Sfântul Serghie Mărturisitorul († aproximativ 835) a fost un mărturisitor pentru credința ortodoxă în timpul persecuțiilor iconoclaștilor împotriva ortodocșilor în secolul al IX-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 13 mai.
Acesta fiind de neam slăvit și mare la Constantinopol, și după suflet s-a dovedit mare. Căci stând înaintea împăratului Teofil Iconoclastul cel prigonitor și fără de Dumnezeu (către anul 835) și acuzat fiind că se închină sfintelor icoane, a mărturisit și legându-i-se grumajii cu o funie a fost purtat și înconjurat prin mijlocul cetății pe străzi și prin piețele cele pline de popor, suferind scuipări și ocări cu un rău-făcător.
Mai apoi i s-a luat și toată averea și a fost aruncat în temniță, rău pătimind.
Iar după ce l-au scos din temniță l-au exilat cu toată casa sa, cu soția sa Irina și cu copiii a fost izgonit.
Și de necazurile înstrăinării îndestulându-se și luptându-se cu diferite scârbe, a fost chemat de Dumnezeu, și s-a dus ca să câștige vrednice răsplătiri de la Hristos, Cel care dă răsplata nevoinței.
Viaţa Sfantului Cuvios Serghie Marturisitorul
Icoana Tuturor Sfinților – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Serghie a vorbit de trei ori din sanul mamei sale in timpul Sfintei Liturghii
Cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serghie s-a nascut in cetatea Rostovului, din parinti binecredinciosi, pe nume Chiril si Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa inca din pantecele mamei sale, caci, intrand oarecand mama lui dupa obiceiul sau in Biserica, la Sfanta Liturghie, si avand in pantece pe acest prunc, «cand au vrut sa inceapa a citi Sf. Evanghelie pruncul a glasuit, incat au auzit toti cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, in vremea cantarii heruvicului, a doua oara a strigat pruncul. Si cand preotul a glasuit “Sfintele sfintilor”, a treia oara s-a auzit, glasul pruncului din pantecele mamei. Din aceasta au, inteles toti ca o sa se arate mare luminator lumii si slujitor Sfintei Treimi. Caci, precum Sfantul Ioan Botezatorul a saltat cu bucurie in pantece inaintea Maicii Domnului, asa si acesta a saltat inaintea Domnului in sfanta biserica. Deci s-a cuprins de frica si de spaima mama lui de minunea aceea, si toti cei ce auzisera se mirau foarte. Iar dupa acestea s-au implinit zilele nasterii si a nascut fiu si i-a pus numele Vartolomeu. Si, de cand s-a nascut, nu sugea Miercurea si Vinerea niciodata si nici altceva nu gusta. Iar aceasta era incepatura a infranarii si a postirii lui celei mari, pe care mai pe urma a aratat-o in varsta cea desavarsita. Iar fiind de sapte ani a fost dat la invatatura cartii, dar nu invata lesne, caci era zabavnic la minte. Si cu multa silinta il invata pe el dascalul, insa cu greu sporea ceva. Aceasta era insa dupa randuiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfant, iar nu de la oameni, sa se dea copilului intelegerea cartii.
Intr-o zi umbland singur printr-o dumbrava – caci iubea din tinerete linistea si de multe ori se preumbla singur prin locuri linistite – a gasit un calugar, sau mai curand un inger in chip calugaresc, trimis de Dumnezeu, stand acolo si facand rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a asteptat sfarsitul rugaciunii, si apoi i-a facut inchinaciune. Iar calugarul l-a intrebat: “Ce-ti trebuie, fiule?” A raspuns copilul, zicand: “M-au dat, parinte, sa invat carte si nu pot sa inteleg nimic; din cele ce-mi spune dascalul meu, de care lucru tare ma necajesc si nu stiu ce sa fac. Ma rog sfintiei tale, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine ca sa ma intelepteasca cu sfintele tale rugaciuni”. Iar calugarul, facand rugaciune, l-a binecuvantat, zicandu-i: “Iata, de acum, fiule, iti daruieste Dumnezeu sa intelegi cele ce-ti trebuie, incat sa poti si pe altii sa-i ajuti!”
Din vremea aceea fericitul copil, precum pamantul adapat din destul de ploaie se face roditor, luand binecuvantare de la sfantul acela calugar – mai bine zis de la inger – s-a facut lesnicios spre invatatura a toata intelepciunea cartii fara de osteneala. Pentru ca, Dumnezeu i-a deschis lui mintea sa inteleaga scripturile”.
Si crestea copilul cu anii, cu intelegerea si cu faptele bune, caci iubea postul si infranarea, fugea de jucariile cele obisnuite copilaresti; iar la citirea dumnezeiestilor carti sezand, invata acea intelepciune, a carei incepatura este frica Domnului. Si asa, din treapta in treapta mergand, crestea spre barbatia cea desavarsita.
Dupa aceasta, parintii lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru ca era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru ca Dumnezeu asa a binevoit, ca la acel loc sa proslaveasca pe placutul sau, despre care ne este noua acum cuvantul. Drept aceea, mutandu-se acolo parintii fericitului, nu dupa multa vreme s-au mutat si din viata aceasta la locurile cele luminoase si racoroase, lasandu-si toata averea mostenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gandea intru sine la moartea parintilor sai, zicand: “Si eu sunt muritor, si cu adevarat voi muri si eu ca si parintii mei”. Deci binecunoscatorul copil, socotind viata aceasta scurta, a impartit averea ce ramasese dupa parinti, nelasandu-si lui nimic spre hrana cea de nevoie, caci nadajduia spre Dumnezeu Cel ce da hrana celor flamanzi.
Apoi s-a dus in pustie si, facandu-si o chiliuta, petrecea acolo nevoindu-se si rugandu-se lui Dumnezeu neincetat. Iar dupa o vreme a venit la dansul un sfintit calugar, anume Mitrofan, de catre care fericitul Vartolomeu s-a tuns in calugareasca randuiala, avand de la nasterea sa douazeci si trei de ani, si l-a chemat din calugarie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfant calugar cu Serghie putine zile si dupa aceasta i-a zis lui: “Eu, fiule, ma duc in calea mea, iar pe tine te dau in mainile lui Dumnezeu”. Si a proorocit, zicand: “Va face Dumnezeu la locul acesta o manastire mare si preamarita”. Si facand rugaciune s-a dus.
Iar Sfantul Serghie a ramas la locul acela si se ostenea, zdrobindu-si trupul sau cu privegherea, cu postul si cu multe feluri de osteneli, in vreme de iarna, crapand pamantul de ger, el rabda intr-o haina, ca unul fara de trup aratandu-se. Iar diavolii, nesuferind nevointele lui, se sarguiau sa-l alunge de la locul acela, inchipuindu-se uneori in fiare, alteori in serpi, infricosand pe sfantul si repezindu-se la dansul cu salbaticie. Iar el, cu rugaciunea, precum cu o arma, ii alunga pe ei si infierbantarile lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odata, intr-o noapte, a napadit aievea o tabara draceasca asupra lui, ca o oaste oarecare si cu manie mare striga: “Iesi din locul acesta, iesi, sa mori ca un rau!”
Si acestea zicandu-le, o vapaie mare iesea din gurile lor. Iar el, cu rugaciunea inarmandu-se, indata a alungat tabara draceasca si fara de temere a ramas, cantand si laudand pe Dumnezeu. Acestea facandu-se asa, a inceput a strabate pretutindeni slava despre dansul si se adunau la el multi din cetatile si tinuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Altii voiau sa locuiasca impreuna cu dansul si sa fie povatuiti de el la calea mantuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Si a zidit mai intai o biserica mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfintit in numele Preasfintei Treimi, apoi si manastire cinstita a ridicat, care este si astazi cu darul lui Hristos.
Deci, rugat fiind de frati, a luat preotia, prin hirotonire de catre episcopul Atanasie, si pastea binecuvantatoarea turma cea incredintata lui, povatuind-o la pasunea cea duhovniceasca, iar pe lupii cei rau ganditori ii alunga cu rugaciunea.
Dar dupa putina vreme iar se sculara diavolii, nesuferind a fi alungati de sfantul. Si, inchipuindu-se in serpi, au intrat in chilia lui, incat era chilia plina de serpi. Iar sfantul, degraba s-a intors la rugaciune si indata diavolii cu nalucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, incat nici nu indrazneau a se mai apropia de dansul. Iar ducandu-se vestea despre dansul pretutindeni si multi din partile dimprejur adunandu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine in supunere sfantului si multa avere aducand a dat-o in mainile lui, ca sa zideasca o biserica mai mare.
Si ajutand Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare si manastirea a largit-o si vietuia ingereste, ca in cer, cu ceata fratilor sai, ziua si noaptea laudand pe Dumnezeu. Deci s-a intamplat oarecand in manastirea lui a fi lipsa de hrana si erau fratii in mahnire mare, petrecand flamanzi fara de hrana trei zile. Iar randuiala cuviosului era ca sa nu iasa calugarii din manastire sa ceara la mireni paine, ci sa-si puna nadejdea spre Dumnezeu Cel ce hraneste toata suflarea, si de la Acela cu credinta sa-si ceara cele trebuincioase.
In timpul acela nu era viata de obste in manastirea cuviosului. Deci fratii fiind stramtorati de foamete, au inceput a carti impotriva sfantului, zicand: “Pana cand ne opresti pe noi a merge la lume si a cere cele de trebuinta? Vom mai rabda inca aceasta noapte, iar dimineata vom iesi din locul acesta, ca sa nu murim de foame”. Iar sfantul ii mangaia pe ei, spunandu-le din vietile sfintilor parinti, cum au rabdat multe necazuri, foame si sete si lipsa de imbracaminte pentru Domnul si le graia lor cuvintele lui Hristos: “Cautati la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal Ceresc le hraneste pe ele. Si daca hraneste pasarile, oare pe noi nu poate sa ne hraneasca? Iata acum este vremea rabdarii, iar noi ne-am aratat nerabdatori, nevrand a suferi putina vreme ispita ce ni s-a intamplat, pe care de am fi primit-o cu multumire, mare folos ni s-ar fi socotit noua, caci fara de lamurire aurul nu se savarseste!” Si a proorocit, zicand: “Acum putina vreme ni s-a intamplat lipsa, iar dimineata va fi indestulare de toate bunatatile”.
Si s-a implinit proorocirea sfantului, caci a doua zi s-au adus in manastire multime de paini proaspete si peste mult si alte feluri de bucate de curand gatite, de la un om nestiut, care le zicea: “Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie si fratilor celor ce locuiesc cu dansul’? Deci rugau fratii pe aceia ce le adusesera, ca sa manance cu dansii bucate, iar ei n-au vrut, spunand ca li s-a poruncit ca
degraba sa se intoarca si, grabindu-se, au iesit din manastire. Apoi fratii vazand multimea de budate, au inteles ca o cercetare cereasca este, si facura ospat, multumind lui Dumnezeu.
Deci au fost acele bucate pentru multe zile fratilor, si le-a zis cuviosul: “Vedeti, fratilor, si va minunati ce fel de rasplatire da Dumnezeu rabdarii, pentru ca nu va uita pe saracii Sai pana in sfarsit. Niciodata nu va trece cu vederea locul acesta sfant si pe robii Sai cei ce locuiesc intr-insul si ii slujesc Lui ziua si noaptea”.
Inca se cade a pomeni si aceasta: “La inceputul venirii sale in pustie, Cuviosul parinte Serghie s-a salasluit la un loc fara de apa si aceasta spre adaugarea ostenelii; ca, de departe aducand apa, sa-si osteneasca trupul sau mai mult. Iar cand, cu voia lui Dumnezeu, s-au inmultit fratii si manastirea s-a asezat, era nevoie mare pentru apa, caci se aducea de departe cu multa osteneala. Si pentru acea pricina carteau unii impotriva sfantului, zicand: “Pentru ce cu rea chibzuire ai intemeiat manastirea pe acest loc si s-au facut atatea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfantul le raspundea: “Eu, fratilor, singur am vrut sa ma linistesc in locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atatea cladiri sa fie ridicate, apoi puternic este ca sa dea si apa nelipsita, numai sa nu slabiti de la datorie, ci rugati-va cu credinta. Pentru ca daca poporului celui neplecat i-a izvorat apa din piatra in pustie, cu atat mai mult nu va va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiti Lui!” Iar odata, luand in taina pe un frate cu sine, s-a pogorat in valea de sub manastire si in valea aceea nu era apa curgatoare mai inainte, precum spuneau oamenii batrani. Deci sfantul, afland intr-o groapa putina apa stransa din ploaie, si-a plecat genunchii si s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul Si indata s-a aratat un izvor mare, care si pana astazi este vazut de toti; si se scoate dintr-insul apa pentru toata trebuinta manastireasca, si multe tamaduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinta. Si facea Cuviosul Serghie si alte feluri de minuni. Pentru ca atata putere facatoare de minuni luase de la Dumnezeu, incat a inviat si un mort. Un om credincios din hotarele locasului lui, avand un fiu, singurul nascut, cuprins de boala, l-a dus la cuviosul spre a-l tamadui. Dar copilul, slabind de boala, a murit. Si se tanguia tatal lui dupa el nemangaiat. Deci, vazand Cuv. Serghie tanguirea omului aceluia, i se facu mila de el si, facand rugaciune, a inviat copilul si l-a dat viu tatalui lui. Si s-a intors omul bucuros cu fiul viu si sanatos la casa sa. Inca veneau la dansul si cei cuprinsi de duhuri necurate si, inainte de a ajunge ei la sfantul, fugeau dintr-insii necuratele duhuri. Si cei leprosi se curateau si orbii vedeau si, in scurt a zice, toti cei cuprinsi de felurite neputinte si care mergeau la sfantul, cu credinta, primeau nu numai sanatate trupului, ci si folos sufletului, si se intorceau cu indoita tamaduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit si slavit de toti Cuviosul Serghie si multi, dorind a vedea cinstita lui fata si a se indulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dansul din nenumarate cetati si tinuturi. Iar multi din calugari, lasandu-si manastirile lor, veneau la dansul, dorind sa vietuiasca si sa fie povatuiti de el. Domnii, boierii si oamenii de rand alergau cu sarguinta la acest fericit parinte, caci toti il aveau in mare cinste, ca pe unul din parintii cei de demult, au ca pe unul din prooroci.
Un taran oarecare, lucrator de pamant, din locuri indepartate, auzind de Sfantul Serghie a vrut sa-l vada. Mergand in manastirea cuviosului, intreba de dansul. Se intamplase insa ca atunci cuviosul era in gradina si sapa, pamantul. Spunandu-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, si vazand pe sfantul in haina proasta, rupta si mult carpita, sapand pamantul, i se parea ca cei ce i-au spus au glumit, pentru ca nadajduia sa-l vada pe sfant in mare slava. Intorcandu-se in manastire, iar a intrebat, zicand: “Unde este Sfantul Serghie? Aratati-mi, caci am venit de departe ca sa-l vad!” Iar ei i-au zis:
“Cu adevarat acela este pe care l-ai vazut”. Dupa aceea, iesind sfantul din gradina, l-a vazut taranul si, ingretosandu-se de el, si-a intors fata si nu voia nici sa caute la fericitul. Si se defaima in sinea lui, zicand: “O, cata osteneala am suferit in desert! Eu am venit sa vad un prooroc mare, de care auzeam, si nadajduiam sa-l vad in mare cinste si iata acum vad un sarac si necinstit staret”.
Deci sfantul, intelegandu-i gandurile lui, era foarte multumit, caci, precum mandrul de lauda si de cinste se bucura, asa se bucura cel smerit cu gandul de necinstire si de defaimare. Si luand pe taranul acela la sine, i-a pus masa si l-a ospatat cu dragoste. Dupa aceasta i-a zis: “Sa nu te mahnesti, omule, ca pe acela pe care doresti sa-l vezi, degrab il vei vedea”.
Iar cand sfantul graia acestea, iata un vestitor a venit, spunandu-i de venirea unui domn mare in manastire. Si sculandu-se, sfantul a iesit in intampinarea acelui domn, care venea cu multime de slugi. Si vazand acel domn pe sfantul sarguindu-se, a alergat la dansul si, apucand inainte cu inchinaciune pana la pamant, a luat binecuvantare de la cuviosul, iar el, binecuvantandu-l, l-a dus in manastire cu cinstea ce i se cadea. Si mergand amandoi impreuna, staretul si domnul vorbeau, iar ceilalti toti mergeau inainte. Iar taranul acela a fost impins undeva departe de slugile ce mergeau inainte, si pe staretul de care se ingretosa uitandu-se la dansul de departe, dorea sa-l vada, dar nu putea. Deci a intrebat in taina pe unul din cei ce mergeau inainte zicandu-i: “Cine este, stapane, staretul cel ce sade cu voievodul?” Si i-a spus lui acela ca este Sfantul Serghie. Apoi a inceput taranul a se necaji si a se ocari pe sine, zicand: “O, Doamne, cat m-ai orbit si n-am crezut celor ce-mi aratau pe sfantul parinte si nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru taran si prost. Cum ma voi arata fetei sfantului, cuprins fiind de rusine?”
Dupa ce a plecat voievodul din manastire, taranul a alergat la cuviosul si, rusinandu-se a privi la fata lui, i-a cazut la picioare, cerandu-i iertare, caci din nestiinta a gresit. Sfantul l-a mangaiat cu dragoste, zicandu-i: “Sa nu te mahnesti, fiule! Pentru ca tu singur ai socotit adevarul despre mine, zicandu-mi ca sunt nimic, iar toti ceilalti s-au amagit, parandu-le ca sunt mare”. De aici s-a aratat aievea in cata smerenie era Cuviosul parinte Serghie, caci pe lucratorul de pamant, ce se ingretosa de el, l-a iubit mai mult decat cinstea ce i se facea de voievod.
Oarecand, intr-o seara tarziu, stand fericitul dupa obiceiul sau la citirea rugaciunilor si rugandu-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii sai, a auzit un glas, zicandu-i: “Serghie!”
Iar el, mirandu-se de neobisnuita chemare noaptea tarziu, a facut rugaciune si a deschis fereastra chiliei, vrand sa vada cine l-a chemat. Si iata a vazut o lumina mare din cer stralucind, incat s-a luminat noaptea aceea mai mult decat o zi luminoasa, apoi a venit la dansul a doua oara glasul, zicand: Serghie, te rogi pentru fiii tai si rugaciunea ta este primita. Cauta si vezi numarul calugarilor celor adunati in numele Sfintei Treimi la pastoria ta”. Si cautand, sfantul a vazut multime multa de pasari preafrumoase, nu numai in manastire, ci si imprejurul manastirii, sezand si cantand cantari ingeresti cu nespusa dulceata. Si iar se auzea glasul, zicandu-i: “In ce chip ai vazut pasarile acestea, asa se va inmulti turma ucenicilor tai, si dupa tine nu se va imputina, si asa cu minune si in multe feluri vor fi impodobiti cu bunatatile lor, cei ce vor urma pasilor tai”. Iar sfantul, vazand, se mira de acea minunata vedenie. Si vrand sa aiba partas si martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, caci era aproape, iar Simeon, mirandu-se de neobisnuita chemare a staretului, a alergat degrab la dansul, dar nu s-a invrednicit sa vada toata vedenia ci numai o parte a vazut din lumina aceea cereasca. Insa sfantul i-a spus lui toate cele ce a vazut si s-au bucurat amandoi impreuna, proslavind pe Dumnezeu.
Dupa aceasta, intr-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimisi la sfantul de Preasfintitul Patriarh Filotei, si i-au adus lui de la patriarh binecuvantare si daruri: “o cruce, un paraman, o schima si o scrisoare care avea in sine scris asa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului si a toata lumea patriarh, Domnul Filotei, celui intru Sfantul Duh fiu si impreuna slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar si pace si a noastra binecuvantare sa fie cu voi! Am auzit de viata voastra cea dupa Dumnezeu foarte imbunatatita si am laudat si am preamarit pe Dumnezeu. Insa o randuiala inca va mai trebuie, caci n-ati castigat inca viata cea de obste. Caci stii, cuvioase, ca si singur Sf. Prooroc si imparat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu intelegere, nimic alt n-a putut sa laude, fara numai a locui fratii impreuna. Iar dupa acela si noi sfat bun va dam, ca sa alcatuiti viata de obste, si mila lui Dumnezeu si binecuvantarea noastra sa fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luand-o cuviosul, a mers la Preasfintitul Alexie, fericitul mitropolit a toata Rusia si, aratandu-i scrisoarea, il intreba, zicandu-i: “Tu, preasfintite stapane, cum poruncesti?” Iar mitropolitul a raspuns staretului, zicand: “De vreme ce te-ai invrednicit de atatea bunatati, cuvioase, preamarind Dumnezeu pe cei ce-L slavesc pe El, incat si in tarile cele departate a ajuns auzul numelui si al vietii tale, iar marele patriarh a toata lumea te sfatuieste spre folos, apoi si noi la aceeasi te sfatuim si laudam o asa randuiala”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a asezat viata de obste in locasul sau, poruncind sa se pazeasca statornic randuielile vietii de obste: “nimic sa nu castige cineva pentru sine, nici sa numeasca ceva al sau, ci toate de obste sa le aiba, dupa poruncile sfintilor parinti. Iar dupa asezarea vietii de obste a vrut sa fuga de marirea omeneasca si sa slujeasca lui Dumnezeu in loc nestiut, salasluindu-se in liniste, la singuratate.
Deci, gasind o vreme cu inlesnire, a iesit in taina din manastirea sa, nestiind nimeni, si a plecat in pustie. Iar mergand ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplacut lui, aproape de raul ce se numeste Carjaci, si, acolo salasluindu-se, vietuia. Apoi fratii, vazandu-se parasiti de parintele lor, erau in mare necaz si tulburare, ca oile fara de pastor, si cu dinadinsul il cautau pretutindeni. Dupa catava vreme, au aflat fratii locul si, mergand, rugau pe sfantul cu lacrimi sa se intoarca in manastire. Dar el nu voia, iubind mai mult linistea si singuratatea. Din aceasta pricina, multi din ucenicii lui, lasand lavra, s-au asezat cu dansul in pustia aceea si dupa o vreme oarecare au ridicat manastire si biserica in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Iar fratii din lavra cea mare, neputand a vietui fara de parintele lor si neizbutind a-l indupleca ca sa se intoarca la dansii, au mers la Preasfintitul Mitropolit Alexie, rugandu-l sa trimita el la cuviosul, poruncindu-i sa se intoarca la locul lui cel dintai. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriti, rugandu-l sa asculte si sa mangaie pe fratii sai prin intoarcerea sa la dansii, ca nu cumva fiind fara de dansul sa se supere si, risipindu-se, locul sfant sa se pustiasca. Apoi Cuv. Serghie, trebuind sa asculte de arhiereu, s-a intors in lavra la petrecerea sa cea dintai, unde s-au mangaiat fratii foarte mult de venirea lui.
Episcopul Permului, Sfantul Stefan, avand mare dragoste catre cuviosul, mergea oarecand pe cale, de la episcopia sa catre cetatea Moscovei, care este de la manastirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grabindu-se spre cetate, s-a gandit sa nu mearga atunci la manastirea sfantului, ci sa vada pe cuviosul cand se va intoarce catre casa. Si cand era el in dreptul manastirii, s-a sculat din caruta sa si, citind “Cuvine-se cu adevarat sa te fericim” si facand obisnuita rugaciune, s-a inchinat fiind cu fata spre manastirea Cuviosului Serghie, zicand asa: “Pace tie, duhovnicescule frate!”
Si s-a intamplat ca atunci fericitul Serghie manca la masa. Si intelegand cu duhul inchinaciunea episcopului, s-a sculat numaidecat de la masa si, stand putin si rugaciune facand, s-a inchinat asemenea episcopului celui ce se afla
care vietuind inca in trup, se invrednicea cu cei fara de trupuri, caci, slujind el Sf. Liturghie, ingerul Domnului slujea cu el, precum marturiseau ucenicii lui, Isachie tacutul si Macarie, barbati vrednici de credinta si desavarsiti in fapte bune, care intr-adevar au vazut pe ingerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie in altar si s-au spaimantat vazand podoaba lui negraita: Dupa acestea, fericitul mitropolit Alexie, slabind de batranete si vazand ca se apropie de sfarsit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie si, luand crucea sa cea arhiereasca, pe care o purta la piept, impodobita cu aur si cu pietre scumpe, o dadu cuviosului. Iar el, inchinandu-se cu smerenie, i-a zis: “Iarta-ma, stapane, caci din tinerete n-am fost purtator de aur, iar la batranete mai mult decat atunci vreau ca sa petrec in saracie”. Iar arhiereul i-a zis: “Stiu, iubite, ca acestea le-ai ispravit, dar sa faci ascultare si sa primesti de la noi binecuvantarea ce ti se da”. Si asa a pus cu mainile sale crucea pe pieptul sfantului, ca o logodire, apoi a inceput a grai: “Sa stii, fericite, pentru ce te-am chemat si ce vreau sa randuiesc pentru tine. Iata eu am tinut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu incredintandu-mi-o cat a vrut El. Iar acum ma vad apropiat de sfarsit, numai nu stiu ziua sfarsitului meu, si doresc, in viata fiind sa gasesc un barbat ce ar putea sa pasca turma lui Hristos dupa mine. Si nu aflu altul asa dupa cum doresc eu, decat numai pe tine. Inca stii cu incredintare ca si marii stapanitori, domni si toti oamenii laici si duhovnicesti, pana la cel de pe urma, pe tine te vor iubi, si nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce esti vrednic. Deci acum, preacuvioase, primeste randuiala episcopiei. Iar dupa iesirea mea din trup vei lua scaunul meu”.
Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mahnit foarte, caci se socotea pe sine a fi nevrednic de o randuiala ca aceea. Si a raspuns catre arhiereu: “Iarta-ma, stapane sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, si aceasta nu se poate intampla niciodata. Cine sunt eu, pacatosul si mai smeritul decat toti oamenii, ca sa indraznesc a ma atinge de o randuiala ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte catre sfantul din dumnezeiestile Scripturi, ca sa-l induplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urma i-a raspuns: “Stapane sfinte, de nu vei vrea sa alungi smerenia mea din hotarele acestea si de la auzul tau, apoi sa nu mai adaugi a grai despre aceasta catre mine, nici pe altcineva sa-l lasi sa ma supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea sa afle intru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, vazand pe sfantul neplecat, a incetat a-i grai lui despre urmarea la scaunul episcopal, temandu-se ca nu cumva, suparandu-se cuviosul, sa se duca in cele mai departate parti si pustietati si sa lipseasca Moscova de un luminator ca acesta. Si mangaindu-l cu cuvinte duhovnicesti, i-a dat voie sa plece cu pace la manastire. Iar nu dupa multa vreme, cel intre sfinti Alexie mitropolitul s-a dus din viata, si fericitul Serghie era silit prin rugaminte de domnii cei mari stapanitori si de multimea pravoslavnicilor sa primeasca scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfantul a ramas neinduplecat si tare ca un diamant.
Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a indraznit mai inainte de sfintire a se imbraca in vesminte arhieresti si a-si pune camilafca alba. Inca incepuse si asupra Sfantului Serghie si a locasului lui a se inarma. I se parea ca Serghie ii taie indrazneala, cautandu-si pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda impotriva lui, a zis catre ucenicii sai: “Mihail, laudandu-se impotriva locasului acestuia, impotriva smereniei noastre, nu va castiga ceea ce doreste si, de vreme ce este biruit de mandrie, nici cetatea imparateasca nu va vedea”. Si s-a implinit proorocia sfantului, caci, calatorind Mihail in corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a cazut in boala trupeasca si s-a sfarsit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.
In acei ani, prin vointa lui Dumnezeu, pentru pacatele noastre a fost navalirea necuratului Mamae, imparatul tataresc, asupra pamantului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie intristandu-se, Sfantul Serghie l-a inarmat cu rugaciunea si i-a proorocit biruinta, zicand: “Sa iesi impotriva barbarilor, lepadandu-ti toata indoiala, si, Dumnezeu ajutandu-ti, vei birui pe vrajmasii tai si te vei intoarce sanatos la scaunul tau”. Deci marele domn, nadajduind spre ajutorul lui Dumnezeu si rugaciunile sfantului, a mers, facand razboi cu tatarii, si i-a biruit pe ei, astfel ca abia cu putini tovarasi a scapat Mamae. Iar cuviosul, fiind inaintevazator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape si cand era razboi intre crestini si intre tatari, stand cu fratii la rugaciune in manastirea sa spunea ca in acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tatari. Mai spunea apoi si care anume din ostasii crestini au fost ucisi in razboi si aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dansii, pentru ca toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, intorcandu-se izbanditor de la razboi, a mers in manastire la cuviosul, multumind mult sfantului ca i-a ajutat cu rugaciunile sale catre Dumnezeu.
Stand oarecand fericitul parinte noaptea la obisnuita sa pravila inaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu si adeseori privind la icoana, zicea: “Preacurata, Maica Hristosului meu, aparatoare si tare ajutatoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare noua nevrednicilor, pururea rugandu-te Fiului tau si Dumnezeului nostru, ca sa caute spre locul acesta sfant, care este intemeiat spre lauda si cinstea sfantului Lui nume, in veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai castigat multa indrazneala catre Dansul, inainte-rugatoare te punem noi, robii tai, caci tu esti tuturor nadejde de mantuire si adapostire”. Asa se ruga, si canonul cel de multumire, adica Acatistul Preacuratei, cantandu-l, a sezut putin sa se odihneasca. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezeste-te si privegheaza, de vreme ce cercetare minunata si infricosatoare o sa ne fie noua in ceasul acesta”.
Acestea graindu-le, indata se auzi un glas, zicand: “Iata, vine Preacurata!” Iar sfantul, auzindu-l, a iesit degrab din chilie in tinda, si iata o lumina mare, mai mult decat Soarele stralucind, a luminat pe sfantul, si indata a vazut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru si Ioan, stralucind intr-o negraita lumina. Cand a vazut-o, sfantul a cazut cu fata la pamant, neputand suferi raza aceea stralucitoare. Iar Preacurate s-a atins de sfantul cu mainile sale, zicandu-i: “Nu te spaimanta, alesul Meu! Iata am venit sa te cercetez, caci s-a auzit rugaciunea ta pentru ucenicii tai si pentru locasul tau sa nu te mai mahnesti, ca de acum inainte vei fi indestulat cu de toate, nu numai pana ce vei fi in viata aceasta, ci si dupa ducerea ta catre Domnul, nedepartata voi fi de locasul tau, cele trebuitoare dandu-i nelipsit, pazindu-l si acoperindu-l”.
Acestea zicand, s-a facut nevazuta. Iar sfantul, ca intr-o uimire a mintii, era cuprins de frica si de cutremur mare si, venindu-si in sine dupa putin, a aflat pe ucenicul sau zacand de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a inceput a se arunca la picioarele staretului, zicand: “Spune-mi, parinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie de vreme ce duhul meu numai putin de nu s-a despartit de trupeasca-mi legatura, pentru vedenia cea stralucita?” Iar sfantul se bucura cu sufletul si fata lui stralucea de acea negraita bucurie, neputand sa graiasca altceva nimic, fara numai atat: “Asteapta, fiule, fiindca duhul meu tremura in mine de acea minunata vedenie”. Si se afla tacand si mirandu-se. Apoi, dupa putin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheama la mine pe Isaac si pe Simon”. Si venind ei, le-a spus toate pe rand, cum a vazut pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu cu apostolii si ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplura de bucurie si de veselie si toti impreuna au cantat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfantul a petrecut toata noaptea aceea fara somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stapanei celei Preacurate.
Slujind oarecand cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit inainte, fiind desavarsit cu viata, era atunci eclesiarh. Acela a vazut foc umbland pe jertfelnic, inconjurand altarul si pe Serghie cand slujea. Si statea sfantul in foc de la cap pana la picioare. Iar sosind vremea impartasirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc si, invaluindu-se ea o panza curata, a intrat in sfantul potir, si cu acela s-a impartasit vrednicul slujitor, Sfantul Serghie.
Vietuind cuviosul ani indestulati in mare infranare si osteneli si facand multe minuni, a ajuns la adanci batraneti. Acum ii erau anii lui de la nastere saptezeci si opt. El si-a vazut mutarea sa catre Dumnezeu cu sapte luni mai inainte si a chemat fratii, incredintand egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care desi era tanar de ani, mintea lui inflorea cu caruntetele si in toata viata urma invatatorului si povatuitorului sau Serghie. Punandu-l pe Nicon egumen, Serghie a inceput singur a se linisti, iar in luna lui septembrie, cazand in boala trupeasca si cunoscandu-si cea de pe urma ducere a sa catre Dumnezeu, a chemat si a invatat pe frati indestul, dandu-le binecuvantare si iertare; iar in ceasul din urma s-a impartasit singur cu Preacuratele Taine, dandu-si astfel sfantul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn incredintat de luminarea lui cea sufleteasca si de rasplata dumnezeiasca. Iar cinstitul lui trup a fost pus in locasul in care s-a nevoit. Dupa trei ani de zile insa s-au aflat moastele lui cele sfinte intregi si nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricaciunea, ci iesea mireasma buna negraita si multa tamaduire se dadea bolnavilor. Chiar si pana acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tamaduiri tuturor celor ce alearga cu credinta. Caci, precum in viata sa, asa si dupa mutare, el face nenumarate minuni pentru marirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine cinstea si multumita in veci. Amin
Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor - Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)
Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche.
Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru lucrarea lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor împreună, care este și prăznuirea principală, în Biserica Ortodoxă se face pe 11 mai. Individual, sfinții sunt prăznuiți și la datele lor respective de trecere la Domnul, 14 februarie pentru sfântul Chiril și 6 aprilie pentru sfântul Metodie.
Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia.
Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.
Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului.
În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.
De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.
În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.
Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani.
Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.
Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați.
După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea.
După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.
El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.
Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel.
Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.
După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia.
În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.
De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.
Lucrările
Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave.
În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.
Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare.
În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).
Imnografie
Tropar (Glas 4)
Inspirați de Dumnezeu, Chiril și Metodie, Prin viața voastră ați devenit întocmai cu Apostolii. Fiind voi învățătorii slavilor, Mijlociți în fața Stăpânului a toate Ca să întărească toate popoarele ortodoxe în Dreapta Credință, Și să dea lumii pace Și mare milă sufletelor noastre.
Condac – Glas 3
Să ne rugăm celor doi preoți ai lui Dumnezeu care ne-au adus lumina, Şi care au turnat asupra noastră înțelepciunea lui Dumnezeu traducând Sfânta Scriptură. Pentru că mulțime de învățătură aduce această muncă, Chiril și Metodie, Vă lăudăm pe voi care acum sunteți în fața celui Prea Înalt, Mijlocind cu fervoare pentru mântuirea sufletelor noastre.
Sfinții Metodie și Chiril au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.
Pe vremea împăraților grecești luptători împotriva icoanelor, Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, având o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci mai întâi Metodie, ca cel ce era mai în vârstă, a slujit în cetele ostășești și, fiind cunoscut împăratului, a foșt pus voievod și trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.
Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să învețe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă învățător duhovnicesc și păstor în vremea sa. Și petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deșertăciunea gâlcevilor vieții, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale acestei lumi și, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească și slujea împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți ai duhurilor răutății.
Iar Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece după naștere, atunci când mama sa l-a dat la doică, ca aceea să-l hrănească cu sânul ei, el n-a voit deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; și părinții lui se minunau de aceasta. Iar când pruncul a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui și mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră și a zis către mine: «Alegeți ție dintr-acestea, pe care vei voi întru însoțire, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale». Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai bine împodobită decât toate, cu fața luminoasă și cu toate podoabele cele de mult preț înfrumusețată, al cărei nume era Sofia”.
Iar părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegând că fecioara Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care avea să se dea pruncului de la Dumnezeu, s-au bucurat cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai citirea cărților, ci și obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea duhovnicească și spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinstește pe Domnul și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele și decât întocmirea luminii tuturor stelelor”.
Și învățând pruncul carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea, mai mult decât toți vârstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna și multe dintre cuvintele și tâlcuirile lui le învăța pe de rost. Și închipuind o cruce pe un perete, a scris și aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvân- tătorule de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai arătat ca un înger; căci cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca serafimii; iar învățăturile tale cele dreptcredincioase au luminat toată lumea. Deci, te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste; fii mie părinte, învățător și luminător”.
Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăție după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Iar pe lângă Mihail, fiind încă prunc, erau puși trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist patriciul și Dromi logofătul. Acest logofăt cunoștea pe părinții lui Metodie și ai lui Constantin și, auzind de istețimea minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tânărul împărat Mihail,’care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții lui Constantin, să se sârguiască singur a învăța degrabă. Iar pruncul s-a bucurat de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinților și Doamne al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de la slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și să slujesc Ție, Domnului Dumnezeului meu, în toate zilele vieții mele”.
Și, ducându-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împărătești, degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofía, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile elinești, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta istețime a minții sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai mult decât alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte limbi, pentru că învățase bine scriptura latinească și vorbirea siriană și se deprinsese și cu alte limbi străine. Și îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune și pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în inima lui cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.
Iar stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel dintâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toți, și umbla cu îndrăzneală și fără opreală în împărăteștile palate, oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit și de împărat.
La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită de el din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare și părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci logofătul voia s-o însoțească cu Constantin și pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună cu bogăția și cinstea de mare boierie de la împăratul.
Iar fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului și acolo intrând într-o mănăstire, a luat pe sine chipul monahicesc. Deci a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar și de la împărat, și abia după șase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în chipul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeșnic, și l-au silit să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoanelor. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii și dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria – care pe vremea împăratului Teofil, cu îngăduința lui Dumnezeu, au biruit puterea oștirii grecești, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește despre aceasta în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 42 mucenici din Amoreea aceia mândrindu-se de puterea lor și batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol o hulă asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creștinii, zicând că este Unul Dumnezeu, îl despărțiți pe Acela în trei, mărturisind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul? Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi pentru credința voastră și să ne dovedească în cuvinte”.
Iar împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Și s-a dus fericitul acolo, râvnind apostolește după Hristos și dorind să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, pe dinafară, chipuri diavolești, din porunca stăpânirii saracinilor; pentru că aceia, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași și avându-i de ocară și de batjocură, au poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: „Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?” Iar el le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini, iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară. Iar unde nu sunt pe dinafară aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru că dracii viețuiesc înăuntru cu oamenii cei uniți cu dânșii”.
Și fiind Constantin la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care nu glăsuiți împreună și vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.
Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-ați pus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că cei ce se numesc creștini nu cred și petrec la fel. Deci, vă răspund mai întâi despre credință.
Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!
Deci într-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe însuși Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede pornind la înotare, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis pentru credință.
Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne pe noi spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viată curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt ducătoare la viată prin calea cea strâmtă și cu scârbe. însă nu ne silește la aceasta – să nu fie aceea! -; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu cugetul de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie liberă, căci orice voiește, face; și de care se apropie, cu aceea se și unește. Astfel ori se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea luminată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. Și de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.
Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire, călătoresc spre El cu înțelegere; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating și de viețuirea cea mai înaltă de fire, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața.
Iar credința și legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. Pentru că în legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc și insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vouă vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și de la poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curăție de Cel curat, căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat”.
Iarăși au zis înțelepții saracinilor: „Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți Tată, Fiu și Duh? Dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mulți dumnezei”.
Răspuns-a filosoful creștinesc: „Nu huliți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei de demult, de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu-Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are osebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el, și s-a închinat până la pământ și a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș, că Dumnezeu este Unul în trei fețe”.
Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu dintr-o femeie obișnuită, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată, așa voind Dumnezeu, la a Cărui voie se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruieșle rânduiala firii. Iar cum că Hristos S-a născut din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună glăsuindu-se cu El, să nască Fiu»”.
Iarăși au zis saracinii: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om obișnuit în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel de rând se naște din femeie măritată, iar nu din fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea osebită a Sfântului Duh”.
Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește vouă să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat. Iar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.
Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le împlinește pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlinește amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să robiți împreună cu trupurile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.
Saracinii iarăși au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri neamului nostru ismailitean, cel atât de mare și tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaș”. Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Zis-a filosoful: „Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește pe Roma cea veche, iar voi, căutând de la noi dajdie, ne abateți pe noi de la urmarea lui Hristos și vă faceți nouă vrăjmași”.
Niște întrebări și răspunsuri ca acestea și altele mai multe i s-au pus lui Constantin mai multe zile, în vorbele cele cu înțelepții saraci- nilor, dar a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socotelile lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat lui în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri de la boierul saracinilor.
Iar după ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a așezat la un loc liniștit, luând aminte de mântuirea sa și având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei, le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mâna Sa și satură pe tot cel viu.
Iar odată, sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Și sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui împreună cu dânsul în nevoințele monahicești, petrecând în pustnicie și îndeletnicindu-se totdeauna în rugăciuni și cu citirea cărților.
În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la credința evreiască”. Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicând: „Credința noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, noi căutăm sfatul cel de folos nouă de la voi, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste, și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.
Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, următorul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-au chemat de la muntele Olimpului și doreau să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar și a muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos și s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt, cu rugăciunea cea primită de Dumnezeu, să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Și ajungând la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, au zăbovit acolo multă vreme, până ce au învățat bine limba cozăcească, căci cozarii vorbeau cu limba slavonească. Tot acolo s-au deprins și cu limba evreiască, și au adus la Sfânta Credință și la Botez pe un samarinean cu fiul lui.
Și auzind de moaștele Sfântului sfințit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: Când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor a întors acolo la Hristos; dar ighemonul Avfidian l-a înecat în mare, din porunca cezarului Traian, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui. Iar credincioșii stăteau pe mal, tânguindu-se și privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fiv, au grăit către creștini: „Să ne rugăm toți cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.
Și rugându-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul mergând pe uscat precum oarecând israelitenii la Marea Roșie, a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care fusese înecat zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioșii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea până la șapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte sute de ani, de la împărăția lui Traian până la împărăția lui Nichifor împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mâhnire între creștini.
Și trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și s-au sârguit pentru aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta și pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului, care s-a dus mai întâi la Constantinopol, la împărat și la patriarh, înștiințându-i de aceasta și, primind sfat de la dânșii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu tot poporul, cu psalmi și cu cântări, voind să-și câștige dorința. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaștele Sfântului Clement; și, luându-le, le-au pus în corabie și, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților Apostoli. Iar fericiții Constantin și Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânșii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.
După aceasta s-au dus la cozari și au fost primiți cu cinste de Cagan, boierul cozarilor, căci aveau și scrisoare către Cagan de la împăratul grecilor. Și multă întrebare a avut acolo fericitul Constantin cu iudeii și cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învățătură decât Metodie, care nu-și petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit mai mult cu puterea de voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, decât cu citirea cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte și gata să dea răspuns la orice întrebare.
Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu. Și unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveți obicei rău, pentru că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Și, ucigându-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este așa, deoarece avem ai noștri cagani (împărați), din casa și din neamul caganilor, și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împărătească”. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.
După aceea a zis iarăși cozarul: „Voi țineți cărțile în mâini, spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gurile noastre toată înțelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriți voi; căci avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: «Am multe haine, aur și averi!», oare l-ai crede, văzându-l gol și neavând nimic în mâini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pământului și-au avut stăpânirea lor”. Și cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.
Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!” Și când erau la masă la cagan, luând caganul un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creștin, luând un pahar, a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvântului Lui, prin Care cerurile s-au întărit, și al Duhului cel de viață făcător, prin care se ține împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea ținem pentru Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe Unul Dumnezeu, precum învață și cărțile evreiești”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învățați din cărțile evreiești a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfânta Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii pe Cuvântul și pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.
Iată, aici se văd limpede trei într-o Unime: Domnul și Cuvântul Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeu-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul și cu Duhul Său, tot așa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul Dumnezeu este cinstit. Deci, socotește și de aici, dacă cineva, făcându-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvântul tău și duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste; iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre ei ar fi adevărat cinstitor al feței tale cele împărătești?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.
Filosoful a răspuns: „Deci și noi, cei ce cinstim pe Sfânta Treime – pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh -, suntem mai adevărați și mai buni cinstitori de Dumnezeu decât voi. La aceasta ne-am învățat din cărțile proorocești, căci și Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeu-Fiul, zicând: Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel dintâi și eu sunt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi l-au arătat luminat părinții noștri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de la cine este trimis, dacă nu de la Tatăl și de la Sfântul Duh al Tatălui?”
Deci printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creștinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putință nici a căuta, necum să-L nască pe El?” Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan și spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.
Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Apoi neînțelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pântecele firii omenești să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise îl știu încăput. Oare rugul, fiind făptură neînsuflețită și nesimțitoare, este mai cinstit decât făptura cea simțitoare și înțelegătoare, care este cinstită cu suflet după asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu încăpea în vifor, în nor, în fum și în foc, când Se arăta lui Iov, lui Moise și lui Ilie; și ce lucru de mirare este că în făptura cea mai cinstită și însuflețită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, să petreacă cu oamenii și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam? Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la însuși Făcătorul? Răspundeți-mi mie, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe eil Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cea cu întruparea Lui? Au doară vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, lipește plasturele de lemn sau de piatră, iar nu de omul cel bolnav?
Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră – deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise și Ilie ci l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat și fecioresc, iar nu în cel de femeie oarecare a se întrupa și a se naște dintr-însa. După cum a zis mai înainte Isaia: Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu, lată proorocul zice lămurit că Dumnezeu-Fiul este născut pe pământ din Fecioară curată și nenuntită.
Iar cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărțile voastre, că Moise, în muntele cel pietros și în glasul trâmbiței întinzându-și mâinile, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: «Nu te mai arăta nouă de acum, Doamne îndurate, ci sălășluiește-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre». Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce voi vă împotriviți nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pântece femeiesc și s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă. Și se sălășluiește în pântecele noastre, când noi, creștinii, ne împărtășim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia rabinului vostru, Ahila, Dumnezeu s-a sălășluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”.
Și sfârșindu-se prânzul, toți s-au risipit, hotărând ziua în care iarăși aveau să vorbească despre toate acestea. Și sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie, dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dânșii iudeii: „Spuneți-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise sau legea pe care o țineți voi, creștinii?”
Iar fericitul Constantin filosoful a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteți zice, că cea dintâi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare și mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiți să țineți legea cea dintâi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăiești așa?” Zis-a filosoful: „Spuneți cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau întru netăiere împrejur?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe mai întâi Dumnezeu mai înainte de tăierea împrejur i-a dat legea, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat așezământ și de mâncarea verdețurilor, și pentru fiare, și pentru dobitoace, și pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezământul Meu vouă și seminției voastre după voi”. Zis-au iudeii: „însă așezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe «legea Mea», ci vă pun vouă așezământul Meu\ iar noi ne ținem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur a voastră cum o țineți, oare ca pe o lege sau într-altfel?”.
Aceia au zis: „O ținem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ, pentru că a grăit către Avraam: Așezământul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezământ între Mine și voi. Și iarăși: Va fi așezământul Meu pe trupurile voastre, întru așezământ veșnic.
Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă așezământul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezământul dat lui Noe sunteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți pe el cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o mai întâi neamului cel izgonit din rai și celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege și de aceea noi ne ținem”.
Grăit-a filosoful: „Dacă așezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai așezământ – de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezământ apoi și legea cea dată prin Moise nu este lege, de vreme ce Același Dumnezeu, în capitolul unsprezece la Proorocul Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezământ, pentru că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul cel ce nu ascultă cuvintele acestui așezământ, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Iar dacă acel așezământ vă este vouă lege, atunci și așezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; și anume legea cea dintâi, care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune”.
Iar iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câți s-au ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținân- du-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă vouă singuri altă lege nouă, vă țineți de a voastră, iar legea cea veche a lui Dumnezeu o călcați”.
Răspuns-a filosoful: „Bine, facem așa. Că și Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, cu a lui Noe și cu a lui Avraam; deci și noi facem după chipul acesta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu lepădau legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe ale amândurora, ci, împlinind neajunsurile, a arătat voia cea desăvârșită a Domnului, prin scrierile de legi cele mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întărită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise, ci ținem toate acelea, adică a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura, a nu ucide, a nu fura și celelalte; dar lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise și care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre și închipuiri ale legii celei noi, care urma să fie după acestea. Care, după ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuință era să păzim umbra, având însuși lucrul în mâini”.
Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli și așezăminte din legea noastră cea veche – afară de tablele lui Moise -, ar fi fost umbră și închipuire a legii voastre celei noi, precum grăiești tu, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea. Că umbra și chipul vrea să însemne fața aceluia, pe care l-ar fi așteptat să-l vadă cu ochii. Iar de vreme ce nu așteptau legea voastră, deci rânduielile și așezămintele legii noastre cele vechi – cele afară de tablele lui Moise nu sunt închipuiri și umbre, ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.
Grăit-a filosoful împotriva acestora: „Dacă scriitorii de lege cei de demult, în așezământul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după dânșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș fi zis vouă așa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat așezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit așezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui Avraam, dându-i așezământul, oare i-a spusjui că mai pe urmă îi va da altă lege și lui Moise întru a sa vreme? însă pentru așezământul nostru cel nou, cu adevărat a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia strigând: Iată, vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezământ nou casei lui Israel și casei lui Iuda, nu după așezământul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în care, luându-i Eu pe dânșii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru așezământul Meu și Eu i-am defăimat pe dânșii. Iată, vedeți prooroc ie dovedită, pentru așezământul nostru cel nou?
Și iarăși Isaia a zis mai înainte pentru dânsul, grăind despre fața Domnului: Nu vă aduceți aminte de cele dintâi și să nu gândiți de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele. Așa au știut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou; și o așteptau pe aceea, proorocind despre dânsa. Deci rânduielile și așezămintele legii voastre celei vechi au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate, iar nu însuși adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște netrebnice”.
Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acesteia, alta au început, zicând: „încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăției și a domniei voastre, care, după proorocia strămoșului Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia, a încetat acum. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Domnul Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui și până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri și în tot locul se aduce tămâie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.
Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem, ca și pe neamuri să le numești binecuvântate, precum și noi, care suntem sămânța lui Avraam, suntem binecuvântați”. Răspuns-a Constantin: „întru sămânța lui Avraam, și noi, neamurile, ne binecuvântăm întru Mesia, Cel ce a ieșit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui lesei și a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine toate semințiile pământului; și către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminția ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvânta în El toate semințiile pământului și toate neamurile II vor ferici pe El. Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea împăratului cel blând, șezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va zice pace neamurilor.
Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar neamurile au crezut într-însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. De aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește într-însele. Iar cum că acum a venit cu adevărat Mesia, să vă încredințați de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, ani șapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte șaptezeci de ani; iar anii cei adunați ai tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără și Talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți, după săvârșirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? însă vă întreb pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”
Zis-au iudeii: „împărăția Romei este cea de fier”. Iarăși i-a întrebat pe dânșii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeți adevărul, că împărăția Romei, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăției Romei, celei închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia, care a grăit oarecând către voi: Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleși, iar pe voi vă va ucide Domnul. Iar întru cei ce-I slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat”.
Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânța cea binecuvântată din Sim, binecuvântați de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteți binecuvântați”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvântarea aceluia nimic n-a ajuns la voi. Iar către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: Să înmulțească Domnul pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim. Singuri vedeți lățimea creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit voi oarecând în Ierusalim, acolo se binecuvintează și se preamărește acum de creștini numele Domnului nostru Iisus Hristos”.
Această întrebare despre credința creștinească, pe care a avut-o fericitul Constantin filosoful cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele și întrebându-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, a alcătuit cele zise în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Și a avut întrebări nu numai cu iudeii, ci și cu saracinii și pe toti i-a biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a i s-a făgăduit să dea gură și înțelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, și mulțime din popor au crezut în Hristos și au luat Sfântul Botez, însă nu toți, ci numai o parte dintre ei.
După aceea, cuvioșii dascăli Constantin și Metodie, sădind bine sfânta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicând: „Pe niște bărbați ca aceștia învățați ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au învățat pe noi că este adevărată credința creștinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi, să se boteze; și nădăjduim că tot pământul nostru va veni întru creștineasca săvârșire; deci suntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuință”.
Și slobozind Cagan pe fericiții învățători Constantin și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă câți robi grecești ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai mari decât toate darurile”. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au dat lor, și s-au dus în cale, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.
Și mergând ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând undeva un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut israelitenilor oarecând apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia”. Și după ce a scos-o și a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bând toți, s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.
Și sosind ei la Herson, după ce au șezut cu episcopul seara la masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, și să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă”: Iar cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus deosebi la unii, cum că episcopul îi va lăsa, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu; și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.
Și ducându-se ei la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul, ca apostolii lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice pe ei la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinților Apostoli.
După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care atunci primiseră în parte creștineasca credință, însă neînțelegând încă tainele ei și auzind cum s-a luminat țara cozarilor prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne arate desăvârșit sfânta credință și care să ne povățuiască, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpâne, îngrijește-te de mântuirea noastră și trimite-ne un episcop și învățător care să ne învețe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările”. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat iarăși pe fericitul Constantin și pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum fusese și la cozari. Și a silit pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deși nu voia.
Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile și, ajutându-i darul -Sfântului Duh, a aflat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci și opt de litere, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie. Și întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul… și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.
Și ajungând în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul și cărțile cele nou tălmăcite: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit patru ani și mai mult, luminând și întărind în dreapta credință toate părțile slavonești. Și au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.
Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârșesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. însă sfinții învățători slavonești au răspuns unora ca aceia: „Dumnezeu plouă și răsare soarele peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și iarăși: Strigați Domnului tot pământul, cântați Domnului cântare nouă… De vreme ce a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile, deci toate neamurile să preamărească pe Domnul în graiul limbii lor”.
Și auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânșii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Și s-au supus dorinței lui și au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit, iar în locul lui a venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dânșii, pentru că, auzind că ei se apropie de cetatea Romei și încă și purtând cu dânșii o oarecare părticică din moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus i-a întâmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire iubită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărților în limba slavonească și întărind Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli citirea, cântarea și Liturghia slavonească. Și săvârșeau acești sfinți învățători, Metodie și Constantin, Sfânta Liturghie în slavonește, în mijlocul Romei, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în toate neamurile.
Și zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit și a luat descoperire în vedenie de la Dumnezeu despre sfârșitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie: Merge-vom în curțile Domnului, mi s-a veselit duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă și a fost numit Chirii. Și zăcând în boală cincizeci de zile, după aceea a încredințat episcopia sa fratelui său mai bătrân, Metodie, și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement, cea adusă de ei.
Iar după sfârșitul Sfântului Chirii, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie. Și, ducându-se acolo, își avea scaunul său în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost acolo oarecând episcop și căruia, urmându-i acest arhiereu și învățător Metodie, a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfânta credință și întrebându-se cu evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile de minuni, răbdând primejdii și izgoniri și tălmăcind multe cărți din limba greacă în cea slavonă. Și, îndreptându-și bine păstoria mulți ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chirii, și amândoi stau împreună înaintea Lui întru viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți sfinții, în vecii cei nesfârșiți. Amin.
Preacuviosul Arsenie cel Mare (354-449) a fost unul din Părinții pustiei din Egipt în prima jumătate a secolului al V-lea.
Prăznuirea lui se face la data de 8 mai în Biserica Ortodoxă (1)
Sf. Cuv. Arsenie cel Mare (354-449) – foto preluat de pe anastpaul.com
Viața
Sfântul Arsenie provenea dintr-o familie nobilă senatorială a secolului al IV-lea.
S-a născut la Roma pe la anul 354 (2). Arsenie a făcut studii strălucite la Roma și a devenit atât de reputat încât împăratul Grațian și papa Damasus l-au recomandat împăratului Teodosie I cel Mare de la Constantinopol, pentru a fi educatorul fiilor săi, viitorii împărați Arcadie și Honorius.
Constantinopol
Arsenie a ajuns la Constantinopol la recomandarea împăratului Grațian și a papei Damasus I (3).
Teodosie I a devenit co-împărat la anul 379, iar împăratul Grațian a murit la anul 383, deci venirea lui Arsenie la Constantinopol trebuie situată, la o primă analiză, între anii 379-383.
Dar împăratul Teodosie se instalează la Constantinopol abia în noiembrie 380 (4), deci venirea lui Arsenie la Constantinopol trebuie situată între decembrie 380 și august 383 (când moare împăratul Grațian).
Fiul cel mai mic al împăratului Teodosie I, Honorius (Onorie) se naște abia în 384 și este adus la Constantinopol de o manieră permanentă doar în anul 391 (5).
Deci Arsenie a fost adus inițial pentru a fi educatorul lui Arcadie.
Arcadie, copilul cel mai mare al împăratului Teodosie I, s-a născut în 377 sau 378 și a fost numit Augustus de către tatăl său în ianuarie 383, la vârsta de 5 sau 6 ani (6).
Venirea lui Arsenie la Constantinopol trebuie deci situată în prima jumătate a anului 383, adică chiar în anul în care Evagrie fuge din capitală în urma unor intrigi de curte.
Istoria unui intelectual creștin din generația lui – Evagrie Ponticul s-a născut în anul 345 – care părăsește capitala pentru a deveni călugăr în pustia Egiptului trebuie că l-a marcat pe Arsenie în anii care au urmat.
Pustia Egiptului
„Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărătești, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Doamne, îndrumează-mă, ca să știu cum mă voi mântui”. Și i-a venit glas zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui”.”
În anul 394 Arsenie părăsește lumea și curtea împărătească într-o corabie având ca destinație Alexandria (Egipt) (7) și se duce în pustia schetică, unde se face monah pe lângă avva Ioan Colov (8).
Avva Arsenie rămâne în pustia Egiptului până la sfârșitul vieții lui, în anul 449.
Din cei 55 de ani de viață pustnicească, avva Daniel în Patericul egiptean (Pentru avva Arsenie cel Mare, 42) ne spune că 40 i-a petrecut la Schetia, 10 ani la Troe (9) – în locul numit Petra (gr. „Piatra”) -, 3 ani la Canop (10) și iarăși 2 ani la Troe, unde a și murit în anul 449.
În pustia schetică, chilia lui Arsenie se afla la 32 mile (adică mai mult de 50 km) de biserica acestui vast centru monastic. Aici s-a instalat în urma unei viziuni (11), trăind în isihie și din lucrul mâinilor.
Ca pentru cei mai mulți din părinții pustiei, lucrul mâinilor lui era împletirea funiilor din frunze de curmal (12), pe care apoi le vindea prin intermediul unor frați din Schetia, care aveau ascultarea să preia lucrul mâinilor părinților retrași.
După prima devastare a Schetiei, în 407-408 (13), a trăit un timp la Canop înainte să se întoarcă în pustie (14).
Arsenie părăsește definitiv Schetia după ce saracinii au devastat-o a doua oară în anul 434 și se instalează la Troe până în 444, când barbarii invadează și această regiune și îl obligă să se refugieze într-un loc mai sigur, adică la Canop, pentru a reveni la Troe după trei ani.
Aici își petrece ultimii ani ai vieții și se duce la Domnul în anul 449. După dorința exprimată față de ucenicii săi, locul unde a fost înmormântat nu este cunoscut (15).
Avva Arsenie cel Mare a avut trei ucenici cunoscuți astăzi din Patericul egiptean: mai întâi Alexandru și Zoil, iar mai apoi pe Daniel (care fusese mai întâi ucenicul lui Alexandru și Zoil), toți faraniți (16).
De la avva Daniel au rămas, în Patericul egiptean, cele mai multe informații pe care le deținem despre avva Arsenie cel Mare.
Arsenie și monahismul
Sfântul cuvios Arsenie este una dintre figurile cele mai bine conturate ale Patericului egiptean.
El reprezintă pentru tradiția monastică creștină unul din campionii fugii de lume și model râvnit de toți isihaștii.
Importanța lui pentru tradiția creștină este arătată și de faptul că deși este comemorat în aceeași zi cu apostolul și evanghelistul Ioan Teologul; slujba lui a fost păstrată și se cântă împreună cu a Apostolului în ziua de 8 mai.
Arsenie în imnografia bizantină
În Mineiul pe luna mai
În Mineiul pe luna mai, cuviosul Arsenie cel Mare are mai multe stihiri și un canon, al cărui autor este necunoscut.
În Triod
Canonul Părinților din Sâmbăta brânzei îl pomenește pe Arsenie, alături de alți câțiva sfinți în mod particular importanți pentru spiritualitatea monastică creștină, cu aceste cuvinte: „Arsenie, îngere, puterea tăcerii (isihiei), roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!” (cântarea întâi a canonului).
În Sinaxar
Pentru pomenirea din 8 mai:
Troparul Sfântului Cuvios
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare ; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Arsenie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare
Glasul al 2-lea:
Viața îngerilor în trup primind, Arsenie de Dumnezeu purtătorule, și cinstei lor te-ai învrednicit, înaintea scaunului Stăpânului împreună cu dânșii stând, și tuturor cerând dumnezeiască iertare.
Izvoare vechi
Aproape tot ceea ce se știe despre Arsenie cel Mare provine din Patericul egiptean, colecția alfabetică a apoftegmelor, care a început să se formeze în secolul al V-lea.
Cele mai multe din apoftegmele care vorbesc despre avva Arsenie sunt transmise de unul din ucenicii săi, avva Daniel Faranitul.
Mai târziu, sfântul Teodor Studitul (759-826) pare să fie autorul unei Vieți a sfântului Arsenie (PG 99, 853 A s.), care dezvoltă relatările din Pateric după surse neidentificate.
O scrisoare duhovnicească scrisă de sfântul Arsenie cel Mare s-a păstrat până astăzi în versiune georgiană (17) și este considerată un document important de spiritualitate. (18)
Iconografie
Pentru Sf. Arsenie, Erminia lui Dionisie din Furna dă următoarele indicații (pp. 158, 204): Avva Arsenie, din ceata cuvioșilor pustnici va fi reprezentat ca un bătrân „la trup minunat și cuvios”, cu „chipul îngeresc, ca Iacov”, înalt dar puțin gârbov de bătrânețe, foarte slab, cu totul cărunt, cu părul creț, barba lungă până la mijloc, lată, despărțită în cinci șuvițe. Acesta zice: „Fraților, pentru ceea ce ați ieșit din lume, siliți-vă; și pentru mântuirea sufletelor voastre, nu trândăviți” (19).
Note
1 – Biserica Romano-Catolică îl prăznuiește pe Sfântul Arsenie la 8 mai și 19 iulie – cf. Saint Arsène (Nominis)
2 – Pentru a-l situa în epocă, se poate spune că sfântul Antonie cel Mare trecea la Domnul în anul 356.
3 – După Wikipedia:Arsenius the Great. Informația provine din Viața Sf. Arsenie, scrisă de sfântul Teodor Studitul, care dezvoltă informațiile din Patericul egiptean.
4 – Theodosius I (De imperatoribus Romanis)
5 – „Flavius Honorius s-a născut în Răsărit în 384, ca fiul mai mic al împăratului Teodosie I și aș Aeliei Flavia Flacilla. În copilărie, purta titlul de Preanobil Copil (nobilissimus puer), iar în 386 a fost numit consul. A fost convocat de tatăl său la Roma pe când avea cinci ani, dar în 391 s-a întors cu el la Constantinopol, unde a fost proclamat împărat în 393. În 394, a fost chemat la Milano, iar în 395, la moartea lui Teodosie, Onorie și Arcadie au devenit împreună-moștenitori ai tronului, Arcadie domnind în Răsărit, iar Onorie în Apus.” – Honorius (De imperatoribus Romanis)
6 – Arcadius (De imperatoribus Romanis)
7 – Viața sfântului Arsenie spune că Arsenie a fugit pe ascuns din capitală, unde a căzut în dizgrația împăratului Arcadie, care căuta să-i ia viața.
8 – Primirea lui Arsenie în monahism la Schetia de către Ioan Colovul este menționată doar de Viața sa (Teodor Studitul).
9 – Troe sau Troia sau Troin, astăzi Tura, este un munte și o carieră antică situată lângă Memfis, la 15 km sud-est de Cairo. „Numele egiptean al carierei era Roiu sau Troiu, pe care grecii l-au citit greșit ca Troia, crezând, potribit lui Strabon, că zona fusese colonizată cu prizonieri din Troia care îl urmaseră pe Menelau în Egipt și care rămăseseră acolo.” Quarries of Masara and Tura (Planetware)
10 – Canopul este un vechi oraș egiptean situat pe unul din brațele vestice ale Deltei Nilului, la 25 km de Alexandria. În antichitate era cel mai important port al Egiptului, pe unde trecea tot comerțul dintre greci și egipteni.
11 – „Acesta, după ce s-a dus la viață pustnicească, iarăși s-a rugat, același cuvânt zicând (Mt. 26, 44). Și a auzit glas zicându-i: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te; că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii”.” (Patericul egiptean, Pentru avva Arsenie cel Mare, 2).
12 – Frunzele de curmal (numite sivin), foarte rezistente și ajungând până la o mărime de 2-3 m, erau mai întâi desprinse de pe ramuri (smicele) și puse în apă ca să se înmoaie, pentru a le face mai suple. Erau apoi tăiate cu un cuțit, iar din ele se făcea o funie lungă. Aceasta era vândută ca atare sau din ea se fabricau coșuri, panere, sau rogojini (Dom Lucien Regnault, op. cit., p. 120, subcapitolul „Muncile monahilor în chilie”). Din această materie foarte aspră unii călugări și pustnici își confecționau și hainele (vezi: Dimitrios G. Tsamis, Patericul sinaitic, trad. din gr. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, Anonimi, VII, și nota 89, p. 45, Moise și Psoe, 2, p.146. Sau: Limonariu, 123, ed.cit., p.121).
13 – Schetia a fost devastată în mai multe rânduri de incursiunile barbarilor, ca de exemplu în 357 și 434 (de saracini), în 407-408 și 578 (de tribul berberic al mazakinilor). Îndeosebi după distrugerea integrală din 407-408 mulți pustnici s-au refugiat în alte centre monahale. Mai târziu, Schetia a fost devastată în multe rânduri de musulmani, dar a fost refăcută de fiecare dată, și astăzi este un centru monastic înfloritor, cu numele Wadi El Natrun.
14 – Patericul egiptean, Pentru avva Arsenie cel Mare, 28. – istoria povestită aici, cu vizita unei femei romane de rang senatorial, se petrece în timpul arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, care a murit în anul 412, între prima devastare a Schetiei (407) și a doua devastare (434).
15 – Patericul egiptean, Pentru avva Arsenie cel Mare, 40.
16 – Faran este o regiune și o localitate din sudul Peninsulei Sinai.
17 – G. Garitte, “Une lettre de S. Arsène en géorgien”, Le Muséon, 68, 1955, p. 259-278
18 – M. Van Parys, “La lettre de S. Arsène”, Irénikon, 54, 1981, p. 62-86.
19 – Descrierea din Erminia lui Dionisie din Furna preia și dezvoltă descrierea făcută de avva Daniel Faranitul în Patericul egiptean (Pentru avva Arsenie cel Mare, 42): „Și era chipul lui îngeresc ca al lui Iacov. Era cu totul alb, încuviințat la trup, dar uscățiv. Și avea barba lungă, ajungând până la pântece iar perii ochilor căzuseră de plâns. Și era lung, dar se gârbovise de bătrânețe.”
Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa și umilință mare, pentru că în toată vremea vieții sale, șezând și lucrând lucrul mâinilor, ținea un șervet în sân, cu care ștergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plângea întotdeauna.
Cuviosul Arsenie s-a născut în Roma cea Veche, din părinți creștini și dreptcredincioși. El a fost crescut în învățătura cărții și în frica lui Dumnezeu. Și ajungând bărbat îmbunătățit, s-a arătat prea înțelept, pentru că a trecut desăvârșit toată învățătura retoricii și a filosofiei, cunoscând bine limba grecească și latinească. Apoi defăimând deșertăciunile acestei lumi și lăsând afară înțelepciunea elinească, a intrat în rândul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, căutând înțelepciunea cea duhovnicească, pe care Sfântul Apostol Iacov o lăuda, numind-o curată, pașnică, blândă, bine supusă, plină de milă și bună de roduri. Și a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde trăia în curăție cu întreaga înțelepciune, sâr- guindu-se a fi vrednic locaș al Sfântului Duh, Cel ce sfințește toate.
Într-acea vreme împărățea la Răsărit Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Grațian. Teodosie avea doi fii: Arcadie și Onorie, cărora le căuta un învățător pentru ca acela să-i învețe, nu numai înțelepciunea cea omenească, ci și pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiți în filosofía cea din afară, elinească, și în înțelepciunea creștinească cea îmbunătățită, care povățuiește spre plăcerea lui Dumnezeu. Și a trimis în toate părțile și țările de sub stăpânirea sa, ca să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deși aflau trimișii mulți înțelepți, totuși nu erau cu viață plăcută lui Dumnezeu; și iarăși, aflau mulți plăcuți lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiți în înțelepciunea cea dinafară.
Deci a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Grațian, împăratul Apusului, poftindu-l să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela și să-l trimită la dânsul să-i învețe copiii. Iar împăratul Grațian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus și a zis: „Rușine va fi împărăției noastre dacă nu vom afla la noi un om înțelept și îmbunătățit, precum voiește împăratul Teodosie, care să poată învăța pe fiii săi filosofia și să-i povățuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta și cu viața cea plăcută lui Dumnezeu”. Și căutând, n-a aflat în toată Roma mai bun și mai iscusit în amândouă înțelepciunile, în cea lumească și în cea duhovnicească, decât pe diaconul Arsenie, care viețuia după Dumnezeu și pe mulți îi covârșea cu cuvântul și cu lucrul, cu înțelepciunea și cu viața, deși acum nu mai era tânăr. Deci chemându-l, i-a spus cererea împăratului Răsăritului, poruncindu-i să meargă acolo; iar el se lepăda în tot chipul, zicând că el a lăsat de mult înțelepciunea cea lumească, după ce a început în rânduiala clericiei a sluji lui Dumnezeu, și a uitat acum scolasticeștile graiuri, neputând nici a-și aduce aminte, și vrea ca în liniște să slujească în rânduiala sa Bisericii și Altarului.
Dar pe cât el se lepăda, pe atât împăratul cu papa îl îndemnau, sfătuindu-l să-i asculte pe ei într-acel lucru atât de trebuință împăraților creștini și întregii Biserici a lui Dumnezeu, ca să învețe pe copiii împărătești nu numai înțelepciunea cărții, ci și buna credință cea creștinească, ca să nu creadă ei vorbelor păgânești; ci să știe a apăra și a lărgi sfânta credință cea creștinească. Deci Arsenie s-a supus fără să vrea voii împăratului și a papei și a fost trimis de ei cu toată cinstea la Constantinopol, la împăratul Teodosie. Și ajungând acolo, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzându-l și cunoscându-l din chip și din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înțelepciune și de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte și a înălțat mulțumire Domnului.
Și aducând împăratul la dânsul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie și pe Onorie, i-a încredințat lui, zicându-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decât mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înțelegere, decât a-i naște pe ei. Deci ți-i încredințez ție și bunei tale înțelegeri înaintea lui Dumnezeu, Care privește spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe ei chipul bunătății și al înțelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu niciun fel de sminteli din cele tinerești, și pentru aceasta va fi ție nădejde întru Dumnezeu; fără de îndoială de răsplătire veșnică. O, cinstite Arsenie, dacă îi vei crește pe dânșii fără de prihană, păzindu-i în bună învățătură, atunci eu m-aș bucura și aș mulțumi lui Dumnezeu, îți grăiesc acestea și-ți poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă și să ia aminte. Să nu cauți la aceea, că sunt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învățăturii tale, pentru că voiesc ca să se supună ție întru toate, ca unui adevărat părinte și învățător al lor, și să te asculte ca niște fii și ucenici”.
Astfel împăratul încredințând lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca școala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putință a merge singur adeseori la ei, să vadă și să știe de învățătura și de viața fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, și a poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărătești, ci și al lui.
Deci Arsenie se numea tată al împăratului și al fiilor lui. Se scrie și aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărătești, Arcadie și Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naș, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă desăvârșită.
Și primind Arsenie spre povățuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învățându-i cărțile grecești și latinești și spunându-le lor toată înțelepciunea spre folos din dumnezeiasca Scriptură, îi povățuia la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă și plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăța pe ei în ce fel să fie, când va binevoi Dumnezeu să le dea lor împărăția pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune și milostive, cu dreapta credință și cu cucernicia cea creștinească. Pentru că împărăția au avut-o și oamenii răi și păgâni, precum au fost mai înainte împărații cei păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraților creștini, care sunt datori a plăcea și a fi iubiți lui Dumnezeu și poporului, încât să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se în neamuri.
O învățătură ca aceasta le dădea lor preaînțeleptul Arsenie și-i cinstea pe ei ca pe niște fii împărătești, îi punea pe două scaune și el singur îi învăța, stând înaintea lor. Și s-a întâmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste și, văzând pe fii săi șezând pe scaune, iar pe Arsenie stând înaintea lor, s-a mâhnit foarte și a zis către Arsenie: „Oare așa ți-am poruncit? Au nu ți-am zis ca să-i ții pe ei ca pe niște ucenici ascultători și fii ai tăi; iar nu ca pe niște feciori de împărat?”. Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicând: „Împărate, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinerețile au trebuință de învățătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împlini”.
De aceste cuvinte împăratul mâhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împărați?”. Aceasta zicând-o, a luat de la fii semnele cele împărătești și a pus pe Arsenie, chiar și nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicând: „De vor învăța a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui și a-i plăcea Lui cu dreptate și cu blândețe, Împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăție pe pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi și nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăție, decât să împărățească cu nebunie. Și mă rog lui Dumnezeu ca mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pământ, decât să fie răi și să crească spre vătămarea sufletelor lor și a altora”. Astfel învățându-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul și de atunci făcea după porunca lui, pentru că el șezând, învăța pe fiii împărătești care îi stăteau înainte. Și petrecând el în mare cinste și slavă, se mâhnea foarte, întristându-se cu duhul, pentru că lui îi era urâtă slava, bogăția și gâlceava acestei lumi și avea mare dorință ca în liniște, în sărăcie și în smerenie monahicească să slujească lui Dumnezeu, rugându-se Lui cu dinadinsul, ca să-i arate lui o cale lesnicioasă spre a scăpa de viața cea din palatul împărătesc, spre câștigarea petrecerii celei osebite și pustnicești.
Iar într-una din zile a aflat pe Arcadie căzut într-o sminteală copilărească. Deci, mâniindu-se pe el, l-a bătut tare cu niște vergi și l-a rănit atâta, încât să pomenească bătaia aceea până la moarte; pentru că rămăseseră pe trup semnele acelea. Aceasta s-a făcut din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca prin acea pricină să scoată pe Arsenie din lume și să-l ducă la viața pustnicească cea dorită de el, deoarece Arcadie a prins răutate mare în inima sa asupra învățătorului său pentru bătaia aceea și, venind în vârsta cea desăvârșită, se gândea cum l-ar ucide pe el. Și și-a descoperit gândul său unui credincios spătar de-al său și îl ruga să ucidă în taină pe Arsenie cu orice chip. Iar spătarul, temându-se de Dumnezeu și de împăratul Teodosie și nevoind să facă un lucru rău ca acela, încă și pe Arsenie iubindu-l și cinstindu-l pentru multa lui faptă bună, i-a spus în taină gândul cel rău al lui Arcadie și l-a sfătuit ca, precum știe, să-și păzească viața. Deci Arsenie, fiind cuprins de mâhnire și de frică, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i îndrepte calea lui spre mântuire. Și pe când se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui”. Auzind aceasta Arsenie, îndată s-a îmbrăcat cu haine proaste și a ieșit din palatul împărătesc, neștiind nimeni. Deci, mergând la limanul mării, a găsit, după rânduiala lui Dumnezeu, o corabie mergând spre Alexandria și, urcându-se într-însa, a plecat lăsându-se în voia lui Dumnezeu.
Sosind în Alexandria, s-a dus îndată la schitul pustiei, unde, mergând la biserică, a rugat preoții să-l facă monah și să-l povățuiască la calea mântuirii. Iar ei văzându-l după față, după vedere și din vorbă că este bărbat cinstit, l-au întrebat cine este și de unde vine. Iar el le-a răspuns: „Sunt un om străin și sărac!”. Deci, sfătuindu-se preoții între ei cine ar fi putut să ia pe acela lângă sine și să-l povățuiască la nevoința vieții monahicești, l-au dus la avva Ioan Colov și i-au spus despre bărbatul care venise la călugărie. Iar bătrânul, făcând rugăciune, a zis: „Voia Domnului să fie!”.
Și le-au pus masa, căci era ceasul al zecelea din zi și, șezând preoții să mănânce cu bătrânul, au lăsat pe Arsenie stând, pentru că nimeni nu i-a zis să șadă la masă. Și mâncând aceia, el stătea înaintea lor privind în jos, părându-i-se că stă înaintea lui Dumnezeu și a sfinților îngeri. Deci bătrânul, luând dinaintea sa o bucată de pâine, a aruncat-o înaintea lui, zicându-i: „De voiești, mănâncă!”. Iar bătrânul a făcut aceasta, ispitind smerenia lui și vrând să știe dacă cu adevărat a venit să se lepede de sine. Iar Arsenie a gândit în sine, zicând: „Acest bătrân este îngerul lui Dumnezeu mai înainte-văzător și, cunoscându-mă că sunt mai rău decât un câine, mi-a aruncat această pâine ca unui câine; deci mi se cade ca să mănânc ca un câine, hrana ce mi s-a dat”. Deci, plecându-se jos, a mers pe pământ pe mâini și pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare și luând cu gura acea bucată de pâine, a mers într-un colț al chiliei și, stând acolo pe pământ, a mâncat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, văzând atâta smerenie a lui, a zis către preoți: „Acesta va fi monah iscusit!”. Și a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui și îndată l-a îmbrăcat în schima monahală, povățuindu-l la nevoința cea duhovnicească. Apoi, după puțină vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i lui să petreacă deosebi, ca un monah desăvârșit.
După plecarea lui Arsenie din palatul împărătesc, s-a făcut de împăratul Teodosie multă cercetare pentru el. Pentru că împăratul s-a mâhnit foarte mult pentru el și a trimis prin toate părțile ca să-l caute, dar n-a putut să-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Său, până la vremea arătării lui spre folosul multora.
Iar Arsenie, trăind în chilia pe care i-o dăduse bătrânul, plăcea lui Dumnezeu cu postirea, cu ostenelile și cu toată fapta bună, și degrabă a întrecut pe mulți părinți prin pustniceștile sale nevoințe, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Doamne, povățuiește-mă pe mine, cum să mă mântuiesc!”. Atunci iarăși s-a auzit un glas grăind către dânsul: „Arsenie, fugi de oameni și petrece în liniște; căci, aceasta este rădăcina nepăcătuirii!”. Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniștea sa și, făcându-și o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzească tăcerea. Pentru aceasta, totdeauna se dădea de o parte de la tot felul de vorbe, înălțându-și mintea sa la cele cerești. Adică, cu trupul era pe pământ, iar cu duhul se împărtășea cu puterile cele de sus, venind la biserică numai Duminicile și în zilele de praznic, de unde, după săvârșirea slujbei bisericești, îndată se întorcea în liniște la chilia sa cea pustnicească, nevorbind cu nimeni nimic, decât numai atunci când îl întreba cineva de vreun lucru foarte de trebuință, atunci răspundea cu cuvinte scurte și alerga la liniștea sa. Și era viața lui de minune tuturor părinților celor din schit.
Odată l-a întrebat avva Marcu, zicând: „Părinte, pentru ce fugi de noi?”. Arsenie i-a răspuns: „Dumnezeu știe că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu Dumnezeu și cu oamenii; căci puterile cele de sus mii de mii și milioane de milioane se află în ceruri și toți au o voie și cu un gând slăvesc pe Dumnezeu; iar voile omenești sunt multe pe pământ și gândurile de multe feluri; pentru că fiecare își are voia și gândul său. Deci nu pot să las pe Dumnezeu și să viețuiesc cu oamenii!”. Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se depărta de oameni și dorea ca să nu fie văzut și știut de nimeni. Dar făclia nu putea să stea mult ascunsă sub obroc; căci, străbătând pretutindeni vestea despre viața lui cea îmbunătățită, s-a făcut înștiințare și în Constantinopol despre el.
Pentru că după moartea dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, împărățind Arcadie, fiul lui, a luat înștiințare despre Cuviosul Arsenie, unde esțe și cum viețuiește; deci i-a scris, cerându-și iertare cu smerenie pentru păcatul său cel din tinerețe; stăruind de el ca să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru fratele său, Onorie, care luase împărăția Apusului, să le îndrepteze Domnul bine împărățiile lor. Și încă îi mai scria, dăruindu-i lui tot birul împărătesc care se lua din Egipt, pentru ca el să-l împartă, precum va voi, bisericilor și mănăstirilor și tuturor celor ce au trebuință. Dar Cuviosul Arsenie n-a voit să-i scrie, ci prin cuvinte a răspuns trimisului, zicându-i: „Spune celor ce te-au trimis, că așa grăiește smeritul Arsenie: Dumnezeu să vă ierte pe voi, fiilor, și împărățiile voastre să le îndrepteze după bunăvoia Sa și pe voi să vă povățuiască ca să faceți voia Lui. Iar ceea ce ați scris pentru bir, de aceasta nu are trebuință Arsenie, pentru că el este mort pentru lume și să nu-l socotească nimeni că este între cei vii”. Cu un răspuns ca acesta a eliberat cuviosul pe trimisul împăratului, iar el s-a sălășluit în pustie, în chilia sa osebită, trăind în tăcere și vorbind cu Dumnezeu neîncetat prin rugăciune; iar uneori povățuind și pe alții la viața cea liniștită.
Odinioară mergând el într-un loc, care avea o mulțime de trestie, a aflat acolo pe niște frați șezând; iar trestia, clătinându-se de vânt, făcea zgomot mare. Și a întrebat pe frați, zicând: „De unde vine acest zgomot?”. Aceia i-au răspuns: „Trestia sună de vânt, părinte”. Cuviosul le-a zis: „Apoi pentru ce ședeți voi aici, ascultând zgomotul trestiilor? Dacă cineva iubește cu adevărat tăcerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasăre; căci și din acela se tulbură pacea inimii, cu atât mai mult de un zgomot ca acesta de trestie”.
Într-una din zile a venit la dânsul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu oarecare boieri, și voiau să audă de la el cuvânt de folos. Iar starețul, tăcând puțin, a zis către dânșii: „De vă voi spune un cuvânt, oare îl veți păzi pe el și oare veți face ceea ce voi zice eu?”. Iar ei s-au făgăduit ca să facă ceea ce le va porunci. Și le-a zis starețul: „Oriunde veți auzi de Arsenie, să nu veniți acolo”. Iar ei minunându-se de cuvântul lui, s-au folosit și s-au dus.
Iarăși a voit arhiepiscopul odată să vadă pe Cuviosul Arsenie și a trimis la el, întrebându-l dacă îi va deschide lui chilia când va veni. Iar starețul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îți voi deschide; iar de-ți voi deschide ție, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai ședea aici”. Și auzind arhiepiscopul aceasta, nu s-a dus, temându-se să nu plece starețul din hotarele lor aiurea.
Un frate oarecare străin a mers la chilia Cuviosului Arsenie și a bătut în ușă, vrând să-l vadă. Iar starețul, socotind că a venit ascultătorul cel ce îl slujea, i-a deschis ușa îndată; dar, văzând pe fratele cel străin, a căzut cu fața la pământ, ca să nu-l vadă pe cel ce a venit. Iar fratele se ruga de stareț ca să se scoale de la pământ, iar el nicidecum nu voia, ci răspundea: „Nu mă voi scula, până ce nu te vei duce de aici”. Și rugându-l fratele mult și neluându-i-se în seamă rugăciunea, a plecat.
Un alt frate de departe, mergând la schitul cuviosului, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericești ca să-l ducă la el, zicând: „Voiesc să vorbesc cu avva Arsenie”. Aceia i-au zis: „Odihnește-te, frate, până în ziua Duminicii, și-l vei vedea când va veni la biserică”. Iar fratele le-a răspuns: „Nu voi mânca, nici nu voi bea, până ce nu-l voi vedea”. Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca să-l ducă la chilia starețului.
Iar chilia lui Arsenie era departe de biserică ca la 50 de stadii în pustie. Și, mergând la chilie, a bătut în ușă; iar starețul, deschizându-le, i-a primit în chilie, dar ședea, tăcând și căutând în jos. Și au stat și ei tăcuți și nici unul dintr-înșii n-a grăit vreun cuvânt. Deci, șezând ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: „Eu mă voi duce înapoi, pentru că am acolo un lucru bisericesc”. Și, sculându-se, voia să se ducă. Iar fratele cel străin, neavând îndrăzneală către stareț și rușinându-se a rămâne, a zis către fratele cel bisericesc: „Voi merge și eu cu tine”. Și, sculându-se, s-a închinat starețului și a plecat, neauzind nici un cuvânt de la dânsul. După aceea l-a rugat pe fratele cel bisericesc să-l ducă la avva Moise, care dintre tâlhari s-a întors la pocăința monahicească, și l-a dus. Iar fericitul Moise i-a primit bucurându-se și i-a odihnit și i-a ospătat; și arătându-le multă dragoste, i-a slobozit. Atunci fratele cel bisericesc a zis către celălalt: „Iată, am văzut pe amândoi: pe avva Arsenie și pe avva Moise. Deci, care ți se pare mai bun?”. Zis-a fratele cel străin: „Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun”. Auzind aceasta un oarecare din părinți, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, arată-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar altul primește pe toți pentru numele Tău? Deci, care dintre ei este mai desăvârșit și este vrednic de mai mari daruri ale Tale?”. După aceasta, a văzut părintele acela în vedenie două corăbii mari înotând pe un râu, într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă corabie era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu erau cu dânsul, care îi îndreptau corabia și faguri de miere puneau în gura lui Moise.
Această vedenie a spus-o părintele acela la toți părinții iscusiți și, socotind, a zis că mai desăvârșit este Arsenie, cel ce tace, decât Moise, cel ce primește pe străini, pentru că Arsenie petrece cu Însuși Dumnezeu, iar cu Moise petrec îngerii lui Dumnezeu. Așa Cuviosul Arsenie, înstrăinându-se de vederea și de vorbirea omenească, cu mult mai mult se ferea de vederea și de vorbirea femeiască, precum ne va arăta cuvântul ce urmează.
O jupâneasă oarecare, bogată, dreptcredincioasă, înțeleaptă, temătoare de Dumnezeu și cu viața cuviincioasă, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma în Alexandria, vrând să vadă pe sfântul bătrân. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintâi senatori. Jupâneasa aceea a rugat pe arhiepiscop să înduplece pe stareț să o primească cu dragoste ca pe o străină și să o învrednicească binecuvântării, deoarece se ostenise atât de multă cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sârguia în tot chipul, să-i mijlocească ei acel lucru la stareț, dar n-a putut nicidecum, pentru că se lepăda a o vedea, dar nici nu voia să audă de femeie.
Jupâneasa, luând cunoștință de aceea, a poruncit să-i pună șaua pe calul său, zicând: „Cred Dumnezeului meu că voi vedea pe Arsenie, pentru că n-am venit să văd om, fiindcă și în cetatea noastră sunt mulți oameni, dar vreau să văd proroc. Și de aceea am suferit atâtea osteneli pe mare”. Deci, s-a dus în pustia aceea. Când s-a apropiat jupâneasa de chilia cuviosului s-a întâmplat, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de era starețul afară din chilie; iar ea, mergând fără de veste, a căzut la picioarele lui. El cu mâhnire a ridicat-o și, căutând spre dânsa cu mânie, i-a zis: „Dacă ai voit să vezi fața mea, vezi-o dar”. Iar ea de rușine n-a putut să caute cu ochii spre fața lui. Deci, starețul a zis către dânsa: „Dacă ai auzit de faptele mele bune, acelea îți erau de trebuință să le socotești și să le urmezi. Dar de ce trebuință îți era a vedea fața mea? Și cum ai îndrăznit să vii atâta cale depărtată? Nu știi oare că ești femeie și nu ți se cade să ieși afară din casă? Pentru aceea ai venit aici ca, după ce te vei întoarce la Roma, să începi a te lăuda către celelalte femei, zicând: „Am văzut pe Arsenie, și astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea să vină la mine?”.
Iar ea a răspuns: „Dacă Domnul îmi va da mie să mă întorc, nu voi lăsa pe nimeni să vină aici, ca să nu te supere pe sfinția ta; iar eu mă rog ca tu să te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum și să mă pomenești întotdeauna în sfintele tale rugăciuni”. Răspuns-a starețul: „Mă rog lui Dumnezeu ca să-ți șteargă pomenirea ta de la inima mea”. Iar ea auzind aceasta, a plecat tulburată și, mergând în cetatea Alexandria, s-a îmbolnăvit de necaz. Iar arhiepiscopul, înștiințându-se că s-a îmbolnăvit jupâneasa, a mers la dânsa pentru a o cerceta și a o întreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: „Mai bine mi-ar fi fost mie de n-aș fi venit aici, pentru că am rugat pe starețul Arsenie să mă pomenească în rugăciunile sale, iar el mi-a zis: «Mă voi ruga lui Dumnezeu ca să-ți șteargă pomenirea ta de la inima mea!». Și iată eu pentru aceea mor de necaz”. Și a grăit arhiepiscopul către dânsa: „Nu te mâhni de aceasta, o, fiică, că nu fără de pricină a zis aceasta sfântul stareț, pentru că tu ești femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfinților bărbați. Deci, starețul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul păzindu-se de ispitele vrăjmașilor; iar pentru sufletul tău se roagă și se va ruga totdeauna”. Deci, jupâneasa, mângâindu-se cu acele cuvinte, s-a însănătoșit și s-a dus cu bucurie întru ale sale.
Iar Cuviosul Arsenie petrecând în liniștea sa, cu tot gândul se adâncea în rugăciuni către Dumnezeu și se aprindea cu dragoste de serafim către El, încât cu totul era încălzit de fierbințeala gândirii de Dumnezeu. Odinioară un frate de la schit, mergând la chilia lui pentru o trebuință oarecare, s-a uitat pe o fereastră și a văzut pe starețul stând la rugăciune cu totul învăpăiat ca focul, și s-a spăimântat. Și era vrednic fratele de vedenia aceea căci, stând puțin, a bătut în ușă, și, ieșind starețul și văzând pe fratele înspăimântat, l-a întrebat: „De mult stai aici? N-ai văzut ceva?”. Iar fratele a zis: „N-am văzut nimic”. Iar el, vorbind cu dânsul pentru ce îi era trebuință, l-a eliberat.
Se mai spune de acest cuvios și aceasta. Pe când era el în palatul împărătesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decât el; iar după ce s-a lepădat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decât dânsul. Însă a păstrat încă oarecare puțină rămășiță din obiceiul cel lumesc; pentru că uneori punea picior peste picior când ședea și-l vedeau astfel frații, dar nu îndrăzneau să-l îndrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toți. Deci, unul dintre dânșii, avva Pimen, a zis către ceilalți: „Să mergem la avva Arsenie și eu voi ședea înaintea lui astfel, după cum s-a obișnuit el a ședea; iar voi să mă certați pe mine, ca și cum nu aș ședea bine, că atunci eu voi începe a-mi cere iertare și starețul se va îndrepta din aceea”. Deci au mers și au făcut așa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscând că nu se cade ca să șadă monahul astfel, de atunci s-a îndreptat.
Și era atât de smerit, încât căuta învățătură de folos și de la cei simpli; pentru că, odată, vorbind cu un bătrân egiptean, cerea să-l povățuiască pe el, cum ar fi putut să gonească de la sine gândurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Văzând aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urmă: „Pentru ce, părinte, fiind atât de iscusit în Scriptură, știind bine limba grecească și latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gândurilor tale?”. Răspuns-a cuviosul: „Învățătura cea grecească și cea latinească o știu, iar alfabetul pe care acel simplu îl știe, încă nu am putut a-l învăța!”. Aceasta o zicea sfântul, adeverind că smerenia este începătură a tuturor faptelor bune, precum și alfabetul este începătura cărților. Și, chiar dacă ar ști cineva toată înțelepciunea lumească, dar de nu va avea smerită cugetare adevărată, acela nu va putea să afle mântuitoarea cale către Dumnezeu.
Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa și umilință mare, pentru că în toată vremea vieții sale, șezând și lucrând lucrul mâinilor, ținea un șervet în sân, cu care ștergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plângea întotdeauna. Și petrecea lucrând toată ziua și rugându-se toată noaptea. Puțin somn primea câteodată, iar când avea nevoie să doarmă, zicea către somn: „Vino aici, robule cel rău, dar să nu zăbovești la mine!”. Astfel șezând, dormita puțin, apoi degrabă scuturând somnul de la ochi, se scula, se ruga și zicea către ucenici: „Monahului îi este destul să doarmă un ceas!”. Iar când venea ziua Duminicii, se scula din seara sâmbetei la rugăciune și, întinzându-și mâinile în sus, lăsa soarele după sine, și astfel ședea până ce soarele răsărea în fața lui.
Lucrarea de mâini a cuviosului bătrân era împletirea de coșnițe și de funii din frunze de finic. El nu schimba apa în care își muia frunza cea de finic până la anul, fără numai turna câte puțină. Și îi ziceau lui unii din frați: „Pentru ce, părinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simți că miroase greu în chilia ta?”. Iar sfântul le răspundea lor: „În locul tămâiei și a mirurilor celor binemirositoare, pe care în lume bine le-am mirosit, acum se cade să miros putoarea aceasta, ca în ziua Înfricoșătoarei Judecăți, să mă izbăvească Domnul de putoarea cea nesuferită a iadului”.
Pe acest părinte de multe ori îl supărau diavolii, aducându-i oarecare ispitiri. Deci, odată, fratele care îi slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe bătrânul, strigând către Dumnezeu: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că niciun bine n-am făcut înaintea Ta! Ci dă-mi mie după darul Tău, ca măcar de acum să pun început bun!
S-a întâmplat odată că s-a îmbolnăvit Cuviosul Arsenie. Și, mergând clericii, l-au luat și l-au adus aproape de biserică, în bolniță, ca să-i slujească lui. Și l-au așezat pe un pat cu așternut, punând sub capul lui o pernă moale. Deci a mers la dânsul un frate ca să-l cerceteze și, văzând pe cuviosul culcat pe pat cu așternut și pernă moale sub cap, s-a smintit, zicând: „Oare acesta este avva Arsenie? Și oare pe acest fel de pat moale se culcă?”. Și înțelegând aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela și l-a întrebat pe el, zicând: „Frate, când ai fost în lume, ce rânduială aveai? Și ce fel ți-a fost viața ta?”. Iar el a zis: „Am fost păstor de dobitoace și mi-am petrecut zilele mele în multe osteneli și griji”.
Iarăși l-a întrebat pe el preotul: „Dar acum cum petreci în chilia ta?”. Iar el a zis: „Viețuiesc întru odihnă, având cele de trebuință și mă odihnesc fără de grijă”. Zis-a lui preotul: „Acesta pe care îl vezi – avva Arsenie –, când era în lume, a fost tată al împăraților și îi stăteau lui înainte o mie de slugi îmbrăcate în haine luminoase și încinse cu brâie de aur și cu gherdane, iar așternutul lui era de mult preț și bogăție la dânsul era fără de număr. Iar tu ai fost unul dintre cei săraci, păscând dobitoacele, și n-ai avut o odihnă ca aceasta în lume, precum ai acum în călugărie. Deci, tu acum te odihnești după ostenelile cele din lume, iar avva Arsenie se ostenește după odihna și îndestularea cea luminoasă și pătimește în sărăcie!”. Deci fratele acela umilindu-se, s-a închinat preotului, cerându-și iertare și zicând: „Cu adevărat, părinte, așa este. Eu am venit de la osteneli la odihnă, iar ava Arsenie a venit de la odihnă la osteneli!”. Și folosindu-se fratele acela, s-a dus.
Într-o vreme a venit năvălirea barbarilor asupra părții aceleia și fugeau părinții prin cetăți și prin locuri apărate, lăsând schitul. Iar cuviosul n-a voit să iasă din pustie la cetăți, zicând: „Dacă Dumnezeu nu mă va păzi pe mine, apoi pentru ce viețuiesc pe pământ?”. Și au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla într-acea pustie, pentru că Dumnezeu acoperea pe robul Său. Apoi, gândind în sine ca să nu fie lăudat de ceilalți părinți și să nu crească întru dânsul oarecare slavă deșartă, a apucat calea aceea pe care au fugit și ceilalți părinți. Și plângea pentru pustiirea schitului, zicând: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut schitul”. După plecarea barbarilor, iarăși s-au întors părinții la locurile lor și, înnoind pe cele risipite, viețuiau ca mai înainte. Asemenea s-a întors în chilie și Cuviosul Arsenie.
Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diată a unui oarecare boier, rudenia lui, care, murind, i-a lăsat multe bogății și averi ca să le împartă precum va voi. Iar starețul luând acea diata, voia să o rupă; dar trimisul a căzut la picioarele lui, zicând: „Rogu-te pe tine, părinte, să nu rupi diata, ca să nu fie căutată de la mine de cei ce m-au trimis”. Atunci cuviosul i-a dat lui diata întreagă, zicând: „Eu mai înainte decât acela am murit, și cum el, nu demult murind, mă face pe mine cu diata aceea moștenitor al averilor sale, fiind eu mort”. Și a întors înapoi pe trimisul acela cu diata.
Cuviosul nu locuia totdeauna în același loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai liniștite, fugind de cei ce veneau și-l supărau. Și petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în preajma cetății Memfis, asemenea și în Canopul Alexandriei și prin alte locuri pustii, și iarăși se întorcea la schit, dar nimeni nu putea să ajungă chipul viețuirii lui.
Și șezând el în părțile cele de jos ale Egiptului și neputând să sufere supărările celor ce veneau la dânsul și-i tulburau liniștea, a voit să-și lase chilia și să se ducă aiurea. Deci, neluându-și nimic, a ieșit, zicând către cei doi ucenici ai săi, Alexandru și Zoil: „Tu, Alexandre, să rămâi aici, iar tu, Zoil, să mergi cu mine la râu și să-mi cauți o corabie care merge la Alexandria și pe urmă te vei întoarce la fratele tău, Alexandru”. Deci ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, însă nu îndrăzneau să întrebe pe stareț pentru ce se desparte de dânșii. Și a plecat starețul în părțile Alexandriei, dar a căzut într-o boală mare, în care a zăcut multă vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru și Zoii, cei ce rămăseseră în chilie, se întrebau între ei, dacă n-a mâhnit cineva dintre dânșii pe cuviosul stareț cu vreo neascultare. Și neaflând între ei nicio pricină, se mâhneau de plecarea starețului. Iar după ce cuviosul s-a însănătoșit, a zis în sine: „Mă voi duce iarăși la ucenicii mei”. Și, sculându-se, s-a dus.
Și fiind el aproape de râu și din întâmplare mergând oameni mireni pe acea cale, o femeie arabă oarecare s-a atins de cojocul cuviosului; iar starețul, mâhnindu-se, a certat-o că a îndrăznit de s-a atins de haine călugărești, fiind femeie. Și i-a zis lui aceea: „Dacă ești monah, apoi du-te în munte pustiu!”. Și umilindu-se starețul de cuvintele ei, grăia în sine, repetând adeseori cuvintele femeii aceleia: „Dacă ești monah, Arsenie, du-te în munte și sălășluiește-te în pustie”. Și a mers la un loc ce se numea „piatră”, unde petreceau ucenicii lui; și acolo l-au întâmpinat Alexandru și Zoil, care, căzând la picioarele lui, plângeau. Și a plâns și starețul, căzând pe grumajii lor. Și au zis ucenicii către stareț: „Ducerea ta de la noi, părinte, multă mâhnire ne-a făcut nouă, pentru că ne ziceau părinții: «Nu s-ar fi dus de la chilia sa avva Arsenie, dacă ucenicii nu l-ar fi mâhnit pe el prin a lor neascultare și nesupunere»”. Grăit-a starețul către dânșii: „Și eu am înțeles aceasta, fiilor, cum că părinții astfel zic de voi, și pentru aceasta m-am întors la voi, și vor zice acum părinții de mine: Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflându-și odihnă picioarelor sale, iarăși în corabie la Noe s-a întors”. Și s-au mângâiat ucenicii și au petrecut toți împreună până la sfârșitul vieții cuviosului.
Șezând Cuviosul Arsenie în chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: A auzit un glas, zicând către dânsul: „Ieși din chilie, ca să-ți arăt lucrurile omenești”. Și ieșind starețul, s-a făcut ca într-o uimire și a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luându-l de mână și ducându-l la un loc și i-a arătat lui un om arap, tăind lemne și făcând o sarcină mare; iar arapul încerca să ia sarcina aceea pe spate și s-o ducă, dar nu putea, fiindcă era grea. Deci el, în loc ca să ia lemne din sarcină și să o facă mai ușoară, iarăși tăia lemne și adăuga la sarcină și o făcea mai grea decât întâi. Și iarăși, încercând s-o ridice și neputând, mai multe lemne punea și îngreuna sarcina.
Și ducând îngerul Domnului pe fericitul Arsenie de acolo, i-a arătat lui un alt om care, stând la un puț și scoțând apă, o turna într-un vas crăpat și spart. Iar apa curgea din vas și se întorcea înapoi în puț, iar cel ce o scotea, se ostenea în zadar. Iarăși îngerul a arătat starețului altă vedenie: Se vedea o biserică stând deschisă și doi bărbați călări pe cai, ducând o bârnă în curmeziș. Și amândoi voiau să treacă prin ușile bisericii, dar nu puteau, fiindcă lemnul era de-a curmezișul; iar unul cu altul nu se învoia, ca să îndrepteze lemnul în lungimea drumului și să meargă înainte pe ușă. Și voind amândoi să intre deodată, mergeau în curmeziș, și pentru aceea au rămas afară de uși, neputând să intre în biserica cea deschisă.
Deci starețul a întrebat pe îngerul ce-l ducea pe el: „Ce este această vedenie?”. Și i-a tâlcuit lui îngerul astfel: „Acești oameni care au dus bârna, cu chipul sunt bărbați îmbunătățiți, însă mândri, nevoind să se smerească unul altuia. Pentru aceea nu intră întru împărăția cerului, ci rămân afară pentru mândria lor, prin care ei toată fapta lor cea bună o pierd. Iar cel ce scotea apă și o turna în vasul cel spart, înseamnă omul care are fapte bune, însă de păcate nu se părăsește; pentru aceea în deșert se ostenește, de vreme ce cu păcatele își pierde plata sa, pe care avea să o câștige de la Dumnezeu. Iar arapul care tăia lemne și adăuga sarcină la sarcină, închipuie omul, care petrece în multe păcate și, în loc de pocăință, adaugă mai mari fărădelegi peste fărădelegile sale cele mai dinainte”. Această vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor săi spre folos, ca și cum ar fi fost văzută de un alt stareț, iar nu de el.
Încă și altă înfricoșată descoperire, care se întâmplase altor părinți pentru dumnezeieștile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: „A fost într-un schit un stareț minunat cu viața și slăvit între părinți pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din neștiința sa – pentru că era prea simplu și neiscusit în dumnezeiasca Scriptură – se smintea cu necredința pentru Preacuratele Taine, zicând că pâinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar și paharul, cu care ne împărtășim, nu este adevăratul Trup și Sânge al lui Hristos, ci numai închipuire a Trupului și a Sângelui Lui. Auzind aceasta doi stareți iscusiți, ziceau între ei că nu cu răutate grăiește starețul acestea despre Sfintele Taine, ci din simplitate și din neștiință; și se sârguiau să-l îndrepteze pe el în aceea. Și s-au dus la dânsul și, vorbind și altele pentru folosul sufletului, au început a zice și aceasta: «Am auzit, părinte, un cuvânt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pâinea pe care o primim și paharul pe care îl bem din Sfântul Altar, nu este Trupul și Sângele lui Hristos, ci numai o închipuire».
Iar starețul a răspuns: «Eu sunt cel ce am zis aceasta». Iar ei l-au rugat, zicând: «Să nu crezi așa, părinte, ci într-acest chip, precum ne-a dat nouă Sfânta Biserică sobornicească. Pentru că noi credem și mărturisim că pâinea este adevărat Trupul lui Hristos și vinul în pahar este adevărat Sângele Lui; iar nu închipuire a Trupului și a Sângelui». Și îi aduceau pentru aceea multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptură și de la Sfinții Părinți, dovedind necredința lui, dar el în simplitatea sa zicea: «De nu mă voi încredința cu însuși lucrul, nu voi crede».
Atunci bătrânii i-au zis: «Părinte, să ne rugăm darului Dumnezeu pentru aceasta noi toți aceștia trei, postind o săptămână, ca să-ți descopere ție această Taină; și credem că-ți va descoperi, nevoind să-ți pierzi ostenelile tale de mulți ani». Și a primit starețul cu bucurie cuvântul acesta și s-au închis fiecare în chilia sa, postind și rugându-se toată săptămâna. Și starețul acela zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: «Doamne, Tu știi că nu din răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înțelege și pătrunde taina aceasta. Deci arată-mi mie, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca nu mă rătăcesc cu necredința». Asemenea și cei doi stareți rugându-se, ziceau: «Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămână în necredință și să nu-și piardă osteneala sa cea îmbunătățită». Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor și le-a descoperit această înfricoșată taină astfel: După ce s-a sfârșit săptămâna postirii lor și a rugăciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toți acei trei stareți în biserică la dumnezeiasca Liturghie și împreună au stat la un loc.
Și li s-au deschis lor ochii, și când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, au văzut un Prunc mic. Și, întinzând mâna preotul ca să frângă pâinea, au văzut pe îngerul Domnului pogorându-se din cer, având în mâini un cuțit, și, junghiind Pruncul, I-a turnat Sângele în pahar. Și când preotul frângea pâinea, îngerul sfărâma Trupul în părticele; iar când frații au mers să se împărtășească cu Sfintele Taine, a mers și părintele care nu credea și, luând în mână carne crudă și sângerată și văzând în pahar sânge, temându-se a strigat, zicând: «Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și vinul este Sângele Tău».
Și îndată carnea s-a făcut pâine și sângele vin și s-a împărtășit cu multă frică și cu umilință. Iar părinții i-au zis: «Știe Hristos Dumnezeu că neamul omenesc nu poate să mănânce carne crudă, nici să bea sânge; de aceea își dă Preacuratul Său Trup sub chipul pâinii și Sângele Său cel făcător de viață sub chipul vinului, ca să-l poată primi cei ce se împărtășesc cu credință». Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos Dumnezeu, că n-a lăsat pe starețul cel îmbunătățit să piară cu necredința”.
Un frate oarecare a întrebat pe avva Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijește-te în tot chipul ca, cele făcute înăuntru în mintea ta, să fie plăcute lui Dumnezeu și cu înlesnire vei birui păcatele cele dinafară”. Aceasta o zicea sfântul, arătând că toate patimile păcatelor se nasc din voința minții și din gândurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se în inimă, se țin cu îndulcire; iar cel ce-și îndreptează mintea sa către Dumnezeu și izgonește îndată gândurile cele spurcate, își taie patimile și biruiește poftele păcatelor. Starețul a mai zis: „De vom căuta pe Dumnezeu cu adevărat, El singur va veni la noi și-L vom vedea; și dacă îl vom ține pe El la noi prin viață curată, va petrece împreună cu noi”.
Alt stareț a întrebat pe avva Arsenie: „Părinte, ce voi face? Căci mie îmi zic gândurile: «Ești bătrân și nu poți să postești, nici să te ostenești din pricina bătrâneții. Deci du-te de cercetează bolnavii, pentru că acesta este semnul dragostei»”. Iar cuviosul, înțelegând că gândul acesta este din meșteșugire diavolească, a zis acelui stareț: „Mănâncă, bea, dormi, nu lucra, decât numai să nu ieși din chilia ta”. Acestea le zicea sfântul, pentru că știa că monahul, ieșind din chilie și apropiindu-se de locașurile mirenești, îl încurcă vrăjmașul cu multe curse, spre sminteală și cădere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, să iasă afară din chilia și din mănăstirea sa, fără de pricină, precum cel mort nu iese afară din mormântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire, după voia sa, este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.
Sfântul iarăși zicea: „Sunt mulți care se sârguiesc a-și păzi curăția trupească, de aceea își omoară trupul lor cu postiri, cu privegheri și cu multe osteneli. Dar sunt puțini cei ce-și păzesc sufletul de spurcăciunea păcatului slavei deșarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de frați, de mânie, de pomenirea de rău, de osândire și de mândrie. Unii ca aceștia, pe dinafară sunt curați cu trupul, iar cu sufletul sunt foarte spurcați. Și sunt asemenea cu mormintele cele văruite, care pe dinăuntru sunt pline cu oase împuțite. Fericit este cel ce se sârguiește, ca precum trupul, așa și sufletul să îl păzească curat de toată spurcăciunea; pentru că cei curați cu inima, iar nu numai cu trupul, sunt fericiți, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.
Un frate a zis cuviosului: „Părinte sfinte, am învățat cuvinte din cărți și din psalmi și mă sârguiesc să le citesc cu osârdie. Dar citindu-le pe acelea, nu am umilință, fiindcă nu înțeleg puterea dumnezeieștii Scripturi, și de aceea mă scârbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca neîncetat să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar că nu le înțelegi puterea și nu ai umilință. Pentru că am auzit ceea ce zice avva Pimen și ceilalți Sfinți Părinți, că descântătorii cei ce s-au obișnuit a descânta șerpii, ei nu înțeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar șerpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu simțirea și se îmblânzesc, dându-se în mâinile lor. Așa facem și noi. Măcar că nu înțelegem puterea cuvintelor dumnezeieștii Scripturi, însă, când le avem pe ele neîncetat în gurile noastre, diavolii auzindu-le, se înfricoșează și fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh, Care a grăit prin robii Săi, proorocii și apostolii”.
Și apropiindu-se vremea mutării lui la Dumnezeu, a zis ucenicilor săi: „Să nu faceți pentru mine acel fel de pomenire, ca să puneți masă și să chemați frații la mâncare și la băutură. Numai de aceasta să vă îngrijiți, ca să se săvârșească aducerea dumnezeieștilor jertfe, pentru păcătosul meu suflet”. Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat și au început a plânge. Iar el le-a zis: „Nu plângeți, fiilor, că încă n-a venit ceasul sfârșitului meu, însă este aproape”. Deci, l-au întrebat ucenicii: „Părinte, cum te vom îngropa?”. Iar el le-a zis: „Nu știți oare să mă legați de picioare cu o funie și să mă aruncați în munte?”.
Iar după ce i s-a apropiat moartea, a început a se teme și a plânge. Și văzându-l ucenicii plângând, l-au întrebat: „Oare și tu te temi de moarte, părinte?”. El a răspuns către dânșii: „Frica aceasta cu adevărat a fost în mine în toate zilele călugăriei mele, din ziua în care am luat asupra mea acest chip”. Și a adormit Cuviosul părinte Arsenie cu somn de cinstită moarte, dându-și sfântul său suflet în mâinile Domnului, Căruia I-a slujit cu osârdie. Și auzind avva Pimen că s-a mutat avva Arsenie, a lăcrimat și a zis: „Fericit ești, avva Arsenie, că ai plâns în toate zilele vieții tale! Pentru aceasta în veci te vei veseli; căci cel ce nu plânge aici de voie, acolo fără de voie va plânge în munci, dar fără nici un folos!”.
Se povestește de Cuviosul Arsenie și că acest cuvânt era la el adeseori, căci zicea către sine: „Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihaă, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevoință. Deci nevoiește-te, deci ostenește-te și nu te lenevi”. încă și aceasta o spunea sfântul: „De multe ori m-am căit de cuvântul pe care îl grăiam, iar de tăcere, niciodată!”.
Avva Daniil povestea despre dânsul: „Niciodată nu voia să grăiască vreo întrebare din carte, măcar deși putea, fiindcă știa bine dumnezeiasca Scriptură; însă tăcea, ca să nu se arate înțelept în cărți. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se prost și neștiutor, pentru Hristos. Nici de slujba altarului nu se atingea, măcar că era sfințit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfințiți se apropia la dumnezeieștile Taine; și aceasta o făcea din smerenia sa cea mare. Iar când mergea în biserică la soborniceasca cântare, se punea după un stâlp, ca nici el să nu vadă pe cineva la față, nici fața lui să n-o vadă nimeni”.
Și era vederea lui îngerească, ca și a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era cărunt, curat la trup și uscat din înfrânarea cea mare; barba o avea mare până la brâu; iar perii de la ochi îi căzuseră din cauza plânsului din toate zilele; era înalt la stat și gârbov de bătrânețe. El a avut un sfârșit fericit, viețuind în călugăreștile osteneli cincizeci și cinci de ani; cu postul și cu rugăciunile plăcând lui Dumnezeu. în schit a petrecut patruzeci de ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon; în spatele cetății Memfis zece ani, iar trei ani a viețuit în Canopul Alexandriei. întorcându-se iarăși în Troghin a petrecut doi ani și a adormit acolo întru Domnul, având vârsta de o sută de ani și mai bine. El a fost bărbat bun, plin de Duhul Sfânt și de credință. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim și noi a câștiga iertare de păcate și viața veșnică de la Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Iov a fost un om extrem de bogat pentru timpul său și a fost declarat a fi cel mai mare om printre oamenii din Orient.
De asemenea, el a fost neprihănit, prosper, și a avut o familie mare.
Iov a pierdut brusc familia și bogăția sa, însă și-a păstrat integritatea lui și credința în Dumnezeu, și a fost în cele din urmă răsplătit cu prosperitate, chiar mai mare decât înainte.
Iov a trăit 248 ani, suficient de mult pentru a-și vedea strănepoții.
Din toată viața sa, 140 de ani i-a trăit după încercările la care l-a supus Dumnezeu, care au început atunci când avea 79 de ani.
“Iov este considerat un model de răbdare de fiecare suferință pe care Dumnezeu îngăduie peste noi, și o imagine profetică a suferinței a Domnului Iisus Hristos.” - Prologul de la Ohrida
Iov este menționat și în Cartea lui Ezechiel (14, 14 și 20), împreună cu Noe și Daniel, ca fiind cel care, asemenea acestora, și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lui.
Cartea lui Iov este împărțită în cinci părți, cu un prolog și un epilog scrise în proză, și cu trei părți de mijloc scrise în poezie.
Cartea lui Iov vorbește despre o temă dificilă: „suferința dreptului”.
Cartea lui Iov este pomenită în Noul Testament în Epistola către Evrei 12, 5, în și I Corinteni 3, 19.
Imnografie
Tropar, glasul 1:
Bogăția virtuților lui Iov văzând-o vrăjmașul drepților, a uneltit a o fura, și rupând turnul trupului, vistieria duhului nu a furat; căci a aflat întrarmat sufletul cel fără prihană, iară pe mine și golindu-mă m-a robit. Deci mai înainte de sfârșit întâmpinându-mă, izbăvește-mă de cel viclean, Mântuitorule, și mă mânuiește.
Condac, glasul al 8-lea:
Ca un adevărat și drept de Dumnezeu cinstitor și fără prihană, și sfințit arătându-te, preamărite, sluga lui Dumnezeu cea adevărată, ai luminat lumea cu răbdarea ta, prearăbdătorule și preaviteazule. Pentru aceasta toți, de Dumnezeu înțelepțite Iov, lăudăm pomenirea ta.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că sfântul și dreptul Iov se zugrăvește în chipul unui bătrân, cu barba rotundă, purtând pe cap o coroană și în mâini având un înscris pe care zice: „Fie numele Domnului binecuvântat!”
Dionisie arată si cum se zugrăvesc câteva scene din viața lui Iov – cum rămâne acesta fără de averi, când se găsea în suferință și când este din nou dăruit cu averi și cu alți feciori și fete.
Job and His Friends by Ilya Repin (1869) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Iar când se zugrăvește suferința lui Iov, Dionisie arată că acesta e înfățișat plin de răni, zăcând pe un morman de gunoi, în afara unei cetăți, iar în jurul lui soția și cei trei prieteni ai lui, vorbind cu el. Iar soția îi spune: „Blesteamă-L pe Dumnezeu și mori!”.
Iov primeşte înapoi toate bogăţiile sale – pictură de Laurent de la Hyre – foto preluat de ro.wikipedia.org
Iar Iov, privind spre ea mânios, zice: „Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele? …Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (1)
Note
1 – Cartea lui Iov (gr. Ιώβ) este una din cele 49 de cărți ale Vechiului Testament. În canonul scrierilor sacre iudaice, Cartea lui Iov este socotită printre scrierile „aghiografice”, dar în canonul creștin al Bibliei ea este inclusă printre cărțile poetice (sau de învățătură).
2 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 84, 85, 88, 204, 235.
„Iov, Eu pe tine te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.”
Sfântul și dreptul Iov se trăgea din seminția lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El își avea petrecerea sa în pământul Hus, într-una din laturile Arabiei, și era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se pășteau erau cinci sute și slugi foarte multe, având el lucruri mari pe pământ, pentru că era bărbatul acesta de bun neam și cu cinste mare între toți cei ce viețuiau la răsărit.
Acesta era om adevărat, fără prihană, drept și credincios, depărtându-se de la tot lucrul rău. El avea șapte feciori și trei fete. Și feciorii, văzând pe tatăl lor că face milostenie veșnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; și mulți oameni erau chemați la masă și ei slujeau la masa celor necăjiți acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toți împreună la cel dintâi frate, într-altă zi la celălalt frate și așa până la cel din urmă, când începeau iarăși de la cel dintâi. Iar după ce se sfârșeau cele șapte zile ale ospețelor lor, Iov trimitea la dânșii, sfătuindu-i și învățându-i, ca fiecare să-și cerceteze conștiința sa cu de-amănuntul, dacă n-a greșit ceva cu cuvântul sau cu gândul împotriva Domnului; pentru că se temea dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci cu temerea dragostei celei de fiu și cu dinadinsul se păzea pe dânsul și pe toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.
Și acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curățire, cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greșit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Așa făcea dreptul Iov în toate zilele.
Și a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile și au venit îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puși ca să păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă Lui rugăciunile oamenilor și nevoile lor cele de multe feluri. Cu dânșii a venit și diavolul, ispititorul și clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui Dumnezeu. Și atunci a venit și satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: „Dar tu de unde vii?”. Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.
Și, răspunzând diavolul către Domnul, a zis: „Înconjurând pământul și străbătând partea cea de sub cer, și iată sunt de față”. Și i-a zis lui Domnul: „Oare socotit-ai în gândul tău de robul Meu Iov, că nu este asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sunt pe pământ, fiind fără de prihană, drept și credincios, depărtându-se de toate lucrurile cele rele?”. Și asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat.
Răspuns-a diavolul și a zis Domnului: Oare Iov în deșert cinstește pe Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru și pe cele din afară ale casei lui și pe toate cele ce sunt împrejurul lui; lucrurile mâinilor lui nu le-ai binecuvântat și dobitoacele lui nu le-ai înmulțit pe pământ? Dar trimite mâna Ta și Te atinge de toate cele ce are și să vedem dacă nu Te va blestema pe Tine în față! Ca și cum ar fi zis: „Cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atâta avere și cinste? Dar, dă-l pe mâna mea, să vedem nu Te va blestema în față?”.
Atunci Domnul a zis diavolului: Toate câte sunt ale lui, le dau în mâinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu și fără îngăduința Lui. Putea el să se ducă peste Iov și mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, până n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotțiitorului Dumnezeu și nu-i îngăduie să facă mai mult decât vrea El.
Și a venit diavolul la Iov. Și prima dată, când a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorât foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov și i-a spus: „Foc a căzut din cer pe pământ și a ars oile tale, asemenea și pe păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”. Pe când acesta grăia, a venit un alt vestitor și a zis către Iov: „Perechile de boi arau și asinele pășteau aproape de dânșii, când, venind hoții, le-au furat pe ele, iar pe slugi le-au omorât cu sabia; și, rămânând eu singur, am venit ca să-ți spun despre acestea”. În același timp un alt vestitor a venit la Iov și i-a grăit lui: „Haldeii, făcând trei tabere, au năvălit asupra noastră și au înjugat cămilele și le-au robit, și slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.
La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: „Feciorii tăi și fetele, mâncând și bând la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre pustie un vânt mare cu vifor și s-a atins de cele patru unghiuri ale casei și a căzut casa peste copiii tăi și toți au murit; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.
Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, și-a rupt hainele sale, și-a tuns perii capului, și-a presărat țărână peste capul și, căzând cu fața pe pământ, s-a închinat Domnului și a zis:Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac! De toate acestea câte i s-au întâmplat, Iov n-a greșit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu.
Atunci satana, văzând că i-a luat totul și nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu. Și a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca să stea înaintea Domnului și împreună cu ei a venit și diavolul. Și a zis Domnul către diavol: „Dar tu de unde vii?”. Iar el a zis: „Străbătând partea cea de sub cer și înconjurând tot pământul am venit”. Atunci Domnul a zis către dânsul: „Oare gândit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca acesta din cei de pe pământ, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană, drept, credincios, ferindu-se de tot răul și neținându-se de răutate; iar tu în zadar i-ai cerut averile, slugile și fiii lui, ca să le pierzi”.
Răspunzând diavolul, a zis către Domnul: „Piele pentru piele; toate câte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu așa! Ci trimite mâna Ta și Te atinge de trupul și de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te va blestema în față!”. Iar Domnul a zis către diavol: „Iată, ți-l dau ție, dar să nu te atingi de sufletul lui”. Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că sufletul este mai scump decât tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi atâta luptă pentru mântuirea sufletului.
Și a venit diavolul, cu voia și cu îngăduința lui Dumnezeu, și l-a lovit pe Iov, de la cap până la picioare cu lepră. Atunci Iov, când s-a văzut lepros din creștet până-n talpă, a căzut la pământ de durere; și, a ieșit afară din cetate, unde ședea pe gunoi, curățindu-și rănile cu un hârb. Și n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci șapte ani și jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov! Așa a răbdat. Iar soția lui, rămânând sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în credință, se ducea cu traista prin sat, la cerut; și îi aducea câte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soția lui; singura mângâiere, ca să nu moară de foame.
Trecând multă vreme și văzând diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Știa că femeia e mai slabă. Și a zis către dânsul femeia lui: „Iată, acum te mănâncă viermii de viu în gunoi, ți-a luat toată averea și copiii de atâția ani și tu nu zici nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și nu-ți pierzi răbdarea! Până când vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puțin timp, așteptând nădejdea mântuirii mele; că s-a pierdut pe pământ pomenirea ta, fiii și fetele tale; durerile și ostenelile pântecelui meu, pe care în zadar i-am născut cu chinuire; iar tu singur șezi afară, fără acoperământ, pe gunoi și plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind și trecând din loc în loc și alergând din casă în casă, așteptând apusul soarelui, ca să mă odihnesc de ostenelile mele și de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și mori”.
Iar Iov îi spunea cu blândețe, că vedea că diavolul vorbește prin gura ei: „Pentru ce grăiești așa, ca o femeie din cele nebune? Nu sunt eu Iov care eram ca împărații de bogat și cinstit în lume? Nu-ți aduci aminte ce cinste am avut noi pe pământ și câtă avere și câte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mâna Domnului, oare pe cele rele să nu le suferim?”.
Auzind trei prieteni ai lui de toate răutățile care au venit asupra lui, au mers la dânsul fiecare din țara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad, stăpânitorul Savheilor și Țofar, împăratul Mineilor. Aceștia erau ca niște împărați de bogați, boieri mari din alte țări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei și lână. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar așa; și se sfătuiseră între dânșii, ca să-l cerceteze pe Iov și să-l mângâie.
Văzându-l de departe, cum îl știau ce om cinstit era, ce palate și ce slugi avea, nu l-au cunoscut și au strigat cu glas mare și au plâns, rupându-și hainele și presărându-și țărână peste capetele lor. Ei au stat la dânsul șapte zile și șapte nopți și nimeni dintre dânșii n-a vorbit către dânsul vreun cuvânt, pentru că vedeau rănile lui cumplite și foarte mari. Și gândeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?
Și la șapte zile a deschis cuvântul Elifaz și, în loc să-l mângâie pe Iov în rănile și în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, au început să-l rănească cu cuvântul: „Iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu așa? Ai oprit plata văduvelor și simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv și aspru! Ai fost mândru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!”. Și așa mereu l-a mustrat. La fel și al doilea prieten și al treilea.
Iar Iov a început a le spune lor cu blândețe: „Dragii mei; prietenii mei, spre dosadă ați venit aici și spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, „muma mea”, și viermilor, „voi sunteți frații și surorile mele”, decât să vină prietenii mei și să mă rănească cu cuvinte”. Adică, mai bine mă mângâiam cu viermii și cu gândul la groapă, decât să aud din gura voastră acestea.
Și le-a spus Iov: „Voi mă învinuiți că am oprit plata slugilor și că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor și maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor și urechea surzilor; piciorul șchiopilor și mâna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor. Ușa mea nu s-a închis la tot străinul și toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiți. Deci, nu-i adevărat ce vorbiți voi. Adevărat că mâna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiți voi nu este adevărat”.
Văzând Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni, a apărut Dumnezeu în nori și în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de șapte ani jumătate, numai oasele și inima rămăsese – căci carnea lui era mâncată de viermi. Și când a venit Ziditorul cerului și al pământului, Iov era acum rănit și de prietenii lui, ocărât și defăimat și de soția lui și de toți. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: „Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veșmântul tău – că i-a trimis un veșmânt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te și să stăm de vorbă amândoi!”.
S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani și frumos și vesel, s-a îmbrăcat cu veșmântul dat de Dumnezeu. Și a spus Dumnezeu către el: „Iov, unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-mi Mie care-i lățimea cea de sub cer? În ce loc locuiește întunericul și ce loc are lumina? Unde erai tu când am măsurat Eu munții cu așezământul cunoștinței, văile cu cumpăna și dealurile; când am pus mării hotar nisipul și am îngrădit marea cu nisip și I-am spus: „Până aici să stai și întru tine să se sfărâme valurile tale”? Eu am întins crivățul pe uscat. Eu am făcut cuvântători pe pământ. Eu am măsurat greutatea vânturilor. Eu am însemnat calea fulgerelor sub cer. Eu am rânduit nașterile fiarelor din codri, nașterea dobitoacelor pământului și a oamenilor. Eu am făcut orionul și rarița cea de miazănoapte și am împodobit cerul cu stele, cu soare și lună, și lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.
Și acum, Iov, fiindcă ai așteptat cu răbdare venirea Mea și n-ai zis vreun cuvânt rău în atâtea scârbe și necazuri și boale, iată, Eu îți dăruiesc ție de acum înainte încă 140 de ani de viață; și vor fi averile tale îndoite. Și vei ajunge să trăiești până la al cincilea strănepot și vei adormi plin de zile și vei veni la Mine să te veselești cu Mine în veci”.
După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvântat și cele de pe urmă ale lui Iov, mai mult decât pe cele dintâi; și erau dobitoacele lui paisprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi și o mie asini de herghelie. I s-au născut lui iarăși șapte fii și trei fete, precum avea și mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a îndoit, ca să nu socotească cineva, cum că copiii lui cei dintâi au pierit ca și dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morți n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepților. Fetele lui erau atât de frumoase, încât nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui Iov, cărora le-a dat moștenire între frații lor.
Iov a trăit de toți anii, 248, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminție; și s-a sfârșit întru adânci bătrâneți. Iar acum petrece în viața cea neîmbătrânitoare unde anii nu se împuținează, în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou din Nea Makri
Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Efrem din Nea Makri sau Sf. Efrem din Muntele Amomon (gr. Άγιος Εφραίμ Νέας Μάκρης / του Όρους των Αμωμών), despre care se crede că a trăit între anii 1384 și 1426, este cinstit ca sfânt mucenic și făcător de minuni de mulți creștini ortodocși. Deși nu există date istorice despre el, credincioșii îl consideră un sfânt “nou-arătat” (gr. “νεοφανείς”) prin descoperire dumnezeiască.
Sfântul Efrem a devenit în ultimii ani unul din cei mai cinstiți sfinți din Grecia, și o mulțime de pelerinaje se fac la moaștele și locul pătimirii lui, Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. Mucenicia sa este prăznuită la data de 5 mai, iar descoperirea moaștelor sale la 3 ianuarie. Moaștele sfântului au fost descoperite prin voia lui Dumnezeu în 1950, 524 ani după moartea sa martirică. Patriarhia Constantinopolului l-a canonizat în martie 2011.
Istoric
Numele Sfântului Efrem și biografia sa cu detalii și date exacte au fost revelate monahiei Makaria Desypris (1911-1999) într-o serie de vise de inspirație divină în anul 1950. În urma acestor vise, ea s-a încredințat că voia lui Dumnezeu era ca ea să reconstruiască Mănăstirea Buna Vestire din Nea Makri, mănăstire ce a fost distrusă în secolul al XV-lea de către pirați.
Cu permisiunea episcopului locului, monahia Macaria a luat în grijă ruinele capelei, și în timp ce lucra la îndepărtarea molozului, se ruga să afle mai multe despre călugărul care a trăit cândva acolo. Răspunsul la rugăciune a fost un gând puternic care-i spunea „Sapă pământul aici și vei găsi ceea ce cauți”.
Ajutată de un tânăr muncitor, au descoperit o fostă vatră, cu trei ferestre mici, și un perete parțial distrus, indicii că acel loc fusese cândva o chilie. În pământul din vecinătatea schitului, au fost găsite sfinte moaște despre care s-a presupus că aparțin Sf. Efrem.
După descoperirea Sfintelor sale Moaște, Sfântul Efrem cel Nou s-a arătat de mai multe ori monahiei Makaria, altor maici și multor creștini fie sub chipul unui nevoitor cu fața brăzdată de multe osteneli, fie purtând veșminte preoțești, fie ca un călugăr, mărturisind: „Mă numesc Efrem!” și relatându-le viața, chinurile și torturile la care a fost supus.
Moaștele Sfântului au devenit rapid un loc popular de închinăciune, iar Sfântul a devenit cunoscut ca un grabnic ajutător și mare făcător de minuni. Pe locul unde a trăit și a murit ca martir, a fost reconstruită mănăstirea cu hramul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Mănăstirea este astăzi un loc de pelerinaj foarte frecventat ce atrage vizitatori din toată lumea, în special oameni care se roagă pentru vindecarea de boli.
Viața
Potrivit viselor revelate monahiei Macaria, Sf. Efrem s-a născut pe 14 septembrie 1384 în Trikala, Thessalia, primind la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată încă de când era mic și evlavioasa lui mamă s-a îngrijit de creșterea lui și a celorlalți șase frați.
La vârsta de 14 ani s-a îndreptat spre mănăstire, a depus votul monahal primind numele de Efrem și s-a mutat în Attica să viețuiască în Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. După ce a trăit 27 de ani în nevoință călugărească aspră, în anul 1424, mănăstirea fost cotropită de otomani.
Turcii au ucis monahii prin decapitare, dar Sf. Efrem a scăpat și timp de un an a viețuit ca pustnic printre ruinele mănăstirii. În 14 septembrie 1425 a fost luat în robie de turcii veniți într-un nou raid, așa începând mucenicia lui. A fost ținut captiv și torturat mai bine de opt luni, iar în ziua de 5 mai 1426 a fost torturat până la moarte.
Sfântul Mare Mucenic Efrem avea atunci 42 de ani. Dudul de care se presupune că sfântul a fost spânzurat, este astăzi un loc de închinare în interiorul mănăstirii reconstruite.
Imnografie
Troparul și condacul
Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniților și ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ți sufletul sub loviturile necredincioșilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Christos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îți strigă ție: slavă Celui Ce ți-a dăruit putere, slavă Celui Ce ți-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Ce dă tuturor tămăduiri prin tine.
Pe Colina Neprihăniților te-ai întărit viețuind întru nevoință, Părinte de Dumnezeu înțelepțite, și de acolo ai purces pe calea muceniciei. Pentru aceasta, Cel Ce dăruiește lumii viață cu îndoită cunună te-a încununat, Mare Mucenice al lui Christos Efrem, și te-a dăruit nouă ca în tot locul să avem ajutător și să ne rugăm cu stăruință: Miluiește-ne pe noi cei ce te cinstim pe tine!
Strălucitu-ne-ai tuturor, ca o nouă stea, când s-au descoperit sfintele tale moaște, Părinte, iar cu strălucirea minunilor tale luminezi întreaga lume. Prin mila și smerenia ta, plinește cererile celor care se apropie cu credință și care îți strigă ție:
Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!
Icosul 1
Ca un Înger nemaivăzut ai fost trimis din Cer și ne-ai arătat nouă harul Preasfântului Duh, cu care îi mângâi pe toți credincioșii, Sfinte Mucenice Efrem. Pentru aceasta, ,,Preafericit’’ te numim și îți strigăm ție:
Bucură-te, căci odinioară lupta cea bună ai purtat; Bucură-te, căci acum tu strălucești prealuminat; Bucură-te, cela ce ne dăruiești nouă veselie; Bucură-te, căci pricinuiești în Ceruri bucurie; Bucură-te, stea cu totul nouă a Bisericii lui Christos–Dumnezeu; Bucură-te, sabie cu două tăișuri împotriva nebuniei celui rău; Bucură-te, căci tuturor te-ai făcut pildă de sfântă nevoință; Bucură-te, căci în ale tale lupte ai dobândit cununi de biruință; Bucură-te, întărirea cea nouă a credinței; Bucură-te, rana și surparea necredinței; Bucură-te, că ești putere dăruită celor credincioși; Bucură-te, că preschimbi inimile celor necredincioși; Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!
Iconografie
Sf. Efrem cel Nou apare în iconografie având o înfățișare ascetică și slabă, cu părul negru și barbă, îmbrăcat în rasa neagră de călugăr și având în mână o limbă de foc.
Proslăvirea
La data de 4 martie 2011, Sf. Efrem a fost trecut în rândul Sfinților de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Sfântul este prăznuit pe 3 ianuarie în amintirea descoperirii sfintelor sale moaște și pe 5 mai în amintirea martiriului său.
La șaizeci de ani de la descoperirea moaștelor Sf. Efrem, Sfântul Sinod al Greciei a cerut printr-o scrisoare trimisă Patriarhului Ecumenic ca Sf. Efrem să fie trecut în rândul sfinților. Scrisoarea preciza faptul că Sf. Efrem este recunoscut ca și sfânt de către ortodocșii din întreaga lume, menționând următoarele: “afluxul de pelerini este masiv, aproape zilnic, iar în duminici și în sărbători mănăstirea este invadată de pelerinii veniți din toată Grecia… Cinstirea Sf. Efrem cel Nou se face atât în Grecia cât și în afara ei… Există biserici dedicate Sfântului în Sitia și Tinos… Icoane ale Sfântului sunt cinstite în întreaga lume ortodoxă.”
Încercări anterioare de proslăvire a Sf. Efrem au avut loc în anul 1997 de către arhiepiscopul Christodoulos al Atenei și a toată Grecia, în timpul Mitropolitului Panteleimon (Bezeniti) de Attica. Mitropolitul a scris într-o scrisoare următoarele: “în conformitate cu Tradiția Ortodoxă, Biserica Ortodoxă proclamă sfinți în conformitate cu conștiința lumii ecleziastice, iar autoritatea administrativă a Bisericii confirmă credința poporului printr-o decizie care este doar declarativă.”
Mitropolitul Panteleimon se referea la minunile săvârșite de Sfânt și la miile de pelerini care vin anual la mănăstire. Un an mai târziu, în timp ce Sfântul Sinod a cerut Patriarhului Ecumenic să-l treacă pe Efrem în rândul sfinților, un conflict a izbucnit între Mitropolitul de Attica și Mănăstirea ce adăpostea moaștele Sf. Efrem, iar subiectul proslăvirii a fost închis, fiind finalizat abia în 2011.
Martiriul Sfântului Efrem cel Nou a durat 8 luni. În toată această perioadă, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.
Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni – s-a născut în Grecia pe data de 14 septembrie 1384 (de ziua Sfintei Cruci). Sfântul Efrem cel Nou a rămas orfan de tată încă de mic copil, astfel că el împreună cu ceilalți 6 frați ai săi au fost îngrijiți numai de mama sa evlavioasă. La vârsta de 14 ani, Sfântul Efrem cel Nou a intrat ca monah in Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților, din regiunea grecească Attica (de lângă localitatea Nea Makri).
Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viață și 27 de ani de aspră nevoință călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților, iar ceilalți călugări din obștea sa au fost decapitați.
Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei Cruci, care este și ziua de naștere a Sfântului Efrem cel Nou), când turcii au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniților (Nea Makri – Grecia) și au ucis pe ceilalți monahi prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem l-au luat în robie; s-a sfârșit pe data de 5 mai 1426, într-o zi de marți, la ora 9 dimineața, când Sfantul Efrem cel Nou și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese supus (a fost spânzurat cu capul în jos, în pantece i-au înfipt un tăciune aprins și i-au sfâșiat carnea). În toată această perioadă de 8 luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.
Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi și altor credincioși din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arăat acestor oameni uneori aievea (în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis, pentru a-i îmbărbăta și a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au primit neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru că și-a păstrat credința ortodoxă. Un credincios din Atena a văzut într-o vedenie înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic și Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou:
„I-am văzut pe sălbaticii și turbații necredincioși coborând de pe coasta muntelui, însetați de sânge și de răzbunare împotriva monahilor creștini. Țelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la chinuri cumplite. Toți strigă și își rotesc săbiile deasupra capului, dând naștere unei atmosfere pline de sălbăticie și brutalitate. Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe și cu bisericuța lor: loc nevinovat și neprihănit, deschis către Dumnezeu și dăruit oamenilor, cu ușurință cotropit de cei sălbăticiți. Încep să-i supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toți, Sfântul Efrem este cel mai pașnic și cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minți. Astfel, în vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în lanțuri pentru a-l căzni și pentru a-i înfrânge voința cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credința sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare și fără apă. Îl bat zi de zi, îl chinuiesc, îl umilesc, îi cer să-și lepede credința. Zilele trec fără ca ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credința față de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieții lui, după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător. Atunci îl scot pe Sfânt din mica închisoare și îl duc la copacul muceniciei sale, dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Îl atârnă cu capul în jos și încep să-l bată cu turbare. Îl lovesc, îl înjură, își bat joc de el, Îl iau în râs pe Dumnezeul lui:
– Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?
Sfântul nu-și pierde bărbăția. Se roagă:
– Doamne, nu ține seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta.
Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucată de fier, îl lovește în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană. Veșmintele sale sunt zdrențuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să-l mai chinuiască. Atunci, unul din cei care îl martirizează ia o bucată de lemn aprins și i-l înfundă cu putere în pântece (în buric). Urletele sale sunt sfâșietoare, durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt sângerii. Sângele îi curge din pântece cu îmbelșugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt aceleași cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul său se zbate ca și cel al unui pește când îl scoți din apă. Toate mădularele sale sunt cuprinse de spasme. Și, curând, Sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se roage întru sine și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Din gura îi curg sânge și salivă, în același timp. Pământul de sub el s-a adăpat cu sângele său, care curge din belșug. Își pierde cunoștința. Păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ține agățat în copac și trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu se oprește. Îl lovesc cu picioarele, îl bat, chiar și acum, cand îl cred mort… După câtăva vreme Sfântul își vine puțin în fire. Cu puținele puteri care i-au mai rămas, își întredeschide pleoapele. Se roagă și îi aud glasul inimii:
– Doamne, în mainile Tale încredințez duhul meu.
Degetele sale se înfing de durere în pământ și, în această clipă, sufletul său se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se pogoară din Cer. În mâini ține o pernă roșie, din catifea. Deasupra așază sufletul Sfântului și se suie spre Cer. Atunci văd Îngeri înșirați la dreapta și la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor, însoțindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul.
Iar Domnul îl intâmpină, zicându-i: „Vrednic ești, Efrem, Căci pe Hristos L-ai mărturisit!”
Ceea ce s-a întamplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugărițe de la Sfânta Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuța a văzut cum un câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise în vremea Sfântului, se ținea pe aproape de copacul scorburos (este vorba despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud care există și astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre un paraclis). Câinele era foarte nefericit și lacrimile îi curgeau din ochi. Atunci, trei țărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu un du-te-vino între țărani și copacul cel scorburos, lătrând. Unul din bărbați a înțeles că se întâmpla ceva. Se apropiară și văzură trupul însângerat și ciopârțit al Sfântului. Au săpat o groapă și au așezat trupul în ea. După ce ei au luat trupul Sfântului, câinele alergă la scorbură și luă o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, și, ținând-o cu delicatețe între dinți, o puse în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii acoperiră mormântul și plecară.
În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – i s-a arătat în vis unei măicuțe de la Mănăstirea sa de pe Colina Neprihăniților, și i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost supus de acei otomani necredincioși. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul său blând:
– Dacă ai ști cât am pătimit, chiar și la cap…
Și i-a arătat cu mâna:
– Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac.
Sfântul și-a făcut Semnul Sfintei Cruci și a continuat:
– Cu multe, foarte multe cuie.
Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și patimirile sale.
De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia), este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflării Sfintelor sale Moaște) și pe 5 mai (ziua adormirii sale întru Domnul, în urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).
Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, (n. 1821 – d. 3 mai 1900), a trăit în secolul al XIX-lea, fiind monah la mănăstirea Cernica, apoi stareţ vreme de 41 de ani (1854-1900) al Mănăstirii Lainici. Prăznuirea sa se face pe 3 mai.
Cuviosul Irodion Ionescu s-a născut la Bucureşti în anul 1821, primind la botez numele de Ioan. La vârsta de 20 de ani, simţind chemarea spre viaţa monahală, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, unde era pe atunci stareţ Sfântul Calinic. A fost tuns în monahism în anul 1846, primind numele de Irodion.
Era iubitor de fraţi, nevorbind pe nimeni de rău şi era nevoitor, chinuindu-şi trupul cu posturi, privegheri îndelungi şi sute de metanii zilnice. A ajuns să fie iubit şi respectat de toată obştea şi mai ales de stareţul său, Sfântul Calinic.
Când acesta devine episcop de Râmnic, îşi ia cu el câţiva ucenici pentru a-l ajuta. Între aceştia se afla şi cuviosul Irodion, pe care episcopul îl trimite la schitul Lainici în anul 1851.
În 1853, este hirotonit diacon, apoi preot, având ascultarea de ecleziarh, apoi de stareţ, însărcinare pe care şi-o păstrează, cu scurte întreruperi, vreme de 41 de ani.
Când duhovnicul Sfântului Calinic a trecut la Domnul, acesta şi l-a ales pe cuviosul Irodion, fostul său ucenic, ca duhovnic şi povăţuitor. Cucerit de darurile duhovniceşti ale stareţului Irodion, Sfântul Calinic avea să-l numească „Luceafărul de la Lainici”.
Cuviosul Irodion a avut multe de îndurat din partea celor din jurul său, care-l pizmuiau pentru viaţa lui curată şi pentru darurile de care îl învrednicise Dumnezeu, însă el a răbdat toate cu smerenie.
Faima lui s-a întins repede atât în Regatul României cât şi dincolo de munţi, în Transilvania, căci se învrednicise de darul facerii de minuni, alungând şi duhurile necurate.
Era şi văzător cu duhul, astfel încât mulţi dintre cei care alergau la el primeau vindecare sufletească şi trupească. A prevestit şi pustiirea schitului, care avea să se şi petreacă nu după multă vreme de la adormirea sa.
Cuviosul Irodion a trecut la Domnul pe în ziua de 3 mai 1900, fiind îngropat la schitul Lainici.
La şapte ani după adormirea sa, la stăruinţele ucenicului său şi prin grija stareţului de atunci, trupul său a fost dezgropat pentru a i se face iarăşi rânduiala înmormântării, potrivit unei vechi rânduieli monahale, însă, dezgropându-l, i-au aflat trupul neputrezit.
Întrucât schitul nu avea un osuar sau o gropniţă, trupul cuviosului Irodion a fost îngropat din nou, cu slujba cuviincioasă. La mormântul cuviosului veneau mulţi credincioşi să se roage, căutând şi primind alinare şi vindecare, căci sfântul avea şi după moarte darul facerii de minuni.
Din prea mare evlavie, mai mulţi au încercat să sape mormântul ca să ia părticele din moaştele Sfântului Irodion, spre cinstire.
După ce obştea monahală s-a reînnoit cu monahi de la mănăstirea Frăsinei (1929), în anul 1930, stareţul Visarion a pus să se dezgroape moaştele cuviosului din nou şi le-a aşezat într-un sicriu mai mic, iar sicriul a fost pus într-o groapă dublă, foarte adâncă, aşezând mai apoi deasupra, pe ascuns, osemintele altui părinte, ca să ferească moaştele cuviosului de eventualii hoţi.
Taina s-a păstrat atât de bine încât stareţul următor, Caliopie, care a încercat să afle moaştele sfântului, făcând săpături între anii 1975-1985, a găsit doar osemintele aşezate deasupra acestora şi, ştiind că nu aflase ceea ce căuta, a oprit după o vreme cercetările, văzând că nu reuşea să afle sfintele moaşte. Credincioşii care aveau evlavie la cuviosul Irodion au rămas tulburaţi.
După căderea comunismului, odată cu reînceperea, în libertate, a canonizării sfinţilor români, s-a ridicat şi problema proslăvirii cuviosului Irodion de la Lainici.
Dovezi despre viaţa sfântă a cuviosului s-au strâns încă de la începutul anilor 1990, însă acesta a început cu sfinţii din perioade mai timpurii.
Sub îndrumarea mitropolitului Irineu al Olteniei, s-a încheiat cercetarea istorică asupra vieţii sfântului şi s-a trecut, după zile de post şi rugăciune, la dezgroparea mormântului pentru aflarea sfintelor moaşte.
După câteva încercări nereuşite, acestea au fost găsite în sfârşit pe 10 aprilie 2009: erau foarte uşoare, maronii-portocalii la culoare şi răspândeau o mireasmă plăcută.
Au fost aşezate într-o raclă, spre închinare, în biserica mănăstirii Lainici.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proslăvit pe cuviosul Irodion de la Lainici prin Temei nr. 6370 din 29 octombrie 2010, rânduindu-i ca zi de prăznuire data de 3 mai (ziua trecerii lui la Domnul).
Proclamarea solemnă a canonizării sfântului Irodion s-a făcut la mănăstirea Lainici în ziua de 1 mai 2011.
Imnografie
Tropar, glas 1:
Părinte duhovnicesc al Sfântului Ierarh Calinic, povățuitor al călugărilor și luceafăr al Olteniei, Sfinte Cuvioase Părinte Irodioane, ajutătorul celor din nevoi; pentru aceasta cu îngerii din ceruri te veselești, cu care roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască pace și mare milă.
Condac, glasul al 7-lea :
Cel ce ai fost vrednic cinstitor al Preacuratei Maicii Domnului, încrezându-te ei ca un fiu, în lăcașurile Domnului ai ajuns jertfelnic sfânt al Dumnezeirii; că aprins fiind de focul Duhului Sfânt, ai întărit în rugăciune pe ucenicii tăi, cu care te bucuri în veci, părinte Irodioane.
Sfântul Cuvios Irodion devenise făcător de minuni din viață. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor și cele ale înaintașilor lor.
S-a născut în 1821 la București primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca viețuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viața isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea starețului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele de Irodion. Odată tuns în monahism, tânărul monah Irodion conștientizează marea vocație la care a fost chemat adăugând nevoință peste nevoință. Era foarte iubitor de frați, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte și făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoințe devine foarte iubit de toata obștea, impunând mult respect și apreciere chiar și față de starețul său.
În septembrie 1850 starețul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde și-a luat cu el mai mulți ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.
Printre ucenicii luați este și monahul Irodion pe care-l va detașa pe la sfârșitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului și pe care-l va hirotoni în diacon și apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numește stareț la schitul Lainici. Între 1854-1900 starețul Irodion a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitențe. A fost cel mai longeviv stareț al schitului Lainici din toate timpurile.
După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, își ia ca duhovnic pe ucenicul său Irodion, starețul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simțea o mare ușurare, avea o aleasă încredere și deosebită apreciere la adresa starețului Irodion.
Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povață și spovadă. Se cunoaște faptul că spre sfarșitul vieții avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri – Cernica, Frăsinei și Lainici, la care ținea foarte mult și pe care le susținea în rugăciunile sale.
Cuviosul Irodion, ca toți marii sfinți, a avut foarte multe ispite din partea confraților săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie și cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulțeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfințeniei – suferința.
Foarte repede își duce faima atât în Oltenia cât și dincolo de Carpați, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viață. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor și cele ale înaintașilor lor.
La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în acești munți, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primește deoarece nu-i de la capra ei.
– Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspăt.
– Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseară ai dat-o diavolului și foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-mă, dar nu-l primesc!
Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-și iertare și făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.
Deci observăm cum starețul Irodion era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca și afla alinare de la el.
Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, starețul Teodosie Popescu, la insistențele ucenicului Cuviosului Irodion – ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiție monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă și i se face din nou slujba înmormântării.
Așa s-a petrecut și cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toții au rămas surprinși deoarece trupul era întreg și neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar așa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).
Însă, i-au făcut slujba înmormântării și l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniță, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viață, a profețit că la câțiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a și întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să știți că puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulți ani pustiu. Voi, însă, îngropați trupul și nu uitați legămintele călugărești ce le-ați dat lui Hristos”
( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).
În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a și murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea deslușită.
La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizații și se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât și din Transilvania să-și aline durerile și suferințele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se și întâmplau.
În 1929 este numit stareț la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniți cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareț isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu și alții.
La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmașul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil și monahale) să dezgroape mormântul și să sustragă părticele din moaștele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situație ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaștele prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaștelor Cuviosului Irodion. A pus moaștele într-un alt sicriu mai mic și le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniță mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaște în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toți potențialii viitori căutători de sfinte moaște. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu știm dacă următorul stareț Calinic Cărăvan a știut această taină. Cert este că celălalt stareț de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaște prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa și a închis subiectul.
După 1990, cei care au rămas au fost învinuiți, acuzați de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaște. Se știa că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie și necredință. S-au răbdat toate acele insulte și s-a așteptat momentul.
Mitropoliții Olteniei de după 1990; IPS Nestor si IPS Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viața plină de sfințenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.
Noul mitropolit al Olteniei IPS Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic și implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică și dezgroparea mormântului).
În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile și cu rugaciune asiduă, însuși mitropolitul Irineu împreună cu obștea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.
A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toți deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. IPS Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Inițial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt viețuitor, așa cum scria pe cărămida de sub cap: „Mitrofan schimonahul 1864”.
IPS Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.
Deznădejde și dezamăgire i-a cuprins pe toți. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime și 1,5 metri lățime. Toți se rugau cum puteau și cum știau. Se pare că se năruia orice speranță. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui și spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au inceput să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.
Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaște. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefirești de ușoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.
În cele din urmă s-a găsit și cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.
Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenționat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaștelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor și al cinstitorilor sfinților din ceruri.
Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion „Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător și rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanțului neo isihast românesc din sec. XIX.
Neo isihasmul românesc începe la sfârșitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Starețul de la Neamț, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica și continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Starețul de la Lainici.
Îi mulțumim Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Irodion pentru că a acceptat a fi dezgropat de nevredniciile noastre și-l rugăm fierbinte să mijlocească și pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.
S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.
După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.
A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.
Biografie
S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”.
A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.
Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m).
Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune.
În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).
Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări.
La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii.
Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.
De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.
Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.
Scrieri
Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:
- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)
- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)
- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)
- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora
și scrieri păstrate în copii
- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere”
- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)
A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.
Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.
Proslăvirea
Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.
Imnografie
Tropar (glas 8)
Învățătorule al bunei-cinstiri, povățuitorule al călugărilor, propăvăduitorule al harului, dascălul rugăciunii celei cu trezvie lucrate, părinte cuvioase Vasilie, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.
Condac (glas 8)
Pre minunatul călăuzitoriu al monahilor, pe învățătorul rugăciunii cel preaîncercat și omul cel ceresc, pre pământescul înger, pre povățuitorul duhovnicesc cel multvestit cu bucurie să-l cinstim și să îi cântăm : Bucură-te sfinte părinte Vasile, propovăduitorule al harului.
Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului
Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.
Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Sfântul Teodor Trihina (Trihin sau Trihinul, gr. trichinas — „purtătorul de îmbrăcăminte de păr aspră”) s-a născut într-o familie bogată dar pioasă din Constantinopol.
Acest fericit supunându-se din tinerețe la toată reaua pătimire și petrecere în opoziție cu modul de viață al societății familiei sale, înghețat de frig și de ger, își acoperea trupul cu îmbrăcăminte de păr aspră, pentru care s-a și numit Trihina.
Drept aceea a dat de gol și înșelăciunea demonilor.
Și mormântul său este izvorâtor de mir, tuturor celor care cu dragoste năzuiesc la dânsul, și își iau sufleteasca și trupeasca tămăduire.
A adormit în Domnul la sfârșitul celui de-al IV-lea sau începutul celui de-al V-lea secol.
Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă la data de 20 aprilie.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Teodor Trihina
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teodore, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Teodor. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Teodor Trihina
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
Arătatu-te-ai prealuminat cu viaţa, Înţelepte Părinte Teodor, socotind zdrenţele cele de păr mai mult decât vistieriile cele împărăteşti de pe pământ. Pentru aceasta ai şi dobândit haina cea cerească; roagă-te pururea pentru noi, preacuvioase.
Alt condac, glasul al 3-lea [1]:
Ca un car de foc pogorâtu-te-ai asupra virtuților, purtătorule de Dumnezeu, urcând spre lăcașurile cele cerești; și te-ai aflat ca un înger viețuind între oameni și ca un om dănțuind de bucurie împreună cu îngerii. De aceea arătatu-te-ai vas sfințit al minunilor și semnelor celor minunate, Teodore.
Sf. Cuv. Teodor Trihina (Secolele IV – V) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit „Trihina”, adică „Părosul”, a fost născut și crescut în cetatea Sfântului Constantin, fiind fiu de părinți bogați.
Și lăsându-și părinții, bogăția și slava pentru Dumnezeu, s-a dus într-o mănăstire pustnicească și s-a făcut monah.
Și avea o viață atât de aspră și atât și-a slăbit trupul, încât la față era asemenea unui mort, pentru că în toate nopțile se lupta cu gerul, stând la rugăciune, neacoperindu-și capul niciodată.
Și purta numai o haină aspră de păr, de aceea s-a numit „păros”.
Încă și mănăstirea aceea pustnicească, în care cuviosul petrecea viață aspră, după aceea a luat numele de „Trihina”, adică s-a numit „păroasă”.
Iar Sfântul Teodor a luat de la Dumnezeu putere asupra diavolilor și, făcând multe minuni, s-a dus către Domnul.
Și nu numai în viața sa, ci și după mutarea sa făcea minuni.
Pentru că izvora din sfintele lui moaște mir de tămăduire binemirositor, cu care se tămăduiau toate bolile și se goneau diavolii, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.
Macarie (Notara) al Corintului (gr. Μακάριος Νοταράς Επίσκοπος Κορίνθου) a fost un sfânt episcop al Corintului (1764 – 1767, precedat de Partenie al Corintului) care a trăit în secolul al XVIII-lea (1731-1805).
Călugăr și cărturar care a participat la curentul de înnoire monastică și duhovnicească în lumea greacă prin redescoperirea și publicarea scrierilor Sfinților Părinți, a autorilor duhovnicești (părinții neptici sau filocalici) și a isihasmului în particular, el este cunoscut mai ales pentru editarea și tipărirea, împreună cu sfântul Nicodim Aghioritul, a unor importante compilații de spiritualitate ortodoxă, cum sunt Filocalia și Everghetinosul.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 17 aprilie.
Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Viața și activitatea
Sfântul Macarie (Mihail în lume) s-a născut la Trikala, în Corint, în anul 1731, într-o familie aparținând aristocrației bizantine: Notaras (familie care a dat de-a lungul timpului multe personalități, ecleziastice, culturale și politice).
Şi-a făcut primele studii la Mănăstirea Maicii Domnului din Cefalonia, crescând în atmosfera sfintelor slujbe mănăstirești. În 1759, la vârsta de 28 de ani preia conducerea școlii din Corint și se face repede iubit de toți.
În 1764, a fost ales episcop al Corintului.
În timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Macarie a trebuit să se exileze împreună cu familia sa în insula Zakynthos și apoi în insula Hydra.
Prin anul 1774, pe când trăia în exil la Hydra, primește vizita mai tânărului Nicolae (viitorul Nicodim Aghioritul) căruia Macarie îi fusese recomandat de niște călugări de la Muntele Athos ca fiind un om de o mare virtute și versat în doctrina Părinților Bisericii.
După contactul cu episcopul Macarie și cu renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, Nicolae pleacă la Muntele Athos în 1775, devenind călugăr.
După încheierea războiului, în 1774, turcii l-au obligat pe patriarhul din Constantinopol să-i înlocuiască pe toți episcopii din Peloponez, bănuiți de susținere a rușilor.
Macarie s-a văzut obligat să trimită o scrisoare de demisie.
Devenit episcop fără scaun, Macarie a plecat la Sfântul Munte Athos în anul 1777, pentru a trăi călugărește.
În 1777, Macarie îl caută pe Nicodim și îl însărcinează cu revizuirea și pregătirea pentru editare a Filocaliei (după un manuscris găsit de el în biblioteca Mănăstirii Vatopedi – Codicele Vatopedin nr. 605 din secolul al XIII-lea), această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și a vieții spirituale, a culegerii Everghetinos și a Tratatul despre deasa împărtășire, redactat chiar de sfântul Macarie, dar pe care Sf. Nicodim îl îmbogățește considerabil.
Aceste lucrări vor fi tipărite aproape în același timp la Veneția, Filocalia în 1782 iar Everghetinosul în 1783.
La puțină vreme de la sosirea sa la Muntele Athos, Sfântul Macarie a participat și a luat poziție și în așa-numita “controversă a colivelor” și în discuțiile legate de deasa împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos, dispute care s-au declanșat pe la jumătatea secolului al XVIII-lea în Sfântul Munte Athos.
„Controversa colivelor” se referea la săvârșirea sau nesăvârșirea parastaselor (a pomenirilor pentru cei morți) în ziua de duminică, cum începuse să se facă în anumite locuri din Muntele Athos.
Liderii “colivarilor” (numiți ironic în felul acesta) erau cuvioșii Atanasie din Paros (prăznuit la 24 iunie), Iacov din Peloponez, Neofit Kavsokalivitul și Hristofor Prodromitul, care se arătaseră foarte stricți față de cei care începuseră să săvârșească parastasele Duminica, și le aduceau acuzații grave, Neofit Kavsokalivitul numindu-i: “defăimători ai Învierii”, “vorbitori de morți în zi de duminică”, “idolatri”, “lipsiți sau căzuți de har” și chiar “eretici”.
După 1777, sfântul Macarie al Corintului și sfântul Nicodim Aghioritul, „colivari” de a doua generație, vor lua și ei poziții concrete în aceste dispute, susținând însă o poziție mai moderată, și anume că mai potrivit este ca parastasele să se săvârșească sâmbăta, conform tradiției Bisericii, dar fără să-i condamne pe cei care, din motive de ordin practic, săvârșesc pomenirile morților duminica.
În paralel, sfântul Macarie redactează tratatul ”Despre deasa împărtășanie”.
În acest volum el face apel la canoanele Bisericii și la scrierile Sfinților Părinți pentru a susține și a sublinia importanța desei împărtășiri cu Trupul și Sângele lui Hristos.
O a doua ediție a acestui tratat, revăzută și completată, a făcută de sfântul Nicodim Aghioritul (1783).
Dar refuzul său de a sluji un parastas pentru patriarhul Alexandriei la Mănăstirea Cutlumuș într-o zi de duminică, îl costă un nou exil.
Fiind obligat să părăsească Muntele Athos, pleacă la Chios și Patmos, unde se aflau și alți „colivari” athoniți exilați.
Cu ocazia unei noi șederi în Sfântul Munte, sfântul Macarie îi încredințează lui Nicodim editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog.
În introducerea la această lucrare, care conține învățături atât de profunde despre contemplație,
Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărți nu sunt făcute doar pentru călugări, ci și pentru mireni, căci toți creștinii au fost chemați să trăiască desăvârșirea Evangheliei.
Lucrarea va fi publicată la Veneția în 1790.
Exilul la Chios i-a permis să se ocupe de publicarea altor lucrări de spiritualitate ortodoxă, între care Catehismul de învățătură ortodoxă al mitropolitului Platon al II-lea al Moscovei și Noul Limonariu, o culegere de vieți de noi mucenici publicată după moartea sa (completat mai târziu de Noul Martirologiu al sfântului Nicodim Aghioritul).
Sfântul Macarie a murit cu pace la Chios, la 17 aprilie 1805, fiind înmormântat în partea de sud a Bisericii Sfinții Petru și Pavel, unde moaștele sale se află și acum.
Cuvinte duhovnicești
Nimeni nu vine să se împărtășească…
Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Stăm în fața altarului și nimeni nu vine să se împărtășească…
O, omule, ești nevrednic să te împărtășești, prin urmare nu ești vrednic să asculți nici celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii.
Îl auzi pe diacon care stă și strigă, toți cei câți sunteți în pocăință, toți L-ați rugat pe Dumnezeu să vă ierte.
Toți cei care nu se împărtășesc se află încă în pocăință pentru păcatele lor, dar tu, pentru ce stai?
Dacă ești dintre cei ce se pocăiesc nu poți să te împărtășești…
Dar tu stai cu îndrăzneală de barbar, nu de om care se pocăiește.
Iar dacă nu ești printre cei ce se pocăiesc, ci dintre cei ce au îngăduință de la duhovnic să se împărtășească, pentru ce stai și nu te îngrijești să te împărtășești?
Pentru ce nu consideri împărtășania un mare dar, ci o disprețuiești?
Hristos vine la fiecare Liturghie să-i vadă pe cei ce șed la masă și le zice fiecăruia în conștiința lui:
„Prieteni, cum de stați aici în Biserică și nu aveți haine de nuntă?
Nu a zis pentru ce ați stat la masă, ci că nu este vrednic nici măcar să intre în biserică.
Nu i-a spus pentru ce ai șezut?
Ci pentru ce ai intrat?
Aceleași lucruri le strigă Hristos și acum către noi toți, fiindcă stăm fără de rușine și cu îndrăzneală, fiindcă oricine nu se împărtășește stă fără rușine.
Dar spui că ești nevrednic?
Atunci ești nevrednic și să asculți sfintele acelea rugăciuni, fiindcă Duhul Sfânt coboară nu numai la taine, ci și la psalmodierile acelea.
(Sfântul Macarie al Corintului, Despre deasa împărtășanie, ed. 1961, p. 52-53)
Sfântul Benedict (în latină Benedictus Nursiae, în italiană Benedetto da Norcia; n. 480, Nursia – d. 543, Monte Cassino) este întemeietorul ordinului creștin al călugărilor benedictini, sfânt patron al Europei și al tinerilor studioși.
Este venerat de toate bisericile creștine care recunosc cultul sfinților.
Este considerat de către catolici și de către ortodocși drept patriarh al călugărilor din Occident, din cauza regulei care a avut un impact major asupra monahismului occidental și chiar asupra civilizației europene medievale.
Deseori este reprezentat în îmbrăcăminte de benedictin, cu o crosă de abate, precum și cu o carte.
Sfântul Benedict de Nursia și Sfântul Marcu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Biografie
Benedict s-a născut în jurul anului 480, la Nursia (actualul oraș Norcia din regiunea Umbria), după trecerea valului năvălirilor barbare prin Italia și abdicarea ultimului împărat roman de apus, Romulus Augustulus (în 476).
Era fiul unor nobili romani bogați și buni creștini.
Numele său, Benedict (în latină Benedictus), se traduce în limba română prin „binecuvântatul”.
Tradiția, acceptată de Sfântul Beda, spune că Scholastica era sora geamănă a lui Benedict.
Și-a petrecut copilăria la Roma, unde trăia împreună cu părinții săi, și a urmat studii la școlile renumite ale vremurilor sale.
S-a îngrozit de lipsa de moralitate a locuitorilor Romei și, dorind să nu mai vadă aceste exemple rele, s-a retras ca pustnic într-o peșteră greu accesibilă din zona pietroasă Subiaco, aflată la aproximativ 70 km est de Roma.
A trăit acolo în izolare, practicând o asceză aspră și fiind hrănit cu alimente coborâte cu o frânghie de monahul Romanus din Subiaco.
După mai bine de trei ani de asceză a devenit cunoscut prin viața sa ieșită din comun și a început să fie vizitat de credincioși, iar unii dintre aceștia i-au devenit ucenici.
Benedict a fondat mai multe mănăstiri (după unele surse, douăsprezece) cu câte zece călugări.
În aceste reguli erau prevăzute, în mod exigent, obligațiile zilnice ale călugărilor.
Viața călugărilor se baza pe trei principii: fecioria, sărăcia, ascultarea.
Benedict a introdus modul de viață modest și cumpătat al călugărilor în mănăstire ca:
- o viață celibatară
- o hrănire frugală, unde carnea patrupedelor era interzisă
- mâncarea gătită se consuma o dată pe zi
- limitarea consumului de vin
- împărțirea timpului între rugăciune, meditație, muncă și dormit
- relațiile din mănăstire fiind stabilite ca într-o familie, astfel starețul fiind tratat ca un părinte (tată), iar călugării ca frați
Primirea în ordinul călugăresc era foarte strict verificată și se realiza după trecerea unor probe, prin care se constata seriozitatea și sinceritatea candidatului.
În anul 529 s-a stabilit pe dealul stâncos Monte Cassino, aflat cam la jumătatea distanței între Roma și Neapole, unde a fondat o mănăstire pe ruinele unui templu închinat lui Apollo.
În aceeași regiune, sora sa, Scholastica, înființase o mănăstire de maici, urmând aceleași reguli ale benedictinilor.
Mănăstirea de la Monte Cassino a devenit cea mai cunoscută mănăstire din Apusul Europei, fiind considerată mama mănăstirilor benedictine.
În acest loc Benedict a finalizat redactarea Regulamentului monahal.
Benedict a decedat la Monte Cassino în 21 martie 543, la mai mult de o lună după sora sa geamănă, Scholastica, care murise la 10 februarie.
Un portret al Sfântului Benedict, așa cum este descris în Tripticul Benedetto Portinari, de Hans Memling – foto preluat de pe en.wikipedia.org
După moarte
Benedict din Nursia este venerat ca sfânt de bisericile catolică, ortodoxe și anglicană, fiind considerat patronul protector al școlarilor, al învățătorilor, minerilor, fierarilor și al muribunzilor, fiind chemat ca ajutor în boli dureroase.
În Biserica Romano-Catolică Sfântul Benedict este sărbătorit la 11 iulie, data mutării moaștelor sale la Abația Saint-Benoît-sur-Loire din Franța, iar în bisericile de rit bizantin, la 14 martie.
A fost numit sfânt patron al Europei de papa Paul al VI-lea, în 1964.
În anul 1980 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat copatron al Europei, alături de sfinții Chiril și Metodiu.
Sinaxar
Sf. Cuv. Benedict de Nursia (480 – 543) – foto preluat de pe basilica.ro
În această lună, în ziua a paisprezecea (14 Martie), pomenirea preacuviosului părintelui nostru Benedict al Nursiei.
Cuviosul părintele nostru Benedict, al cărui nume pe latinește înseamnă „binecuvântatul”, era de fel din ținutul romanilor, din provincia Nursia și se trăgea din părinți credincioși și bogați.
Părăsindu-și casa, pe părinții săi și toată averea părintească, încă de pe când era tânăr și bărbat nedesăvârșit, a plecat împreună cu aceea pe care o avusese dădacă într-un loc pustiu, unde, prin virtute și înfrânare apropiindu-se de Dumnezeu, a primit de sus puterea de a face minuni și tămăduiri.
Cele mai multe dintre faptele lui minunate s-au păstrat pe larg în istoria vieții lui. De aici aflăm că el a săvârșit tot felul de minuni: a înviat morți, a vestit de mai înainte cele viitoare și a vorbit despre cei ce erau departe ca și cum ar fi fost de față.
Trebuie însă să nu uităm un lucru de mare însemnătate, și anume că, mai înainte de a se muta la Domnul, a grăit în chip profetic celor care se găseau împreună cu el și a adus și la cunoștința celor ce se găseau departe, că se va întâmpla și un semn oarecare, prin care vor cunoaște cu toții că s-a despărțit de trup.
Astfel, cu șase zile mai înainte de adormirea lui, a poruncit să i se sape groapa și îndată după aceasta a fost cuprins de o fierbințeală puternică, iar trupul lui, timp de șase zile a fost scuturat de friguri.
În ziua a șasea a poruncit ucenicilor săi să-l ia și să-l ducă la casa de rugăciune, unde fiind dus, după ce s-a cuminecat cu Sfintele Taine, stând în mijlocul ucenicilor săi, care îl sprijineau, și-a ridicat mâinile către cer și în felul acesta, privind în sus și rugându-se, și-a dat sfințitul său duh.
În aceeași clipă, doi frați, dintre care unul se găsea stând liniștit în chilia lui, iar altul locuia mult mai departe, au avut aceeași vedenie.
Astfel și unul și celălalt au văzut un drum minunat care se întindea de la chilia cuviosului Benedict până la cer, către răsărit, și care era așternut tot cu veșminte prețioase și strălucitoare de mătase, iar pe acest drum se găseau și vreo câțiva oameni minunați, care țineau făclii în mâini și care în rânduială desăvârșită se suiau.
Un alt bărbat, îmbrăcat în alb, și el, și strălucitor de lumină, care se găsea alături, i-a întrebat dacă știu al cui este drumul acesta, pe care ei, privindu-l cu mintea lor, îl găsesc atât de minunat.
Dar aceia răspunzându-i că nu știu, cel ce s-a arătat lor, le-a zis: Acesta este drumul pe care iubitul Benedict se urcă la ceruri ”.
După ce aceștia și-au revenit de pe urma vedeniei pe care au avut-o, au înțeles, fiecare în parte, că sfântul Benedict se săvârșise din viață, ca și cum ar fi fost de față și l-ar fi văzut săvârșindu-se.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.
Scrieri
Nu sunt păstrate, nici cunoscute, scrieri ale cuviosului Benedict al Nursiei, în afară de Rânduiala sa monahală, inspirată după cele ale Sfinților Pahomie cel Mare și Vasile cel Mare, pe baza căreia a fost întemeiat ordinul monahal apusean cunoscut astăzi ca Ordinul benedictin. Majoritatea autorilor acceptă atribuirea acestui text Sfântului Benedict al Nursiei, deși acest lucru nu poate fi pe deplin verificat, întrucât nu s-au păstrat decât manuscrise mult mai târzii ale acestuia.
Despre Sfântul Benedict al Nursiei
Grigorie Dialogul (Grigorie cel Mare), în a doua carte a Dialogurilor sale.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Benedict de Nursia
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioase Părinte Benedict, duhul tău.
Glasul 8
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Benedict, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Benedict. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condac (glasul al 6-lea):
Îmbogățitu-te-ai cu dumnezeiescul har, iar cu faptele tale ai descoperit chemarea și te-ai arătat plin de harul Duhului Sfânt, în rugăciuni și în înfrânări, Benedict, plăcutule al lui Dumnezeu, și neputincioșilor tămăduitor te-ai făcut și izgonitor demonilor și grabnic apărător sufletelor noastre.
Iconografie
În Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000), acesta dă următoarele indicații pentru reprezentarea sfinților din 14 martie (p. 161, 199): Sf. Benedict trebuie reprezentat ca un cuvios pustnic, bătrân, cu puțină barbă, care zice: “Cela ce voiește să fie cu totul călugăr, nu-i folosește a-și avea voia sa în orice lucru“.
În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viață și să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dânsul și celor depărtați, despre ziua sfântului său sfârșit.
Sfântul Benedict era cu viața foarte evlavios și dreptcredincios și împodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilărie strălucea prin nevinovăția inimii și se împodobea cu înfrânarea trupului, neplecând sufletul la nici o voie trupească căci, încă tânăr fiind, a urât pornirea și înfierbântarea trupului, dezmierdările și poftele lumii și socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.
Acest sfânt a răsărit ca luceafărul de dimineață, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la școală de părinți să învețe carte, dar el, văzând că mulți mergeau mai mult în poftele lor, ca un înțelept, s-a retras și n-a mai mers la școală, ca să nu cadă și el într-o prăpastie ca aceea pierzătoare de suflet.
Deci, părăsind școala și lăsând casa părintească și averile cele multe moștenite, căci părinții lui muriseră, lui Dumnezeu singur dorind să-i placă, a iubit chipul sfintei și monahiceștii vieți și s-a făcut monah – faptele cele după Dumnezeu ale acestui cinstit părinte eu cu ochii nu le-am văzut, dar le-am auzit de la patru ucenici ai lui. De la Constantin, om preacucernic, care a fost următor al lui; de la Valentin, care a chivernisit mulți ani sfințitul locaș din Lateran; de la Simplichie, care a păstorit al treilea după Sinodie, și de la Onorat, care locuiește astăzi chilia lui, cea în care ședea mai înainte cuviosul.
Acest părinte, Benedict, care mult a strălucit în fapte bune, după ce a lăsat învățătura cărților, cunoscând, ca unul ce nu cunoaște și înțelept, ca un neînțelept, a părăsit deșertăciunea acestei vieți și s-a dus să locuiască în pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decât singură femeia care l-a crescut, căci tare îl iubea. Iar când s-a dus la locul ce se numește Efide, mulți preacucernici bărbați, atrași de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo și au rămas cu dânsul în biserica Sfântului Petru.
Într-o zi, maica Sfântului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covățică, ca să curețe niște grâu. Și luând-o, a pus-o pe masă cum s-a întâmplat. Dar urâtorul de bine diavol a aruncat-o jos și s-a stricat, pe când era bătrâna undeva, desfăcându-se în două bucăți. Întorcându-se bătrâna și văzând covățica în două bucăți, a început a plânge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, văzând-o, l-a durut inima și, luând bucățile, a căzut la rugăciune cu lacrimi și, sculându-se, a găsit vasul întreg. Apoi îndată chemând-o și sfătuind-o să nu se întristeze de primejdiile ce se întâmplă, i-a dat covățica întreagă.
Aceasta este cea dintâi și de mirare minune a sfântului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spânzurat covățica la poarta bisericii de acolo, ca să se vadă, spre slava lui Dumnezeu și lauda lui Benedict, adevăratul Lui rob și să se cunoască de toți darul Sfântului Duh, care într-însul locuia, din tânără vârstă. El a stat mulți ani acolo, până la venirea longobarzilor.
Dar iubitorul de Dumnezeu și urîtorul de slavă, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind că mai bine este să se bucure de osteneli, decât de laudele omenești. Apoi, lăsând pe furiș pe maica sa, s-a dus în locuri pustii; ajungând la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma – în care izvora mulțime de ape, din care se formează un râu -, a rămas acolo. Ducându-se acolo, l-a văzut un monah cu numele Roman, care venea de la o mănăstire ce era aproape. Apoi aflând locul unde s-a dus și scopul lui cunoscând, nu l-a arătat nimănui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau și l-a îmbrăcat în sfânta schimă a monahilor și după putință îi slujea la trebuințele trupești.
Iar de Dumnezeu înțelepțitul Benedict, găsind în acel loc, într-o râpă, o peșteră foarte strâmtă, s-a închis într-însa și trei ani a fost necunoscut altora, afară de Roman. Iar Roman era aproape, într-o mănăstire, sub ascultarea părintelui Adeodat. În vremea când ședea bătrânul său să mănânce, lua puțină pâine și-i aducea, în zilele cele rânduite. Și cum de la mănăstire până la peșteră nu era drum, căci era prea înaltă prăpastia, pe deasupra, cu o frânghie lungă și subțire, îi pogora pâinea. Și avea un clopoțel la frânghie, ca să audă sfântul și să iasă s-o ia. Dar vrăjmașul dreptcredincioșilor, bântuitorul faptei bune și pizmașul diavol, îl ura pe Roman pentru dragostea frățească, iar pe Benedict îl zavistuia pentru lipsa trebuinței și pentru socoteala cea bine plăcută lui Dumnezeu. Deci, vrând să-l abată și să-l arunce în lenevire, într-o zi, când Roman pogora pâinea cu frânghia, aruncând diavolul o piatră, a zdrobit clopoțelul. Însă preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujba sa, cea lui Dumnezeu plăcută, în alte chipuri.
Apoi, când întrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman să înceteze de la acea slujbă și de Dumnezeu iubită slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neîngăduind să se ascundă multă vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce străluceau printr-însul, atunci pe acesta l-a pus în sfeșnic ca pe o făclie, ca să strălucească la toți cei ce sunt în casa lui Dumnezeu.
Iar arătarea s-a făcut astfel: Un preot, locuind departe de peștera cuviosului, a gătit bucate bogate pentru praznicul Paștilor și i s-a arătat prin vedenie Domnul, Care îi zise: „Tu multe feluri de bucate gătești pentru tine, iar robul Meu, Benedict, în cutare peșteră fiind pentru dragostea cea către Mine, nu are ce să mănânce”. Deci îndată sculându-se preotul, în ziua de Sfintele Paști, s-a dus, cu bucatele pe care le gătise pentru sine, să găsească peștera și pe omul lui Dumnezeu, în prăpăstiile munților, văilor și în găurile pământului. Aflându-l pe dânsul în peșteră l-a sărutat. Apoi, făcând rugăciune amândoi și binecuvântând pe Dumnezeu, au șezut, vorbind împreună și hrănind cu dumnezeiești cuvinte sufletele lor.
Sculându-se preotul, îl rugă pe sfântul, zicând: „Vino, părinte, să prăznuim, că astăzi sunt Paștile”. Iar omul lui Dumnezeu a răspuns: „Știu că sunt Paștile, căci m-am învrednicit a te vedea”. Căci nu știa cuviosul că era cu adevărat sfântul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: „Într-adevăr, părinte, astăzi este ziua Învierii Domnului și nu se cade să postești, căci și eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu către tine, ca din darurile Lui amândoi să ne împărtășim”. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, au mâncat amândoi. Iar după ce au mâncat și s-au veselit duhovnicește, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sărutându-l, preotul s-a dus, slăvind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.
În acea vreme oarecare păstori, văzându-l în peșteră ascuns și cu piei îmbrăcat, socoteau că văd fiare. Iar după ce au înțeles că este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lăsat gândirea că este fiară și s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dânsul prin locurile cele din jur și mulți mergeau la dânsul și-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul părinte îi hrănea mai ales pe dânșii cu povestirile cele duhovnicești, decât cu mâncări simțite.
Într-una din zile, cuviosul liniștindu-se, a venit ispititorul în chip de mierlă și zbura fără rușine atât de aproape de el, încât ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtătorul de Dumnezeu, Benedict, înțelegând măiestria vrăjmașului și cu semnul Crucii înarmându-se, mierla s-a făcut nevăzută. Apoi atâta ispită s-a pricinuit în trupul lui după ce s-a dus mierla aceea, încât niciodată una ca aceasta n-a pătimit. Căci orice femeie ce se întâmplase în tinerețe a vedea, i-o închipuia diavolul desfrânării și i-o punea de față în nălucirea lui. Și atât de mare înfocare a trupului i-a aprins, încât puțin a lipsit să se gândească și să se întoarcă în lume.
Dar, întărindu-l darul cel mântuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Și, fiind acolo aproape urzici și spini, s-a dezbrăcat și s-a aruncat într-însele și, tăvălindu-se mult timp și sângerându-și trupul și răbdând cu vitejie durerile, s-a izbăvit de acel gând purtător de moarte și i-a mulțumit lui Dumnezeu. De atunci în toată vremea vieții sale, diavolul desfrânării n-a îndrăznit să-l mai supere, după cum acest părinte nebiruit în ispite a povestit ucenicilor săi. Astfel, mulți părăsind dezmierdările lumii, învățau să se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavolești.
După ce s-a depărtat ispita, a rămas omul lui Dumnezeu netulburat în gând. De acum înainte, încălzindu-se inima lui de darul Sfântului Duh, a dat rodul învățăturii mai bogat; încât s-a făcut auzită tuturor viața lui cea vrednică de minune. Și era o mănăstire nu departe de peștera cuviosului, al cărei egumen se săvârșise. Deci toți frații de acolo, venind la dânsul, îl rugau să le fie egumen. Iar cuviosul, nevrând să lase smerenia din copilărie crescută cu dânsul, n-a primit, socotindu-se păcătos și nevrednic, adăugând și aceasta, că obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfârșit, biruindu-se de iubirea de frați, a împlinit rugăciunea lor și s-a făcut egumen. Fericitul Benedict, păzind rânduiala mănăstirii și nelăsând pe frați să facă voile lor, aceștia cum au văzut sfințenia cuviosului și pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se sfădi între ei și a se căi că au cerut egumen pe un bărbat atât de pustnic și luător aminte.
Deci, răzvrătirea acelora se lupta cu legea fericitului, căci obiceiurilor rele le este urâtă petrecerea drepților și cei răi urăsc pe cei buni, iar de către cei îmbunătățiți se întorc urâtorii de fapte bune. Deci, sfădindu-se ei și văzând că socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, căci părintele nu s-a dus pentru nestatornicia și tulburarea lor, după cum gândeau ei, au pus într-un pahar de sticlă otravă amestecată cu vin și în vremea mâncării, șezând părintele la masă, au îndrăznit, vai de îndrăzneala lor! și i-au dat-o. Atunci purtătorul de semne și marele părinte, Benedict, a făcut semnul de viață făcătoarei Cruci peste pahar, iar paharul îndată s-a zdrobit și a căzut la pământ.
Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu că băutura era de moarte, pentru aceasta n-a răbdat semnul Crucii. Apoi, îndată s-a sculat de la masă cu fața veselă și cu gând bun. După aceea, chemând pe frați, a zis către dânșii: „Multmilostivul Domnul Dumnezeu să vă miluiască, fiii mei, pentru ceea ce ați voit să-mi faceți! Nu v-am spus eu că judecata mea nu se potrivește cu a voastră? Duceți-vă și, după judecata voastră, căutați-vă părinte. Eu de aici înainte nu pot să vă mai fiu povățuitor!”.
Acestea zicând, s-a dus îndată la locuința sa cea dintâi, iubind liniștea de la început și pe Dumnezeu, Cel ce locuiește întru cele preaînalte și la cele smerite caută. Deci, fiind părintele Benedict mai dinainte hotărât de Dumnezeu iarăși în peștera cea amintită și, cu dumnezeiești fapte bune strălucind, cu puteri și cu semne, pe care le făcea Dumnezeu printr-însul și în slavă îngerească înălțându-se, mulți s-au dus la locul acela să se păstorească de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu și de suflete, Cuviosul Benedict, a alcătuit acolo, cu puterea lui Hristos, douăsprezece mănăstiri, rânduind în fiecare să se afle câte douăzeci de monahi. Apoi a oprit și el puțini, câți a socotit că ajung sub a lui dăscălească povățuire.
Atunci au început a veni la dânsul din Roma oameni de bun neam și învățați, împreună cu fiii lor, să-i călugărească. Atunci și fiii bunei nădejdi, Eviție și Mavru, s-au dus la dânsul și s-au făcut monahi. Chiar și Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre aceștia Mavru, fiind mai tinerel, după ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a început a fi lucrător al învățătorului. Iar Plachida, fiind încă tânăr, cu osteneli pustnicești își înfrână tinerețea.
Într-una din mănăstirile cele mai sus-zise era un monah leneș, care, în vremea rugăciunii, nu răbda să stea cu frații până în sfârșit; ci, când toți frații îngenunchiau, acela ieșea afară și vorbea deșertăciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfătuindu-l și nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, după cum se cuvine mustrându-l și sfătuindu-l, l-a eliberat. Iar el, întorcându-se la mănăstire și de-abia două zile ținându-se de sfătuire, iarăși în vremea rugăciunii făcea ca și întâia dată obiceiul lui cel diavolesc; că lăsa slujba și ieșea afară din biserică fără frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dânsul. Atunci cuviosul a zis: „Vin eu și-l voi îndrepta”.
Venind la mănăstire în ceasul în care s-a sfârșit lauda cântării de psalmi și frații au îngenunchiat la rugăciune, Sfântul Benedict a văzut că un diavol a apucat marginea hainei monahului leneș și-l trăgea afară din biserică. Atunci sfântul a zis în taină egumenului, cu numele Pompian, și robului lui Dumnezeu, Mavru: „Vedeți cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afară din biserică?” Iar ei, răspunzând, au zis: „Ba nu, părinte”. Sfântul a zis: „Să rugăm pe Dumnezeu ca să-l vedeți și voi”. Și rugându-se două zile, Mavru monahul l-a văzut, iar părintele mănăstirii nu l-a văzut. În ziua următoare, după ce s-a sfârșit rugăciunea, ieșind afară omul lui Dumnezeu și găsind pe leneșul acela stând afară din biserică, l-a lovit cu toiagul și, din acea zi, s-a izbăvit monahul de diavoleasca lenevire și necucernicie; și de aici înainte stătea râvnitor cu frații, până ce se făcea sfârșitul, neîndrăznind diavolul să-l mai apuce, căci fusese izgonit de Sfântul Benedict.
Trei din cele douăsprezece mănăstiri erau pe vârfuri și pe răspântii de munți și monahilor le era greu a se pogorî jos la pârâu să ia apă, căci trecerea prin prăpăstii era primejdioasă și ei cu multă frică se suiau și se pogorau. De aceea, adunându-se monahii celor trei mănăstiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicând: „Cinstite părinte, cu greu ne este și primejdios a ne coborî jos la pârâu, să luăm apă. Deci, este nevoie să mutăm mănăstirea că nu cumva să alunece cineva în prăpastie și să moară”.
Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare și mângâietoare întărindu-i, i-a eliberat. Însă, după ce a înnoptat, luând pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit în vârful muntelui greu de umblat și a ales un loc unde s-a rugat. Sculându-se de la rugăciune, a luat trei pietre și le-a pus una peste alta în acel loc de rugăciune și s-a îndreptat spre chilie.
Dimineața au venit iarăși frații și-i ziceau aceleași pentru apă. Dar el a zis către dânșii: „Suiți-vă, fiii mei, în munte și veți găsi trei pietre una peste alta; acolo să săpați, în acel loc, că puternic este Dumnezeu și la acea înălțime a muntelui vă va da apă destulă și greutatea ostenelii drumului vă va ușura-o”. Plecând ei, au găsit precum le-a zis cuviosul. Deci au săpat, și îndată mulțime de apă a început a izvorî, cum și până astăzi curge, arătând minunea sfântului.
Altă dată, un oarecare bărbat din neamul goților, sărac cu duhul, a venit la sfințitul Benedict să se pocăiască de păcatele sale și el l-a primit. Într-una din zile a poruncit cuviosul către unul din frați să-i dea o unealtă, ca să curețe locul de mărăcinii și de gătejele ce erau acolo, ca să facă grădină. Dar locul era deasupra pârâului și, tăind și curățând gotul, a ieșit unealta din coadă și a căzut în pârâu și nu era nădejde să se găsească, pentru că era apă multă. El a alergat și a spus lui Mavru și i-a făcut metanie pentru greșeala sa. Iar Mavru a spus cuviosului și acesta s-a dus la pârâu, unde, luând coada din mâna gotului și punând-o în pârâu cu partea în care fusese unealta înfiptă, îndată a ieșit unealta din fundul apei și a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea tăietoare de mărăcini, zicându-i: „Iată unealta. Ia-o și lucrează și nu te întrista”.
Într-una din zile, purtătorul de semne, Benedict, odihnindu-se în chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pârâu să ia apă; dar alunecând vasul din mâna lui, a căzut în pârâu și, vrând el să apuce vasul, a alunecat și a căzut în apă; iar apa, fiind prea repede, l-a dus în mijlocul pârâului, depărtându-l ca la o aruncătură de săgeată, încât se primejduia. Iar adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, văzând întâmplarea și chemând pe ucenicul său Mavru, i-a zis: „Frate Mavru, aleargă, că Plachida a căzut în pârâu și apa foarte departe l-a tras”. Minunat și foarte slăvit este lucrul acesta, care se povestește. Deci, alergând Mavru și umblând pe apă, cu porunca părintelui și ajungând la locul unde Plachida era târât de apă, încât era gata a se îneca, l-a apucat îndată de păr și l-a scos. Iar după ce Mavru a ieșit cu Plachida afară la pământ și și-a venit în sine, gândind cum a umblat pe apă, s-a minunat și s-a înspăimântat de ceea ce făcuse.
Apoi, întorcându-se la părintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a făcut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit că s-a făcut această mare minune nu pentru sfințenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea că a făcut porunca sfântului; căci, zicea că nu se află acum în aceeași putere în care era când s-a dus pe apă. Văzând Plachida smerita cuvântare cea de Dumnezeu următoare a acestora, a zis: „În timpul cât eram purtat de apă, vedeam deasupra capului meu cojocul părintelui meu și socoteam că el m-a scos din apă”.
Strălucind fericitul cu niște fapte bune ca acestea, în locurile acelea mulți, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dânsul și adeseori, părăsind deșertăciunea vieții, își puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos și se făceau pustnici. Însă diavolul, tatăl zavistiei și vechiul vrăjmaș al dreptcredincioșilor, neputând vedea strălucirea minunilor sfântului și pe sine biruit de puterea lui cea dată de Dumnezeu, intra în mințile celor fără rânduiala și-i îndemna să-l zavistuiască și să-l supere, după cum obișnuiesc cei fără rânduiala și nevrednici a zavistui isprăvile celor vrednici. Pentru că lauda ce se face celor curați și vrednici este ocară și întristare celor întinați de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, moșul lui Florentie ipodiaconul nostru, îmbrățișând urâciunea și zavistia diavolului celui rău în toate, a început a zavistui și a ocărî faptele bune ale sfântului, socotind că prin aceasta va smulge pe mulți de la învățătura Sfântului Benedict cea de suflet folositoare. Iar după ce n-a dobândit această nădejde vătămătoare de minte, nu numai că n-a putut să atragă pe cineva, dar și mulți alții veneau la sfântul și se înmulțeau.
Florentie, rănindu-se de zavistie ca de o săgeată, defăima nevoința dumnezeiescului bărbat și nu se îngrijea de fel să-i caute viața lăudată și pustnicească. Apoi, întunecându-se de diavol, a ajuns într-atât, încât să otrăvească pe sfântul. Deci a plămădit pâine, a pus otravă într-însa, a copt-o și a trimis-o ca de binecuvîntare. Iar acel văzător bărbat a primit pâinea și i-a mulțumit, dar vicleșugul nu s-a tăinuit de el. Căci în ceasul în care avea obicei sfântul a mânca, a venit corbul din pădurea de aproape unde locuia și, după obiceiul ce-l avea, luând pâine din mâinile sfântului, mânca. Deci luând Sfântul Benedict pâinea cea purtătoare de moarte, a pus-o înaintea corbului și i-a poruncit, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia pâinea aceasta și du-te de o aruncă într-un loc unde să n-o găsească vreun om”.
Atunci corbul, cu gura căscată și cu aripile întinse, a început a zbura împrejurul pâinii, a striga și a arăta, prin mișcările lui, viclenia diavolească din pâine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarăși către corb: „Nu întârzia, nici te teme, ci ridic-o cum ți-am zis și du-o în loc neumblat, ca să nu se găsească niciodată”.
Atunci corbul, după porunca sfântului, a luat-o cu multă frică și s-a dus. Apoi, după trei ceasuri s-a întors și a luat iarăși obișnuita hrană din mâinile sfântului, care, văzând vicleșugul de ucidere al lui Florentie, și neputând îndrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decât pentru sine, ca unul fără răutate și în toate blând.
Florentie însă, neputând să-l omoare pe sfântul, lucra cu răutate și vicleșug satanicesc împotriva ucenicilor sfântului. Căci ei lucrând în grădină, Florentie, sluga diavolului, a trimis șapte fete frumoase și cu totul goale și le-a poruncit să se preumble și să se joace înaintea monahilor, vrând cu aceasta să necinstească fecioria acestora. Dar și la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea înrăutățit, pentru că Benedict, următorul lui Hristos, văzând scornirea lui cea diavolească și temându-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, judeca mai bine să se depărteze și să dobândească mântuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie către dânsul, cu timpul să se vatăme ucenicii.
Chemând pe frații mănăstirilor, rânduindu-le iconom și dându-i lui Dumnezeu, a luat puțini cu sine și s-a depărtat de la chilia sa, fugind cu smerită cugetare de urâciunea și vrăjmășia lui Florentie. Dar Florentie greșea, păcătuind în deșert, fără a putea să vatăme pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbăvind pe sluga sa, l-a păzit spre mântuirea multora, ucigând pe viclean. Căci urâtul de Dumnezeu, Florentie, bucurându-se de ducerea fericitului părinte, stând în foișorul casei sale, deodată a căzut din înălțime împreună cu foișorul și cel rău cu rău a murit și a luat moarte vrednică vicleniei sale, pentru că moartea păcătoșilor este cumplită.
Văzând aceasta Mavru, ucenicul sfântului, a trimis degrabă la dânsul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne, și i-a zis: „Întoarce-te, părinte, întoarce-te, căci preotul care în zadar te izgonea, a murit”. Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plâns mult de ticăloasa moarte a lui Florentie și s-a mâhnit și de ucenicul său, căci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit să se pocăiască pentru această greșeală. Astfel, fericitul s-a asemănat prin cele patru minuni mai înainte zise cu trei mari proroci: cu Moise, la apă, care prin rugăciune s-a pornit și a izvorât din munte ca un râu; cu Elisei s-a asemănat tăietorului de rugi, care a ieșit din adâncul pârâului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apă. Din acestea se vede arătat că acest om era plin de darurile duhului, date tuturor sfinților.
Mutându-se acest preacuvios bărbat în alte locuri, și-a schimbat locuința, dar vrăjmașul nu l-a slăbit. Căci după aceea, cel de diamant a suferit mai mari și mai grele războaie de la diavolul. Căci ieșind Cuviosul Benedict de la locul său dintâi, s-a dus în țara Campaniei, în hotarele cetății care se zicea Cașin, unde, într-un munte oarecare înalt, a găsit o capiște elinească foarte veche în care se cinstea zeul Apolon. Împrejurul acelei necurate capiști erau o mulțime de jertfelnice și de copaci. Până atunci se suia mulțime de necredincioși și aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, și râvnitorul dreptei credințe, ducându-se la locul acela și intrând în capiști, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo și, în mijlocul acelei capiști, a zidit o biserică a Sfântului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a făcut o cinstită biserică a Sfântului Ioan Botezătorul.
De aici înainte mulțimea poporului care locuia acolo în preajmă, povățuindu-se de învățătura lui, se întorcea către Dumnezeu și toți se făceau creștini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu în chip nevăzut ori în somn, ci pe față se arăta cuviosului, apoi strigă tare și zicea că suferă mare nevoie de la sfântul, încât și frații auzeau graiurile lui, deși nu-l vedeau. Către aceștia iubitorul adevărului zicea: „Credeți-mă, fraților, căci cu ochii văd pe vrăjmașul înfricoșat și purtător de foc, arătându-se cu nălucire; apoi și din ochi și din gură scoate pară de foc!”. Deci auzeau toți, orice zicea vicleanul. Și întâi îl chema pe sfântul pe nume; iar când a văzut că sfântul nu-i răspunde, a încetat a-l defăima. Apoi iarăși îl chema pe nume, zicând: „Benedicte!”, care se tălmăcește binecuvântatule. Iar sfântul nerăspunzând îndată, diavolul zicea: „Maledicte! Maledicte! – adică blestematule -, ce ai cu mine? De ce mă izgonești?”.
Într-una din zile frații, zidind chilia în care era să șadă sfântul, ciopleau piatră la mijloc și voiau s-o pună la zidire. Deci au venit trei și n-au putut s-o ridice. Apoi au venit și alții și nimic n-au folosit și a rămas piatra neclintită. De aceea, s-a socotit că este înrădăcinată în pământ. Mai pe urmă s-a arătat că deasupra pietrei ședea diavolul și pentru aceea atâția bărbați n-au putut s-o clintească. Deci au trimis la cuviosul, care, venind îndată și făcând rugăciune, a zis să ridice piatra și cu atâta lesnire au ridicat-o, încât socoteau că nu are greutate deloc, aceea care mai întâi era grea și nemișcată.
Deci s-a părut cuviosului și a zis ucenicilor să sape acolo unde era piatra. Săpând, au găsit un idol de aramă și l-au aruncat în bucătărie și îndată a ieșit foc dintr-însa. Deci, socotind monahii că bucătăria arde, au alergat și au început a aduce apă s-o stingă. Atunci, întrebând despre pricină, a înțeles cuviosul tulburarea fraților și apoi, intrând în bucătărie, zicea că nu este focul despre care spun ei. Deci, îndată plecându-și capul său lui Dumnezeu la rugăciune, după obicei, se ruga să izgonească de la frați amăgirea aceea nălucitoare a vrăjmașului, care se arăta ochilor lor. Apoi, sculându-se de la rugăciune, ochii fraților celor înșelați i-a adus la fireasca vedere prin rugămintea cea către Dumnezeu și nu mai vedeau bucătăria arzând.
Altă dată, când zideau frații zidul, vrând să-l facă înalt, și sluga lui Dumnezeu, Benedict, era în chilia sa, rugându-se, i s-a arătat diavolul bucurându-se, și i-a spus că merge la frații cei ce lucrează. Atunci a trimis cuviosul la frați cât mai degrabă și le-a vestit, zicând: „Fraților, luați aminte, că vine către voi diavolul în ceasul acesta, să vă ispitească”. Dar, mai înainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul și a surpat zidul ce se zidea și pe un tânăr monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfântului, văzând aceasta, se întristară nu atâta pentru zid, cât pentru frate și i-au vestit cinstitului părinte cu lacrimi în ochi. Iar preamilostivul părinte a poruncit să-l aducă. Dar nefiind cu putință a-l ridica pe mâini, că pietrele zdrobiseră nu numai trupul, ci și oasele lui, l-au pus în sac și i l-au adus. Iar el le-a spus să-l lase pe rogojina pe care se obișnuise a se ruga.
Scoțând afară pe frați și închizând ușa, și-a plecat genunchii și ruga pe Dumnezeu pentru sănătatea lui. Și s-a văzut în ceasul acela o minune cu adevărat vrednică de spaimă și de înfricoșare. Pentru că, după terminarea rugăciunii, tânărul s-a sculat sănătos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfântul iarăși la frați, să lucreze cu dânșii, ca să zidească din nou zidul. Iar diavolul, care socotise să omoare pe monah, mai mult s-a rușinat de luarea în râs pe care o gătise pentru fericitul și care s-a întors asupra sa prin defăimarea ce se făcea de ucenicii sfântului. Deci, de aici înainte, omul lui Dumnezeu a luat de la Hristos darul prorociei, ca mai înainte să spună cele ce vor fi.
Apoi s-a legiuit de sfântul în mănăstire ca atunci când se trimit frați la vreo slujbă, nici să mănânce, nici să bea, până se vor întoarce. Acest canon cu dinadinsul se păzea. Într-una din zile, niște frați au fost trimiși de cinstitul părinte la slujbă și s-a întâmplat că cei trimiși, umblând mult și neputând a se întoarce, au înserat și au găzduit la o sfințită și cinstită fecioară unde au mâncat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul să le ceară binecuvântare, după obicei, ca să mănânce. Dar, mai înainte, cunoscătorul părinte l-a întrebat, zicând: „Unde ați mâncat?”. Iar el a răspuns: „Nicăieri, părinte”. Atunci i-a zis sfântul: „Pentru ce minți? N-ați poposit la chilia cutărei fecioare și ați mâncat cutare și cutare bucate și ați băut atâtea pahare?”. Dimineața venind frații, cu înțelepciune și părintește fiind mustrați, ei, umilindu-se, au căzut la cinstitele lui picioare și mărturiseau că au greșit. Iar acest preablând părinte, îndată le-a iertat greșeala lor, făgăduind frații că nu vor mai călca porunca lui, căci l-au cunoscut că, prin Duhul Sfânt, este de față peste tot.
Era un oarecare mirean cu chipul, dar iubitor de fapte bune și iubitor de monahi, frate al lui Valentin monahul, pe care la început nu l-am pomenit. În tot anul se ducea la purtătorul de semne, Cuviosul Benedict, ca să audă învățătura lui cea folositoare de suflet și să vadă pe fratele său Valentin. Acest om și-a pus însuși lege ca, ieșind din casa sa, să nu mănânce nimic până va veni la sfântul să ia binecuvântare. Însă într-o zi, venind spre mănăstire, fără de veste a venit la drum un necunoscut, cu care s-a întovărășit umblând împreună, și care purta multe feluri de mâncări. Iar după ce au trecut câteva ceasuri, a zis către dânsul împreună mergătorul necunoscut: „Frate, vino să mâncăm, să nu slăbim la drum”. Acela a răspuns și a zis: „Ba nu, să lipsească mâncarea, frate, nu mănânc; că am obicei de merg flămând la cinstitul părinte Benedict”.
Aceasta auzind-o celălalt, s-a liniștit. Și umblând iarăși puțin, împreună călătorul îl îndemna să mănânce, dar acela nu l-a ascultat. Și mergând iarăși puțin, au ajuns la un loc frumos și veselitor, unde era un izvor și o pajiște înflorită și verde. Atunci călătorul iarăși îl îndemna, zicându-i: „Iată apă, iată pajiște, iată loc îndemânatec, ia să ședem să mâncăm, frate, și să ne odihnim puțin, ca să putem, iarăși, umbla fără osteneală”. Deci i-a plăcut locul acela și, înșelându-se de a treia sfătuire a călătorului, a șezut și a mâncat împreună cu dânsul, apoi s-a sculat și și-a luat iarăși drumul său.
Seara a venit la chilia sfântului, care l-a primit și, căzând la pământ, cerea binecuvântare. Iar mai înaintevăzătorul Benedict i-a ocărit greșeala pe care a făcut-o, zicând: „Ce este, frate, aceea pe care a făcut-o vrăjmașul, prin împreună călătorul tău? Întâi, n-a putut a te înșela; al doilea, a te amăgi iarăși n-a putut; a treia oară a biruit și în ceea ce a voit te-a aruncat”. Atunci acela, cunos-cîndu-și păcatul neputinței gândului, zăcând la picioarele Sfântului, a plâns atât de mult, încât a cunoscut și mai mult greșeala.
În vremea goților, Totila, craiul lor, auzind de isprăvile sfântului și că este bogat de darul prorociei, a purces să vină la mănăstire. Și, stând departe de mănăstire, a vestit sfântului venirea lui. „Să vină”, a zis sfântul. Iar Totila, socotind lucru cu neputință ca un om stricăcios să fie părtaș de darul prorocesc, a îndrăznit a-l cerca. Deci, a îmbrăcat cu hainele lui și cu încălțămintele pe unul din spătari, cu numele Rigon, poruncindu-i să meargă la cuviosul. Dându-i și ostași mulți, precum este rânduiala crailor, a trimis cu dânsul și comiți, pe Vulruderic și pe Vlid, iar în dreapta și în stânga lor mulțime de boieri și ostași, gândind el că, prin această plăsmuită vedere, să amăgească pe robul lui Dumnezeu.
Ajungând Rigon la mănăstire, înconjurat de rânduiala ostașilor și a celor cu vrednicii, sfântul, fiind la un loc înalt, privea la dânsul. Și, mai înainte încă de a veni Rigon, fiind departe cât să se audă glasul, sfântul a strigat: „Leapădă, fiule, leapădă acelea pe care le porți, căci nu sunt ale tale”. Auzind acestea Rigon și căzând la pământ, s-a minunat și s-a înspăimântat, căindu-se de ceea ce a făcut; căci pe un sfânt ca acesta și bărbat înainte văzător a îndrăznit a-l lua în râs. Deci toți câți erau împrejur au văzut și s-au închinat omului lui Dumnezeu. Și cum s-a sculat Rigon n-a îndrăznit a se duce la sfântul, ci s-a întors la craiul lui, tremurând și căindu-se pentru necunoștință.
Atunci și Totila s-a sculat și a venit la sfântul, pe care l-a văzut șezând de departe, dar n-a îndrăznit a se apropia; ci aruncându-se la pământ, cerea iertare. Iar sluga lui Dumnezeu de două și de trei ori l-a strigat, dar, văzând că de frică nu se scoală, s-a sculat și s-a dus însuși de l-a ridicat, ocărându-l pentru urmările lui. Și în scurtă cuvântare i-a vestit toate cele ce aveau să i se întâmple, zicându-i: „Multe rele ai făcut și faci! Depărtează-te de dânsele și pocăiește-te, căci, să știi, vei intra în Roma și ai să treci marea; nouă ani vei împărăți și în al zecelea te vei sfârși”. Auzindu-le acestea Totila și înspăimântâdu-se de prorocia fericitului, s-a aruncat iarăși la pământ și, cerând binecuvântare, s-a dus.
De atunci și-a schimbat neomenia și asprimea sa prin învățătura cuviosului și folositoarea dojenire. N-a trecut însă multă vreme și a intrat în Roma, în care căuta să intre, și a stăpânit-o. Apoi s-a dus în Sicilia, iar în al zecelea an al împărăției lui dumnezeiasca dreptate l-a tăiat, după prorocia sfântului, și și-a pierdut și împărăția și viața.
După acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict după obicei, căci pentru sfințenia petrecerii lui, foarte îl iubea sfântul, și șezând de vorbă și cuvânt pornindu-se pentru intrarea în Roma a craiului Totila și pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: „De craiul acesta se va pustii Roma, ca să nu se mai locuiască de oameni de acum înainte”. Către acela a răspuns omul lui Dumnezeu: „Roma nu se strică de neamuri, ci de nevoi, adică de fulgere, gâlcevi și de cutremure va pieri”.
Și iată, tainele prorociei cinstitului părinte se văd mai luminoase decât soarele și cu ochii noștri le vedem toți. Că acum în Roma cea mare și preafrumoasă nu vedem altceva decât case prăbușite, biserici căzute și zidurile ei risipite. Că din căderi și din desele cutremure a căzut frumusețea zidurilor și împodobirea. Tâlcuirea acestei prorocii a cuviosului, dată de Dumnezeu, mi-a făcut-o mie preacucernicul Onorat, ucenicul sfântului. Dar ne încredința că le-a auzit nu de la sfântul, ci de la frați adevărați, care mărturiseau aceasta.
Într-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor se supăra de necurații diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori îl trimitea la multe gropnițe cu moaștele sfinților, ca să se vindece. Dar sfinții mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca să se arate darul vindecărilor prin Sfântul Benedict. Deci s-a dus la dânsul, și el prin rugăciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a făcut sănătos și l-a eliberat, zicându-i: „Du-te. Iată, te-ai făcut sănătos; carne să nu mai mănânci și la treapta preoțească să nu te sui; căci, în oricare zi vei îndrăzni a te sui, îndată te vei îmbolnăvi și mai rău”. Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. După câțiva ani, văzând pe cei dintâi ai preoțescului cin că au murit și pe cei mai mici ai săi că se făceau preoți, s-a ales și el în rânduiala preoțească. Dar îndată, intrând diavolul într-însul, ca o fiară sălbatică fără milă l-a zdrobit până la moarte.
Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfântul Benedict care, fiind condus de învățătura cea de Dumnezeu înțelepțită, a lăsat lumea și a venit către Dumnezeu, câștigând îndrăzneală la sfântul. Acesta, venind odată după obicei către cuviosul și intrând în chilie, a aflat pe dumnezeiescul părinte că plângea cu amar și se tânguia. Stând mult și văzându-i lacrimile curgând, nu se dumerea, fiindcă nu-l văzuse altă dată măcar să lăcrimeze în vremea rugăciunii, ci numai să ofteze de la inimă. Deci înspăimântându-se, a întrebat pe sfântul pricina. Iar purtătorul de Dumnezeu părinte a răspuns: „Toată mănăstirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o și toate câte am gătit fraților acestora, cu judecată Atotputernicului Dumnezeu s-au dat neamurilor. Și de-abia am îmblânzit pe Dumnezeu cu rugăciunea, să-mi dăruiască sufletele fraților mei celor întru Domnul, care sunt în mănăstire”. Iar Benedict, auzind prorocia sfântului, s-a dus de la mănăstire, minunându-se.
Într-adevăr vedem acum că s-a stricat mănăstirea de neamul longobarzilor, împlinindu-se prorocia sfântului după moartea lui. Căci odihnindu-se frații, iar la miezul nopții fără veste intrând în mănăstire longobarzii și răpind toate ale mănăstirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru că rugăciunea omului lui Dumnezeu i-a păzit, ca să se arate tuturor darul dumnezeieștii puteri ce era într-însul. Dumnezeu Cel credincios în făgăduințele Sale a împlinit ceea ce a făgăduit adevăratului Său rob Benedict; căci, deși averile locașului, după voia lui Dumnezeu, le-a răpit, însă viața fraților s-a dăruit de Domnul. La fel am cunoscut că și marele Apostol Pavel, rugând pe Dumnezeu pentru viața celor ce pluteau, a fost auzit; căci deși lucrurile din corabie și însăși corabia s-a pierdut, dar s-a dăruit de către Domnul mântuire oamenilor.
Într-altă vreme, Exilarat al nostru a fost trimis la omul lui Dumnezeu cu două ploști cu vin. Acesta pe una a ascuns-o, iar pe cealaltă a adus-o la sfântul. Iar înaintevăzătorul părinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se făcuse, plosca pe care i-o adusese a primit-o și a mulțumit, iar pentru cealaltă i-a poruncit, zicând: „Vezi, fiule, din plosca ce ai ascuns-o pe drum, când veneai, să nu se întâmple să bei ci, cu luare aminte, să verși vinul și vei vedea ce are înăuntru”. Iar Exilarat, rușinîndu-se, a făcut metanie și s-a întors; apoi, venind la locul unde ascunsese plosca, a întors-o ca s-o deșerte, să încerce cuvântul și îndată a ieșit un șarpe din ploscă.
Era un sat unde se făcea bâlci de neguțători, nu departe de locașul sfântului. În el erau mulți închinători de idoli care, din multa învățătură a sfântului cea de suflet folositoare luminându-se, s-au întors la credința cea mântuitoare a lui Dumnezeu. În acel sat era o pustnicie de cucernice și cinstite fecioare și trimitea, pentru multă lor sfințenie, pe ucenici ca să le sfătuiască și să le învețe. Într-una din zile, după obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.
Acesta, după ce le-a învățat, a luat de la călugărițe niște basmale și le-a pus în sânul său. Venind apoi la sfântul, acesta l-a mustrat aspru, zicându-i: „Frate, cum a intrat nelegiuirea în sânul tău?”. Iar acela, înspăimântându-se și de frică uitând greșeala sa, nu înțelegea ce-i zicea părintele. I-a zis deci, sfântul: „Au doar eu nu eram acolo de față când ai primit basmalele de la sfintele fecioare și le-ai ascuns în sân?” Iar el, auzind acestea, căzu la picioarele sfântului și, zăcând jos, zicea: „Am greșit, am greșit!”. Apoi sculându-se și scoțând din sân basmalele, le-a aruncat înaintea sfântului.
Într-una din zile, în ceasul când sfântul obișnuia a mânca puțină mâncare seara, un monah, fiul unui dregător, ținea sfeșnicul ca să lumineze. Iar sfântul mâncând, a început diavolul mândriei a supăra pe cel ce ținea sfeșnicul și a-i aduce gânduri de înălțare și de trufie și zicea în sine: „Cine este acesta căruia eu îi stau înainte, de-l slujesc ca o slugă și țin sfeșnicul?”. Acestea gândind el, Sfântul Benedict, fiind împodobit cu darul vederii mai înainte, l-a mustrat cu milostivire părintească și i-a zis: „Închide și pecetluiește inima ta, frate, căci intră gânduri de mândrie și se răsădesc în tine, și ia aminte la tine!”.
Deci, chemând pe frați, a poruncit de i-a luat sfeșnicul din mâinile lui. Iar el, ieșind afară, ședea și plângea. Și întrebat fiind de frați ce a făcut de s-a mâniat sfântul asupra lui, le-a spus gândul cel diavolesc ce a intrat în inima lui; cum s-a umflat de vântul mândriei și ce cuvinte zicea în inima sa asupra sfântului. Și a arătat otrava ce era ascunsă în inima lui. Deci s-au minunat frații de prevă-zătoarea curățenie a Sfântului Benedict, căci cele semănate în minte de diavol, nu puteau a se ascunde de sfântul.
În părțile Campaniei s-a făcut foamete și strâmtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsă și în mănăstirea sfântului și nu aveau frații mai mult de cinci pâini. Văzându-i pe dânșii cinstitul părinte posomorâți, le-a zis: „De ce vă întristați pentru pâine, fraților? Astăzi aveți lipsă, iar mâine vă veți bucura”. Și a doua zi s-au aflat înaintea porții mănăstirii niște saci cu făină de două sute de dimirlii, pentru care Dumnezeu, Stăpânul tuturor, a zis unor oameni, pe care frații nu-i cunoșteau deloc, de au venit și i-au pus la poarta mănăstirii. Deci, minunându-se de preaslăvita minune a sfântului, au slăvit pe Dumnezeu și s-au învățat a nu se mai întrista de aici înainte când se va întâmpla lipsă, având amanet îndrăzneala sfântului către Dumnezeu.
Iar pentru duhul prorocesc se cade a ști că nu obișnuiește totdeauna a lumina mintea prorocilor, ci numai în unele vremi. Căci pentru Sfântul Duh s-a scris în Evanghelie că, unde voiește El suflă; astfel arătat este că și când voiește suflă. De aceea și prorocul Natan, fiind rugat de împăratul David să-i spună de voiește Dumnezeu să zidească el biserica Domnului, întâi l-a sfătuit, apoi l-a oprit. Și Elisei prorocul a văzut pe femeie plângând, dar pricina n-a știut-o, și către Gheezi, sluga sa, care o oprea să nu se apropie, zicea: „Las-o, căci sufletul ei este întristat, iar Domnul a ascuns de mine și nu mi-a arătat”. Iar aceasta o face Dumnezeu cu iconomie, căci uneori dând duhul prorociei, iar alteori ridicându-l, cu acest chip uneori înălță mintea prorocilor, iar alteori o smerește. Ca și prorocii primind duhul, să cunoască insuflarea de la Dumnezeu, dar neprimind darul, să se învețe și să se cunoască ce sunt, căci sunt pământ și cenușă. Drept aceea și David zice: Eu sunt vierme, iar nu om. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte, adică despre Sfântul Benedict.
Într-altă vreme l-a rugat un om credincios și foarte cucernic să trimită în satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, să zidească acolo mănăstire. Chemând sfântul pe ucenici, rânduindu-le și egumen și iconom, i-a trimis în pace. Dar le-a făgăduit și le-a zis: „Mergeți, fraților, că în cutare zi vin și eu la voi și vă voi arăta în care loc se cade a se zidi biserica, în care loc trapeza, în care loc arhondaricul și celelalte câte trebuiesc”. Și luând frații binecuvîntarea sfântului, s-au dus și au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curățat locul și au gătit toate, ca venind sfântul să le găsească gata și să rânduiască numai zidirile. Dar după noaptea aceea, luminându-se ziua în care a făgăduit sfântul să meargă, s-a arătat egumenului și iconomului și le-a spus toate cu dinadinsul câte trebuiau a se face. După ce s-au deșteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.
Deci, încredințându-se că vine, îl așteptau; dar, după ce a trecut ziua și n-a venit, s-au întristat. Apoi mergând la dânsul, îl întrebau pentru care pricină n-a venit și-l învinuiau că n-a venit după cuvântul său. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: „De ce ziceți, fraților, că n-am venit precum am făgăduit?”. „N-ai venit”, au zis aceia. Dar sfântul a zis: „Dar nu m-am arătat vouă, la amândoi, noaptea, pe când dormeați, și v-am arătat unde și cum să se zidească mănăstirea? Duceți-vă și, după cum ați văzut și cum v-am arătat, așa s-o zidiți”. Iar ei, auzind acestea, s-au minunat și după aceea au plecat; apoi toate ale mănăstirii după cum au văzut în vedenie, așa le-au zidit.
Astfel era purtătorul de Dumnezeu, Părintele Benedict, în facerile de minuni și prorocii. Dar și cuvântul lui era rar uitat de dumnezeiasca putere și mai întotdeauna era lucrător. Că niciodată nu iese din gura omului ce-și are inima la cele înalte, cuvânt deșert. Iar de se întâmpla cândva să vorbească gura lui cuvânt înfricoșător, cuvântul lui era puternic și nu cădea. Că nu certa cu temere ori cu socotire, ci cu hotărâre; dar ascultați, ca să înțelegeți cele zise.
Departe de mănăstire două fecioare pustnice, de bun neam, ședeau în casa lor și pustniceau, iar un om îmbunătățit și cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuiește cunoștință la toți cei de bun neam, ca să se cunoască și să se smerească în lumea aceasta și să nu se socotească că sunt mai buni decât alții. Căci, de ar fi avut cunoștință de aceasta, aceste sfințite fecioare n-ar fi defăimat și n-ar fi ocărât pe cel pomenit, care cu osârdie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu și i-a arătat nemulțumitoarea socoteală a fecioarelor și necinstea ce primea de la dânsele. Iar purtătorul de semne, Sfântul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicând: „Îndreptați-vă și vă înțelepțiți limba, fiindcă, de nu vă veți îndrepta, apoi nu veți fi împărtășite”.
Iar hotărârea aceasta a neîmpărtășirii nu le-a trimis-o lor ca o hotărâre și despărțire cu adevărat, ci le-a zis cu iconomie și părintește, vrând să înceteze cu nemulțumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au îndreptat, nici au socotit cuvântul și sfătuirea sfântului. După câteva zile, au murit întru feciorie curată și au fost îngropate în biserică. Iar când se făcea dumnezeiasca Liturghie, după obicei, și diaconul zicea: „Dacă cineva nu se împărtășește, să iasă din biserică”, femeia care crescuse pe fecioarele acelea și aducea, după rânduiala, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dânsele – înfricoșat cuvânt -, că ieșind din mormânt, ieșeau și din biserică.
Văzând aceasta de multe ori, și-a adus aminte că omul lui Dumnezeu le-a oprit de la împărtășirea dumnezeieștilor Taine, pentru că nu se îndreptau. Deci, cu sârguință a venit la dânsul și, cu multă tânguire căzând la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaimă. Sfântul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescură și, dându-i-o, a zis către dânsa: „Du-te și dă această prescură s-o slujească pentru dânsele și de acum nu vor fi neîmpărtășite”. Deci, s-a adus prescura aceea și a fost slujită pentru dânsele. Și strigând diaconul să iasă cei care nu se împărtășesc, ele n-au ieșit, nici nu le-a văzut femeia aceea ieșind. De aceea, credem fără îndoială că atunci când s-a luat prescura aceea slujită de Sfântul Benedict, atunci îndată ele s-au învrednicit de iertare.
Un monah oarecare din locașul sfântului, fiind stăpânit de duhul lenevirii, nu făcea canonul mănăstirii; iar omul lui Dumnezeu nu înceta a-l sfătui și nu se lenevea a-l învăța adeseori. Dar acela nu asculta, ci fără rușine se purta cu cuviosul, zicându-i să-l lase să se ducă la părinții săi. Într-o zi, supărându-se Cuviosul de rugămințile lui, i-a poruncit cu mânie să plece din mănăstire. Îndată ce a ieșit din mănăstire, în drum l-a întâmpinat un balaur mare, cu gura căscată, care voia să-l înghită. Deci a început a tremura și cu mare glas a chema pe sfinți și a zice: „Alergați, alergați, că balaurul acesta vrea să mă mănânce!”.
Alergând frații, n-au mai văzut balaurul, iar pe dânsul l-au găsit tremurând; și pipăind cu mâinile, l-au întors la mănăstire, de unde a făgăduit că nu va mai ieși; de atunci și-a ținut cuvântul.
Socotesc că nu se cade a o tăcea nici pe aceasta, pe care am auzit-o de la Ilustrie Antonie, care zice: „Un copil s-a îmbolnăvit, încât i-a căzut părul și trupul i s-a umflat, iar tatăl său l-a trimis la cuviosul și s-a însănătoșit”. Nici cele povestite mie de Peregrin, ucenicul fericitului, nu este cu dreptate a le tăcea. El mi-a spus că, într-una din zile, un datornic fiind constrâns și neavând să plătească, a alergat la cuviosul. Căzând la picioarele lui, zicea că este dator cu doisprezece galbeni și are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas blând către dânsul: „Iartă-mă frate, că nu am; dar du-te și întoarce-te după două zile”. Într-acel timp, cuviosul s-a îndeletnicit cu rugăciunea. A treia zi a venit săracul. Și era o ladă plină de legume, iar deasupra lăzii fără de veste s-au găsit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-a adus. Deci, dându-i săracului, a zis către dânsul: „Du-te, fiule, și pe cei doisprezece să-i dai împrumutătorului tău, iar unul oprește-l pentru trebuințele tale”.
Dar să ne întoarcem iarăși la început și să povestesc câte am auzit de la cei patru ucenici ai lui, despre care am pomenit la început. Era un creștin care îl zavistuia și-l vrăjmășuia pe altul. Deci, urâtorul binelui l-a îndemnat de l-a și otrăvit, bând paharul fără să știe. Dar deși n-a murit, după cum a voit acela, s-a îmbolnăvit de lepră, făcându-se vrednic de milă. Ducându-l la cuviosul, s-a făcut îndată sănătos. Căci, apucându-l cuviosul cu mâna dreaptă, toată boala de pe pielea lui a vindecat-o.
Într-acel timp, precum am spus mai sus, era foamete în Campania. Iar Benedict, credinciosul și înțeleptul econom al lui Hristos, nu înceta a împărți la cei lipsiți cele de nevoie ale trupului, până ce au sfârșit toate ale mănăstirii și nu rămăsese decât puțin untdelemn într-o sticlă. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat să-i dea și puțin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc bărbat, după ce a pus gând să dea și să risipească toate cele de pe pământ, ca să le găsească în cer, a poruncit să dea puținul untdelemn ce a rămas. Chelarul a zis: „Bine”, dar nu l-a dat. După puțin, a întrebat părintele pe chelar, de l-a dat. „Ba nu, a zis chelarul, că de aș fi dat și acela, după poruncă, nu rămânea nici o mângâiere fraților”.
Atunci, mâniindu-se acel preablând părinte, a poruncit fraților să arunce sticla aceea cu untdelemn afară pe fereastră, ca să nu rămână înăuntru în mănăstire nici un lucru de neascultare, și a aruncat-o. Afară era o grămadă de pietre mari și, cazând sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a vărsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aducă și s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunându-se frații, înaintea tuturor a ocărât pe monahul cel neascultător, pentru necredința și neascultarea lui.
După ce a făcut aceasta, cinstitul părinte, împreună cu toți frații, s-au rugat. În locul unde se ruga era un vas deșert, dar acoperit; și rugându-se sfântul, s-a umplut de untdelemn, încât se vărsa și tot locul l-a umplut. Aceasta văzând-o făcătorul de minuni, Părintele Benedict, a sfârșit cu rugăciunea. Iar pe necredinciosul și neascultătorul l-a sfătuit părintește, zicând: „Fiule, agonisește credință neîndoită și ascultare vrednică făgăduinței monahicești”. Iar fratele, după cuviință fiind învățat de părinte, s-a cucernicit, s-a rușinat și s-a îndreptat.
De-a pururea acest sfânt părinte adeverea sfătuirea cu minuni. Și nu era nimeni în sinodia lui care să se teamă sau să se îndoiască de făgăduințele lui sau să nu creadă cuvintelor lui, mai ales după ce au văzut într-un minut cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Căci pentru o sticlă ce avea puțin untdelemn, li s-a dat un vas plin ce se vărsa, pentru că Dumnezeu este bogat în milă. Deci, ne închinăm numelui Său.
Într-una din zile, ducându-se cuviosul la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care era zidită pe munte, a ieșit în întâmpinarea lui, în chip de doctor, cel întru tot viclean, ținând cornul și un trepied. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a întrebat, zicând: „Unde te duci?”. Diavolul a zis: „Iată, mă duc aici la frați, să le dau curățenie”. Deci s-a dus purtătorul de semne părinte și, după obicei, și-a făcut rugăciunea, apoi, sfârșind, s-a întors repede. Duhul cel viclean, găsind un bătrân din monahii sfântului, care scotea apă, a intrat într-însul și-l muncea. Văzându-l sfântul muncindu-se fără milă, i-a dat o palmă și îndată diavolul a ieșit din bătrân.
Despre minuni se cuvine a ști, că sfinții în două feluri săvârșesc minunile: uneori prin rugăciuni, iar alteori după stăpânire. După cum zice Evanghelistul Ioan: Iar câți L-au primit pe Dânsul, le-a dat stăpânire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci dacă prin stăpânire sfinții sunt fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este dacă, după stăpânire, pot face și minuni? Iar cum că în aceste două chipuri sfinții lucrează minuni, mărturisește Apostolul Petru, care a înviat pe Tavita cea moartă prin rugăciune și care pe Anania și pe Safira, care au mințit, mustrându-i numai, îndată au murit. Deci, în aceste două chipuri adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, a făcut minunile.
Ascultați și alte minuni ale lui. Era un arian cu neamul got și cu numele Talaș, căci goții mai toți erau arieni. Acesta, în vremea craiului Totila al goților, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznică mânie asupra celor îmbunătățiți ai Sfintei Biserici și cu asprime, când vedea un creștin, ori cleric, ori monah, într-un minut îl tăia. Deci într-una din zile, găsind pe un oarecare sătean, îl muncea și-l bătea cu nemilostivire. Dar nesuferind săteanul și căutând barbarul și cumplitul got lucrurile lui, săteanul, ca să se izbăvească, a zis că le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Talaș a început a-l munci și a poruncit de i-a legat mâinile cu curele și l-a pus să alerge înaintea calului, ca să-l ducă să-i arate cine este Benedict acesta; și l-a dus la mănăstire. Deci a aflat pe cuviosul înaintea ușii chiliei sale, șezând și citind. Și a zis săteanul: „Acesta este Benedict”. Iar gotul cel mândru, aprins de mânie, cu căutătură sălbatică căuta la cuvios, socotind să-l înfricoșeze. Apoi, cu glas mare și barbar, îi zise cuviosului: „Scoală-te, repede și dă-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat”. Iar cuviosul îndată și-a ridicat ochii din carte și, văzând pe preaînrăitul Talaș și împreună cu dânsul și pe sătean legat, îndată a făcut o minune mai presus de toate. Căci îndată ce și-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele și au căzut.
Aceasta văzând-o Talaș, s-a cutremurat și a căzut la pământ; apoi și-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu și cerea binecuvântare. Iar cuviosul, fără a se scula din locul său, chemând pe frați, a poruncit: „Luați-l pe acesta și dați-i să mănânce”. Atunci Talaș ticălosul, venindu-și în sine și cunoscându-și greșeala și mărturisind-o, asculta cele ce sfințitul părinte îi zicea ca să se lase de o asprime și neomenie ca aceea. Și astfel, Talaș cu alt gând și cu mare umilință s-a întors de la mănăstire, zdrobit și smerit cu duhul; și nimic n-a mai cerut de la săteanul pe care omul lui Dumnezeu, numai căutând spre el cu vederea, l-a dezlegat. Deci adevărat este ce am zis, că, cei care-L slujesc cu îndrăzneală pe Atotputernicul Dumnezeu, uneori fac minuni prin stăpânire, iar alteori prin rugăciune. Iată că această minune era din stăpânire, ca și cealaltă, despre care am zis mai sus. Iar câte minuni a făcut prin rugăciune, am spus multe și încă voi mai spune și aceasta.
Într-o zi cuviosul s-a dus la țarină, împreună cu frații. Iar un lucrător de pământ, ținând în brațele sale trupul fiului său, care atunci cu puțin mai înainte murise, a venit la mănăstire, plângând și căutând pe luminatul părinte Benedict. Înștiințându-se că este la țarină și lucrează cu frații și că va zăbovi acolo, a lăsat trupul înaintea porții mănăstirii și a alergat la cuviosul, în ceasul în care el lăsase lucrul și venea la mănăstire cu frații. Pe acesta văzându-l tatăl copilului celui mort, a început a striga cu lacrimi către cuviosul și a zice: „Dă-mi pe fiul meu! Dă-mi pe fiul meu!”. Iar cuviosul, înspăimântându-se de cuvânt, a zis către dânsul: „Omule, dar eu am luat pe fiul tău?”. Acela zise: „A murit fiul meu, cinstite părinte, deci vino de-l înviază!”.
Auzind acestea Sfântul Benedict, făcătorul de minuni, și întristându-se tare, a zis: „Duceți-vă, fraților, duceți-vă. Aceste lucruri nu sunt ale noastre, ci ale Sfinților Apostoli! Ce voiți a ne încărca cu sarcini pe care nu le putem ridica?”. Iar tatăl celui mort tot aștepta și-l ruga, adeverind și jurându-se că nu va pleca, până nu va învia pe fiul său. Cuviosul l-a întrebat, zicând: „Unde este trupul copilului?”. Tatăl a răspuns: „La poarta mănăstirii, cinstite părinte”. Ducându-se sfântul acolo cu frații, și-a plecat genunchii la rugăciune și a lăsat cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi s-a sculat, și-a ridicat mâinile la cer și a zis: „Doamne, Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credința omului acestuia, care se roagă și cere să i se învie fiul. Deci, trimite în trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!”. Dar nu se sfârșise rugăciunea și sufletul a intrat în trup. Apoi tot trupul copilului s-a cutremurat și acesta pipăia cu mâna, încât toți cei de față, văzând o minune înfricoșată ca aceasta făcută de sfântul, s-au minunat. Deci, apucându-l de mână, l-a dat viu tatălui său. Această minune nu era în puterea lui, dar s-a rugat și a cerut ca s-o poată face.
Dar sunt unele lucruri care câteodată le cer sfinții de la Dumnezeu și nu le capătă. Cine este, în această viață, mai sus decât Pavel? Dar și acesta de trei ori a rugat pe Domnul pentru neputința trupului lui și nu l-a auzit, neputând dobândi lucrul pe care îl dorise. Să vă povestesc și despre cinstitul Părinte Benedict care a voit un lucru și nu l-a putut săvârși.
Fericitul avea o soră cu numele Scolastica, sfințită din tinerețe, prin bunăvoința puternicului Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odată pe an la fericitul său frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii săi acolo aproape, lângă poarta mănăstirii, la o casă ce o făcuse pentru aceasta și vorbeau. Mergând într-o zi în casa aceea, după obicei au petrecut toată ziua în sfințite cuvinte și în povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar după ce s-a făcut seară, au șezut și au mâncat. Apoi, mâncând și vorbind din Sfintele Scripturi, au întârziat, trecând cea mai mare parte a nopții; atunci sfințita fecioară și soră după trup a sfântului, a cerut: „Te rog, fratele meu, să nu lăsăm noaptea aceasta, ci să se facă ziuă vorbind despre cereasca bucurie și despre veșnica viață”.
Fericitul a zis către dânsa: „Ce zici, soro? Eu nu pot să rămân afară de chilia mea”. Și era atât de bună vreme și senin, încât nu se vedea nor. Iar sfânta fecioară, văzând că nu s-a înduplecat fratele său la rugămintea ei, și-a încleștat degetele mâinilor, le-a pus pe masă și, plecându-și capul peste mâini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Îndată ce și-a ridicat capul de pe masă, s-au făcut atâtea fulgere și tunete și s-a pogorât atâta ploaie, încât nici fratele său, nici sinodia lui nu puteau să se ducă la mănăstire și nu putea nici a ieși peste pragul casei. Aceasta s-a făcut pentru rugăciunea surorii sfântului și pentru lacrimile pe care le-a vărsat, rezemându-și capul pe masă.
Sfântul Benedict, socotind și văzând că era cu neputință a se duce la mănăstire, după cum voia și zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor și a tunetelor și pentru potopul acelei ploi, s-a întristat și a zis către sora sa: „Să te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soro! Ce este aceasta ce ai făcut?”. Ea a răspuns: „Eu te-am rugat și nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul și El m-a ascultat. Acum ieși, dacă poți, iar pe mine lasă-mă și du-te la mănăstire”. Deci, rămânând sfântul fără voia lui, toată noaptea aceea a petrecut-o priveghind în cuvintele vieții veșnice și în povestirile Sfintelor Scripturi. Aceasta am spus-o ca să arăt că sfântul a voit să facă un lucru, dar n-a putut; căci, cum am zis, sunt lucruri pe care uneori le cer sfinții de la Dumnezeu și nu le capătă. Deci dimineața, cinstita fecioară s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la mănăstire.
După trei zile, stând sfântul în chilia sa, și-a ridicat ochii în văzduh și a văzut sfântul suflet al cuvioasei sale surori că ieșise din trup în chip de porumbel și se suia la cele cerești. Bucurându-se de atâta slavă a surorii sale, a dat mulțumiri, laude și cântări Atotputernicului Dumnezeu, iar sfârșitul ei l-a arătat fraților, pe care i-a trimis îndată să aducă în mănăstire încuviințatul și cinstitul ei trup și să-l îngroape în mormântul pe care îl pregătise pentru sine. Căci mintea lor fiind unită una cu alta totdeauna în Sfântul Duh, întru tot sfintele lor trupuri nici îngroparea n-a putut a le despărți.
Într-altă vreme, Servant, diaconul și egumenul mănăstirii ce se află în părțile Campaniei și care era zidită de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Părinte Benedict pentru cercetare, după cum avea obicei, că și el era plin de cereasca învățătură. Deci, adăpându-se cu cuvintele cele curgătoare de miere ale vieții veșnice, se împărtășea de preadulcea mâncare; și dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfăta cu acestea de-a pururea. Iar când trupul cerea hrana simțită, mânca oftând; iar când vremea cerea să se liniștească, Sfântul Părinte Benedict se suia în foișorul său, asemenea și Servant se ducea în casele cele dedesubt. Lângă foișor era altă locuință, în care ședeau doi ucenici. Dar Sfântul Benedict, sluga lui Dumnezeu, încă dormind frații, sculându-se la rugăciune, stând la fereastră și rugând pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fără de veste, noaptea a văzut că s-a arătat din cer o lumină mare, încât a fugit întunericul nopții și de lumina cea mare atât s-a luminat noaptea, încât covârșea și lumina zilei.
În ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum însuși părintele a povestit pe urmă. Căci zicea că a văzut toată lumea și pe toți oamenii pământului adunați, ca sub o rază a soarelui. Și, căutând la acea strălucire a luminii, a văzut sfântul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, într-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfinții îngeri. Atunci, cinstitul Părinte Benedict, vrând să facă părtaș și martor al acestei înfricoșate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de două și de trei ori. Iar acela, tulburându-se de neobișnuitul glas al părintelui, s-a suit înspăimântat în foișor în fugă și a văzut ceea ce era. Însă nu toată vederea, ci puțină parte a luminii aceleia. Înspăimântându-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate câte a văzut. Și îndată a trimis la cetatea Cașin, la preasîrguitorul bărbat Teoprov, ca să se ducă la cetatea Capua să se înștiințeze de cele despre episcopul Gherman și să-i vestească. De acolo i-a vestit că a murit. Și, cercetând cuviosul, s-a înștiințat că în ceasul în care el a văzut suirea la cer, s-a făcut sfârșitul lui Gherman.
Cu bucurie încă aș fi povestit și multe altele despre cinstitul acesta bărbat, Benedict, dar le trec, căci voiesc să povestesc și faptele altor sfinți. Dar aceasta voiesc a se ști că, pe lângă minunile cu care s-a slăvit în lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slăvit și a strălucit nu puțin și cu învățătura cuvântului. Căci el a rânduit canoanele și pravilele monahilor cu aleasă deslușire și cu cuvânt luminos. Ale lui obiceiuri și viață, cine voiește să le știe cu dinadinsul, citind alcătuirea pravilei lui, adică a tipicului, va înțelege. Căci sfântul acesta după cum a trăit, așa a și învățat și după cum a trăit el, așa și pe ceilalți i-a învățat a petrece.
În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viață și să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dânsul și celor depărtați, despre ziua sfântului său sfârșit. Celor de față le-a zis să păzească în taină câte au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arăta, când va ieși sufletul lui. Mai înainte cu șase zile de lăudatul lui sfârșit a poruncit de i-au deschis mormântul și îndată, i-a venit o fierbințeală groaznică și, din covârșitoarea aprindere, se împuținau puterile sufletului. Și văzându-se din zi în zi că slăbește și se usucă, din aprinderea cea mare, în a șasea zi a zis de l-au ridicat și l-au dus în biserică.
Acolo s-a împărtășit cu stăpânescul Trup și Sânge. Stând în mijlocul ucenicilor și sprijinindu-se de dânșii, fiind cu totul slab, s-a întors spre răsărit și, înălțând mâinile la cer și rugându-se, sfințitul și preacuratul său suflet s-a suit, odată cu rugăciunea, în cer și s-a dat Domnului. Într-acea zi la doi din frați, din care unul se liniștea în chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a arătat o descoperire asemenea. Au văzut amândoi că era un drum de la chilia sfântului ce ajungea până la cer, așternut tot cu mătăsuri. Și spre răsărit ardeau făclii nenumărate, zeci de mii, rânduri, rânduri, după rânduiala, toate aprinse. Și iată un bărbat îmbrăcat în alb și luminos la față, stând deasupra, îi întreba pe dânșii, zicând: „Știți al cui este drumul acesta, pe care îl priviți minunându-vă?”. „Nu știm, au răspuns ei”. Cel îmbrăcat în alb a zis iarăși: „Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer”. Atunci au înțeles sfârșitul sfântului. Căci precum au văzut ucenicii care erau de față, tot asemenea au văzut și cei depărtați semnul de care le-a spus sfântul. Și s-a îngropat sfântul lui trup în biserica Sfântului Ioan Botezătorul pe care sfântul o zidise în locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai înainte am zis.
În peștera ce este la pârâu, în care a locuit mai înainte cuviosul, cei ce se apropie cu credință până astăzi, au mare dar de minuni. Căci minunea care voiesc a o povesti, s-a făcut acolo în peșteră. O femeie a înnebunit și umbla prin munți, prin râpi și pe câmpii ziua și noaptea și rătăcea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Într-o zi, pe când rătăcea și umbla ici și colo în pustie, s-a dus fără a ști, fiind povățuită de Dumnezeu, și a intrat în peștera cuviosului, unde a înnoptat și a rămas acolo înăuntru. Când s-a făcut ziuă a ieșit atât de sănătoasă încât, toți câți o vedeau, ziceau că niciodată n-a fost nebună. Și astfel a rămas sănătoasă până la sfârșitul vieții, întru cinstea sfântului și întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea și închinăciunea, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
