele acesteia de a trece din România spre teritoriul basarabean, extrădarea generalului Șcerbaciov și amnistierea dezertorilor români.

RUMCEROD a avut o tentativă de a încredința căpitanului Rechatzammer din Misiunea Militară Franceză condițiile, dar acesta a declinat cererea în condițiile în care mandatul său nu prevedea decât crearea unei comisii mixte, necesare clarificării aspectelor diverse ale prezenței trupelor române în Basarabia și Moldova.

Răspunsul guvernului român, la ultimatumul dat de Racovski, a fost reprezentat de un contra-ultimatum energic.

După ce la 3/16 februarie 1918 consulul român la Odesa împreună cu personalul reprezentanței au fost expulzați, în clădirea Consulatului General al Regatului României s-a instalat Racovski.

Împotriva coloniei române au avut loc violențe, fiind arestați românii mai însemnați: militari, parlamentari, demnitari, funcționari sau chiar personalități particulare marcante, în special dintre cele cu avere.

Fasciotti a protestat împotriva maltratării ostatecilor români și a nesocotirii tratativelor, iar din partea misiunilor franceză și engleză a intervenit o ofertă de mediere.

Ca atare noi condiții au fost trimise prin intermediul colonelului Boyle din partea Congresului Superior Autonom al RUMCEROD, în data de 11/24 februarie 1918.

Este de menționat că exista un context caracterizat de o confuzie generală și o dinamică foarte rapidă a evenimentelor, iar autoritățile de la Iași nu au avut o percepție clară asupra RUMCEROD și a autorității acestuia, ori a legăturilor sale cu Petrogradul și Moscova.

 

Răspunsul Congresului Superior Autonom al RUMCEROD din Odesa din 11/4 februarie 1918

Teritoriul pretins de Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, includea Basarabia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul pretins de Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, includea Basarabia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

1. Guvernul român se angajează a face o declarație formală privind evacuarea progresivă a Basarabiei de către armatele de ocupație române. În primul rând se vor evacua Benderul și Sebriani. Armatele de ocupație române trebuie să fie reduse în intervalul celor două luni la un detașament de 10 mii de oameni, al căror serviciu va consta în paza depozitelor române și a căilor ferate.

2. Poliția în orașe și sate va fi încredințată, din acest moment, miliției locale, formată din locuitorii țării. Pe măsura evacuării armatelor române, forțele militare rusești necesare pentru menținerea ordinii, vor ocupa punctele evacuate.

3. Comandamentul militar român renunță la orice amestec în viața interioară și politică a Basarabiei. El nu va putea să ordone arestări și nici să exercite funcțiuni care aparțin autorităților locale alese.

4. România se angajează de a nu întreprinde ostilități militare sau de altă natură și nici de a susține ostilități întreprinse de alții contra federației Sovietelor Ruse.

5. Produsele Basarabiei care nu vor fi necesare pentru întreținerea populației locale și a detașamentelor militare rusești din Basarabia sunt rezervate exclusiv pentru aprovizionarea României.

6. O comisiune compusă din reprezentanții Rusiei, României, Franței, Angliei și Statelor Unite vor judeca și rezolva toate cazurile de litigiu între Rusia și România.

7. În cazul când armata română se va vedea obligată a efectua retragerea sa pe teritoriul Rusiei, ea va găsi acolo refugiu și aprovizionare.

8. În acțiunea militară paralelă contra Puterilor Centrale și aliaților lor, se stabilește un contact direct între Comandamentul militar al armatelor sovietice și comandamentul român.

 

Răspunsul Președintelui Consiliului de Miniștri din România la propunerea RUMCEROD

Colonelul Joseph Boyle, care a avut un rol important în negocieri şi cel care dus răspunsul final al lui Averescu, la Odesa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Colonelul Joseph Boyle, care a avut un rol important în negocieri şi cel care dus răspunsul final al lui Averescu, la Odesa – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

1. Toate clauzele de mai sus sunt acceptate așa cum au fost expuse, cu excepția condițiunii cuprinsă în clauza I, privind imediata evacuare a Benderului;

2. Cele două părți vor proceda imediat la punerea în libertate a prizonierilor și vor schimba pe toți rușii care sunt prizonieri în România, contra românilor care sunt în Rusia;

Primul schimb va trebui să fie executat fără întârziere, redând libertatea generalului Coandă și a adjuncților săi deținuți la Kiev, precum și la toți românii internați la Odessa, dându‑le posibilitatea să se întoarcă în România.

În același timp Guvernul Român va da libertatea tuturor rușilor care se găsesc în prezent internați în România. Schimbul trebuie să aibă loc cât mai repede posibil, redând libertatea în fiecare zi la câte 25% din numărul total al prizonierilor, schimbul începând la o dată pe care Rumcerodul va trebui să o fixeze, dar nu mai târziu de 26 februarie/11 martie 1918.

3. Comisiunile interaliate, compuse dintr‑un membru englez, unul francez și unul american, vor fi instituite la Odessa, Kiev, Moscova și Petrograd, la Iași și Galați în România.

În toate cazurile de arestări viitoare de ruși în România și de români în Rusia, toate detaliile fiecărei arestări, precum și probele în sprijinul faptelor, vor fi supuse comisiunii celei mai apropiate.

În cazul când aceasta declară învinuiri și dovezi insuficiente pentru a putea da ordinul de încarcerare a persoanelor reținute, ea va trebui să‑i pună în libertate în termenul cel mai scurt, sau să‑i trimită în stare de libertate în țara lor.

4. Toate fondurile și materiile prime sesizate la comisiunile interaliate, care fac cumpărături în Rusia pentru români, trebuie să fie restituite imediat acestor comisiuni și materiile prime trimise în România.

Comisiunile aliate vor fi autorizate de a cumpăra în Rusia produsele și materiile prime care nu ar putea să fie procurate în Basarabia și care sunt indispensabile populației române.

 

Aflat și sub presiunea sovietului de la Kiev care prin intermediul comandantului armatelor bolșevice din regiune – Murariev, la 2/15 februarie a dat un ultimatum de 48 de ore pentru retragerea românilor la vest de Prut, generalul Averescu din poziția de prim-ministru a dorit să amelioreze situația țării printr-o pace în est, să asigure spatele Armatei române în eventualitatea reluării ostilităților cu Puterile Centrale, să securizeze depozitele de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia, precum și mai ales să amelioreze situația românilor arestați de RUMCEROD (reprezentat de Cristian Racovski) la Odesa.

În calitatea sa de președinte al Consiliului de Miniștri cât și în cea de ministru de externe (funcție pe care a ocupat-o temporar), Averescu a acceptat aproape toate condițiile puse de Racovski.

Printre acestea ar fi existat și aceea acceptată de guvernul de la Iași ca Armata Română să evacueze Basarabia în interval de două luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pazei depozitelor române și a căilor ferate.

În privința asumării reale a respectivei evacuări există o dispută nesoluționată încă între istorici.

Generalul a acceptat existența în acord și a termenului de „ armată de ocupație română în Basarabia”, motiv pentru care liberalii l-au învinuit mai târziu.

În cea ce privește răspunsul dat autorităților din capitala Ucrainei – care solicitaseră evacuarea Basarabiei ca și condiție prealabilă normalizării relațiilor ruso-române, Averescu i-a indicat generalului generalului Constantin Coandă să specifice faptul că:

- intrarea trupelor române în Basarabia s-a făcut la cererea formală a guvernului Republicii Democratice Moldovenești, care nu avea forțe proprii și a apelat la Armata Română pentru sprijin.

- scopurile acestora erau atât garantarea securității depozitelor militare destinate Armatei Române precum și celei ruse încă aflate în România, precum și asigurarea unei circulații normale pe căile ferate.

Generalul Coandă, de asemenea, urma să insiste cu diligențele pe lângă autoritățile kievene, astfel încât acesta să se poată întoarce în țară pentru a lua contact cu autoritățile de la Iași cu scopul aplanării neînțelegerilor. Acesta însă fost împiedicat să plece din capitala Ucrainei și a scăpat de arestare refugiindu-se la consulatul Norvegiei.

Ofensiva austro-ungară din Ucraina a determinat însă o situație catastrofală a sovietelor. La 8/21 februarie 1918 generalul Coandă a informat guvernul român de faptul că trupele austriece se apropiau de Kiev – ceea ce i-a determinat pe bolșevici de acolo să fie mai concilianți.

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Autoritățile de la Odesa au apreciat că deși se aflau – conform lui Racovski „la jumătatea drumului”, totuși Basarabia urma să fie evacuată de către armata română.

De asemenea, colonelul Victor Petin i-a comunicat generalului Constantin Prezan faptul că Muraviev solicita din Kiev ca guvernul român să recunoască faptul că trupele sale au ocupat Basarabia, iar Armata Română să înceteze ostilitățile față de maximaliști, să nu nedepășească linia Nistrului și să continue războiul împotriva Puterilor Centrale.

Ocuparea capitalei ucrainene de către trupele germane a pus însă capăt contactelor cu bolșevicii de aici.

 

Semnarea acordului

După primirea răspunsului de guvernul român, la data de 20 februarie/5 martie 1918 RUMCEROD a considerat astfel aplanat conflictul armat între România și Rusia, alături de Colegiul Superior Autonom, de Consiliul Comisarilor Poporului din provincia Odessa și de Comitetul Executiv al Sovietelor.

în baza condițiilor propuse și răspunsul de la [11/]24 februarie 1918, precum și în baza modificărilor introduse de guvernul român. Ia de asemenea în considerare declarația verbală a colonelului Boyle ca schimbul de prizonieri să privească pe toți prizonierii fără excepție.”

—Extras din procesul verbal al RUMCEROD din 20 februarie/5 martie 1918

și a încheiat un proces-verbal în acest sens. Guvernul României a trimis răspuns Colegiului Suprem Autonom al RUMCEROD precum că respectivul conflict este închis la data de 23 februarie/8 martie 1918.

Acordul a fost semnat fără ca Republica Democratică Moldovenească să fie invitată să-l semneze și ea.

Odată cu acesta au fost semnate și trei protocoale referitoare la schimbul de prizonieri, la reîntoarcerea soldaților ruși în cazul în care România ar fi făcut pace, la amnistia politică a emigranților și dezertorilor și la evacuarea ținutului Akkerman de către Armata Română.

Două zile mai târziu la 25 februarie/10 martie 1918 în urma cererii lui Boyle, care și-a continuat bunele oficii, Averescu i-a trimis acestuia o scrisoare prin care l-a informat că

guvernul român va cere, în cursul negocierilor de pace cu Puterile Centrale, ca trupele rusești ce se aflau încă în România să se poată întoarce liber la căminele lor, în baza unor permise de trecere eliberate de autoritățile locale.”

iar Marelui Cartier General i-a remis un ordin prin care i s-a precizat că drept efect al unei înțelegeri,

actele de ostilitate din partea maximaliștilor împotriva trupelor noastre vor înceta. Binevoiți vă rog cu onoare a da ordine și din partea trupelor noastre să înceteze orice acțiune agresivă și să nu se recurgă la arme decât în cazul că ar fi atacate

Semnat în condiții complexe și dramatice, textul a conținut numeroase vicii de formă și de fond, fiind unul controversat.

- Prelungirea Armistițiului de la Focșani în prima rundă de negociere a preliminariilor Păcii de la Buftea pe 20 februarie/5 martie 1918 și ulterior semnarea acestora pe 5/18 martie, s-au asociat cu o clauză secretă în ce privește anexarea Basarabiei: în schimbul dreptului de a transfera trupe prin Basarabia pentru a ocupa Ucraina, Germania a fost de acord cu preluarea de către România a teritoriului dintre Prut și Nistru.

Finalizarea Acordului Averescu-Racovski a fost astfel urmată rapid de pătrunderea în zonă a trupelor Puterilor Centrale, ceea ce l-a făcut inoperant, deoarece ca efect al fugii administrației RUMCEROD din Odesa la 27 februarie/ 12 martie, acordul nu a mai ajuns să fie aplicat, el nefiind de altfel ratificat vreodată.

Finalizarea negocierilor privind Preliminariile de pace de la Buftea două săptămâni mai târziu a făcut astfel ca acordul să devină caduc, deoarece la acel moment trupele Armatei Roșii se aflau la câteva sute de km de Chișinău și guvernul român făcuse astfel încât să fie sigură permisiunea germanilor de a prelua Basarabia.

Clauza secretă a fost de altfel reconfirmată pe 7 mai 1918 prin Tratatul de la București.

- La 5/18 martie 1918 guvernul Averescu a demisionat, fiind înlocuit cu guvernul germanofil Marghiloman.

- De asemenea, nefiind părtașă la semnarea acordului, Republica Democratică Moldovenească a fost liberă să-și decidă singură viitorul.

Este de menționat că la 13/26 martie 1918, când trupele Puterilor Centrale se aflau la porțile Odesei, o parte dintre românii arestați de RUMCEROD în loc să fie duși la Sulina, unde ar fi trebuit să se facă schimbul stabilit, au fost îmbarcați cu forța pe nava Împăratul Traian cu destinația Sevastopol.

După un periplu care a inclus îmbarcarea altor câțiva români din Feodosia și tratative cu comitetul revoluționar al marinarilor din Sevastopol, 92 de ostateci au ajuns să fie schimbați la Sulina la 19 martie/1 aprilie-24 martie/5 aprilie 1918 cu 73 de militari ai armatei ruse.

Pe nava Împăratul Traian – aflată în acele timpuri la Odesa - au fost ținuți în detenție o parte dintre demnitarii români în anul 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe nava Împăratul Traian – aflată în acele timpuri la Odesa – au fost ținuți în detenție o parte dintre demnitarii români în anul 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Efectele


 

Semnarea acordului cu RUMCEROD a cântărit greu atunci și mai târziu, în ceea ce privește evaluarea guvernului Averescu.

Dați fiind termenii acordului, s-a declanșat o furtună politică la Iași chiar și în cadrul structurilor guvernamentale, atunci când termenii acestuia au fost cunoscuți.

Textul a fost interpretat de partea sovietică drept un angajament de retragere a trupelor române din Basarabia și, implicit de recunoaștere a autorității RUMCEROD.

De asemenea, conform istoricului Octavian Dascăl, semnarea înțelegerii de către guvernul român a fost echivalentul practic al recunoașterii diplomatice indirecte a statului sovietic de către România (prima dintre țările Antantei care a făcut-o).

…din îndemnul lui Argetoianu – ai cărui părinți erau al Odesa, Averescu cu o ușurință nepermisă a încheiat cu RUMCERODUL, adică de fapt cu Racovski, o convenție în temeiul căreia, în schimbul repatrierii compatrioților noștri, el se obliga sa evacueze în termen de 2 luni Basarabia. Este de neînchipuit ce argument a dat astfel bolșevicilor împotriva noastră, căci mărturiseam noi înșine într-un act oficial, că ocuparea Basarabiei era un act precar, când teza noastră și strigătorul adevăr istoric era ca acest ținut românesc să se reîntoarcă în chip firesc și pentru totdeauna la Patria Mumă, din trupul căreia fusese pe nedrept și cu forța răpit de Rusia țaristă. Mă întreb și astăzi cum a fost cu putință ca generalul Averescu să iscălească un asemenea act ? [...] nu este mai puțin adevărat că această nenorocită greșeală este singurul act prin care Rusia îl poate invoca împotriva noastră în chestia Basarabiei și tare mă tem să nu ne pricinuiască într-o zi mari greutăți.

—I. G. Duca

În apărarea sa, Averescu a susținut că o evacuare a provinciei s-ar fi aflat în cadrul fixat la intrarea Armatei Române în teritoriul respectiv, deoarece în Manifestul publicat de șeful Marelui Stat Major general, s-a afirmat răspicat că odată liniștea și ordinea restabilite în Basarabia, militarii români vor părăsi provincia.

În condițiile existente la acel moment acordul a avut totuși un caracter util, dând României un anumit răgaz pentru a se putea concentra asupra prelungirii armistițiului și a negocierii păcii cu Puterile Centrale.

Guvernele României însă l-au subevaluat negându-i valoarea politică și juridică și, caracterizându-l fie ca unul militar, fie ca unul tehnic.

În perioada următoare, existența acestuia a produs totuși efecte:

- Într-o interpelare în Camera Comunelor din 26 mai 1924, poziția guvernului Marii Britanii față de recunoașterea intrării Basarabiei în componența statului român a fost chestionată din această perspectivă.

- Din moment ce bolșevicii ar fi putut pretinde în mod legal drepturi privind Basarabia în conformitate cu Acordul Averescu-Racovski ca efect al neretragerii armatei române din Basarabia, aceștia au rupt toate relațiile diplomatice cu Regatul României, iar diplomația URSS a considerat că există o stare de război cu România. În toate întâlnirile ulterioare diplomații sovietici au fost agresivi în mod explicit în ceea ce privește problema Basarabiei, atribuindu-i o importanță primordială în relațiile româno-sovietice.

- Semnarea acordului de către România a constituit baza nevalidării actului de Unire al Sfatului Țării de către Rusia Sovietică, respectiv de către URSS, ulterior. Printre argumentele justificative implicite ale Ultimatumului sovietic dat României în 1940, s-a aflat și nerespectarea de către România a evacuării Basarabiei în interval de două luni.

 

Interpretările


 

Teza respingerii angajamentului de evacuare a Basarabiei

Interpretările acordului sunt contradictorii.

Viciile existente în acord ar fi putut fi intenționate, iar de jure el nu ar fi putut avea valabilitate atât timp cât Republica Democratică Moldovenească și Ucraina erau state suverane și independente.

Statul român nu ar fi putut să admită odată cu semnarea acordului evacuarea militară a teritoriului de peste Prut – care fusese ocupat din motive militare, într-un moment în care respectivele motive erau încă în vigoare.

Admițând această retragere, ar fi considerat teritoriul basarabean ca teritoriu propriu al Sovietelor.

De altfel, românii susțin că respectivele clauze au fost acceptate cu excepția celei privind evacuarea armatei.

Doctorul în drept Dumitru Th. Pârvu în 1944 a susținut acest punct de vedere, rezoluția pusă de Averescu pe document fiind următoarea:

Toate condițiile sunt acceptate, cu excepția celei dintâi. Se va cere, chiar înainte de începerea negocierilor, punerea în libertate a supușilor români din Odessa

—Răspunsul președintelui Consiliului de Miniștri din România la propunerea RUMCEROD

Conform opiniei din 1933 a lui Frederic Nanu textul a cuprins în fapt „o greșeală de redactare datorată grabei”, fiind ilogică păstrarea unei garnizoane avansate în Bender, în condițiile în care trupele amice s-ar fi retras în spate și ar fi lăsat comunicațiile la discreția bolșevicilor.

Cu toate acestea însă conform acordului, trupele române ar fi urmat să asigure securitatea căilor de comunicații, ceea ce pune în discuție raționamentul lui Nanu.

Suplimentar acesta a mai adus dovadă a refuzului lui Averescu de a accepta retragerea trupelor: telegrama trimisă de viitorul mareșal generalului Broșteanu, telegramă în care a fost precizat că „linia noastră de demarcație, dincolo de care nici măcar patrulele nu vor trece, va fi malul drept al Nistrului”.

O teză asemănătoare este susținută de Petre Otu, ultimul biograf al lui Averescu.

Într-un duel parlamentar din 23 iunie/6 iulie 1918 din Camera Deputaților între Averescu și Constantin C. Arion – vicepremier și ministru de externe în guvernul Marghiloman, Arion a fost categoric:

Ați respins numai prima condițiune, adică să se înceapă evacuarea cu Bender [...] atâta tot. [...] Basarabia se întorcea dar Rusiei. Așa de mulțumit a fost Racovski de acest răspuns semnat de dl. General Averescu, încât a solicitat imediat și a obținut adeziunea Rumcerodului de la Kiev. Consiliul Superior, toate sovietele aprobă pacea cu România, iscălită de generalul Averescu.”

—C. C. Arion

cu toate că Averescu a susținut teza redactării inexacte, afirmând și că refuzul evacuării Benderului ar fi trebuit interpretat ca fiind un refuz de a evacua Basarabia.

În 1943 istoricul Gheorghe I. Brătianu a specificat că

Acest acord pur tehnic nu implică de fapt nicio atitudine politică: România nu dorea să exercite nici o influență în afacerile Republicii Moldovenești și se mărginea la apărarea intereselor sale militare

—Brătianu Gh.I.; Basarabia. Drepturi naționale și istorice.; București; Editura Semne; 1995; p. 57

 

Teza nulității „de jure” a acordului

Poziția diplomației române în ceea ce privește acordul este ilustrată prin următoarele luări de poziție:

- organizațiile revoluționare s-au dizolvat anterior perioadei de expirare stipulate în Acord

- cu excepția armistițiului propriu-zis, nici o altă clauză nu a fost pusă în practică

- acordul a fost doar de natură militară, nu și politică

- refuzând evacuarea Tighinei, guvernul român a refuzat implicit să evacueze Basarabia

- trupele române nu au intrat în Basarabia în scop anexionist, iar unirea s-a realizat prin ea însăși

- organizațiile revoluționare din Odesa nu au avut dreptul să facă o înțelegere în numele părților interesate [spre a se uni], care și-au exprimat clar atitudinea.

Ultima afirmație este susținută de asemenea de către profesorul universitar dr. Anton Moraru din Republica Moldova, care subliniază că Troțki, Rakovski și respectiv „Colegiului Suprem

n-aveau nici un drept juridic, național, politic, militar, social să discute problema Basarabiei fără Sfatul Țării, organul legitim suprem al Basarabiei independente. Populația Basarabiei nu i-a împuternicit pe alde Troțki și Rakovski să prezinte interesele ei în relațiile cu Rusia și România. Aceste relații erau discutate, aprobate de către Sfatul Țării, organul Suprem al Republicii Democratice Moldovenești.”

—Problema românilor basarabeni în viziunea lui Lev Troțki și Kristian Rakovski în Literatura si Arta din 26 aprilie 2017

Istoricul basarabean L. Pădureac este de părere că „înțelegerea» menționată nu a avut putere juridică”, nefiind ratificată nici de Parlamentul României, nici de Sovietul Suprem al Rusiei Sovietice.

 

Teza asumării evacuării Basarabiei

Conform interpretării istoricului Wim P. van Meurs este mai probabilă acceptarea cererii sovietice atât timp cât jumătate din numărul original de 20.000 de soldați români ar fi putut rămâne pe loc.

Pe de altă parte, Consiliul Suprem Autonom din Odesa a dorit să mențină o clauză teritorială pentru a o folosi în viitor, iar românii s-au temut că germanii îi vor forța să accepte clauze de pace și mai grele.

O poziție similară a exprimat academicianul Florin Constantiniu, care a afirmat că termenii acordului corespund viziunii proprii de politică externă a lui Averescu, care și-a exprimat rezerve în ceea ce privește oportunitatea unirii Basarabiei cu România, în acel moment.

 

Particularitățile unei concepții proprii de politică externă

Conform generalului:

- acesta nu a fost de acord cu trimiterea de către guvernul Ion I. C. Brătianu de trupe dincolo de Prut, deoarece aceasta urma să creeze dificultăți României atât la Petrograd, cât și la Viena sau Berlin.

- înainte de încheierea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale și aliații lor, Germania și Austro-Ungaria au sugerat României să ocupe Basarabia, ca o compensație pentru pierderea Dobrogei; Averescu a refuzat respectivele sugestii și mai târziu în ședința parlamentului român din 23 iunie/6 iulie 1918, a specificat îndoiala sa în privința dreptului Puterilor Centrale de a da României Basarabia, pe care nu o stăpâneau nici de drept și nici de fapt.

- Basarabia fiind la acel moment un teritoriu contaminat de bolșevism, includerea acesteia în hotarele statului ar fi urmat să creeze mari probleme interne;[46] Conform lui Averescu ar fi trebuit așteptat ca

imposibilitatea realizării practice a utopiilor bolșevice să intre în conștiința masselor și atunci, când se va putea se va face alipirea prin voință proprie a Republicii la România

- între România și Basarabia existau la acel moment mari deosebiri de structură și organizare, care făceau ca încorporarea provinciei să fie dificilă: aici se înfăptuise o largă reformă agrară, organizarea ecleziastică și a comerțului exterior erau altele și existau minorități.

- dificultățile Rusiei aveau doar un caracter temporar.

Momentul propice ar fi urmat să vină așadar după Averescu, doar după încheierea Tratatului de Pace și proclamarea unirii ar fi trebuit amânată în așteptarea unor condiții mai bune pentru alipirea provinciei la Regat.

Rusia este bolnavă, incontestabil că este foarte bolnavă, dar Rusia nu a pierit și se va însănătoși. Noi, o putere mică, nu se cuvine să abuzăm de o stare de paralizie în care se găsește un vecin al nostru. Suntem înconjurați de bulgari, de unguri și de ruși. Nu avem nici un interes, din contră, ar fi o politică nechibzuită de a căuta să ne punem rău cu toții. Prin urmare fără motiv binecuvântat, nu ar trebui să provocăm o stare de lucruri care să aibă consecințe în relațiunile noastre viitoare cu Rusia. [...] Cred că a fost prematură unirea Basarabiei cu Romînia, înaintea semnării Tratatului de Pace. Astăzi dacă s-ar fi făcut unirea, ar fi avut o altă valoare. Vă urez din suflet, să nu aibă nici o consecință.”

—Alexandru Averescu

Printr-o formulă vagă și interpretabilă privind evacuarea Basarabiei, România ar fi beneficiat de un răgaz de 2 luni în care s-ar fi reglementat problemele basarabene, prezența Armatei Române între Prut și Nistru și unirea după semnarea Tratatului de Pace.

În acest timp Regatul ar fi păstrat la est de Prut un nucleu al Armatei Române cu un efectiv de circa 10 000 de soldați, ar fi recuperat depozitele intacte și ar fi eliberat din captivitate parlamentarii, ofițerii și cetățenii români.

Acest interval ar fi fost folosit de asemenea la crearea unor condiții care ar fi servit la acoperirea unirii cu toate formele legale și la recunoașterea acesteia, precum ar fi îndreptățit și speranțele păstrării unor relații bune cu Rusia de mai târziu.

Chiar și după unire, Averescu și-a apărat poziția:

- C. Arion: Aveați prin urmare, arma în mână: de ce ați lăsat-o să cadă ? Și nouă ni s-a vorbit de Basarabia și ni s-a spus: o puteți lua, mângâiați-vă cu dânsa. Așa a fost vorba d-lui Czernin către mine. Ar, spus: D-le conte, nu mângâie nimic durerea României; durerea rămâne aceeași. Basarabia e altă chestiune, e un drept al nostru. N-am primit astfel Basarabia, cum n-ați primit-o nici d-voastră îi compensațiune pentru Dobrogea, pentru munți. N-am primit compensațiunea, dar am primit Basarabia. D-voastră n-ați primi compensațiunea, dar n-ați primit nici Basarabia, aici stă toată diferența dintre noi, și este o diferență enormă.

- A. Averescu: Va fi fost o greșeală din partea mea că nu am profitat și nici nu am voit să fac unirea înainte de semnarea păcii. Greșeala aceasta o primesc, dar vă mărturisesc că acesta a fost și este încă punctul meu de vedere.

—Ședința Parlamentului României din 23 iunie/6 iulie 1918

 

Probleme de istorie contrafactuală

Indiferent de modalitatea de realizare a unirii însă, regimul de la Moscova tot ar fi contestat-o și ar fi profitat de orice ocazie pentru a reanexa interfluviul pruto-nistrean.

Preocuparea particulară pentru aspectul legal al problemei l-a privat astfel pe Alexandru Averescu de a fi intrat în istorie ca unificator al provinciei sale natale.

 

Poziția sovietică

Într-o telegramă din 28 februarie/13 martie 1918, Racovski le-a comunicat lui Lenin și lui Troțki faptul că România s-a angajat oficial să evacueze în etape Basarabia, urmând ca punctele evacuate să fie progresiv ocupate de trupele bolșevice.

Această interpretare reiese și mai târziu din scrisorile pe care Racovski i le-a trimis în calitate de comisar adjunct al Afacerilor Externe și ambasador în 5 și 24 ianuarie 1924 către Litvinov.

Partea sovietică a interpretat astfel în mod clar angajamentul guvernului român din răspunsul lui Averescu, de a evacua teritoriul dintre Prut și Nistru treptat cu excepția Benderului, rezervă acceptată de către sovietici.

Existența Acordului a fost ulterior mereu invocată de către sovietici și acesta s-a constituit într-unul dintre argumentele principale aduse de aceștia în favoarea pretențiilor lor asupra Basarabiei.

Istoriografia rusă, atât cea sovietică cât și cea postsovietică susține că românii nu au respectat tratatul și au refuzat să evacueze provincia.

Conform istoricilor ruși, căutând apoi o justificarea a faptului că trupele române au rămas în provincie, guvernul Regatului ar fi influențat Sfatul Țării să declare unirea cu România.

Circumstanțele în care România a anexat Basarabia sunt bine cunoscute. Rusia, este de asemenea bine știut, nu a fost niciodată consultată în privința destinului fostei sale provincii. În martie 1918, premierul guvernului român, generalul Averescu, care acum este din nou la putere, a semnat un tratat cu prezentul autor, ca reprezentant al guvernului sovietic, obligând România să evacueze Basarabia în două luni. Profitând ulterior de faptul că germanii ocupaseră o parte a teritoriului nostru, și de sprijinul german din momentul în care generalul Mackensen ocupa România, și totodată de șovăiala aliaților în sprijinirea coaliției lor prin cedarea Basarabiei către România, românii s-au autoproclamat stăpânii Basarabiei.”

—Racovski, Cristian; Politica externă a Rusiei Sovietice; Foreign Affairs, iulie 1926 (extras)

Conform viziunii actuale ruse, acordul a fost cel de-al doilea tratat internațional semnat de Rusia Sovietică și primul cu o țară care se alăturase Antantei, prin care i s-a recunoscut calitatea de stat suveran.

 

Tratarea temei în istoriografia română

Istoriografia românească nu a acordat o atenție deosebită respectivului acord.

În România comunistă subiectul a fost scos din cărțile de istorie și majoritatea istoricilor perioadei care s-au referit la Basarabia fie l-au ignorat, fie l-au amintit doar în treacăt.

Astfel în perioada anilor ’40-50 ai secolului XX tăcerea a fost totală asupra chestiunii în cauză, pe fondul dependenței României de URSS, iar după 1964 acordul a fost trecut sub tăcere sau negat complet.

În istoriografia românească contemporană domină interpretarea că evacuarea trupelor române nu era clar și fără rezerve prevăzută, fiind stipulate teze ambigue.

În mod surprinzător, textul original în limba română al acordului nu se mai găsește astăzi în arhivele diplomatice ale României.

Conform istoricului Florin Constantiniu, există suspiciunea întemeiată că nici rușii nu mai au textul original al acestui acord.

 

(1) RUMCEROD sau RumCerOd, acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre şi regiunii Odessa a fost un organ bolşevic revoluţionar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, şi a avut competenţe asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson şi Taurida, în contextul destrămării Imperiului Rus şi a Războiului Civil Rus. A funcţionat din mai 1917 până în mai 1918.

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

RumCerOdul s-a străduit să împiedice intenţiile Sfatului Ţării de a declara independenţa Basarabiei. A reuşit să-şi introducă grupurile armate, Front-Otdel, în Basarabia unde a contestat, violent, Sfatul Ţării. Front-Otdel a preluat unităţile militare ruseşti, controlul telegrafului, poştei şi gării din Chişinău, pentru ca în ianuarie 1918 să dizolve, de facto, Sfatul Ţării arestând unii deputaţi, în timp ce alţii sau ascuns ori au fugit la Iaşi.

În dorinţa de a obţine retragerea trupelor române din Basarabia, a arestat o parte dintre românii refugiaţi la Odesa şi a somat România să-şi retragă armata din teritoriul fostei gubernii. Cele două părţi au ajuns la un acord pe 23 martie 1918, însă Rumcerodul a fost nevoit să se retragă la Nikolaiev (apoi Rostov-pe-Don), datorită înaintării trupelor germane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801)

Europa dupa Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801)

foto preluat de pe en.wikipedia.org

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pacea de la Lunéville


 

Pacea de la Lunéville a fost încheiată la 9 februarie 1801 între Prima Republică Franceză și Sfântul Imperiu Romano-German, în timpul domniei împăratului Francisc al II-lea.

Pacea însemna încetarea conflictelor militare între Austria și Franța, fiind o urmare a pactului semnat la 25 decembrie 1800 în farmacia Löwe („Leul”) din Steyr.

Tratatul a fost semnat de Joseph Bonaparte, ca reprezentant al Franței și contele Johann Ludwig von Cobenzl⁠, ca reprezentant imperial, la 9 februarie 1801 (în franceză 20 pluviôse an IX).

Această pace a încheiat Războiul celei de a Doua Coaliții și a confirmat Pacea de la Campo Formio încheiată în 1797.

Franța va anexa regiunea de pe malul stâng al Rinului (din Germania), regiune preluată oficial la 9 martie 1801 de Napoleon I și prin această pace Franța va determina recunoașterea teritoriilor noi ocupate ca République sœur („Noua republică franceză”, sau „Republica soră”) cu granițele stabilite în timpul Revoluției franceze, „Republica Batavia” (Provinciile Unite, Țările de Jos austriece), „République helvétique” (Elveția) și „Repubblica Ligure” (Liguria).

Europa Centrală după pacea din Basel si Campo Formio - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Europa Centrală după pacea din Basel si Campo Formio – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin această pace Franța a căutat să legitimeze încorporarea regiunilor anexate anterior.

Central Europe from the Peace of Lunéville to the Decree of the Imperial Diet - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Central Europe from the Peace of Lunéville to the Decree of the Imperial Diet – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

cititi despre Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801) si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699)

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699

foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articole preluate de pe ro.wikipedia.org; liceunet.rowww.istoria.md

 

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699)


 

Tratatul de la Karlowitz sau de la Carloviț a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Carloviț (în sârbă Sremski Karlovci, în germană Karlowitz) din Voivodina, la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinși.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ruso-austro-turc dintre anii 1683-1699 a debutat cu asedierea Vienei în 1683 de către Imperiul Otoman.

După două luni de asediu (iulie-septembrie) otomanii sunt înfrânţi, aceeași soartă având și în bătăliile de la Buda (1686), Mohacs (1687), Salankemen (1691) şi Zenta (1697).

Războiul se încheie prin Pacea de la Karlowitz (1699) care a marcat începutul regresului Imperiului Otoman în sud-estul Europei și ascensiunea Rusiei şi a Imperiului Habsburgic.

În urma acestui război Transilvania va intra oficial în componenţa Imperiului Habsburgic.

Bătălia de la Viena (12 septembrie 1683) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Viena (12 septembrie 1683) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoria coaliţiei antiotomane a generat modificări politice majore în Europa Centrală şi Răsăriteană şi a afectat inclusiv Serbia şi Principatele româneşti.

Negociatorul principal al păcii de la Karlowitz a fost marele-dragoman al Porţii – Alexandru Mavrocordat.

Acesta reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace iar pe turci că imperialii vor pace.

Semnarea Păcii de la Karlowitz a avut consecinţe dezastruoase pentru Turci:

- Veneţia păstrează Moreea (Peloponez) şi o parte din coasta dalmată;

- Polonia ia Pocuţia şi o parte din Ucraina;

- Imperiul Rus ia Azovul;

- Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia şi o parte din Croaţia şi din Serbia, în întregime Transilvania.

Art. I. Teritoriul Transilvaniei va rămâne pe mai departe în posesiunea şi stăpânirea Majestăţii Sale Imperiale, după cum se află în prezent, descrierea graniţelor fiind următoarea: de la hotarul Podoliei până la graniţa cea mai îndepărtată a Valahiei cu munţii săi, care înaintea actualului război au fost graniţele vechi dintre Valahia şi Transilvania pe de altă parte, şe de la graniţa Valahiei până la râul Mureş de asemenea cu munţii săi, care de multă vreme au fost hotarele vechi ce formau graniţa…..” (Fragment din tratatul încheiat la Karlowitz).

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După două luni de negocieri între Imperiul Otoman pe de o parte și, pe de altă parte, Liga Sfântă, o coaliție formată din mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg, Uniunea Polono-Lituaniană, Republica Venețiană și Imperiul Rus, tratatul de pace a fost semnat la 26 ianuarie 1699.

Otomanii au cedat Austriei cea mai mare parte a teritoriului Ungariei (care fusese transformată în pașalâc în urma Bătăliei de la Mohacs, 29 august 1526 conduse de către Soliman Magnificul) și Slavonia, iar Podolia a revenit Poloniei.

Simultan au renunțat la vasalitatea Transilvaniei, transferată Habsburgilor.

Au cedat de asemenea către Veneția teritorii Dalmațiene și peninsula Peloponez, pe care însă otomanii au recuperat-o prin Tratatul de pace de la Passarowitz din 1718.

Simultan au renunțat la vasalitatea republicii Raguzane, transferată Veneției.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - documentul oficial al tratatului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – documentul oficial al tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În aceste condiţii se produce instaurarea dominaţiei Habsburgice (austrieci) în Transilvania, fost stat autonom sub sureranitate turcească.

De acum noul “stăpîn” e la Viena.

Prin alternarea dialogului diplomatic cu presiunea armaei imperiale, austriecii impun recunoaşterea protecţiei imperiale în Transilvania şi domnia ereditară a principelui Apafi.

Ulterior a avut loc aducerea românilor ortodocşi sub obedienţa papei, orchestrată de împăratul Leopold al Austriei.

După 3 ani de negocieri cu mitropolitul Atanasie a Transilvaniei s-a ajuns la 1701 acceptarea de către Biserica română din Transilvania a punctelor Sinodului de la Florenţa (1439) în schimbul unor privilegii egale cu preoţii catolici.

 

Urmări


 

Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est și a stabilit monarhia habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală.

În cadrul Imperiului Otoman, tratatul a dus la instabilitate politică și frustrare în rândul anumitor clase politice.

În 1703 va avea loc o răscoală a ienicerilor, în mare parte motivată de aceste nemulțumiri.

 

cititi mai mult despre Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) si pe en.wikipedia.org

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)

foto preluat de pe www.agerpres.ro

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829)


 

Tratatul de pace de la Adrianopol, (numit și Tratatul de la Edirne), a fost finalizat la încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829 dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman, fiind semnat pe 2/14 septembrie 1829 în Adrianopol de Alexei Orlov și Abdul Kadîr-bei.

Imperiul Otoman dădea Rusiei acces la gurile Dunării și fortărețele Akhaltsikhe și Akhalkalaki din Georgia.

Sultanul recunoștea stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, (cu Imereti, Mingrelia, Guria), și a hanatelor Erevanului și Nahicevanului, care fuseseră cedate țarului de Persia prin Tratatul de la Turkamanciai semnat cu un an mai înainte.

Tratatul deschidea strâmtorile Dardanele și Bosfor tuturor vaselor comerciale, liberalizând astfel comerțul cu cereale, animale vii și lemn.

A fost nevoie să mai treacă însă ceva timp, până la semnarea tratatului de la Hünkâr İskelesi (1833) care să rezolve în sfârșit problema strâmtorilor.

Sultanul garanta autonomia Serbiei, promitea autonomie Greciei și permitea Rusiei să ocupe Valahia și Moldova până când Imperiul Otoman reușea să plătească o uriașa despăgubire de război.

Pentru Principatele Române, tratatul prevedea recunoașterea domniei pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Muntenia pe talvegul Dunării și restituia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele.

Prin acest tratat se consfințea scăderea considerabilă a puterii Sublimei Porți asupra Țărilor Române în favoarea celei [Imperiul Rus/țariste].

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 - foto: ro.wikipedia.org

Moldova (în portocaliu) şi Țara Românească (verde), între 1793 şi 1812 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La finele Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra Principatelor Române, a fost semnat Tratatul de la Adrianopol sau Pacea de la Adrianopol (azi Edirne, Turcia).

Acesta este tratatul prin care marile puteri au „smuls” Moldova şi Valahia de sub dominaţia otomană, avînd propriile interese economice în regiune.

Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european.

Turcia învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să slăbească controlul asupra ţărilor româneşti.

În timp ce Rusia caută să-şi mărească influenţa asupra sud-estului Europei, din punct de vedere economic, interesele economice englezeşti joacă un rol decisiv.

Anglia, în căutare de noi pieţe de desfacere şi de resurse, interesată în special de grîul românesc, ajunge pînă la gurile Dunării, unde se loveşte de monopolul turcesc asupra comerţului cu Principatele.

Prevederile tratatului cu privire la ţările române urmăresc tocmai asigurarea condiţiilor prielnice comerţului liber şi dezvoltării capitaliste în principate.

Portul Moldovei, Galaţi (1826) – foto; ro.wikipedia.org

Semnat la Adrianopol (Turcia Europeană) pe 2/14 septembrie 1829, tratatul prevede recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei (titlul V al acestui tratat), inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila.

Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război.

Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane.

Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe fehrplay.com

Tratatul avea anexat “Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Valahia” care prevedea:

– raialele turceşti din stînga Dunării sunt restituite Valahiei;

– autonomia administrativă;

– domni pămînteni aleşi pe viaţă;

– libertatea comerţului pentru toate produsele;

– dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti;

– scutirea de obligaţia de aprovizionare a Porţii;

– limitarea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate;

– menţinerea ocupaţiei ruseşti pînă la plata despăgubirilor de război de către turci;

– interdicţia pentru musulmani de a stăpîni pămînturi în Principate.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov, ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol.

El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti.

De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.

Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

Contele Pavel Dmitrievici Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв), cunoscut mai bine sub numele în forma franceză Kisseleff (8 ianuarie 1788, Moscova — 14 noiembrie 1872, Paris) este în general considerat ca fiind cel mai strălucit general reformator rus în timpul domniei conservatorului țar Nicolae I al Rusiei - in imagine, Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 - foto: ro.wikipedia.org

Pavel Kiseliov, portret de Franz Krüger, 1851 – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Adrianopol a diminuat considerabil controlul otoman asupra principatelor, dar a oficializat în schimb protectoratul Rusiei asupra Moldovei şi Valahiei, devenind pentru următoarele trei decenii principala putere care va decide în Principate (armatele ruseşti se vor retrage abia la 1834).

Libertatea comerţului şi a navigaţiei în Principate a dat o puternică lovitură pentru Austria şi Prusia, care se văd concurate masiv de Anglia.

Tot Anglia face să crească enorm preţul grîului românesc.

Fermentul capitalismului apusean, mărfurile industriale occidentale de tot soiul, intră pe o piaţă românească închisă, care produce pentru autosuficienţă, unde raporturile sociale sunt de tip feudal.

Vechiul regim intră iremediabil într-un proces accelerat de dizolvare.

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Schimbările teritoriale rezultate în urma tratatului de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Notă (titlul V din Tratatul de Pace de la Adrianopol 2/14 septembrie 1829, varianta originală în limba rusă):

Статья V

Поелику княжества Молдавское и Валахское подчинили себя особыми капитуляциями верховной власти Блистательной Порты и поелику Россия приняла на себя ручательство в их благоденствии, то ныне сохраняются им все права, преимущества и выгоды, дарованные в тех капитуляциях или же в договорах, между обоими императорскими дворами заключенных, или наконец в хатти-шерифах, в разные времена изданных. Посему оным княжествам предоставляется свобода богослужения, совершенная безопасность, народное независимое управление и право беспрепятственной торговли. Дополнительные к предшедшим договорам статьи, признанные необходимыми для того, чтобы сии области непременно воспользовались правами своими, изложены в отдельном акте, который есть и будет почитаем равносильной с прочими частью настоящего договора.

Titlul V

Deoarece cnezatele Moldovei şi Valahiei s-au supus în baza capitulaţiilor speciale puterii supreme a Porţii Strălucitoare şi deoarece Rusia s-a angajat să garanteze bunăstarea lor, atunci acestora li se păstrează toate drepturile, avantajele şi beneficiile, acordate în aceste capitulaţii sau acorduri, semnate între ambele case imperiale sau în hatti-şerifuri, editate anterior. De aceea acestor cnezate li se acordă libertatea religioasă, securitatea deplină, administrarea populară locală şi dreptul de comerţ liber. Articolele suplimentare acordurilor anterioare, considerate necesare pentru ca aceste regiuni neapărat să se poată folosi de drepturile lor, specificate într-un document separat, care este şi va fi respectat identic cu celelalte părţi ale prezentului acord.”

(traducere din rusă Istoria.md)

 

cititi mai mult despre Tratatul de pace de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829) si pe: www.agerpres.ro; www.historia.ro; en.wikipedia.org

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)Calvin Coolidge, Herbert Hoover și Frank B. Kellogg, (în picioare), alături de reprezentanții guvernelor care au ratificat “Tratatul pentru renunțare la război” (Pactul Kellogg-Briand), în “Camera de răsărit” a Casei Albe

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pactul Kellogg-Briand (27 august 1928)


 

Pactul Kellogg-Briand, cunoscut și ca Pactul de la Paris, după orașul în care a fost semnată această înțelegere pe 27 august 1928, a fost un tratat internațional “care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii naționale”. Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor dreptului internațional.

Pactul a fost botezat cu numele secretarului de stat american Frank B. Kellogg și al ministrului de externe francez Aristide Briand, inițiatorii tratatului.

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Briand-Kellogg Treaty, with signatures of Gustav Stresemann, Paul Kellogg, Paul Hymans, Aristide Briand, Lord Cushendun, William Lyon Mackenzie King, John McLachlan, Sir Christopher James Parr, Jacobus Stephanus Smit, William Thomas Cosgrave, Count Gaetano Manzoni, Count Uchida, A. Zaleski, Eduard Benes – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Propunerile


 

Pactul a fost propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări.

4Briand a considerat că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război european.

Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace - foto: ro.wikipedia.org

Aristide Briand (1) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Briand speaking – foto; en.wikipedia.org

Frank B. Kellogg, Secretarul de Stat al Statelor Unite, dorea, pe de altă parte, să evite orice altă implicare a SUA într-un război european, fiind, din acest motiv, neinteresat de propunerea franceză.

Totuși, dacă s-ar fi opus tratatului, el ar fi trebuit să facă față atât atacurilor din Congresul Statelor Unite, cât și presiunilor exercitate de grupurile pacifiste.

De aceea, Kellogg a răspuns cu o propunere pentru un pact multilateral împotriva războiului, deschis tuturor națiunilor doritoare de pace.

Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare. În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze "renunțarea la război ca instrument al politicii naționale." Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929 - foto: ro.wikipedia.org

Frank Billings Kellogg (2) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Negocierile și semnarea pactului


 

După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții următoarelor state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Statul Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit și Statele Unite.

Tratatul a început să aibă efect juridic începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din urmă, pactul a fost semnat de 62 de națiuni. România a aderat la 4 septembrie 1928.

coolidgesignskelloggbriandpact

Stresemann signing – foto; en.wikipedia.org

Mackenzie King signing – foto: en.wikipedia.org

În Statele Unite, Senatul a aprobat tratatul cu o majoritate zdrobitoare de 85 la 1.

Senatul a adăugat la legea de aprobare prevederi prin care pactul nu trebuia să aducă atingere dreptului SUA la autoapărare și, în plus, SUA nu erau limitate de prevederile tratatului împotriva celor care îi violau prevederile.

Dark green: original signatories Green: subsequent adherents Light blue: territories of parties Dark blue: League of Nations mandates administered by parties – foto: en.wikipedia.org

 

Efect și moștenire


 

Pactul Kellogg-Briand din 27 august 1928 a fost semnat în afara sistemului de tratate ale Ligii Națiunilor și a rămas un important document al dreptului internațional. În Statele Unite a devenit parte a Constituției, fiind inclus în articolul 6.

Din punct de vedere practic, Pactul Kellogg-Briand nu a reușit să-și atingă obiectivele nobile de împiedicare a războiului și de menținere a păcii internaționale pe o lungă perioadă.

Pactul s-a dovedit ineficient, deoarece, în anii care au urmat, imediat după semnarea lui, declanșându-se invazia japoneză în Manciuria (1931) și China (1937), invazia italiană în Etiopia (1935) și invazia germană în Polonia (1939).

Cu toate acestea, pactul a fost un important tratat multilateral pentru că, în afară de aducerea mai multor națiuni la aceeași masă a tratativelor, a servit ca una dintre bazele legale ale stabilirii normelor de drept prin care amenințarea cu folosirea forței sau folosirea forței militare în relațiile internaționale, precum și cuceririle teritoriale care ar fi fost rezultatul agresiunii, au fost scoase în afara legii.

De asemenea, pactul a servit ca bază legală pentru crearea noțiunii de crimă împotriva păcii. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, mai multe persoane responsabile pentru declanșarea conflagrației mondiale au fost condamnate pentru comiterea de crime împotriva păcii.

Interzicerea războaielor de agresiune a fost confirmată și lărgită în Carta Națiunilor Unite, care, în articolul 2, paragraful 4 stabilește: “Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite .”

Ca o consecință a acestei prevederi, după Al Doilea Război Mondial, națiunile/statele sunt obligate să invoce dreptul la autoapărare sau dreptul la apărare colectivă atunci când recurg la acțiuni militare și, de asemenea, sunt împiedicate să anexeze teritorii prin forță.

Mockery of the Pact during the Paris Carnaval in 1929 – foto; en.wikipedia.org

 

TEXTUL TRATATULUI

PREAMBUL

Deeply sensible of their solemn duty to promote the welfare of mankind;

Persuaded that the time has, come when a frank renunciation of war as an instrument of na tional policy should be made to the end that the peaceful and friendly relations now existing between their peoples may be perpetuated;

Convinced that all changes in their relations with one another should be sought only by pacific means and be the result of a peaceful and orderly process, and that any signatory Power which shall hereafter seek to promote its ts national interests by resort to war a should be denied the benefits furnished by this Treaty;

Hopeful that, encouraged by their example, all the other nations of the world will join in this humane endeavor and by adhering to the present Treaty as soon as it comes into force bring their peoples within the scope of its beneficent provisions, thus uniting the civilized nations of the world in a common renunciation of war as an instrument of their national policy;

ARTICLE I

The High Contracting Parties solemly declare in the names of their respective peoples that they condemn recourse to war for the solution of international controversies, and renounce it, as an instrument of national policy in their relations with one another.

ARTICLE II

The High Contracting Parties agree that the settlement or solution of all disputes or conflicts of whatever nature or of whatever origin they may be, which may arise among them, shall never be sought except by pacific means.

preluat de pe www.historia.ro

 

(1) Aristide Briand (n. 28 martie 1862 – d. 7 martie 1932) a fost un politician și om de stat francez, care a ocupat în mai multe rânduri funcția de prim ministru al Franței. În 1926 a fost primit Premiul Nobel pentru Pace.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Frank Billings Kellogg (* 22 decembrie 1856 – † 21 decembrie 1937) a fost un politician și om de stat american. Între anii 1925 și 1929 a fost Secretar de Stat al Statelor Unite în cabinetul Președintelui Calvin Coolidge. În 1928 a fost decorat cu ordinul Freedom of the City în Dublin, Irlanda și, în 1929, guvernul francez l-a făcut membru al Legiunii de Onoare.
În perioada în care a fost Secretar de Stat a devenit coautor al Pactului Kellogg-Briand, semnat în 1928. Tratatul, propus de ministrul francez de externe Aristide Briand, dorea să legifereze “renunțarea la război ca instrument al politicii naționale.” Frank Billings Kellogg a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1929.

 

cititi mai multe despre Pactul Kellogg-Briand si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

Tratatul de la București (10 august 1913)

Tratatul de la București (10 august 1913) – Președintele de Consiliu Titu Maiorescu în mijlocul participanților la negocieri

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la București (10 august 1913)


 

Tratatul de la București semnat pe 10 august 1913 a fost un tratat de pace semnat între Bulgaria pe de o parte și România, Serbia, Muntenegru și Grecia, pe de alta.

Fiind primul tratat din Istoria Moderna unde Marile Puteri nu au avut nici un cuvânt, iar înscrisurile păcii au devenit realitate.

 

Context istoric


 

În anii 1912-1913 au avut loc două războaie balcanice, care au modificat frontierele statelor balcanice în dauna Imperiului Otoman.

În Primul Război Balcanic ( 8 octombrie 1912 – 18 mai 1913) alianța creștină formată din Bulgaria, Serbia, Grecia și Muntenegru au învins armatele otomane și a cucerit majoritatea teritoriilor Imperiului Otoman din Balcani.

Trupele bulgare au ajuns aproape de capitala imperiului, Istanbul.

Conferința de pace s-a desfășurat la Londra, unde delegații Marilor Puteri au urmărit satisfacerea propriilor interese politice și economice în Balcani.

Nemulțumită de împărțirea teritoriilor cucerite de la turci, Bulgaria și-a atacat foștii aliați, ceea ce a declanșat Al Doilea Război Balcanic (1913).

Bulgaria a fost învinsă și a acceptat organizarea unei conferințe de pace la București.

Marile Puteri amenințau cu intervenția armată în cazul în care nu se ajungea repede la o înțelegere.

România, care a păstrat neutralitatea militară în primul conflict, a intrat în război ca factor de stabilitate în regiune, împotriva Bulgariei.

Primul ministru al României, Titu Maiorescu, a prezidat această conferință de pace, prin care oficial s-a încheiat Al Doilea Război Balcanic (1913).

Dat fiind faptul că Bulgaria fusese complet izolată în Al Doilea Război Balcanic (1913), fiind amenințată la frontierele nordice de Regatul României, la cele vestice de armatele aliate greco-sârbe iar la cele sudice de armata otomană, ea a fost obligată să accepte termenii tratatului de pace impus de statele învingătoare.

Toate înțelegerile importante privitoare la rectificarea liniilor controversate de frontieră au fost perfectate în întâlnirile comitetelor de specialitate, fiind încorporate în protocoale separate, ratificate oficial de adunarea finală a delegaților la tratative.

Tratatul de la București (1913) Modificări teritoriale - 1 Conferința de la Londra; 2 Tratatul de la București (1913) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la București (1913) Modificări teritoriale – 1 Conferința de la Londra; 2 Tratatul de la București (1913) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prevederile tratatului


 

România

În conformitate cu prevederile tratatului de pace, Bulgaria ceda României porțiunea cunoscută ca Dobrogea de Sud (Cadrilaterul), de la vest de Tutrakan (Turtucaia) până la malul vestic al Mării Negre, la sud de Kranevo (Ecrene).

Cadrilaterul avea o suprafață de aproximativ 6.960 km², o populație de circa 286.000 de locuitori și includea fortăreața Silistra și orașele Turtucaia (port la Dunăre) și Balcic (port la Marea Neagră).

În plus, Bulgaria se obliga să distrugă toate fortărețele existente și să nu construiască altele la Ruse ori la Șumen, sau în orice altă locație dintre aceste două puncte, sau pe o rază de 20 km în jurul Balcicului.

Tratatul de la București (10 august 1913) - Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) revine României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la București (10 august 1913) – Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) revine României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Serbia

Frontiera estică a Sebiei avea să fie trasată de la piscul Patarika, de pe vechea frontieră, de-a lungul cursului râurilor Vardar și Struma, până la frontiera bulgaro-elenă, cu excepția cursului superior al râului Strumica, care rămânea în partea bulgărească a frontierei.

Teritoriul pe care îl câștiga Serbia cuprindea Macedonia centrală, înclusiv Ohrid, Bitola, Kosovo, Štip și Kočani și partea răsăriteană a sangiacului Novi Pazar.

Prin acest aranjament, Serbia a câștigat aproximativ 39.470 km² Și în jur de 1.500.000 de locuitori.

 

Grecia

Frontiera dintre Grecia și Bulgaria a fost trasată de la vârful Belasița spre vărsarea râului Mesta (Nestos) în Marea Egee.

Această concesiune teritorială, la care Bulgaria s-a opus cu fermitate, aflată însă în conformitate cu directivele din notele prezentate la negocieri de Imperiul Rus și Austro-Ungaria, îi asigura Greciei o mărire a teritoriului cu 4.395.000 m².

Acest teritoriu câștigat de Grecia cuprindea Epirul, Macedonia sudică, Salonicul, Kavala și litoralul Mării Egee până la vărsarea râului Mesta (Nestos), lăsându-i Bulgariei o ieșire al Marea Egee de numai 113 km, de la vărsarea râului Nestos până la gura râului Marița și acesul la portul de importanță secundară Alexandroupolis (Dedeagaci).

Grecia și-a extins și frontiera nordică incluzând fortăreața Ianina. (În plus, Creta a fost atribuită în mod definitiv Greciei și a fost luată în stăpânire pe 14 decembrie același an).

 

Bulgaria

Bulgaria a căpătat în urma tratatului de pace o parte a Macedoniei, inslusiv orașul Strumica, Tracia de Vest și 70 de mile (113 km) de litoral la Marea Egee, în total 25.027 km² și o populație de 129.490 de locuitori.

Tratatul de la București (10 august 1913) - Caricatură a timpului: Regele Carol I arată cu pistolul la regii Petru I al Serbiei și Constantin I al Greciei în timp ce "fură" Dobrogea de Sud de la dezarmatul Țar al Bulgariei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la București (10 august 1913) – Caricatură a timpului: Regele Carol I arată cu pistolul la regii Petru I al Serbiei și Constantin I al Greciei în timp ce “fură” Dobrogea de Sud de la dezarmatul Țar al Bulgariei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Aprecierea tratatului


 

Termenii foarte duri ai păcii împuse Bulgariei au contrastat cu ambițiile guvernului de la Sofia din momentul declanșării războiului: nu s-a reușit cucerirea Macedoniei, (care fusese pricipalul obiectiv al războiului, în special orașele Ohrid și Bitolia).

Rămânând doar cu o ieșire neînsemnată la Marea Egee și cu doar un port de mică importanță (Dedeagaci), țara a fost obligată să abandoneze proiectele pentru instaurarea hegemoniei bulgare în Balcani.

În ciuda faptului că s-a aflat în tabăra învingătorilor, cucerind importantul oraș Salonic, Grecia a fost puternic nemulțumită.

Grecia primise și portul Kavala și teritoriul la est de acesta în urma insistențelor regelui Constantin I și a șefilor armatei grecești, în ciuda sfaturilor date de primul ministru Eleftherios Venizelos.

Grecia a trebuit să facă față opoziției Italiei atunci când a ridicat pretenții asupra sudului Albaniei și asupra Insulelor Egeene (Vedeți și: Insulele Dodecaneze).

La sfârșitul războiului, Grecia mai avea pretenții asupra unor teritorii locuite în acel moment de aproximativ 3.000.000 de greci.

 

cititi mai mult despre Tratatul de la București (10 august 1913) si pe: www.academia.edu; en.wikipedia.org

cititi si:

- Tratatul de la București (16/28 mai 1812)

- Tratatul de alianță și Convenția militară dintre România și Antanta (București – 4/17 august 1916)

- Pacea de la Buftea – Tratatul preliminar de pace al României cu Puterile Centrale (20 februarie/5 martie 1918)

- Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918)

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946)

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 29 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946)

La 29 iulie 1946, începea Conferinţa de pace convocată la Paris de puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial, pentru pregătirea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria (se va încheia la 15 octombrie acelaşi an).

Dupa încheierea sa la 15 octombrie 1946, Conferinta a fost urmată de semnarea Tratatelor de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 (tratate dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial).

„Conform procedurii adoptate, Conferinţa nu putea lua hotărîri, ci avea doar competenţa de a face recomandări asupra proiectelor Tratatelor de pace, care erau trimise spre examinarea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe. Statele foste inamice au fost invitate să-şi expună poziţia faţă de proiectele Tratatelor de pace, în scris sau oral, în comisii sau în plenul Conferinţei. Ele puteau participa la lucrările comisiilor sau la şedinţele în plen numai atunci cînd erau invitate.

În ziua de 30 iulie 1946 s-a dat publicităţii proiectul tratatului de pace cu România, simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington. Preambulul Tratatului consemna încetarea stării de război între România şi Naţiunile Unite, deşi această situaţie data de aproape trei ani de zile, interval în care România luptase timp de 7 luni alături de Naţiunile Unite pentru înfrîngerea Germaniei. În document se aprecia că România intrase în război alături de Naţiunile Unite la 12 septembrie 1944.

De asemenea, nu se preciza că România a participat la războiul împotriva Ungariei, ceea ce ar fi impus, desigur, despăgubiri din partea acesteia. Cu toată jertfa de sînge adusă de armata română, României nu i se recunoştea calitatea de cobeligerant, fiind considerată un stat învins de Naţiunile Unite. Frontierele României erau cele din 1 ianuarie 1941, cu excepţia graniţei cu Ungaria. Aceasta însemna că Basarabia şi Nordul Bucovinei rămîneau sub ocupaţia Uniunii Sovietice, iar Cadrilaterul sub cea a Bulgariei.

Pe de altă parte, se anula dictatul de la Viena, din 30 august 1940, frontiera între România şi Ungaria fiind cea din 1 ianuarie 1938. Tratatul stabilea un termen de 90 zile pentru retragerea trupelor Aliate, cu excepţia celor sovietice, care rămîneau în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Clauzele economice stabileau despăgubiri, restituiri şi compensaţii foarte grele pentru statul român. De asemenea, proiectul de Tratat prevedea multiple restricţii privind armata română şi dotarea ei.

La 8 august 1946, guvernul Franţei, în numele Naţiunilor Unite, a adresat guvernului României invitaţia de a participa la Conferinţa de pace de la Paris. A doua zi, 9 august, Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris.

Delegaţia a primit mandat să militeze pentru anularea dictatului de la Viena, recunoaşterea cobeligeranţei României, anularea clauzelor economice, a celor privind restricţiile la armament şi forţele armate necesare apărării ţării etc.

Deşi problemele cele mai grave – mai ales de ordin teritorial şi economic – priveau relaţiile cu Uniunea Sovietică, delegaţia nu avea dreptul să ridice obiecţii care puteau leza relaţiile cu marele vecin de la Răsărit.

Consiliul de Miniştri a decis că ele se vor rezolva pe cale bilaterală între guvernele de la Bucureşti şi de la Moscova. Astfel, aproape toate ameliorările solicitate de România vizau relaţiile cu statele Occidentale.

Delegaţia guvernamentală română era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Externe; din delegaţie mai făceau parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej – ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, Lucreţiu Pătrăşcanu – ministrul Justiţiei, Ştefan Voitec – ministrul Educaţiei Naţionale, Lothar Rădăceanu – ministrul Muncii, Ion Gheorghe Maurer – subsecretar de Stat, Mihai Ralea – ambasadorul Românei la Washington, Richard Franasovici – ambasadorul României la Londra, Simon Stoilow – ambasadorul României la Paris, generalul Dumitru Dămăceanu, Elena Văcărescu, Florica Bagdasar, Şerban Voinea ş.a. ” (Extrase din articolul ”România la Conferința Păcii de la Paris”, Autor Profesor Universitar, Doctor, Ioan Scurtu).

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946) a fost urmată de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

 

cititi si Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947)

Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919)

“Semnarea păcii în Sala Oglinzilor”” – Johannes Bell, delegatul Germaniei, semnând tratatele de pace la 28 iunie 1919, tablou realizat de Sir William Orpen)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919)

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman, Bulgaria).

Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate.

Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919.

Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, în cele din urmă, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere.

 

Condiții

Tratatul prevedea crearea Ligii Națiunilor, un țel important pentru președintele american Woodrow Wilson. Liga Națiunilor avea să arbitreze conflictele dintre națiuni înainte ca ele să fi ajuns la război. Nu toate cele “14 puncte” ale președintelui Wilson au fost realizate, spre exasperarea atât a germanilor, cât și a lui Wilson.

Cu alte cuvinte, principiul naționalităților s-a aplicat inconsecvent, doar atunci când convenea Aliaților victorioși. În cazul unor teritorii locuite în majoritate de populație germană s-a aplicat principiul istoric, nu cel național. Satisfacerea revendicărilor din partea Franței a fost obiectivul principal în acest tratat.

Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate sub dominație germană (Togo, Camerun, Africa Germană de Sud-Vest – azi, Namibia -, Africa Germană de Est – azi, Burundi și Rwanda – și pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de către Germania în trecutul recent:

- Alsacia-Lorena (aparținând Franței, din secolul XVII până în 1871), prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redată Franței (14.522 km², 1.815.000 locuitori, (în 1905));

- Nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938 km²);

- majoritatea teritoriului din Marea Poloniei (“Provinz Posen”) și estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei după Marea Răscoală Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori (în 1931), inclusiv 510 km² și 26.000 locuitori din Silezia Superioară);

- zona Hulczyn din Silezia Superioară a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² și 49.000 locuitori);

- Estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori);

- zona orașelor germane Eupen și Malmedy a fost acordată Belgiei;

- zona Soldau din Prusia de Est, incluzând calea ferată pe ruta Varșovia-Gdansk, a fost acordată Poloniei (492 km²).

Inconsecvența aplicării principiilor de drept, respectiv recurgerea la argumentul național doar în detrimentul Germaniei, nu și în cazul teritoriilor cu majoritate germană aflate în dispută, a dus la frustrările care au constituit sămânța celui de-al Doilea Război Mondial.

 

cititi mai mult despre Tratatul de la Versailles (28 iunie 1919) si pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918)

Premierul român Alexandru Marghiloman semnând Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol (în curs de editare) preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918)

Tratatul (Pacea) de la București, cunoscut și ca Pacea de la Buftea-București, a fost un tratat de pace semnat de România la 7 mai 1918, cu Imperiul German și Austro-Ungaria, în decursul Primului Război Mondial. Tratatul preliminar de pace a fost semnat în data de 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea, de unde numele de Pacea de la Buftea-București.

Tratatul de la București (1918) - Delegații la tratat - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (1918) – Delegații la tratat – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (1918) - Foreign Minister of Austria-Hungary, Stephan Burián von Rajecz, signing the treaty - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (1918) - - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (1918) - Picture taken at the signing of the treaty (Bulgarian State Archives) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (1918)Picture taken at the signing of the treaty (Bulgarian State Archives) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Context


 

Prin revoluția din 7 noiembrie 1917, bolșevicii, conduși de Lenin și finanțați de Germania preiau puterea la Sankt-Petersburg (capitala de atunci a Rusiei), înlăturând guvernul republican democrat al lui Kerenski. Guvernul bolșevic își îndeplinește angajamentele față de germani și decide retragerea Rusiei din război.

Această retragere și epuizarea resurselor armatei române (populația civilă și ostașii fiind contaminați de epidemia de tifos) determină încheierea campaniei românești din Primul Război Mondial, din 1916-1917.

În această situație dramatică, Guvernul român, refugiat la Iași, este silit să negocieze și să accepte cererile inamicului. Soldații ruși bolșevizați, care refuzau să mai lupte, important acum fiind consolidarea revoluției din octombrie, părăseau în masă frontul românesc.

Tratatul de la București (1918) - Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), ameninţă cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la București (1918)Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), ameninţă cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dispozițiile tratatului


 

Preliminariile tratatului de pace au fost semnate la 20 februarie/5 martie 1918 la Buftea de către reprezentantul României, Constantin Argetoianu, și împuterniciții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei.

Preliminariile păcii semnate la Buftea au fost transformate în tratatul de pace final semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, la palatul Cotroceni din București, semnatarii din partea României fiind Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele, ministru plenipotențiar, Ion N. Papiniu, ministru plenipotențiar. (Petre Otu, op. cit. p. 67) Prin tratatul de pace au fost acceptate condiții/dispoțiții dure, dintre care se menționează:

- România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă “Cadrilater”) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea) Bulgariei, care reanexase deja “Cadrilaterul” în decembrie 1916; restul Dobrogei, deși rămânea în proprietatea nominală a României, urma să fie controlat și ocupat de Germania și Bulgaria până la un tratat ulterior definitiv;

- România urma să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;

- România concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere; șantierele navale intrau în stăpânirea statului german;

- dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre etc.

Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918) - Hartă din Atlasul "Pământului românesc de-a lungul vremilor" de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918)Hartă din Atlasul “Pământului românesc de-a lungul vremilor” de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la Bucureşti (albastru); la vest de linia roşie, zona ocupată de Puterile Centrale – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări


 

Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război.

Tratatul a fost ratificat de Parlamentul României (la 15/28 iunie 1918 de Camera Deputaților, iar la 21 iunie/4 iulie 1918 de către Senat), dar nu a fost niciodată promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispozițiile sale au intrat în vigoare timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de epuizare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot.

Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României (“Întregirea”).

Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918) - Teritoriile românești cedate Austro-Ungariei (violet), Bulgariei (albastru) și Puterilor Centrale (verde) prin Tratatul de la București. Aceste schimbări au fost anulate prin Tratatul de la Versailles -foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la București (24 aprilie/7 mai 1918) – Teritoriile românești cedate Austro-Ungariei (violet), Bulgariei (albastru) și Puterilor Centrale (verde) prin Tratatul de la București. Aceste schimbări au fost anulate prin Tratatul de la Versailles -foto preluat de pe en.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org