Articole

Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Participants of the Congress of Paris, 1856 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Participants of the Congress of Paris, 1856 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii.

Participanţii tratatului de la Paris (1856) - foto: ro.wikipedia.org

Participanţii tratatului de la Paris (1856) – foto: ro.wikipedia.org

Treaty of Paris – the participants: France (France), Autriche (Austria, Habsburg Empire), Angleterre (England, United Kingdom), Russie (Russia, Russian Empire), Sardigne (Sardinia), Turquie (Turkey, Ottoman Empire), Prusse (Prussia)

 

Prevederi

Tratatul prevedea respectarea integrității Imperiului Otoman (art. 7), transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare (art. 11), pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel (art. 13). Era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării (art. 16).

Tratatul de la Paris - Dezbaterile (30 martie 1856) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Paris – Dezbaterile (30 martie 1856) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad și Ismail și, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei (art. 20). Principatele Dunărene – Moldova și Valahia – rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană (art. 22). Se înființau și convocau imediat Adunările ad-hoc care să exprime voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor (art. 24) și se înființa armata națională pentru menținerea ordinii interne și asigurarea frontierelor (art. 26). Turcia nu putea interveni în principate decât cu acordul puterilor contractante (art. 27).

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Åland din Marea Baltică (art. 33), care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

- Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;
- Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franța);
- Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad sporit de independență.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) dintre Rusia Bolşevică şi Puterile Centrale

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) - Signing of the armistice between Russia and Germany

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Tratatul de la Brest-Litovsk a fost un tratat de pace semnat pe 3 martie 1918 la Brest, (cunoscut în epocă cu numele de “Brest-Litovsk”), între Rusia și Puterile Centrale, marcând ieșirea Rusiei din Primul Război Mondial. Tratatul a devenit, practic, nul până la sfârșitul anului, dar importanța lui majoră, deși neexistentă în intențiile semnatarilor, a fost aceea de declanșator al procesului de cucerire a independenței Finlandei, Poloniei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei.

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) dintre Rusia Bolşevică şi Puterile Centrale - Primele pagini ale tratatului de la Brest-Litovsk, (de la stânga la dreapta), textele în germană, maghiară, bulgară, turcă şi rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) dintre Rusia Bolşevică şi Puterile Centrale – Primele pagini ale tratatului de la Brest-Litovsk, (de la stânga la dreapta), textele în germană, maghiară, bulgară, turcă şi rusă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Armistițiul și negocierile pentru pace

Negocierile pentru pace au început pe 22 decembrie 1917, la o săptămână după declararea armistițiului dintre Rusia și Puterile Centrale, la Brest-Litovsk (în polonă: Brzesc Litewski, în belarusă: Брэст Літоўскі), în orașul care astăzi se numește Brest din Belarus, lângă frontiera polonă. Delegația germană a fost condusă de Max Hoffmann, comandantul Frontului de Răsărit german, (Oberkommando-Ostfront). Delegația rusă a fost condusă de Lev Troțki. La scurtă vreme după începerea lor, negocierile au intrat în impas din cauza pretențiilor bolșevicilor de a obține “pace fără anexări și despăgubiri” — mai pe înțelesul tuturor, o înțelegere prin care succesorul Imperiului Rus nu plătea niciun ban și nu ceda nicio palmă de pământ, rămânând, practic, un imperiu.

Agasat de neîncetatele cereri germane pentru cesiuni teritoriale, Lev Troțki, Comisarul Poporului pentru Afacerile Externe (ministru de externe) și șef al delegației rusești, a anunțat, la 10 februarie 1918, retragerea Rusiei de la masa tratativelor și declararea unilaterală a încetării ostilităților, o poziție caracterizată drept “lipsa războiului — lipsa păcii”.

Condamnat de alți bolșevici pentru depășirea mandatului încredințat și pentru expunerea Rusiei bolșevice la pericolul invaziei, Troțki și-a apărat, cu hotărâre, acțiunea, arătând că bolșevicii au acceptat tratativele de pace în speranța ridicării la lupta revoluționară a muncitorimii din Europa Centrală în sprijinul tânărului stat proletar rus.

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - (Photograph of Trotsky in 1929) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Reluarea ostilităților

Consecințele retragerii de la tratativele de pace au fost mai rele pentru bolșevici decât s-ar fi gândit ei vreodată în decembrie. Puterile Centrale au denunțat armistițiul, la 18 februarie 1918, și în următoarele zile au invadat și ocupat cea mai mare parte din Ucraina, Belarus și Țările Baltice. Printre ghețurile Mării Baltice, o flotă germană se apropia de Golful Finlandei și de capitala Rusiei, Sankt Petersburg. În ciuda demonstrațiilor și protestelor care au avut în loc luna de dinaintea atacului, muncitorii din Germania și Austro-Ungaria nu au reușit o revoltă de proporții, iar la 3 martie 1918 bolșevicii au căzut de acord asupra unor condiții de pace chiar mai dezavantajoase decât cele pe care le respinseseră mai înainte.

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) - Borders drawn up in the treaty - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) – Borders drawn up in the treaty – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Tratatul de pace

Tratatul, semnat între Rusia bolșevică, pe de-o parte, și Imperiul German, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia (numite, în mod colectiv, Puterile Centrale), pe de altă parte, a marcat încetarea stării de beligeranță în niște condiții neașteptat de umilitoare, care au umbrit victoria bolșevicilor în Revoluția din Octombrie 1917.

Noul guvern bolșevic (comunist) rus a renunțat, integral, la pretențiile asupra Finlandei, viitoarelor state baltice (Estonia, Letonia și Lituania), Poloniei, Belarusului și a districtelor turcești Erdehan și Kars, precum și asupra districtului georgian Batumi.

Cea mai mare parte a acestor teritorii au fost cedate Imperiului German, care intenționa să le transforme,de facto, în părți ale imperiului, prin impunerea unor regi sau duci dependenți de Imperiu. În legătură cu teritoriile cedate, tratatul stipula că “Germania și Austro-Ungaria vor hotărî soarta lor viitoare de comun acord cu populația locală “. Se intenționa, de fapt, să fie impuși candidați germani pe tronurile Finlandei, Letoniei și Lituaniei.

Până în cele din urmă, înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial (marcată de armistițiul cu țările Antantei de la Compiègne, din 11 noiembrie 1918) a făcut posibilă declararea independenței reale a Finlandei, Estoniei, Lituaniei, Letoniei, și Poloniei. Monarhii germani impuși țărilor respective au fost nevoiți să renunțe la tron.

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) - Territory lost under the Treaty of Brest-Litovsk - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918) – Territory lost under the Treaty of Brest-Litovsk – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Daunele de război

Un nou tratat, semnat la Berlin pe 2 august 1918, a impus Rusiei plata unor substanțiale daune de război.

 

Efectele de durată ale tratatului

Tratatul de la Brest-Litovsk a avut efect numai pentru opt luni, fiind denunțat în noiembrie 1918 de guvernul bolșevic, care a profitat, astfel de înfrângerea Germaniei și aliaților ei la sfârșitul Primului Război Mondial. În aprilie 1922, prin Tratatul de la Rapallo, Germania a acceptat anularea Tratatului de la Brest-Litovsk, cele două țări semnatare fiind de acord să renunțe reciproc la orice pretenție financiară sau teritorială.

În 1939, prin Pactul Molotov-Ribbentrop, s-au inversat, practic, cele mai multe dintre prevederile Tratatului de la Brest-Litovsk.

Tratatul de la Brest-Litovsk a marcat o reducere importantă a teritoriului controlat de bolșevici. În timp ce independența Poloniei și Finlandei a fost, în principiu, acceptată, pierderea Ucrainei și a țărilor baltice a creat o bază primejdioasă pentru acțiunile antibolșevice în Războiul civil rus care avea să vină (1918–1920). Mulți naționaliști ruși și chiar și unii dintre revoluționarii bolșevici erau înfuriați de acceptarea de către bolșevici a condițiilor tratatului, ei înrolându-se în forțele Armatei Albe anticomuniste. Deși cea mai mare parte a Ucrainei a fost recucerită până în 1920, Țările Baltice și districtele poloneze din Ucraina și Belarusul din zilele noastre au rămas în mâinile antibolșevicilor până la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, când au fost integrate, pentru o perioadă de 5 decenii și jumătate, în URSS.

"Poland & The New Baltic States": a map from a 1920 British atlas, showing borders left undefined between the treaties of Brest-Litovsk, Versailles and Riga - foto preluat de pe en.wikipedia.org

“Poland & The New Baltic States”: a map from a 1920 British atlas, showing borders left undefined between the treaties of Brest-Litovsk, Versailles and Riga – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Tratatul de la Brest-Litovsk si pe en.wikipedia.org

Acordul Averescu-Racovski (20 februarie/5 martie–23 februarie/ 8 martie 1918)

Acordul Averescu-Racovski (20 februarie/5 martie–23 februarie/ 8 martie 1918) Cei doi actori principali ai acordului:
La stânga generalul Alexandru Averescu, Prim Ministru și Ministru de Externe al României
La dreapta activistul politic Dr. Cristian Racovski, conducător de facto al RUMCEROD și reprezentant al guvernului sovietic

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Acordul Averescu-Racovski reprezintă un acord de încheiere a conflictului militar existent între Guvernul României și organele revoluționare din Odesa (Colegiul Superior Autonom, RUMCEROD(1)). Acordul între cele două părți a fost semnat în perioada 20 februarie/5 martie – 23 februarie/ 8 martie 1918. Din partea României a semnat generalul Alexandru Averescu, în calitate de prim-ministru și de ministru al afacerilor externe, iar din partea organelor revoluționare ruse activistul politic dr. Cristian Racovski.

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina - d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru Averescu (n. 9 martie 1859, satul Babele, astăzi în Ucraina – d. 3 octombrie 1938, București) a fost mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru puținele succese militare ale României. A fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost autorul a 12 opere despre chestiuni militare (inclusiv un volum de memorii de pe prima linie a frontului), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org

În respectiva epocă, guvernul sovietic de la Petrograd a considerat conflictul ruso-român ca fiind o chestiune de politică externă a Republicii Sovietice Ruse. Ca urmare, l-au însărcinat prin intermediul lui Lev Troțki, comisar al afacerilor străine, pe Cristian Racovski cu puteri depline în Ucraina, pentru a se ocupa de conflictul dintre ruși și români. Acesta a fost trimis la Odesa, unde a început o serie de operațiuni polițienești împotriva românilor refugiați în oraș, din calea trupelor Puterilor Centrale. Presiuni au început de asemenea să fie exercitate și din partea organelor bolșevice ucrainene, cu sediul la Kiev.

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri - în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 - 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cristian Rakovski (pe numele adevărat Krăstio Gheorghev Stancev, n. 1 august S.N. 13 august 1873, Kotel, Bulgaria – d. 11 septembrie 1941, Oriol, Rusia) a fost un militant socialist și apoi comunist bulgar, de profesie medic, stabilit în România și în Rusia, politician și diplomat sovietic. A activat ca socialist în Bulgaria, Elveția, Germania, Franța, Rusia și România, apoi în conducerea Cominternului. A deținut în trei rânduri – în noiembrie 1918, în ianuarie-decembrie 1919, și apoi între anii 1920 – 1923 funcția de prim-ministru al Ucrainei sovietice. S-a remarcat și ca ziarist și eseist. La bătrânețe, în URSS, Rakovski a căzut victimă „marii terori” staliniste – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După ce la 25 ianuarie/7 februarie 1918, soldații români au ocupat orașul Bender încercând apoi să treacă Nistrul la 26 ianuarie/8 februarie, s-au deschis tratativele de pace. Scopurile realizării unui acord între România și Rusia Sovietică au fost legate de aplanarea, respectiv închiderea conflictul armat dezvoltat în perioada 1917-1918 între România și Rusia. Acest fapt, s-a circumscris unui context în care pentru Regatul României au fost importante atât ameliorarea situației românilor arestați de RUMCEROD la Odesa, cât și a situației generale prin măsuri specifice ca: asigurarea spatelui Armatei române în eventualitatea reluării ostilităților cu Puterile Centrale printr-o pace în est și prin securizarea depozitelor de materiale ale Armatei Române și de hrană din Basarabia. Pentru organele sovietice a fost importantă părăsirea Basarabiei a armatei române. Un rol notabil în desfășurarea negocierilor l-a avut colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle, solicitat atât de ruși cât și de români să mijlocească pacea.

În timpul negocierilor Ofensiva austro-ungară din Ucraina a determinat o situație catastrofală a sovietelor, ceea ce a flexibilizat partea rusă. Consecința a fost că, acordul s-a finalizat și s-a semnat chiar dacă potrivit lui Racovski autoritățile bolșevice se opriseră „la jumătatea drumului” în ceea ce privește interesele lor în Basarabia. În ceea ce privește partea română, termenii acordului au corespuns viziunii proprii de politică externă a lui Averescu, care și-a exprimat rezerve în ceea ce privește oportunitatea unirii Basarabiei cu România în acel moment. Pătrunderea rapidă în zona Odesei a trupelor Puterilor Centrale a făcut acordul inoperant, deoarece el nu a mai ajuns să fie aplicat, cu excepția clauzei propriu-zise de armistițiu. Pe de altă parte, nefiind părtașă la semnarea acordului, Republica Democratică Moldovenească a fost liberă să-și decidă singură viitorul

Semnat în condiții complexe și dramatice, acest acord a conținut numeroase vicii de formă și de fond. Diplomația română a considerat viciile sale de fond precum și evoluția ulterioară a situației, drept factori care au pus în discuție prevederile acestuia. De asemenea, a existat o discordanță majoră între pozițiile diplomațiilor română și sovietică legată de modul de interpretare al primului articol al acordului, recte al clauzei teritoriale cu referire la angajamentul ca Armata Română să părăsească Basarabia într-un interval de 2 luni, cu excepția a 10.000 de soldați necesari pentru paza depozitelor române și a căilor ferate. Alte controverse s-au declanșat cu referire la existența în acord a termenului de „ocupație românească în Basarabia”, precum și la caracterul său, etichetat de către români ca militar sau tehnic și ca politic, de către sovietici. Acordul a fost de altfel speculat ulterior pe plan extern de către de propaganda sovietică pentru a submina legitimitatea apartenenței Basarabiei la statul român.

Independent de existența acestui acord, regimul de la Moscova ar fi contestat în continuare Unirea Basarabiei cu România și ar fi profitat oricum de orice ocazie pentru a reanexa interfluviul pruto-nistrean. De asemenea, natura cu totul specială a regimului bolșevic, adept al „revoluției mondiale” sprijinită inclusiv prin metode violente, ar fi făcut oricum imposibilă stabilirea de relații normale ruso-române. Acest fapt, s-ar fi concretizat cu atât mai mult cu cât Regatul României, în calitate de vecin direct, a fost unul dintre obiectivele preferate ale conducerii de la Moscova în ceea ce privește destabilizarea „ordinii burgheze”.

 

Contextul

Guvernul sovietic din Petrograd a considerat conflictul ruso-român ca fiind o chestiune care depășește interesele limitate locale ale RUMCEROD din Odesa și care a căzut în sfera de competență a comisarului afacerilor străine Lev Troțki, fiind o chestiune de politică externă a Republicii Sovietice Ruse. Troțki l-a însărcinat cu puteri depline în Ucraina pe Cristian Racovski și l-a trimis pe acesta la Odesa pentru a se ocupa de conflictul dintre ruși și români. Ajuns la Odesa, Racovski a instalat sub președinția sa drept guvern local un Colegiu Suprem Autonom.

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism - (Photograph of Trotsky in 1929) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Lev Davidovici Troțki (n. 26 octombrie/7 noiembrie 1879, Bereslavka, Ucraina – d. 21 august 1940, Coyoacán, Mexic), născut Léiba sau Leib Bronștéin, a fost un revoluționar bolșevic și intelectual marxist rus născut într-o familie de evrei așkenazi din Ucraina. El a fost un politician influent la începuturile existenței Uniunii Sovietice, mai întâi Comisar al poporului pentru politica externă iar mai apoi ca fondator și prim comandant al Armatei Roșii și Comisar al poporului pentru apărare. A fost de asemenea membru fondator al Politburo-ului. În urma luptei pentru putere cu Iosif Vissarionovici Stalin din anii 1920, Troțki a fost exclus din Partidul Comunist și deportat din Uniunea Sovietică. A fost în cele din urmă asasinat în Mexic de un agent sovietic. Ideile lui Troțki formează bazele teoriei comuniste cunoscute sub numele de troțkism – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Photograph of Trotsky in 1929) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La sfârșitul anului 1917 RUMCEROD a trecut sub control bolșevic. Comitetul a început să acționeze sub președinția lui V.G. Ludovski și sub conducerea reală a lui Cristian Racovski, pentru instaurarea puterii sovietice, inclusiv în Basarabia și România. Activitatea lui Racovski a fost în această perioadă îndreptată cu precădere împotriva guvernanților din Regat. Instalat la Odesa în ianuarie 1918, un Consiliu Suprem a preluat competența afacerilor româno-ruse și a fost destinat să înlocuiască RUMCEROD.

Un număr de note ale RUMCEROD în care se solicita ca România să-și retragă trupele din Basarabia împreună cu cererea de mediere a Aliaților în conflictul dintre organul revoluționar și Regat, au fost remise de către Comitetul în cauză către guvernul României. În aceeași perioadă în care a început să trimită note ultimative guvernului de la Iași, solicitând peste puterile sale de acțiune să-i fie îndeplinite diverse cereri de ordin politic și militar, Racovski a început o serie de operațiuni polițienești împotriva românilor din Odesa.

În porturile aflate în sudul Rusiei s-au aflat în acea epocă un amestec de refugiați și dislocați români, incluzând un număr mare de membrii ai forțelor armate, trupe terestre, marinari și muncitori din stabilimentele civile sau militare, fabrici, șantiere sau ateliere ale armatei ori rechiziționate. Acestea fuseseră evacuate în perioada de panică – mai ales în august 1917 când rușii după Bătălia de la Mărășești și-au manifestat intenția de a părăsi frontul. Tot în zonă, mai existau de asemenea depozite de muniții, vase maritime și fluviale militare sau de comerț, șlepuri ori remorchere românești. De asemenea, evacuările făcute oficial de către guvernul român sau cele realizate din proprie inițiativă, creaseră o importantă colonie română în orașele Rusiei meridionale. Se aflau aici parlamentari, înalți magistrați și funcționari, membrii comisiilor de aprovizionare și de colaborare cu autoritățile ruse, ofițeri superiori, gărzi militare, refugiați ardeleni și un mare număr de persoane particulare. Românii deschiseseră aici sucursale bancare, întreprinderi și rețele comerciale, iar în unele orașe, licee românești cu profesori aduși din țară.

Voluntari români prosovietici mărșăluind pe străzile Odesei în ianuarie 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Voluntari români prosovietici mărșăluind pe străzile Odesei în ianuarie 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intervenția Armatei Române în Basarabia și dezarmarea formațiunilor înarmate ale RUMCEROD-ului din teritoriul dintre Prut și Nistru a atras din partea guvernului sovietic o replică dură. Aceasta a mers de la arestarea la 1/14 ianuarie 1918 a ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandi, și a membrilor Misiunii Militare Române aflați în funcție până la confiscarea Tezaurului și ruperea relațiilor diplomatice cu România din 13/26 ianuarie 1918. În aceeași zi Consiliul Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Ruse a constatat starea de război între România și Rusia.

Ruperea relațiilor diplomatice cu statul sovietic și inaugurarea unei stări conflictuale de facto cu acesta, într-un context în care teritoriul statului român rămas liber era deja înconjurat de inamic din trei părți, a constituit un eveniment de o excepțională gravitate într-un moment în care inamicul principal căuta să impună o pace de capitulare.

După ruperea relațiilor cu guvernul rus, românii din orașele aflate în sudul Rusiei au încercat să se îndrepte spre țară, în Odesa adunându-se cea mai mare parte dintre românii din celelalte localități. Printre aceștia s-au aflat înalți demnitari, foști miniștri, generali, înalți funcționari însărcinați cu misiuni speciale,senatori, deputați etc. Pentru o perioadă orașul a fost pradă războiului civil declanșat între ucraineni și ruși și, după ce bolșevicii susținuți de Flota Mării Negre au câștigat controlul localității, au început represaliile împotriva suspecților și adversarilor. RUMCEROD-ul i-a arestat pe fruntașii coloniei române, eliberându-i după tratative prin care aceștia s-au angajat să servească drept mijlocitori între guvernul român și Ucraina bolșevică, cu scopul de a mijloci o înțelegere cu guvernul de la Petrograd. O delegație româno-ruso-americană a plecat la Iași pentru a angaja convorbiri cu noul guvern Averescu.

Pe nava Împăratul Traian – aflată în acele timpuri la Odesa - au fost ținuți în detenție o parte dintre demnitarii români în anul 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe nava Împăratul Traian – aflată în acele timpuri la Odesa – au fost ținuți în detenție o parte dintre demnitarii români în anul 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La 23 ianuarie/5 februarie 1918 Comitetul Executiv Central al RUMCEROD s-a declarat în stare de război cu România. În cursul lunii februarie 1918 ca efect la acțiunii RUMCEROD – aflat sub conducerea lui Racovski, un număr mare de refugiați români din Odesa au fost arestați la ordinele acestuia, incluzând un mare număr de deputați și ofițeri din Regat. Aceștia au fost amenințați cu deportarea sau executarea și au fost deținuți în condiții mizerabile laolaltă cu oficialii români arestați în ianuarie 1918 la Chișinău.

Intrarea trupelor române în Basarabia nu ar fi putut fi acceptată de RUMCEROD, care împreună cu Înalta comisie pentru Combaterea Contrarevoluției Române și Ucrainene a urmărit împiedicarea mișcărilor naționale din respectivele teritorii, precum și instaurarea unor regimuri bolșevice în Basarabia și Ucraina. Deși acțiunea celor două organisme a fost motivată propagandistic în sensul apărării intereselor cetățenilor ruși din Basarabia, măsurile luate împotriva cetățenilor români de la Odesa au avut scopul de a face ca guvernul român să-și retragă trupele, astfel încât în absența lor sovietele să poată interveni cu scopul orientării politicii interne basarabene în direcția unui regim bolșevic.

 

Negocierile

Negocieri inițiale pentru a fi salvate bunurile și persoanele aflate la stânga Nistrului au fost începute sub auspiciile guvernului Brătianu, iar cabinetul Averescu le-a continuat cu ambele autorități din Odesa, atât cu Colegiul Autonom, cât și cu RUMCEROD-ul. Un rol foarte important a revenit conform lui Petre Otu lui Constantin Argetoianu, ai cărui părinți se aflau la Odesa. Tratativele au fost duse prin intermediul consulilor aliați de la Odesa și prin misiunile militare aliate. Un rol foarte important l-a avut colonelul canadian Joseph Whiteside Boyle, printre intermediari numărându-se și emisarul francez Arquier.

Boyle, solicitat atât de ruși cât și de români să mijlocească pacea, a făcut de câteva ori drumul de la Odesa la Iași și înapoi cu avionul, reușind să intervină cu succes în finalizarea acordului privitor la prizonieri și ostatici.

 

Primele poziții

O primă propunere a fost trimisă de la Odesa de către consulul Italiei, către omonimul său italian de la Iași Carlo Fasciotti, decan al reprezentanților diplomatici. La 20 ianuaire/ 2 februarie Fasciotti în răspunsul său, a asigurat că va examina problema în spiritul echității, solicitând concomitent respectrea legilor ospitalității față de români. În 23 februarie/5 ianuarie consulii din Odesa ai Italiei, României, Greciei, Statelor Unite, Serbiei, Franței și Marii Britanii au remis baronului Fasciotti propunerile RUMCEROD. În aceeași zi Ion Grecianu – consul al Regatului României la Odesa, a informat guvernul României că o delegație de parlamentari români a plecat în înțelegere cu RUMCEROD de la Odesa spre Iași, pentru a arăta situația amenințătoare pentru colonia română din oraș.

Carlo Fasciotti (n. 28 decembrie 1870, Udine – d. 7 august 1958, Roma, Italia) a fost un diplomat italian, ambasador în România pe perioada Primului Război Mondial. De-a lungul carierei a mai ocupat diferite poziții diplomatice la reprezentanțele Italiei din Grecia, Imperiul Austro-Ungar și Spania, precum și în aparatul central al Ministerului de Externe italian. S-a opus fascismului, motiv pentru care a fost scos din diplomație în 1922 de către Benito Mussolini, pe toată perioada regimului fascist ocupându-se de activitatea societății sale de binefacere. După căderea fascismului, Carlo Sforza, ministrul de externe al Republicii Italiene îl numește în instanța creată special pentru judecarea fascismului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carlo Fasciotti (n. 28 decembrie 1870, Udine – d. 7 august 1958, Roma, Italia) a fost un diplomat italian, ambasador în România pe perioada Primului Război Mondial. De-a lungul carierei a mai ocupat diferite poziții diplomatice la reprezentanțele Italiei din Grecia, Imperiul Austro-Ungar și Spania, precum și în aparatul central al Ministerului de Externe italian. S-a opus fascismului, motiv pentru care a fost scos din diplomație în 1922 de către Benito Mussolini, pe toată perioada regimului fascist ocupându-se de activitatea societății sale de binefacere. După căderea fascismului, Carlo Sforza, ministrul de externe al Republicii Italiene îl numește în instanța creată special pentru judecarea fascismului – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În propuneri era inclus acordul pentru formarea unei comisii mixte din delegații săi, ai consulatului român din Odesa și ai unor reprezentanți ai consultelor țărilor neutre. Respectiva comisie ar fi urmat să se deplaseze în Basarabia pentru a investiga cazurile de maltratare ale soldaților ruși. În mod special RUMCEROD a evidențiat că era obligat să ia toate măsurile necesare pentru a salvgarda interesele cetățenilor ruși.

O altă comisie ar fi urmat să examineze și să negocieze cu guvernul român subiectul ocupării teritoriului dintre Prut și Nistru de către Armata Română. Sediul respectivei comisiei mixte ar fi urmat să fie la Chișinău și pe timpul desfășurării lucrărilor acesteia soldații români ar fi urmat să fie retrași pe malul drept al Nistrului, urmând să înceteze orice activitate militară sau deplasare.

De asemenea, în chestinile puse pe tapet de RUMCEROD se regăseau rațiunea intrării trupelor române în Basarabia, înțelegerea dintre Sfatul Țării și guvernul român cu referire la drepturile și puterile trupelor românești în teritoriul basarabean, legile care se vor aplica de către autoritățile române în același teritoriu (cele rusești sau cele românești)și autoritatea care va lua o decizie în ceea ce privește retragerea trupelor române.

Date fiind situația din Odesa și pericolele existente la adresa consulatului român, diplomații aliați au rugat ambasada Italiei să comunice tuturor ambasadelor de la Iași respectivele propuneri și să încerce să răspundă cât mai rapid.

După ce la 25 ianuarie/7 februarie 1918 soldații români au ocupat orașul Bender, au eșuat să treacă Nistrul a doua zi ca urmare a opoziției trupelor Republicii Sovietice Odesa.
cititi mai mult despre Lupta de la Tighina (20 – 25 ianuarie 1918) pe unitischimbam.ro

În aceeași zi 26 ianuarie/8 februarie 1918 au început tratative de pace între România și Rusia Sovietică, Fasciotti într-o telegramă trimisă la Odesa, rugându-l pe omonimul său italian să comunice RUMCEROD că toate propunerile sale erau acceptate. De asemenea, baronul a exprimat în numele ambasadorilor Puterilor Aliate aflați la Iași, convingerea că RUMCEROD va lua măsuri pentru garantarea drepturilor supușilor români din oraș.

Litigiul principal din punct de vedere al generalului Averescu era schimbul de prizonieri, astfel că chiar înainte de începerea negocierilor, generalul a cerut punerea în libertate a supușilor români din Odesa.

În principiu, autoritățile de la Iași admiteau constituirea unie comisii formate din trei reprezentanți guvernamentali români, trei ai RUMCEROD și trei ai misiunilor aliate – care să ancheteze fapte care au aut loc pe teritoriul românesc. Faptele petrecute în Basarabia însă, ar fi urmat să fie analizate de către comisia aflată în curs de constituire la Chișinău.

În același timp, un armistițiu a fost semnat din partea României de către colonelul Rădulescu și căpitanul Victor Cădere și guvernul român l-a trimis pentru a trata la Odesa cu bloșevicii, pe Raul Crăciun.

 

Medierea

Încurajat de succesul temporar al intrării trupelor bolșevice în Kiev și de susținerea guvernului de la Petrograd, RUMCEROD a dat un ultimatum cabinetului de la Iași. Printre cereri au figurat: retragerea trupelor române din Basarabia, restituirea bunurilor armatei ruse și libertea pentru trupele acesteia de a trece din România spre teritoriul basarabean, extrădarea generalului Șcerbaciov și amnistierea dezertorilor români. RUMCEROD a avut o tentativă de a încredința căpitanului Rechatzammer din Misiunea Militară Franceză condițiile, dar acesta a declinat cererea în condițiile în care mandatul său nu prevedea decât crearea unei comisii mixte, necesare clarificării aspectelor diverse ale prezenței trupelor române în Basarabia și Moldova.

După ce la 3/16 februarie 1918 consulul român la Odesa împreună cu personalul reprezentanței au fost expulzați și împotriva coloniei române au avut loc violențe, Fasciotti a protestat împotriva maltratării ostatecilor români și a nesocotirii tratativelor, iar din partea misiunilor franceză și engleză a intervenit o ofertă de mediere. Ca atare noi condiții au fost trimise prin intermediul colonelului Boyle din partea Congresului Superior Autonom al RUMCEROD, în data de 11/24 februarie 1918. Este de menționat că exista un context caracterizat de o confuzie generală și o dinamică foarte rapidă a evenimentelor, iar autoritățile de la Iași nu au avut o percepție clară asupra RUMCEROD și a autorității acestuia ori a legăturilor sale cu Petrogradul și Moscova.

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(1) RUMCEROD sau RumCerOd, acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre şi regiunii Odessa a fost un organ bolşevic revoluţionar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, şi a avut competenţe asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson şi Taurida, în contextul destrămării Imperiului Rus şi a Războiului Civil Rus. A funcţionat din mai 1917 până în mai 1918.

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Republica Sovietică Odesa, la 1 martie 1918, harta include şi Basarabia, de facto însă, ultima niciodată nu a făcut parte din RSO – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

RumCerOdul s-a străduit să împiedice intenţiile Sfatului Ţării de a declara independenţa Basarabiei. A reuşit să-şi introducă grupurile armate, Front-Otdel, în Basarabia unde a contestat, violent, Sfatul Ţării. Front-Otdel a preluat unităţile militare ruseşti, controlul telegrafului, poştei şi gării din Chişinău, pentru ca în ianuarie 1918 să dizolve, de facto, Sfatul Ţării arestând unii deputaţi, în timp ce alţii sau ascuns ori au fugit la Iaşi.

În dorinţa de a obţine retragerea trupelor române din Basarabia, a arestat o parte dintre românii refugiaţi la Odesa şi a somat România să-şi retragă armata din teritoriul fostei gubernii. Cele două părţi au ajuns la un acord pe 23 martie 1918, însă Rumcerodul a fost nevoit să se retragă la Nikolaiev (apoi Rostov-pe-Don), datorită înaintării trupelor germane.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Tratatele de pace de la Paris (10 februarie 1947)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946 – cititi mai mult pe unitischimbam.ro) a fost urmată de Tratatele de Pace de la Paris, semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-al doilea război mondial.

 

Părțile implicate

- De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.

- De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pentru ca aceste state să se prezinte în această ordine, nu au fost luate în cont în Tratate decât acțiunile primei grupe de partea Aliaților (exceptând, așadar, acțiunile Franței sub conducerea regimului Petain și ale URSS în cadrul pactului Hitler-Stalin) și acțiunile celei de-a doua grupă de partea Axei (exeptând astfel acțiunile României după 23 august 1944 deși aceste acțiuni îi permit să recapete Transilvania de nord pierdută în 1940).

Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare “pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice“.

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații “politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice.

 

Transferuri teritoriale

- Finlanda pierdea aproximativ 10% din suprafața sa în favoarea Rusiei. Această cerere a sovieticilor a fost privită ca o mare nedreptate în rândul aliaților, deoarece în acest caz URSS era agresorul (în cadrul pactului Hitler-Stalin) și datorită simpatiei de care se bucura Finlanda mulțumită victoriilor din 1939 – 1940.

- România, mulțumită contribuției sale militare de partea Aliaților după 23 august 1944, primea înapoi Transilvania de Nord transferată de Hitler Ungariei prin Dictatul de la Viena, dar pierdea Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța în favoarea Uniunii Sovietice, și Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) în favoarea Bulgariei.

- Italia ceda localitățile Tende și La Brigue Franței, Zadar (actual pe teritoriul Croației) și regiunea Istria (actual pe teritoriul Croației și Sloveniei) Iugoslaviei și arhipelagul Dodecanez Greciei.

 

Daunele de război

Uniunea Sovietică a emis pretențiile maxime din partea adversarilor, cu excepția Bulgariei, cu care avea cea mai bună relație dintre vechii adversari. În cazurile României și a Ungariei însă, pretențiile au fost foarte mari. Daunele de război, la valorile din 1938:

 

$360.000.000 de la Italia;
- $115.000.000 către Iugoslavia;
- $105.000.000 către Grecia;
- $100.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $25.000.000 către Etiopia;
- $5.000.000 către Albania;

 

$300.000.000 de la Finlanda către Uniunea Sovietică;

 

$300.000.000 de la Ungaria:
- $200.000.000 către Uniunea Sovietică;
- $100.000.000 către Cehoslovacia și Iugoslavia.

 

$300.000.000 de la România către Uniunea Sovietică;

 

$70.000.000 de la Bulgaria;
- $45.000.000 către Grecia;
- $25.000.000 către Iugoslavia.

 

Prăbușirea Uniunii Sovietice nu a dus la vreo revizuire a tratatelor, războiul din Iugoslavia a provocat însă schimbări ale granițelor în Europa.

 

Semnarea de catre România a Tratatului de Pace de la Paris

 

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a incheiat in plan diplomatic razboiul mondial, fiind urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei. De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia. De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflasera Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pe 10 februarie s-a semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste – URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană – aliate în război cu România), pe de o parte şi România – pe de altă parte.

Textul Tratatului de Pace, semnat de tara noastra la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”.

După Bătălia de la Stalingrad (2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este pierdut. Importanta era ieşirea din conflagraţie, iar soluţii erau mai multe, dar iniţiativa a preluat-o regele României Mihai I: la 23 august 1944 el a realizat o lovitură de stat, înlăturându-l de la putere pe Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri.

Din acel moment (23 august 1944) până la Victoria asupra Germaniei (9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort colosal (militar, dar mai ales economic – produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc.) pentru apropierea cât mai grabnică a Victoriei asupra Germaniei hitleriste. În acest interval de timp scurt (23 august 1944 – 9 mai 1945), conform unor calcule facute de oameni politici şi experţi străini, România s-a situat pe locul PATRU în cadrul Coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului depus.

Iată argumentele:

1) Pe data de 8 ianuarie 1945 ziarul londonez „Sunday Times” remarca: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”.

2) Pe data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat:
De vreme ce România este a patra ţară [sublinierea ne aparţine – A.P.] ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de cobeligerantă”.

3) În 1956 istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie:
Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru [evidenţierea noastră – A.P.] al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”.

Mă văd nevoit să repet: în ciuda aportului colosal, adus de Neamul Românesc pe altarul Victoriei, Marile Puteri Aliate şi Asociate în anii celui de-al Doilea Război Mondial NU AU RECUNOSCUT ROMÂNIA CA ŢARĂ COBELIGERANTĂ, acest aport al României NU A FOST RECUNOSCUT!

În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1946) România a fost tratată ca ţară ÎNFRÂNTĂ în război, i s-a dictat Tratatul de pace, foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946, sursă:ziaristionline.ro – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Tratatul semnat de Romania cu puterile invingatoare specifica:
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,

şi România de altă parte;

Avînd în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;

Avînd în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi

Avînd în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,

Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:

PARTEA I

FRONTIERE

ART.1

Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă.
Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.

ART. 2

Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.

România s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Amintesc toate acestea pentru că şi astăzi există anumite voci, deloc neglijabile, care încearcă să manipuleze opinia publică, afirmând absolut fără temei cum că România ar fi avut „multiple avantaje”.
Marile Puteri (Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat frontierele României.

Încă din vara anului 1941 poziţia URSS a fost: pentru ea, URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941.

Iniţial Aliaţii URSS (Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (mai 1942), dar pe parcursul războiului viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Kremlinului.

Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.

Articolul 2 stipula: „Hotărârile şedinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei.

După încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei. Şi-i tot. Dar de Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.

Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS şi-a redobândit teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (am în vedere voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării).

Pe parcursul anilor Occidentul a susţinut Mişcarea disidentă din ţările supuse comunizării, inclusiv – România, iar după prăbuşirea regimului comunist, România a fost admisă în Uniunea Europeană şi NATO.

Este, fără îndoială, o reparaţie a istoriei: România – ţară europeană – a reintrat în familia unită a Europei.

Mai prost stăm cu numita Republica Moldova: ţara cea mai săracă de pe continentul nostru, cu o conducere pe care îţi vine tot mai greu s-o priveşti.

Din: “O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011, p.309.

Să auzim doar de bine!

Surse: Prof. univ. dr. hab. Anatol PETRENCU,
preşedinte INIS „ProMemoria” din R.Moldova;
lege-online.ro/;

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com;  ro.wikipedia.org

Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801)

Europa dupa Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat dupa ro.wikipedia.org

 

Pacea de la Lunéville a fost încheiată la 9 februarie 1801 între Prima Republică Franceză și Sfântul Imperiu Romano-German, în timpul domniei împăratului Francisc al II-lea. Pacea însemna încetarea conflictelor militare între Austria și Franța, fiind o urmare a pactului semnat la 25 decembrie 1800 în farmacia Löwe („Leul”) din Steyr.

Tratatul a fost semnat de Joseph Bonaparte, ca reprezentant al Franței și contele Johann Ludwig von Cobenzl⁠, ca reprezentant imperial, la 9 februarie 1801 (în franceză 20 pluviôse an IX).

Această pace a încheiat Războiul celei de a Doua Coaliții și a confirmat Pacea de la Campo Formio încheiată în 1797. Franța va anexa regiunea de pe malul stâng al Rinului (din Germania), regiune preluată oficial la 9 martie 1801 de Napoleon I și prin această pace Franța va determina recunoașterea teritoriilor noi ocupate ca République sœur („Noua republică franceză”, sau „Republica soră”) cu granițele stabilite în timpul Revoluției franceze, „Republica Batavia” (Provinciile Unite, Țările de Jos austriece), „République helvétique” (Elveția) și „Repubblica Ligure” (Liguria).

Europa Centrală după pacea din Basel si Campo Formio - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Europa Centrală după pacea din Basel si Campo Formio – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin această pace Franța a căutat să legitimeze încorporarea regiunilor anexate anterior.

Central Europe from the Peace of Lunéville to the Decree of the Imperial Diet - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Central Europe from the Peace of Lunéville to the Decree of the Imperial Diet – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat dupa ro.wikipedia.org
cititi despre Pacea de la Lunéville (9 februarie 1801) si pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945)

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – The “Big Three” at the Yalta Conference, Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt and Joseph Stalin. Behind them stand, from the left, Field Marshal Sir Alan Brooke, Fleet Admiral Ernest King, Fleet Admiral William D. Leahy, General of the Army George Marshall, Major General Laurence S. Kuter, General Aleksei Antonov, Vice Admiral Stepan Kucherov, and Admiral of the Fleet Nikolay Kuznetsov

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de la Ialta, numită și Conferința din Crimeea a fost întâlnirea din 4-11 februarie 1945 dintre liderii SUA, Marea Britanie și Uniunea Sovietică. Delegațiile au fost conduse de către Roosevelt, Winston Churchill, și Stalin.

 

Situația

“Cei 3 mari”, Roosevelt, Stalin și Churchill, erau liderii națiunilor aliate cheie datorită puterii națiunilor pe care le reprezentau și a colaborării pe care o avuseseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acești trei lideri s-au întâlnit doar de două ori în decursul celui de Al Doilea Război Mondial, dar deciziile lor au fost cardinale și au schimbat cursul istoriei.

După Conferința de la Teheran, cei 3 lideri au decis să se reîntâlnească, ceea ce a dus la Conferința de la Ialta, din februarie 1945. Deși Stalin și-a exprimat îngrijorarea față de starea sănătății lui Roosevelt, această îngrijorare nu s-a transpus în acțiune. Liderul sovietic a refuzat să călătorească mai departe de zona Mării Negre, în peninsula Crimeea, iar Churchill și Roosevelt au fost nevoiți să facă din nou deplasări lungi și obositoare pentru a ajunge la întâlnirea de la Ialta.

Fiecare dintre cele trei superputeri avea obiective aparte. Marea Britanie voia să-și mențină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obțină mai mult teritoriu și să-și consolideze poziția în teritoriile cucerite, iar Statele Unite doreau să se asigure de participarea URSS la războiul din Pacific și să negocieze aranjamentele situației postbelice. Roosevelt mai spera să obțină din partea lui Stalin conlucrarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite.

Primul punct pe agenda Uniunii Sovietice a fost Polonia. Stalin: „Pentru poporul sovietic, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”. Stalin a subliniat faptul că unele dintre dorințele sale în privința Poloniei nu erau negociabile: URSS va păstra estul Poloniei, iar aceasta va fi compensată prin extinderea graniței de vest și mutarea forțată a milioane de germani. Șovăitor, Stalin a promis alegeri libere în Polonia, deși la putere se afla un guvern-marionetă comunist, recent instaurat. Curând, s-a constatat că Stalin nu intenționase să-și țină promisiunea. Alegerile desfășurate în 1949 au dus la transformarea oficială a Poloniei într-un stat socialist și au fost contestate. Majoritatea analiștilor politici sunt de părere că rezultatele au fost falsificate. (Polonezii au avut parte de alegeri libere abia după 45 ani de la Conferința de la Ialta.)

Cu privire la participarea Uniunii Sovietice la operațiunile militare din Pacific, Stalin era nerăbdător să se răzbune pentru înfrângerea din războiul Ruso-Japonez, din anii 1904-1905, în care sovieticii au pierdut influența în Manciuria. De fapt, el își propunea câștigarea unei influențe chiar mai mari în estul Asiei.

Roosevelt a acceptat condițiile lui Stalin, sperând că va reuși să tempereze pretențiile Uniunii Sovietice prin intermediul ONU. Unii consideră că Ialta a fost o trădare, din cauza faptului că nehotărârea Americii și a Marii Britanii a încurajat extinderea sferei de influență sovietice în Japonia și Asia, dar și din cauză că Stalin a încălcat în cele din urmă clauzele înțelegerii prin formarea blocului sovietic. În plus, Uniunea Sovietică a fost de acord să se alăture Organizației Națiunilor Unite doar cu condiția (secretă) ca membrii permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto, dându-i astfel mai mult control pe glob. Unii observatori consideră că sănătatea precară a lui Roosevelt ar fi fost una dintre cauzele pentru concesiile făcute (Ialta a fost ultima conferință majoră a lui înainte de a înceta din viață, din cauza unui atac cerebral), dar Roosevelt se temea de Uniunea Sovietică și a încercat să prevină un conflict deschis. În acel moment, Stalin controla o mare parte din estul Europei și avea o armată de trei ori mai mare, în comparație cu armata americană, aflată sub comanda generalului Eisenhower.

Cei trei mari au ratificat înțelegerile anterioare privind divizarea Germaniei: urmau să fie formate patru zone de ocupație, una pentru fiecare din cele trei națiuni dominante, plus una pentru Franța. Capitala Berlin urma să fie împărțită tot în patru sectoare, deși se afla în zona sovietică de ocupație. Orașul a devenit un simbol major al Războiului Rece din cauza divizării orașului prin ridicarea zidulului Berlinului (1961), construit și menținut de guvernul est-german, sprijinit de sovietici.

Cei trei au decis ca toate guvernele originale să fie reinstaurate în țările invadate și toți civilii repatriați. Democrațiile se doreau a fi reinstalate. În toate teritoriile urmau să se desfășoare alegeri libere, iar ordinea să fie redată Europei, după cum se arăta într-o declarație oficială:

Stabilirea păcii în Europa și reconstruirea vieții economice trebuie realizate prin procese care să permită oamenilor eliberați distrugerea ultimelor vestigii ale nazismului și fascismului și să creeze instituții democratice de ei alese.

Ulterior, Rusia a dobândit Insulele Sahalin și Kurile și partea nordică a provinciei germane Prusia Orientală.

Majoritatea populației din Europa de est a considerat Conferința de la Ialta drept un act de trădare din partea Occidentului. Acesta își are originea în credința că puterile aliate, deși afirmau valorile democratice, au încercat să asigure stabilitatea sacrificând pentru următorii 45 de ani națiunile din Europa de Est.

 

Întâlnirea

Conferința s-a desfășurat în Uniunea Sovietică, la Ialta, oraș din peninsula Crimeea, (reanexată la Federația Rusă, după conflictul teritorial cu Ucraina din primăvara anului 2014). Delegația americană a fost cazată în fostul palat al țarului, iar președintele Roosevelt la palatul Livadia, unde a avut loc întâlnirea. Delegația britanică a fost găzduită în castelul din Alupka care aparținuse prințului Voronțov. Principalii membri ai delegațiilor au fost Edward Stettinius, Averell Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan și Viaceslav Molotov. Potrivit observațiilor lui Anthony Beevor, toate încăperile erau spionate de agenții NKVD. Stalin a sosit cu trenul la 4 februarie, iar summitul a început cu un dineu oficial ținut în aceeași seară.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945 - Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945 – Yalta American Delegation in Livadia Palace from left to right: Secretary of State Edward Stettinius, Maj. Gen. L. S. Kuter, Admiral E. J. King, General George C. Marshall, Ambassador Averell Harriman, Admiral William Leahy, and President F. D. Roosevelt. Livadia Palace, Crimea, Russia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Principalele puncte discutate

Principalele puncte ale convorbirilor au fost:

- S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiționată a Germaniei naziste. După război, Germania urma a fi împărțită în patru zone de ocupație. Urma să aibă loc și o divizare a Berlinului în patru sectoare.

- Stalin a fost de acord ca Franța să preia cea de-a patra zonă de ocupație în Germania și Austria. Franței i se acorda și un loc în Consiliul Aliat de Control.

- Germania urma să fie supusă unei operațiuni de demilitarizare și denazificare.

- Crearea unui consiliu aliat de reconstrucție, cu sediul la Moscova.

- A fost discutat statutul Poloniei, chestiune complicată de faptul că în acel moment Polonia era ocupată de armata sovietică. S-a stabilit reorganizarea guvernului provizoriu polonez care fusese instalat de Armata Roșie prin includerea a diverse grupări politice, prin organizarea de alegeri democratice. Prin aceasta a fost înlăturat, practic, guvernul polonez legitim exilat din 1939 în Occident.

- Granița estică a Poloniei urma să fie de-a lungul Liniei Curzon, Polonia urmând să fie compensată teritorial în vest cu teritorii importante din Germania de est.

- Cetățenii Uniunii Sovietice și ai Iugoslaviei urmau să fie repatriați, indiferent dacă ei doreau sau nu acest lucru.

- Roosevelt a obținut de la Stalin acordul de a participa la Națiunile Unite, după ce s-a convenit ca fiecare din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto.

- Stalin a fost de acord să participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea Sovietică urma să primească, după înfrângerea Japoniei, partea sudică a insulelor Sahalin și Kurile.

- Milioane de ruși din Europa au fost forțați să se reîntoarcă în URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Situația militară la sfârșitul conferinței - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Situația militară la sfârșitul conferinței – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Conferinței de la Yalta

Ialta a fost ultima mare conferință înainte de sfârșitul războiului și ultima călătorie a lui Roosevelt în străinătate. Observatorii l-au descris cu această ocazie ca fiind bolnav și foarte slăbit. Se crede că principalul obiectiv a fost de a asigura participarea Uniunii Sovietice la Națiunile Unite, lucru pe care, de altfel, l-a realizat, însă cu prețul acordării dreptului de veto fiecărui membru permanent al Consiliului de Securitate, ceea ce a slăbit semnificativ Organizația Națiunile Unite. Un alt obiectiv al său a fost contribuția URSS în lupta împotriva Japoniei. Armata Roșie înfrânsese forțele naziste în cea mai mare parte a Europei de Est, Stalin obținând astfel tot ce își dorea: o sferă importantă de influență drept zonă tampon. În acest proces, libertatea micilor națiuni a fost sacrificată de dragul stabilității, ceea ce a însemnat că țările baltice Letonia, Lituania și Estonia au fost silite să rămână membre ale URSS.

Conferința de la Ialta (4 - 11 februarie 1945) - Taken by War Office official photographer, United Kingdom - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Conferința de la Ialta (4 – 11 februarie 1945) – Taken by War Office official photographer, United Kingdom – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conferința de la Ialta (4-11 februarie 1945) si pe en.wikipedia.org;

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699)

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Negocierea tratatului de pace de la Karlowitz (Sremski Karlovici), 1699

foto preluat de pe istoria.md
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.istoria.md

 

Tratatul de la Karlowitz sau de la Carloviț a fost semnat la 26 ianuarie 1699 în localitatea Carloviț (în sârbă Sremski Karlovci, în germană Karlowitz) din Voivodina, la sfârșitul războiului austriaco-otoman (1683-1697), în care otomanii au fost învinși.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Alegoria Transilvaniei și Serbiei victorioase asupra Imperiului Otoman, frescă de Bartolomeo Altomonte (1723), Mănăstirea Sankt Florian, Austria Superioară – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Victoria coaliţiei antiotomane a generat modificări politice majore în Europa Centrală şi Răsăriteană şi a afectat inclusiv Serbia şi Principatele româneşti.

Negociatorul principal al păcii de la Karlowitz a fost marele-dragoman al Porţii – Alexandru Mavrocordat. Acesta reuşeşte să-i convingă pe imperiali că turcii vor pace iar pe turci că imperialii vor pace. Semnarea Păcii de la Karlowitz a avut consecinţe dezastruoase pentru Turci:

- Veneţia păstrează Moreea (Peloponez) şi o parte din coasta dalmată;
- Polonia ia Pocuţia şi o parte din Ucraina;
- Imperiul Rus ia Azovul;
- Imperiul Austriac capătă toată Ungaria, Slovenia şi o parte din Croaţia şi din Serbia, în întregime Transilvania.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – Europa de Sud-Est înainte și după tratatul de la Carlovița – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După două luni de negocieri între Imperiul Otoman pe de o parte și, pe de altă parte, Liga Sfântă, o coaliție formată din mai multe puteri europene incluzând Casa de Habsburg, Uniunea Polono-Lituaniană, Republica Venețiană și Imperiul Rus, tratatul de pace a fost semnat la 26 ianuarie 1699. Otomanii au cedat Austriei cea mai mare parte a teritoriului Ungariei (care fusese transformată în pașalâc în urma Bătăliei de la Mohacs, 29 august 1526 conduse de către Soliman Magnificul) și Slavonia, iar Podolia a revenit Poloniei. Simultan au renunțat la vasalitatea Transilvaniei, transferată Habsburgilor. Au cedat de asemenea către Veneția teritorii Dalmațiene și peninsula Peloponez, pe care însă otomanii au recuperat-o prin Tratatul de pace de la Passarowitz din 1718 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Simultan au renunțat la vasalitatea republicii Raguzane, transferată Veneției.

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) - documentul oficial al tratatului - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) – documentul oficial al tratatului – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În aceste condiţii se produce instaurarea dominaţiei Habsburgice (austrieci) în Transilvania, fost stat autonom sub sureranitate turcească. De acum noul “stăpîn” e la Viena. Prin alternarea dialogului diplomatic cu presiunea armaei imperiale, austriecii impun recunoaşterea protecţiei imperiale în Transilvania şi domnia ereditară a principelui Apafi. Ulterior a avut loc aducerea românilor ortodocşi sub obedienţa papei, orchestrată de împăratul Leopold al Austriei. După 3 ani de negocieri cu mitropolitul Atanasie a Transilvaniei s-a ajuns la 1701 acceptarea de către Biserica română din Transilvania a punctelor Sinodului de la Florenţa (1439) în schimbul unor privilegii egale cu preoţii catolici.

Tratatul de la Karlowitz a marcat începutul declinului Imperiului Otoman în Europa de Est și a stabilit monarhia habsburgică ca putere dominantă în Europa centrală.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orgwww.istoria.md
cititi mai mult despre Tratatul de la Karlowitz (26 ianuarie 1699) si pe en.wikipedia.org

Conferința de Pace de la Paris din 1919 (18 ianuarie 1919 – 21 ianuarie 1920)

Johannes Bell of Germany is portrayed signing the peace treaties on 28 June 1919 in The Signing of Peace in the Hall of Mirrors by Sir William Orpen

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial. Au participat 27 de state, printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919).

 

Derulare

La 5/18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având misiunea de a edifica o nouă ordine politică și teritorială în Europa.

Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”, format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței, Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci” , în care au intrat numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate. Deoarece Japonia era interesată doar de problematica Extremului Orient, cele mai multe chestiuni au fost rezolvate și dezbătute în cadrul „Consiliului celor Patru” : Clémenceau, Wilson, Lloyd George, Vittorio Emanuele Orlando. Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor Antonescu și Diamandy.

Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion I.C. Brătianu (cunoscut și ca Ionel Brătianu, n. 20 august 1864, Florica, azi Ștefănești, Argeș – d. 24 noiembrie 1927, București) a fost un om politic român, care a jucat un rol de primă importanță în Marea Unire din 1918 și în viața politică din România modernă. A deținut funcția de președinte al Partidului Național Liberal. De formație inginer, Ionel Brătianu nu a profesat, ci s-a dedicat vieții politice, fiind cel mai potrivit acestei cariere dintre cei trei băieți ai liderului liberal Ion C. Brătianu - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea unei părți importante a teritoriului național de către inamic.

Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței.

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918)  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romanian Prime-Minister Alexandru Marghiloman signing the treaty (7 May 1918) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La 19 ianuarie/1 februarie 1919 șeful delegației române, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, a prezentat memoriul „România în fața Conferinței de la Paris. Revendicările sale teritoriale” în care a făcut un larg expozeu asupra conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale. Premierul a cerut recunoașterea internațională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți.Delegația română condusă de Ion I. C. Brătianu nu a avut o atmosferă foarte favorabilă, premierul adoptând o atitudine intransigentă în ceea ce privește: recunoașterea integrală a Tratatului din 4-17 august 1916, prin care Banatul urma să revină în întregime României; au exista divergențe privind minoritățile, România neacceptând controlul internațional; sarcinile financiare impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar etc. De altfel, la 2 iulie 1919, Brătianu a părăsit lucrările Conferinței, în locul său conducerea delegației fiind preluată de ministrul Mișu, iar la 27 septembrie a demisionat, urmând un guvern condus de generalul Arthur Văitoianu. Ion I. C. Brătianu și-a motivat demisia prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia, Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice.La 30 noiembrie, guvernul Văitoianu demisionează la rândul său și se constituie un guvern parlamentar sub președinția lui Vaida- Voevod.

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de alianţă dintre România şi Antanta (4/17 august 1916 la Bucureşti) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :

- delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor ;

- delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George, care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică ;

- delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa.

Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Existau multe litigii, inclusiv între învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste, peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotărârile au fost luate nu de delegațiile tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges Clémenceau – din partea Franței, Woodrow Wilson – din partea S.U.A., Lloyd George – din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando – din partea Italiei. Celelalte delegații erau doar audiate. Această situație a stârnit protestele țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei, așa cum a fost și cazul României, a cărei delegație s-a retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea clauzelor tratatului de pace cu Austria, marile puteri încercau să limiteze despăgubirile și teritoriile revendicate de România, impunându-i, în schimb, clauze în favoarea minorităților, clauze care au determinat demisiile succesive ale guvernelor lui Ion I. C. Brătianu și generalului Arthur Văitoianu.

„Cei patru mari” în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Cei patru mari” în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio Orlando, Georges Clemenceau şi Woodrow Wilson) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și generalul Constantin Coandă – tratat care recunoștea expres unirea Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin Coandă. Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin Coandă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind minoritățile și tratatul cu Bulgaria. Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își desăvârșea întregirea. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse au fost semnate după cum urmează :

- cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza exigențelor Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a refuzat să-l ratifice;

- cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea, de asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;

- cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916 ;

- cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920 (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), socotit de maghiari tot un Diktat ; delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74). Decizia de la Trianon a fost reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie 1947) (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;

- cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului, proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.

În Tratatul semnat cu Austria (de către Statele Unite ale Americii, Imperiul Britanic, Franța, Italia, Japonia,România,Belgia, China, Cuba, Grecia, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, Regatul Sârbo- Croato-Sloven și Cehoslovacia) următoarele clauze se referă la România:

” …Articolul 59. În ceea ce o privește, Austria renunță în favoarea României la toate drepturile și titlurile părții din fostul Ducat al Bucovinei, alăturate frontierelor României, așa cum ele vor fi stabilite ulterior de principalele Puteri Aliate și Asociate.”

“…Articolul 60. România aderă la introducerea în Tratatul cu principalele Puteri Aliate și Puteri Asociate a stipulării că aceste puteri vor considera necesar să protejeze interesele locuitorilor din România care diferă de majoritatea populației prin rasă, limbă sau religie…

În Tratatul de la Trianon textul articolului 45 stipulează: “Ungaria renunță, în ceea ce o privește, în favoarea României, la toate drepturile și titlurile asupra teritoriilor fostei monarhii austro-ungare situate dincolo de frontierele Ungariei, astfel cum sunt fixate la art. 27, partea a II-a și recunoscute, prin prezentul Tratat sau prin orice alte Tratate încheiate în scopul de a îndeplini prezenta încheiere, ca făcând parte din România.”

În acest context, legitimitatea unirii Bucovinei cu România, în cadrul granițelor stabilite prin decizia din noiembrie 1918, a dobândit sancționare/ratificare internațională legală, în timp ce actul arbitrar din 1775 (pactul secret dintre Austria și Rusia prin care Bucovina a fost cedată Austriei) a fost încă o dată anulat. Granița dintre Polonia și România a fost stabilită în lungul râului Ceremuș.

S-a hotărât și înființarea unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine izbucnirea unui nou război : Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.

Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.

Județele Regatului României (1919 - 1925) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Județele Regatului României (1919 – 1925) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Extrase

10.3. Tratatul privind minoritățile

„Art. 7. România se obligă a recunoaște ca supuși români, de plin drept și fără o formalitate, pe evreii locuind în țară pe teritoriile României și care nu pot a se prevala de nici o altă naționalitate.”

„Art. 11. România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomia locală, în ce privește chestiunile religioase și școlare.”

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Conferința de Pace de la Paris din 1919 si pe en.wikipedia.org

Armistițiul de la Compiègne (11 noiembrie1918)

Fotografie realizată la semnarea armistiţiului, în faţa vagonului de tren al mareşalului Foch, în pădurea Compiègne. Mareşalul Ferdinand Foch este al doilea din dreapta

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Armistițiul de la Compiègne (11 noiembrie1918)

Tratatul de armistițiu a avut loc la 11 noiembrie 1918 între Imperiul German și puterile Antantei și a pus capăt Primului Război Mondial pe frontul de vest.

Painting depicting the signature of the armistice in the railway carriage. Behind the table, from right to left, general Weygand, Marshal Foch (standing) and British Admiral Rosslyn Wemyss and fourth from the left, British Naval Captain Jack Marriott. In the foreground, Erzberger, Major General Detlof von Winterfeldt (with helmet), Alfred von Oberndorff and Ernst Vanselow - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Painting depicting the signature of the armistice in the railway carriage. Behind the table, from right to left, general Weygand, Marshal Foch (standing) and British Admiral Rosslyn Wemyss and fourth from the left, British Naval Captain Jack Marriott. In the foreground, Erzberger, Major General Detlof von Winterfeldt (with helmet), Alfred von Oberndorff and Ernst Vanselow – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tratatul a fost semnat într-un vagon de tren în pădurea Compiègne (a intrat în vigoare la ora 11:00). Principalii semnatari au fost mareșalul Ferdinand Foch, comandantul forțelor Antantei, și Matthias Erzberger din partea Germaniei.

Wagon de l'Armistice - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Wagon de l’Armistice – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Semnatari

Antanta:

- Mareșalul Ferdinand Foch pentru Franța
- Amiralul Sir Rosslyn Wemyss
- Amiralul George Hope (1869-1959) și căpitanul Jack Marriott (1879-1938) pentru Marea Britanie

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) a fost un mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial. La începutul primului război mondial a condus în bătălia de la Marne armata a 9-a franceză, iar în 1915-1916 a comandat pe francezi în atacurile de la Somme. A devenit șeful de stat major francez în 1917 și membru în consiliul suprem de război. În aprilie 1918 i se încredințează comanda trupelor Antantei ce acționau în Franța (inclusiv corpul expediționar american). A fost cel care, la 11 noiembrie 1918 a impus acceptarea necondiționată a condițiilor de armistițiu de către Germania - (Marshal Foch in 1921) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ferdinand Foch (n. 2 octombrie 1851 – d. 20 martie 1929) a fost un mareșal francez, unul dintre principalii comandanți militari francezi din timpul Primului Război Mondial. La începutul primului război mondial a condus în bătălia de la Marne armata a 9-a franceză, iar în 1915-1916 a comandat pe francezi în atacurile de la Somme. A devenit șeful de stat major francez în 1917 și membru în consiliul suprem de război. În aprilie 1918 i se încredințează comanda trupelor Antantei ce acționau în Franța (inclusiv corpul expediționar american). A fost cel care, la 11 noiembrie 1918 a impus acceptarea necondiționată a condițiilor de armistițiu de către Germania – cititi mai mult pe en.wikipedia.org – (Marshal Foch in 1921) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Imperiul German:

- Secretarul de stat Matthias Erzberger
- Contele Alfred von Oberdorff, Ministerul Afacerilor Externe
- General Detlof von Winterfeldt, Armata Imperială Germană
- Căpitanul Ernst Vanselow, Marina Imperială Germană

Matthias Erzberger (20 September 1875 – 26 August 1921) was a German publicist and politician, Reich Minister of Finance from 1919 to 1920 - (Erzberger in 1919) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Matthias Erzberger (20 September 1875 – 26 August 1921) was a German publicist and politician, Reich Minister of Finance from 1919 to 1920 – (Erzberger in 1919) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

 

Ultimele victime

Numeroase unități de artilerie au continuat să tragă asupra țintelor germane pentru a evita tractarea înapoi a munițiilor rămase. Aliații de asemenea au vrut să se asigure că, în caz de repornire a luptelor, să fie în poziția cea mai favorabilă. În consecință au fost 10,944 de victime, din care 2,738 de oameni au murit în ultima zi a războiului.

Un exemplu de determinare a aliaților pentru menținerea presiunii până în ultimul minut, dar și de respectare strictă a termenilor armistițiului, a fost Baterie a 4-a de rază lungă cu tunurile de 14 inch a Marinei SUA, care a tras ultima salvă la 10:57 în zona Verdun-ului, proiectilele fiind preconizate să aterizeze în spatele liniei frontului german, chiar înaintea armistițiului programat.

Prima pagină din New York Times care anunță semnarea armistițiului de la Compiègne și sfârșitul războiului – foto: ro.wikipedia.org

Augustin Trébuchon a fost ultimul francez care a murit atunci, fiind împușcat în drumul său spre camarazi, încercând să le spună că supa este fierbinte și va fi servită după încetarea focului. A fost ucis la 10:45. Ultimul soldat din Marea Britanie care a murit, George Edwin Ellison, a fost ucis mai devreme în acea dimineață în jurul orei 09:30, în timp ce cerceta asupra prezenței trupelor germane la marginea Mons-ului (Belgia). Ultimul canadian ucis a fost George Lawrence Pret, fiind împușcat și ucis de un lunetist cu doar două minute înainte de armistițiu, la nord de Mons, la 10:58, fiind recunoscut ca unul dintre ultimii uciși, ulterior fiind ridicat un monument în memoria lui. Și, în sfârșit, americanul Henry Gunther este în general recunoscut ca fiind ultimul soldat ucis în acțiunile primului război mondial, după ce a fost împușcat în timp ce-și reîncărca arma, cu doar 60 de secunde înaintea armistițiului, de către trupele germane uimite, care considerau că armistițiul deja intrase în vigoare. Prin armistițiul de la Compiègne de pe data de 11 noiembrie 1918 s-a sfârșit Primul Război Mondial, soldat cu peste 20 de milioane de morți(atât civili cât și militari), 20 de milioane de răniți și peste 10 milioane de persoane dispărute.

Armistițiul de la Compiègne (11 noiembrie1918)

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Armistițiul de la Compiègne (11 noiembrie1918) si pe en.wikipedia.org

 

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815)

Delegaţii Congresului de la Viena, (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) după o pictură a lui Jean-Baptiste Isabey
1. Arthur Wellesley, 1st Duke of Wellington
2. Joaquim Lobo Silveira, 7th Count of Oriola
3. António de Saldanha da Gama, Count of Porto Santo
4. Count Carl Löwenhielm
5. Jean-Louis-Paul-François, 5th Duke of Noailles
6. Klemens Wenzel, Prince von Metternich
7. André Dupin
8. Count Karl Robert Nesselrode
9. Pedro de Sousa Holstein, 1st Count of Palmela
10. Robert Stewart, Viscount Castlereagh
11. Emmerich Joseph, Duke of Dalberg
12. Baron Johann von Wessenberg
13. Prince Andrey Kirillovich Razumovsky
14. Charles Stewart, 1st Baron Stewart
15. Pedro Gómez Labrador, Marquis of Labrador
16. Richard Le Poer Trench, 2nd Earl of Clancarty
17. Wacken (Recorder)
18. Friedrich von Gentz (Congress Secretary)
19. Baron Wilhelm von Humboldt
20. William Cathcart, 1st Earl Cathcart
21. Prince Karl August von Hardenberg
22. Charles Maurice de Talleyrand-Périgord
23. Count Gustav Ernst von Stackelberg

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) a fost o conferință a statelor europene desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a reinstaura în Europa ordinea conservatoare existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze. Scopul Congresului de la Viena a fost restabilirea vechilor regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa. Între preocupările majore ale congresului s-a numărat favorizarea autorităților tradiționale, adică a nobilimii conservatoare și clericale.

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Francez în Europa în anul 1811 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația consta în readucerea pe tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente cu rezonanță, iar legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.

Ședințele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Klemens von Metternich al Imperiului Austriac, Robert Stewart, viconte de Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franței, Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, țarul Alexandru I al Rusiei și baronul prusac Heinrich Friedrich Karl vom Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

 

Participanți și obiective

La Congresul de la Viena au participat delegații din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai importante s-au luat de către marile puteri. Așadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegațiile marilor puteri, așa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferințe de pace de la Paris, din 1919/1920 și 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei și a întregii lumi, după Primul și, respectiv, Al Doilea Război Mondial.

Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil și subtil, care, sub o aparență glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea protocolară a diplomaților de modă veche. El voia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor puteri și nu aștepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în pericol de ambițiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte.

Același obiectiv îl urmărea și delegatul Austriei, prințul Klemens Wenzel von Metternich, diplomat abil și prudent, însă viziunea sa despre echilibrul european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste.

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său - Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Klemens Wenzel Nepomuk Lothar von Metternich-Winneberg zu Beilstein (n. 15 mai 1773, Koblenz — d. 11 iunie 1859, Viena) a fost un om de stat austriac și unul dintre cei mai importanți diplomați ai timpului său – Portrait of Prince Metternich (1815) by Sir Thomas Lawrence. – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ambii delegați au un adversar puternic: țarul Alexandru I, care, de cele mai multe ori, conduce personal delegația rusă, aflată sub autoritatea ministrului afacerilor străine, Nesselrode. Alexandru se considera, și nu chiar fără motiv, principalul autor al coaliției antinapoleoniene. Numai că, paradoxal, își însușise ambițiile hegemonice ale învinsului. Dorința lui era să realizeze o federație a statelor europene condusă de el.

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rol secundar are regele Prusiei, Frederic Wilhelm al III-lea , și ministrul său, Hardenburg, care devin simple unelte ale țarului, în schimbul unor promisiuni teritoriale.

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frederic Wilhelm al III-lea (3 august 1770 – 7 iunie 1840) a fost rege al Prusiei din 1797 până în 1840 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Trimis de regele Ludovic al XVIII-lea, abilul Talleyrand are și el un rol secundar în cadrul congresului. Totuși, reușește să se facă purtătorul de cuvânt al statelor mici și să facă uitat faptul că Franța era o putere învinsă.

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez - Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris, Franța – d. 17 mai 1838, Paris, Franța), binecunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez – Charles Maurice de Talleyrand-Périgord by François Gérard (1808) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

În cele din urmă, obiectivele britanice și austriece au învins, iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european.

Europa dupǎ Congresul de la Viena - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Congresul de la Viena – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Congresul de la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene și a stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în desfășurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei, Hardenberg, reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câștige numeroase avantaje pentru țara sa, prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret.

În acest sens, cancelarul austriac Metternich, ajutat și de poliția secretă austriacă, a fost deosebit de abil și eficient. In timpul lucrărilor, s-a remarcat și ministrul de externe francez Talleyrand, care, sprijinit de delegații micilor puteri, căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-prusacă și să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i îngreuneze foarte mult situația.

Revenirea lui Napoleon în fruntea Franței, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului, semnarea Actului final, și a determinat formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria si Prusia).

Napoleon's return from Elba, by Charles de Steuben - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Napoleon’s return from Elba, by Charles de Steuben – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor internaționale moderne, marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea comerțului cu negri și adoptarea Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici, aflat în vigoare și astăzi, ambele documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final. Acesta preciza granițele hotărâte de marile puteri.

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Frontispiece of the Acts of the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:

- Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din ianuarie 1792; în plus, avea obligația de a plăti despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe teritoriul ei;

- Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și trebuie să constituie o barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune;

- Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și devine unul dintre membrii cei mai importanți ai Confederației Germane;

- Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilirice, Lombardia și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soție a lui Napoleon I;

- Rusia obține 2/3 din Polonia, inclusiv Varșovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, țarul Rusiei obținând și titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obține Finlanda și i se recunoștea anexarea Basarabiei, răpită din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București (16 mai 1812);

- Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei, și-a menținut dominația asupra Coloniei Capului Bunei Speranțe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice și insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaște suveranitatea asupra Gibraltarului;

- în Spania și Regatul celor Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor;

- Statele germane (38) vor fi reunite în Confederația Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de Austria;

- Suedia primește Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene;

- Elveției i se recunosc independența și neutralitatea perpetuă.

 

Consecințe

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor liberale sau naționale europene.

Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore.

„Aerul mistic“ al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale legitimității, dar este și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „concertului european“. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului european realizat la Viena și să pună sub observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce răspândește moartea asupra corpului social“.

Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a sintagmei.

Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The national boundaries within Europe set by the Congress of Vienna – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Structura socială a statelor

Hotărârile Congresului de la Viena au reprezentat ultima răbufnire a feudalității în Europa. Luptele ulterioare care au avut loc în statele acestui continent s-au dat între vechiul regim aristocratic și noul regim democratic. Aceste lupte au impus principiul egalității în locul privilegiilor și vechilor ierarhii, iar dogmatismul clerical și regal a fost înlocuit cu libertatea de gândire și de exprimare, în timp ce imobilismului economic i-a luat locul libera concurență.

În fruntea numeroaselor mișcări sociale revoluționare s-a situat burghezia, care era interesată în toate aceste schimbări.

După 1848, ca urmare a dezvoltării industriei, o nouă clasă socială își face simțită prezența pe scena politică: muncitorimea. Nemulțumită de condițiile ei de existență, aceasta începe să se organizeze, la început în sindicate și apoi în partide, pentru a dobândi drepturi economice și politice, opunându-se de multe ori intereselor burgheziei.

- Anglia era o monarhie parlamentară în care drepturile și libertățile individuale erau în mare măsură respectate.

- Franța aflată din 1814 în perioada Restaurației Bourbonilor, nu a revenit la vechea formulă absolutistă: Ludovic al XVIII-lea a domnit pe baza Chartei din 1814, ce cuprindea multe principii constituționale.

- Prusia: Influențat de experiența Revoluției franceze, Frederic Wilhelm al III-lea se angajează într-un amplu proces de reformare.

- Austria, în schimb, rămâne un imperiu absolutist, ce reunea multe popoare sub autoritatea dinastiei de Habsburg. În lipsa unor monarhi puternici, adevăratul conducător al Imperiului Habsburgic a fost la început de secol cancelarul Klemens Metternich Winnenburg. Acesta, prin hotărârile impuse congresului de la Viena, încalcă principiul naționalităților, aflat în plină afirmare.

- Rusia țarului Alexandru I era o țară înapoiată și feudală, deși conducătorul său absolut se considera „salvatorul Europei”.

- Europa de Sud-est era puternic rămasă în urmă și sub controlul unui alt stat despotic, Imperiul Otoman, care, în diferite forme de dominație, stăpânea mai multe popoare: români, sârbi, greci, bulgari.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org