Sfântul Isaachie Mărturisitorul (sec. IV – 30 mai 383), fondatorul Mănăstirii Dalmaților din Constantinopol, a fost un călugăr creștin (probabil grec) bizantin care este pomenit ca sfânt și mărturisitor.
Uneori este numit Isaac Dalmațianul, nu pentru că s-a născut în Dalmația, ci din cauza mănăstirii pe care a fondat-o și care după decesul său a fost condusă de Dalmatus.
După unele relatări, Isaac ar fi fost sirian, dar acest lucru este îndoielnic.
A avut conflicte cu împăratul roman Valens care a căzut în erezia arianismului.
În 378, Valens pregătea o campanie militară împotriva goților.
După mai multe încercări de a-l face pe împărat să renunțe la persecuțiile sale împotriva creștinilor niceeni, Isaac a profețit că Valens va „muri în flăcări” din cauza faptelor sale.
Împăratul a ordonat ca Isaac să fie aruncat în închisoare, jurând că îl va pedepsi pe Isaac și îl va omorî la întoarcerea din bătălie.
Curând după aceea, la 9 august 378, Valens a fost învins la bătălia de la Adrianopol și a murit într-un incendiu după ce s-a refugiat într-o șură.
Succesorul lui Valens, împăratul Teodosie I, l-a eliberat pe Isaac, a interzis arianismul și a redeschis bisericile închise de Valens.
Isaac a dorit să se întoarcă la viața sa monahală din pustie, dar un aristocrat bogat pe nume Saturninus a construit o mănăstire pentru Isaac la Constantinopol, căreia i-a devenit primul egumen (stareț).
Isaac este cunoscut și ca apărător zelos al ortodoxiei creștine la cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc la Constantinopol în 381.
Țarul Petru I cel Mare al Rusiei (care a domnit în perioada 1682–1725), a cărui zi de naștere a căzut în ziua sărbătorii Sfântului Isaac, 30 mai, l-a adoptat pe Isaac ca sfânt-patron al dinastiei Romanov.
Catedrala Sfântul Isaac din orașul Sankt Petersburg, unde se găsesc moaște ale Sfântului Andrei, este consacrată în cinstea sa.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul
Glasul 8
Întru tine părinte cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Isaachie, duhul tău.
Condacul Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul
Glasul 8
Ca nişte pârgă a firii…
Ca un credincios plăcut al lui Dumnezeu, aprinzându-te cu râvnă, pentru Biserica lui Hristos, zăbalele lui Valent ai ţinut şi pentru închiderea Bisericii, moartea lui cea pierzătoare prooroceşte mai înainte ai spus, preacuvioase. Pentru aceasta roagă-te pururea pentru noi, cei ce te cinstim, Preafericite Isaachie.
Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu pilda vieții celei îmbunătățite.
După aflarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos și după domnia marelui Constantin, atunci balaurul cel mult pestriț și vrăjmașul cu multe capete, și cel de-a pururea urâtor al neamului creștinesc, iar mai ales al lui Hristos, Mântuitorul nostru, și al sfintei credințe, a băgat în Biserica lui Dumnezeu o tulburare ca aceasta, prin vicleșugul său cel cu rea meșteșugire: a îndemnat pe păgânul și nelegiuitul împărat Valent ca să apere și să lățească eresul lui Arie.
Deci a ridicat acel împărat prigonire asupra celor dreptcre- dincioși și a poruncit ca pe unele sfinte biserici să le închidă, ca să nu se săvârșească în ele obișnuitele jertfe dumnezeiești, pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărâmat până în temelie. Și s-a lungit acea răutate multă vreme, fiind mare tânguire și plângere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua și noaptea ca să se milostivească spre Sfânta Sa Biserică și să facă judecată dreaptă și izbândire asupra împăratului celui nedrept.
În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, când împăratul Irod și-a pus mâinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. Iar după câțiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Prorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Acest fericit Isachie a fost mai întâi în pustia răsăritului, urmând Sfântului Proroc Ilie și petrecând viață asemenea cu îngerii. Și auzind de prigoana care o făceau arienii asupra Bisericii și de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte pentru aceasta și, lăsând pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioși în buna credință, pentru că era cuvântul lui ca o lumină aprinsă și duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dânsul și darul cel ceresc îl umbrea pe el.
Deci văzând el necazul ce se făcea credincioșilor de către răucredinciosul împărat și de către cei de un gând cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălțimea scaunului Său cel sfânt, să caute spre cei chinuiți pe nedrept și să arate milostivirea Sa spre dânșii, iar mândria făcătorilor de rău să o smerească. Iar Dumnezeu, Cel ce a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit și pe robul Său Isachie și a ridicat asupra păgânului împărat Valent năvălirea barbarilor, căci în acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunând putere mare de oaste, au pornit cu război asupra grecilor și, năvălind cu acea putere, au robit Tracia și s-au apropiat de Constantinopol. Pentru aceea împăratul Valent a fost nevoit să-și adune ostașii săi și să iasă întru întâmpinarea vrăjmașilor, dar i s-a întâmplat lui ceea ce i se întâmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, cel care era vrăjmașul lui David, pentru că Saul nu s-a întors de la război, după prorocia Sfântului Samuil, căci a mâniat pe Domnul Dumnezeu.
Deci, ieșind Valent din Constantinopol cu oștile salex fericitul Isachie i-a ieșit în cale și a strigat cu glas mare, zicând: „împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și Dumnezeu îți va îndrepta bine calea înaintea ta”. Dar împăratul nu i-a răspuns, ci, defaimându-l ca pe un prost și fără de minte și socotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. Iar a doua zi, fericitul stareț, ieșind iarăși înaintea împăratului, a grăit către el: „O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și-ți va fi războiul cu izbândă, pentru că vei birui pe vrăjmași și te vei întoarce sănătos și cu pace!”.
Iar împăratul socotind acele cuvinte ale lui: „Te vei întoarce sănătos și cu pace…”, voia să deschidă bisericile cele închise și să le dea celor dreptcredincioși și a început a se sfătui pentru aceasta cu sfetnicii săi. Insă un voievod oarecare, fiind din credința cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Deci împăratul a ocărât pe stareț și l-a gonit de la el cu batjocură și cu bătăi și a plecat mai departe în calea sa.
Iar a treia zi, cuviosul stareț iar a întâmpinat pe împărat și apucând de frâu calul pe care era călare împăratul, a început a-l ruga -mai cu osârdie și a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întâmplându-se acolo o râpă adâncă, cu spini cumpliți și cu o baltă de noroi, în care și o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul și ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea râpă, ca să moară acolo, și s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfântul Isachie, fiind aruncat în spini și în baltă, a fost păzit de dreapta lui Dumnezeu și a rămas fără de vătămare, pentru că nici spinii nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci a zăcut în mijlocul bălții, între spini, ca pe un așternut moale în mijlocul florilor, binecuvântând și cântând Domnului, până ce, cu porunca lui Dumnezeu, arătându-i-se trei bărbați purtători de lumină, l-au ridicat din baltă și l-au scos întreg și sănătos din râpa aceea și, punându-l pe uscat, s-au făcut nevăzuți.
Atunci Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea și, căzând în genunchi, a dat mulțumire Mântuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi și nu părăsește pe cei ce se tem de El și nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugându-se mult și întărindu-se cu Duhul Sfânt, s-a sculat și, alergând degrabă pe altă cale, a ieșit înaintea împăratului și a stat înaintea lui. Și văzându-l împăratul, s-a înspăimântat și s-a minunat de acea vedere. Atunci sfântul a zis cu îndrăzneală către dânsul: „Tu ai voit să mă omori în spini și în baltă, iar Domnul m-a păzit viu și prin sfinții Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă și deschide bisericile celor dreptcredincioși, ca să biruiești pe vrăjmași și să te întorci cu slavă; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo”.
Iar împăratul se minuna de îndrăzneala monahului și de fața lui cea luminată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită și dezlipită de Dumnezeu. Deci a dat pe cuviosul la doi boieri, anume Saturnin- și Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicând: „Să-mi țineți pe acest stareț bârfitor până ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de rușine”.
Iar Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfânt și umplându-se de mai multă râvnă – ca altădată Sfântul Proroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel – a strigat către Valent, zicând: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că nu mi-a grăit mie Domnul. însă îți zic că vei duce ostașii la război și nu vei putea să biruiești pe vrăjmași, ci vei fugi din fața lor, vei fi prins și vei fi ars de viu cu foc”. Acestea zicând sfântul, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mânios.
Iar când s-au întâlnit oștile grecești cu cele barbare și s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare și, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după prorocia Sfântului Isachie. Și au căzut mulți de ascuțișul săbiei, iar împăratul Valent a fost rănit și, neputând să stea împotriva barbarilor, a fugit. Iar barbarii, gonind după el, au tăiat oștile grecești ca pe niște mlădițe și erau aproape să ajungă și pe împărat.
Iar împăratul fugind numai cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat și, văzând niște paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit, și s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mâna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii care veneau după el, ajungând la satul acela și înștiințându-se că niște greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor și le-au ars. Astfel a pierit cu sunet acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.
Iar după războiul acela, armata grecească care mai rămăsese s-a dus în întâmpinarea lui Grațian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Și sosind Grațian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunând îndată oastea cea risipită, s-a dus asupra barbarilor și i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruință și a mers la Constantinopol. în acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostași, care au fost risipiți de barbari, neștiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ținut în legături, zicându-i: „Gătește-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război și te va întreba pe tine și te va munci!”. Sfântul le-a răspuns: „Iată, au trecut șapte zile de când am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, pentru că, după prorocia mea, a fost ars cu foc”. Și s-au înfricoșat cei ce au auzit acestea, iar după puține zile toți au știut de sfârșitul lui Valent. Și astfel au eliberat pe Sfântul Isachie din legături și l-au cinstit ca pe un proroc al lui Dumnezeu.
Iar după ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus ziși, Saturnin și Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala și prorocia lui. Atunci împăratul, minunându-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca să-l aducă cu cinste pe cuviosul la sine și s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci împăratul ruga pe sfântul să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru toată împărăția lui. Iar Cuviosul Isachie a sfătuit pe împăratul să petreacă în dreapta credință și să întoarcă pacea Bisericii, mângâind pe cei rău chinuiți. Și l-a ascultat împăratul și a făcut toate cele grăite de el, izgonind pe arieni din Constantinopol și pricinuind bucurie mare credincioșilor. Deci, fericitul Isachie, mulțumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viața sa cea dintâi; dar Saturnin și Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să viețuiască împreună ei, ajutând Bisericii lui Hristos cu rugăciunile și cu învățăturile sale. Și s-a plecat sfântul la rugămintea lor.
Și făcându-se ceartă între Saturnin și Victor, pentru că fiecare dintr-înșii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareț, cunoscând acea ceartă, a zis către ei: „Fiilor, destul îmi este mie dragostea voastră! Iar de vreme ce aveți grijă și dorință ca să odihniți pe a mea smerenie, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întâi să-mi zidească o locuință, la acela voi petrece în toate zilele vieții mele”. Deci amândoi au început a se îngriji ca să zidească la ei locaș plăcut omului lui Dumnezeu. Iar Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viață monahicească, unde, sârguin- du-se mai degrabă, a pregătit un locaș plăcutului lui Dumnezeu și s-a sălășluit acolo Cuviosul Isachie. Apoi și Victor a zidit un locaș ales pentru Sfântul Isachie, dar era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfântul, îl ruga în genunchi să vină și în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcașul lui Saturnin, decât în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea și la Victor și petrecea și la el câteva zile, netrecând cu vederea rugămintea lui.
Astfel au început a se aduna la cuviosul mulți din cei ce voiau să se călugărească, încât s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbați, Saturnin și Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu pilda vieții celei îmbunătățite. El era foarte milostiv cu cei săraci și, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine și o dădea. Și a făcut multe lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu și, sosind la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Și chemând pe frați și învățându-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit și sfânt cu viața, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă și locașul acela s-a numit „Dalmat”.
Și astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veșnica odihnă către Domnul. Și s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui, și au pus cinstitul lui trup în biserica Sfântului întâiului Mucenic Ștefan. Iar sfântul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfyitei Treimi, în ceata sfinților și cuvioșilor părinți și totdeauna roagă împreună cu dânșii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.
Sfântul și dreptul Iosif din Arimatea, ucenic al lui Iisus, este cel care, împreună cu Nicodim, L-a îngropat pe Mântuitor, după răstignirea și patimile acestuia.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 31 iulie.
Iosif din Arimateea, pictură de James Tissot, Brooklyn Museum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Viața și faptele sale
Sfântul și dreptul Iosif a fost un om bogat din Arimateea, ucenic al lui Iisus (Matei 27, 57), dar pe ascuns, de frica iudeilor (Ioan 19, 38). Deși era membru și sfetnic de vază al Soborului, el aștepta Împărăția lui Dumnezeu (Marcu 15, 43). El s-a dus la Pilat și a cerut trupul lui Iisus și l-a primit în dar (Mc 15, 45). Iosif a luat trupul și, împreună cu Nicodim, care adusese o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de aloe (Ioan 19, 39), l-a înfășurat într-o pânză curată de in, cumpărată de el, l-a uns cu miresme, după obiceiul evreilor, și l-a pus într-un mormânt nou al lui însuși, pe care-l săpase în stâncă.
Sf. Iosif din Arimateea coborând trupul Mântuitorului Iisus Hristos de pe Cruce – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
Apoi a prăvălit o piatră mare la ușa mormântului, și a plecat[3]. Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosif au fost martorele acestei operațiuni (Mc 15.47). Trupul lui Iisus a fost pus acolo pentru că mormântul era aproape, fiind ziua Pregătirii iudeilor (adică vineri, ziua dinaintea Sabatului). Spionii evreii au auzit acestea și l-au pârât autorităților care l-au întemnițat pe Sfântul Iosif.
Cu toate acestea, Hristos înviat i-a apărut Sfântului Iosif în închisoare convingându-l de Învierea Sa. După o vreme, evreii l-au eliberat pe Sfântul Iosif din închisoare și l-au alungat din Ierusalim. Apoi, el a călătorit în lumea întreagă propovăduind cuvântul Evangheliei, în cele din urmă plantând semințele mântuirii în Britania, de unde a plecat la Domnul în pace.
Conform unei legende, Iosif ar fi strâns sângele lui Iisus Hristos într-un potir, denumit și Sfântul Graal.
Figura lui Iosif din Arimateea a fost introdusă de Robert de Boron în romanul său cavaleresc în versuri Estoire dou Graal sau Joseph d’Arimathie(Istoria Graalului sau Iosif din Arimateea), scris între 1190 și 1199, din care s-a păstrat un singur manuscris. Conform legendei, după Cina cea de Taină, Iosif din Arimateea a păstrat potirul din care Isus băuse vin și a strâns în el puțin și din sângele lui, înainte de punerea sa în mormânt. Apoi, Iosif a părăsit Palestina și a plecat în Bretania, unde a păstrat cu grijă acest potir, denumit Sfântul Graal.
Imnografie
Tropar (Glasul 2)
Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tău, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus. Dar a treia zi ai înviat, Doamne, dăruind lumii mare milă.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că sfântul și dreptul Iosif din Arimateea se zugrăvește în icoanele îngropării lui Hristos, în chipul unui bătrân. Astfel, el este zugrăvit cerând trupul lui Hristos de la Pilat, la luarea trupului Domnului de pe Cruce, la plângerea Sa dinaintea înmormântării și la îngroparea Domnului (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 116, 117).
Sf. Iosif din Arimateea la îngroparea Domnului – foto preluat de pe doxologia.ro
cititi mai mult despre Sf. și Dreptul Iosif din Arimateea si pe en.wikipedia.org
Sfântul Cuvios Pavel de la Xiropotamu este cinstit pe 28 iulie.
Fiu al unor binecredincioși boieri bizantini, deși ajunsese în viața lumească ”ipat al filosofilor”, a îmbrățișat virtutea de tânăr.
Luând înfățișare de cerșetor, părăsește Constantinopolul și sosește, nerecunoscut de nimeni, în Muntele cel cu nume sfânt.
Și-a înjghebat coliba nevoințelor sale aproape de locul unde astăzi se află mănăstirea Xiropotamu, al cărei ctitor avea să devină.
Având drept saltea pământul și drept pernă o piatră, virtutea lui a atras uimirea și admirația oamenilor, care veneau de pretutindeni să îl caute.
cititi mai mult despre Mănăstirea Xiropotamu (Muntele Athos) pe ro.orthodoxwiki.org
Dorul după mai multă isihie îl îndepărtează de Mănăstirea Xiropotamu și îl călăuzește la poalele Athosului, unde este nevoit, din pricina numeroșilor ucenici pe care îi avea, să zidească o nouă mănăstire, în cinstea Sfântului Gheorghe, cunoscută astăzi sub numele de Mănăstirea Sfântului Pavel.
cititi mai mult despre Mănăstirea Sfântul Pavel (Muntele Athos) pe ro.orthodoxwiki.org
Cu multă vreme înainte și-a cunoscut sfârșitul și s-a pregătit pentru plecarea din această lume, învățându-i pe ucenicii săi astfel:
”Să aveți, fiilor și fraților mei duhovnicești, dragoste, rugăciune, smerenie și ascultare, pentru că monahul care nu are aceste virtuți nici nu trebuie să se numească monah, ci om lumesc”.
Sf. Cuv. Pavel de la Xiropotamu – foto preluat de pe doxologia.ro
Viata Sfantului Cuvios Pavel de la Xiropotamu
Lucrul mâinilor lui era umilința, lacrimile, dragostea către toți și smerenia cea rară de măsură.
Pe acestea isprăvindu-le cuviosul cu multă osteneală și nevoință, s-a făcut cunoscut tuturor părinților, încât toți se minunau de dânsul și îl lăudau.
Se trăgea cu neamul din Constantinopol.
Tatăl lui a fost împăratul Mihail Curopalatul, care se numea și Rangabe.
Acela nesuferind să vadă nerânduielile din zilele lui, care se făceau de cei fără de rânduială, ca un iubitor de pace și temător de Dumnezeu, s-a lepădat de împărăție și s-a făcut monah într-o mănăstire zidită de dânsul, cu numele Mireleia, și viețuind cu plăcere de Dumnezeu, s-a odihnit în Domnul.
Iar maica sa a fost Procopia cea minunată în fapte bune, fiica împăratului Nichifor, ce se mai numea Ghenicos, și sora împăratului Stavrachie.
Aceea, pe când era îngreunată cu sfântul de care ne este vorba, în noaptea în care era să-l nască, a văzut în vedenie că a născut deasupra unui stog de grâu, un miel de parte bărbătească.
Iar după ce s-a pogorât de pe stog, au venit doi lei ca să-l sfâșie, iar mielul se lupta cu ei.
Deci, văzând împărăteasa un lucru ca acesta, a alergat cu mare sârguință să ajute mielului.
Dar, când s-a apropiat de el, a văzut că nu era miel, ci un copil de parte bărbătească, care ținea în mâinile lui o cruce, cu a cărei putere a omorât leii.
Mielul însemna nerăutatea și blândețea copilului, iar partea bărbătească însemna bărbăția și vitejia sa.
Iar că a omorât pe amândoi leii cu crucea, închipuia că are să fie monah și are să ia asupra sa Crucea lui Hristos, adică omorârea patimilor și necazurile cele multe care au venit asupra lui, și cu crucea va birui și va omorî pe cei doi lei înfricoșați, adică pe cei doi vrăjmași ai monahului, pe diavolul cu toate puterile lui și lumea cu toate slavele și îndulcirile ei.
Și când a ajuns Procopie la vârsta de 12 ani, s-a dat cu totul la învățătura Sfintelor Scripturi și, cu istețimea cea firească pe care o avea, cu sârguința și cu ostenelile sale, care le-a pus la învățătură, a covârșit pe toți înțelepții vremii, după cum mărturisește împăratul Roman în hrisovul sau, numindu-l „consul al filosofilor”.
Făcându-se împărat de-a pururea pomenitul Roman cel Bătrân, care era rudenie cu sfântul, a făcut mare cercetare, ca să-l afle.
Deci, trimițând oameni împărătești să-l caute pretutindeni, l-a aflat în Sfântul Munte.
Astfel, cu mare rugăminte și silire, încă și cu îndemnare din partea Protatului, s-a înduplecat Cuviosul Pavel și s-a dus la Constantinopol.
O, dar cine poate să spună bucuria pe care au avut-o rudeniile lui și toată cetatea, văzând înger în trup și auzind cuvânt dăscălesc!
Toate fețele cele împărătești și boierești au căzut și s-au închinat săracului aceluia, care nu avea altceva decât o rasă veche și o cruce.
Lucru vrednic de minune este fapta bună, și în acest fel face pe lucrătorii săi.
Și s-a întâmplat atunci că împăratul Roman zăcea la pat și era bolnav de moarte.
Dar îndată ce cuviosul s-a dus la dânsul și și-a pus mâinile sale peste el, împăratul s-a făcut sănătos, după cum scrie aceasta el însuși în hrisovul său.
Această minune a preamărit pe sfântul mai mult.
Deci a rămas în Constantinopol pentru rugămințile cele multe ale împăratului și, păzindu-și toate rânduielile sale cele monahicești și nevoințele cele sihăstrești, învăța pe copiii împăratului.
Iar când s-a împlinit vremea care a fost hotărâtă să șadă acolo, s-a dus la împărat și a zis către dânsul:
„împărate, precum peștele, când iese din apă, nu poate să trăiască mai mult, așa și monahul care iese din coliba lui, nu este chip a rămâne viu în lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Pentru aceasta vă las cu sănătate și mă duc la coliba mea, ca să mă aflu de-a pururea împreună cu Dumnezeu, Impăratul meu”.
Dacă a auzit împăratul aceasta, s-a întristat foarte mult; însă nu a putut să-l împiedice, fiindcă avea și mare evlavie către dânsul.
Deci a zis către el:
„Doream și socoteam, sfinte părinte, să nu ne despărțim niciodată, cât voi trăi, pentru ca să te am mângâiere și dascăl spre mântuirea mea; însă nu te pot opri. Te rog numai să iei bogăție câtă voiești, ca să o împărți pentru sufletul meu”.
Atunci sfântul a zis către dânsul:
„Eu n-am trebuință de bogăție, nici nu știu să o împart; aici ai mulți scăpătați, deci împarte cât voiești. Atât numai îți zic: dacă voiești, înnoiește mănăstirea de-a pururea pomenitei împărătese Pulheria, care este surpată, ca astfel să ai pomenire veșnică”.
Iar împăratul a primit cu mare bucurie cuvântul cuviosului și a trimis îndată oameni împărătești cu cheltuială și a zidit din temelie sfânta mănăstire, cu frumusețe neasemănată.
După aceea, a trimis pe însuși fiul său, Teofilact, care era atunci patriarh, și a sfințit biserica.
Iar când Sfântul Pavel a vrut să plece din cetate, l-a luat împăratul și l-a dus în vistieria împărătească.
Împăratul i-a dăruit sfântului și lemnul Sfintei Cruci pentru biserica înnoită a Xiropotamului.
Însă când a sfârșit de zidit mănăstirea, era foarte bătrân și se apropia vremea să treacă către părinții săi.
Deci, cunoscând din dumnezeiască descoperire sfârșitul său, a chemat la sine pe toți ucenicii săi și pe cei ai mănăstirii Xeropotamu și, deschizându-și sfânta sa gură, i-a învățat mult, cu învățături folositoare de suflet.
Sfântul a zis către cei ce stăteau de față:
„Nu plângeți, fraților, ci iertați-mă, că a sosit vremea pe care sufletul meu o dorea totdeauna și de care trupul se temea”.
Apoi, sculându-se, s-a îmbrăcat cu mantia de biserică și, făcând multe rugăciuni, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine.
Atunci îndată a strălucit fața lui ca soarele.
După aceasta, monahii sfintei mănăstiri, gătind caicul și pogorând la malul mării sfintele lui moaște, cu laude și cu cântări duhovnicești, le-au pus în caic ca să le ducă în pădure și acolo să le îngroape, precum a poruncit sfântul.
Deci, fiind atunci seară, au pornit cu corabia noaptea, ca să meargă în pădure.
Dar dimineața s-au aflat în Constantinopol și, înștiințându-se de aceasta împăratul, sfatul, patriarhul și tot clerul bisericesc, s-au îmbrăcat cu sfintele podoabe și, aprinzând lumânări cu tămâieri, au ridicat cu laude și cu cântări de psalmi sfintele moaște ale cuviosului și le-au pus în biserica cea mare, sărutându-le cu mare evlavie și mulțumind Domnului, Care i-a îmbogățit pe dânșii cu o vistierie ca aceasta.
Iar ucenicii sfântului, după ce au sărutat sfintele moaște și după ce au chemat rugăciunile cuviosului în ajutor, au cumpărat pâini calde; și, intrând în corabie, au plecat înapoi, vorbind despre sfânt.
În puțină vreme s-au aflat în portul mănăstirii lor.
Apoi, ducându-se în sfânta mănăstire, au povestit părinților cele întâmplate, arătându-le pâinile că încă erau calde.
Și auzind ei acestea, s-au înspăimântat, minunându-se de îndrăzneala cea mare, pe care o avea de-a pururea pomenitul Pavel către Dumnezeu.
Imnografie
Tropar – Glasul 4
Înger în trup, temelie a sihaştrilor, Sfântul Pavel Măritul, împodobitorul cel dintâi al Mănăstirii Xiropotamului, cheamă de sus mulţimea îngerilor; iar de jos adună cetele ucenicilor săi, ca să cânte cu cântări, dumnezeiască pomenirea sa.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)
Sfântul Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) a fost un cuvios schimonah care a trăit în secolul al XVII-lea ca pustnic în apropiere de Mănăstirea Cetățuia Negru Vodă (județul Argeș).
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 26 iulie.
Pe Valea Dâmboviței, între Târgoviște și Câmpulung, se află un deal înalt numit „Dealul Cetățuia” sau „Dealul lui Negru Vodă”. Prima așezare monahală cunoscută pe această colină datează de la începutul secolului al XIV-lea, când domnul Țării Românești întemeiază un schit cunoscut până azi cu numele de „Schitul Negru Vodă” (Cetățuia).
Pe versantul abrupt al dealului, în partea de sud-est, ca și pe valea pârâului Cetățuia, a existat una din cele mai vechi vetre isihaste românești, între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea, aici s-au nevoit mulți sihaștri cu viață sfântă, ale căror nume nu se mai cunosc. Valea aceasta se numește de sute de ani „Valea Chiliilor”, din cauza numărului mare de sihaștri trăitori aici.
Unul din cei mai renumiți sihaștri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor în primele decenii ale secolului al XVII-lea, a fost și Cuviosul schimonah Ioanichie.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Acest Cuvios plăcut lui Dumnezeu s-a născut în secolul al XVI-lea din părinți evlavioși, trăitori în ținutul Muscelului. Din fragedă tinerețe, ascultând chemarea lui Hristos, s-a despărțit de toate plăcerile și ispitele lumii deșarte și s-a retras în Mănăstirea Cetățuia, Negru-Vodă, de pe valea Dâmboviței, unde s-a călugărit și a deprins, de la părinții îmbunătățiți ai așezământului, primele reguli ale vieții ascetice. A cunoscut pe mulți dintre sihaștrii care locuiau în vremea aceea în jurul mănăstirii. Datorită numărului mare de pustnici, ținutul muscelean a fost numit, mai târziu, Valea Chiliilor.
Minunatul Ioanichie, după ce a deprins modul de viață al călugărilor iscusiți, râvnind fericitei vieți pustnicești și arzând pentru dragostea lui Hristos, luând binecuvântare, s-a retras într-una din peșterile Muntelui Negru-Vodă, săpată în peretele muntelui, unde s-a nevoit aproape 50 de ani. Petrecând multă vreme în rugăciune și aspră nevoință, Dumnezeu i-a descoperit multe din tainele Sale, care l-au întărit să rabde toate ispitele războiului nevăzut.
Numai ucenicul său îi aducea pâine și apă o dată pe săptămână, pe care o cobora până la gura peșterii cu o frânghie, din cauza locului foarte abrupt. Sfintele Taine i le aducea din timp în timp egumenul schitului.
Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, câte ispite a răbdat și la ce măsură duhovnicească a ajuns, singur Dumnezeu știe. Însă, după o nevoință atât de aspră, cuviosul acesta, ajungând la măsura sfințeniei și cunoscându-și dinainte sfârșitul, minunatul părinte Ioanichie și-a săpat singur mormântul în peștera sa, încrustându-și în dreptul capului anul trecerii la cele veșnice – 1638. Așezându-se în mormânt, în ziua de 26 iulie, a adormit cu pace întru Domnul.
Moaștele
Cu trecerea anilor, numele Cuviosului Ioanichie s-a uitat, iar peștera lui s-a părăsit din cauza muntelui abrupt. Așa, osemintele Sfântului, au rămas mulți ani acolo ascunse. Din rânduială dumnezeiască, moaștele lui s-au aflat după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. În anul 1944 coborându-se egumenul schitului cu o frânghie în peșteră, a descoperit osemintele întregi ale acestui mare sihastru, așezate cu bunăcuviință în fundul peșterii. Erau galbene, binemirositoare și acoperite cu o pânză de păianjen, ca cu un epitaf. Deasupra mormântului erau săpate în piatră aceste cuvinte: „Ioanichie Schimonah, 1638″.
În timpul comunismului s-a dat dispoziție să fie îngropate moaștele Sfântului în cimitirul mănăstirii. După 1990 Biserica recăpătând libertatea de a-și manifesta misiunea în rândul credincioșilor, starețul reînființatei mănăstiri Cetățuia Negru Vodă, împreună cu tot soborul, a descoperit moaștele Sfântului Cuvios Ioanichie Schimonahul și le-a reașezat spre închinarea credincioșilor în biserica mare a mănăstirii (2013). Astăzi credincioșii se pot închina la acest odor din Valea Chiliilor, din care ies mulțime de minuni, unele consemnate de viețuitorii mănăstirii, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel (†1638)- foto preluat de pe doxologia.ro
Proslăvirea
În ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din zilele de 18-19 iunie 2009 s-a aprobat canonizarea Cuviosului Ioanichie cel Nou de la Muscel (Argeș), cu ziua de prăznuire la 26 iulie.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Ioanichie de la Muscel
Glas 1
Locuitor în sihăstrie şi înger trupesc, de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Ioanichie; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri!
Avva Pamvo (303-374) este călugăr vestit din secolul al IV-lea, unul din părinții pustiei Nitriei (Egipt), prezent în Patericul egiptean.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 18 iulie.
Sf. Cuv. Pamvo (303-374) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Pamvo a trăit viață pustnicească în deșertul Nitriei (muntele Nitria) din Egipt. Sfântul Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie) spunea despre el câ “din frica de Dumnezeu a făcut Duhul lui Dumnezeu să locuiască în el” (apoftegma Pimen 75 din Patericul Egiptean). Avva Pimen cel Mare (prăznuit la 27 august) spunea despre el: “trei fapte trupești am văzut noi la avva Pamvo: nemâncarea până seara în fiecare zi, tăcere și rucodelie (lucrul mâinilor) mare” (Patericul egiptean). Iar sfântul Teodor Studitul spunea despre el ca era “înflăcărat în lucrare și în cuvânt”.
S-a născut către anul 303 după Hristos și a fost unul din primii pustnici care s-au alăturat lui Avva Ammun Egipteanul la Nitria. Deși fără carte, a învățat Scripturile și a fost hirotonit preot în anul 340. A adormit intru Domnul în mijlocul fraților și ucenicilor la anul 374.
La începutul vieții sale monastice, Sfântul Pamvo a auzit versetele Psalmului 38 al lui David: “Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea”. Aceste cuvinte pătrunseră adânc în sufletul său iar el încercă să le urmeze pururea. De aceea, când era întrebat ceva răspundea doar după îndelungă meditare și rugăciune. Spunea: “Trebuie mai întâi să mă gândesc, și poate că voi putea, în timp, cu ajutorul lui Dumnezeu, să dau un răspuns”. Sfântul Pamvo a fost pentru ucenicii săi un model de iubitor al muncii.
Ucenicii Sfântului Pamvo au devenit mari asceți : Dioscor, devenit apoi Episcop al Hermopolisului (diferit de un alt Dioscor, un eretic și Patriarh al Constantinopolului, care a trăit mai târziu și a fost condamnat la Sinodul IV Ecumenic) precum și Ammonius, Eusebiu și Eftimie, menționați în viața Sfântului Ioan Gură de Aur.
Odată Sfânta Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie) i-a adus Sfântului Pamvo o sumă mare de arginți pentru nevoile mănăstirii dar el nu-și părăsi lucrul și nici nu se uită la banii ce-i fuseseră aduși. Numai după cererile îndelungi ale Sfintei Melania el îi permise să dea milostenia unui frate monah pentru a o împărți după nevoile mănăstirii. Sfântul Pamvo se deosebea prin smerenia sa dar în același timp avea prețuire înaltă pentru vocația de monah și îi învăța pe mireni să respecte pe monahi, care adesea vorbesc cu Dumnezeu.
Se spune ca uneori fața Sfântului Pamvo strălucea ca fulgerul așa cum strălucise chipul lui Moise. Mai mult, vorbind fraților care stăteau în picioare lângă patul său de moarte, Sfântul Pamvo le spuse : “Mă duc la Domnul, ca unul care nu am început încă să-I slujesc”. A murit la vârsta de 70 de ani.
Apoftegme
Zicerile / apoftegmele sfântului avva Pamvo de la Nitria din Patericul Egiptean:
1. A fost un om care se numea avva Pamvo și despre acesta se povestește că trei ani a petrecut rugându-se la Dumnezeu și zicând: să nu mă slăvești pe pământ! Și atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea cineva să se uite în fața lui, de slava care o avea.
2. Se spunea despre avva Pamvo, că precum a luat Moise icoana slavei lui Adam, când s-a slăvit fața lui, așa și fața lui avva Pamvo, ca fulgerul strălucea și era ca un împărat șezând pe tron. De aceeași lucrare era și avva Siluan și avva Sisoe.
3. Au venit odată doi frați la avva Pamvo și l-a întrebat pe el unul, zicând: avvo, eu postesc din două în două zile și mănânc două pâini. Oare îmi mântuiesc sufletul, sau mă rătăcesc? A zis și celălalt: avvo, eu cheltuiesc din averea mea doi bani în fiecare zi și țin puține pentru hrană, iar celelalte le dau milostenie. Oare mă mântuiesc sau pier? Și mult rugându-se ei nu le-a dat răspuns; iar peste patru zile aveau să se ducă și îi mângâiau pe dânșii clericii, zicând: “Nu vă mâhniți, fraților, Dumnezeu vă va da vouă plată. Așa este obiceiul bătrânului, nu degrabă vorbește de nu-i va vesti lui Dumnezeu.
” Deci au intrat ei la bătrânul și i-au zis: avvo, roagă-te pentru noi! Le-a zis lor: voiți să mergeți? Au răspuns: da! Și cântărind faptele lor, scriind pe pământ, zicea: Pamvo, din două în două zile postind și două pâini mâncând, oare cu aceasta se face călugăr? Nu! Și Pamvo lucrează pe doi bani și-i dă milostenie, oare cu aceasta se face călugăr? Nu încă! Și le-a zis lor: bune sunt faptele, dar de veți păzi conștiința față de aproapele, așa vă veți mântui. Și încredințându-se ei, s-au dus plini de bucurie.
4. Au venit odată patru pustnici la marele Pamvo, purtând piei. Și au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt nefiind acela de față. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor și cel de al treilea a câștigat multă dragoste. Se spunea încă și despre cel de al patrulea că douăzeci și doi de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor avva Pamvo: vă zic vouă, că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi; fapta bună care a câștigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta tăindu-și voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbați sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi așa.
5. Cel întru fericita pomenire, Atanasie, arhiepiscopul Alexandriei, l-a rugat pe avva Pamvo să se pogoare din pustie la Alexandria. Deci pogorându-se și văzând acolo o femeie ușuratică, s-a umplut de lacrimi. Iar cei ce erau împreună, întrebându-l pentru ce a lăcrimat, a zis: “Două pricini m-au pornit: una, pierzarea aceleia, iar alta, că nu am acest fel de silință spre a plăcea lui Dumnezeu, cât are aceasta să placă oamenilor scârnavi.”.
6. Zis-a avva Pamvo: cu darul lui Dumnezeu, de când m-am lepădat de lume, nu m-am căit de vreun cuvânt ce l-am grăit.
7. Zis-a iarăși: “Acest fel de haină trebuie să poarte călugărul: să o pună afară din chilia lui trei zile și nimeni să nu o ia.”.
8. S-a întâmplat odată ca avva Pamvo să umble cu frații în părțile Egiptului. Și văzând niște mireni șezând, le zicea lor: sculându-vă, închinați-vă călugărilor, ca să fiți blagosloviți de dânșii, căci des grăiesc cu Dumnezeu și gurile lor sunt sfinte!
9. Zis-a avva Pamvo: de ai inimă trează, poți să te mântuiești.
10. A întrebat preotul Nitriei: cum trebuie frații să petreacă? Iar el a zis: cu mare nevoință și păzind grija față de aproapele.
11. A rugat avva Teodor al Fermii pe avva Pamvo: spune-mi un cuvânt. Și cu multă osteneală i-a zis lui: Teodore, du-te, mila ta să o ai peste toți, căci mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu!
12. Se spunea despre avva Pamvo, că niciodată nu zâmbea a râde fața lui. Deci într-una din zile, vrând dracii să-l facă să râdă, au legat de un lemn o pană și o purtau făcând gălăgie și zicând: Alli! Alli! Și văzându-i avva Pamvo a râs: iar dracii au început a juca, zicând: Ha! Ha! Pamvo a râs. Iar el răspunzând, a zis lor: nu am râs, ci mi-am făcut râs de neputința voastră, că atâția fiind, purtați o pană.
13. Aceasta însă o avea mai mult decât mulți, că de era întrebat de vreun cuvânt al Scripturii sau duhovnicesc, nu răspundea îndată, ci zicea că nu știe cuvântul; și de era întrebat mai mult, nu răspundea.
14. Povestit-au unii despre avva Pamvo, că vrând să se sfârșească, la însuși ceasul morții, a zis sfinților bărbați care stăteau împrejurul lui: de când am venit la locul acesta și mi-am zidit chilia și am locuit într-însa, afară de mâinile mele nu-mi aduc aminte să fi mâncat pâine, nici nu m-am căit de cuvântul pe care l-am grăit până în ceasul acesta. Și așa mă duc către Dumnezeu, ca și cum nici n-am început să-I slujesc Lui.
15. Avva Pamvo l-a trimis pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Și făcând șaisprezece zile (după cum ne spunea nouă), noaptea dormea în tinda bisericii sfântului apostol Marcu; și văzând slujba bisericii, s-a întors la bătrânul. A învățat încă și câteva tropare. Deci i-a zis lui bătrânul: te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită și s-a întâmplat în cetate? Răspuns-a fratele: cu adevărat, avvo, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm.
Mergând la Alexandria, am văzut cetele bisericii cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele. I-a zis lui bătrânul: amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, și vor urma cântărilor și glasurilor, căci, ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie și își înalță glasul său ca neputincioșii.
Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire, că n-au ieșit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu și să se răspândească și să cânte cântări cu viers și să pună glasurile la rânduială cu meșteșug, să-și clatine mâinile, să-și târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.
Că iată îți zic ție, fiule, vor veni zile când vor strica creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale sfinților apostoli și ale dumnezeieștilor prooroci, ștergând Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinții noștri au zis: cei ce sunt în pustia aceasta, să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtii, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină.
Și i-a zis lui fratele: așadar, se vor schimba obiceiurile și așezămintele creștinilor și nu vor fi preoți în biserică să facă acestea? Și a zis bătrânul: în astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor și pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor.
Vor fi egumeni nebăgând seamă de mântuirea lor și de turmei, osârdnici toți și silitori la mese și gâlcevitori, leneși la rugăciuni și la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi viețile bătrânilor și cuvintele lor, nici urmându-le nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: de am fi fost și noi în zilele lor, ne-am fi nevoit și noi.
Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani chinuindu-i.
Va intra încă și în norod necredință, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtișaguri și beție. Și a zis fratele: ce va face cineva în vremile și anii aceia?
Și a zis bătrânul: fiule, în acele zile, cel ce își mântuiește sufletul său mare se va chema în Împărăția Cerurilor (de la Paladie).
Imnografie
Troparulul Sfântului Cuvios Pamvo
Glasul al 8-lea
Cu curgerile lacrimilor tale, ai brăzdat pustia cea neroditoare și cu suspinurile cele din adâncul sufletului însutit ai rodit ostenelile tale și te-ai făcut luminător lumii strălucind cu minunile, Părintele nostru Pamvo slăvite. Cuvioase, mijlocește către Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre!
Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea și lucrul mâinilor.
Cuviosul Pamvo a viețuit în pustia munților Nitriei, din părțile Egiptului, până la adânci bătrâneți.
Despre viața lui cea sfântă, îmbunătățită și lui Dumnezeu plăcută, se mărturisește de mulți și mari părinți. Despre aceasta ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte, care este luat din diferite cărți. La început, Cuviosul Antonie cel Mare a zis despre dânsul: „Că frica lui Dumnezeu a făcut a petrece într-însul Duhul lui Dumnezeu”. Cuviosul Pimen a zis: „Trei lucruri am văzut la părintele Pamvo: postirea în toate zilele, tăcerea și lucrul mâinilor”.
Cuviosul Teodor Studitul, despre acest fericit părinte, dă mărturie în acest fel: „Pamvo să se fericească după vrednicie și cu lucrul și cu cuvântul, ca un înalt părinte”. Iar Socrat Scolasticul scrie despre dânsul: „Pamvo la începutul călugăriei sale, nefiind cărturar, s-a dus la unul dintre frați, care era învățător de carte, voind să învețe de la dânsul psalmii lui David. Când a auzit întâiul stih al psalmului 38, care zice: Zis-am că voi păzi căile mele, ca să nu greșesc cu limba mea…, n-a mai voit să asculte celelalte stihuri, ci s-a dus, zicând: „Acest stih singur îmi este destul, dacă voi învăța să-l împlinesc cu fapta”; deci n-a mai voit să se ducă la dascăl.
După șase luni, dascălul, văzându-l într-un loc, a zis către dânsul: „Pentru ce n-ai mai venit la mine?”. Pamvo a răspuns: „N-am învățat încă a săvârși acel stih cu fapta”. Trecând mulți ani după aceea, unul din părinți, cunoscut lui, l-a întrebat: „Frate, acum ai învățat stihul acela?”. Pamvo a răspuns: „L-am învățat 19 ani neîncetat și abia m-am deprins a face cu fapta ceea ce învață acel stih”. Cuviosul Pamvo, deși n-a fost cărturar de la început, dar după aceea, fiind înțelepțit de Dumnezeu, avea destulă înțelegere a dumnezeieștilor Scripturi – precum scrie Paladie despre dânsul –, încât multora le-a fost învățător.
Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani de zile, rugându-se la Dumnezeu și zicând: „Să nu mă slăvești pe pământ!”. Și atât l-a slăvit Dumnezeu încât nu putea să se uite cineva la fața lui, de slava pe care o avea.
Ucenicii lui au fost cei patru frați slăviți în părțile Egiptului: Dioscor, Amonie, Evsevie și Eftimie, care se numeau „lungi” și care s-au pomenit și în viața Sfântului Ioan Gură de Aur. Dintre aceia, cel dintâi, Dioscor (Notă – Acest Dioscor a fost altul, care a trăit mai înainte cu anii, nu acela care a fost eretic și care a fost anatematizat de al IV-lea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon în anul 451), a fost episcop al Ermopoliei, asemenea a fost ucenic al lui Pamvo și cinstitul Dracontie, care se pomenește în viața Cuviosului Ilarion cel Mare și care a fost episcop și mărturisitor al lui Hristos, pătimind izgonire de la arieni. Unor ucenici ca aceștia a fost Pamvo învățător.
Cuviosul Pamvo, între alte multe și mari fapte bune, avea și aceasta, ca să treacă cu vederea aurul și argintul. Când Sfânta Melania Romana și-a împărțit pentru Hristos toată averea sa la cei ce aveau trebuință, a ajuns în Alexandria. Auzind despre Cuviosul Pamvo, s-a dus la dânsul în pustie cu preotul Isidor, primitorul de străini al alexandrenilor, aducând cu sine trei sute de litre de argint. Deci, ea l-a rugat să-și ia din argintul adus cât va voi. Dar el nici nu s-a uitat spre acel argint și nici din lucrul mâinilor n-a încetat, pentru că împletea o rogojină, decât numai a răspuns către dânsa, grăind: „Domnul să-ți răsplătească ție după osârdia pe care o ai către Dânsul”. Supărându-l ea cu rugămințile ei de a lua ceva, cuviosul a grăit către fratele, care îl slujea: „Să iei ceea ce-ți va da și să duci să împarți la frații care sunt în Liva și prin insule, deoarece sunt foarte lipsiți, fiind pământul neroditor. Iar la mănăstirile care sunt în Egipt să nu dai nimic, căci pământul lor are îndestulare și pot să se hrănească din osteneala lor”.
Fericita Melania a adus tot argintul și l-a dat în mâinile fratelui acela să-l împartă; apoi a zis către Cuviosul Pamvo: „Părinte, să știi că argintul ce îți dau este trei sute de litri”. El a răspuns: „O, fiică, Dumnezeu nu are trebuință să știe cât argint ai adus, pentru că Cel ce măsoară pământul cu palma și pune munții cu măsura, au nu știe măsura argintului tău? Dacă mi l-ai fi adus mie, cu dreptate mi-ai fi spus măsura argintului ce mi-ai dat; dar de vreme ce îl dai lui Dumnezeu, care n-a defăimat nici pe cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bine decât multe bogății, de aceea taci și nu trâmbița înaintea ta”.
Cuviosul Pamvo l-a trimis odată pe ucenicul său ca să vândă rucodelia sa. Stând 16 zile în cetate, noaptea dormea în tinda bisericii Sfântului Apostol Marcu; și, văzând slujba Bisericii și învățând și câteva tropare, s-a întors la bătrânul. Deci i-a zis lui bătrânul: „Te văd, fiule, tulburat. Nu cumva vreo ispită ți s-a întâmplat în cetate?”. Răspuns-a fratele: „Cu adevărat, părinte, întru lenevire cheltuim zilele noastre în pustia aceasta și nici canoane, nici tropare nu cântăm. Mergând în Alexandria, am văzut pe cei din biserică cum cântă și m-am întristat că nu cântăm și noi canoanele și troparele”. I-a zis lui bătrânul: „Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, și vor urma cântărilor și glasurilor, căci, ce umilință și ce lacrimi se nasc din tropare când stă cineva în chilie sau în biserică și își înalță glasul său ca neputincioșii? Că, dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilință și nu cu răspândire; că n-au ieșit călugării în pustie ca să stea înaintea lui Dumnezeu și să se răspândească și să cânte cântări, să pună glasurile la rânduială cu meșteșug, ci suntem datori, cu frica lui Dumnezeu și cu cutremur, cu lacrimi și suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat și smerit, să aducem Domnului rugăciune.
Că iată zic ție, fiule, vor veni zile când vor strica (răstălmăci) creștinii cărțile Sfintelor Evanghelii și ale Sfinților Apostoli și ale dumnezeieștilor Proroci, ștergând Sfintele Scripturi și scriind tropare și cuvinte elinești. Și se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta. Pentru aceasta părinții noștri au zis: «Cei ce sunt în pustia aceasta, să nu scrie viețile și cuvintele părinților pe pergament, ci pe hârtie, că va să șteargă neamul cel de pe urmă viețile părinților și să scrie după voia lor, fiindcă mare este necazul ce va să vină»”.
Și a continuat bătrânul: „În astfel de vremuri se va răci dragostea multora și va fi necaz mult. Năpădirile păgânilor și pornirile popoarelor, neastâmpărul împăraților, desfătarea preoților, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgînd seamă de mântuirea lor și a turmei, osârdnici toți și silitori la mese și gâlcevitori; leneși la rugăciune și la clevetiri osârdnici, gata a osândi viețile bătrânilor și cuvintele lor, nici urmându-le, nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le și zicând: „De am fi fost noi în zilele lor, ne-am fi nevoit și noi”. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de fețele celor puternici, judecând judecăți cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve și pe sărmani neajutându-i. Încă și în popor va intra necredință, erezie, curvie, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtișaguri și beție”. Și a întrebat fratele: „Și ce va face cineva în vremile și anii aceia?”. Răspuns-a bătrânul: „Fiule, în acele zile, cel ce-și mântuiește sufletul său, mare se va chema în Împărăția Cerurilor”.
Au venit odată patru pustnici la Cuviosul Pamvo, purtând piei. Și au vestit fiecare fapta cea bună a celuilalt, nefiind acela de față. Unul postea mult, cel de al doilea era neagonisitor și cel de al treilea a câștigat multă dragoste. Se spunea încă și de cel de al patrulea că 22 de ani avea de când era sub ascultarea unui bătrân. Le-a răspuns lor Cuviosul: „Vă zic vouă că fapta cea bună a acestuia este mai mare, căci fiecare dintre voi, fapta bună pe care a câștigat-o, cu voia sa a agonisit-o; iar acesta, tăindu-și voia, voia altuia o face. Căci acest fel de bărbați sunt mărturisitori, dacă până la moarte se vor păzi așa”.
Odată, a venit la acest Cuvios Pamvo părintele Pior și a adus cu sine partea sa de pâine uscată. Pamvo l-a întrebat: „Părinte, pentru ce ai adus pâine cu tine?”. Pior a răspuns: „Ca să nu te împovărez, adică să nu împuținez pâinea ta, ci s-o mănânc pe a mea”. După câteva zile, ducându-se și Cuviosul Pamvo la părintele Pior, a luat asemenea cu sine o parte uscată din pâinea sa și a înmuiat-o în apă. Pior, văzând, a zis: „Părinte, pentru ce ai adus pâinea înmuiată în apă?”. Pamvo a răspuns: „Ca să nu te împovărez, nu numai cu pâinea, dar nici cu apa”.
Într-o vreme oarecare Sfântul Atanasie, Episcopul Alexandriei, l-a rugat pe părintele Pamvo să vină la dânsul în eparhie. Deci, pogorându-se, a văzut o femeie ușuratică; era foarte împodobită spre ademenirea oamenilor. Dar starețul, văzând-o astfel, a început a plânge. Frații l-au întrebat: „Părinte, pentru ce plângi?”. El a răspuns: „Plâng pentru două pricini: una, pentru pierderea sufletului acestei femei, iar alta, pentru nesârguința mea către sufletul meu, precum are femeia aceea grijă pentru trupul său. Pentru ca să fie plăcută oamenilor, s-a împodobit atâta, iar eu nu mă îngrijesc să-mi împodobesc sufletul, ca să fie plăcut lui Dumnezeu”.
Odată, Cuviosul Pamvo, umblând prin părțile Egiptului cu câțiva frați, a văzut niște mireni șezând, nebăgând de seamă călugării care treceau. El a zis către acei mireni: „Sculați-vă și vă plecați călugărilor, ca să fiți binecuvîntați de dânșii; pentru că aceștia vorbesc adesea cu Dumnezeu și gura lor este sfântă!”.
Cuviosul Pamvo, fiind plin totdeauna de umilință, nu râdea, nici nu zâmbea vreodată. Într-o zi diavolii, voind să-l facă să râdă, au legat o pană cu o funie și o trăgeau înaintea ochilor lui, ca pe o bârnă, și certându-se unii cu alții, strigau: „Ajutați! Ajutați!”. Părintele Pamvo, văzând aceea a râs, iar diavolii au început a dănțui, strigând: „Ha, ha! Pamvo a râs!”. El le-a răspuns, grăind: „N-am râs, ci am batjocorit neputința voastră; că sunteți atâția și nu puteți să duceți o pană”. Atunci diavolii, umplându-se de rușine, au fugit.
Ucenicii lui ne spuneau despre dânsul și aceasta, că era foarte păzit în vorbire și cu multă socoteală în răspunsuri. Când îl întreba cineva din dumnezeiasca Scriptură, sau despre vreun lucru oarecare, nu răspundea îndată; ci mai întâi socotea în sine cu multă tăcere și zicea de multe ori: „N-am aflat ce să răspund împotriva întrebării acesteia”. Dar abia după trei zile, sau după trei săptămîni, iar uneori abia după trei luni, dădea răspuns la întrebare. Răspunsul lui era adevărat și foarte folositor, căci îi venea de la înțelegerea ce o avea din darul lui Dumnezeu; pentru aceea toți primeau din gura lui cuvântul cu frică, pentru că Dumnezeu grăia prin gura lui.
În zilele acestui cuvios părinte, în părțile acelea ale Egiptului erau doi frați de un pântece, Paisie și Isaia. Ei erau fii de părinți bogați, pentru că tatăl lor fusese neguțător slăvit, care umblase cu neguțătoria cea de mult preț până în Spania. Amândoi acei frați, după moartea părinților lor, împărțind între ei averea cea multă, care le rămăsese lor, au zis unul către altul: „O, frate, ce fel de viață să ne alegem noi? De vom fi neguțători, ca și tatăl nostru, apoi cine știe cui vor rămâne ostenelile noastre. Și încă va trebui să ne temem, ca să nu cădem în oarecare primejdii sau în tâlhării sau în înecarea mării. Deci, să ne alegem viața călugărească, ca și averile părintești să le punem în vistieria cerească și sufletele noastre să nu le pierdem”.
Astfel, amândoi sfătuindu-se, s-au lepădat de lume. Drept aceea, unul împărțind îndată partea sa la săraci, biserici și mânăstiri, s-a dus în pustie. El a căutat să învețe un meșteșug, ca să lucreze ceva și să poată să se hrănească din osteneala mâinilor sale. Deci viețuia singur întru Dumnezeu, silindu-se la postire și la rugăciune. Iar celălalt, zidindu-și o mânăstire mică, nu departe de locuințele mirenești, și primind puțini frați la sine, se nevoia cu iubirea de străini și cu hrănirea săracilor. Căci, zidind o casă primitoare de străini, pe toți cei ce veneau la dânsul îi odihnea, și slujea bolnavilor cu toată osârdia. În zilele de sâmbătă și Duminică, punea câte două, trei și patru mese pentru cei săraci. Astfel amândoi acei frați, trăind câțiva ani, s-au mutat către Domnul.
După sfârșitul lor, a fost între frați o duhovnicească cercare și iscodire pentru acei frați. Unii lăudau mai mult pe cel ce și-a împărțit averea și s-a dus la liniște în pustie; iar alții cinsteau mai mult pe celălalt, care, din averile sale, a slujit străinilor, săracilor și bolnavilor. Din această pricină, frații, neînvoindu-se între ei câtăva vreme, au mers să întrebe despre aceasta pe Cuviosul Pamvo; fiindcă voiau să știe, a cărui viață din acei doi frați este mai plăcută lui Dumnezeu și care dintr-înșii a câștigat mai multă răsplătire.
Cuviosul Pamvo, auzind întrebarea lor, le-a răspuns: „Amândoi sunt desăvârșit plăcuți înaintea lui Dumnezeu, pentru că primitorul de străini s-a asemănat dreptului Avraam, iar pustnicul, Sfântului Proroc Ilie; deci, amândoi au bineplăcut lui Dumnezeu!”. Dar frații încă nu se învoiau, ci vorbeau între ei cu împotrivire, unii fericind mai mult pe pustnic, și ziceau: „Acela a împlinit porunca Evangheliei: Vindeți averile tale și dă-le săracilor…, căci, făcând astfel și luându-și crucea, a urmat lui Hristos, petrecând în toate zilele în foame și în sete. Iar celălalt, primitorul de străini din averile sale, deși slujea săracilor, însă și el însuși avea răcorire, mâncând și bând cu străinii și gustând cu bolnavii”.
Iar ceilalți ziceau: „Și primitorul de străini a împlinit cuvântul lui Hristos, Care a zis în Evanghelie: N-am venit ca să-mi slujească Mie, ci ca să le slujesc Eu lor…; căci a slujit la mulți ieșind în toate zilele în calea poporului, căutând străini, săraci, bolnavi, nevoiași și aducându-i în casa sa îi îndestula cu de toate. Dacă pentru un pahar de apă rece, care se dă celui însetat, este făgăduită plată de la Dumnezeu, apoi cât de mare plată va avea fratele acela, care a primit stăini, a îndestulat numeroși flămânzi și însetați și a slujit tuturor bolnavilor?”.
Cuviosul Pamvo, văzând neînțelegerea dintre frați, le-a zis: „Fraților, îngăduiți-mi puțin, până voi câștiga adeverire de la Dumnezeu și după aceea vă voi spune!”. Trecând câteva zile, frații iarăși au venit la dânsul, voind să afle răspuns la întrebarea lor. Starețul le-a zis: „Vă grăiesc înaintea lui Dumnezeu, că pe acei doi frați, Paisie și Isaia, i-am văzut stând împreună în Rai”. Toți frații, auzind aceasta, s-au mângâiat și au lăudat pe Dumnezeu.
Din acea descoperire a cuviosului, care i s-a făcut pentru cei doi frați, era arătat tuturor cât de mare dar avea el de la Dumnezeu; căci mai înainte de sfârșitul său, s-a învrednicit a avea bunătățile Raiului și din vederea acelora, și mai ales din darul lui Dumnezeu ce-l avea într-însul, s-a făcut asemenea cu viețuitorii. El trăind încă între oameni în chip stricăcios, de acum chipul nestricăciunii Raiului îl arăta în fața sa, fiind luminat nu numai cu sufletul, dar și cu trupul. Fața lui strălucea cu slavă, ca altădată fața Sfântului Proroc Moise, despre care lucru se scrie în Pateric astfel: „Cuviosul Pamvo a petrecut trei ani, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: «Doamne, mă rog Ție, să nu mă preamărești pe mine pe pământ!»”. Dar Dumnezeu Care preamărește pe plăcuții Săi, atât l-a preamărit, încât frații nu puteau să privească la fața lui, de slava pe care o avea. Astfel sfântul a fost preamărit în trup pe pământ, mai înainte de preamărirea sa cea din ceruri.
Când s-a apropiat de fericitul său sfârșit, după șaptezeci de ani ai vieții sale, a zis către frații care stăteau împrejurul lui: „De când m-am sălășluit în această pustie și am zidit chilia în care m-am așezat, n-am petrecut nicio zi în care să nu fi lucrat ceva cu mâinile, până când oboseam. Nici nu-mi aduc aminte ca să fi mâncat cândva în zadar pâine dată de cineva; ci mâncăm pâinea pe care eu singur o aveam din osteneala mâinilor mele. Din gura mea n-a ieșit vreun cuvânt, de care să mă rușinez în ceasul acesta sau să mă căiesc. Acum mă duc la Dumnezeu, așa ca, cel ce nici n-am început a viețui cu plăcere dumnezeiască și călugărească”. Zicând aceasta, și-a dat cinstitul și sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, neavând niciun fel de durere trupească.
Așa a fost viața și sfârșitul acestui plăcut al lui Dumnezeu, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute și nouă păcătoșilor a ne povățui la viața cea plăcută lui Dumnezeu, ca să câștigăm din milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă: Viața acestui cuvios este adunată de la diferiți scriitori: din Lavsaiconul lui Paladie, cap. 10, din cartea lui Rufin preotul, Despre vorbirile părintești, din cartea lui Eraclid, Raiul, cap. 1, de la Socrat scolasticul, cartea IV, cap. 18, și din Patericul Egiptean.
Preacuviosul Părintele nostru At(h)anasie Atonitul (în grecește: Αθανάσιος ο Αθωνίτης), sau Atanasie din Trapezunt, a fost un monah care a întemeiat comunitatea monastică de la Muntele Athos, comunitate ce a devenit mai apoi cel mai mare centru al monahismului ortodox.
Prăznuirea lui se face pe 5 iulie.
Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (920 – 1000)- foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Atanasie s-a născut în Trapezunt în preajma anului 920, primind la botez numele de Avraam (Avramie). Rămas orfan din copilărie, a fost crescut de o monahie evlavioasă.
După moartea mamei lui, Avraam a fost dus la Constantinopol, la curtea împăratului Roman cel Bătrân (Roman I Lecapenos).
Acolo a fost dat la învățătură la școala lui Atanasie, un renumit profesor de retorică. În scurt timp, priceperea lui a ajuns să o egaleze pe cea a maestrului său, astfel că tânărul Avraam a devenit la rândul său profesor.
În timpul șederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut pe Sfântul Mihail Malein (12 iulie), egumenul unei mănăstiri de pe muntele Kyminas. Avraam i-a povestit Sf. Mihail despre viața lui și i-a descoperit dorința lui de a intra în monahism. Mihail a înțeles atunci că Duhul Sfânt îl învățase multe despre mântuire pe tânărul Avraam.
În timpul unora dintre convorbirile lor duhovnicești, Sf. Mihail a primit și vizita lui Nichifor Focas, un ofițer din armata imperială care avea să devină mai târziu împărat. Nichifor a fost profund impresionat de înțelepciunea lui Avraam și l-a privit toată viața cu evlavie și cu dragoste.
Aprins de râvnă pentru viața monahală, Avraam a lăsat toate și a plecat la mănăstirea din Kyminas. Căzând la picioarele egumenului Mihail, s-a rugat să fie primit în viața monahală. Acesta l-a primit cu bucurie și l-a tuns în monahism, schimbându-i numele în Atanasie.
Mai târziu, în anul 958, părăsind mănăstirea din Kyminas în căutarea unui loc mai însingurat, a ajuns la locul numit Melanos, la capătul Muntelui Athos, unde s-a așezat, departe de alte așezări monahale.
Şi-a propus să se nevoiască aici vreme de un an; dar în ultima zi a anului rânduit, atunci când a început să se roage, deasupra lui a strălucit o lumină de nedescris, umplându-l de bucurie negrăită. Orice gând de plecare s-a risipit, iar din ochii lui au început să curgă râuri de lacrimi binecuvântate.
Din acea clipă, Sfântul Atanasie a primit darul blândeții, și a început să îndrăgească locul nevoințelor sale pe cât îl urâse mai înainte.
În acea vreme, Nichifor Focas, amintindu-și că făgăduise să intre și el în viața monahală, l-a îndemnat pe Atanasie să construiască o mănăstire. Deși la început s-a împotrivit, Atanasie a început mai apoi să construiască mănăstirea.
În timp ce se străduia să-i apere pe pustnicii și schiturile din jur de raidurile sarazinilor musulmani, a construit ceea ce avea să devină Mănăstirea Marea Lavră din Sfântul Munte, reunind schiturile existente într-o singură comunitate. Mănăstirea a fost sfințită în anul 963.
Mănăstirea există și funcționează până în zilele noastre. Alte trei mănăstiri au mai fost întemeiate pe Muntele Athos în vremea vieții Sfântului Atanasie: Iviron, Esfigmenu și Vatopedi.
Atanasie a stabilit în mânăstire o rânduiala de viață cenobitică (viața de obște), pe baza modelului oferit de vechile mănăstiri din Palestina.
Slujbele dumnezeiești erau respectate cu tristețe, nici unul dintre monahi neîndrăznind să vorbească în timpul slujbelor sau să întârzie la biserică decât în caz de mare nevoie.
Cu toate acestea, Sfântul Atanasie a avut de înfruntat și o considerabilă mișcare de opoziție în încercarea sa de a pune ordine și rânduială în viețile monahilor de la Sfântul Munte.
La moartea împăratului Nichifor, în 969, dușmanii lui au avut câștig de cauză, iar Sfântul Atanasie a fost nevoit să plece în Cipru. A trăit acolo până când noul împărat, Ioan Tzimiskis (969-976) a luat și el sub ocrotire Marea Lavră și a dat mănăstirii primul Statut de organizare (Tragos) în anul 971.
Adormirea și Sfintele Moaște
Sfântul Atanasie a trecut la Domnul în preajma anului 1000, într-un accident, fiind ucis sub dărâmături, atunci când cupola noii biserici s-a prăbușit.
Din pricina acestei morți brutale, mulți dintre dușmanii săi îl huleau, zicând că aceasta fusese pedeapsa lui Dumnezeu. Sfântul a fost înmormântat alături de biserica mănăstirii Marea Lavră (astăzi extinsă pentru a cuprinde mormântul Sfântului), ctitoria sa, în partea stângă a bisericii.
La scurtă vreme după adormirea sa, Atanasie a fost proslăvit ca sfânt. La un an de la moartea sa, pregătindu-se monahii de la Marea Lavră de hramul bisericii, închinată Născătoarei de Dumnezeu, Maica Domnului le-a vestit ea însăși în vis monahilor că în acel an se cuvenea să-l cinstească mai întâi pe Sfântul Atanasie.
Iar când patriarhul de atunci al Ierusalimului a vrut să scoată Sfintele Moaște ale Cuviosului Atanasie și să le aducă în biserică spre închinare, din mormântul său a ieșit foc, arătând astfel că sfântul nu voia ca rămășițele sale pământești să fie cinstite ca ale unui sfânt, ci doar să fie pomenit în rugăciune.
Cu timpul, s-a construit un paraclis, lipit de zidul bisericii mari a mănăstirii, deasupra mormântului Sfântului Atanasie, care există până azi, și unde monahii și pelerinii se pot închina după cuviință celui care a fost întemeietorul vieții de obște de la Sfântul Munte.
Imnografie
Tropar, glasul al 3-lea:
De viața ta cea în trup s-au minunat cetele îngerești; cum cu trupul la luptele cele nevăzute ai ieșit, pururea mărite, și ai rănit cetele drăcești. Pentru care, Atanasie, Hristos ți-a răsplătit cu bogate daruri. Drept aceea, părinte, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 8-lea:
Ca spre un văzător al ființelor celor fără de trup și ca spre un tâlcuitor cu adevărat strigă către tine turma ta, de Dumnezeu grăitorule. Nu înceta a te ruga pentru robii tăi, ca să fie izbăviți de ispite și de primejdii cei ce îți cântă: Bucură-te, Părinte Atanasie!
Alt condac, glasul al 2-lea:
Jugul lui Hristos, Atanasie, și crucea ta pe umeri ridicând, următor prea ales patimilor Lui te-ai făcut, și părtaș măririi Lui celei dumnezeiești, împărtășindu-te și desfătării celei fără de sfârșit.
Iconografie
Sfântul Atanasie Athonitul se zugrăvește bătrân, pleșuv, cu barbă ascuțită, înveșmântat după chipul sfinților cuvioși. Poartă în mână un înscris care pe care Dionisie din Furna spune că se scrie astfel: „Nimic alta nu vatămă mai mult pe călugări și bucură pe demoni decât a-și ascunde gândurile, că în inima celor blânzi odihnește Domnul, iar sufletul răzvrătitor este scaun diavolului” (Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 158, 208).
Sfântul Cuvios Atanasie mai avea încă și putere tămăduitoare și, slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile sale pe mulți.
Pe Cuviosul Atanasie, cel vrednic de laudele celor fără de moarte, l-a odrăslit în viața cea muritoare și omenească cetatea cea mare Trapezunda și a învățat carte în Bizanț, iar munții Chimenului și ai Athonului l-au adus pe dânsul ca dar lui Dumnezeu. Părinții lui erau de neam bun și binecredincioși. Tatăl lui era din Antiohia, iar maica sa din Colhida, și viețuiau în Trapezunda. Deci mai înainte de nașterea Cuviosului Atanasie, tatăl său a murit, iar maica sa, născându-l și luminându-l prin Sfântul Botez, s-a dus către Dumnezeu în urma bărbatului său. Numele pruncului din botez a fost Avramie. El rămânând din scutece orfan de părinți, l-a luat o călugăriță oarecare din cele de bun neam și l-a hrănit.
Și încă din vârsta prunciei se arătau într-însul semnele vieții lui, ce avea să fie când va ajunge bărbat desăvârșit, pentru că pruncul, deși era mic, însă se arăta înțelept în toate și bun la obiceiuri. Deci, făcând jocuri copilărești cu cei de o vârstă cu el, aceia nu-l puneau pe Avramie împărat sau împărat, ci egumen. Și cu dreptate, căci din copilărie se deprindea la viața monahicească, pentru că văzând pe monahia care-l creștea petrecând în rugăciuni și în postiri, se sârguia și el să-i urmeze ei pe cât era cu putință, postind și făcând rugăciuni. Apoi dat fiind la învățătura gramaticii, sporea mai mult decât cei de o vârstă cu el. Deci, crescând cu trupul și cu înțelegerea, a trecut vârsta pruncească.
În acea vreme, călugărița aceea care i-a fost lui în loc de maică s-a dus către Domnul. Deci Avramie rămânând orfan a doua oară, plângea ca după maica sa cea adevărată și dorea ca să meargă în Bizanț pentru căutarea înțelepciunii cărților. Iar Dumnezeu, Care se îngrijește de cei orfani, a rânduit să se împlinească dorința lui astfel:
În vremea aceea, împărățind peste greci dreptcredinciosul împărat Roman, unul din famenii palatului a fost trimis la Trapezunda ca să adune de la târguri dajdia cea împărătească. Acela, văzând pe copilul Avramie frumos la vedere cu trupul și cu sufletul, l-a luat cu sine în Bizanț și l-a încredințat unui dascăl, bărbat ales, cu numele Atanasie, spre învățătura filosofiei, și în scurtă vreme s-a făcut ucenicul ca și dascălul.
În acei ani, era în Bizanț un împărat, anume Zefinazer, care luase ca soție fiului său pe o rudenie de-a lui Avramie. Acela, cunoscând pe Avramie, l-a luat în casa sa. Dar tânărul Avramie, deși petrecea în casă bogată și îndestulată cu toate desfătările de hrană, însă nu se lăsa de înfrânarea cea pustnicească, pe care o deprinsese de la călugărița care-l hrănise pe el. Astfel, nu voia să mănânce la masa cea domnească, nici nu-i plăcea să guste bucate alese, ci își împlinea nevoia foamei sale cu verdețuri nefierte și cu poame. El era atât de treaz, încât, vrând să biruiască somnul cel firesc, umplea ligheanul cu apă și-și spăla fața sa în el adeseori, când dormita, ca să nu se îngreuieze de somn. Astfel se chinuia în tot felul, omorându-și trupul și robindu-l pe el duhului.
Pentru o viață îmbunătățită ca aceasta și încă și pentru înțelegerea cea multă a lui era iubit tuturor. Încă a fost cunoscut și de împăratul și a fost pus dascăl de dânsul în școală, asemenea cu dascălul Atanasie. Dar de vreme ce învățătura lui Avramie era lăudată mai mult decât cea a lui Atanasie și se adunau mai mulți ucenici la Avramie decât la Atanasie, de aceea Atanasie, dascălul de mai înainte al lui Avramie, a început a-l pizmui și a-l urî. Acest lucru înțelegându-l fericitul Avramie, nu după multă vreme și-a lăsat rânduiala dăscăliei, nevrând să fie supărător dascălului său, și s-a dus să viețuiască în casa celui mai sus zis împărat, petrecând în obișnuita sa faptă bună. După aceasta, împăratul a poruncit împăratului să meargă pentru o trebuință pe Marea Egee, iar împăratul, plecând, a luat cu sine și pe Avramie, pentru dragostea cea multă ce o avea către dânsul și au plecat la Avid și de acolo au ajuns la Lemnos.
Și văzând Avramie Muntele Athonului, i-a plăcut foarte mult și se gândea să se sălășluiască în el. Dar după ce au săvârșit slujba împărătească și s-au întors acasă, a venit la Constantinopol, după rânduiala dumnezeiască, Cuviosul Mihail Malein din Mănăstirea Chimenului. Iar Avramie, înștiințându-se și auzind de viața lui cea plăcută lui Dumnezeu, s-a bucurat și a mers la dânsul. Și vorbind el cu starețul, s-a îndulcit și s-a folosit de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu. Și astfel s-a cuprins mai fierbinte de dorința ca să se lepede de lume și să slujească lui Dumnezeu în rânduiala monahicească. Și a descoperit gândul său Cuviosului Mihail și i-a spus cele pentru sine, adică de unde este, de ce neam, cum a fost crescut și pentru ce petrece în casa împăratului.
Iar cuviosul, văzându-l pe el că are să fie vas ales al Sfântului Duh, l-a iubit foarte mult și-l învăța pentru mântuire, semănând în inima lui, ca într-un pământ bun, semințele cuvintelor lui Dumnezeu, ca să aducă rod însutit de fapte bune. Și îndeletnicindu-se ei cu vorba cea duhovnicească, a venit spre cercetare la Cuviosul Mihail nepotul său, Nichifor, împăratul Răsăritului, care mai pe urmă a fost împăratul grecilor. Și vorbind el cu cuviosul, unchiul său, a văzut pe tânărul Avramie și a întrebat pe stareț despre dânsul cine este. Iar sfântul i-a spus toate despre Avramie și că voiește să se facă monah. De atunci Avramie s-a făcut cunoscut lui Nichifor.
Iar după câteva zile, Cuviosul Mihail întorcându-se din Constantinopol la mănăstirea sa, Avramie n-a mai voit să stea în mijlocul gâlcevilor lumești, ci, defăimând degrab toate cele lumești și tras fiind de dragoste către cuviosul, s-a dus, vrând să se facă monah. Și ajungând la locașul Chimenului, s-a aruncat la picioarele sfântului stareț Mihail, rugându-l cu lacrimi să-l îmbrace în chipul monahicesc și să-l numere în turma cea aleasă a oilor celor cuvântătoare din ograda lui Hristos. Iar Cuviosul Mihail l-a primit cu dragoste și îndată, fără să-l mai trimită cu cei noi începători, l-a tuns în călugărie ca pe un iscusit, pentru că vedea într-însul râvna cea aprinsă a dragostei către Dumnezeu. Și l-a numit Atanasie în loc de Avramie, și nefiind obicei în mănăstirea aceea să se îmbrace monahii la tundere cu cămăși de lână, fericitul Mihail a îmbrăcat pe Atanasie cu cămașă de lână ca într-o platoșă, întrarmând pe ostașul cel viteaz al lui Hristos împotriva potrivnicilor.
Și a rugat Atanasie pe sfântul stareț să-i dea lui poruncă să mănânce o dată pe săptămână. Dar înțeleptul povățuitor, tăind voia ucenicului său, i-a poruncit să primească hrană a treia zi. Și făcea Atanasie toate slujbele mănăstirești și bisericești care i se porunceau, întru toate ascultările, arătând osârdie în nevoințele călugărești. Iar în vremea care-i prisosea din lucrurile mănăstirești, se îndeletnicea cu scrierea sfintelor cărți, după porunca părintelui său. Și era iubit de toți frații pentru această iubire de osteneală a lui, și în patru ani s-a arătat desăvârșit în viața monahicească.
Apoi Cuviosul Mihail i-a poruncit să viețuiască în liniște, într-o chilie ce era în pustie la un loc departe de mănăstire ca la o stadie; și i-a dat poruncă starețul pentru post, să nu mai mănânce a treia zi, precum se obișnuise, ci a doua zi să guste pâine uscată și puțină apă. Iar la toate praznicele cele domnești și ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și în zilele de Duminici, începând de cu seară până la al treilea ceas din zi, i-a poruncit să petreacă fără de somn în rugăciuni și în preamărirea lui Dumnezeu.
Și trecând câtăva vreme, cel mai sus zis Nichifor, împăratul Răsăritului, nepotul Cuviosului Mihail, săvârșind slujba cea împărătească și trecând din întâmplare pe lângă locul acela, a mers în mănăstirea unchiului său Mihail. Și vorbind cu dânsul, și-a adus aminte și l-a întrebat, zicând: „Părinte, unde este copilul Avramie, pe care l-am văzut la tine în Constantinopol?” Starețul a răspuns: „Se roagă lui Dumnezeu pentru mântuirea voastră, căci acum este monah și s-a numit Atanasie din Avramie”. Atunci s-a întâmplat că era cu Nichifor și fratele lui, Leon patriciul. Și auzind amândoi de viața îmbunătățită a lui Atanasie, au dorit să-l vadă. Deci, starețul neoprindu-i, au mers la Atanasie, care i-a întâmpinat și a vorbit cu dânșii cuvinte din duhovniceasca înțelepciune, pentru că gura lui era plină de darul Duhului Sfânt. Iar ei s-au îndulcit atât de mult din cuvintele lui, încât doreau să petreacă pururea cu dânsul, de le-ar fi fost cu putință a se libera de dregătoriile lor și de gâlcevile lumești.
Și întorcându-se ei la Cuviosul Mihail, au zis către dânsul: „Părinte, îți mulțumim că ne-ai arătat comoara pe care o ai ascunsă în țarina păstoriei tale”. Deci starețul, chemând pe Atanasie, i-a poruncit ca iarăși să întindă cuvânt de învățătură pentru mântuirea sufletelor celor ce veniseră. Căci darul Domnului lucra atât de mult prin gura lui Atanasie, încât cei ce auzeau cuvintele lui, se umpleau și se sfărâmau cu inimile lor și plângeau. Deci însuși starețul se minuna de darul învățăturii lui.
Din acea vreme, împăratul Nichifor și Leon patriciul au iubit foarte mult pe fericitul Atanasie. Nichifor, luându-l la o parte, i-a descoperit gândul său, zicând: „Doresc, părinte, să mă înstrăinez de viforul cel lumesc și, scăpând de grijile vieții, să slujesc lui Dumnezeu în liniștea monahicească. Această dorință s-a aprins în mine mai mult din cuvintele tale cele insuflate de Dumnezeu și am nădejde în sfintele tale rugăciuni că-mi voi câștiga dorința”. Iar fericitul Atanasie i-a răspuns, zicând: „Pune-ți spre Dumnezeu nădejdea ta, domnule, și El va rândui pentru tine, precum va voi”. Astfel vorbind din destul, împăratul și patriciul s-au dus în calea lor cu mult folos pentru sufletele lor.
Iar Cuviosul Mihail voia să facă pe Atanasie, după sine, egumen al mănăstirii, căci el îmbătrânise și se apropiase de sfârșit. Iar Atanasie, înștiințându-se de aceasta, deși nu voia să se despartă de iubitul său părinte, însă, temându-se de greutatea începătoriei și judecându-se a fi nevrednic de rânduiala păstoriei, a fugit de acolo și umbla prin Muntele Athonului, înconjurând pe părinții cei din pustie, îndemnându-se spre mai multă nevoință, din viețile lor cele îmbunătățite. Și găsind pe câțiva frați petrecând prin crăpăturile pietrelor aproape unul de altul, s-a sălășluit lângă aceia și urma vieții lor celei aspre, pentru că ei nu aveau nici o grijă de trup, nici de acoperământ, nici de hrană, nici de vreun alt câștig; ci gerul, zăduful și foamea le răbdau cu plăcere pentru Dumnezeu. Iar nevoia cea trupească o îndestulau cu poame sălbatice care creșteau prin pustia aceea si din care gustau puțin la vremea lor.
În acea vreme, Cuviosul Mihail Malein s-a dus către Domnul; iar Atanasie, înștiințându-se de sfârșitul cuviosului, a plâns după el, ca un fiu după părintele său. Și s-a înștiințat și de aceea, că împăratul Nichifor cu fratele său, Leon patriciul, vor să treacă prin locul acela, și s-a temut să nu-l caute pe el. Deci a lăsat pe pustnicii aceia – ca pe unii ce erau cunoscuți de alți frați și adeseori cercetați, ca să nu fie cunoscut și el de cei ce veneau – și s-a dus într-o mănăstire mai departe, care se numea grecește Tuzig.
Acolo, găsind pe un stareț din afară de mănăstire liniștindu-se în pustie, l-a rugat să-l primească să petreacă cu dânsul și și-a schimbat numele său din Atanasie în Varnava, ca nu cumva, căutându-l după nume, să-l găsească. Iar starețul îl întreba, zicând: „Cine ești, frate, de unde și pentru ce pricină ai venit aici?” Iar Atanasie a zis: „Părinte, am fost corăbier și, căzând în primejdie, am făgăduit lui Dumnezeu ca să mă lepăd de lume și să plâng pentru păcatele mele. Deci pentru aceasta m-am îmbrăcat în acest sfânt chip monahicesc, și, povățuit fiind de Dumnezeu, am venit aici la sfinția ta, dorind să petrec cu tine și să fiu povățuit de tine la calea mântuirii. Iar numele meu este Varnava”. Și crezând starețul cele zise, l-a primit, iar Varnava petrecea acolo, supunându-se starețului în toate, ca unui părinte.
Iar după un timp a zis către stareț: „Începe, părinte, să mă înveți și pe mine carte, ca să pot să mă obișnuiesc cât de puțin a citi Psaltirea; căci în lume la nimic nu m-am deprins, decât numai la umblarea pe mare cu corabia”. Prin aceasta fericitul Atanasie se făcea că nu este cărturar, ca să nu fie cunoscut de cei ce voiau să-l caute. Deci starețul i-a scris mai întâi literele și-l învăța pe el, ca pe un om ce niciodată nu învățase nimic, iar Varnava se făcea că nu poate să înțeleagă. Și aceasta a făcut-o mult timp, iar starețul se mâhnea asupra lui și uneori, amărându-se, îl gonea de la dânsul. Iar cel ce se numea Varnava zicea cu smerenie: „Părinte, nu mă izgoni pe mine, nebunul și nepriceputul, ci rabdă pentru Dumnezeu și mă ajută cu rugăciunile tale, ca Domnul să-mi dea înțelegerea literelor”. După aceasta, ucenicul a început a se face cum că înțelege puțin alcătuirea literelor, dând nădejde starețului că va învăța carte.
În acel timp, Nichifor, slăvitul împărat al Răsăritului, aflând că Atanasie a fugit din mănăstirea Chimenului, s-a mâhnit foarte și gândea în sine, cum ar putea să-l afle pe el. Deci a scris judecătorului Tesalonicului ca, mergând până la Muntele Athonului, să cerceteze cu dinadinsul despre Atanasie. Iar judecătorul, citind scrisoarea aceea, îndată s-a dus în Sfântul Munte și, chemând pe protosul – adică egumenul care este mai mare peste toți egumenii mănăstirilor Athonului -, l-a întrebat de monahul Atanasie, spunându-i lui fața, asemănarea vârstei și iscusința aceluia în Scripturi, după cum îi scrisese Nichifor. Iar protosul i-a răspuns, grăind: „Un bărbat ca acesta pe care îl căutați n-a venit până acum în muntele acesta. însă nu știu cu dinadinsul. Dar în scurt timp, va fi la noi sobor, la care sunt datori să vină toți câți locuiesc în muntele acesta. Deci dacă monahul pe care-l căutați va fi în muntele acesta, apoi cu adevărat va veni la sobor, ca și ceilalți, și atunci îl vom cunoaște pe el”. După aceasta, judecătorul s-a întors la Tesalonic.
Pe atunci era obiceiul în Athon de a se aduna frații de trei ori pe an în lavra care se numește Kareia, la aceste trei mari praznice: Nașterea Domnului Hristos, Învierea Domnului și Adormirea Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu. La aceste praznice adunându-se toți frații, prăznuiau împreună, se împărtășeau cu dumnezeieștile Taine, cu Trupul și Sângele Domnului, și mâncau la masă de obște. Deci sosind praznicul Nașterii Domnului, și adunându-se toți părinții și frații de prin mănăstirile și chiliile cele din pustie, a venit și starețul acela, învățătorul lui Varnava, împreună cu ucenicul său. Deci uitându-se protosul printre frați și căutând pe acela care s-ar fi potrivit cu semnele cele descrise de Nichifor, a văzut pe unul ca acela și l-a întrebat pe el de nume, dar, auzindu-l pe el că se numește Varnava, iar nu Atanasie, s-a îndoit, căci numele care se căuta era Atanasie. Deci s-a gândit că-l va cunoaște pe el din citirea cărții.
Și sosind timpul citirii și punându-se cartea dinainte, protosul a poruncit monahului care se numea Varnava să citească înaintea soborului. Iar el se lepăda, zicând că nu știe carte. Și văzând aceasta starețul lui, a început a zâmbi și a zis către cel ce poruncea: „Încetează, părinte, că fratele acesta nu știe să citească, căci abia acum învață la psalmul întâi”. Dar protosul îi poruncea cu supărare. Atunci fericitul Atanasie, văzând că nu poate să se tăinuiască, deoarece era legat cu certare, s-a supus stăpânirii ce era de la Dumnezeu și a început a citi, precum știa, având vorbirea frumoasă și cuvintele ce ieșeau din gură, dulci. Deci văzând și auzind ceea ce nu se aștepta, starețul împreună cu toți ceilalți s-a minunat de el, dar se și bucura și vărsa lacrimi din ochi, mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a fi învățător al unui bărbat iscusit ca acela. Atunci Atanasie a fost cunoscut și cinstit de toți. Iar unul din cei mai cinstiți părinți, cu numele Pavel, care era din părțile Xiropotamului, a proorocit, zicând către frați acestea: „Acest frate, care a venit în urma noastră în muntele acesta, ne-a întrecut pe noi cu faptele cele bune și va fi cu slava mai întâi decât noi întru Împărăția cea cerească, pentru că multora va fi părinte și povățuitor spre mântuire”.
Atunci protosul a spus lui Atanasie că îl caută împăratul Nichifor și cu fratele său, Leon. Iar cuviosul, auzind acestea, îl ruga pe el să nu-l arate lor, de vreme ce nu voia să se lipsească de Sfântul Munte. Iar protosul, înțelegând că va fi spre paguba Athonului dacă se va lipsi de un bărbat ca acesta, a făgăduit că nu va spune despre dânsul celor ce-l caută, poruncindu-i să se liniștească deosebi, într-o chilie pustnicească, la trei stadii depărtare de lavră. Deci Cuviosul Atanasie, slujind acolo lui Dumnezeu în singurătate, avea hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că scria frumos și repede, și în șase zile scria toată Psaltirea, fără să-și lase pravila cea obișnuită. Deci pentru acele cărți i se dădea lui pâine de către părinți.
Și viețuind Cuviosul Atanasie în liniștea aceea, Leon, fratele lui Nichifor, care în acel timp era împărat peste oștile Apusului, câștigând biruință slăvită asupra sciților celor sălbatici, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, pe când se întorcea din război, a trecut pe la Muntele Athonului, ca să dea mulțumire lui Hristos și Preacuratei Sale Maici, care l-au întărit să biruiască împotriva vrăjmașilor. Deci, săvârșind cele de mulțumire, a căutat cu dinadinsul pe Atanasie și aflându-l, a alergat la chilia sa și văzându-l, s-a umplut de multă bucurie. Deci, cuprinzându-l în brațe cu dragoste, plângea de bucurie. Astfel a vorbit cu dânsul ziua și noaptea și s-a îndulcit de cuvintele lui cele înțelepte și insuflate de Dumnezeu.
Iar monahii, văzând dragostea cea atât de mare a împăratului acela către Părintele Atanasie, l-au rugat să le mijlocească dar la acel împărat, adică să-l înduplece să le zidească în lavra Kareii o biserică mai mare, deoarece cea veche era mică și nu putea să încapă tot soborul fraților. Iar Atanasie a vorbit despre aceea cu împăratul, și acela, ca un iubitor de Hristos ce era, le-a dat îndată cu bucurie mulțime de aur și argint spre zidirea bisericii. Apoi, sărutând pe Atanasie și pe ceilalți părinți, s-a dus în calea sa la Constantinopol și a spus fratelui său, Nichifor, că a aflat pe Cuviosul Atanasie. De atunci au început a veni la dânsul mulți pentru folos, fiind foarte cinstit și lăudat de toți părinții Athonului. Iar el, iubind liniștea și fugind pretutindeni de slava omenească, a plecat de acolo și a înconjurat locurile cele dinlăuntru și pustii ale muntelui aceluia. Astfel, povățuit fiind de Dumnezeu, s-a dus până la marginea Athonului, la un loc care se numea Melana, având multă pustietate și fiind departe de alte locuințe pustnicești.
Și având dealul acela lărgime la vârf, cuviosul și-a făcut acolo o colibă în mijlocul lui, unde se îndeletnicea cu mai mari nevoințe. Dar diavolul, vicleanul vrăjmaș, făcea acel loc neiubit cuviosului, voind să-l izgonească de acolo. Deci îl frământau gândurile foarte ca să plece din locul acela. Însă nevoitorul cel bun grăia împotriva gândurilor: „Voi răbda aici tot anul acesta, iar după sfârșitul anului voi face precum va rândui Dumnezeu”.
Și trecând anul, în ziua cea de pe urmă, au năvălit mai multe gânduri de la potrivnic, ca să-l tragă de acolo, iar el grăia în sine: „Mâine dimineață voi ieși de aici și mă voi întoarce în lavra Kareii”. Dar, pe când stătea el la rugăciune, săvârșind cântarea ceasului al treilea, deodată s-a revărsat peste dânsul o lumină cerească, care l-a strălucit, și îndată i-au dispărut acele gânduri. Iar el s-a umplut de veselie negrăită și se îndulcea cu bucurie de dorință dumnezeiască în inima sa, vărsând lacrimi din ochi. De atunci Cuviosul Atanasie a luat darul umilinței și plângea oricând voia. Și a iubit locul acela atât de mult, pe cât îi era de urât mai înainte; și viețuia într-însul slăvind pe Dumnezeu.
În vremea aceea, împăratul Nichifor a fost trimis de împărat cu oaste în insula Creta, pe care o stăpâneau atunci agarenii. Iar împăratul, nepunându-și nădejdea în puterea oștilor grecești, ci având trebuință de ajutorul cel de rugăciuni de la sfinții părinți, a trimis cu corabia la Athon pe unii din credincioșii lui, scriind către tot soborul părinților și poftindu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să-i dea ajutor de sus asupra agarenilor. Încă se mai ruga să trimită la dânsul pe Atanasie, de care auzise de la Leon, fratele său, că petrece în Athon. Iar părinții Athonului, citind scrisoarea împăratului, săvârșeau rugăciuni pentru dânsul fără de lenevire. Și căutând în pustie pe Atanasie, l-au chemat la sobor și i-au poruncit să se ducă la împărat. Iar el la început nu voia să se ducă, dar fiind silit de certările părinților, abia s-a supus.
Și au trimis cu dânsul și pe unul din stareții cei cinstiți, pe care Atanasie socotindu-l ca învățător al său, îi urma ca un ucenic. Deci intrând ei în corabie, au pornit spre Creta. Și ajungând ei la binecredinciosul împărat Nichifor, când acela a văzut pe Atanasie, a alergat, a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat, plângând de bucurie, și l-a cinstit ca pe părintele său duhovnicesc. Și văzându-l că se face ucenicul acelui stareț, s-a minunat de smerenia lui. Deci, lăsându-și toate rânduielile lucrurilor din afară, se îndeletnicea în vorbe duhovnicești cu Cuviosul Atanasie. Și i-a adus aminte împăratul lui Atanasie de făgăduința sa de demult, cum că are să se lepede de lume și să se facă monah. Pentru aceea, el îi dădea cuviosului mult aur și argint și îl ruga să-i zidească chilii liniștite în pustiul acela,. în care petrecea.
Iar părintele Atanasie, iubind viața cea fără de grijă și fără de gâlceava, s-a lepădat de grija chiliilor și n-a primit aurul și argintul. Deci împăratul s-a mâhnit foarte mult de acest lucru. Apoi, petrecând împreună câteva zile și îndulcindu-se unul cu altul de vederea feței și de vorbele cele iubite, s-au despărțit. Atanasie s-a întors la Athon, iar împăratul s-a dus la război, unde, cu rugăciunile sfinților părinți, a biruit pe agareni și a supus insula Creta iarăși împărăției grecești. Și a trimis îndată pe un credincios al său de aproape, cu numele Metodie – care după aceea a fost egumen al Mănăstirii Chimenului – să meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, ca să înceapă zidirea chiliilor, dându-i ca la șase litre de aur.
Iar fericitul Atanasie, socotind dorința cea bună și dragostea cea fierbinte către Dumnezeu a lui Nichifor și cunoscând că acel lucru este după voia lui Dumnezeu, a luat aurul și a început a se îngriji de zidire. Deci curățind mai întâi acel loc pustiu, a zidit chilii de liniște lui Nichifor și a făcut casă de rugăciune în numele Sfântului Ioan Înaintemergătorul. După aceea, a ridicat și o biserică frumoasă, în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, aproape de poalele muntelui. La punerea temeliei bisericii a avut o împiedicare, de la urătorul vrăjmaș, în acest fel: Mâinile oamenilor care zideau amorțeau și se făceau nemișcate cu totul, încât nu era cu putință să le ducă nici la gură. Iar cuviosul, înțelegând că aceasta este o lucrare diavolească, s-a rugat lui Dumnezeu cu căldură și a izgonit meșteșugul vicleanului și astfel s-au dezlegat mâinile lucrătorilor. Acesta a fost începutul minunilor părintelui cel mare.
Săvârșind biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a început a zidi chilii împrejurul ei și a face mănăstire preaminunată; deci a zidit trapeză, bolniță și casă de străini. Și săvârșind el cu înțelepciune și celelalte zidiri trebuincioase mănăstirii, a adunat mulțime de frați, și, așezând bine toate rânduielile vieții monahicești celei de obște, după asemănarea celor mai vechi mănăstiri din Palestina, s-a făcut egumen și păstor al turmei cuvântătoare celei adunate acolo, care era bineplăcută lui Dumnezeu și în care binevoia și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru că a fost văzută că cerceta mănăstirea și biserica sa cea zidită de Cuviosul Atanasie.
Iar cel ce s-a învrednicit a vedea acea vedenie se numea Matei, care petrecea bine în viața călugărească și care avea ochii inimii curați și luminați. Acela, stând cu frică la cântarea de dimineață în adunarea bisericii, cu luare aminte și cu cucernicie, a văzut intrând în biserică pe Preasfânta Fecioară cea prealuminată, cu doi îngeri prealuminați; un înger mergea înaintea ei cu lumânare, iar altul în urmă; și ea umbla printre frați și le împărțea daruri. Astfel, fraților care stăteau în străni și cântau, le-a dat câte un galben; celor ce stăteau prin alte locuri în biserică le-a dat câte doisprezece bani; iar celor ce stăteau în tindă, câte șase bani, iar la unii din frații cei vrednici le-a dat și câte șase galbeni. Matei a văzut aceasta și el însuși s-a învrednicit a lua șase bani din preacuratele ei mâini.
Și sfârșindu-se vedenia, fratele acela s-a dus la Cuviosul părinte Atanasie și l-a rugat să-i dea și lui loc în ceata celor ce cântă, spunându-i ceea ce văzuse. Iar părintele, cunoscând că aceea este cercetarea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a umplut de mare bucurie duhovnicească. Iar împărțirea galbenilor la frați a cunoscut că sunt feluritele ei dăruiri, care se dau fiecăruia după vrednicie; pentru că celor ce stăteau la cântare cu rugăciuni mai fierbinți și cu luare aminte, li se dădea mai mare răsplătire; iar cei ce luau aminte mai puțin, mai puțin au și primit. Iar cel ce văzuse aceea, a fost asemănat cu cei mai mici, pe de o parte pentru ca prin lipsirea de cei mari, să se mâhnească și să spună vedenia, iar pe de altă parte, ca să nu se mândrească prin asemănarea cu cei mai vrednici, ci să petreacă cu cei mai mici în smerită cugetare.
Din această arătare s-a cunoscut în ce fel era buna voire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru Cuviosul Atanasie și pentru mănăstirea lui. Iar în ce fel era iconomisirea mănăstirii cuviosului, în ce fel era rânduiala, în ce fel erau tipicurile și așezămintele, despre toate acestea se scrie pe larg în cartea cea osebită a vieții sale. Deci cel ce voiește să știe și acestea, să le citească acolo, iar noi aici alegem și povestim pe scurt faptele cele mai alese.
Auzind Cuviosul Atanasie că, după moartea împăratului Roman, împăratul Nichifor (Să se știe că acest Nichifor se mai numea Foca. Dar acest Foca nu este acela care a ucis pe împăratul Mavrichie, nici acel Nichifor care a împărățit după împărăteasa Irina și care a fost ucis de bulgari în război, ci alt Nichifor Foca, mai în urmă cu anii) a fost pus peste greci pentru izbânzile și biruințele lui cele multe asupra agarenilor, s-a mâhnit foarte, deoarece pentru dânsul se îngrijise să facă mănăstire, căci acela se făgăduise să devină monah. Și se scârbea sfântul de neîndeplinirea legământului lui Nichifor, gândindu-se să lase toate și să fugă de acolo. Deci, gătindu-se înainte pentru acest lucru, a spus fraților că voiește să se ducă la împărat pentru isprăvirea lucrurilor mănăstirești. Apoi, luând câțiva frați, a plecat și, mergând până la Avid, a lăsat trei frați pe lângă el, iar pe ceilalți i-a întors la mănăstire, zicând: „Îmi sunt de ajuns acești trei frați, ca să mă duc la Constantinopol”. Iar după ce au plecat aceia, a scris o scrisoare împăratului, prin care îi aducea aminte de făgăduințele lui către Dumnezeu, îi defăima grabnica lui schimbare de la scopul cel bun și îi spunea mâhnirea sa, că pentru dânsul s-a legat cu multe griji. La sfârșit, a adăugat și aceasta: „Eu nu sunt vinovat înaintea Domnului Hristos pentru amăgirea ta. Deci îți las turma lui Dumnezeu cea nou adunată, ca tu s-o încredințezi cui vei vrea. Socotesc că Eftimie este vrednic de egumenie, fiind ales la viață și la cuvânt”.
Scriind astfel, n-a spus ucenicilor săi ce a scris, ci, pecetluind scrisoarea, a ales pe unul din cei trei frați și, încredințând-o aceluia, l-a trimis la împărat. Iar după puțină vreme, l-a trimis și pe celălalt ucenic, cu numele Teodot, în Athon, ca să cerceteze pe frați și să vadă rânduielile mănăstirii. Iar el, rămânând numai cu un ucenic, anume Antonie, a pornit cu dânsul spre Cipru. Și ajungând acolo la o mănăstire oarecare ce se numea a Sfinților, a rugat pe egumen să-i poruncească să viețuiască în pustia care era aproape de acel așezământ. Și împlinindu-i-se cererea, viețuia în liniște întru Dumnezeu și își câștiga hrană din osteneala mâinilor sale, scriind cărți, precum făcea mai înainte.
Și ajungând la Constantinopol fratele acela care a fost trimis cu scrisoarea cuviosului, a dat-o pe ea în mâinile împăratului; iar acesta, primind scrisoarea, s-a bucurat. Dar după ce a rupt pecetea și a citit-o, s-a mâhnit foarte mult, pe de o parte pentru nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, iar pe de altă parte pentru că Atanasie a lăsat locașul și nu se știe unde s-a dus. Atunci și fratele acela, înțelegând cele scrise, a început a plânge și a se tângui că a pierdut pe părintele său. Deci împăratul a scris îndată la mănăstire, ca Eftimie să primească egumenia până la o vreme. Apoi a trimis prin toate părțile stăpânirii sale să se facă cercetare pentru Atanasie.
Și sosind acea solie a împăratului până în insula Ciprului, era aproape să afle pe Cuviosul Atanasie. Dar el, auzind de aceea, a luat îndată ucenicul și s-a dus la malul mării, iar acolo aflând o corabie, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a urcat într-însa și, suflând vânt bun, a ajuns repede la celălalt mal, dar nu știa în ce parte să se ducă. Se gândea să meargă în Ierusalim, la Sfintele Locuri, dar în partea aceea calea era grea din pricina năvălirii agarenilor; iar spre părțile grecești nu voia să se abată pentru căutarea care se făcea pentru el de către împărat.
Deci sosind noaptea, cuviosul a stat la rugăciune, cerând sfat și povățuire de la Dumnezeu. Și i s-a făcut o dumnezeiască descoperire și poruncă, ca să se întoarcă în Athon la locașul său, care, prin ostenelile lui, avea să vină la înfrumusețare și lărgime desăvârșită; și mulți vor câștiga mântuire prin povățuirea lui. Și luând de la Dumnezeu o înștiințare ca aceea, cuviosul a spus-o lui Antonie și îndată a plecat pe uscat, întorcându-se întru ale sale.
Deci mergând ei multe zile, Antonie s-a îmbolnăvit de picioare, care i se umflaseră și se înfierbântaseră foarte tare, și nu putea să meargă nicidecum. Iar cuviosul a adunat niște buruieni din cele ce creșteau pe acolo, le-a frecat în mâini, le-a pus la picioarele ucenicului și, învelindu-le cu frunze de copaci, le-a legat cu băsmăluța sa. Apoi cuviosul l-a luat de mână și l-a ridicat, iar Antonie îndată a strigat: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mi s-a ușurat durerea!” După aceea, umbla ca și mai-nainte, având picioarele sănătoase.
Iar fratele Teodot, cel mai sus pomenit, pe care îl trimisese părintele să cerceteze pe frați, ducându-se în mănăstire, i-a găsit pe toți clătinându-se din pricina plecării cuviosului, și l-a durut inima pentru aceea. Și nesuferind lipsirea starețului său, s-a întors în Cipru, căutându-l pretutindeni. Și după dumnezeiasca rânduială, mergând prin Atalia, l-a întâlnit pe el pe cale și, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat foarte. Iar părintele, auzind despre tulburarea fraților care se făcea în mănăstire, s-a schimbat din bucurie în mâhnire; apoi a trimis pe Teodot la lavră, ca să spună fraților de venirea lui, iar el s-a dus la rugăciune într-o mănăstire din Lampidia, unde văzând pe un oarecare frate cu mintea pierdută și nebun, și-a pus mâinile pe dânsul și l-a tămăduit; apoi, învățându-i pe ei puțin, s-a dus în Athon la locașul său. Și văzându-l frații, li s-a părut că văd soarele și de bucurie au strigat: „Slavă Ție, Dumnezeule!” Apoi, venind cu toții la dânsul, unii îi sărutau mâinile, alții picioarele, iar alții îi sărutau rasa. Deci cuviosul a început, ca și mai înainte, a rândui bine toate cele din mănăstire.
După aceasta, trecând câtva timp, cuviosul părinte a trebuit să se ducă el însuși la împărat, pentru trebuința mănăstirii. Deci s-a dus la Constantinopol, iar împăratul înștiințându-se de venirea lui, se bucura și se rușina în același timp. Se bucura pentru că dorea să-l vadă și se rușina pentru că avea să i se arate lui în împărătească rânduială. De aceea, l-a întâmpinat pe el ca un om simplu, și nu ca un împărat. Apoi, luându-l de mâna dreaptă și sărutând-o pe aceea, l-a dus în palatul său și cu lacrimi de bucurie au vorbit cu dragoste unul cu altul, șezând singuri. Împăratul a zis: „Știu, părinte, că eu sunt pricinuitorul tuturor ostenelilor și supărărilor tale, pentru că am trecut cu vederea dumnezeiasca frică și nu mi-am ținut făgăduința. Însă te rog, mai rabdă-mă pe mine, așteptându-mi pocăința mea, până ce-mi va ajuta Dumnezeu ca să-I împlinesc făgăduințele mele”.
Iar cuviosul îl sfătuia ca să fie iubitor de Dumnezeu, dreptcredincios, blând, smerit, milostiv și îndurat dătător. Deci îl învăța pe el la toate lucrurile cele bune, care se cuvin împăratului creștin, aducându-i aminte de răsplătirile ce au să fie în viața cea veșnică. Astfel a petrecut cuviosul la Constantinopol mult timp, adeseori vorbind prietenește cu împăratul. Iar când a plecat, împăratul i-a dat lui toate cele de trebuință pentru mănăstire, și încă și cu scrisoarea a întărit ca în toți anii să se dea dajdie mănăstirii din insula care se numește Lemnos, câte două sute patruzeci și patru de galbeni. Și s-a întors cuviosul la frați, cu îndestulată milostenie împărătească.
Și nevoindu-se cuviosul bine și povățuind la calea mântuirii mulțime de frați, diavolul, urătorul binelui, s-a pornit asupra sa cu toată puterea și s-a înarmat la război împotriva viteazului ostaș al lui Hristos. Acest lucru s-a descoperit unuia dintre stareții cei nevoitori, care, fiind în uimire, a văzut venind spre Muntele Athonului o ceată de diavoli. Între aceștia era unul mai cumplit, care se părea că este mai-marele diavolilor, înfricoșător și groaznic, arătând mare stăpânire. Acela despărțind ceata aceea în două, a trimis o sută de diavoli ca să înconjoare tot muntele și să vâneze pe monahi, iar el singur cu cei nouă sute, s-a dus cu multă mânie la lavra Cuviosului Atanasie.
Iar înainte de a se spune această vedenie cuviosului, i s-a întâmplat o boală de acest fel: Pe când lucra, după obiceiul său, cu lucrătorii în port, un lemn mare a căzut din întâmplare peste picioarele lui, astfel că sfântul a zăcut trei ani pe patul durerii. Însă, fiind bolnav, nu suferea să stea degeaba, ci scria cărți și în 40 de zile sfârșea Patericul. Deci, zăcând, se înarma bine asupra nevăzutului vrăjmaș și, biruindu-l, îi gonea meșteșugurile.
Deci vrăjmașul, văzând că nimic n-a sporit în lavră, s-a dus și a îndemnat pe niște monahi vechi și nepricepuți, care erau prin celelalte mănăstiri și prin sihăstrii, punându-le lor urâte gânduri asupra cuviosului în acest fel: „Pentru ce Atanasie face silă Sfântului Munte și strică legile noastre cele vechi? Pentru ce a ridicat zidiri de mare preț, a făcut port nou, a săpat izvoare noi, a cumpărat perechi de boi, a semănat țarini, a sădit vii și a făcut muntele ca o locuință mirenească?” Apoi, sfătuindu-se unii din bătrâni, s-au dus la Constantinopol la împăratul Ioan, care se făcuse împărat după sfârșitul lui Nichifor și, clevetind împotriva lui Atanasie, rugau pe împărat să-l izgonească din Muntele Athonului. Iar împăratul a trimis de a chemat la dânsul pe Atanasie, care se ridicase sănătos din boală.
Deci, văzându-l, a cunoscut că este într-însul dar dumnezeiesc și, în loc să se mânie pe el, s-a schimbat spre milă. Astfel a iubit foarte mult pe părintele cel insuflat de Dumnezeu, cinstindu-l și dăruindu-l cu multe faceri de bine împărătești. Încă a întărit și scrisoarea de mai înainte, care i se dăduse de către împăratul Nichifor, prin care se dădea de la Lemnos mănăstirii ca dajdie, două sute patruzeci și patru de galbeni. Și astfel a trimis pe Cuviosul Atanasie cu cinste la locul său.
Atunci, acei bătrâni, umplându-se de rușine, s-au căit de scrisorile lor și, mergând la cuvios, și-au cerut iertare. Iar potrivnicul diavol, rușinându-se, s-a mâniat și mai mult. Deci iarăși a năvălit cu legiunea sa asupra lavrei sfântului părinte. Iar acea năvălire a lui a văzut-o un cinstit stareț, anume Toma, care avea ochii sufletului curați. Acela, după cântarea ceasului al treilea, fiind ca într-o uimire, a văzut toți munții, dealurile, copacii și vreascurile pline de arapi mici, întru asemănarea piticilor egipteni, care, mâniindu-se cumplit și suflând cu vrajbă, unul pe altul se chemau la război și la tăbărâre, strigând cu mânie: „Prietenilor, până când vom răbda? Pentru ce nu rupem cu dinții pe cei ce s-au sălășluit aici? Pentru ce nu-i pierdem pe aceștia mai degrabă de aici? Dar și pe egumenul lor, vrăjmașul nostru, până când să-l suferim? Oare nu vedeți cum ne-a izgonit pe noi de aici și ne-a luat locul nostru?” Aceștia zicând așa, Cuviosul Părinte Atanasie a ieșit din chilie ținând toiagul în mână, pe care văzându-l arapii, s-au cutremurat și s-au tulburat; iar el, năvălind asupra lor, îi bătea și îi rănea, izgonindu-i neîncetat, până ce au fugit cu toții departe de lavră.
După ce starețul Toma a spus acea vedenie cuviosului, îndată cuviosul a stat la rugăciune și, cu lacrimi fierbinți, se ruga lui Dumnezeu să-i păzească turma neatinsă de dinții vrăjmașului. Deci, cu adevărat el, cu rugăciunile sale, ca și cu un toiag de fier, bătea și gonea fiarele cele nevăzute. Iar aceia, deși au fugit, însă după puțin timp întorcându-se, nu încetau a ridica război prin meșteșugirile lor; pentru că unuia dintre călugări, atâta urâciune i-au pus către cuviosul, încât nici nu voia să se mai uite la dânsul; și atât se înmulțise răutatea într-însul, prin lucrarea diavolească, încât se gândea și la ucidere. Deci, gătind o sabie și ascuțind-o, căuta vreme prielnică în care ar putea ucide pe Cuviosul Atanasie.
Iar într-o noapte, pe când toți dormeau și numai cuviosul părinte petrecea la rugăciune, priveghind în chilia sa, ucigașul acela a venit la el, ca și cum avea să-i spună un cuvânt de nevoie, iar sub mână ținea sabia trasă. Și a bătut în ușă fără de frică, zicând: „Binecuvintează, părinte”. Iar glasul lui era ca al lui Iacov, dar mâinile lui ca ale lui Isav. Iar cuviosul părinte, fiind ca Abel cel drept, nu știa că afară stă Cain și-l cheamă spre ucidere. Deci l-a întrebat dinăuntrul chiliei, zicând: „Cine ești tu?”, și a deschis ușa puțin.
Iar ucigașul, temându-se de glasul părintelui, a căzut la pământ tremurând, pentru că Dumnezeu, păzind pe credinciosul robul Său, a lovit pe ucigașul acela cu o frică năprasnică. Deci i-au slăbit mâinile și sabia i-a căzut la pământ, iar el însuși zăcea la pământ înaintea picioarelor părintelui, cu fața în jos, ca un mort. Iar cuviosul, văzând aceasta, s-a mirat și s-a spăimântat. Deci a ridicat de la pământ pe cel ce zăcea. Iar acela, abia venindu-și în sine, a zis cu glas umilit către părintele: „Miluiește-mă, părinte, pe mine, ucigașul tău! Iartă-mi această răutate a mea pe care am gândit-o împotriva ta și-mi lasă păgânătatea inimii mele!”
Iar părintele, aprinzând lumânarea și văzând la pământ sabia ascuțită ca briciul și înțelegând gândul acelui monah, a zis: „O, fiule, oare ca la un tâlhar ai venit cu această sabie asupra mea? Încetează cu tânguirea, închide-ți gura, ascunde fapta și să nu spui la nimeni ceea ce s-a făcut. Deci vino să te sărut, fiul meu, iar Dumnezeu să-ți ierte greșeala ta”.
Astfel era nerăutatea Cuviosului Atanasie, și de atunci arăta mai multă dragoste către acel frate. Iar el, totdeauna aducându-și aminte de greșeala sa și văzând nerăutatea și dragostea părintelui, se tânguia neîncetat și nici nu putea tăinui lucrul ce se făcuse, ocărându-și greșeala sa și preamărind fapta cea bună a părintelui. Și a murit în mare pocăință, iar cuviosul a plâns atât de mult după el, ca după nimeni altul.
Dar și un alt frate, asemenea cu cel dintâi, urând pe Părintele Atanasie, căuta să-l piardă de pe pământul celor vii. Și, neștiind cum să facă aceasta, s-a dat la vrăjile și farmecele diavolești. Și făcând el multe farmece și vrăji părintelui, nimic n-a sporit și se mira de aceasta. Iar din întâmplare, a întrebat pe un frate: „Oare omoară pe om farmecele?” Fratele a răspuns: „Pe bărbatul cel dreptcredincios și care viețuiește după Dumnezeu, nici un fel de vrăji sau farmece nu pot să-l vatăme”. Aceasta auzind vrăjitorul, se caia pe sine întru conștiința sa și, înștiințându-se cum a iertat părintele pe fratele care a voit să-l ucidă, s-a mirat de nerăutatea lui și, umilindu-se, a venit în frica lui Dumnezeu. Deci, alergând la părintele, a căzut la picioarele lui și cu multă tânguire își mărturisea păcatul, cerând iertare, pe care a și câștigat-o de la părintele cel fără de răutate.
Astfel era Cuviosul Atanasie către cei ce-i greșeau lui. De aceea Dumnezeu l-a preamărit pretutindeni și s-au adunat la păstoria lui mulțime de frați din felurite țări – nu numai din Grecia, ci și din Italia, și chiar din Roma cea veche, din Calabria, din Amalfia și din Iviria, și nu numai din cei de rând, ci și din cei de neam bun și bogați. Încă și egumeni de la multe mănăstiri, lepădându-și egumeniile lor, veneau sub povățuirea cuviosului. Și nu numai egumeni, ci și arhierei, lăsând scaunele lor, veneau la povățuirea sfântului părinte și doreau să fie păstoriți de dânsul. Dintre aceștia era marele între patriarhi Nicolae, care se mai numea și Hariton, Andrei Hrisopolit și Acachie, care mulți ani au strălucit în pustnicie. Asemenea și pustnicii care îmbătrâniseră în pustietăți neumblate, veneau la părintele, după rânduiala lui Dumnezeu, și locuiau în lavra lui, vrând să se folosească de chipul cel îmbunătățit al vieții lui. Dintre unii ca aceștia era Cuviosul Nichifor, care a petrecut în munții Calabriei împreună cu Sfântul Fantinon. Lor li s-a făcut o dumnezeiască arătare, poruncind lui Fantinon ca sa meargă la Tesalonic, iar lui Nichifor să meargă la Athon, la Cuviosul Atanasie, unde, petrecând mult timp, a murit și a fost îngropat. Trecând câtăva vreme, au scos moaștele lui din pământ și, când le mutau în alt loc, a curs din oasele cele uscate ale acestuia, izvor de mir cu miros foarte plăcut, mai mult decât toate aromatele.
Niște sfinți mari ca aceștia erau trimiși de Dumnezeu sub păstoria Cuviosului Părinte Atanasie, de unde se poate ști arătat că viața lui era mai plăcută lui Dumnezeu decât a altora. Căci, precum se cunoaște rădăcina din odrăslirea ramurilor și pomul din roduri, tot astfel este cunoscut învățătorul cel iscusit, din ucenicii lui cei iscusiți și păstorul cel bun din oile lui cele bune. Însă acum este vremea ca, pomenind pe scurt unele din minunile lui, să apropiem cuvântul spre sfârșit.
Dumnezeu, Care preamărește pe sfinții Săi cu minuni, n-a lipsit și pe acest mare plăcut al Său de darul facerii de minuni. La început să aducem aminte de mai înainte vederea lui. într-o vreme, căzând ger cumplit, a chemat la sine pe unul din ascultători, cu numele Teodor, și a zis către dânsul: „Frate, luând mâncare, mergi îndată la locul Cherasiei – astfel se numește acel loc lângă Athon –, iar când vei fi în dreptul Trohalului, mergând spre mare, vei găsi trei oameni aproape morți de foame și de ger, dintre care unul este monah. Deci, întărește-i cu pâine, ca să se poată încălzi, și adu-i aici”. Iar Teodor, ducându-se, a găsit așa precum a zis părintele proorocește și se minuna de înainte-vederea sfântului.
Odată s-a întâmplat că sfântul a plecat cu câțiva frați în corabie spre o insulă, pentru trebuințele mănăstirii. Iar cu îngăduința lui Dumnezeu, nevăzutul vrăjmaș, vrând să înece pe părinte și pe frați, a ridicat un vânt mare cu furtună; și, pornind învăluire înfricoșată, a răsturnat corabia în mijlocul mării și îndată apa i-a acoperit pe toți. Dar dreapta lui Dumnezeu, care scoate îndată din toate primejdiile pe plăcutul său, a îndreptat corabia într-același ceas și a alinat furtuna.
Deci sfântul s-a aflat șezând la cârmă și chemând pe frați la sine. Iar apa îi aducea ca și cu niște mâini și cuviosul părinte, trăgându-i din apă unul câte unui, pe toți i-a adunat vii în afară de unul Petru din Cipru, care nu se afla. Pe acela nevăzându-l, părintele s-a rănit cu inima și foarte tare a strigat, zicând: „Fiule Petre, unde ești?” Și deodată cu glasul părintelui, Petru a fost scos din adânc și a fost adus de apă la corabie, fiind primit în mâinile părintelui. Astfel s-a mântuit cuviosul de la înecare și a mântuit și pe frații lui; iar răul vrăjmaș nu s-a bucurat de dânsul, ci mai vârtos s-a rușinat, căci fericitul părinte pretutindeni îl umplea de rușine, biruindu-l și izgonindu-l.
El a izgonit pe diavol din monahul Matei, care era foarte muncit de duhul necurat; iar cu rugăciunile sfântului, au fost izgoniți nevăzuții chinuitori și din alții care pătimeau de la aceștia.
Cuviosul mai avea încă și putere tămăduitoare, și slujind bolnavilor, a tămăduit cu mâinile sale pe mulți. El a vindecat pe un frate lepros. Pe altul, ce pătimea de durerea pântecelui, l-a făcut sănătos. Pe un altul, ce avea o rană care se numea cancer, l-a tămăduit, făcând cu mâna de trei ori semnul Sfintei Cruci pe rană. Cu rugăciunea a izgonit lăcustele, care năvăliseră în insula mănăstirii și mâncau tot rodul pământului.
Iar odată, mergând el cu frații într-o corabie pe mare, li s-a isprăvit apa de băut și frații sufereau de sete. Atunci le-a poruncit să scoată apa din mare și, binecuvântând-o, a prefăcut-o în apă dulce și, bând frații, s-au răcorit. Un frate, anume Gherasim, lucrând în vie, a voit să smulgă din sânul pământului o viță înaltă, ca cel ce avea multă putere trupească. Deci, clătind cu mâinile vița de trei ori și neputând să o smulgă, s-a vătămat, deoarece i s-au lăsat măruntaiele în jos și din această pricină îl durea cumplit. Dar cu rugăciunea părintelui și cu semnul Sfintei Cruci s-a tămăduit.
Același Gherasim, punând martor pe Dumnezeu, spunea și această minune: „Fiind eu la slujba tăierii de pâine, am avut nevoie să merg la părintele, ca să întreb de un lucru oarecare. Și s-a întâmplat că era singur în biserica Sfinților Apostoli la rugăciune. Deci m-am dus la dânsul și, privind pe ferestruie, l-am văzut rugându-se, iar fața lui era ca o văpaie de foc. Deci m-am înspăimântat și m-am depărtat puțin, așteptând; apoi iarăși m-am arătat și i-am văzut fața strălucind ca a unui înger al lui Dumnezeu, și o asemănare de foc înconjurându-l pe el, și de frică am strigat: «O, părinte!» Și văzându-mă părintele îngrozit și înțelegând pricina, m-a certat să nu spun la nimeni ce am văzut”. Aceasta a spus-o Gherasim fraților, după moartea cuviosului.
Un frate oarecare a fost trimis de părintele la slujbă într-un sat mirenesc. Acolo, fiind înșelat prin ispita vrăjmașului, a căzut în păcatul cel trupesc. Apoi, cunoscându-și greutatea păcatului, se deznădăjduia cu gândurile. Deci, întorcându-se la mănăstire, a căzut la picioarele sfântului cu lacrimi și cu tânguire, mărturisindu-și păcatul și deznădejdea sa. Iar cuviosul, învățându-l cu multe cuvinte folositoare și îndemnându-l să nu se depărteze de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, i-a poruncit să petreacă în cea dintâi rânduială a sa, între frați.
Iar unul dintre bătrâni, anume Pavel, știind căderea fratelui și mila cea din inimă a părintelui, cârtea spre fratele cel căzut și spre părinte, ocărând pe frate că a îndrăznit a face un lucru necurat ca acela, călcându-și făgăduința curăției. Încă și părintelui îi zicea în față: „Nu este cu dreptate a ierta pe un păcătos ca acela, ci trebuie să poarte multe feluri de pedepse dureroase”. Iar blândul părinte, căutând cu asprime spre acel cârtitor, i-a zis: „O, Pavele, vezi ce faci? Ia aminte de tine și să nu cauți păcatele fratelui, pentru că este scris: Celui ce i se pare că stă, să se păzească să nu cadă!”
Din ceasul acela, cu îngăduința lui Dumnezeu, ispititorul cel nevăzut a început a răni inima lui Pavel cu săgețile necuratelor gânduri. Deci i-a aprins cu focul poftei trupul lui și n-a avut odihnă trei zile și trei nopți, arzând cu totul de poftă spre păcatul trupesc, încât se deznădăjduise și de mântuirea sa. Dar ce este și mai rău, este că se rușina a-și mărturisi războiul său părintelui.
Iar Cuviosul Atanasie cunoscând aceasta cu duhul, a chemat pe Pavel la el și vorbea cu el deosebi despre oarecare lucruri mănăstirești. Deci prin vorba aceea a tras încet pe Pavel spre mărturisirea patimii celei trupești. Iar Pavel, căzând la picioarele părintelui, și-a mărturisit primejdia sa și a cerut ușurare de război. Iar cuviosul, învățându-l să nu osândească pe fratele cel greșit, l-a trimis la slujba lui, că era chelar, și stând el însuși la rugăciune, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu pentru el. Din ceasul acela, Pavel s-a ușurat de patimă, căci a simțit o răcorire ce s-a vărsat pe capul lui și prin tot trupul, ajungând până la picioare. De atunci s-a stins într-însul aprinderea cea de poftă trupească.
Alt frate, anume Marcu, de neam din Lampsac, se învifora de aceeași poftă trupească a păcatului. Deci, mergând la părintele, și-a mărturisit patima și cerea ajutor de rugăciuni de la dânsul. Iar după câteva zile, a văzut în vedenia visului pe părintele, zicând către el: „Cum ești, frate?” Iar el a răspuns: „O, părinte, pătimesc foarte rău!” Și i-a zis cuviosul: „Întinde-te cu fața la pământ”. Și întinzându-se el cu fața la pământ, părintele l-a călcat cu piciorul pe șale. Iar el, deșteptându-se din greutatea piciorului, s-a simțit tămăduit de patimă, și din ceasul acela avea odihnă în mădulare, fără de supărarea trupească. Aceste puține minuni din cele multe, ale Cuviosului Părintelui nostru Atanasie, care s-au făcut în viața lui, povestindu-le pe scurt, să începem a grăi despre mutarea lui.
Deoarece se adunase la cuviosul o mulțime de frați de pretutindeni, precum s-a zis mai înainte, era nevoie să mărească lărgimea bisericii, pentru încăperea soborului fraților, și să zidească paraclise și pridvoare lângă pereții bisericii. Și fiind neterminată o clădire a unui pridvor de la altar, era nevoie ca însuși părintele să se suie acolo să vadă acel lucru, mai înainte de a merge la împăratul la Constantinopol, pentru trebuințele mănăstirești. Deci, chemând mai întâi pe frați, le-a citit învățătura fericitului Teodor Studitul, adăugând sfaturi folositoare și din gura sa binegrăitoare; apoi, închizându-se în chilie, s-a rugat mult. După aceea, a ieșit din chilie îmbrăcat cu mantia, având pe cap sfințitul culion al fericitului său părinte Mihail Malein, pe care avea obiceiul a-l pune numai la praznice mari și în vremea împărtășirii cu dumnezeieștile lui Hristos Taine.
Iar în ziua aceea s-a arătat ca și cum ar fi fost praznic și era luminos la față ca un înger al lui Dumnezeu. Deci luând cu el șase frați, s-a suit cu ei la acel lucru. Și pe când era pe vârful zidirii, cu neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, s-a surpat acel vârf și toți au căzut, fiind împresurați cu pietre și cu țărână. Deci cinci și-au dat îndată sufletele în mâinile lui Dumnezeu, iar părintele și cu un zidar, anume Daniil, au rămas prinși între pietre de vii. Și s-a auzit timp de trei ceasuri și mai mult glasul cuviosului părinte, strigând astfel: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi mie! Slavă Ție, Dumnezeule!” Deci, adunându-se frații cu plângere și tânguire, au scos pietrele și țărâna, unii cu uneltele ce le găsiseră la îndemână, iar alții cu mâinile și cu picioarele, până ce au găsit pe Părintele Atanasie sfârșit în Domnul, cu trupul întreg, în afară de piciorul drept, care era rănit. Iar lângă dânsul au găsit și pe zidar rănit foarte rău; și așa i-au scos pe amândoi de acolo.
Astfel a fost sfârșitul Cuviosului nostru Atanasie, care, deși s-ar părea cuiva că a fost necinstit, de vreme ce nu s-a săvârșit pe pat, însă cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului, căci s-a făcut pricinuitoare de cunună mucenicească plăcutului lui Dumnezeu, de care nu fără de înștiințare a fost el, pentru că, văzând-o mai dinainte cu duhul, a spus-o lui Antonie, ucenicului său apropiat, zicând: „Te rog să faci tu călătoria care trebuia să o facem la Constantinopol, pentru nevoile mănăstirii, pentru că eu de acum nu voi mai putea să văd pe împăratul cel pământesc, așa voind Dumnezeu!”
Iar după sfârșitul său, cuviosul a stat trei zile neîngropat, până ce s-au adunat părinții de pe la toate mănăstirile Sfântului Munte, ca să-i facă cinstita îngropare. Iar sfântul lui trup nu s-a schimbat, nici nu a curs, nici nu s-a înnegrit, ci fața lui era ca a unui om viu ce doarme; nici nu mirosea, cum miros morții. Deci mare tânguire era pentru dânsul de la toți. Apoi, când îi făceau cântarea deasupra gropii, din rana care era la picior a curs sânge mai presus de fire; pentru că cine a văzut vreodată curgând sânge de la un om mort de trei zile? Acest lucru văzându-l oarecare din stareții cei cinstiți, l-au strâns în basmalele lor și se ungeau cu el ca și cu o mare sfințenie spre binecuvântare. Apoi au îngropat cinstitul trup al Cuviosului Părinte Atanasie.
Iar trupurile sfărâmate de pietre ale celor cinci frați, găsindu-le, le-au îngropat și pe ele cu cinste mai înainte. Iar Daniil, care era rănit, a trăit câteva zile și a mărturisit o vedenie care i s-a arătat în noaptea dinaintea sfârșitului cuviosului. „Am văzut – zicea – un trimis luminos, venind de la împărat și chemând pe părintele la acela. Apoi, în acel ceas, părintele ieșind din lavră, i-a urmat trimisului aceluia împreună cu șase frați, între care eram și eu. Deci, după ce am sosit la acele frumoase palate împărătești și ne-am apropiat de ușă, cuviosul părinte, împreună cu cei cinci frați, au intrat în palat la împărat, iar eu am rămas afară tânguindu-mă foarte mult. Și am auzit un oarecare om dinăuntru, zicându-mi: «In zadar te tânguiești, omule, pentru că nu poți să intri înăuntru, de nu-ți va da voie părintele cu care ai venit». Auzind eu aceasta, am început și mai mult a mă tângui, chemând pe Părintele Atanasie cu glas umilit. Apoi, după puțin timp, ieșind părintele, m-a luat de mâna dreaptă și m-a dus în palat, unde m-am învrednicit a vedea pe împărat și a mă închina lui”. Acestea spunându-le Daniil, și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.
Se cade să mai pomenim și alte minuni ale Cuviosului Atanasie, care s-au făcut după moartea lui.
Odată s-a întâmplat lui Antonie, ucenicul cel apropiat al cuviosului, de a plecat cu oarecare frați în părțile Gangrei pentru trebuințele mănăstirii. Ajungând acolo, au găsit spre seară un păstor păscând oile și acela avea un singur fiu pe care-l rănise o fiară. Deci, fiind aproape de sfârșit, tatăl lui se tânguia foarte mult pentru dânsul. Și văzând el pe acei monahi străini trecând pe alături, i-a rugat să se abată la dânsul, unde, arătându-le iubire de străini, le-a pus înaintea lor hrana ce o avea, pâine și lapte. Iar monahii s-au minunat de buna lui faptă – cum, fiind într-atâta mâhnire, nu și-a lăsat iubirea de străini – și pătimeau cu dânsul întru supărarea lui. Iar între acei monahi era și un frate cu numele Simeon, care avea cu dânsul o basma muiată în sângele Cuviosului Părintelui Atanasie. Cu acea basma, Simeon a legat rana copilului și îndată a adormit acela cu somn dulce până a doua zi, iar călugării au rămas și ei acolo. Iar dimineața, copilul s-a sculat sănătos, având rana tămăduită și cerea să mănânce. Deci toți au preaslăvit pe Dumnezeu.
Altădată, unul dintre frați, fiind trimis pentru slujba mănăstirii, i s-a întâmplat de a intrat în casa unui oarecare iubitor de Hristos, în care femeia aceluia pătimea de mult timp de scurgerea sângelui și zăcea pe patul durerii, iar bărbatul și toți casnicii se tânguiau pentru dânsa. Atunci fratele acela, înștiințându-se de pricina tânguirii lor, a zis: „Am în băsmăluță sângele Sfântului Atanasie, iar de veți voi, să muiem băsmăluță cea sângerată în apă și să o stoarcem pe ea, apoi apa aceea să o bea bolnava și îndată va fi sănătoasă”. Și auzind acea femeie neputincioasă cuvintele monahului, a început cu lacrimi a-l ruga pe el ca mai curând să facă aceea. Deci monahul gătind apa aceea cu sângele sfântului, a dat-o ei, iar femeia, primind-o, a zis: „Sfinte Atanasie, ajută-mi!”, și a băut-o toată. Atunci îndată i-a încetat curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă.
Iarăși, în altă vreme, monahii Simeon și Gheorghe fiind trimiși cu corabia pentru oarecare slujbă a mănăstirii, au ajuns în portul Pevcului, unde au aflat un oarecare corăbier pe moarte, care acum nu mai grăia de opt zile, fiind plâns de prietenii săi. Deci au pus pe el băsmăluța cea roșită în sângele cuviosului și îndată omul acela s-a deșteptat ca din somn, sculându-se sănătos.
Multe minuni se săvârșeau și la mormântul sfântului, pentru că se izgoneau duhurile cele necurate din oameni și se tămăduiau multe feluri de boli ale celor ce veneau cu credință și se ungeau cu untdelemn din candela ce ardea la mormântul lui. Deci să pomenim și aceasta care s-a făcut unui monah îmbunătățit, anume Evstratie. Acestuia i se vătămaseră oarecum cele dinlăuntru ale lui și udul îi ieșea nu apă, ci sânge. De aceasta a pătimit șapte ani și multe feluri de doctorii luând, nimic n-a folosit. Deci, lepădându-se de doctorii, a alergat la Dumnezeu, rugându-se mijlocitorului către Acela – Cuviosului Părinte Atanasie. Deci alergând la acest doctor dătător de tămăduiri, îndată a luat grabnică tămăduire de la dânsul în acest chip: I se părea în vedenia visului, că este la masă și că vede pe cuviosul părinte șezând la obișnuitul său loc de egumen, înaintea căruia era o sticlă plină cu apă și un blid cu struguri. Și luând cuviosul puțin din struguri, a pus în apă și i-a dat lui Evstratie să bea. Iar Evstratie, socotind că este vreo doctorie obișnuită, de care el se lepădase, nu voia să primească. Și a zis părintele către dânsul: „Nu te teme, ci ia și bea, că-ți va fi spre sănătate”. Iar Evstratie, luând și bând, s-a deșteptat din vedenia visului și din acel ceas s-a tămăduit desăvârșit de boala aceea.
Acum este timpul să sfârșim cuvântul cel adunat pe scurt din cartea scrisă pe larg despre viața, nevoințele și minunile Cuviosului Atanasie. Deci fie lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Săi și Cel ce a arătat întru Cuviosul Atanasie mila și puterea Sa, slava cea fără de sfârșit și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Simeon (†592) s-a născut în Antiohia Siriei în anul 521 şi a trăit pe vremea împăratului Iustinian (527-565). Încă de la şase ani, după ce tatăl său a murit în timpul unui cutremur, a mers cu binecuvântarea mamei lui, Sfânta Marta (pomenită la 4 iulie), în Seleucia, ca ucenic al unui pustnic virtuos, Ioan de la muntele Pilasa.
Descoperind pe vârful muntelui o mănăstire al cărei egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins de la el pravila vieţii de stâlpnic. Acolo, a început a se deprinde cu viaţa călugărească cea grea şi cu răbdarea. Deseori avea dumnezeieşti arătări, care-l îndemnau să facă faptele cele bune şi cele rele să fugă.
Tânărul Simeon, urmând părintelui său, se trudea în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi post neîntrerupt. Şi se arăta atât de blând, încât şi fiarele sălbatice veneau la el fără teamă şi îl urmau ca nişte mieluşei. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea tămăduirii bolilor.
Deoarece nu se mai putea odihni din cauză că era prea solicitat de poporul care venea la el să ceară sfaturi şi să se vindece de boli, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, într-un loc cu pietre seci. Acolo, a ridicat o mănăstire cu ajutorul celor tămăduiţi de el, apoi, fiind hirotonit preot, după Sfânta Liturghie, primea de la un înger pâine cerească, din care gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească.
La Muntele Minunat a continuat să ducă o viaţă aspră. În anul 526, dorind să-şi biruiască toate pornirile trupului, a ales să se urce în vârful unui stâlp. Şi stătea în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce şi-o făcuse în jurul său, sub cerul liber, şi iarna, şi vara. Şi a trăit în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, neputând să doarmă, ci doar aţipind puţin şi rugându-se fără odihnă.
Pentru viaţa lui plină de sfinţenie, a fost cinstit de toţi creştinii ortodocşi. El a trecut la cele veşnice, în vârstă de 71 de ani, în 24 mai 592. El trebuie deosebit de celălalt Sfânt Simeon, tot stâlpnic, pomenit la 1 septembrie, care a trăit mai înainte, între anii 388-459, şi a cărui mănăstire se afla aproape de Alep (astăzi în Siria).
Sfântul Cuvios Simeon a alcătuit mai multe scrieri: scrisori şi cuvinte duhovniceşti, tropare şi rugăciuni, din care o parte s-au păstrat până astăzi. Mănăstirea sa, aflată nu departe de Antiohia (astăzi în Turcia), locuită mai ales de călugări georgieni, şi-a continuat existenţa, în ciuda deselor năvăliri ale păgânilor, până în veacul al XIII-lea.
Moaştele sale au fost aduse mai târziu în Imperiul bizantin, iar cinstitul său cap a ajuns în Moldova, fiind aşezat în Mănăstirea Neamţ de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504).
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat
Glasul 1
Al răbdării stâlp ai fost râvnind cuvioase, părinţilor celor mai dinainte: lui Iov întru patimi, lui losif întru ispite şi vieţii celor fără de trup fiind în trup. Simeoane părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat
Glasul 8
Cele de sus căutând…
De cele de sus dorind, cele de jos ai lepădat şi ca un cer stâlpul făcându-ţi, printr-însul ai strălucit cu raza minunilor cuvioase, şi lui Hristos Dumnezeului tuturor te rogi neîncetat pentru noi toţi.
Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales încă din pântecele maicii sale, a binevoit a-i da în gând copilului care era de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de nuc.
Prolog. Binecuvântat este Dumnezeu, Cel Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, Cel Care cu iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe feluri bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului și trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit „din Muntele cel Minunat”, care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp, ale cărui viață și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării, cine va putea să le povestească sau să le aducă în amintire? Căci timpul, cel ce acoperă multe, le-a făcut pe acestea să fie uitate, fiindcă nimeni nu s-a ostenit într-atât, nici n-a primit atâta sârguință, încât să transmită în scris toată petrecerea lui îngerească pe pământ. Așadar, preluând toate câte am putut păstra de la cei care ne-au precedat și fiind învredniciți și noi a vedea unele dintre acestea cu proprii ochi, am socotit necesar să le scriem acum și să vestim vouă, iubitorilor de Dumnezeu, spre slava lui Iisus Hristos Domnul nostru și Fiul lui Dumnezeu, pe cel sfințit și ales încă din pântecele maicii lui, pe cuviosul Lui, și spre folosul vostru, al celor ce citiți, cărora pururea credința vi se va socoti ca dreptate, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate”[1]. Dar întăriți de Dumnezeu, vom începe istorisirea noastră mai de sus, amintind mai întâi de părinții lui iubitori de Dumnezeu și istorisind amănunțit cum aceștia au fost învredniciți prin bunăvoirea lui Dumnezeu să aducă la lumină pe acest mare sfânt, îndată după aceea vom prezenta limpede despre el pe fiecare dintre faptele care au ajuns până la noi arătând, pentru folosul cititorilor, dispoziția lui iubitoare de Dumnezeu și râvna, chemându-L în ajutor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a zis: „Eu sunt Adevărul”[2]. Dar pe bună dreptate vom disprețui o expresie adecvată frumuseții, fiindcă nu este deloc acesta scopul nostru. Mai întâi de toate, vom pune grija adevărului care biruiește toate. Căci cuvintele adevărului sunt cele mai plăcute, fiindcă sunt pline de har. Nici nu este nevoie de podoaba meșteșugită a ritorilor sau de o limbă care să poată face mici pe cele mari și la cele mici să adauge mărime. Căci cuvântul adevărului, zice-se, este simplu. Așadar, pe Însuși Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Cel adevărat, și harul dăruit de El celor care nădăjduiesc în El, precum am spus, chemându-L cumva mai simplu și întru adevăr (căci El Însuși este adevărul), vom relata cele despre subiectul ce ne stă înainte, încât voi, iubitorii de Hristos, care ascultați cu credință, mai vârtos să vă puneți nădejdea în Domnul nostru Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Cel Care cu adevărat binevoiește întru cei care nădăjduiesc în El, dăruindu-ne nouă toate cu îmbelșugare, mai cu prisosință decât cerem noi sau gândim.
Cu puțini ani mai înainte, un bărbat cu numele Ioan, care provenea din metropola Edessei, încă de vârstă tânără, a venit în marea cetate a Antiohiei împreună cu preacinstiții lui părinți care, îndeletnicindu-se cu meșteșugul aromatelor, își câștigau cele necesare traiului. Acolo așadar avându-și petrecerea, au vorbit cu părinții unei fecioare pe nume Marta, ca să o unească pe aceasta în comuniunea nunții cu Ioan, despre care am vorbit mai sus, care părinți, fiind bucuroși de acest lucru, i-au făcut cunoscut fecioarei ceea ce li s-a spus. Dar ea a refuzat cu totul aceasta, fiindcă dorea să se nevoiască în feciorie, auzind Sfintele Scripturi, ca trupurile fecioarelor să se înfățișeze curate Domnului. Așadar, făcându-se presiune asupra ei din partea părinților ei și luând ea în minte porunca Domnului care zice: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[3] și că nu este potrivit, nici cuviincios, să te împotrivești tare propriilor părinți, încredințându-se pe ea lui Dumnezeu, aleargă la cinstita Biserică a Sfântului slăvitului Proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, cea dinaintea porților Theopolei[4] și, după ce a vărsat multe lacrimi, se roagă sfințeniei lui să fie învrednicită de la Dumnezeu de încredințarea ei cu privire la ceea ce-i stătea înainte, încredințare pe care dobândind-o cu rugăciunile Botezătorului, s-a supus voii părinților ei și s-a căsătorit cu bărbatul pomenit mai sus, petrecând cu el în chip cuvios și iubitor de Dumnezeu. Și îndeletnicindu-se cu postiri și cu dormitul pe jos, l-a schimbat și pe bărbatul ei la voia ei, care a devenit foarte cuvios și cinstitor de Dumnezeu.
Așadar, trecând timpul, acea preacinstită femeie, văzând podoaba fecioriei ei dezlegată și văzându-se pe sine plecată în lume prin căsătorie, alergă la preacuvioasa biserică despre care am scris mai înainte, a Sfântului Ioan Prorocul, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, ca să îi dăruiască ei de la Dumnezeu un prunc, pentru rugăciunile sfântului, spre slujirea bunătății Stăpânului nostru Iisus Hristos; și a rămas destulă vreme în preacinstita biserică, rugându-se cu lacrimi pentru aceasta, fără să guste fie pâine, fie apă, sau altceva, și șezând la podea își împlinea somnul cel după fire. Astfel petrecând de ceva vreme, într-o noapte, cu proprii ochi, ca să zic așa, vede pe Sfântul și preaslăvitul Înaintemergător Ioan bucurându-se și zicându-i: „Îndrăznește, femeie, și te roagă, căci a fost primită rugăciunea ta și acesta va fi ție semn, luând această bună mireasmă, îndată ridică-te și tămâiază casa și ea îți va fi de ajuns până la o vreme”. Dar ea, înfricoșându-se foarte, s-a trezit și a văzut în mâna ei o sferă mare de lemn mirositor și ridicându-se a pus-o pe ea pe altarul sfântului și a vărsat multe lacrimi. Și luând cățuia, a umplut toată casa de bună mireasmă, încât cei care se împărtășeau de ea nu știau să distingă ce mireasmă era aceea. Așadar, a cheltuit toată sfera aceea, până în această zi, lăsând o mică parte pe care a legat-o de crucea pe care o ținea la ea. Când s-a împlinit ziua, a șezut iarăși în slăvită biserica aceea și trezindu-se ziua următoare din somn, a aflat iarăși cantitatea aceea plină de bună mireasmă precum i se dăduse ei și mai înainte de către sfântul, și a făcut iarăși la fel, umplând casa de bună mireasmă.
Trecând câtva timp de la această minune, iarăși i-a stat înainte Sfântul cel slăvit al Domnului, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, zicând către dânsa: „Ridică-te degrab, femeie, și du-te în cămara ta și în binecuvântare însoțindu-te cu bărbatul tău, îndată vei zămisli fiu și îi vei pune numele lui Simeon. De carne sau vin sau altceva gătit prin meșteșug omenesc nu se va împărtăși. Dă-i lui spre hrană numai din sânul drept, iar de cel stâng nu se va atinge, căci pruncul este de partea cea de-a dreapta. Pâine și miere și sare îi vei da lui drept hrană. Trebuie cu toată frica să fie păzit ca vas sfânt, comoară de preț. Căci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Când va împlini doi ani va primi sfântul botez în această biserică. Ce trebuie să fie cu el va spune pruncul după sfântul botez, venind harul peste el. Trezindu-se femeia din somn, înfricoșată foarte și tremurând din toate mădularele și plecându-se, s-a dus în casa ei care era înlăuntrul porții Antiohiei numită Dandalică. Și îl află pe preacinstitul ei soț citind istorisirea aflării cinstitului cap al Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan și, așezându-se lângă el, asculta lectura. Când s-a terminat istorisirea, a început să se tânguiască și să verse lacrimi. Bărbatul a întrebat-o ce a putut să i se întâmple. Dar ea nu i-a răspuns, nici nu a zis ceva către el din cele arătate sau spuse ei. Și culcându-se cu soțul ei îndată a luat în pântece după cuvântul Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergător și Botezător Ioan, și din ceasul acela s-a păzit pe sine cu toată frica. Iar cunoștințelor și celor care se apropiau de ea și în primul rând soțului ei le spunea că va naște sigur un prunc de parte bărbătească și că îl va numi pe el Simeon. Timpul trecând, a născut preacinstită femeia aceea fără să simtă nici o durere. Când s-au împlinit patruzeci de zile, a dus maica pruncul în Biserica Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, la cel care i-a binevestit cele despre Simeon, aducându-l pe el prinos lui Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru.
După puține zile i-a trecut prin minte gând mamei copilului să-i dea spre împărtășire de hrană și sânul stâng. Căci i s-a spus ei, cum am arătat mai înainte, să-i dea lui numai sânul drept. Și păzind ceasul în care trebuia să alăpteze copilul, i-a dat lui sânul stâng. Dar nici nu s-a atins de el, ci atât cât îi era cu putință se întorcea plângând. Aceasta făcea mama lui aproape în fiecare zi și pruncul refuza mereu să se împărtășească din el. În aceeași noapte sânul ei stâng s-a subțiat atât, încât a devenit ca al unui bărbat, în timp ce sânul drept a rămas neschimbat. Umplându-se de uimire și de frică, își arăta sânul femeilor care se apropiau de ea și le povestea toate câte i se arătaseră ei și cum i-a trecut prin minte gândul de a-i da sânul stâng.
Când a împlinit doi ani, pruncul a fost botezat în Biserica preacurată a Sfântului Înainte Mergător și Botezător Ioan. Și ieșind din sfânta cristelniță, după ce a fost chemat numele lui Simeon, după cuvântul sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergător și Botezător Ioan, îndată a început să zică cu glas limpede timp de șapte zile acestea: „Am tată și nu am tată, am mamă și nu am mamă”, însemnând prin aceasta lepădarea lui de toate cele pământești, suișul și înaintarea lui către cele cerești și duhovnicești.
Din acea clipă, ori de câte ori se întâmpla ca cinstita lui maică să se împărtășească de carnea jertfitorului, niciodată nu îl convingea pe prunc să guste din laptele ei, ci rămânea toată ziua fără să se împărtășească de hrană. Fiindcă acest lucru se întâmpla adeseori a cunoscut mama lui pricina și de atunci s-a abținut să se mai împărtășească de carnea jertfitorului. Când a fost în stare de a se împărtăși de hrană tare, i-a adus mama lui miere cu pâine și îi dădea lui spre hrană și apă drept băutură. De căldura băii nu putea să se apropie, ci ori de câte ori mama lui încerca să îl aducă la baie, mai înainte de a se apropia de căldura băii, pruncul rămânea fără glas, încât de aici maica lui a cunoscut că era voia lui Dumnezeu aceasta și se abținea să-l mai aducă la băi.
Când a împlinit vârsta de cinci ani, s-a întâmplat că cetatea Antiohiei a căzut sub un cutremur și a fost prins tatăl lui sub o dărâmătură și și-a încheiat acolo viața. S-a surpat și casa în care locuiseră cinstiții părinți ai copilului până în temelii. S-a întâmplat atunci că mama pruncului plecase la rugăciune, iar pruncul din iconomia lui Dumnezeu se afla în Biserica Sfântului Slăvitului Întâi Mucenic Ștefan care era lângă cetatea Antiohiei. Când a avut loc dărâmarea bisericii sfântului Ștefan, copilul rătăcea prin cetate, iar mama lui nu putea să știe de el din pricina confuziei dărâmăturii. Dar, găsindu-l o femeie temătoare de Dumnezeu, cunoștință a părinților lui, și recunoscând copilul, l-a așezat pe el pe umeri și a plecat aproape de muntele ce se afla în preajma Antiohiei. După ce au trecut șapte zile și maica lui neștiind nimic de el, ci, crezând că pruncul a fost prins de dărâmătură, i s-a arătat ei Sfântul slăvitul Ioan, Proorocul și Botezătorul, descoperindu-i limpede locul în care era pruncul. Iar ea plecând, l-a găsit pe el în munte la acea femeie, care i-a povestit mamei cum copilul a refuzat să se înfrupte din ceva, afară numai de pâine și apă și aceasta de două ori în răstimpul celor șapte zile. Și luând maica pruncul și mulțumind Domnului, a plecat la Biserica sfântului prooroc și Înainte Mergător și Botezător Ioan și acolo rugându-se și mulțumind iarăși Domnului s-au întors în cetate. Dar fiindcă este necesar să scriem toate spre folosul celor ce ascultă cu credință și să nu ascundem nimic din cele cuvenite, pe bună dreptate am socotit că este bine să vă arătăm vouă, iubiților, această dumnezeiască descoperire. Căci cea între sfinții noștri, maica și doamna Marta, din care, precum am zis, s-a născut Simeon, robul lui Dumnezeu, fiind temătoare de Dumnezeu, umbla în căile dreptății și îl creștea pe acesta cu înțelepciune și în dragostea de Dumnezeu, potrivit cu cele spuse și arătate ei.
Într-una din zile, așadar, gândindu-se întru sine la cele spuse ei despre copil și se întreba ce va deveni, adormind, s-a văzut pe sine înaripată și ca ridicată la înălțime, ținând pruncul și aducându-l în dar Domnului și zicând acestea către copil ca în timpul profetului Simeon: „Îmi doream să văd urcușul tău dumnezeiesc, o, fiule, pentru ca Domnul să slobozească pe roaba Lui în pace că am aflat har între femei, ca să dau Celui Preaînalt truda chinurilor mele de naștere”. Așadar, acestea văzându-le, le păstra pe toate în inima ei.
După acestea s-a întâmplat să meargă pruncul în acel loc numit Heruvim și a binevoit Dumnezeu, Care l-a hărăzit pe el din pântecele maicii sale spre slujirea Lui să îi arate lui desfătarea viitoarelor bunătăți. Și vede cu ochii pe vechiul zid al cetății, cel numit Heruvim, pe Domnul nostru Iisus Hristos și poporul drepților veniți împreună cu El. Și cine poate povesti slăvita aceea și plină de înfricoșare venire? Nemitarnică judecată stătea înainte și cartea vieții deschisă în mâinile Domnului, raiul înălțându-se de la răsărit până la norii cerului, iar la apus clocotind iezerul de foc. A venit duhul care îl însoțea și arătând cu degetul, a grăit către copil zicându-i: „Ascultă, copile, și pricepe cuvintele vieții. Primește viață plăcută lui Dumnezeu, crezând sfatului celor arătate ție. Înviere neînchipuită va fi, pentru adevărul care va fi, veselia drepților Domnului, Care împărățește, stă de față, Scriptura a mărturisit viața cea fără de sfârșit, raiul desfătărilor dăinuie, iar văpaia veșnicei osânde, iată, strălucește. Mergi așadar pe cale, după ce vei fi ales binele, ca să te slobozești din atâtea chinuri ale întunericului și ca să dobândești făgăduința bunătăților nepovestite cele gătite celor ce Îl iubesc pe Domnul”. După ce i s-a arătat lui această vedenie mai presus de minte, s-a înțelepțit copilul cu dumnezeiască pricepere și cu înțelepciunea Domnului și cunoștința dumnezeieștilor descoperiri era cu el.
Trecând puține zile, vede copilul cu proprii ochi un bărbat îmbrăcat în haine albe ca zăpada, zicându-i lui: „Urmează-mă oriunde voi merge”. Și îndată a urmat umbrei celui ce i s-a arătat și a mers împreună cu el. Și l-a dus pe el în ținutul tiberin, țară care era sub cetatea vecină cu Seleucia, într-un loc în care era un sat numit Pila. Și în pustietatea muntelui petrecea pruncul singur-singurel, ca un miel în mijlocul fiarelor, noaptea și ziua văzând în jurul lui o lumină negrăită și călăuzit fiind de bărbatul înveșmântat în alb ce i se arătase lui, și care-i dădea cele de trebuință. A petrecut astfel în munte câteva zile, nefiind văzut de nici un om, ci călăuzit întru toate de cel ce i se arătase lui.
După acestea urcă pe coasta muntelui și găsește o mică mănăstire unde era un bărbat evlavios, pe nume Ioan care ședea pe un stâlp. Erau împreună cu el și alți monahi. Acest iubitor de Dumnezeu, Ioan, mai înainte de a urca pruncul în mănăstire, a văzut felurite descoperiri cu privire la el: uneori îl vedea pe prunc purtând veșmânt alb, șezând pe un car și adus la mănăstire, alteori pe același copil înaripat și urcând în zbor la mănăstire, alteori pe același prunc pe un stâlp luminos umblând în văzduh și apropiindu-se de mănăstire și iarăși vedea pe un înger arătându-i lui copilul și zicând către el: „prin acesta te vei mântui”. Și povestea acestea monahilor care petreceau împreună cu el.
Când copilul a ajuns la mănăstire singur, era cu adevărat străină priveliște și vrednică de milă. Cine nu s-ar uimi văzând un copil de șase ani, umblând prin asemenea munți, neavând nici o călăuză văzută? Era tot roșu la față, cu ochi frumoși, potrivit cu cele scrise, și cu un chip plin de bunăcuviință, vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri plăcute, cuvânt cu pricepere multă și desăvârșită înțelepciune, fiindcă era plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea și vorbea cuvinte dumnezeiești. Pe acesta văzându-l bărbatul acela iubitor de Dumnezeu, foarte bucuros fiind și amintindu-și descoperirile lui, a luat pruncul și l-a îmbrățișat și cu lacrimi mulțumea Stăpânului Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care pururea dăruiește cu îmbelșugare toate tuturor oamenilor și Care întinde înaintea tuturor darurile sale.
A rămas așadar, alesul lui Dumnezeu, Simeon, în această mănăstire timp de șapte zile separat și netulburat de nimeni, nesuferind nici de hrană să se împărtășească, încât arhimandritul Ioan era în uimire văzând viețuirea copilului. Copilul înainta în pricepere și în înțelepciune, prelungindu-și nevoința, și se înfrupta când la trei zile, când la șapte și zece zile din puține cereale înmuiate, bând puțină apă.
Iar Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales încă din pântecele maicii sale a binevoit a-i da în gând copilului care era de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de nuc.
I s-a arătat lui în această stare un prunc frumos la chip, stând aproape de el și a cunoscut Simeon că Domnul este și luând îndrăznire a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Și întinzându-Și mâinile Domnul în chipul crucii i-a arătat lui zicând: „Așa M-au răstignit, Eu binevoind, dar tu întărește-te și îmbărbătează-te”. Și atunci nu a priceput pentru ce i-a spus lui aceasta, dar a cunoscut mai pe urmă că pentru starea pe stâlp și pentru răbdare a rânduit să-i arate chipul crucii și să spună către el acestea. De atunci așadar, slujitorul lui Dumnezeu a uitat de trupul său și a primit a duce viață îngerească, uitând cele din urmă și tinzând către cele dinainte[5], născocindu-și luiși zi după zi noi și aspre nevoințe.
Cânta bătrânul la rugăciunile de noapte treizeci de psalmi, iar copilul cânta uneori cincizeci, alteori optzeci, dar de cele mai multe ori, priveghind făcea toată psaltirea, iar toată ziua slăvea pe Dumnezeu prin tăcere. Pentru aceea bătrânul cuprins fiind de multă frică, folosindu-se de cuvinte, zicea către el, cruțându-l, cum i se părea: „Încetează, fiule, această râvnă mai presus de om, căci nu ne îngădui nouă nici puțin să ne odihnim. Îți este de ajuns, fiule, că din fragedă pruncie te-ai răstignit împreună cu Hristos. Înfruptă-te, cum și pe mine mă vezi, fiindcă mâncarea și băutura nu întinează pe om. Căci spune Dumnezeu că: «toate vi le-am dat vouă să le mâncați ca și iarba verde»[6]. Și priveghează cum mă vezi pe mine, ca să poți purta și să nu deznădăjduiești”. Zicea și copilul: „Pe nimeni nu spurcă mâncarea, dar mișcă gânduri spurcate, tulbură și îngroașă și face materialnică mintea cea mai subțire. Căci este scris că cei din ceasul întâi și cei din ceasul al unsprezecelea s-au învoit să se nevoiască în via Domnului și să se ostenească și să poarte greutatea și arșița zilei, luându-și plata. Căci suntem împreună-lucrătorii lui Dumnezeu, câmpul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, spunând cuvintele înțelepciunii Lui, și petrecând în dumnezeiești cântări și nu suntem răpiți de beția somnului demonilor, nici nu suntem moleșiți de odihna trupului. Căci scris este: «Gura mea am deschis și am tras duh, că poruncile Tale am dorit»[7]. Pentru dragostea Domnului nu te osândi pe sineți pentru smerenia mea, căci eu am nevoie se asemenea înfrânare a trupului”.
Dar Domnul Care vindecă toată boala și toată neputința, Care a dat și dă aceeași putere sfinților Lui și Care zice: „Întru numele meu tămăduiți pe cei neputincioși, scoateți afară pe demoni”[8], a pecetluit biruința copilului asupra demonului și i-a poruncit să aibă în minte cuvântul acela fără prihană care zice: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”[9]. Și atunci a fost luminat de Duhul Sfânt pruncul și i s-au arătat lui toate împărățiile diavolului și închipuirile lui într-o clipă, petrecerea aceluia în locul lui și ca o diademă pe capul lui, a văzut taberele demonilor stând lângă el, aur și mărgăritare și pietre prețioase ca lutul grămădite pentru lingușirea plăcerilor, fluiere și naiuri și felurite organe muzicale și păcatul ca o fiică fiind împreună cu cei ademeniți înșelător. Acolo a văzut pe duhul curviei și al uitării și al trândăviei și duhul iubirii de argint căscându-se, ca să înghită lumea și să acopere toate și îndemnau pe copil spre păcatul cel fără de rușine și pierzător. Iar el chemând pe Hristos și pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci dintr-odată a risipit închipuirea lor și a fost mutat de acolo de Duhul Sfânt.
Plin de credință fiind robul lui Dumnezeu, Simeon, ațintindu-și ochii, a văzut biserica Domnului și slava lui Dumnezeu strălucea peste ea. Și a fost trimis unul din patriarhi către el având în mâini mir plin de bună mireasmă și pecetluindu-l l-a uns pe el, zicând: „Prin acest mir alungă pe demoni, încingându-ți mijlocul cu putere de sus, taie miile lor și nimicește zecile de mii și dacă încearcă să te vatăme, îndrăznește, că nu este cel ce poate să-ți facă rău. Întărește-te și îmbărbătează-te, crezând peceții Celui ce te-a făcut, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestea au fost începuturile nevoinței lui, pe care nu le ignora bătrânul acela care îl iubea pe copil cu inima lui Hristos. Căci îl vedea pe el înaintând în multe chipuri în înțelepciune și în har. Iar copilul se veselea întru Duhul Sfânt. În vremea aceea, schimbându-i-se dinții prunciei, îi arăta bătrânului și celorlalți și toți slăveau pe Dumnezeu care a arătat de la o asemenea vârstă un asemenea luminător.
Un om bolnav de rinichi care trecea mereu pe la mănăstire și văzând petrecerea îngerească a slujitorului lui Dumnezeu și convins fiind în cuget din pronia lui Dumnezeu că, dacă pruncul va voi, îl va face Dumnezeu sănătos, a venit la bătrân rugându-l pe el să-i ceară copilului să se roage pentru el ca să-l slobozească din boala aceea îndelungată și neîndreptată. Căci nu putea să se îndrepte de spate nicidecum, ci se chinuia cu neîncetate dureri. A poruncit bătrânul bărbatului să se apropie de locul unde era robul lui Dumnezeu, Simeon, și îl îndeamnă apoi bătrânul să se roage pentru el și să se atingă de el, iar el îngreunat fiind de aceasta, zise: „Pentru ce, părinte, pui pe umerii mei o asemenea povară, care sunt păcătos și în sărăcie din pricina lenevirii și nepurtării mele de grijă? Desăvârșiți fiind întru toate, nu spre folos voiți a impune unui prunc o asemenea minune. Cum ar fi cu putință să fie aceasta prin mine?”. Dar fiind convins cu greu de bătrân și de cei ce stăteau lângă el neîncetat, și-a pus mâna lui și chemând numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a zis: „Eu păcătosul te pecetluiesc cu pecetea lui Hristos, fie celui ce suferă după credința voastră”. Și îndată a fost vindecat omul și a plecat sănătos, slăvind pe Dumnezeu și vestind minunile Lui.
Când a venit cineva, gol fiind, văzându-l s-a dezbrăcat de haina lui și i-a dat-o lui și ședea gol. Adeseori, și iarna făcea același lucru și rămânea gol, acoperit de harul dumnezeiesc. Și îi zicea lui bătrânul: „Ia aminte la tine, copile, luând un veșmânt, îmbracă-te din pricina șerpilor. Iar copilul răspundea: „Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme de rele”[10]. Iar bătrânul îl tulbura pe el iarăși ca să îmbrace stihar. Iar sfântul, robul lui Dumnezeu, Simeon, aducându-și aminte de luptele pentru credință ale sfinților patruzeci de mucenici care au răbdat în lacul cel înghețat o noapte întreagă și fericită nevoința aceea și care au arătat atâta răbdare își bătea fața și pieptul zicând: „Vai mie, ce voi face, auzind plângerea și scrâșnirea dinților și amenințarea viermelui celui fără de moarte, și că încă de aici viermii mănâncă trupul, iar dincolo viermele va nimici pe osândiți. Acestea zicându-le cu lacrimi multe ridică mâinile și pleacă genunchii, tânguindu-se cu lacrimi toată noaptea. Dar zicea bătrânul descurajat și biruit de marile osteneli ale copilului: „Aceasta ți-a mai rămas, copile, să iei sabia și să te distrugi pe tine”. Iar copilul răspundea: „Vameșul întru aceasta se îndreptățește și Domnul zice: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[11].
După acestea, altă nevoință a primit alesul lui Dumnezeu și a sta în picioare timp de un an de zile. Au putrezit coapsele sale și încheieturile și putrezind s-au unit și s-au făcut una. Căci se gândea și zicea către Hristos că: „Pentru numele Tău cel sfânt, mi-am disprețuit picioarele mele, devenind putred, ca să cunoască satana că sunt neclintit, stând ferm pe stânca credinței întru Tine”. Atunci aflând de la duhoare de această nevoință frații, împreună cu bătrânul, s-au uimit și trimițând bătrânul, au adus un doctor, ca să-l îngrijească, zicea. Iar copilul văzând a râs zicând: „Viu este Domnul meu că nu se va atinge de mine ajutorul oamenilor întru cele prin care eu m-am predat lui Dumnezeu. Genunchii erau mâncați pentru faptul că era prunc și foarte gingaș la trup. Iar Domnul slavei cercetându-l, l-a tămăduit pe robul său de rana picioarelor lui, și ridicându-se copilul a stat drept. Căci s-a gândit ca pentru mulțumire să stea o vreme în genunchi ceea ce a și împlinit.
Când ziua Cincizecimii a strălucit a zis copilul: „Cine este oare vrednic să primească Duhul lui Dumnezeu cel preasfânt așa cum s-a arătat și cum i-a umplut pe sfinții Lui apostoli când le-a împărțit lor limbi ca de foc? Și zice către el bătrânul: „Nu căuta cele ce sunt mai presus de tine și pe cele mai grele decât tine nu le cerceta. La cele ce ți-au fost poruncite ție, la acestea cugetă”. Zise și copilul: „Voia celor ce se tem de El o va face Domnul și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei”. Și acestea zicându-le s-a rugat, zicând: „Doamne, Cel ce ai trimis Duhul Tău cel Sfânt peste ucenicii Tăi, trimite și asupra mea darul harului cel de la Tine. Înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale că din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, ca să spun cuvintele vieții veșnice spre iertarea păcatelor, Amin”. După ce s-a rugat acestea dintr-odată a coborât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ca o flacără peste inima lui precum s-a rugat și l-a umplut pe el de înțelepciune și pricepere. Și a fost învrednicit de asemenea har, încât nimeni nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu ceea ce s-a scris, din pricina înțelepciunii și a duhului cu care vorbea. A alcătuit cuvinte despre monahi și despre pocăința mirenilor și despre Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și despre viitoarea judecată și despre nădejde, tâlcuind lămurit cele ascunse multora. Iar bătrânul, încredințat a zis: „Cu acesta se împlinește ceea ce s-a scris: «Cuvântul Domnului l-a aprins pe el[12]» căci acum am cunoscut că minunate lucrări va face copilul acesta, precum și apostolii”.
De atunci s-au umplut monahii de frica lui Dumnezeu, iar unii dintre ei avură vedenie și au văzut trei abside și trei tronuri și trei cununi puse pe tronuri și întrebând a cui este slava arătată lor, au auzit un glas care zicea: „A lui Simeon, copilul este”. Iar copilul strălucea ca soarele, plin fiind de dumnezeieștile harisme și de îngerească petrecere, era cu totul lepădat de cele pământești și la cer își făcea suișurile inimii.
Și a poruncit să i se facă lui stâlp de patruzeci de picioare, plinind ceea ce s-a spus în Evanghelie de către Domnul: „Nimeni aprinzând făclie nu o pune sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”[13]. Căci cu adevărat era sfeșnic al Duhului Sfânt. Și după ce s-a făcut aceasta, când era gata să urce pe ea, a venit Preasfințitul Arhiepiscop al Antiohiei și Preacuviosul Episcop al Seleuciei și cu cuvenita cinste, cu lumânări aprinse și fiind multă strălucire, cu rugăciuni și cântări l-au dus pe el în sfântul altar și l-au hirotonit diacon. Fiecare dintre clericii care se aflau acolo au alergat să îl poarte pe el, ca să aibă parte de binecuvântarea lui. Așadar, în rugăciuni și cântări duhovnicești punându-l pe stâlp, au plecat în pace. Și a stat pe el opt ani. Iar bătrânul se îndurera că nu-i mai vedea fața în trup, și a făcut cu el legământ, încât să fie între ei nedespărțită unire duhovnicească. Luptând foarte tare și mai presus de mintea omenească, robul lui Dumnezeu, Simeon, a dobândit multă blândețe într-o asemenea stare și lacrimi curgând ca dintr-un izvor din multa străpungere. Căci cine nu s-ar minuna cercare primind a unei asemenea blândeți? Cine nu se zdrobea la inimă auzindu-l plângând ziua și noaptea. Căci acestea imitau pe Heruvimi și pe serafimi, cu buze fără de tăcere slăvind cu frică pe Dumnezeu.
Din ziua aceea încă și mai mult plângea robul lui Dumnezeu Simeon, punea pocăință și a acoperit de tot adăpostul cu un acoperământ de piele, neavând fereastră, oprindu-se, atât cât îi era cu putință, de la lumina însăși. Se ruga mereu, cântând neîncetat până la ceasul al nouălea și după ceasul al nouălea dădea glas pentru rugăciunea tămâierii, zicând:„Slavă lui Dumnezeu și noi toți Îl binecuvântăm pe El în veci”. Apoi stătea la rugăciune de la apusul soarelui până în zori, apoi aproape că rămânea suspendat tinzând mâna stângă sus, iar cu dreapta, ca o piatră neînsuflețită își lovea pieptul udând cu lacrimi stiharul de păr. Nu dădea deloc somn ochilor lui. În fiecare noapte și ziua cânta cei o sută cincizeci de psalmi și toate cântările și își rânduia citirea zicând și psalmodiind stihurile și apoi zicea din atotvirtuoasa Înțelepciune a lui Solomon și de șapte ori Sfânta Evanghelie și cuvântul de învățătură a credincioșilor și rugăciunea epiclezei „Tatăl nostru care ești în ceruri”, și ținând tămâia în mâna dreaptă o aducea înainte lui Dumnezeu și fără foc urca fum de bună mireasmă. Se auzea ca o mulțime cântând și psalmodiind împreună cu el aliluia și la sfârșit slăvea pe Dumnezeu printr-o cântare plină de străpungere, zicând: „Să stea îngerii Tăi, Doamne al puterilor, în linie de bătaie împrejurul celor ce se tem de tine și care trimit Ție cântare de biruință, neîncetat slăvindu-Te pe Tine cu glasuri sfinte, Iisuse Hristoase, fiule al lui Dumnezeu celui viu”. Așa făcea în fiecare zi și noapte. Iar când răsărea soarele, făcându-și rugăciunea zicea: „Cu pace împreună ne vom culca și vom adormi, că Tu, Doamne, întru nădejde ne-ai așezat”
Într-una din zile a venit la el mulțime de oameni având diferite patimi și rugându-se pentru fiecare din ei îi slobozea de boala care îi stăpânea și de demon, încât duhurile urlau izgonite fiind din oameni. Fiindcă faima lui și a minunilor săvârșite prin el se răspândise pretutindeni și fiindcă veneau la el mulțimi multe, a binecuvântat toiege și le-a dat ucenicilor lui, pe care să le pună pe cei stăpâniți de orice patimă, zicând: „Așa zice copilul lui Dumnezeu, Simeon „ieșiți duhuri necurate din făpturile lui Dumnezeu” și îndată ieșeau cele drăcești din picioare, din mâini, din auz, și din toate celelalte simțuri, în timp ce toți vedeau binefacerile celor tămăduiți. Fiecare toiag lucra până la trei oameni și dacă nu se atingea iar de ele fericitul și dacă nu le binecuvânta, nu mai lucra nimic toiagul. Aceasta se întâmpla potrivit cu dumnezeiasca iconomie, ca să nu fie stăpâniți frații de vreun cuget al înălțării. Și astfel se făcea că mulțime nesfârșită se tămăduia și toți dădeau slavă lui Dumnezeu că a ridicat Dumnezeu profet sfânt și a cercetat spre bine pe poporul Său, dăruind credincioșilor spre mântuire pe dreptul Simeon.
Era de oarece vreme multă mulțime de felurite fiare în toată țara, încât mulți bărbați și femei erau înghițiți de ele și copiii erau răpiți din case. Pentru aceea, fiind oamenii tulburați chiar de la porțile orașului, umblau pe drumuri împreună și asemenea și la muncile lor se însoțeau unii cu alții. Au urcat pentru aceasta toți din ținutul acela rugându-se la Sfântul Simeon, iar el i-a chemat pe toți învățându-i cu îndemnuri și zicând: „Frații mei, ne învață pe noi pe toți Sfântul Apostol Pavel, zicând că pentru aceea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, din pricina unor lucruri ca acelea care sunt adulterele, curviile, mărturiile mincinoase, clevetiri, gândurile rele, hule, tulburări și zarve celor răi, jurăminte ca să-L întărâte pe Cel nevăzut și pe Cel neatins, pentru că așa ar trebui să fie cuvântul nostru da, da și nu, nu. Știind așadar și crezând că în chip umblă tot omul și că umbră care trece este viața noastră și că prin faptele noastre rele suntem expuși mâniei lui Dumnezeu, nu întristați Duhul cel Sfânt întru Care suntem pecetluiți până în ziua izbăvirii, ci să avem arvunirile nădejdii vieții veșnice. Căci vrea Tatăl îndurărilor să vadă pocăința noastră, a fiilor risipitori, cei ce ne-am depărtat de El, ca să ne întoarcem la el prin jertfa curată a Fiului Unul născut, Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care luăm iertare de păcate noi, cei ce în fiecare zi păcătuim, și Care va fi tuturor ca întotdeauna milostiv și izbăvitor pentru negrăita Lui iubire de oameni și primind râvna rugăciunii voastre și a cererii prin smerenia mea, a robului Lui, va certa fiarele pădurii și va pune capăt năvălirii și festinului lor. Plângerea voastră în bucurie se va întoarce plecând fără frică în următorul an și cu nimic vătămați de ele. Binecuvântați, așadar, ca într-un glas Sfânta Treime cea de o ființă, închinată și de viață făcătoare”. Acestea auzindu-le toți laolaltă au dat slavă lui Dumnezeu și au fost izgonite fiarele sălbatice din acel ceas din țară și au viețuit oamenii de atunci fără frică.
Atunci unii dintre oștenii care au fugit de la fața barbarilor acelora au ajuns la robul cel sfânt al lui Dumnezeu. Iar unul dintre ei era rănit târându-și piciorul care șchiopăta din coastă și care se chinuia cumplit de durere. Când l-a văzut pe copilul lui Dumnezeu cel sfânt, i s-a închinat lui. Iar sfântul luând o ramură de palmier date lui de Dumnezeu a dat-o unuia dintre ucenicii lui, poruncindu-i să pecetluiască prin ea coasta celui suferind în numele Fiului lui Dumnezeu celui viu, zicând: „Fii sănătos, prin puterea Celui ce S-a răstignit pentru noi. Și îndată i s-a întărit coapsa lui și a stat sănătos și împreună cu el toți au slăvit pe Dumnezeu.
Au venit în munte perșii și au ajuns aproape de locul în care era robul lui Dumnezeu. A zis tuturor să stea în rugăciune încordată și el însuși plecând genunchii și lipindu-și fruntea de stâlp se ruga lui Dumnezeu să alunge pe perși. Și îndată au căzut pe spate cu caii lor și zdrobindu-se au plecat de acolo. Văzând aceasta ucenicii lui slăveau pe Dumnezeu și pe sfântul Lui rob Simeon. Iarăși într-altă zi alți perși au urcat în munte și s-a rugat robul lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, Cel ce ai acoperit Muntele Sinai cu întuneric pe vremea slujitorului Tău Moise, acoperă-ne și pe noi cu harul Tău, și întunecă ochii nelegiuiților acestora. Și îndată s-a pogorât ceață din nor și trecând aceia nu au văzut pe nimeni. Și s-a făcut fața sfântului ca o față de înger și venind unul dintre ucenicii lui dimineața a văzut și s-a spăimântat foarte, că era sfântul slăvit prin harul Duhului Sfânt. Mulțime de bună mireasmă a mirurilor și tămâierilor era în jurul lui de la slava care îl păzea pe el încât se minunau ucenicii și slăveau pe Dumnezeu.
Văzând multa distragere/ împrăștiere și tulburare care-i veneau de la poporul care alerga la el și amintindu-și de cuvântul Apostolului care zicea: „Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”[14], a voit, potrivit cu pronia lui, Dumnezeu să părăsească locul în care era și să locuiască în muntele cel mare învecinat. Dar era un munte fără apă, inaccesibil oamenilor, sălbatic foarte plin de fiare cu patru picioare și șerpi veninoși, neavând deloc vreo cărare bătătorită, pe care l-a străbătut pe când era prunc, călăuzit de Duhul Sfânt. Amintindu-și, așadar, de proorocul Ilie în muntele Carmelului, petrecând în cojoc și de Înainte Mergătorul Ioan care zicea: „Eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie”, dar și mai mult decât aceștia de Însuși Domnul priveghind pe Muntele Măslinilor a grăbit și el să imite pe cetățeanul pustiei. Voind el acestea, a văzut pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se în acel munte cu oștire de îngeri nenumărați și un nor luminos acoperind jur împrejur vârful muntelui și s-a făcut un glas zicând: „Grăbește Simeon și nu te teme, suie-te pe muntele acesta Minunat, căci așa va fi numit de acum, după numele Meu, fiindcă Eu l-am sfințit pe el, încă și mai minunat voi face numele tău întru el, căci Eu sunt cu tine”. Și pe când vorbea cu el i-a arătat lui o stâncă pe care a stat Domnul, ca să stea pe ea sfântul și a văzut pe ea piedestalul lui Dumnezeu strălucind ca soarele și a slăvit muntele acela. Și acestea sunt tainele vedeniei.
Chemând toată obștea fraților și povestindu-le acestea toate, a pus pe un bătrân păzitor mănăstirii și rugându-se peste ei rugăciunea stăpânească și prin ea încredințându-i lui Dumnezeu și coborându-se de pe stâlp, la porunca dumnezeiescului har și călăuzit de el, și sărutând cele sfinte s-a grăbit să ajungă în Muntele cel Minunat. Era acolo un măgar fără șea, pe care nu urcase nimeni niciodată. Pe acest măgar șezând robul lui Dumnezeu a urcat pe muntele numit Minunat, ucenicii lui fiind împreună cu el. Era unul în mănăstire având piciorul olog și când toți veneau la mănăstire la sfântul și dobândeau tămăduire, acela aștepta îndelung, ținut până în ceasul acela. Milostivindu-se de el, sfântul a zis: „Aduceți-l pe olog, ca să nu-l las pe el aici așa”. Ei l-au adus și pecetluindu-i piciorul și rugându-se l-a vindecat pe el și îndată a stat drept și alerga, slăvind pe Dumnezeu și tinzând mâinile la cer. Apropiindu-se robul lui Dumnezeu de vârful muntelui, la mică distanță, coborându-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat și plinindu-și rugăciunea a auzit glasul oștirii îngerilor zicând amin în acest loc și au pus o cruce mare de piatră. Ațintindu-și ochii, Sfântul a văzut slava lui Dumnezeu strălucind pe vârful muntelui și a cunoscut că acesta era locul arătat lui și, veselindu-se cu duhul, s-a dus cu râvnă la el. Iar măgarul acela nu a mai primit pe nimeni să șadă pe el, ci, fiind pogorât de frați în mănăstire, a murit după a treia zi.
Iar Sfântul Simeon a locuit în muntele cel Minunat după porunca Domnului pe stâncă în adăpostul lui acoperit cu piele. Avea douăzeci de ani. Iar a doua zi, mulțime multă a urcat în mănăstirea de mai înainte și neaflându-l pe el, auzind că este în munte, au urcat acolo la el, ducând pe bolnavii lor stăpâniți de felurite pătimiri, strigând cu plângere mare. Și văzând mulțimea s-a întristat, fiindcă și acolo urcând nu l-au lăsat să se însingureze. Dar văzând zdrobirea lor și jalea lor s-a milostivit de ei și punându-și mâinile pe fiecare din ei, i-a slobozit sănătoși slăvind pe Dumnezeu.
Un bărbat de la hotarele cu perșii, având demon cumplit a aflat milă de la Dumnezeu. Căci a fost trimis îngerul Domnului și i-a zis lui: „Du-te la robul lui Dumnezeu, Simeon, acesta își are sălașul în Antiohia cea mare, lângă mare într-o mănăstire în munte. Prin el îți va fi ție tămăduire de la Domnul”. Venind bărbatul la sfântul i-a descoperit acestea. Iar sfântul chemând pe Fiul lui Dumnezeu a certat demonul să iasă din el. Iar demonul se tânguia cu putere, zicând: „Lasă-mă și voi ieși, căci știu cine ești și pe Cel ce lucrează întru tine, Fiul lui Dumnezeu”. Acestea strigându-le demonul vede împreună cu bărbatul ce pătimea o cunună strălucind ca aurul și având mulțime de mărgăritare pe capul sfântului și o cruce strălucind în cunună ca lumina soarelui și oștirile cerești înconjurându-l pe el. Și neputând suferi diavolul arderea care venea din cele ce vedea a ieșit urlând, neîndrăznind încă să se mai apropie de suferind. Și a plecat omul în patria lui, mulțumind lui Dumnezeu prin sfântul lui rob și vestind tuturor minunile Lui pe care le-a văzutCineva cu numele Vigilius, care era slugă a fericitului Patriarh Efrem, a fost paralizat la tot trupul. Acesta, zăcând de trei ani în biserică și suferind multă îngrijire de la doctori, n-a izbutit nimic, ci a ajuns mai rău, iar la urmă a deznădăjduit. Auzind de minunile sfântului rob al lui Dumnezeu, Simeon, săvârșite prin cuvânt și putere, închiriind un dobitoc și legat fiind de el a venit cu credință și s-a aruncat înaintea lui. A zis către el robul lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi că Fiul lui Dumnezeu poate prin smerenia noastră să te vindece, ridică-te îndată și umblă”. Iar el strigând cu glas mare, a zis: „Cred, doamne, că Fiul lui Dumnezeu te-a sfințit pe tine și ești sfânt, putând prin darul Lui să mă vindeci pe mine”. Acestea zicându-le și multe altele asemenea, îndată s-a făcut sănătos în tot trupul și sculându-se sărea și umbla, închinându-se lui, bucurându-se și rugându-se și tinzându-și mâinile către cer, a coborât spre baia numită Tiberinon și, spălându-se, iarăși urcă alergând. A făcut așa în continuu până la șapte ori coborând și urcând în fiecare zi. Or, distanța de la panta muntelui până la baia aceea este de trei mile. În cele din urmă, fiind el binecuvântat și întorcându-se în cetate l-au văzut pe el toți și s-au umplut de uimire pentru străina minune a tămăduirii ce i s-a întâmplat lui.
Unui frate dintre ucenicii fericitului Simeon, cu numele Ioan, i s-a dat prin rugăciunea sfântului duhul înțelepciunii ca lui Bețaleel[15], ca să sculpteze felurit capitelurile coloanelor bisericii construite de sfântul și închinată numelui Sfintei și de viață făcătoarei Treimi. Căci a zis învățătorului: „Pune, părinte, sfântă mâna ta pe inima mea și voi începe să cioplesc după cum îmi va da mie Duhul care este întru tine”. Dar era bărbatul acesta înțelept în cuvânt, dar total neiscusit în arta sculpturii în piatră, numai prin credință a aflat harul. Și începând să sculpteze capitelurile coloanei le-a terminat. Căci era osârduitor în ascultarea sfântului și având inimă zdrobită, căuta să afle virtuțile lui și minunile lui, uimit fiind de înțelepciunea și Duhul în Care vorbea. Prin lucrarea și cuvântul acestuia păzea poruncile curat, îmbrățișându-le pe acestea din adâncul inimii și închinându-se în Duhul.
Pe acesta Domnul vrând să îl ia la sine ca pe un bun, i-a descoperit robului Lui despre adormirea lui și în noaptea aceea, pe când toți cântau rugăciunile de noapte, a întrebat Simeon pe Domnul, zicând: „Doamne, oare l-ai scris pe el în cartea vieții?” Și a zis Domnul: „L-am scris nu numai pe acesta, ci pe toți ucenicii tăi pe care i-ai trimis mai înainte și îi vei trimite după acestea și i-am rânduit pe ei în cartea vieții”. Pentru aceste slăvite fapte, s-a închinat Simeon Domnului și când au terminat ei psalmodia a zis în auzul tuturor: „Frate Ioane, pace ție, Domnul te-a chemat pe tine”. Iar acela îndată îmbrățișându-l cu bucurie și cu plângere și sărutând cojocul de piele al sfântului s-a schimbat la față și a zis: „Părinte, în mâinile Tale îmi pun duhul meu și duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptății”[16]. Acestea zicându-le, peste două zile a adormit și a fost mare plângere pentru el, toți frații venind la el cu jale, s-au tânguit foarte pentru el.
Dar fiindcă se cuvine să nu ascundem de voi, iubitorii de Hristos, și această străină minune întâmplată prin sfântul lui Dumnezeu slujitor, vă vom face vouă vădită și pe aceasta. Rămânând foarte puțin grâu în grânarul mănăstirii, frații adunați în parte, în număr de treizeci și patru, pe care i-a vindecat de diferite răni și patimi, nemaiputând suporta strâmtorarea și întristarea din munte, au adus lui rugăminți, zicând toți într-un glas: „Îngăduie-ne nouă să luăm provizii din prinoasele aduse, ca să avem spre hrană pâine din belșug pentru împuținarea noastră, ca să fim fiii tăi întru răbdare și vei primi împreună cu celelalte fapte bune ale tale și plată desăvârșită pentru noi și cunună, căci prin tine nădăjduim să se mântuiască sufletele noastre și în mâinile tale ne-am încredințat”. După ce au spus acestea, a poruncit ca toți să se adune, având încinse mantiile lor și să stea înaintea lui. Și venind ei la el, a mustrat cu multă blândețe necredința lor și împuținarea sufletului lor, zicând: „Oare nu vă gândiți la faptele Domnului că sunt minunate? Nici nu vă amintiți cum din cinci pâini a săturat pe cei cinci mii, când ucenicii erau nemulțumiți și cereau, când a venit seara, să slobozească mulțimile din pricina pustietății locului și a lipsei de pâine? Căci luând cele cinci pâini găsite, privind către cer, le-a binecuvântat pe ele și, frângând, le-a dat prin mâinile ucenicilor celor cinci mii de bărbați, precum se spune, săturându-i, de la care au luat doisprezece coșuri pline cu firimituri care au prisosit celor ce au mâncat. Cum iarăși, altă dată i-a întrebat pe ei Domnul: „Câte pâini aveți?” și răspunzând ei „Șapte”, binecuvântându-le, a săturat patru mii de bărbați fără femei și copii. Și acum Același este Domnul, Același ieri și astăzi și în veci, și cercetând, va vedea și nu va trece cu vederea răbdarea voastră. Căci este puternic și vrea într-un fel oarecare să vă înmulțească vouă grâul, dacă veți răbda cu mulțumire, iar dacă necrezând, nu veți lua aminte la cele spuse de mine, iată, patru cărări sunt deschise în pustia aceasta, pe care vreți să vă duceți, duceți-vă. Căci eu sunt neagonisitor și, crezând lui Hristos, nu mă voi ruga omului pentru oarece trebuințe trupești. Căci s-au lărgit milele îndurărilor Sale, ca să nu-i părăsească pe robii Lui. „Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți[17] și nu este lipsă celor ce se tem de El[18]”. Auzind acestea de la el și mai multe decât acestea spuse mustrător către ei, s-au temut foarte, umplându-li-se inimile de bucurie și ochii de lacrimi. Și punând metanie, au plecat. Și chemându-l sfântul pe fratele Antonios de la grânar, i-a poruncit lui să adune toate boabele de grâu rămase în grânar și să i le aducă. Și el plecând și adunându-le, le-a dat în mâinile lui și arătându-le pe acestea la cer lui Dumnezeu a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin milele îndurărilor Tale ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat pe cei cinci mii, binecuvântează și înmulțește grâul acesta spre slava și mulțumirea numelui Tău. Și tămâind l-a dat fratelui, zicând: „Ducându-te, tămâiază grânarul și împrăștie acolo boabele acestea de grâu și închizând ușile, pleacă. Iar acela a făcut așa. Și a doua zi, în puterea nopții, a poruncit fratelui să se ducă și să vadă grânarul. Și ducându-se acela a găsit grânarul, prin binecuvântarea lui Dumnezeu plin ochi cu grâu, și, alergând cuprins de frică, a vestit sfântului minunea întâmplată. Atunci poruncește robul lui Dumnezeu să fie aduse făclii și a tămâiat și a zis ca toți să plece genunchii și să se roage îndelung și a plecat și el genunchii lipindu-și fruntea de stâlp și închinându-se Domnului și mulțumind, zice împreună cu ei rugăciunea domnească, „Tatăl nostru carele ești în ceruri”. Și așa în toată sâmbăta poruncea să se tămâieze, dându-le lor porunci să facă pâine multă și să o dea fraților care veneau și celorlalți și nu pridideau frații toată noaptea și ziua să facă pâini și să le împartă. Căci era a vedea mulțime nesfârșită de popor acoperind cea mai mare parte a muntelui. Pentru trei ani au folosit grâul acela și nu s-a cheltuit. Căci slujitorul lui Dumnezeu, Simeon, imita în toate bunătatea și milostivirea propriului Stăpân.
Iarăși i-au adus lui un om mut. Dar era el și paralitic, fiind din religia păgânilor. Pocăindu-se și crezând în Domnul nostru Iisus Hristos, s-a făcut sănătos cu rugăciunile sfântului și a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu.
Dar avea el și un copil bolnav și luându-l pe el împreună cu mama lui, l-a adus la sfântul. Dar s-a întâmplat să moară copilul pe cale și, după ce s-a întâmplat aceasta, se întorceau la casa lor. Dar pe când mergeau ei, cugeta el în sinea lui și zicea: „Cel ce m-a vindecat pe mine puternic este să învieze și pe fiul meu”. Și îndată au plecat la sfântul având cu ei și pe fiul lor mort. Dar când să intre pe poarta mănăstirii, un magistrianos antiohian îi împiedica pe ei să ducă mortul la sfânt, zicând către ei cele scrise la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, cum a vrut Domnul așa a și fost fie numele Domnului binecuvântat în veci”[19]. „Chiar dacă credem că Domnul voia celor ce se tem de El o va face, dar sufletul nimeni nu poate să îl slobozească”. Auzind slujitorul lui Dumnezeu despre aceasta și văzând necredința aceluia, a zâmbit și a zis: „Pe Tine Te slăvim, Hristoase, și la Tine am îndrăznit să scăpăm, Cel ce înviezi pe morți, Cel ce ai zis: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face”[20]. Acestea zicând a poruncit să fie pus în față trupul copilului, și plecând sfântul genunchii, s-a rugat și cu glas încrezător a chemat pe cel mort, zicând: „Cel ce a chemat pe Lazăr cel de patru zile mort și îngropat, te cheamă pe tine prin mine robul Lui”. Și îndată, în văzul tuturor, a înviat mortul. Și i-a cuprins frica și uimirea pe toți cei ce au văzut o asemenea minune și au slăvit pe Dumnezeu Cel ce dă un asemenea har și putere sfinților Lui.
(extras din Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața Fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de Laura Enache, Colecție Viața în Hristos – Seria Hagiographica, Editura Doxologia, Iași, 2013)
Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați, originari din familia nobiliară Apsaradon, care a jucat un rol important in viața orașului Ioanina.
Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV – XVI) – foto preluat de pe basilica.ro
Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie.
Din tinerețe au îmbrățișat viața monahală, în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele Ioaninei de „orașul călugărilor”.
Au primit schima monahală în 1495, fiind tunși de un oarecare stareț pe nume Sava. Sfinții au ucenicit pe lângă stareț timp de 10 ani, în schitul Sf. Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505.
După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte Athos, unde au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon al II-lea, care trăia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.
După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești.
Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care și-au însușit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiți să o părăsească pentru a doua oară.
S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon.
Aceasta era zidită într-o peșteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunseseră în adâncitura peșterii, formând o groapă foarte mare. Cu mulți ani în urmă, în acel loc trăise un pustnic vestit pentru viața sa sfântă, Antonie.
Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa și fusese dăruit de Dumnezeu, pentru multa sa curăție, cu harisma străvederii. Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor.
Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. Toată ziua, cuvioșii lucrau la tăierea de bucăți de stâncă, încercând astfel să umple cu pietre și pământ acea groapă și apoi să înceapă zidirea.
În cele din urmă, în anul 1507, au ridicat, cu cheltuiala lor, biserica sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare. Ieromonahii Nectarie și Teofan au mai fost ctitori și ai unei alte mănăstiri.
După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore.
Încercările n-au încetat să apară și aici. Ultima ispită a fost și cea mai dureroasă. N-a venit din partea necredincioșilor turci, ci de la înșiși stăpânitorii bisericești și boierii din partea locului, pentru care pricină, n-au vrut să se mai împărtășească.
Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrageți-vă în mănăstire și vă liniștiți”.
După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză.
Li s-a dat de către părinții mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani.
Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult acolo.
Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit.
Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om.
Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de mulți ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518.
Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie.
După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuță ce era cu totul ruinată.
Din aceasta – care fusese sfințită cu hramul sfinților Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăți de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă și unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.
Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.
Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari; în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu.
Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.
Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții.
Și, în timp ce toți părinții și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune.
Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească.
Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri.
În aceeași clipă, steaua suprafirească s-a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.
După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie.
Mormântul lor și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători.
Preacuviosul Teodor cel Sfințit (aprox. 310 – 27 aprilie 368) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei, ucenic și continuator al lucrării spirituale a întemeietorlui monahismului de obște (cenobitic) în Egipt, sfântul Pahomie cel Mare.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 16 mai.
Sf. Cuv. Teodor cel Sfinţit (cca 310 – 368)- foto preluat de pe en.wikipedia.org
Născut într-o familie creștină nobilă din Egiptul de Sus, sfântul Teodor a dus o viață creștină pioasă încă din copilăria lui. La vârsta de 12 ani, văzând un ospăț pregătit de familia sa pentru sărbătoarea Epifaniei, Teodor a fost atins de zdrobirea iminii și și-a spus:
„Dacă te bucuri de aceste bunătăți, nu te vei bucura de viața veșnică”.
Din acea zi a început să ajuneze în fiecare zi până seara și să se oprească de la orice mâncare mai deosebită. Doi ani mai târziu, la numai 14 ani, a fost primit în mănăstirea de la Latopolis, unde a început să ducă o viață pustnicească pe lângă alți călugări mai bătrâni.
Mai apoi, auzind de sfântul Pahomie, s-a dus la Tabenisi (către 328) și a intrat în obștea marelui fondator al monahismului cenobitic. De la sosirea sa în mănăstire, tânărul Teodor s-a străduit să imite în toate pe marele Pahomie, pe care îl vedea ca pe o prezență vie a lui Dumnezeu.
S-a străduit să păzească curăția inimii, vorbirea măsurată și ascultarea necondiționată până la moarte. În felul acesta Dumnezeu l-a făcut să progreseze în virtuți și viață duhovnicească mai mult decât ceilalți și să devină, în ciuda vârstei lui tinere, o mângâiere și un model pentru toți frații.
După primul an de ședere la Tabenisi, într-o dimineață pe când se scula la rugăciune, chilia lui a fost dintr-o dată învăluită de lumină și doi îngeri strălucitori i s-au arătat.
De frică să nu fie înșelat, Teodor a ieșit afară din chilie, dar îngerii au venit după el și l-au încredințat și i-au dat în mod profetic un mare număr de chei.
Mai apoi, mama lui a venit să-l vadă la mănăstire, dar Teodor nu a vrut să o vadă – urmând cuvântul Domnului că cei care intră pe calea desăvârșirii trebuie să se lepede și de tată și de mamă -, zicându-i: „Nu am mamă în această lume, că ete trecătoare”.
Deci înțelegând ea de ce fiul ei nu voiește nicidecum să o vadă, a dorit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul“.
Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahicească cea strâmtă și necăjită.
Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu.
Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.
Când a împlinit 30 de ani, într-o duminică seară, sfântul Pahomie adunând pe călugări pentru cateheza obisnuită (sinaxă), a lăsat locul lui Teodor să vorbească, fără să prevină pe nimeni dinainte.
Teodor a făcut ascultare și a vorbit după cum l-a luminat Dumnezeu, în fața lui Pahomie și a celorlalți călugări.
Unii monahi mai bătrâni s-au tulburat de această înălțare a unuia dintre cei mai tineri din comunitate, dar sfântul Pahomie i-a certat că s-au arătat mândri, lipsindu-se astfel de harul lui Dumnezeu.
Puțin după aceasta, Pahomie l-a numit pe Teodor iconom al mănăstirii din Tabenesi (către anul 336) – iar Pahomie s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită din comunitatea lor, la Pabau – și l-a făcut adjunctul său în administrarea comunității.
Plin de smerenie și lipsindu-se pe sine de voia proprie, Teodor nu a lăsat mintea să i se înalțe din cauza noilor sale funcții în comunitate, pe care le vedea ca pe ascultări.
La sfârțitul fiecărei zile mergea la Pabau ca să asculte cateheza sfântului Pahomie către călugări, și apoi revenea la Tabenesi și le-o repeta călugărilor săi.
Mai apoi Teodor a primit ascultare de la sfântul Pahomie să viziteze mănăstirile din comunitatea pahomiană. Era primit peste tot cu mare bucurie, pentru că Dumnezeu îi dăduse darul de a-i mângâia pe frați.
De aceea Pahomie însuți spunea despre Teodor că „eu și Teodor împlinim aceeași lucrare a lui Dumnezeu și de aceea el poate să poruncească ca un părinte și un duhovnic”.
De aceea, după un timp, Pahomie l-a retras pe Teodor de la Tabenesi ca să-l asocieze la conducerea duhovnicească a întregii comunități pahomiene.
Teodor avea ascultarea să-i primească pe noii călugări și să-i alunge pe călugării care nu făceau ascultare și creau tulburări.
Când pedepsea pe un frate pentru ceva, Teodor împlinea el însuși aceeași pedeapsă din dragoste pentru fratele și ca să nu fie judecat de Dumnezeu ca unul care poruncește la alții ceva ce el însuși nu împlinește.
Nu mult timp după aceea, sfântul Pahomie a căzut bolnav și atunci frații au venit la Teodor și după multe insistențe l-au făcut să promită că acceptă să preia conducerea comunității pahomiene în cazul în care Marele Pahomie ar muri.
Iar după ce sfântul Pahomie s-a însănătoșit, Teodor i-a mărturisit ceea ce făcuse, că avea obiceiul să descopere toate părintelui său duhovnicesc.
Atunci sfântul Pahomie ia retras toate formele de autoritate pe care le avea în mijlocul fraților și l-a trimis să viețuiească într-un loc mai pustnicesc, unde Teodor s-a pocăit cu lacrimi pentru păcatul lui de mândrie.
Dar după câțiva ani de pocăință, sfântul Pahomie l-a chemat înapoi pe Teodor și l-a repus în toate funcțiile lui din comunitate spunând fraților că această încercare l-a făcut pe Teodor să progreseze de șapte ori mai mult decât toate luptele lui ascetice anterioare, din cauza smereniei pocăinței de care a dat dovadă.
În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie.
Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie. Și, după ce s-a gătit locașul, a venit la ei un filosof, cerând să vorbească cu marele stareț Pahomie.
Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe fericitul Teodor.
Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură“.
Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești“.
Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?”
Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n-a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate“.
Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.
După moartea sfântului Pahomie în 346, Teodor a fost trimis de noul stareț Petroniu la Alexandria pentru treburile comunității.
Cu această ocazie Teodor l-a vizitat pe sfântul Antonie cel Mare, care i-a mărturisit admirația sa pentru Pahomie și monahismul cenobitic, și l-a trimis la sfântul Atanasie cel Mare cu o scrisoare de recomandare din partea lui.
Pe când era la Alexandria, Teodor a aflat că Petroniu a murit și atunci a revenit în Tabaida și s-a supus cu smerenie noului stareț ales, sfântul Orsisie (despre care se vorbește și în Patericul egiptean).
Și dezrădăcinând din inima lui orice dorință de putere sau autoritate, a cerut să fie mutat la mănăstirea din Pachnoum, și acolo își făcea ascultarea la brutărie.
Când superiorul mănăstirii de la Monchosis (Thmousons), Apollonios, s-a răzvrătit cerând ca mănăstirea lui să fie independentă, Orsisie s-a retras și l-a desemnat pe Teodor ca succesor al comunității pahomiene (i.e. Koinonia).
Teodor i-a adunat pe frați și i-a îndemnat cu lacrimi ca să păstreze tradiția sfântului Pahomie și să păstreze unitatea comunității lor.
Apoi a vizitat toate mănăstirile, i-a schimbat pe toți stareții și a reorganizat ascultările.
Totuși, păstrând vie în el amintirea pocăinței pentru că a acceptat să fie succesorul lui Pahomie când acesta a fost bolnav, Teodor nu se considera pe sine ca mai-mare al mănăstirilor pahomiene, ci ca un înlocuitor și un slujitor al lui avva Orsisie; de fiecare dată când se gândea să ia niște decizii mergea mai întâi să ceară sfatul și binecuvântrea lui avva Orsisie, care se retrăsese la mănăstirea din Chenoboskion.
Astfel, Teodor era tot timpul pentru frați un model de smerenie, atât prin cuvintele lui cât și prin purtarea și faptele lui, în ciuda renumelui pe care deja îl avea în tot Egiptul și a numeroaselor minuni și vindecări pe care Dumnezeu le împlinea prin el.
În acest fel, Teodor a reușit să readucă ordinea cea bună și înflăcărarea duhovnicească în rândul călugărilor și a mănăstirilor.
Vorbea cu fiecare și pe fiecare îndemna să reziste cu curaj duhovnicesc asaltuilor gândurilor răutății, iar când era nevoie îi corecta cu răbdare și blândețe pe cei care se îndepărtau de la bună viețuire călugărească.
Mănăstirilor întemeiate de Pahomie, Teodor le-a adăugat cele de la Kaior și Ui în regiunea Hermopolis, o alta aproape de Hermonthis, precum și două noi mănăstiri de maici.
În jurul anului 363, sfântul Atanasie cel Mare, exilat, a vizitat mănăstirile din Koinonia pahomiană, apreciind ordinea și regulile de viață ale monahilor.
Teodor i-a spus cu această ocazie: „Acest dar al lui Dumnezeu ne vine de la Părintele nostru Pahomie. Dar când te vedem pe tine, Părinte, ni se pare că vedem pe însuși Domnul Hristos”.
Mai apoi, Teodor a reușit să-l convingă pe avva Orsisie să revină la Pabau și i-a slujit ca ajutător, vizitând amândoi alternativ mănăstirile comunității.
Totuși, preocupările materiale creșteau permanent în comunitate, datprită numărului mare de noi călugări, așa încât Teodor trebuia totdeauna să le reamintească călugărilor să nu abandoneze modul de viață riguros și simplu instituit de sfântul Pahomie.
Și se ostenea el însuși să fie un model de asceză, smerenie și pocăință, petrecând nopțile în priveghere pe mormântul sfântului Pahomie, doar de el cunoscut.
După Paștile anului 368, Teodor s-a îmbolnăvit grav.
Orsisie l-a implorat pe Dumnezeu să-l ia pe el în locul lui Teodor, de care Koinonia avea atâta nevoie.
Dar nu aceasta a fost voia lui Dumnezeu și, după ce a mărturisit că n-a făcut nimic în viața lui de monah fără ascultare, Teodor a trecut la Domnul în pace, pe 27 aprilie a acelui an 368.
Când au auzit vestea, frații au strigat într-un glas: „Am devenit orfani, că însuși Părintele nostru Pahomie a murit azi încă o dată!”
După slujba de înmormântare, avva Orsisie a îngropat trupul lui Teodor2 alături de cel al sfântului Pahomie, într-un loc neștiut de nimeni.
La rândul lui, când a auzit vestea, sfântul arhiepiscop Atanasie a scris fraților o scrisoare de mângâiere în care le spunea că Teodor nu a încetat să fie în mijlocul lor, pentru că el și Orsisie erau una, îndemnându-i să nu-l plângă pe cel care era de acum în cămările Domnului cu sfinții.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Teodor cel Sfinţit
Glasul al 1-lea:
Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Teodor; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Teodor cel Sfinţit
Glasul al 2-lea:
Cele de sus căutând…
În casa lui Dumnezeu ca un finic ai înflorit, roade de fapte bune, Domnului aducând prin prea bună pustnicia ta, părinte cuvioase. Pentru aceasta te şi fericeşti, ca cel întocmai stătător cu cei fără de trupuri.
Fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie, ca să dobândească pe Hristos.
Când se întindea vestea de viața cea asemenea cu îngerii a Cuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Pahomie, și toți credincioșii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el, mulți din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea și toate cele din lume și se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. între aceștia a fost și fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.
Acesta, fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie, ca să dobândească pe Hristos. Iar începutul lui spre osârdia monahicească i-a fost astfel: Săvârșindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioșilor săi părinți în șase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuiește dumnezeiescul Botez al Domnului; Teodor fiind atunci copil de paisprezece ani și văzând casa părinților săi împodobită foarte minunat pentru praznic și îndestulată cu toate bunătățile mirenești, și socotind deșertăciunea tuturor acelora, s-a umilit cu sufletul, atingându-se darul de inima lui, și și-a zis întru sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi câștiga eu, ticălosul, dacă îndulcindu-mă de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieți, mă voi lipsi de cele veșnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să câștige slava cea veșnică”.
Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adâncul inimii și la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă și acolo a căzut cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și zicând: „Doamne, știutorule al celor ascunse și ispititorule al tainelor omenești, Tu știi că nimic nu cinstesc din cele ce sunt în lumea aceasta mai mult decât dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ție, Stăpâne, povățuiește-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta, și luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc și să Te laud totdeauna, Domnul meu”. Pe când el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Și căutând maica sa spre dânsul și văzând ochii lui umflați de plâns, l-a întrebat: „Ce-ți este, fiule? Cine te-a mâhnit? Pentru ce plângi? Și de ce te-ai despărțit de noi de la masă? Căci noi, mâhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veselești împreună cu noi”.
Atunci el a răspuns către dânsa: „Mergi, maica mea și prânziți fără de mine, pentru că eu acum nu voi mânca”. Și rugându-l maica sa mult și silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Și astfel în toate zilele umblând la școală și învățând carte, el postea până seara. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puțină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe și dulci, deprinzându-se la înfrânarea cea desăvârșită și postnicească. Apoi a ieșit în taină din casa sa, lăsându-și părinții și bogăția lor. Deci, defăimând slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire niște monahi plăcuți lui Dumnezeu și acolo a început a viețui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Și privind la nevoințele lor pustnicești, urma vieții lor și se sârguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.
Deci șezând odată monahii după rugăciunea cea de seară și vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dânșii grăind pentru cortul care a fost în Legea Veche și tâlcuire a Sfintei Sfintelor spunând pentru două popoare, astfel: „Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfânta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită și mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace și de cădelniță, de masă și de chivotul care a avut pâinea cea de mană, de cărțile Legii și de câte altele, care au fost acolo, și în loc de lumina cea din sfeșnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvântul în trupul cel luat de El și S-a făcut nouă Lumină a cunoștinței, pâine de viață și jertfă pentru păcatele noastre”.
O tâlcuire ca aceasta spunând monahul acela fraților care ședeau cu el, a zis: „Această tâlcuire am auzit-o de la Sfântul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe frații care nădăjduiesc spre Domnul și cred că-mi va dărui și mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta”. Iar fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pământ un bărbat sfânt ca acesta, învrednicește-mă ca să-l văd pe acela și să-i urmez lui în toate poruncile; ca și eu să mă mântuiesc și să mă fac vrednic bunătăților acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine”.
Aceasta grăind, plângea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. Și după câteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrân și îmbunătățit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tavenisiot, în obștea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe tânăr și, când au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul și ai împlinit cererea mea”. Iar când a ajuns la ușa chiliei Sfântului Pahomie, a început a plânge din umilința inimii și din duhovniceasca bucurie, scăldându-și fața cu lacrimi. Și văzându-l pe el Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dânsul: „Nu plânge, fiule, că și eu, deși păcătos, sunt sluga Domnului și Părintelui cel de obște al nostru, al tuturor”.
Deci, primind Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa și văzând Teodor în mănăstirea aceea mulțimea fraților ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea și a luat râvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu și sporea întru Dumnezeu cu faptele bune, pentru că, fiind înțelept și priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mântuirii și a câștigat, împreună cu smerenia, ascultare mare și minunată. Și întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli și în postiri. Și nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune și în darul Domnului. Iar când vedea pe cineva scârbit, îl mângâia pe acela; și orice ar fi greșit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie și cu milostivire. Toate acestea văzându-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult și l-a pus în inima sa.
Și auzind maica lui Teodor despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat de la episcopi scrisori, prin care îi porunceau Sfântului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeți din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Și a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, zicând că dorește să vadă pe fiul său. Iar starețul a zis lui Teodor: „Fiule, maica ta a venit aici, voind să te vadă, și are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dânsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinții episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Teodor a răspuns: „Părinte, încredințează-mă mai întâi: oare nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecății, dacă, după începutul vieții monahicești, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumești, și se vor sminti frații pentru mine? Pentru că, dacă mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din așezământul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinții și pe frații lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atâta dar al sfintei rânduieli monahicești, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinților, decât dragostea lui Dumnezeu; de vreme ce Stăpânul nostru a zis:Cel ce iubește pe tată sau pe maică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic”. Grăit-a lui Sfântul Pahomie: „Fiule, de nu-ți este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvârșit, lepădându-te de lume și de sine, până la sfârșit”.
Deci, înștiințându-se maica, că fiul ei nu voiește nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dânsa, dar nici s-o vadă, a voit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul”. Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahicească cea strâmtă și necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu. Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.
Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Iar Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece acela nu se lepădase desăvârșit de omul cel vechi și pentru aceasta Pafnutie plângea. Deci, Sfântul Pahomie, înștiințându-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi la început pe unii ca aceștia, care voiesc să intre în nevoința monahicească, că precum un pom nou sădit are trebuință de multă grijă și curățenie, așa și înfrânarea monahicească începând, are trebuință de puțină slăbire și mângâiere, până ce se va înrădăcina cu darul Domnului și se va întări cu credința”. Și ascultând Teodor pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup și-l povățuia spre fapta bună.
Un alt frate, după duh, leneș la viață, adeseori fund sfătuit și învățat de Cuviosul Pahomie, s-a mâhnit și voia să fugă din mănăstire. Și, înțelegând aceea fericitul Teodor, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui și, ca și cum ar voi și el să fugă, a zis către fratele acela: „Știi, frate, că cuvintele acestui stareț sunt aspre și mai presus de măsură și nu știu de voi putea să rabd mai mult aici”. Iar fratele acela, auzind de la Teodor niște cuvinte ca acestea, s-a bucurat și i-a zis: „Oare și tu pătimești de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: „Pătimesc foarte, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă o dată și, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău și mânios asupra noastră, apoi vom ieși împreună din mănăstire”. Și ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, așteptând până ce vor ieși amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus și a vestit aceasta deosebi Cuviosului Pahomie și a lăudat starețul înțelegerea lui Teodor.
Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele și-a plecat spre dânșii capul și a zis: „Iertați-mă, fraților, că v-am greșit, dar și voi sunteți datori, ca niște fii adevărați, să răbdați și să suferiți neputința părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor și de atunci s-a îndreptat.
Văzând Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune și în buna înțelegere, putând să folosească și altora cu cuvântul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvântul lui Dumnezeu spre folosul fraților; și avea el atunci douăzeci de ani de la nașterea sa. Iar Teodor, fiind supus și ascultând porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului și a început a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunând multe lucruri folositoare, care duc spre calea mântuirii. Iar unii dintre bătrânii cei mai vechi, văzând pe Teodor făcând învățătură către dânșii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cârti, zicând unul către altul: „Iată, noul începător ne învață pe noi și încă fiind tânăr, ne dă învățătură nouă, bătrânilor; deci, să nu-l ascultăm”. Și sculându-se, s-au dus din sobor la chiliile lor. Iar după ce Cuviosul Teodor a sfârșit propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrânii aceia și le-a zis: „Pentru ce ați lăsat soborul și ascultarea învățăturii și v-ați dus la chiliile voastre?”
Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil ca învățător nouă, celor bătrâni, care de mulți ani petrecem în această mănăstire”. Cuviosul Pahomie, auzind niște cuvinte ca acestea, a suspinat foarte și le-a zis: „Sunteți nebuni și robiți de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună ați pierdut-o cu mintea cea înaltă; și nu pe Teodor l-ați lăsat ducându-vă, ci ați lepădat cuvântul lui Pumnezeu fugind de dânsul și v-ați lipsit de Sfântul Duh. Au nu m-ați văzut pe mine cu câtă luare aminte l-am ascultat și mult m-am folosit din cuvintele lui?”
Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învățând și smerind pe acei bătrâni, le-a tămăduit vătămarea îngâmfării și a cârtirii lor și i-a făcut să fie ascultători la învățătura cea folositoare și cu bună înțelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioților, iar el s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită; lăsând pe Teodor a-și îndrepta bine locașul cel încredințat lui.
În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie; și, după ce s-a gătit locașul, a venit la dânșii un filosof, voind să vorbească cu marele stareț Pahomie. Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe acest fericit Teodor. Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură”. Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești”. Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?” Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n^a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate”. Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.
Iar Cuviosul Teodor a viețuit în toată vremea vieții sale cu bună plăcere lui Dumnezeu și întru toate s-a supus părintelui său până la sfârșitul aceluia, slujindu-i și la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfârșit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea și după sfârșitul cel grabnic al fericitului stareț Petronie, urmașul lui Pahomie, s-a făcut Cuviosul Teodor povățuitor al sfintei turme și s-a îmbogățit cu multe minuni. Pentru acestea era slăvit și știut de preasfințitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Și folosind multora cu lucrurile și cu cuvintele, s-a dus către Domnul la adânci bătrâneți, ca să stea înainte în cer, împreună cu Cuviosul Pahomie, în ceata părinților purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Notă – Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare scrie astfel: El se numește sfințit, deoarece când l-a zămislit maică-sa în pântece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorându-se din cer spre pântecele ei, așa mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pântecele maicii sale a fost sfințit cu darul Sfântului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în manuscrisele grecești, nici în Mineiul cel mare și nici în proloage, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viața lui, ci am amintit-o numai aici la sfârșit. însă se pare că acea pogorâre a stelei din cer, spre pântecele de maică, se cuvine mai mult Sfântului Teodor Sicheotul, care se cinstește în 22 de zile ale lunii aprilie, precum s-a scris despre aceea în viața lui, decât acestui Sfânt Teodor, ucenicul lui Pahomie. Iar că pe acesta l-au numit unii sfințit, se cuvine să înțelegem că într-acea vreme, între monahii din viața de obște a tavenisiotenilor, neavând nimeni sfințire preoțească – precum este arătat în viața lui Pahomie -,el mai întâi a fost silit să primească rânduiala preoțească și pentru aceea s-a numit sfințit, ca și Cuviosul Sava, care se cinstește în cinci zile ale lunii decembrie, care pentru aceasta se numește sfințit, fiindcă el a fost mai întâi hirotonit preot în lavra sa. Iar dacă în viața Sfântului Teodor nu se înștiințează de a fost preot sau nu, este știut că nu sunt scrise cu de-amănuntul viețile tuturor sfinților, precum nici viața lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-a- mănuntul în Sfânta Evanghelie, pentru că se zice:Că de s-ar fi scris una câte una, nici în toată lumea n-ar fi încăput cărțile cele scrise. Deci este lucru cuviincios de crezut, că acest Sfânt Teodor a fost preot și pentru aceea se numește sfințit.
Preacuviosul Pahomie cel Mare (292 – 9 mai 346) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei și întemeietor al monahismului de obște (cenobitic) în Egipt. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 mai, iar în Biserica Catolică la 9 mai.
Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 – 346), părintele monahismului de obște – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos (Esna sau Esneh-Latopolis) (1), din părinți păgâni, și a primit o aleasă educație, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii și culturii sale.
Mergând odată cu părinții săi în capiștea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capiște zicând către părinții lui: “Scoateți de aici pe vrăjmașul zeilor și-l alungați“. Iar preacuviosul (deși încă nu cunoscuse creștinismul), bând din vinul jertfei idolești, a vărsat.
Către vârsta de 20 de ani (2) a fost luat cu forța în armata romană (3). Așa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalți recruți în așteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creștini, care slujeau acolo pe cei bolnavi și în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creștinism.
După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creștină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învățătura Sfintelor Evanghelii și adevărurile de credință, și a primit Sfântul Botez, în anul 314.
După trei ani de viață ascetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, și de sfințenia vieții lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, și, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarcă lâna și să o țeasă, iar, din câștig, dădea săracilor.
După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate.
Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie și Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: “Aici să petreci și să faci o mănăstire, unde vor veni mulți să se mântuiască“; bătrânul Palamon a înțeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire și i-a: “Să zidim aici o chilie și tu să petreci aici, dar să nu ne despărțim, ci, să ne cercetăm unul pe altul“.
Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viața aceasta la cer, pe brațele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.
Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o “schimă” (gr. σχημα – haină călugărească), și i-a dat regula pentru viața de obște.
Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naștere a monahismului de obște (cenobitic), pentru că până în acest moment asceții creștini trăiseră ca pustnici în singurătate, și nu în comunitate.
Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viață monastică cenobitică, care dădea loc atât vieții de obște cât și celei de liniștire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întreaga comunitate și făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.
Mai mult, Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeași mâncare și îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii își îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii.
Călugărilor nu le era permis să dețină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea.
Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstirești, și pedepsea aspru pe leneși. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menține detașat de lume.
(A vorbit totuși cu aceasta, printr-un mesager, și a binecuvântat dorința ei de a deveni călugăriță; care la scurt timp și-a întemeiat propria comunitate monahală de obște).
Pahomie și-a trăit restul vieții sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, și desigur în rugăciune fierbinte.
Aproape de sfârșitul vieții sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea același zel în nevoințele lor cum a avut prima generație, și că aceștia nu vor avea sfătuitori experimentați.
Aruncându-se cu fața la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul și cerându-I îndurare pentru aceștia.
A auzit o voce care i-a răspuns: “Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce și ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieții de călugăr.”
În anul 346, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost și anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu.
Sfântul Pahomie a murit la Pabau în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, și a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.
Posteritatea
În generația care a urmat morții sfântului Pahomie modul de viață al mănăstirilor cenobitice pahomiene s-au răspândit peste tot în Egipt, Palestina, deșertul Iudeii, Siria, Africa de Nord, Asia Mică și Europa de Vest.
Sfântul Vasile cel Mare l-a vizitat pe sfântul Pahomie și a împrumutat multe din ideile pahomiene, pe care le-a adaptat la situația din Asia Mică și așa a scris regulile sale ascetice sau Regula sfântului Vasile cel Mare, mai apoi devenită principala inspirație a monahismului ortodox oriental.
Sfântul Ieronim a tradus pravila Sfântului în limba latină în 404, și doar această traducere a supraviețuit. Pravila Sfântului Pahomie l-a influențat pe Sfântul Benedict de Nursia, cea mai influentă figură a monahismului apusean, în stabilirea propriei lui pravile.
Imnografie
Tropar, glasul al 5-lea:
Arătatu-te-ai mai mare turmei Păstorului celui mare, povățuind turmele sihaștrilor la staulul cel ceresc, părinte Pahomie, și schima cea de acolo, cuvioase, pustnicilor deprinzând, și pe aceasta iarăși ai învățat-o; și acum împreună cu aceia te bucuri și te veselești în cereștile locașuri.
Condac, glasul al 2-lea:
Luminător luminos te-ai arătat marginilor și pustiul cetății l-ai făcut cu mulțime de călugări, Pahomie. Pe tine însuți te-ai răstignit, Crucea ta pe umeri luându-ți, și cu înfrânarea trupul ți-ai topit, rugându-te neîncetat pentru noi toți.
Note
1 – Izvoarele nu concordă asupra locului nașterii Sf. Pahomie: toate vorbesc de Tabaida, dar unii înțeleg “Tebaida (Egiptul de Sus)” (i.e. “Tebaida de Sus”), alții “Tebaida (Egiptul de Jos)” (i.e. “Tebaida de Jos”).
2 – Izvoarele iarăși nu concordă asupra vârstei la care sfântul a fost luat la armată: 18, 19, 20 sau 21 de ani.
3 – Multele războaie din zonă obligau armata romană să recruteze din egipteni, pentru o perioadă de timp.
Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini.
Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie pentru a Sa sfântă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinții lui îi dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustându-le, îndată le vărsa ca pe niște otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pântecele lui de prunc.
Și crescând el, părinții lui l-au dus odată la capiștea idolească care era lângă râul Nilului și în care diavolul cel ce petrecea în idol dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, înșelând astfel poporul care credea că idolul lor vorbește cu ei. Iar Pahomie, mergând acolo, diavolul a tăcut și idolul a rămas mut. Și se mira slujitorul idolesc că zeul lor a amuțit și îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi i-a descoperit diavolul taina aceea, că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutând spre prunc, a strigat cu glas tare, zicând: „Pentru ce ați adus aici pe vrăjmașul zeilor noștri? Scoateți-l îndată afară de aici!” Părinții lui Pahomie s-au mâhnit pentru aceasta, mirându-se și zicând între ei: „Ce o să fie pruncul acesta, că nici din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o și varsă?” Și ei, nepricepându-se ce să fie aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat pe el la învățătura cărții egiptene și la filosofia cea veche.
În acea vreme, împărățind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se adune oaste împotriva muncitorului Maxentie. Deci, comandanții împărătești, ajungând până în părțile Egiptului, au luat cu sila în rânduiala ostășească pe mulți tineri, între care era și tânărul Pahomie, fiind în vârstă de douăzeci de ani. Și pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creștinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii cei luați erau ținuți sub străji, iar locuitorii cetății, văzând pe acei tineri păziți cu străji și auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dânșii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creștinilor, le aduceau cele de trebuință, adică îndestulare de bucate și de băuturi, și-i mângâiau pe dânșii în necaz. Iar Pahomie se minuna văzând atât de mare dragoste care li se făcea de cetățenii aceia. Deci, înștiințându-se de la cei ce erau cu dânsul, că sunt milostivi creștinii spre toți, iar mai ales spre străini, întreba de numirea aceea, adică ce sunt creștinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creștini.
Atunci ei i-au spus lui: „Creștinii sunt oameni cucernici, care cred în Unul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor și Atotțiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, și în Duhul Sfânt. Ei sunt buni la obiceiuri și milostivi către toți, făcân- du-le bine și dându-le în dar toate cele de trebuință, și așteptând răsplătire de la Unul Dumnezeu”. Unele ca acestea auzind tânărul Pahomie, se minuna de credința creștinească, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu și se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.
Deci, depărtându-se puțin de tovarășii săi și fiind singur, și-a întins mâinile spre cer și a zis: „Doamne, Dumnezeul creștinilor, Cel ce ai făcut cerul și pământul, dacă vei căuta spre smerenia mea și îmi vei dărui mie cunoștința dumnezeirii Tale și mă vei izbăvi de necazul acesta, îți voi sluji Ție în toate zilele vieții mele și voi viețui după poruncile Tale”. Astfel rugându-se, a pus în mintea sa neuitata pomenire a adevăratului Dumnezeu, pe Care îl cinstesc creștinii. Și mergând de acolo cu ceilalți ostași, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întâmplau lui vreodată dulceți trupești sau alte oarecare pofte mirenești, se întorcea cu totul de la dânsele, aducându-și aminte de rugăciunea aceea în care și-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viața cea plăcută Lui și s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Căci iubea curățenia trupească din tânăra vârstă și se silea a o păzi fără de prihană.
Iar după ce marele și dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe vrăjmașii săi prin credința în Hristos, făcându-se pace în împărăția lui, a eliberat cetele ostășești și astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci Pahomie, întorcându-se în patria sa, a mers cu sârguință în Tebaida cea de sus, în satul ce se numea Hinovoschia și, intrând în biserica creștinească, a cerut Sfântul Botez. Deci, învățându-se și deprinzându-se cu sfânta credință, a luat Sfântul Botez și s-a învrednicit împărtășirii dumnezeieștilor Taine. Iar după ziua aceea, sosind noaptea, a văzut în vedenia visului pogorându-se rouă din cer, care umplându-i dreapta lui și închegându-se, s-a făcut ca mierea. Și a auzit un glas de sus, grăind către dânsul: „O, Pahomie, înțelege ceea ce vezi, că acesta este semnul darului care ți se dă ție de la Hristos Dumnezeu”.
De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit și mai mult cu dragostea lui Dumnezeu și, umilindu-se foarte mult, a dorit viața monahicească. Și auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care viețuia într-un loc pustiu, s-a dus la dânsul și, ajungând la chilia lui, a bătut în ușă. Iar starețul, căutând prin fereastră, l-a întrebat: „Ce voiești? Și pe cine cauți?” Pahomie i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah!” Grăit-a lui starețul: „Nu poți să fii monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulți au venit aici și, nesuferind nevoința călugărească, s-au întors înapoi”. Pahomie i-a zis lui: „Nu toți oamenii au același obicei; primește-mă numai și vremea singură va arăta de pot a suferi greutatea vieții călugărești”. Grăit-a starețul: „Ți-am spus că nu vei putea răbda; deci să te duci la altul într-alt loc și să te ispitești multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine și te voi primi; pentru că eu viețuiesc aici cu asprime și, întărindu-mă cu darul lui Hristos, nu mănânc nimic, decât numai pâine și sare; iar untdelemn și vin niciodată nu bag în gură. Și petrec fără somn întru rugăciune și învățătura dumnezeieștilor cuvinte până la miezul nopții, iar de multe ori chiar și toată noaptea”.
Acestea grăind starețul, nu se mândrea pentru înfrânarea sa, ci voia mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tânărul mirean. Iar Pahomie, auzind unele ca acestea, și mai mult se aprindea spre o viață ca aceea după Hristos. Și zicea către stareț: „Cred lui Dumnezeu că, cu sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere și răbdare și mă va povățui pe mine prin tine la viață cea aspră”. Atunci Cuviosul Palamon, văzând osârdia lui cea către Dumnezeu și cunoscând în el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis ușa și, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima monahală. Și petreceau amândoi împreună în postiri și în rugăciuni, ostenindu-se cu lucrul mâinilor. Iar lucrul lui era a toarce lână și a țese rase, nu pentru vreun câștig oarecare, ci ca să hrănească pe săraci din osteneala mâinilor sale. Iar când stătea la rugăciunile cele de toată noaptea, dacă îl vedea cândva starețul dormitând, îl scotea afară din chilie și, umplând o coșniță cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc și acolo să o verse; așa alunga somnul și își ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie deșteaptă la rugăciune.
Deci, starețul zicea către ucenic: „Trezește-te, fiule, și te deșteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmașul; pentru că în deșert va fi osteneala noastră”. Și văzând Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrânat și sârguitor către toate nevoințele pustnicești și sporind spre fapta cea îmbunătățită, se bucura cu duhul și slăvea pe Dumnezeu. Și sosind ziua prealuminată a Sfintelor Paști, a zis starețul către ucenic: „Devreme ce ziua aceasta este de praznic, și la toți creștinii această zi a învierii lui Hristos este zi de bucurie și de prăznuire, deci, frate, să gătești și nouă masa, ca, mâncând, să ne veselim pentru slava lui Dumnezeu”. Vrând el îndată cu osârdie să facă porunca, a luat puțin untdelemn și a turnat în sare, punându-l pe masă. Și apropiindu-se starețul de masă și văzând în sare untdelemn, și-a lovit fruntea cu mâna și a zis cu lacrimi: „Domnul meu S-a răstignit și a fost batjocorit și a suferit pălmuire și eu să mănânc untdelemn?” Deci, n-a stat la masă să mănânce, până ce nu s-a luat sareași untdelemnul și s-au pus altele.
Într-una din zile a venit la dânșii un frate și, văzând focul aprins, a zis lui Palamon și lui Pahomie: „Dacă cineva dintre voi are credință, să se pună deasupra acestor cărbuni și să stea pe ei până se va citi rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru…”. Iar Cuviosul Palamon, cunoscând înălțarea minții fratelui aceluia, l-a certat, zicându-i: „încetează, frate, cu acea mândră părere a ta și nu căuta lucrul cel netrebnic, pentru că te amăgești”.
Iar el mai mult mândrindu-se, s-a suit de voia sa pe cărbunii cei aprinși și stătea citind rugăciunea Domnului. Și a rămas nears; fiindcă, cu îngăduința lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mândri, îl apăra de arderea focului. Deci, pogorându-se de pe foc nevătămat, mai mult se mândrea pentru sfințenia sa. Și, plecând de la dânșii, îi ocăra, zicându-le: „Unde este credința voastră?” Deci, șezând acel frate mândru în chilia sa, care nu era așa departe de Palamon, și văzându-l diavolul înșelat desăvârșit cu înălțarea minții, s-a închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă și înfrumusețată cu podoabe și, venind la el, a bătut în ușa chiliei. Iar el, deschizând ușa și văzând pe acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip de femeie, i-a răspuns: „Fiind strâmtorată de datornici pentru datorii și neavând cu ce să le plătesc, am fugit de la dânșii, temându-mă să nu cad în mâinile lor și să-mi facă vreo răutate; deci mă rog ție, părinte, primește-mă în ceasul acesta în chilia ta, ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povățuit să vin la tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută”.
Iar el, neputând să socotească cele grăite și neînțelegând meșteșugirile vrăjmașului cu grosimea minții sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea femeie. Atunci diavolul a pus în el gânduri de desfrânare și l-a aprins pe el cu poftă trupească, și acel mândru monah, fiind biruit de spurcatul gând, s-a învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-și împlinească patima sa, îndată diavolul l-a trântit de pământ și a pierit; iar el a zăcut multă vreme la pământ ca un mort, mut și fără de glas. Iar după câteva zile, venindu-și în sine și cunoscându-și nebunia sa, s-a dus la Sfântul Palamon, tânguindu-se și zicând: „Să știi, părinte, că eu singur sunt pricinuitorul pierzării mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioșiei tale, ajută ticăloșiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de diavol până în sfârșit”.
Așa grăind acela cu lacrimi, iar cuvioșii părinți Palamon și Pahomie lăcrimând de milă pentru dânsul, deodată s-a îndrăcit monahul acela și a fugit din chilie și, fiind gonit de diavol, alerga prin munți și prin pustie; apoi, mergând la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat în cuptorul băii și a ars acolo. Iar fericitul Pahomie, văzând și auzind aceasta, își păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mândrie și își îndrepta viața în smerită cugetare și în blândețe, aducându-și aminte de cuvintele Domnului, care zice: Invățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.
Muntele și pustia aceea, întru care viețuia, erau pline de spini și, ieșind Pahomie să adune lemne, își rănea picioarele, umblând desculț prin spini; asemenea și mâinile lui, fiind înțepate de spini, sângerau. Iar el răbda cu bucurie, aducându-și aminte de piroanele Stăpânului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui mâini și picioare. Lui îi plăcea să se roage singur la un loc osebit și pentru aceasta adeseori ieșea în pustie departe de chilie; și acolo își întindea mâinile în sus și se ruga lui Dumnezeu.
Odată, ducându-se el cam departe de chilia sa și apropiindu-se de locul ce se numea Tavenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus, grăind către dânsul: „Pahomie, aici să petreci și în locul acesta să faci o mănăstire; pentru că vor veni la tine mulți din cei ce voiesc să se mântuiască. Pe aceia îi vei povățui în călugărie la viața cea îmbunătățită, după felul și rânduiala pe care îndată o voi trimite ție”. Iar fericitul Pahomie, minunându-se de acest dumnezeiesc glas, i-a stat înainte îngerul în chipul rânduielii celei mari a monahilor celor desăvârșiți, adică în sfânta schimă, și i-a dat în mâini o tăbliță care avea scris pe dânsa rânduielile și canoanele vieții monahicești și pustnicești. Deci, întorcându-se el cu bucurie la cuviosul său stareț, i-a spus toate cele văzute și auzite. Iar acela crezând fără îndoială că este lucrul și rânduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mântuire omenească. Apoi fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să meargă cu dânsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc și arătarea cea îngerească.
Iar starețul, nevoind să mâhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dânsul acolo și, zidind o chiliuță mică în acel loc, se bucura de dumnezeiasca cercetare. Apoi, după câtăva vreme, starețul a grăit către Pahomie: „O, fiule, deoarece văd darul cel dăruit ție de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povățuitor multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să facem așezământ, ca să nu ne despărțim niciodată, ci să ne cercetăm unul pe altul, cât vom fi între cei vii”. Și astfel viețuia fiecare în chilia sa.
Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetându-l și luând de la dânsul binecuvântare și părintească învățătură. Dar nu multă vreme după aceea, Sfântul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din multa înfrânare; pentru că uneori gusta puțină pâine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de bucate, bea puțină apă și pâine nu gusta nicidecum. Deci, frații care veneau spre cercetarea lui, îl rugau și îl sfătuiau, ca să dea măcar puțină odihnă trupului său bolnav și să guste din bucate și din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvârșit. Iar el le răspundea: „Dacă sfinții mucenici ai lui Hristos au răbdat cu tărie până la sfârșit pentru Dumnezeu – în Care au crezut unii tăierea mădularelor, alții tăierea capetelor, iar alții arderea focului, apoi cum să voiesc eu să-mi pierd răbdarea mea cea puțină, pe care m-am făgăduit s-o îndur pentru Hristos?” Și așa pustnicul și înfrânatul cel adevărat, deși fiind în boală trupească, totuși nu și-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o până la sfârșit, s-a sfârșit pe mâinile iubitului și duhovnicescului său ucenic și fiu, fericitul Pahomie, și a trecut spre îndulcirea veșnicelor bunătăți, gătite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iar Cuviosul Pahomie îngropând cinstitule trup al duhovnicescului său părinte, s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde viețuia după Dumnezeu.
Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul Ioan, fratele lui cel mai mare după trup, care îl căuta de multă vreme, pentru că, de când Pahomie luase Sfântul Botez, nu s-a mai întors la casa sa, la părinții și rudeniile sale, ci îndată s-a dus în pustie; iar Ioan, fratele lui, îl căuta pretutindeni, pentru că acum și acela luase sfânta credință și se botezase. Deci, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat și s-au sărutat, și Ioan a început a viețui împreună cu Pahomie și a urma vieții lui, petrecând amândoi în legea Domnului și învățându-se ziua și noaptea. Și nu se îngrijeau de cele pământești, iar cele ce le aveau din osteneala mâinilor lor, le împărțeau la cei ce aveau trebuință, neîngrijindu-se pentru ziua de mâine. Și își muncea trupurile cu postiri, privegheri și alte feluri de osteneli, mângâindu-se cu nădejdea învierii și a fericirii ce va să fie în ceruri. Apoi citind Viețile Sfinților și luând aminte la isprăvile acelora, singuri se sârguiau să săvârșească unele ca acelea.
Iar Cuviosul Pahomie, aducându-și aminte de făgăduința care de la Dumnezeu i se făcuse lui, pentru frații cei ce erau să se adune la dânsul spre mântuire, a început a zidi chilii, împreună cu fratele său. Deci, Pahomie voia să facă mai mare cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învățând și cugetând pentru liniștea și strâmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci, supărându-se, a zis către Pahomie: „încetează de a mări și a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta nu este de trebuință”.
Iar Pahomie auzind unele ca acestea^, s-a mâniat asupra fratelui său, că nu cu înțelegere l-a ocărât pe el. însă, fiind blând, nu i-a zis nimic împotrivă, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Și sosind noaptea, s-a închis în chilia sa și a început a plânge și întru rugăciune a se mărturisi lui Dumnezeu, zicând: „Amar mie, că înțelegerea cea trupească este încă întru mine și umblu încă după trup; pentru că după atâta deprindere duhovnicească, încă sunt stăpânit de mânie. Miluiește-mă, Dumnezeule, ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău și vrăjmașul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale, atunci mă va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris este:Cel ce păzește toată legea, dar numai într-una greșește, pentru toate s-a făcut vinovat. însă cred, Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta mie, și mă voi învăța a umbla în căile Sfinților, plăcuților Tăi, tinzând spre cele dinainte și uitând pe cele din urmă; că din veac sfinții Tăi ajutându-se cu darul Tău, au rușinat pe vrăjmașul și foarte s-au preamărit. Iar eu cum voi învăța, Doamne, pe aceia care Te-ai făgăduit a-i chema la viața monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care prin trup îmi luptă sufletul meu, și de nu voi păzi legea Ta fără de prihană? Dar cred, Doamne, că dacă Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care sunt plăcute înaintea ochilor Tăi și-mi vei ierta toate păcatele mele”.
Așa strigând fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru rugăciuni, asudând cu lacrimi, și din multa sudoare – pentru că era pe vremea secerișului și în părțile acelea este zăduf fără de măsură – s-a făcut sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stând la rugăciune, să-și aibă mâinile întinse în sus și nicidecum nu le lăsa, nici nu le strângea, până la sfârșitul rugăciunii; ci așa stătea ca spânzurat pe Cruce. Astfel obosindu-și trupul său, iar sufletul ridicându-și spre gândirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.
Și nu după multă vreme, Ioan, fratele lui, s-a mutat către Domnul, și el l-a îngropat, după obicei, cu psalmi și cu cântări, îngrijindu-se în toate zilele ca să fie mai bun și mai slobod de gândurile cele ce năvăleau asupra lui, învățându-se pururea în frica lui Dumnezeu și având în minte pomenirea morții, înfricoșata judecată și minunile cele veșnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii văzând aceasta, au început a năpădi la arătare asupra lui, scrâșnind cu dinții și aducându-i multe ispite. Iar el înarmându-se cu pavăza credinței și cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmașului, având totdeauna în gură cântarea de psalmi. Deci, rugându-se el, diavolii de multe ori se sârguiau să-i curme rugăciunea și, când pleca genunchii, îi arătau înaintea lui o groapă adâncă și apă vâjâind, ca să se teamă și să nu-și plece genunchii la rugăciuni. însă sfântul nu se îngrijea de diavoleștile năluciri și nu înceta a-și pleca genunchii la rugăciune.
Odată, umblând el, l-au înconjurat diavolii, urmându-i și mergându-i înainte ca unui boier, zicând unul către altul: „Vine domnul Pahomie, dați loc robului lui Dumnezeu!” Iar sfântul batjocorea nălucirile lor și-i socotea pe dânșii ca pe niște câini ce latră. Altădată, stând el în chilia sa la pravila cea de la miezul nopții, au năvălit asupra lui mulțime de diavoli, cu huiet și cu strigare multă, și au început a-i clătina chilia și a cutremura pământul, vrând să răstoarne zidirea din temelie și să ucidă pe Pahomie; dar el a început a cânta:Dumnezeu este scăparea noastră și puterea; ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, când se va tulbura pământul. Atunci îndată s-au stins diavolii ca fumul și s-a făcut alinare și liniște. însă aceia, fugind ca niște câini fără de rușine, iarăși s-au întors. Deci, după rugăciune, șezând sfântul la lucrul mâinilor, i s-a arătat diavolul în chip de cocoș mare, care cânta înaintea lui foarte tare și se repezea spre fața lui; iar sfântul a suflat asupra lui și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dânsul.
Altădată, adunându-se mulți diavoli, au legat o frunză de stejar cu o funie mare și lungă, și trăgeau de ea cu osteneală și cu ispitire, ca de o piatră mare, chiuind și strigând cu mare glas unul către altul: „Trageți, trageți!” Aceasta o făceau vrând să pornească spre râs pe robul lui Dumnezeu; dar sfântul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.
De multe ori, când ședea sfântul să guste hrană, diavolii făcându-se în chip de femei frumoase, ședeau de amândouă părțile lui și se atingeau de bucatele cele puse înainte. Iar cuviosul, închizân- du-și ochii cei trupești ca să nu vadă nălucirile cele muierești, își ridica ochii minții spre Hristos Dumnezeu și nălucirile cele diavolești fugeau; pentru că nu puteau să sporească ceva, de vreme ce era împreună cu el darul Domnului, Cel ce a zis către plăcuții Săi:Nu vă temeți, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului.
Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru că toată ziua, de dimineață până seara, a fost bătut de dânșii și ca un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit de ajutorul lui Dumnezeu, știind că Domnul nu părăsește în ispite pe robii Săi. Deci a venit la dânsul pentru cercetare un oarecare monah bătrân cu numele Apolos; și dacă a început Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate primejdiile și ispitele cele aduse asupra lui de diavoli, Apolos i-a grăit lui: „Îmbărbătează-te și te întărește, robule al Domnului, pentru că știe diavolul că dacă te-ar birui pe tine, cel ce ne ești nouă spre folos, și căruia toți, după puterea noastră, ne sârguim să-ți urmăm, apoi pe noi neputincioșii cu înlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte, având ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoințe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că să nu dai răspuns lui Dumnezeu și pentru noi, biruindu-te de lenevire și dându-ne nouă chip de împuținare de suflet”.
Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăjmașilor celor nevăzuți și slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mângâiat în necaz, și l-a pornit spre mai mare ne voință; deci, a rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des și să-l întărească. Iar odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit și, petrecând puține zile, s-a mutat către Dumnezeu și a fost îngropat de Pahomie.
Cuviosul Pahomie avea atâta îndrăzneală și credință către Dumnezeu, încât de multe ori călca peste balauri și peste scorpii, și rămânea nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo de râu, iar crocodilii ascultau porunca lui și treceau degrabă pe plăcutul lui Dumnezeu. Și mulțumind cuviosul lui Dumnezeu că-l păzește nevătămat de toate asuprelile vrăjmașilor, se ruga Lui, zicând: „Bine ești cuvântat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat neputința mea, ca să fie înșelată de vrăjmașul, ci singur m-ai întărit și mă întărești pe mine, văzând neștiința mea. Singur mă povățuiești și mă înveți pe mine voia Ta cea sfântă, pentru că eu sunt prost și neînțelept; iar Tu m-ai înțelepțit întru frica Ta”.
Și iarăși văzând sfântul neîncetatele asupreli diavolești, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz și desăvârșit nevoitor, ca să-i ia somnul, încât să petreacă noaptea și ziua fără de somn – pe cât se poate biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, după cele scrise:Nu mă voi întoarce, până ce se vor sfârși; îi voi necăji și nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-ai încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea și vedea pe duhurile cele nevăzute ca pe niște văzute și le gonea departe cu arma duhovnicească a rugăciunilor. Și rugăciunea cuviosului era ca să se săvârșească întru el voia Domnului și să nu se lipească de el nici un gând din grijile lumești.
După câtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stând la rugăciune la miezul nopții, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintâi, zicându-i: „Pahomie”. Iar el a răspuns: „Ce este, Domnul meu?” Zis-a îngerul: „Voia Domnului este aceasta, ca să-I slujești Lui și pe neamul omenesc să-l aduci la El”. Acestea zicându-i îngerul Domnului de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, mulțumind lui Dumnezeu și luând încredințare din acea vedenie ce i se făcuse dintâi, a început a primi pe cei ce veneau la el și voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea chipul monahicesc, învățându-i să treacă cu vederea lumea și pe toate cele din lume. Și se făcea el însuși pildă cu pustnicia și cu smerenia vieții celei iubitoare de osteneală, slujind celorlalți frați, deși nu mai era tânăr. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpând, sădind și adăpând cu apă verdețurile; el slujea bolnavilor ziua și noaptea și era chiar și portar. El făcea cu mâinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă și slujirile în mănăstire; și îndemna pe toți să petreacă întru chemarea lor, și să se învețe întru psalmi și întru alte cărți; dar mai ales întru Sfânta Evanghelie.
Numele fraților care veniseră la el la început erau acestea: Psentais, Suros și Psoe. Acestora le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfânta lui viață cea întocmai cu îngerii, se minunau, zicându-și unul altuia: „Ne-am înșelat, socotind că sfinții sunt născuți de fel sfinți, și nu se fac sfinți după a lor voie; și iarăși socotind că păcătoșii nu pot ca, întorcându-se la pocăință, să se facă sfinți. Iată, vedem darul lui Dumnezeu în sfântul acesta, părintele nostru Pahomie; căci s-a născut din părinți păgâni și necredincioși, și a venit întru atât de bună credință și plăcere de Dumnezeu, încât săvârșește cu înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu și este sfânt. De aceea ni s-a arătat și nouă aievea, că și noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat și el sfinților, care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să și înviem cu el, că drept ne duce pe noi la viața veșnică”.
Deci, apropiindu-se ei de Sfântul Pahomie, i-au zis: „Pentru ce, părinte, singur te ostenești atât de mult în lucrurile monahicești? Poruncește-ne nouă, ca să lucrăm și noi”. Sfântul le-a răspuns: „Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca să ne ostenim împreună pentru mântuire. El să ne întărească, pe mine și pe voi, în răbdare și osteneli. Iar când Domnul nostru ne va aduna mai mulți, atunci îmi veți ajuta în slujbele mănăstirești”. Și le-a scris lor Cuviosul Pahomie rânduieli pentru rugăciune, pentru lucrul mâinilor și pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrană și pentru haine, pentru toată buna rânduială mănăstirească și pentru viața monahicească, precum a fost povățuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat lui.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toți spre mântuire, s-au adunat la cuviosul și alți frați, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie – un altul Ioan și alții care auzeau de viața lui cea folositoare, de învățătura cea de suflet mântuitoare a credinței celei drepte și de rânduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, în puțină vreme numărul fraților s-a înmulțit, încât ei erau mai bine de o sută.
Iar când, în vreo zi de praznic, se cădea ca toți împreună să se împărtășească cu preacuratele, cereștile, nemuritoarele și de viață făcătoarele dumnezeiești Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape și acesta săvârșea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor și toți se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Și nu voia povățuitorul și cugetătorul cel smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rânduiala preoțească; ci zicea că foarte de folos este monahilor să nu caute cinste și începător ie, mai ales cei ce viețuiesc viața cea de obște, ca să nu înceapă între frați a se face zavistii, pizmuiri și neîntocmiri pentru aceste pricini. Căci precum când cade în arie o scânteie mică de foc, dacă nu se va stinge degrabă, toată aria o arde, și rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas; astfel, căzând între monahi gândul iubirii de stăpânire și dorirea de rânduială preoțească, de nu se va scoate degrabă, pe toate ostenelile lor cele de mulți ani și rodurile duhovnicești le va întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.
Acestea le grăia cuviosul, învățând pe frați smerenia; însă, dacă venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfințiți, voind să petreacă cu dânșii, îl primea cu dragoste și-l cinstea ca pe un părinte; iar acela privind la viața cuviosului cea cu smerită cugetare și a celorlalți frați, se sârguia să fie următor smereniei și ostenelilor lor celor pustnicești.
Și era Sfântul Pahomie foarte milostiv și iubitor spre toți. Ii era milă de cei bătrâni și neputincioși cu trupul, știa a plăcea și celor tineri, având multă purtare de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraților crescând în toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dânșii – care puteau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îndrepteze și să povățuiască pe alții la fapta bună -, și i-a pus pe ei peste alți frați, împărțindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur, privind la toți ca un părinte și îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia ascultarea și slujirea cea cuviincioasă în lucruri, și rugăciunile și pravila cea pustnicească pe care putea să o poarte. Astfel se făcea fraților mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povățuitorul cel de Dumnezeu înțelepțit.
Iar după mulți ani, auzind de dânsul sora sa cea după trup, a venit la mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că și dânsa primise acum credința creștinească. Iar el, aflând de venirea ei, a trimis pe portar la dânsa, zicându-i: „Ai auzit de mine că sunt viu; deci, du-te de aici și nu te mâhni, că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici. eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi vieții mele și să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci frații mei îți vor zidi o chilie într-un loc liniștit, ca acolo bineplăcând Domnului, să te lepezi de lume; pentru că nu este altă odihnă mai bună pe pământ, decât aceea, de a face bine și a plăcea lui Dumnezeu. Și puternic este Domnul ca și pe alte fecioare și femei să le mântuiască prin tine, aducându-le la o viață ca aceasta. Pentru aceea vei avea îndoită răsplătire de la Dânsul: una, pentru viața ta îmbunătățită; iar alta, pentru povățuirea acelora”. Aceasta auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima și a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui său și, lăcrimând, cerea să fie povățuită pentru mântuire.
Iar fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu pentru osârdia ei cea atât de mare; și a poruncit unor frați cucernici, ca departe de mănăstire, de cealaltă parte a râului, să-i facă o chilie și să zidească o mănăstire mică; apoi a îmbrăcat-o pe sora sa în chipul monahicesc. Și, adunându-se la dânsa și alte fecioare și femei, le-a dat rânduială de viață monahicească și a încredințat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrân și sfânt, cu numele Petru, care le cerceta adeseori și iconomisea toate cele pentru dânsele.
Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul și darul facerii de minuni; pentru că a început, cu darul lui Hristos, a tămădui bolile și a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot bătrân, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea și Pahomie se ducea la dânsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece acel Dionisie era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos și a pătimit pentru Dânsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.
Iar o femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind de curgerea sângelui de mulți ani și auzind de sfințenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa, prin sfintele lui rugăciuni. Și aflând că sfântul nu vorbește cu femeile, nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie întru Domnul și se cercetează unul pe altul, și l-a rugat acea femeie să-l cheme cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Deci Dionisie a făcut așa și, trimițând rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate și, intrând ei în sfânta biserică, femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune și în Sfânta Evanghelie, și îndată s-a tămăduit de curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă. Deci, căzând la pământ, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare și pe plăcutul Lui, pe Sfântul Pahomie, l-a fericit cu laude. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând meșteșugul lui Dionisie, a binecuvântat pe femeie și, după vorba cea iubită cu prietenul său cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.
După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare și a rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat. Iar cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: „Noi nu avem obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvântăm în numele Domnului, și iarăși o vom trimite pe ea la voi; și nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta”. Iar omul acela, alergând degrabă, a adus haina fiicei sale și a dat-o sfântului.
Însă Sfântul Pahomie, căutând cu iuțime spre haina aceea, a zis: „Nu este aceasta haina ei”. Iar tatăl său întărea, zicând: „Cu adevărat haina aceasta este a fiicei mele”. Sfântul a grăit către dânsul: „Și eu știu că fiica ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească; iar ea, zicând că este fecioară și împodobindu-se cu cele feciorești, și-a pierdut fecioria și petrece în necurăția desfrânării. Deci, am cunoscut că haina aceasta este spurcată cu păcatul și pentru aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o sfătuiești mai întâi să se lase de păcatul acela și să se tăgăduiască că de acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, și atunci Domnul îi va fi milostiv și o va tămădui de muncirea diavolească”.
Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mâhnire și de mânie asupra fiicei sale și, ducându-se la dânsa, a întrebat-o de este adevărat, și ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, și a făgăduit cu jurământ că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întorcându-se la cuviosul și spunându-i cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre dânsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugându-se pentru cea îndrăcită, i-a trimis puțin untdelemn și după ce a luat ea cu credință untdelemn și s-a uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dânsa și s-a făcut sănătoasă din ceasul acela.
Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era diavolul dintr-însul și nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul, căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsându-l să-l aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire, a căzut plângând la picioarele Sfântului Pahomie, și îl ruga cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat, ca să-l izbăvească de muncirea diavolească. Iar cuviosul, făcând rugăciune, i-a dat o pâine din mănăstirea sa și i-a poruncit ca, la ceasul mâncării, să pună acea pâine înaintea fiului său. Și ducându-se omul la casa sa cu pâinea și sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci și-a împlinit trebuința în acea zi cu altă pâine. Iar după o vreme, flămânzind el și cerând să mănânce, tatăl a sfărâmat o parte din pâinea lui Pahomie în părticele mici și le-a amestecat cu finice și astfel le-a pus înaintea fiului său ca, necunoscând, să mănânce. Iar duhul cel necurat ce era în acel tânăr, cunoscând în finice pâine dată din mâinile sfântului, a aruncat finicele la pământ. Deci, tatăl n-a dat fiului să mănânce mai multe zile, poruncind să nu-i pună înainte nimic altceva decât pâinea adusă de la Sfântul Pahomie. Apoi, tânărul fiind silit de multă foame, a gustat din pâinea aceea și îndată a fugit dracul din el. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuviosului, dând mulțumire și laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile plăcutului Său.
Multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfântului Duh care petrecea în el, însă pentru acestea nu se înălța cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cândva pentru ceva și nu-și câștiga cererea, nu se mânia, nici nu se tulbura cu gândul, ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc și mare cuvânt:Părinte, fie voia Ta!
Oarecând cercetând Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin înalt și roditor, în care suindu-se cei tineri în ascuns, furau poamele și le mâncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a văzut șezând în vârful lui un duh necurat și l-a cunoscut că este dracul lăcomiei pântecelui, care înșeală pe cei tineri să fure smochinele și să le mănânce în ascuns.
Atunci a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din nevoitorii bătrâni cei de demult, cu numele Iona, și i-a zis: „Frate, taie pomul acesta, pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor neîntăriți în înfrânare”. Iar bătrânul Iona, auzind acestea, s-a mâhnit foarte tare și a zis către cuvios: „Nicidecum, o, părinte, pentru că mult rod luăm din el”. Și văzând Sfântul Pahomie pe acel bătrân mâhnit, a tăcut, nevrând să-l mâhnească și mai mult; pentru că îl știa că este sfânt cu viața. Iar a doua zi, acel pom a fost aflat uscat cu totul și nu avea nici rod, nici frunze verzi. Deci văzând aceasta bătrânul Iona, mai mult s-a umplut de mâhnire și de necaz, căci n-a ascultat pe părintele cel sfânt și n-a tăiat îndată acel smochin.
Aici se cuvine a pomeni puțin și de viața acestui fericit bătrân Iona, căci avea optzeci și cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste și cu plăcere lui Dumnezeu. Iar ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi, să adune roadele și, prin ostenelile și rugăciunile lui, să facă mare îmbelșugare și îndestulare de roade nu numai fraților, ci și străinilor.
Însă el n-a gustat niciodată din acele roade și răsaduri până la sfârșitul său, atât de înfrânat și postitor era. Haina lui era numai una, făcută din piele de oaie, pe care o purta iarna și vara. Altă haină niciodată nu-i trebuia decât cojocul, pe care numai atunci îl lua, când se împărtășea cu dumnezeieștile Taine; iar după împărtășire se dezbrăca și îl strângea, păstrându-l curat în tot timpul călugăriei lui. Și nu știa ce este odihna trupului, pentru că totdeauna și neîncetat muncea cu osârdie lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdețurile crude cu oțet îi erau lui hrană în toată viața. Și niciodată nu s-a odihnit pe coastele sale până la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua din grădină, primea hrana cea obișnuită o dată pe zi, după apusul soarelui, iar după aceea intra în chilia sa și șezând, lucra cu mâinile, împletind funii toată noaptea fără lumânare, până la cântarea Utreniei. Și avea în gura lui rugăciunea, și astfel dormita puțin pentru nevoia somnului celui firesc. În acest fel și-a obosit trupul său până la cel mai de pe urmă ceas al vieții sale, căci astfel a fost găsit la sfârșit fericitul acela bătrân Iona, șezând și ținând în mâini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfânt s-a dus către Domnul, ca unul ce a fost atât de iubitor de osteneli, nevoitor și omorâtor de patimile trupului său.
În aceeași mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie a zidit o biserică nouă, cu mâinile fraților celor iscusiți în acel lucru, și a împodobit-o cu stâlpi frumoși, încât se veseleau de acel lucru bun și frumos zidit. Apoi socotind că nu se cade monahilor a se veseli de podoaba lucrului mâinilor lor, nici a se mândri de frumusețea zidirii lor, a luat niște funii groase și a legat stâlpii; deci, chemând pe frați le-a poruncit, ca să tragă cu toată puterea, până ce s-a aplecat zidirea și s-a văzut că este neîmpodobită. Deci, cuviosul a zis către frați: „Să nu vă lăudați, fraților, pentru osteneala cea multă a mâinilor voastre, că ați făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiți, ca să vă zidiți singuri pe voi și să vă împodobiți sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi sunteți Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul”. Așa cuviosul părinte, mergând în fiecare locaș, folosea pe frați, învățându-i și dojenindu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugându-i și sfătuindu-i să fie în viață fără de prihană, ca să știe și să cunoască meșteșugirile vrăjmașului, și astfel să se împotrivească lor cu puterea Sfântului Duh, și adeseori să grăiască cuvintele Psalmului:întru Dumnezeu vom face putere și El va urgisi pe vrăjmașii noștri.
Șezând oarecând Cuviosul părinte Pahomie cu frații în mănăstirea sa din Tavenisiot și învățându-i din dumnezeieștile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care își acopereau veninul cel dinăuntru cu haine de păr; și, stând înaintea porților mănăstirii, au zis oarecărora din frați: „Suntem trimiși de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneți din partea noastră aceste cuvinte: «De ești cu adevărat om al lui Dumnezeu și nădăjduiești spre Dânsul că te va asculta pe tine, apoi să vii și să treci cu noi râul cel de lângă mănăstire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaștem toți care din noi are mai multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?»”.
Niște cuvinte de mândrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis către frați: „Cu îngăduința lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia să treacă râul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dânșii în lațul său, ca să li se întărească înșelăciunea ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să umblu pe apă, pentru că știu că gândul acesta nu numai că nu este monahicesc, dar nici creștinesc. Iar voi duceți-vă și spune- ți-le lor că așa zice smeritul Pahomie: «Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrurile mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sârguința mea este, nu ca să umblu pe ape, ci ca să-mi plâng totdeauna pentru păcatele mele și să caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără de vătămare ispitele vrăjmașului”. Unele ca acestea auzind ereticii, s-au dus rușinați.
În locașul cuviosului era un frate, care își făcea voia sa și nu mânca în același timp, când mâncau și ceilalți frați, ci postea mai mult decât vremea cea rânduită și se înălța cu părerea întru sine. Iar Părintele Pahomie, cunoscând înălțarea de minte a monahului aceluia, l-a luat de-o parte și i-a zis: „Frate, Domnul a zis:M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, și tu ești dator a ne asculta pe noi și a păzi rânduiala mănăstirească, și când vine vremea mesei, mănâncă împreună cu frații cele puse înainte, însă cu măsură; nu foarte săturându-te, ca să nu se îngrașe trupul și să ridice întru tine război, nici foarte puțin să nu mănânci, ca să nu slăbești cu trupul întru osteneli, ci să primești hrana după măsura puterilor trupești, până ce vei birui pe diavolul slavei deșarte”.
Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă după aceea iarăși s-a abătut la voia sa, zicând: „Unde este scris: nu posti, nu te înfrâna…?” Deci, fiind sfătuit din nou de Cuviosul Pahomie, n-a ascultat, și astfel a fost stăpânit de diavol până ce sfântul, rugându-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsul, l-a tămăduit pe el și astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învățat fiind prin certare.
Altădată, stând Cuviosul Pahomie la rugăciune, s-a pomenit întru răpire și a văzut pe frații săi cuprinși de felurite primejdii. Unii dintr-înșii erau îngrădiți de jur împrejur de văpaie, și astfel fiind, nu puteau nicidecum să scape de ea. Alții, fiind cu picioarele desculțe și împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind înțepați de spini și neputând să iasă dintr-înșii; iar alții stăteau la un loc înalt peste o prăpastie adâncă, sub care trecea un râu mare și înfricoșat, plin de crocodili, și nu puteau nici să se ducă de la prăpastie, nici să se arunce în râu, din cauza mulțimii crocodililor.
Această vedenie cuviosul o spunea fraților cu multe lacrimi și proorocea zicând că după ducerea lui din viața aceasta, monahii se vor încurca cu diferite feluri de patimi lumești, se vor primejdui întru multă împiedicare spre mântuire, neputând să se izbăvească și să scape de acelea, căci, prin meșteșugirea vrăjmașului, îi vor înconjura pe dânșii împătimirile cele deșarte.
După aceasta a venit pentru călugărie la cuviosul un măscărici, pe nume Silvan, pe care primindu-l cuviosul și învățându-l mult pentru pocăință, l-a îmbrăcat în schima monahală. Acesta îndărăt- nicindu-se după câtăva vreme, a început a viețui fără de grijă și a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru înștiințându-se cuviosul, îl învăța pe el mult, iar uneori îl și bătea. Iar acela se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca să dezbrace de pe dânsul înaintea fraților chipul monahicesc și, dându-i lui haine mirenești, să-l izgonească din mănăstire.
Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareț, rugându-l și zicând: „Iartă-mă, părinte, și mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred în Stăpânul Hristos, Cel ce mântuiește pe cei păcătoși, că mă va întoarce la pocăință, cu rugăciunile tale”. Iar starețul i-a zis lui: „Oare știi cât ți-am răbdat eu ție? De cât de multe ori ți-am dat și bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decât numai singur ție; pentru că n-am voit a întinde mâna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrând a face aceasta. Și când te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decât pe tine, cu sufletul pătimind împreună cu tine de milă; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun și îți vei mântui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învățături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la trup, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme și celelalte mădulare”.
Astfel grăind către dânsul Sfântul Pahomie, el mai mult se ruga și plângea cu lacrimi, făgăduind pocăință cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar starețul i-a grăit lui: „Dacă voiești să te primesc iarăși în numărul fraților, apoi să pui pentru tine chezaș, că de acum te vei pocăi”. Deci, el și-a pus chezaș pe un oarecare stareț cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertând pe Silvan, l-a încredințat bătrânului Petronie, chezașul său, și singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povățuiască la calea cea adevărată a pocăinței. Iar Dumnezeul Cel milostiv, Care nu voiește moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfântului Pahomie, plăcutul Său, atâta zdrobire de inimă întru pocăință, încât în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi ca pârâul. Și când ședea la masă cu frații, de multe ori nu putea să se oprească din plâns și suspinuri, împlinindu-se către dânsul cuvântul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua și noaptea și băutura mea cu plângere am amestecat-o.
Iar când îi ziceau lui frații ca să se oprească din plâns măcar la masă, înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: „Cu adevărat voiesc să mă opresc, dar nu pot nicidecum”. Iar frații îi ziceau lui: „Se cade a plânge când ești în rugăciune singur, iar în vremea mesei să te oprești din plângere, pentru că sufletul poate și fără de lacrimile cele din afară să fie totdeauna umilit în inimă”. După aceea, frații iarăși îl întrebau: „Pentru ce plângi așa?” Și-l opreau, zicând: „Ne rușinăm căutând la tine cum plângi și nu putem să mâncăm”. El răspundea: „Frații mei, oare nu-mi este îngăduit să plâng, când văd pe bărbații cei sfinți slujindu-mi mie, păcătosul, care nici de praful picioarelor lor nu sunt vrednic? Oare nu sunt dator a plânge, că mie, spurcatului măscărici, îmi slujesc niște bărbați cinstiți și plăcuți lui Dumnezeu ca aceștia? Deci, voi plânge, fraților, în toate zilele, ca să nu fiu înghițit de pământ ca Datan și Aviron, pentru mulțimea păcatelor mele”.
Pentru o îndreptare ca aceasta și pentru adevărata pocăință a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum și sfinții îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfântul stareț adeverea acestea către frați, zicând: „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de când s-a adunat această viață de obște, n-am văzut pe nici unul din toți frații care viețuiesc împreună cu mine, urmând așa smereniei, precum fratele acesta. Știu, fraților, că și voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătățite nevoințe, ați biruit pe vrăjmaș și l-ați gonit; însă, dacă vă leneviți puțin, vrăjmașul vostru se scoală asupra voastră și cel izgonit se întoarce și începe a face război. Iar Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, și-a întemeiat mântuirea sa într-atât de adâncă smerenie, încât se vede că a biruit desăvârșit pe diavol și nu mai poate vrăjmașul să se întoarcă și să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu biruiește desăvârșit pe vrăjmașul cel mândru ca smerenia inimii cea adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine”. Deci, fericitul Silvan, viețuind opt ani într-o pocăință ca aceasta, s-a săvârșit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălțându-se de sfinții îngeri spre cer, ca o jertfă aleasă.
Viețuind Cuviosul Pahomie cu plăcere dumnezeiască spre folosul tuturor, episcopul cetății care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugăminte la dânsul, chemându-l în cetatea sa să facă în ea o mănăstire după rânduiala și așezământul său. Iar cuviosul, luând pe unii din ucenicii săi, între care era și Teodor, s-a dus acolo și a voit să cerceteze o mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Și intrând el în acea mănăstire, a văzut pe unul din frați fiind dus la îngropare cu multă cântare de psalmi și după el mergea sobor mare de popor, între care se aflau părinții și rudeniile celui mort. Deci a poruncit celor ce-l duceau să stea și să înceteze cântarea; pentru că vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui mort o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viața aceluia fusese rea, petrecând în lenevire și în iubire de păcate.
Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de mare preț, și să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de cântare de psalmi și fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru minunându-se toți și neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte, părinții celui mort, rudeniile și unii din frați au rugat pe Cuviosul Pahomie să-i fie milă de cel mort și să poruncească a-l îngropa după rânduiala obișnuită a Bisericii. Iar sfântul a grăit către dânșii: „Mie, fraților, cu adevărat mai mult decât vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi vă îngrijiți de trupul lui, iar eu de suflet. Și aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i se dea oarecare ușurare sufletului lui de la milostivul și iubitorul de suflete Dumnezeu”. Atunci toți au tăcut, auzind niște cuvinte ca acelea de la sfântul părinte.
Și petrecând cuviosul în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut înștiințare că în altă mănăstire un frate bolește, fiind aproape de moarte, și dorește ca înaintea sfârșitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să se învrednicească de rugăciunea și de binecuvântarea lui. Deci, sculându-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sârguință la mănăstirea aceea. Dar când era el departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din văzduh și, ridicându-și ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la care se grăbea să se ducă, înălțându-se cu bucurie de sfinții îngeri pe cale luminoasă; și, stând, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici nu vedeau ceva. Atunci ei au grăit către sfânt: „Pentru ce stai, părinte, privind în sus, și nu te îngrijești de fratele cel bolnav, ca să nu moară mai înainte de venirea ta?” Iar sfântul le-a răspuns: „Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi, unde văd ducându-se sufletul lui de mâinile sfinților îngeri la viața veșnică” .
După aceasta, ajungând la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele cel ce se sfârșise întru Domnul și, îngropând cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Și s-a bucurat foarte fericitul episcop Uar de venirea Cuviosului Pahomie și a ucenicilor lui. Iar când zideau acolo mănăstirea, niște oameni din cei vrăjmași și zavistnici, îndemnați de diavol, veneau noaptea și risipeau ceea ce se lucra ziua. Iar cuviosul a răbdat multă vreme o supărare ca aceea de la ei, învățând și pe ucenicii săi la răbdare, până ce Domnul singur a voit de a răsplătit bântuitorilor acelora. Pentru că odată, venind ei după obicei și începând să risipească ostenelile sfinților bărbați, îngerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, încât toți au pierit, topindu-se ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăstirea fără de împiedicare și s-a făcut locaș ales, și a lăsat într-însa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbați îmbunătățiți: pe Samuil, pe Ilarie și pe Encratie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii și să povățuiască pe frați spre mântuire. Iar el, întorcându-se, a venit la mănăstirea sa. Și auzind frații de venirea părintelui lor, au ieșit în întâmpinarea lui, închinându-se și bucurându-se.
Iar un copil nou începător în viața monahicească, ieșind din turma cea cuvântătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: „Părinte, de când ai plecat de aici până astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdețuri, nici legume”. Iar sfântul i-a răspuns, zâmbind: “Nu te mâhni, fiule, că voi porunci să se fiarbă”. Deci, ducându-se în mănăstire, a intrat în bucătărie și, găsind pe fratele ce era bucătar lucrând rogojini, l-a întrebat: „Spune-mi, frate, câtă vreme este de când nu fierbi fierturi fraților?” El a răspuns: „Două luni!” Și i-a grăit starețul: „Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ți s-a dat?” Bucătarul răspunse: „Părinte, după porunca ta am voit să fierb în toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănâncă, pentru că numai copiii cei noi începători mănâncă fiertură, iar frații se înfrânează și petrec cu mâncare uscată; deci fiertura, rămânând multă, se leapădă afară; pentru aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce bucatele și untdelemnul. Iar ca să nu fiu osândit pentru șederea în zadar, lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine în bucătărie”.
Grăit-a lui starețul: „Câte rogojini ați lucrat?” Răspuns-a bucătarul: „Cinci sute”. Grăit-a sfântul: „Aduceți-le aici”. Și le-au adus. Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicând: „Precum voi n-ați băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mâncare fraților, așa și eu fără de cruțare ard lucrul mâinilor voastre, ca să știți, că nu este bine a călca așezămintele părintești cele date spre mântuirea sufletului!” Iar bucătarul și cu celălalt frate, văzând acestea, au căzut înaintea părintelui cu pocăință și au cerut iertare.
Aducându-și aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire, pentru frații cei ce aveau să cadă în multe feluri de împătimiri și să se împletească cu griji deșarte după sfârșitul lui, plângea. Deci, închizându-se în chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru frații aceia. Și iarăși, o vedenie ca aceasta a văzut în miezul nopții, după cum spunea singur în urmă: „Vedeam o groapă adâncă și întunecoasă și în ea o mulțime de monahi fără de număr, dintre care mulți se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă, dar nu puteau, de vreme ce pogorându-se alții întru întâmpinarea lor, pe aceia îi surpau iar în adâncul gropii. Iar alții, aproape de mal fiind și vrând acum să iasă, de năprasnă surpându-se, iarăși cădeau în groapa cea adâncă. Alții mai neputincioși, căzând mai adâncă se tăvăleau în cele mai dedesubt; iar unii strigau cu glasuri umilite. Insă nu mulți din ei de abia ieșeau de acolo cu multă osteneală și aflau îndată lumină, întru care intrând, se bucurau, mulțumind Domnului”.
Și venindu-și în sine cuviosul, socotea vedenia aceea; și a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire, întunecare și căderi; că va rămâne între dânșii numai chipul călugăresc. Deci se tânguia foarte pentru aceasta și grăia către Dumnezeu: „Doamne, Atotțiitorule, dacă așa va fi, apoi pentru ce ai lăsat să fie obștile și mănăstirile? Doamne, adu-Ți aminte de așezământul Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzești celor ce-Ți slujesc Ție până la sfârșitul veacului. Tu știi, Stăpâne, că de când am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea Ta și n-am gustat pâine sau apă până la săturare, nici de altceva din cele pământești nu m-am săturat”.
Grăind acestea cuviosul, s-a auzit către el un glas de sus, de la Domnul: „Nu te lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu milostivirea Mea”. Iar Pahomie, aruncându-se la pământ, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă și nu lua îndurările Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că știu și eu, o, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău toate se fac șchioape; iar milostivirea Ta pe toți îi miluiește și, prin judecățile cele neștiute, îi mântuiește”.
Pe când cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii au stat înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tânăr cu frumusețe negrăită, strălucind ca razele soarelui și având pe capul Lui o cunună de spini. Și ridicând îngerii pe Pahomie de la pământ, i-au zis: „Deoarece ai cerut să ți se trimită ție milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei, Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui, Cel ce S-a trimis în lume și S-a răstignit pentru voi, și poartă această cunună de spini pe cap!” Și a zis Domnul către Pahomie: „Îndrăznește, Pahomie, și te întărește, că sămânța ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârșitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulți mântuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalți decât îmbunătățiții monahi de acum. Pentru că cei de acum, povățuindu-se și luminându-se prin pilda vieții tale, strălucesc cu faptele cele bune; iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea întunecoasă, neavând acest fel de povățuitor ca să-i poată scoate din acel întuneric, cu singură alegerea voii lor sărind din întuneric, vor merge cu osârdie pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele și se vor afla plăcuți Mie. Iar alții se vor mântui prin ispite și prin primejdii și se vor asemăna cu sfinții cei mari. Pentru că amin zic ție pentru dânșii, căci aceeași mântuire vor câștiga, pe care o au și monahii cei de acum, care viețuiesc cu desăvârșire și cu neprihănire!”
Aceasta zicând Domnul, S-a suit la cer și se lumina văzduhul cu lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului și-L slăvea cu gura și cu inima, bucurându-se de acea preaslăvită vedenie și umplându-se de negrăită dulceață din cuvintele Domnului.
Un frate oarecare dorea să se facă mucenic, dar în acea vreme era pace în Biserica lui Hristos, întru împărăția dreptcredinciosului împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga adeseori pe Sfântul Pahomie, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!” Iar sfântul îl învăța să nu primească în inimă un gând ca acela, ca să dorească mucenicia, și zicea: „Frate, rabdă cu vitejie nevoința monahicească și poartă ostenelile mănăstirești fără de cârtire întru ascultări și te sârguiește ca prin viață fără de prihană să placi lui Hristos și astfel vei avea împărtășire cu sfinții mucenici în cer!”
El însă supăra în toate zilele pe sfântul, dorind să pătimească pentru Hristos, și ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l învrednicească cununii mucenicești. Iar Sfântul Pahomie, vrând ca să se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: „Mă voi ruga pentru tine, ca să-ți fie ție precum voiești; dar să te păzești, ca nu, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El în vremea muceniciei; căci cu adevărat te amăgești cu gândul, singur vrând de voie să te arunci în ispită, când singur Domnul ne învață să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită”.
Și s-a întâmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis câțiva frați la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstirești, fiindcă acolo creștea multă papură. Și satul acela era aproape de niște barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe când frații adunau papură în acel ostrov, Cuviosul Pahomie, chemând pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe frații cei ce se osteneau cu strângerea papurei și să le ducă hrană. Deci, trimițându-l, i-a zis cuvântul Apostolului:Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua mântuirii! întru nimic nedând nici o sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană”.
Iar el încărcând un asin cu mâncări, s-a dus la frați, dar când s-a apropiat de pustie, barbarii se pogorau din munte ca să ia apă și, prinzându-l, l-au legat și l-au suit în munte la ceilalți barbari, împreună cu asinul. Iar aceia, văzând pe monah, au început a-l batjocori, zicându-i: „Monahule, vino de te închină zeilor noștri”. Și, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducându-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mâniat și, înconjurându-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăți. Iar el văzând săbiile trase deasupra capului său și înțelegând mânia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult și, alergând de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor și le-a adus jertfă, apoi a băut și a mâncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temându-se de moartea cea trupească, și-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădându-se de Hristos.
După săvârșirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legături pe monahul acela și, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar el, pogorându-se din munte, și-a venit în simțire, cunos- cându-și păcatul, și-a rupt hainele și bătându-și fața, s-a întors la mănăstire. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând cu duhul cele întâmplate acelui frate, a ieșit foarte mâhnit întru întâmpinarea lui. Iar acela, văzând pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu fața la pământ, tânguindu-se și strigând: „Am greșit lui Dumnezeu și ție, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun și învățătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aș fi ascultat pe tine, n-aș fi pătimit unele ca acestea!”
Iar marele părinte i-a zis: „O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine atât de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îți era împărtășirea cu sfinții mucenici; iar tu te-ai rupt din ceata lor cea sfântă. Stăpânul Hristos venise la tine cu sfinții îngeri, vrând să-ți pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieți, decât pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi și, nevrând, ai pierdut viața cea veșnică, depărtându-te de Dumnezeu. Unde sunt cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? «Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!…» Și mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învrednicești de mucenicie. Deci, aceasta îți era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos și să câștigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ți-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gândul acesta?” Iar fratele acela a zis: „Părinte, am greșit întru toate și nu pot căuta la fața ta, nici să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, și nu este în mine nădejde de mântuire și nu știu ce să fac; căci nu m-am așteptat să mi se întâmple mie unele ca acestea!”
Acestea grăindu-le el cu plângere și cu tânguire, marele stareț i-a zis: „Ticălosule, tu până în sfârșit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul este bun și fără de răutate și nu Se mânie până la sfârșit, căci este voitorul milei și poate ca să afunde păcatele noastre în adâncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cât este de departe cerul de pământ, pe atât depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voiește și nu dorește moartea păcătosului, ci pocăința lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors dinspre El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăși la El. Așadar, nu te deznădăjdui, căci este și pentru tine nădejde de mântuire; căci pomul cel tăiat iarăși va odrăsli din rădăcină. De voiești să mă asculți pe mine, vei câștiga iertare de la Domnul”. Iar el, plângând, zicea: „O, părinte, de acum te voi asculta pe tine întru toate!”
Și i-a poruncit cuviosul să se închidă într-o chilie singuratică și până la moarte să nu vorbească cu nimeni, decât numai cu părintele cel duhovnicesc, și a doua zi să mănânce puțină pâine cu sare și cu apă, și să facă două rogojini pe zi, să se roage și să privegheze pe cât va putea și din plângere să nu înceteze niciodată. Și a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, viețuind în pocăință zece ani, și a trecut către Domnul.
Însingurându-se odată Cuviosul Pahomie de gâlcevile mănăstirești, i-a stat înainte diavolul în chip luminos, zicându-i: „Bucură-te, Pahomie, căci eu sunt Hristos și am venit la tine ca la prietenul meu”. Iar sfântul, socotind în sine, se gândea așa: „Venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie și fără de frică, astfel încât toate gândurile omenești se sting în ceasul acela, pentru că toată mintea se întraripează în vedenia care se vede. Iar eu, văzând arătarea acestuia ce-mi stă în față, sunt plin de tulburare și mă tem.
Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!” Și sculându-se îngrădit cu credința către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: „Du-te de la mine, diavole, căci ești blestemat tu și vedenia ta și meșteșugirile sfaturilor tale celor viclene”. Iar diavolul îndată s-a stins și s-a făcut ca praful, a umplut chilia de putoare și a tulburat văzduhul, fugind și strigând cu glas tare: „Eu am voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucând mai înainte, m-ai surpat, și în toate zilele biruindu-mă mă batjocorești; pentru că mare este puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă, monahilor; însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l săvârșesc”. Iar sfântul întărindu-se cu duhul, se mărturisea Domnului, mulțumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic, care ajută robilor Săi asupra potrivnicului.
Iar într-o noapte, Sfântul Pahomie, umblând prin mănăstire cu fericitul Teodor, au văzut de departe amândoi împreună pe diavolul în chip de femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulțime de slugi, iar Teodor a început a se teme, văzând-o. Deci sfântul i-a zis: „Nu te teme, fiule, ci îndrăznește nădăjduind spre Domnul”. Și a început a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis: „Pentru ce vă osteniți în zadar, fiindcă nu puteți nimic să faceți împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotțiitorul Dumnezeu să ispitesc pe care voi dori”. Iar Sfântul Pahomie a întrebat pe diavol, zicând: „Tu cine ești, de unde vii și pe cine voiești să ispitești?” Răspuns-a aceea ce se părea femeie: „Eu sunt puterea diavolului și mie îmi slujește toată tabăra diavolească; eu am rupt pe Iuda din ceata apostolilor și asupra ta, Pahomie, am luat putere să ridic război, dar nimeni cândva nu m-a defăimat pe mine atât de mult ca tine; pentru că mă surpi pe mine nu numai sub picioarele bătrânilor, ci și sub ale copiilor tineri, învățându-i să mă calce. Și ai adunat atâta mulțime de nevoitori asupra mea și i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, încât slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu îndrăzneală. însă această putere întru voi a crescut asupra mea, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Cel ce v-a dat vouă stăpânire să călcați peste toată puterea noastră”.
Sfântul Pahomie a răspuns: „Oare pe mine singur ai venit să mă ispitești, tu, putere a diavolului, sau și pe ceilalți?” Răspuns-a femeia: „Și pe tine și pe toți cei asemenea cu tine”. Grăit-a sfântul: „Apoi și pe Teodor îl vei risipi?” Răspuns-a femeia: „Am luat stăpânire ca să te ispitesc pe tine, pe Teodor și pe ceilalți, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci când vă ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinuitoare de folos, mai mult decât de pagubă. Dar nu veți petrece în veci pe pământ cu aceia, pe care acum cu rugăciunea îi întrarmați; pentru că va veni o vreme când, după al vostru sfârșit, mă voi juca între dânșii”. Grăit-a sfântul: „Dar de unde știi, că cei ce vor fi după sfârșitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu atâta credință, precum îi slujim noi?” Răspuns-a diavolul: „Știu din arătare”. Atunci sfântul a zis: „Minți cu capul tău cel spurcat, pentru că a ști acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca să știe pe cele ce vor să fie; iar tu ești mincinos și stăpânești minciuna”. Zis-a diavolul: „Deși nu știu nimic prin cea mai înainte știință, totuși am cunoștință din lucrurile cele trecute și din cele de față, despre cele ce vor să fie”. Unele ca acestea bârfind diavolul, și încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el cu numele lui Iisus Hristos și s-a stins diavolul cu toată ceata sa.
Odată cercetând cuviosul pe frații de prin mănăstirile sale și de prin singurătăți și îndreptând științele lor, a venit la un bărbat cinstit, care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. însă monahul acela nu știa limba egipteană, ci vorbea grecește și latinește, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie de tălmaci ca să vorbească cu dânsul. Și întrebându-l sfântul pe el pentru îndreptarea științei, acela nu voia să-și descopere știința sa prin tălmaci, ci numai către singur starețul. Dar nu putea, deoarece nu știa limba egipteană pe care o vorbea Sfântul Pahomie, iar marele stareț nu știa nici pe cea grecească, nici pe cea latinească. Deci, sculându-se cuviosul, s-a dus la un loc osebit și, întinzându-și mâinile către cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, Atotțiitorule, dacă nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pământului, neștiind limba lor, apoi ce trebuință este ca să vină ei la mine? De voiești ca aici să mântuiești pe dânșii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpâne, ca să înțeleg vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor”.
Și după ce s-a rugat astfel trei ceasuri și și-a sfârșit rugăciunea sa, fără de veste i s-a trimis din cer, în dreapta lui, o hârtie scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înțeles graiul tuturor limbilor și a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se cu mare bucurie la fratele acela, a început a vorbi cu dânsul grecește și latinește, ca și cum din tinerețe ar fi învățat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dânsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat cuviosului în puțină vreme și spunea celorlalți că marele părinte i-a întrecut pe toți cărturarii în curata vorbire grecească și latinească. Deci, vorbind cuviosul cu fratele acela multă vreme și pricepând știința lui și pe bine îndreptând-o pe aceea, l-a încredințat lui Dumnezeu și s-a întors în chilia sa.
Apoi Cuviosul Pahomie, ajungând la adânci bătrâneți și lui Dumnezeu foarte plăcându-I, și multă mulțime la calea mântuirii povățuind, a căzut într-o boală trupească după praznicul Sfintelor Paști; și îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Iar mai înainte cu două zile de sfârșitul său, a chemat pe toți frații, învățându-i spre folosul sufletului lor și poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet și aducătoare de moarte. După acestea, rugându-se lui Dumnezeu și dându-le lor pace, binecuvântare și sărutarea cea mai de pe urmă, și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și s-au adunat toți monahii de la toate mănăstirile înființate de el, care erau cu toții în număr de șapte mii, împreună cu cei din lavra cea mare de obște din Tavenisiot, care era maică și începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie și patru sute de frați. Deci, adunându-se toți și plângând ca fiii pentru părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul lor și ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul și mult ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I se cuvine cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.
Notă – La începutul vieții Cuviosului Pahomie se pomenește de o cetate creștină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci este lucru cuviincios, ca să pomenim aici și cele scrise despre dânsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V. Iată ce zice el: „Am aflat într-însa – adică în Oxirinhos – atâtea bunătăți duhovnicești, pe care după vrednicie nimeni nu poate să le spună, pentru că am văzut-o pe ea plină de monahi; înăuntru și dinafară primprejur, pretutindeni chilii monahicești; iar capiștile idolești cele mari, care au fost mai înainte, acelea s-au prefăcut în mănăstiri alese; și în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici și mănăstiri decât case mirenești.
Iar cetatea aceea este foarte mare și cu popor mult. Ea are l2 biserici mari, sobornicești, afară de mănăstiri, în care sunt biserici osebite. Și nici porțile cetății, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al cetății nu se află fără de locuințe monahicești. Și prin toate părțile cetății, ziua și noaptea, totdeauna se înalță neadormite laude lui Dumnezeu, și poți să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Și nici un eretic sau păgân nu era în ea, ci toți numai dreptcredincioși creștini; și cu nimic nu s-ar fi osebit de biserică, dacă episcopul locului ar fi voit să săvârșească dumnezeiasca slujbă pe ulițe în mijlocul cetății, ca într-o biserică.
Iar mai marii cetății și ceilalți cetățeni au pus străji pe la toate porțile și căile ca să păzească de va veni vreun străin sau sărac; și pe acela îndată îl întâmpinau cu bucurie, întrecându-se unul cu altul și sârguindu-se să-l ia în casa sa și să-l odihnească, și cu toate trebuințele să-l îndestuleze. Iar pe noi dacă ne-au văzut – zice Rufin când voiam să mergem prin cetatea lor, cu câtă dragoste ne-au întâmpinat și ce fel de cinste, ca a îngerilor lui Dumnezeu, ne-au dat; ce fel de ospăț și de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.
Și văzând noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul acelei cetăți, care este numărul lor, și ne-a spus că în cetatea lor se află zece mii de monahi; iar călugărițe, care slujesc întru feciorie lui Dumnezeu, sunt douăzeci de mii. Iar iubirea de străini a tuturor acelora, care ne-au arătat nouă, ce fel de cuvânt poate să o spună?” Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea creștinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de s-ar fi făcut acea veche cetate pildă cetăților creștinești de acum!
