Arhiva tag-ul pentru: Secolul al III-lea

Sf. Mc. Hrisant și Daria

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Hrisant

Sfântul, slăvitul și dreptcredinciosul Mucenic Hrisant este un sfințit mucenic care a fost ucis în jurul anului 283 d.Hr.. El este prăznuit pe 19 martie împreună cu soția sa, Sfânta Daria.

Hrisant a fost singurul copil al unui nobil alexandrin care locuia la Roma. El a primit cea mai bună educație pe care o putea primi cineva în acea vreme și, după ce a citit cărțile păgâne care vorbeau despre creștinism, a decis să afle el însuși despre noua religie. A primit o copie a celor Patru Evanghelii și a Faptelor Apostolilor.

El le-a citit repede și s-a convertit la creștinism. Tatăl său, după ce a aflat de convertirea fiului său, a încercat să-l ispitească pe Hrisant cu câteva prostituate. Hrisant le-a alungat pe toate și și-a păstrat fecioria. Într-un final, tatăl său, aflat în culmea exasperării, i-a aranjat căsătoria cu o preoteasă fecioară a Atenei, pe nume Daria.

Hrisant a fost de acord să se căsătorească, dar i-a spus Dariei că el intenționează să trăiască în castitate. Și Daria dorea să-și păstreze situația feciorelnică și s-a convertit la creștinism în ziua căsătoriei lor.

Împăratul Numerian, simțindu-se amenințat de numărul mare de oameni pe care Daria și Hrisant i-au convertit, a decis să-l tortureze pe Hrisant. Atât Hrisant cât și Daria au primit moarte mucenicească fiind puși într-o groapă mare în pământ, după aceea fiind acoperiți cu stânci, care i-au zdrobit încet, până la moarte, în anul 283 d.Hr..

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Mc. Hrisant se zugrăvește ca un tânăr fără barbă, iar alături de el Sf. Muceniță Daria (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, p. 200). Poartă în mână o cruce, semnul muceniciei lor.

Daria

Sfânta Muceniță Daria a trăit în secolul al III-lea, fiind martirizată împreună cu soțul ei, Sf. Hrisant, în anul 283 d.Hr.
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face pe 19 martie.

Sfânta Daria, în tinerețea ei, a fost preoteasă într-un templu păgân din Atena. I-a fost impus să se mărite cu Sf. Hrisant, ca să îl convingă pe acesta să abandoneze creștinismul. Când Hrisant i-a spus că vor trăi împreună în curăție precum fratele și sora, ea a fost de acord, dovedind că și ea și-a dorit să rămână fecioară.

S-a convertit la creștinism în ziua nunții ei. Apoi, treptat, ea a convertit un număr din ce în ce mai mare de călugărițe, fapt ce l-a îngrijorat pe împăratul roman, Numerian. Numerian a trimis-o pe Daria la un bordel ca să îi piardă fecioria, dar de fiecare dată când un bărbat se apropia de ea, un leu o apăra.

Văzând că nu poate fi pângărită, Numerian a condamnat-o la tortură prin lapidare. Păgânii, dacă au văzut că rezistă torturii, au strigat: „Daria este o zeiță! Daria este o zeiță!”

Tribunul militar Claudiu, căruia i se dăduse sarcina să-i tortureze pe Hrisant și Daria, văzând curajul cu care aceștia răbdau chinurile, arătându-se ei mai presus de ele, s-a schimbat și a crezut în Hristos, atât el cât și soția lui Ilaria și cei doi fii ai lor, Iason și Mavru, și o dată cu ei și toți soldații care se găseau sub conducerea lui Claudiu, care cu toții laolaltă au primit cununa muceniciei în ziua a nouăsprezecea a lunii martie. Lui Claudiu, legându-i-se o piatră de grumaz, a fost aruncat în adânc de apă; fiilor lui și celorlalți ostași li s-au tăiat capetele cu sabia. Ei sunt cu toții prăznuiți tot pe 19 martie.

După ore lungi de tortură, Daria, împreună cu curatul ei soț, au fost aruncați într-o groapă mare în pământ. Groapa a fost apoi acoperită cu piatră, provocându-le o moarte lentă. Se întâmpla aceasta în anul 283 d.Hr., la 19 martie.

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, Hrisant și Daria, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condac, glasul al 2-lea:

Luminători luminoși arătându-vă, dumnezeieștilor mucenici Hrisant și Daria, cu lumina minunilor voastre străluciți toată făptura, risipind pururea noaptea cea adâncă a neputințelor; rugați-vă lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Mc. Hrisant se zugrăvește ca un tânăr fără barbă, iar alături de el Sf. Muceniță Daria (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 164, 200). Dionisie nu dă indicații de reprezentare pentru Sf. Mc. Daria, dar potrivit Vieții sfintei mucenice, aceasta se zugrăvește tot tânără. Poartă în mână o cruce, semnul muceniciei lor.

Viața Sfinților Mucenici Hrisant și Daria

Sf. Mc. Hrisant și Daria (†283) – Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Hrisant și Daria, cântând și rugându-se, s-au pogorât în groapa aceea și au primit mucenicească moarte și îngropare, fiind acoperiți de vii cu pământ și cu piatră, după porunca tiranului.

Un bărbat oarecare vestit de neam domnesc și boieresc, cu numele Polemie, din cetatea Alexandriei, împreună cu fiul său Hrisant s-a dus la Roma și a fost primit de boieri cu cinste, iar de către împărat s-a cinstit cu locul de senator. Acela pe unul născut fiul său, Hrisant, sârguindu-se să-l învețe toate cărțile, l-a dat la învățătura filosofiei. Iar câtă înțelepciune avea tânărul, vor arăta lucrurile lui cele din urmă. Pentru că, după ce a cercat cu pricepere toată Sfânta Scriptură, citind cu luare aminte Sfânta Evanghelie și cărțile Apostolilor și cugetând la dânsele, grăia către sine: „Ți se cădea ție, Hrisante, să citești scripturile păgânilor, cele pline de întuneric, până ce nu cunoșteai lumina adevărului, pe care aflând-o, ține-te numai de ea, căci nu este înțelept să te întorci iarăși din lumină la întuneric.

Căci îți vei pierde ostenelile pe care le-ai suferit la învățătură, dacă vei lepăda roadele ostenelilor. Iar roadele ostenelilor, de la Dumnezeu se dau celor ce le cer, pentru că așa poruncește Dumnezeu: Căutați și veți afla. Iar dacă ceea ce ai căutat și ai aflat vei voi să lași, te vei asemăna oamenilor fără de minte și nerecunoscători. Ține-te tare de ceea ce cu toată mintea se cade să te ții, adică de Dumnezeu, ca să nu cazi în paguba cea mare când te vei lipsi de bunăvoie de binele căutat prin atâtea osteneli. Ai aflat aur și argint, ai aflat piatră scumpă, căci ce ai căutat să afli, aceea ai aflat, ca să moștenești cele aflate. Deci, ferește-te ca să nu se ia de la ține acea comoară aflată!”.

Acestea grăindu-le în sine, căuta cine să-i fie învățător al dumnezeieștilor Scripturi. Mai înainte a fost ascultător la înțelepciunea cea retorică și filosofică și ucenic al dascălilor celor preaînțelepți, iar acum dorea să afle dascăli simpli, precum altădată au fost pescarii cei necărturari, dar care pe toată lumea au vânat-o, spre cunoștința lui Hristos. Învățători ca aceia cu sârguință căuta tânărul cel cu bună înțelegere, pentru că citise pe apostolul, care zice: Unde este înțeleptul? Unde este cărturarul? Unde este întrebătorul acestui veac? Au n-a socotit Dumnezeu nebunie înțelepciunea acestei lumi? De vreme ce n-a cunoscut lumea, cu înțelepciunea ei, pe Dumnezeu, bine a voit Dumnezeu ca prin nebunia propovăduirii, să mântuiasă pe cei ce cred.

Acestea cugetând în sine Hrisant în toate zilele și pe robii lui Hristos căutându-i, a găsit pe cineva spunându-i că știe un bărbat creștin, cu numele Carpofor, preaiscusit în dumnezeieștile Scripturi, ascunzându-se în munți, într-o peșteră, la un loc puțin știut. Auzind fericitul tânăr, s-a bucurat foarte tare și, stăruind la cel ce i-a spus, îl rugă cu lacrimi să-i arate locul unde viețuiește acel om al lui Dumnezeu. Deci, înștiințându-se, a venit la cunoștința acelui fericit Carpofor, care era cu vrednicia preot, și a auzit de la dânsul cuvântul lui Dumnezeu și taina credinței creștinești; apoi, adeseori mergând la dânsul, se povățuia la calea mântuirii.

În câteva luni, povățuindu-se de Carpofor preotul, a înțeles desăvârșit tainele dumnezeieștii Scripturi și a primit Sfântul Botez de la dânsul. Apoi, atât s-a întărit în sfânta credință și în dragostea lui Hristos s-a făcut desăvârșit, încât, după șapte zile de la botezul său, a început a propovădui la arătare în popor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Despre aceasta auzind unii bărbați vestiți dintre rudele lui, au zis tatălui său: „Caută, că asupra ta va fi o pricină și asupra capului tău va cădea ceea ce îndrăznește fiul tău a face; pentru că îndrăznește a grăi de rău pe zei și zice că este un oarecare Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acest lucru de va ajunge la auzul împăratului, apoi nici tu, nici noi, rudele tale, nu vom fi iertați pentru dânsul și vom pierde mila împărătească. Pentru că cine îndrăznește să grăiască asupra zeilor unele hule ca acelea, decât numai cei ce se împotrivesc legilor împărătești?”.

Mâniindu-se, Polemie a închis pe Hrisant, fiul său, într-o cămară întunecoasă și rece și-l muncea cu foamea, dându-i puțină mâncare seara. Iar fericitul Hrisant socotea închisoarea aceea și foamea nu ca o pedeapsă, ci ca o deprindere la post, la liniște și la strâmtorarea vieții creștinești și binevoia să fie în închisoarea aceea strâmtă și întunecoasă mai mult decât în palatele cele desfătate și luminoase. Înștiințându-se despre aceea casnicii și vecinii, sfătuiau pe tatăl, zicând: „Dacă voiești să-ți întorci fiul de la gândul creștinesc, apoi să-l rânduiești mai mult să petreacă în veselie și în desfătări și, găsind o fecioară frumoasă și înțeleaptă, s-o însoțești cu el să-i fie femeie și, cunoscându-se că este bărbat, să uite creștinătatea, căci temnița, legăturile și foamea cu care tu îl muncești, creștinii le socotesc mai mult spre slavă și laudă, decât ca pedeapsă”.

Acestea auzindu-le, Polemie a poruncit să gătească deosebit palat foarte luminos și să înfrumusețeze pereții cu podoabe scumpe. Apoi, a pregătit acolo pat de mult preț, bine așternut și toate cele de veselie și frumoase și, scoțând pe fiul său din închisoarea cea întunecoasă, l-a îmbrăcat în haine țesute cu aur și l-a dus în palatul acela. Și, alegând din slujnicile sale fecioare mai frumoase la față și înfrumusețându-le cu podoabe scumpe, le-a închis în palatul acela împreună cu fiul său, poruncind fecioarelor ca în tot chipul să se sârguiască să amăgească pe Hrisant spre dragostea plăcerii trupești și să-l întoarcă de la Hristos. Deci, s-au dat acolo mulțime de bucate și băuturi din cele mai bune, iar fecioarele cântau și dănțuiau în fața Sfântului Hrisant, mâncând, bând, veselindu-se, jucând, cântând cântece desfrânate, vorbind cuvinte de rușine. Căci în toate chipurile se sârguiau să vâneze sufletul copilului cel tânăr spre fapta de desfrânare și spre dulceți trupești.

Iar tânărul, nu ca un tânăr, ci ca un bărbat cu mărime de suflet, răbda dănțuirile și amăgirile fecioarelor și, fiind în mijlocul curselor, petrecea neprins. În astfel de război ostașul lui Hristos stătea nebiruit și de mînăcările cele desfătate și de băuturile cele dulci se lepăda foarte; iar spre fecioare căuta ca spre aspide și de atingerea lor se păzea cu dinadinsul, ca de atingerea de șarpe, și neîncetat se ruga. Când avea nevoie să doarmă, se culca pe pământ, fără de așternut; iar cuvintele cele amăgitoare și de rușine ale fecioarelor, ca pe niște săgeți le socotea și cu pavăza credinței le izgonea de la sine; iar către Dumnezeu striga, zicând:

„Fii, Doamne, în ajutorul meu. Zi sufletului meu: Mântuirea ta sunt Eu. Cine va putea birui pe diavolul acesta, care a ridicat război asupra mea, de nu-l va supune și nu-l va birui dreapta Ta? Se amăgește acela care socotește că prin a sa putere biruiește patima trupească și păzește curăția, dacă ploaia milostivirii Tale nu va stinge văpăile cele trupești; nici nu va putea sufletul să ajugă la curțile Tale, dacă nu-l vei duce Tu singur acolo. Pentru că dulceața trupească este o fiară vicleană, ce se ascunde în pustia deșertăciunii vieții spre înghițirea sufletelor. De ai săi dinți de va scăpa cineva, este dator să-Ți dea mulțumire din tot sufletul, Ție, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, căci prin Tine este izbăvirea dintr-o pierzare ca aceasta. Tot așa și fericitul și plăcutul Tău Iosif a scăpat, cu ajutorul Tău, din mâinile desfrânatei, ca din dinții unei fiare neîmblânzite, pentru care, plângând tatăl său, grăia:

O fiară cumplită a mâncat pe fiul meu! Căci, cu adevărat, femeia lui Putifar a sărit asupra lui ca o fiară cumplită și ca o leoaică zgâria cu unghiile pe Iosif, mielul cel fără de răutate, atrăgându-l spre fărădelege. Și care fiară poate să fie mai cumplită, decât diavolul și femeia? Trupul și sângele ridicându-se în tânăr din fire și aprinzându-l spre poftă, iar femeia, îndemnându-l mai mult prin facerea cu ochiul, prin podoaba hainelor, prin frumusețea feței, prin îmbrăcămintea cea de mare preț, prin bogății, prin stăpânire și prin cuvinte amăgitoare, atrage la pierzare și la moarte pe cel mai înțelept. Și minunat lucru este cum a scăpat de vânarea acelei fiare viclene! Nu în deșert zicea tatăl său: „Mare lucru îmi este aceasta, dacă fiul meu este viu”. Pentru că din mare și de la moarte s-a izbăvit, mai cumplită fiind această grea ispită, decât aceea când voiau frații lui să-l ucidă. Și a scăpat numai cu ajutorul Tău, o, Atotputernice Dumnezeule!, pentru că Tu ai fost cu dânsul.

Și acum mă rog Ție, Doamne, cu smerenie, dă-mi ajutor asupra fiarelor și șerpilor acestora, cu care tatăl meu m-a închis în acest loc; căci precum șerpii dorm, fermecându-se de glasul fermecătorilor, așa, în vremea rugăciunilor mele, să doarmă aceste necurate fecioare, ca să nu ridice în trupul meu cel tânăr războaie de dulci patimi! Ajută-mi, Mântuitorul meu, că pe Tine Te știu Unul, adevăratul Dumnezeu, Cel ce mântuiești pe cei ce cred întru Tine și le dai lor putere nebiruită!”.

Astfel rugându-se el, fecioarele acelea au căzut într-un somn atât de greu, încât n-au putut nicidecum a se scula și a se deștepta din somnul acela, până ce nu le-au dus afară din palatele acelea. Apoi, scoțându-le afară, îndată s-au deșteptat și au cerut mâncare. Iar după ce au intrat în palat la sfântul tânăr, îndată au adormit cu somn greu. Deci, în toate zilele făcându-se aceasta, s-a înștiințat despre acest lucru tatăl lui, care a început a se tângui după fiul său ca după un mort. Iar unii din prietenii lui ziceau: „Fiul tău a învățat de la creștini meșteșugul vrăjitoresc și cu înlesnire pe fecioarele cele neștiutoare le-a fermecat cu vrăji. Deci, logodindu-l cu o fecioară înțeleaptă și învățată, s-o duci la dânsul cu rânduiala de nuntă și să se însoare chiar și nevrând, căci stând împreună cu dânsul totdeauna, îl va atrage vreodată la trupeasca împreunare și-l va întoarce de la creștinătate”.

Polemie răspunse: „Dar unde vom găsi o fecioară așa de înțeleaptă, care ar putea să-l înmoaie pe împietritul acela și să-l plece a se întoarce la legile noastre?”. I-au zis lui vecinii: „Este între fecioarele care slujesc zeiței Atena o fecioară învățată, cu numele Daria, bine încuviințată la față și foarte înțeleaptă, care a trecut toate cărțile și toată învățătura retorică și acum este vremea ei de nuntă; deci, apucă tu mai înainte, până n-o ia altcineva și, logodind-o, du-o la fiul tău”.

Ascultând tatăl un sfat ca acela, a rugat pe rudele sale să se ducă la fecioara aceea, să-i spună despre tânărul Hrisant, înștiințând-o despre întoarcerea lui la credința creștinească și să roage pe fecioară să facă aceste două fapte: adică, să-l aducă și la însoțire cu dânsa și să-l întoarcă de la creștinătate. Fecioara s-a învoit la însoțirea cu Hrisant și întâi a învățat cuvinte amăgitoare, cum ar putea să plece pe mire spre dragostea trupească și să-l schimbe spre închinarea zeilor romanilor. După aceea, a fost dusă cu cinste în casa lui Polemie.

Deci, împodobind-o cu haine preafrumoase și de mare preț, după firească să cuviință, a dus-o în cămară la sfântul, unde, fiind singură cu dânsul, ce cuvinte de dragoste nu-i grăia? Cu ce amăgiri nu-l amăgea, atrăgând spre desfrânare pe tânărul cel curat? Iar ostașul lui Hristos petrecea ca un diamant tare, ca un stâlp neclintit și ca un munte nemișcat, biruind dragostea trupească prin dragostea lui Dumnezeu și cu arma Crucii gonind săgețile cele aprinse împotriva sa de vicleanul diavol. Apoi, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu și chemând în ajutor pe Duhul Sfânt, a început a grăi către fecioară astfel:

„Dacă pentru însoțirea cea de puțină vreme cu mine, omul cel muritor, o, minunată fecioară, te-ai împodobit cu atâta cuviință și-mi aduci cuvinte atât de dulci și de miere curgătoare, ca să mă întorci de la scopul cel bun, să-mi îndărătnicești sufletul cel cuprins de dragostea lui Dumnezeu și să-mi schimbi gândul, apoi cu atât mai mult ți se cade să te îngrijești ca să poți afla dragostea Celui fără de moarte, Împăratul și Fiul lui Dumnezeu; și-ți va fi cu înlesnire aceasta, dacă vei voi. Pentru că, dacă îți vei păzi curat și fără prihană sufletul tău, împreună cu trupul, și, precum ți-ai împodobit trupul cu haine de mare preț, îți vei împodobi tot așa și inima cu obiceiuri îmbunătățite, apoi îngerii îți vor fi tovarăși, apostolii prieteni, mucenicii vecini și îți vor mijloci ca Însuși Hristos să-ți fie Mire, Care îți pregătește la cer cămară nestricăcioasă, cu neasemănare mai frumoasă și mai luminoasă decât cea pământească. El îți va da veseliile Raiului cele veșnice, floarea tinerețelor tale o va face nemuritoare și-ți va scrie zestre în cărțile vieții veșnice”.

Auzind Daria niște cuvinte ca acestea ale Sfântului Hrisant, s-a umilit și a zis: „Nu m-a adus aici nici o poftă trupească așa de mare, ci dragostea către tine și lacrimile tatălui tău, ca să te întorc la slujirea zeilor noștri”. Sfântul Hrisant răspunse: „Dacă la acestea ai oarecare dovezi și luminate arătări, prin care să mă încredințezi că slujba făcută de voi zeilor este dreaptă, te voi asculta și-mi voi schimba gândul. Deci, să vorbim de aceasta pentru folosul de obște”. Daria zise: „Nimic nu este mai de folos și mai de trebuință oamenilor, decât a cinsti pe zei și a se păzi cu dinadinsul, că nu cumva, defăimându-i, să-i pornim spre mânie. Ci, se cade a-i îmblânzi cu jertfe, ca să ne fie păzitori”.

A grăit sfântul: „Cum pot, o, înțeleaptă fecioară, să ne fie păzitori zeii aceia, care singuri au trebuință de păzire de la alții și-i străjuiesc noaptea câinii cei legați de dânșii, că nu cândva să se fure de tâlhari? Pentru aceasta se pironesc cu piroane de fier și cu plumb se întăresc, că nu cumva, surpându-se de cineva, să cadă la pământ și să se sfărâme”. Daria zise: „De ar fi putut poporul cel simplu fără chipuri cioplite a cinsti zeii, nu s-ar fi cuvenit să-i cioplească și să-i pună în picioare. Ci se cioplesc în aur, argint, aramă, marmură și în lemn ca oamenii, văzându-i pe ei cu ochii, să știe la cine vor gândi cu mintea și-i vor cinsti și se vor teme”.

A zis Sfântul Hrisant: „Pe cine închipuiesc idolii cei ciopliți? Să cercetăm și să socotim. Oare sunt vrednici de dumnezeiască cinste aceia ai căror idoli se pun în picioare? Nu se poate numi Dumnezeu, acela care nu are toată sfințenia, toată dreptatea și dumnezeiasca slavă. Căci ce fel de sfințenie, de dreptate și dumnezeiască slavă are purtătorul de seceră Cronos al vostru, care mânca pe ai săi fii ce se nășteau, precum au scris ai lui slujitori? Sau ce lucru vrednic de laudă vei afla în Dia, care, câte zile a trăit, atâtea fărădelegi, atâtea desfrânări, atâtea ucideri a făcut, fiind tatălui său prigonitor, pierzător fiilor săi, preadesfrînat cu femei măritate, bărbat al surorii sale, tiran al împărăției, lucrător de farmece, de moarte mijlocitor și cu atâtea fărădelegi și necurății era cuprins, încât nici nu este cu putință a le auzi. Atât erau de rușinoase și necurate lucrurile lui.

Pe un om necurat ca acela oare îl crezi tu a fi Dumnezeu? Iar că ei au fost astfel, mărturisesc chiar ai voștri scriitori de cărți, care au scris că împărații cei tari în războaie s-au numit zei de oamenii cei fără de minte. Dar toți în vremea lor au pierit. Arată-mi ce faptă bună a făcut Dia al vostru, care până la moarte a fost vrăjmaș a toată curăția și cinstea, încât chiar văzduhul a întinat cu răpirea pruncului Ganimid și pământul a necinstit cu siluirea surorilor sale. Apoi și în Ermis al vostru, ce fel de dumnezeire vei afla? Capul lui era ca o arătare într-aripată. Acela, cu meșteșugul vrăjitoresc, afla aur ascuns în pământ; apoi, cu farmece și cu toiag de vrăjitorie, potolea veninul cel de șarpe. El făcea aceasta cu ajutorul diavolilor, cărora în toate zilele le aducea ca jertfă un porc sau un cocoș. Dar ce fel de sfințenie a fost și în Ieraclie, care, ucigând pe vecinii săi, după ce s-a ostenit, singur – cu dumnezeiască voie – s-a aruncat în foc și a ars ticălosul cu pielea și cu părul pe care-l purta. Ce bunătate vei afla și în Apolon? Și încă să mai pomenim și de împărăteasa Ira, sora și femeia lui Dia, de nebună Palada și de Venera cea fără de rușine, care, sfădindu-se între ele și pizmuindu-se și mâniindu-se una asupra alteia și certându-se pentru frumusețea feței, care dintre dânsele ar fi mai frumoasă decât alta, au avut trebuință de judecată.

Aceștia toți neavând dumnezeire, nici vreo sfințenie și dreptate, pe cine judecă înțelegerea poporului a fi vrednic de dumnezeiasca cinste? Iar pentru ceilalți zei mai mici, nici a grăi nu se cade, căci unul este capul, căruia celelalte mădulare îi urmează. Și care dintre ei se va socoti zeu sau zeiță, dacă Cronos, Dia și Venera – față de care nimeni nu se socotește între zei mai mare –, nu sunt zei? Dacă – precum am arătat – ai voștri zei sunt ticăloși și deșerți, apoi cu cât mai mult sunt ticăloși aceia, care ca pe niște zei îi cinstesc pe dânșii?”.

Daria, ascultând cu luare-aminte cuvintele lui Hrisant, a zis: „Dacă povestirile și basmele făcătorilor de stihuri sunt deșarte, apoi să ne întoarcem la filosofi. Aceștia învață a lăsa tot obiceiul rău, iar fapta bună a o alege; apoi, cu felurite tâlcuiri închipuind așezarea lumii și tâlcuind numele zeilor, pe Cronos, care pe toate le mistuie și nimic nu întoarce, îl numesc vreme, iar pe Dia, zăduf; pe Ira, văzduh o numesc; pe Afrodita, foc; pe Poseidon, mare; pe Ceres, pământ și, cu celelalte nume de zei, numesc pe celelalte lucruri”.

A grăit Sfântul Hrisant: „S-a obișnuit a se face chipuri pentru acele lucruri care nu pot totdeauna a rămâne, ci cu vechimea vremii au trecut. Iar pământul totdeauna este, așijderea și marea și focul, totdeauna sunt, și văzduhul, de toți se vede. Și nu pricep pentru ce ați legiuit a cinsti acele stihii între idolii cei ce au asemănare omenească, făcuți de mâini omenești, și cu asemănarea lui Dumnezeu a-i cinsti. Pentru ce cinstiți chipurile stihiilor cioplite în omenești asemănări, mai mult decât lucrurile singure? Pentru ce nu vă închinați pământului, văzduhului și mării? Oare este vreun împărat sau domn, care ar fi poruncit ca pe sine, împăratul și domnul, să-l treacă cu vederea, iar chipului său cel făcut să i se închine? Dar, de vreme ce nu este nici un împărat astfel, nici domn, cu cuviință este să mărturisim adevărul, că prin chipurile idolești nu sunt stihii, nici zei închipuiți, ci oameni muritori”.

Daria a zis: „Dovezile tale întăresc a mea înțelegere, căci chipurile cele cioplite le cinstesc oamenii neștiutori, iar noi cinstim lucrurile acelea ale căror chipuri sunt puse înainte”. Grăit-a Sfântul Hrisant: „Dacă voiești să întărești a ta înțelegere cu ale noastre dovezi, apoi să aducem în mijloc pe toți cei ce cinstesc stihiile. Aceia, dacă cinstesc pământul, apoi cu vrednicie să-l cinstească ca pe un dumnezeu al lor, iar necinste să nu-i facă lui; adică să nu-l are, nici să-l sape, nici să-l scurme în vreun chip, ci nelucrat să fie pământul de arătură și de săpătură. Iar lucrătorul de pământ care nu-l mărturisește a fi Dumnezeu, pune pe dânsul plugul și sapă, nedându-i nici o cinste dumnezeiască.

Deci, socotește căruia îi face mai roditoare țarinele și gră-dinile? Oare celui ce nici îl ară, nici îl sapă, ci îl cinstește ca pe un Dumnezeu? Sau celui ce fără cinste îl ară și îl sapă? Iar dacă pământul într-adevăr este zeu, precum voi ziceți, apoi se cade că vouă, închinătorilor săi, să vă dea toate roadele fără a voastră osteneală, nearîndu-se, nici săpându-se. Dacă și marea este zeu, apoi să înoți pe ea fără vâsle; să te ducă ori unde vei voi și să aștepți pește, nu din vânare sau din osteneala ta, ci, închinându-te mării ca unui zeu, prin rugăciune să ceri cele ce-ți trebuie.

Asemenea și pentru celelalte să înțelegeți, cum că pe închi-nătorii lor nu-i știu, pentru că nu au suflet, nici înțelegere, ci cu voia lui Dumnezeu slujesc la trebuințele omenești. Cu porunca Ziditorului său, adăpându-se pământul cu ploaie și cu rouă de sus și cu razele soarelui încălzindu-se, răsar semințele, cresc răsadurile și aduc în vreme cuviincioasă roadele. Pentru aceasta, pe Unul Dumnezeu, Făcătorul, Care pe toate le-a zidit și nouă spre viață ni le-a dat, datori suntem a-L cinsti, iar nu lucrurile cele date nouă de Dânsul. Căci și copiii care învață în școli, nu dau cinste cărticelelor, scândurilor și hârtiilor, ci dascălilor. Deci, tămăduindu-se bolnavul, nu-i dă doctoriei închinăciune și mulțumire pentru tămăduirea sa, ci doctorului care l-a tămăduit”.

Acestea și multe altele grăind Sfântul Hrisant, Daria a crezut întru Unul, adevăratul Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuindu-se amândoi să petreacă întru însoțire nenuntită, sub chipul însoțirii păzindu-și neprihănită fecioria lor și petrecând în frica Domnului. Sfântul Hrisant a luat de la tatăl său libertate pentru cea părută însoțire; pentru că se bucurase foarte mult Polemie de căsătoria fiului său, neștiind tainele cele păzite între dânșii. Deci a dat stăpânire fiului peste toată averea sa, că unuia născut al său și moștenitor, iar el însuși după puțin timp a murit, Dumnezeu rânduind astfel, că sfânta doime care păzea fecioria în însoțire, adică Hrisant și Daria, mai cu voie să-I slujească Lui.

Având viața liberă, Sfântul Hrisant a botezat în casa sa pe fericită să soție, Daria, care degrabă toată dumnezeiasca Scriptură și toate cărțile creștinești le-a trecut; și s-a făcut sfânta desăvârșita roabă și mireasă a lui Hristos. Și nu numai de a lor mântuire, ci și de a multora se îngrijeau Hrisant și Daria. Căci el întorcea mulțime de bărbați spre Hristos și pe tineri îi sfătuia la viața feciorească, iar ea mulțime de femei și de fecioare le făcea mirese lui Hristos. Apoi, despărțindu-se în deosebite case, ridicate ca niște mânăstiri, fiecare dintre dânșii avea ceata sa, din cei ce-și păzeau fecioria. El avea tineri din cei ce defăimau toate dulcețile lumii acesteia și își făgăduiau viața curată lui Dumnezeu, iar ea avea fecioare din cele ce se făceau mirese lui Hristos.

După câțiva ani, amândouă cetele, adică a lui Hrisant și a Dariei, înmulțindu-se foarte mult în Roma, s-a ridicat fără de veste tulburare și gâlceava mare în cetate. Pentru că poporul, mergând la Chelerin eparhul, clevetea contra sfinților și robilor lui Hristos, Hrisant și Daria. Căci bărbații strigau: „Am pierdut pe femeile noastre!”; iar tinerii strigau: „Am pierdut prin Daria, pe fecioarele cele logodite!”. Asemenea și femeile țipau: „Ne-am lipsit de bărbații noștri!”. Iar fecioarele strigau: „Ne-am lipsit de logodnicii noștri, prin Hrisant!”. Poporul, făcând gâlceava, striga: „Cum se vor naște fiii, lepădându-se însurarea? Vor lipsi popoarele, deosebindu-se partea bărbătească de cea femeiască, cu învățătura cea străină și cu înșelăciunea cea vrăjitorească a lui Hrisant și a Dariei”. Atunci îndată eparhul a poruncit să-i prindă pe amândoi și în multe feluri să-i muncească, dacă nu vor aduce zeilor jertfe. Deci, pe Sfântul Hrisant l-a dat unui tribun cu numele Claudie, iar tribunul l-a dat ostașilor săi, zicând: „Duceți-l afară din cetate, la capiștea lui Dia, și acolo, de nu va voi să se închine nebiruitului Ieraclie, munciți-l în multe feluri, până ce se va supune și va jertfi”.

Ostașii, luând pe sfântul, l-au legat fără milostivire cu vine de bou și l-au strâns tare, încât i-au trecut vinele acelea până la oase. Apoi, deodată s-a dezlegat de legăturile acelea, încât nu putea ochiul să vadă dezlegarea vinelor acelora, ce era mai grabnică decât vorbirea vreunui cuvânt. Mult ostenindu-se ostașii cu legarea Sfântului Hrisant și nimic sporind, s-au supărat și l-au băgat într-o temniță întunecoasă, ferecându-l cu trei obezi, și, băgându-l în butuc, îl băteau și-l batjocoreau. Dar și obezile acelea și butucul îndată că praful s-au risipit. Atunci au vărsat peste dânsul urină de om, zicându-i: „Farmecele și vrăjile tale nimic nu-ți vor ajuta ție”. Însă deodată mirosul acela s-a schimbat în bună mirosire. După aceea, au înjunghiat un vițel și în pielea aceea voiau să bage pe mucenicul gol. Deci, punându-l la arșița soarelui pe un zăduf cumplit, nimic rău n-a pătimit mucenicul. Atunci, ferecându-l cu lanțuri de fier, l-au aruncat în temniță și iarăși lanțurile acelea s-au sfărâmat deodată și lumină a strălucit în temniță, ca și cum ar fi ars multe lumânări.

Ostașii au spus tribunului Claudie toate cele ce se făcuseră. Iar el, mergând la temniță și văzând lumină, a poruncit ca pe Sfântul Mucenic Hrisant să-l aducă la dânsul și i-a zis: „Ce fel de putere de vrăji ai în tine, cu care faci unele ca acestea? Pe mulți vrăjitori și fermecători i-am îmblânzit eu, dar atâta putere n-am aflat la dânșii. Însă, deoarece te văd bărbat vestit și înțelept, nu cer altceva de la tine, decât numai să lași învățătura creștinească cea îndrăzneață, pentru care se face atâta gâlceava și tulburare în poporul român. Deci, fă lucrul cel vrednic numelui tău și atotputernicilor zei și adă jertfa cea datorată”.

A răspuns Sfântul Hrisant: „De ar fi fost în tine o scânteie cât de mică de înțelepciune, cu înlesnire ai fi cunoscut că nu meșteșugul vrăjitoresc, ci dumnezeiască putere îmi ajută și mă întărește. Dar tu te uiți spre mine totdeauna că și spre zeii tăi, cu ochii întunecați de necredință. Pentru că, dacă ochii tăi ar fi văzut drept, ai fi înțeles că zeii tăi nu văd. Și dacă urechile tale ar fi auzit adevărat, ai fi cunoscut că zeii tăi nu aud glasul celor ce strigă către dânșii; și, de ar fi fost în tine oarecare simțire, ai fi cunoscut că zeii tăi nu au inimă înăuntru, decât numai praf, țarină și plumb”.

Atunci tiranul Claudie a poruncit ca, legând pe mucenic de un lemn, să-l bată cu toiege. Și, fiind toiegele acelea tari și grele în mâinile celor ce-l băteau, atingându-se de trupul sfântului, erau moi ca papură. Acest lucru văzând tiranul, a poruncit să înceteze de a-l bate; și, dezlegând pe mucenic de pe lemn, l-a îmbrăcat în haina lui și, întorcându-se spre ostași, a zis: „Cu adevărat, eu, precum și voi știți, am cercetat toate înșelăciunile vrăjitorești și ale farmecelor și acum văd că nu este aici vreun meșteșug de farmece omenești, ci singură puterea lui Dumnezeu. Că și legăturile cele țări ale vinelor crude singure s-au dezlegat, obezile s-au sfărâmat, iar lemnul în picioarele lui s-a făcut praf și pielea cea umedă, toată ziua fiind în arșița soarelui, nu s-a uscat. Apoi lanțurile cele grele cu nevăzută putere s-au dezlegat și s-au sfărâmat; iar locul cel foarte întunecos al temniței s-a luminat cu o lumină mare și toiegele cele grele din mâinile celor ce le țineau, atingându-se de trupul lui, s-au făcut ca o papură de moi. Ce să mai facem acum, văzând în el puterea lui Dumnezeu care se săvârșește? Decât numai că toți, căzând la picioarele acestui om al lui Dumnezeu, să cerem iertare de toate răutățile și muncile cele făcute lui de noi și să-l rugăm ca să ne împace cu Dumnezeul său Cel Atotputernic, Care a făcut niște minuni ca acestea, iar pe robii Săi îi face atât de țări și nebiruiți în toate războaiele, precum singuri vedem. Căci, iată, acest purtător de biruință rob al Lui, precum ne-a biruit pe noi, astfel și pe ai noștri domni și împărați îi va birui și-i va rușina cu puterea cea nebiruită ce este întru dânsul, adică a Dumnezeului ceresc”.

Aceasta zicând Claudie, a căzut la picioarele Sfântului Hrisant împreună cu toți ostașii, zicând: „Cu adevărat, am cunoscut că Dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat. De aceea ne rugăm ție ca și pe noi să ne duci spre El și să ne faci robi ai Lui”. Iar sfântul le-a zis: „De voiți să veniți la Dumnezeul meu, apoi nu cu picioarele, ci cu inimile veniți către Dânsul; pentru că numai astfel Dumnezeu este aproape de fiecare, dacă cineva cu toată inima și cu credință tare Îl caută”. După ce Sfântul Hrisant le-a spus multe cuvinte despre adevăratul Dumnezeu, învățându-i câtăva vreme, au crezut în Hristos, Claudie tribunul, Ilaria, femeia lui, și doi fii, Iason și Mavru, și toată casa lui. Asemenea au crezut ostașii lui cu toți căsnicii, și toți împreună au primit Sfântul Botez și petreceau în învățăturile lui Hrisant ziua și noaptea, ascultând cu osârdie cuvintele despre Domnul nostru Iisus Hristos, și toți doreau să păti-mească pentru El.

După ce a crezut Claudie tribunul în Hristos și s-a botezat cu toată casa și ostașii săi, s-a dus vestea despre aceea la urechile împăratului Numerian (283-284), care împărățea într-acea vreme în Roma. Acela îndată a poruncit ca pe Claudie să-l înece în mare, legându-i o piatră de grumaz, iar pe toți ostașii și pe amândoi fiii lui să-i taie cu sabia. Și era în acel loc, unde au fost tăiați mucenicii lui Hristos, un mormânt vechi, pe care creștinii l-au curățit. Apoi, luând noaptea trupurile sfinților mucenici, le-au pus în mormântul acela. Acolo Ilaria, femeia lui Claudie, mergând adeseori, săvârșea rugăciunile sale lingă moaștele mucenicilor, unde amândoi fiii săi se aflau tăiați. Deci a fost prinsă în același loc de necredincioși și adusă la întrebare. Iar ea se ruga lor, zicând: „Lăsați-mă să-mi săvârșesc rugăciunea și pe urmă duceți-mă ori unde veți voi”. Iar ei slăbind-o, ea și-a plecat genunchii la pământ și, ridicând mâinile și înălțând ochii la cer, a zis: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, pe Tine din toată inima mea Te mărturisesc, rânduiește-mă împreună cu fiii mei, care au ieșit din pântecele meu, pe care i-ai chemat la pătimitoarea nevoință pentru Tine și și-au pus sufletele lor pentru Tine, Domnul lor”.

Astfel rugându-se ea, și-a dat duhul său în mâinile lui Dumnezeu. Iar cei ce o prinseseră, văzând-o deodată moartă, s-au umilit și, lăsând lingă dânsa două roabe ale ei care erau cu dânsa, s-au dus. Iar roabele, luând trupul stăpânei lor, l-au îngropat cu cinste lângă mormântul cel vechi, în care zăceau sfinții mucenici.

Numerian împăratul a poruncit ca pe Sfinții Mucenici Hrisant și Daria să-i muncească în felurite chipuri. Pe Hrisant, cu lanțuri de fier legându-l, l-au aruncat într-o temniță adâncă, înfricoșată și plină de necurăție, căci acolo ieșea toată necurăția din cetate, iar pe Daria au dus-o în casa de desfrânare. Dar Dumnezeu le ajută la amândoi, făcând minunată întru dânșii puterea Sa cea atotputernică. Căci Sfântului Hrisant, în acea întunecată și necurată temniță, îi strălucea lumină cerească și, în loc de necurăție, era o mireasmă plăcută. Iar Sfintei Daria un leu, scăpând din închisoarea sa, i-a stat înainte în cămara aceea, în care sfânta zăcea cu fața la pământ și se ruga lui Dumnezeu, și o păzea.

Despre acest lucru neștiind cetățenii, au trimis pe un tânăr fără de rușine ca s-o prihănească. Pe acela, după ce a intrat în cămară la sfânta, îndată l-a apucat leul și, aruncându-l la pământ, îl călca cu picioarele și se uita la Sfânta Daria, ca o slugă pricepută, așteptând porunca stăpânei sale, să facă ce va vrea cu acel om fără de rușine, să-l ucidă sau să-l libereze viu. Sfânta Daria, înțelegând aceea, a zis către leu: „Te jur pe Fiul lui Dumnezeu, să-l slăbești ca să audă de la mine cuvântul lui Dumnezeu!”.

Deci, lăsând leul pe tânărul acela, a ieșit afară și s-a culcat lângă ușă, păzind ca să nu intre altcineva în casă. Sfântă a zis către tânărul acela: „Iată, cruzimea leului, auzind de numele lui Hristos, s-a îmblânzit și fiara, ca un om înțelegător, cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat, se teme și-L cinstește. Iar tu, ticălosule, fiind om și având cunoștință, nu te temi de Dumnezeu, petrecând într-atîtea răutăți și întinăciuni? Ți se cădea să te rușinezi și să te căiești, însă tu cu acelea te lauzi”. Iar el, cazând înaintea ei, a început a striga și a zice: „Poruncește-mi, roaba lui Hristos, ca să ies de aici fără vătămare și eu la toți voi propovădui că Hristos, Căruia tu Îi slujești, Acela singur este Dumnezeu adevărat și nu este altul afară de El”. Apoi a poruncit Sfânta Daria leului și a lăsat fiara ieșire liberă din casa aceea acelui tânăr. Și s-a dus tânărul prin mijlocul cetății, strigând cu mare glas: „Să știți toți, romanilor, că Daria este zeiță”.

Apoi au alergat niște oameni mai îndrăzneți, luptători tari de priveliște, vrând să scoată pe leu de acolo. Dar leul, întărindu-se de Dumnezeu, pe fiecare apucându-i, îi trântea la pământ și, așternându-i pe toți dinaintea picioarelor Sfintei Daria, îi ținea nescăpați; însă nu-i omora, nici îi rănea, ci aștepta porunca Dariei. Deci, a zis sfânta către acei bărbați: „Dacă veți crede în Hristos, veți putea să ieșiți de aici fără vătămare, iar de nu, apoi zeii voștrii să vă apere de la moarte”. Iar ei cu un glas au strigat, zicând: „Cel ce nu crede că Hristos este Dumnezeu adevărat și viu, acela să nu iasă de aici viu!”. Astfel strigând ei, Sfânta Daria a poruncit leului ca fără vătămare să elibereze pe acei bărbați. Iar ei, ieșind, strigau cu mare glas: „Credeți, popoarele Romei, că nu este alt Dumnezeu afară de Hristos, pe Care Daria Îl propovăduiește!”.

Înștiințându-se despre aceea Chelerin, eparhul, a poruncit să aprindă un foc mare lângă ușile acelei case, în care era Daria cu leul, ca să ardă împreună cu fiară. Leul, văzând focul, s-a speriat și a început a răcni. Dar sfânta i-a zis: „Nu te teme, că nu vei fi ars, nici prins de cineva, nici ucis; ci cu a ta firească moarte, la vremea ta vei muri. Deci, lepădând frica, ieși și te du cu pace în pustie, căci Acela, pe Care tu întru mine L-ai cinstit, te va apăra pe tine”. Iar leul, plecându-și capul, a ieșit și, prin mijlocul cetății ducându-se, pe nimeni n-a vătămat, ci a fugit în pustietate; iar cei ce s-au izbăvit din gura lui, toți au primit Botezul.

După ce s-a înștiințat de acestea împăratul Numerian, a poruncit eparhului ca pe Hrisant și pe Daria cu munci cumplite să-i piardă. Sfântului Hrisant, fiind spânzurat gol pe lemn, îi aduseră și lumânări aprinse ca să-l ardă; dar îndată lemnul s-a rupt, legăturile s-au sfărâmat și luminările s-au stins. Iar câți au vrut să se atingă de Sfânta Daria, mâinile acelora îndată se zgârceau și vinele lor se rupeau și țipau de durerea cea cumplită. Văzând aceasta, eparhul s-a temut și, alergând degrabă, a spus împăratului. Iar el, socotind acele minuni, nu din puterea lui Dumnezeu, ci din meșteșugul vrăjitoresc, a poruncit ca pe amândoi, pe Hrisant și pe Daria, să-i scoată afară din cetate și, săpând o groapă adâncă, pe calea ce se numește Salaria, să-i arunce într-însa pe amândoi; apoi cu pietre și cu pământ să-i acopere și să-i îngroape de vii.

Deci, astfel fiind duși Sfinții Mucenici Hrisant și Daria, cântând și rugându-se, s-au pogorât în groapa aceea și au primit mucenicească moarte și îngropare, fiind acoperiți de vii cu pământ și cu piatră, după porunca tiranului. Și, precum în viața aceasta au avut viață de obște întru duhovnicească însoțire, astfel s-au sfârșit amândoi împreună, fiind primiți de Dumnezeu că o jertfă vie și bineprimită, câștigând cununile răsplătirii celei fără de moarte.

La locul acela multe minuni și tămăduiri se făceau și mulțime fără de număr de creștini, bărbați, femei și copii, adunându-se într-o peșteră oarecare ce era acolo aproape, cu bucurie prăznuiau ziua mucenicilor și cu dumnezeieștile Taine se împărtășeau.

Înștiințându-se despre aceasta tiranul, îndată a poruncit să astupe intrarea peșterii aceleia și să răstoarne pământ. Deci s-a făcut aceea degrabă și s-a săvârșit acolo mucenicește toată mulțimea adunării creștinești, între care erau Diodor presbiterul, Marian diaconul și mulți clerici. Însă nu este cu putință a număra numele credincioșilor care s-au sfârșit acolo, căci erau fără număr.

Iar acestea toate ce s-au făcut, noi, frații Varin și Armenie, le-am scris, după porunca preasfințitului Ștefan, papa de la Roma, și în toate cetățile le-am trimis, ca să știe toți că Sfinții Mucenici Hrisant și Daria au luat cununile mucenicești întru cereasca Împărăție, de la Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpânirea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana sora lui (†274)

Sfinţii mucenici au fost supuşi supliciilor în timpul împăratului Aurelian (270-275) deoarece au refuzat să aducă jertfă zeilor.

Aflându-se în drum spre frontul de luptă împotriva reginei Zenobia a Siriei, împăratul s-a oprit în oraşul Ptolemaida din Fenicia (Libanul de astăzi) pentru a se asigura că i-a fost ascultat ordinul ca toată populaţia să jertfească zeilor.

Obligaţi fiind să participe la ceremonia întâmpinării împăratului, Sfinţii Pavel şi Iuliana au fost prezenţi la acest eveniment. Sfântul Pavel, însemnându-se cu semnul sfintei cruci, a fost văzut de către împărat, drept urmare a fost întemniţat, osândit la chinuri groaznice şi la moarte.

Luând apărarea fratelui ei, Sfânta Iuliana a fost supusă şi ea supliciilor. Prin puterea lui Dumnezeu au ieşit nevătămaţi dintr-un cazan cu smoală, dintr-o groapă plină cu şerpi veninoşi.

Văzând acestea, trei ostaşi, Codrat, Acachie şi Stratonic s-au convertit la creştinism. Sfântul Iulia şi sora sa au suferit moarte martirică, fiind aruncaţi într-un cazan plin cu jar.

La rândul lor, Sfinţii Mucenici Codrat, Acachie şi Stratonic s-au convertit la ortodoxie în urma pătimirii Sfinţilor Pavel şi Iuliana. Au suferit moarte martirică prin decapitare.

Tropar, glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Viața Sfinților Mucenici Pavel și Iuliana, sora lui

Sfinţii Mucenici Pavel şi Iuliana sora lui (†274) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Pavel, văzând pe sora sa săvârșită prin mucenicie, și-a ridicat ochii la cer și a mulțumit lui Dumnezeu. După aceea, îngrădindu-se însuși cu semnul Crucii, și-a întins grumazul, și i l-au tăiat.

Aurelian împăratul (270-275) dăduse poruncă în toată lumea contra creștinilor, ca toți să aducă jertfă zeilor; iar cei care s-ar împotrivi, să fie lipsiți de viața aceasta prin munci cumplite. Deci, chiar el trecând prin Asiria, a venit în Fenicia și a intrat în cetatea Ptolemaida, ca pe toți creștinii să-i silească la jertfa idolească.

Într-acea vreme, fericitul Pavel cu sora sa Iuliana, văzând pe împăratul intrând în cetate, și-a însemnat fața cu semnul crucii, grăind către Iuliana: „Îndrăznește, sora mea, și nu te teme, căci îți zic ție că mare ispită vine asupra creștinilor”.

Împăratul Aurelian, văzând pe Pavel făcându-și cruce, a poruncit să-l răpească și să-l țină în legături până dimineața. Iar a doua zi, punându-și scaunul său la loc de priveliște, înaintea a tot poporul și șezând la judecată, a pus înainte la întrebare pe fericitul Pavel și i-a zis: „Ticălosule, pentru ce ieri ai îndrăznit a face pe fața ta semnul cel creștinesc, când m-ai văzut intrând în cetate? Au doar n-ai auzit poruncile noastre împărătești, care sunt date împotriva creștinilor?”.

Fericitul Pavel a răspuns: „Am auzit porunca ta, dar nimeni nu poate să aducă asupra noastră, a creștinilor, atâta frică, încât să fim nevoiți a ne lepăda de adevăratul Dumnezeu și să nu mărturisim pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Pentru că muncile aduse de tine asupra noastră sunt de scurtă vreme, nici nu pot să înfricoșeze și să vatăme pe cei ce se tem de Dumnezeu; iar muncile cele de la Dumnezeu sunt veșnice, ca și slava pe care o dăruiește Dumnezeu neamului creștinesc. Deci cine este atât de nebun, ca, părăsind pe Dumnezeul cel viu, să voiască a se închina idolilor celor surzi și muți? Când Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos grăiește în Evanghelie: Tot cela ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, mă voi lepăda și Eu de el înaintea Părintelui Meu, Cel ce este în Cer”.

Aurelian a zis: „Vezi cât ți-am răbdat ție? Apropie-te acum și jertfește zeilor, ca să nu te pierd cu moarte grea!”. Fericitul Pavel a zis: „Eu alt Dumnezeu nu știu, ci numai pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Căruia de la strămoșii mei îi slujesc cu inima curată”. Atunci Aurelian a zis către chinuitori: „Spânzurați-l și munciți-l tare pe acesta, până ce va veni Hristos al lui și-l va scoate din mâinile noastre”.

Și îndată aceia au început să împlinească porunca, spânzurându-l pe lemn. Iar el se ruga lui Dumnezeu cu mare glas, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al adevăratului Dumnezeu și Tată, a Cărui naștere nimeni nu poate să o înțeleagă, nici îngerii, nici arhanghelii, nici domniile, nici începătoriile, nici stăpâniile, nici puterile, nici heruvimii, nici serafimii, fără numai Însuși Tatăl, ajută-mi mie smeritului și lepădatului robul Tău, și scoate-mă din mâinile lui Aurelian”.

Domnul nostru Iisus Hristos îndată i-a ușurat acele munci, încât nici nu simțea dureri în rănile ce i se puneau asupră-i. Iar mireasa lui Hristos, Iuliana, văzând pe fratele său muncit, a alergat la judecător, strigând cu mare glas: „Tiranule Aurelian, de ce muncești așa de cumplit pe fratele meu, fără vină?”.

Iar Aurelian a zis către slugi: „Descoperiți degrabă capul acestei femei și s-o bateți tare peste față, ca să nu mai grăiască față de noi cu așa îndrăzneală; iar pe acel necurat om să-l munciți mai cumplit, deoarece zice că Hristos este apărător și ajutător al său”.

Fericita Iuliana cu bărbăție a zis: „Mă mir că, fiind împărat, te înnebunești și nu înțelegi puterea lui Hristos, prin care se ușurează muncile celor ce-L cheamă cu adevărat”. Iar Aurelian a zis către cei ce stăteau împrejurul lui: „Femeia aceasta, văzându-mă vorbind cu blândețe, mai mult se sălbăticește”. Apoi iarăși, uitându-se cu mânie spre dânsa, a zis: „Apropie-te de zei și te închină lor, că nu vei scăpa din mâinile mele”.

Sfânta Iuliana a răspuns: „Eu de muncile tale nu mă tem, nici nu am grijă de certările tale, că în ceruri este Dumnezeu, Care poate să ne izbăvească din mâinile tale cele păgâne; deci câte munci ai, pune-le asupră-mi, ca dintru acele singure să cunoști că Domnul meu Iisus Hristos este cu mine”.

Aurelian a zis: „Văd frumusețea ta și de aceea te cruț, nevrând să te pierd. Te rog, pleacă-te și jertfește zeilor, ca să pot să te iau pe tine femeie după lege, și, împreună cu mine, vei împărăți în toată vremea vieții noastre; iar fratele tău, pentru chinuirea lui, va fi mult răsplătit, căci cu mare cinste și boierie mai mult decât pe toți îl voi cinsti”. Iar Sfânta Iuliana, ridicându-și ochii la cer, și cu semnul crucii însemnându-și fața sa, cu bucurie a râs. Iar Aurelian a zis: „Pentru ce râzi de blândețea mea?”.

Sfânta a răspuns: „Nu fac strâmbătate blândeții tale, ci, bucurându-mă, râd, căci Mirele meu ceresc, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască, șade pe scaunul cel sfânt al Său, pe a Cărui frumusețe dumnezeiască cu ochii cei sufletești o văd. Acela mă învață ca nevoința cea mucenicească de bună voie s-o primesc; iar pe tine, ca pe un om hulitor, să te trec cu vederea, de vreme ce, deși ești împărat, totuși te închini lemnului și pietrei”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a pornit spre mânie și a zis muncitorilor: „Spânzurați pe femeia aceea și munciți-o tare, ca să cunoască cum că stă înaintea împăratului”. Începând muncitorii a munci pe Sfânta, Sfântul Pavel, fratele ei, s-a uitat spre dânsa și i-a zis: „Nu te teme, sora mea, de muncile ce ți se pun asupra ta de către tiran, nici nu te înspăimânta de îngrozirile lui, căci puțin răbdând aici, ne vom odihni la Împăratul nostru Hristos, în veci”.

A zis Aurelian către muncitori: „Munciți-o și mai tare și-i spuneți să nu fie mândră și nebună”. Iar Sfânta Iuliana fiind muncită cu nemilostivire și auzind cuvintele împăratului, iarăși a zis: „Tiranule Aurelian, ție ți se pare că mă muncești pe mine, dar eu nu simt muncile, cu ajutorul Hristosului meu”. Zis-a Aurelian: „Măcar că minți și te faci cum că nu le simți, dar eu te voi birui muncindu-te mult”. Sfânta a zis: „Nu mă va lăsa Domnul meu Iisus Hristos, nici va voi că să fiu biruită de tine. Căci Acela este Cel ce-mi ajută acum și întotdeauna, până la sfârșit, ca puterea și creștineasca Lui răbdare s-o cunoști; iar pe tine, va porunci Dumnezeul meu ca să te muncească cu focul cel veșnic și nestins; și va cere de la tine sufletele oamenilor, pe care le-ai pierdut cu viclenele tale înșelăciuni”.

De aceste cuvinte ale sfintei mai mult mâniindu-se Aurelian, a poruncit să aducă o căldare cu smoală și, punând foc dedesubt, s-o fiarbă. Fierbând smoala în căldare mult, încât nici nu era cu putință cuiva a se apropia, a poruncit să arunce într-însa pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana. Deci, aruncați fiind, și-au ridicat ochii lor la cer și într-un glas se rugau, zicând: „Doamne, Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, Isaac și Iacov, Cel ce Te-ai pogorât în cuptorul cel de foc la Sedrah, Mesah și Avdenago, în țara Babilonului, nici nu i-ai lăsat pe dânșii să se vatăme de foc; Tu, Stăpâne Iisuse Hristoase, Cel ce ești lumină neajunsă, taină și slavă a Tatălui, dreapta Dumnezeului Cel Preaînalt, Cel ce Te-ai întrupat pentru păcatele noastre și cu oamenii ai viețuit, vrând să mântuiești sufletele cele înșelate și stricate, pe care vrăjmașul diavol cu ticăloșie le-a pogorât până la cel mai de jos tartar și prăpastie, precum și ucenicul lui Aurelian acum face; izbăvește-ne pe noi din aceste dureroase munci”.

Astfel rugându-se ei, smoala ce clocotea s-a schimbat în apă rece, încât toți cei ce erau de față se minunau de puterea lui Dumnezeu și Îl preamăreau; iar Aurelian, îndrăcindu-se de mânie, n-a preamărit pe Dumnezeu, ci i se părea că este meșteșug vrăjitoresc.

Apoi a poruncit să scoată pe sfinți din căldare, în care nici urmă, nici miros de smoală n-a aflat, fără numai apă rece. Atunci le-a zis Aurelian: „Vi se pare că pe oamenii cei ce sunt aici și privesc la voi i-ați înșelat, ca să socotească cum că a sosit la voi ajutorul Dumnezeului vostru, iar nu cu meșteșug vrăjitoresc s-a răcit căldarea? Mă jur pe zeii mei că voi face ca să nu vă ajute vrăjitoria voastră și voi, slăbind de muncile cele grozave și de arderea focului, veți jertfi zeilor, chiar nevrând”.

La acestea Sfântul Pavel a răspuns: „Nicidecum nu vom lăsa pe Dumnezeul cel viu, Care a făcut cerul și pământul și ne-a răpit pe noi din întuneric și ne izbăvește din mâinile tale. Niciodată, tiranule Aurelian, nu ne vei putea birui pe noi, ca să ne închinăm idolilor voștri cei fără de glas, fără de suflet și nesimțitori. Deci, muncește-ne pe noi cu muncile care știi și atunci vei cunoaște puterea Dumnezeului nostru”.

Atunci a poruncit Aurelian ca să aducă două paturi de fier, și, aducând mulțime de cărbuni de la baia poporului, să le ardă foarte tare și pe sfinții mucenici să-i pună pe aceste paturi arse și cu untură de porc topită să le ungă.

Făcându-se aceasta, Aurelian a zis: „Acum am biruit meșteșugul vostru cel vrăjitoresc și aveți să cunoașteți cine este Aurelian; să vie acum Hristos al vostru și să vă ajute vouă”. Sfânta Iuliana a răspuns: „Aici cu noi este Hristos al nostru, Care ne ajută și nu lasă focul să ne vatăme; iar tu nu-L vezi, de vreme ce nu ești vrednic a-l vedea; însă te sfătuiesc ca, lepădând nebunia ta, să te apropii de Hristos. Căci dacă vei voi să crezi în El, căindu-te, te va primi, căci este iubitor de oameni și milostiv, iertând cu lesnire păcatele oamenilor; iar de nu te vei întoarce către El, vei fi dat focului celui veșnic”. Și fiind arși sfinții pe paturile acelea, au rămas nevătămați de foc.

Văzând aceasta, doi din muncitori au strigat: „Nu este alt Dumnezeu afară de Dumnezeul Cel ceresc, Care ajută lui Pavel și Iulianei”. Iar împăratul, mâniindu-se asupra chinuitorilor acelora, a poruncit să-i ucidă cu sabia pe amândoi ca pe niște înșelați și ca pe cei ce ar fi luat aur de la creștini, ca să nu muncească cumplit pe mucenici.

Apoi, ducându-i la tăiere, îi învăța Sfântul Pavel, zicând: „Nu vă temeți, căci nu veți muri în veci, ci veți fi părtași sfinților și împreună moștenitori ai cereștii Împărății”. Iar ei, auzind aceea, au stat și se rugau, zicând: „Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, adevăratul Dumnezeu, pe care Pavel și Iuliana Te propovăduiesc, fii Tu împreună și cu noi, căci murim, nefăcând nici un rău”. Ei zicând aceasta, au fost tăiați, iar numele lor sunt Cvadrat și Acachie.

După sfârșitul acelora, alți muncitori au fost puși ca să ardă pe sfinți pe paturile cele înfocate și turnau sare pe foc, ca mai tare să se aprindă. Însă sfinții nu aveau grijă de chinuire, ci mai vârtos ocărau pe tiranul. Iar el, rușinîndu-se că nu i-a biruit, a poruncit să-i arunce în temniță, punându-le niște lemne grele pe grumazul lor și obezi la picioare. Apoi cu lanțuri legându-le mâinile, încă și piroane ascuțite făcute în chipul scaiului celui ascuțit cu ghimpi, care crește pe câmp, a poruncit să le aștearnă pe sub ei în temniță, și să-i pună pe acelea ca să nu aibă cât de mică ușurare în dureri, ci mai mult să se muncească pe piroanele care împungeau coastele lor. Apoi a poruncit să-i păzească cu dinadinsul, ca să nu vină vreun creștin la dânșii și să le dea mâncare sau băutură.

Fiind miezul nopții și sfinții zăcând pe acele piroane ascuțite și rugându-se, deodată a strălucit o lumină în temniță și îngerul Domnului, stând înaintea lor, le-a zis: „Pavele și Iuliano, slugile Dumnezeului Cel de sus, sculați-vă și preamăriți pe Dumnezeu”.

Acestea zicând îngerul, s-a apropiat și s-a atins de lanțuri și de obezile lor și îndată toate s-au sfărâmat și au căzut de pe trupurile lor. Atunci rănile lor s-au vindecat și sfinții s-au făcut sănătoși. Și iată două paturi așternute s-au văzut și masă pregătită înaintea lor plină de toate bunătățile. Îngerul a zis către sfinți: „Odihniți-vă pe paturi și primiți hrana pe care v-a trimis-o vouă Iisus Hristos”. Iar Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana, șezând pe paturi și luând pâine în mâini, și-au ridicat ochii în sus și au mulțumit lui Dumnezeu; apoi au mâncat și au băut cele primite de la Dumnezeu și s-au întărit.

Văzând cei care erau acolo legați lumina care strălucise în temniță și pe sfinți dezlegați, paturile și masa dinaintea lor, iar pe dânșii văzându-i mâncând și veselindu-se, au alergat la dânșii și se minunau foarte. Apoi se făcură părtași de aceeași masă care era pregătită cu mână nevăzută și au preamărit pe Dumnezeu Cel ce a arătat un dar ca acesta robilor Săi și, crezând în El, s-au făcut creștini.

A treia zi împăratul, șezând la judecată, a pus dinainte pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana și le-a zis: „Oare încă nu v-au învățat muncile ce vi s-au făcut ca, depărtându-vă de nebunia voastră, să vă apropiați de zei și să le aduceți jertfă?” Sfântul Pavel a răspuns: „Această nebunie de a nu mă lepăda de Hristos să-mi fie în veci și tuturor celor ce iubesc pe Dumnezeu. Căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înțelept decât oamenii, iar înțelepciunea lumească este nebunie la Dumnezeu. Cu adevărat aș fi fost nebun, dacă m-aș fi depărtat de Dumnezeul Cel adevărat și m-aș fi închinat diavolilor voștri”.

Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i spânzure goi pe lemnul cel de muncă și să le strujească coastele cu unghii de fier. Iar ei, fiind în munci, se rugau lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Dumnezeului Celui viu, Cela ce ești lumină nestricată creștinilor, arată-ne fața Ta și ajută-ne; nu ne lăsa pentru numele Tău cel sfânt!”.

Astfel rugându-se ei, Mântuitorul le-a ușurat chiar acolo durerile lor, fiind înaintea lor nevăzut, și sfinții nu simțeau muncile. Iar unul din chinuitori, anume Stratonic, fiind pus să strujească coastele Sfintei Iuliana, văzând frumusețea trupului ei, s-a rănit de ea și, cruțând-o de strujire, își oprea mâinile lui.

Sfânta, înțelegându-i gândul, cu piciorul stâng l-a împins, zicându-i: „Stratonice, fă porunca tiranului și nu mă cruța, căci am pe Împăratul meu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeul Cel veșnic ce se îngrijește de sufletul meu și de durerile cele trupești mă ușurează”.

Stratonic, aruncând unealta de chinuire pe care o avea în mâini, alergă spre judecata împăratului, strigând: „Aureliane, tiranule și păgânule, pentru ce ai ridicat o muncire nedreaptă ca aceasta asupra creștinilor? Ce rău ți-au făcut oamenii care slujesc adevăratului Dumnezeu, ca să pătimească chinuri cumplite ca acestea? Au doar pentru aceea că cinstesc pe Hristos, Stăpânul tuturor?”.

Acestea auzind, împăratul s-a înspăimântat și a tăcut ca la un ceas. După aceea, a zis: „Au și tu, Stratonice, te-ai făcut părtaș nebuniei acelora? Au frumusețea Iulianei te-a amăgit? Sau te-a vânat cu cuvintele ei femeiești?”. Iar Stratonic, ridicându-și ochii la cer, a văzut fețele sfinților mucenici celor spânzurați la mucenicie, ca niște fețe de îngeri ai lui Dumnezeu. Apoi îndată îngrădindu-se cu semnul Crucii, s-a repezit spre necuratul altar idolesc ce era făcut acolo, pe care l-a răsturnat și l-a călcat cu picioarele, strigând: „Iată și eu sunt creștin! Fă cu mine ce voiești, o, tiranule!”.

Aurelian, mâniindu-se, a poruncit să-i taie capul. După ce îl duseră la locul cel de tăiere, s-a rugat lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, pe Care Pavel și Iuliana propovăduindu-Te și păzindu-se cu dumnezeirea Ta petrec nebiruiți și rușinează pe tiranul, Ție mă rog, primește și sufletul meu întru împărăția Ta cerească și nu mă lepăda pe mine, care, în acest ceas, am mărturisit numele Tău cel Sfânt înaintea tiranului Aurelian”. Aceasta zicând, îi tăiară capul; iar creștinii, luându-i trupul, l-au ascuns.

Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana toată ziua aceea au fost munciți și n-au slăbit în chinuri. Deci a zis Aurelian către Sfânta Iuliana: „O, necurată femeie! cum, în munci fiind, ai putut să înșeli pe chinuitor și morții lui te-ai făcut pricină?”. A răspuns sfânta: „Eu nu l-am înșelat pe el, nici pricinuitoare a morții lui nu m-am făcut, ci Hristos, Cel ce m-a ales pe mine mireasă Lui, Acela și pe dânsul l-a chemat la Sine, ca pe un vrednic. Pentru că, de nu ar fi fost vrednic, n-ar fi putut veni la cunună mucenicească niciodată. Ci îl vei vedea întru Împărăția cerurilor odihnindu-se, iar pe tine muncindu-te în văpaia gheenei. Atunci vei începe a-ți bate ticălosul tău piept, văzând un om care a fost oarecând sub tine, simplu și de lepădat, iar dincolo, mai sus de tine, fiind lângă Hristos, încununat cu slava Împărăției cerurilor. Atunci te vei umple de jale și vei striga cerând milă, dar niciodată pe aceea n-o vei câștiga”.

După aceasta, Aurelian a poruncit să-i dezlege pe mucenici de la muncire și să-i arunce în temniță. Apoi iarăși, într-aceeași seară, scoțându-i din temniță, a poruncit să-i închidă în feredeul (baie) cel de adunare și, chemând descântători și fermecători și pe cei ce știu a fermeca vietățile, le-a poruncit să le aducă pe toate câte le-ar avea mai cumplite: vipere, aspide și șerpi cu coarne și să le închidă pe acelea în feredeu, împreună cu mucenicii.

Deci s-a făcut așa, și mulțime fără de număr de jivine le-au adunat fermecătorii în feredeul acela la sfinți și le-au închis. Dar se târau jivinele acelea pe lângă picioarele sfinților mucenici și nu-i vătămau pe dânșii. Iar sfinții șezând fără de frică, cântau și slăveau pe Dumnezeu. Și au petrecut sfinții închiși împreună cu jivinele în feredeu trei zile și trei nopți, iar în a patra noapte a trimis Aurelian ca să se înștiințeze, dacă Pavel și Iuliana sunt mâncați de jivine.

Venind trimișii, când s-au apropiat de ușă, au auzit pe sfinți cântând psalmi și preamărind pe Dumnezeu. Apoi voind să se înștiințeze mai cu dinadinsul despre ceea ce se face înăuntru, s-au suit pe zidul feredeului și, printr-o ferestruică pe deasupra uitându-se, au văzut înăuntru lumină strălucind și pe Sfântul Pavel împreună șezând cu sora sa, Sfânta Iuliana; iar pe îngerul lui Dumnezeu stând lângă dânșii și nelăsând jivinele să se apropie de sfinți. Aceasta văzând-o, au alergat și au spus împăratului Aurelian.

Sculându-se dimineața, împăratul a șezut la judecată și a poruncit judecătorilor și fermecătorilor să-și ia jivinele din feredeu, iar pe mucenici să-i aducă la judecată. Venind aceia la ușile feredeului, au început a chema la ei jivinele cu meșteșug fermecătoresc, însă jivinele nu-i ascultau. Iar după ce s-au deschis ușile feredeului, îndată toate jivinele alergând asupra vrăjitorilor și asupra altor oameni care veniseră cu dânșii acolo, i-au mușcat, vătămându-i de moarte și au fugit la locurile lor.

După ce s-au risipit jivinele, au venit trimiși de la tiranul și luând pe sfinții mucenici la judecată, i-au adus la dânsul. Iar tiranul, căutând spre dânșii și zâmbind, le-a zis: „Fericit mi se pare că sunt eu acum, că stau de vorbă cu voi, fiindcă nădăjduiesc a dobândi lucru mare de la voi. Așa mă jur pe zei că, de-mi veți spune mie adevărul, multe și mari daruri veți lua de la mine și veți fi stăpânitori ai împărăției mele; dacă îmi veți spune că este adevărat ceea ce am auzit de la cei ce au privit prin ferestruică la voi în feredeu, cum că stăpânul nostru, zeul Apolon, a venit la voi și v-a ajutat, apărându-vă de jivine, pe care l-ați văzut de față cu ochii voștri”.

A răspuns Sfântul Pavel: „Noi pe Apolon nu-l știm și nici nu l-am văzut vreodată; căci suntem din numărul celor ce slujesc adevăratului Dumnezeu, Cel ce a gătit mântuire robilor Săi. Dar sufletul tău va pieri de moarte, căci nu voiești să cunoști adevărul și să vii la pocăință. Ci mai ales multa îndărătnicie a tiraniei tale te-a adus să hulești pe slujitorul lui Dumnezeu cel fără de trup, adică pe îngerul cel sfânt, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a trimis la noi ca să astupe gurile jivinelor, tu cu hulă îl numești Apolon al tău”. Mâniindu-se Aurelian, a poruncit ca să-l bată peste obraz cu vergi de plumb pe Sfântul Pavel, zicându-i: „Nu răspunde astfel cu mândrie și nebunește, când știi că stai înaintea împăratului”.

După bătaia aceea, poruncind tiranul ca pe Sfântul Pavel să-l ducă de la divan, a pus înaintea sa mai aproape pe Sfânta Iuliana și i-a zis ei: „Stăpână a sufletului meu, Iuliano, mă rog ție și te sfătuiesc să nu urmezi nebuniei fratelui tău, că te văd pe tine că ești fecioară cuminte și cu mare înțelegere. Drept aceea, ascultă-mă pe mine și-mi fii mie stăpână și împărăteasă; căci te voi lua pe tine mie însumi spre însoțire și voi pune stâlpi de aur ca închipuire asemănării tale, prin toate cetățile lumii”.

Dar sfânta a răspuns: „Nicidecum nu mă înșeli pe mine, Aureliane, tiranule și păgânule! Nu vei putea vâna cu vicleșugul tău pe roaba Dumnezeului Cel de sus, nici mă vei duce pe mine la moartea cea veșnică. Poate voiești să mă lipsești pe mine de slava lui Hristos și de cereasca Împărăție? Dar nu vei putea”. Deci a poruncit Aurelian să ducă pe sfânta de la divan și să aducă iarăși pe Sfântul Pavel și i-a zis lui: „Iată, Pavele, sora ta Iuliana s-a făgăduit înaintea noastră să aducă jertfe zeilor; pentru aceasta am s-o iau pe ea de soție și va fi stăpână peste toată împărăția mea. Deci și tu, încredințându-te, îndeplinește porunca și, apropiindu-te, jertfește zeilor, ca să-mi fii mie prieten și te voi cinsti cu cea mai dintâi boierie”.

Sfântul Pavel a răspuns: „Cu adevărat ai mințit că sora mea ar fi voit să se depărteze de la Hristos, Mirele său Cel preacurat și fără de moarte, și cu tine necuratul și cu diavolii tăi ar fi voit să se însoțească. Dar nu este lucru de mirare că ai mințit, căci ai tată pe diavolul, care este tată al minciunii, și de dânsul învățându-te a minți, aceeași o faci pe care și el o face; și nu poți, într-alt chip, pe cineva a-l vâna, decât numai cu minciuna. Dar în zadar te ostenești, că pe noi nu ne vei putea vâna cu mincinoasa ta amăgire, chiar de ne-ai făgădui împărăția a toată lumea”.

A zis Aurelian: „Până când cu nerușinare ne vei dosădi pe noi bârfitorule și nebunule? Astfel mă jur pe zei că în toate chinurile de muncă vă voi munci și nimeni nu vă va scoate din mâinile mele”. Și a poruncit să aprindă foc și să aducă paisprezece bețe de fier și în foc să le pună. Apoi să-i lege dinainte mâinile și picioarele și un păr de fier să pună printre mâini și printre picioare și să-l înfigă în pământ; și cu bețele cele înfocate să-l bată câte doi ostași, schimbându-se. Ostașii care se schimbau își schimbau și toiegele, luând pe cele arse din foc. Iar pe Sfânta Iuliana a poruncit s-o ducă la desfrânare și s-o batjocorească. Și mulți din popor care erau de față, alergau întrecându-se unul pe altul, ca să intre mai întâi la dânsa, că erau ca niște dobitoace în fața frumuseții ei.

Dar când era dusă la locul de desfrânare, îndată îngerul Domnului a venit înaintea ei, zicându-i: „Nu te teme, Iuliano, că Domnul tău Iisus Hristos, Căruia îi slujești, m-a trimis să te apăr, ca să se preamărească numele cel Sfânt al Lui, în toți cei ce se tem de Dânsul”. Și lovea îngerul cu orbire pe acei desfrânați care voiau să îndrăznească spre sfânta, scuturându-i ca pe niște praf de la picioarele miresei lui Hristos, încât nu se puteau apropia de dânsa. Deci, pipăind pereții, nu știau unde merg.

Văzând poporul acel lucru, striga ca și cu o gură, grăind cu mare glas: „Mare este Dumnezeul lui Pavel și al Iulianei, Care pretutindeni mântuiește și acoperă pe cei ce se tem de El”. Iar cei ce erau orbiți, plecându-și genunchii, strigau către sfânta: „Iuliano, roaba Dumnezeului de sus, am greșit înaintea ta nebunește, poftind a îndrăzni spre tine, ci ne iartă ca o slujitoare a Dumnezeului Cel bun și te roagă pentru noi Hristosului tău, să ne dăruiască vederea”. Sfânta Iuliana, milostivindu-se spre dânșii, a luat puțină apă și, ridicându-și ochii spre cer, a chemat pe Domnul, grăind: „Dumnezeule adevărat, Iisuse Hristoase, Mântuitorule al tuturor oamenilor, auzi-mă pe mine roaba Ta și arată acum semnele și minunile pe care le faci fiilor oamenilor și dăruiește acestora vedere, ca să se preamărească numele Tău cel sfânt”.

Zicând aceasta, a stropit cu apă pe toți cei orbiți și îndată au văzut; și căzând la pământ, mulțumeau lui Dumnezeu și alergând la biserica creștinească, își mărturiseau greșelile cu pocăință și s-au făcut creștini, învrednicindu-se de Sfântul Botez.

Sfântul Pavel, fiind chinuit de muncitori din porunca împăratului și bătut fără cruțare cu bețe de fier arse în foc, schimbându-se slugile și bețele, striga către împăratul, grăind: „Aureliane, tiranule păgân, ce rău am făcut ca să mă muncești așa de cumplit și fără de Dumnezeu; căci cu adevărat Stăpânul meu Iisus Hristos îmi ușurează durerile, iar pe tine te așteaptă moștenirea veșnicului foc, care este gătită ție și diavolului care te-a ridicat asupra noastră”.

Aurelian a zis: „Pavele, unde este Iuliana, sora ta? Zici că este fecioară și iată că acum este batjocorită prin desfrânare. Oare, o mai socotești a fi mireasa lui Hristos?”. Sfântul răspunse: „Cred Dumnezeului meu, Cel ce-mi ușurează durerile și mă izbăvește din izvodirile tale cele viclene, că și pe sora mea o va apăra și o va păzi fără de prihană de toată spurcăciunea, fiindcă a trimis din cer pe îngerul Său, s-o păzească”.

După un ceas, a grăit iarăși: „Iată se întoarce sora mea fără de prihană, având curăția nevătămată și vine să-mi vadă legăturile și rănile”. Aceasta o grăia Sfântul, văzând cu ochii proorocești toate cele ce se făcuseră cu Sfânta Iuliana, căci tiranul trimisese să aducă pe sfânta de la desfrânare. După ce a adus pe sfânta la judecată, văzând-o Sfântul Pavel, s-a umplut de mare bucurie și se veselea, luminându-se la față. Apoi Aurelian a zis către Sfânta: „Iuliano, s-au săturat desfrânații de frumusețea ta?”.

Sfântă a răspuns: „Frumusețea, cuviința și toată podoaba mea este Hristos al meu, Care a trimis pe îngerul Său și m-a păzit curată pe mine, smerita roaba Sa; căci am nădăjduit spre El și slăvesc preasfânt numele Lui, că numai El este Dumnezeu, Care face minuni și nu este alt Dumnezeu afară de El”. Tiranul a poruncit apoi să-l dezlege pe Pavel.

După aceasta, din poruncă împărătească, a fost săpată o groapă adâncă, ca de trei stânjeni, au aprins foc într-însa și au umplut-o cu lemne; apoi, după ce au ars lemnele desăvârșit și s-au făcut mulți cărbuni de foc în groapa aceea, tiranul a poruncit să arunce în ea pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana. Iar ei bucuroși mergeau spre groapă cea înfocată, binecuvântând pe Dumnezeu. Și chemând pe Mântuitorul Hristos în ajutorul lor, s-au însemnat cu semnul Crucii și s-au aruncat în foc. Deci stăteau în foc cântând și lăudând pe Domnul, pentru că îngerul Domnului pogorându-se din cer, a izgonit puterea focului din groapă, aruncând cărbunii afară, iar pe mucenici i-a păzit întregi și nevătămați. Și stăteau sfinții în groapă, cântând și grăind: „Bine ești cuvântat, Dumnezeule, Împăratul veacurilor, că Ți-ai adus aminte de smerenia noastră și ai stins văpaia focului, trecând ca un bun greșelile noastre; Tu ne-ai păzit întregi și sănătoși pe noi nevrednicii, de mânia tiranului Aurelian”. Și se auzeau în popor toate cuvintele lor și mulți din elini, văzând puterea lui Dumnezeu, s-au umplut de bucurie cu inima și, lepădându-se de idoli, au crezut în Hristos.

Apoi împăratul a poruncit să astupe cu pietre pe sfinții care erau în groapă; dar îndată s-a făcut tunet înfricoșat și fulgere, arătându-se un nor de foc vărsându-se pe pământ și s-a auzit glas din cer, zicând: „Aureliane, te vei duce în focul gheenei, care ți s-a gătit ție și tatălui tău, diavolul”. Atunci s-a înfricoșat Aurelian cu tot poporul elinesc. Apoi tiranul a poruncit să scoată pe sfinți din groapă și să-i închidă în temniță. Iar ei slăveau pe Dumnezeu de toate minunile, pe care le-a făcut pentru dânșii.

A șaptea zi, șezând Aurelian la judecată, a poruncit slujitorilor să aducă pe toți idolii de aur și de argint pe care îi avea, împodobiți cu pietre de mare preț și a așternut sub picioarele lor porfira sa împărătească. Apoi, aducând pe Sfinții Mucenici Pavel și Iuliana, a zis către dânșii cu mânie: „Apropiați-vă și vă închinați zeilor, că nu veți scăpa din mâinile mele”.

Iar Sfântul Pavel cu îndrăzneală a răspuns: „Niciodată, tiranule, nu vom lăsa pe Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul. Deci nu nădăjdui că ne vei pleca vreodată spre închinarea idolilor”. Aurelian zise: „Vrednicule de cumplită moarte, oare ți se pare că aceștia sunt idoli? Nu cunoști puterea care este într-înșii?”. Grăit-a Sfântul Pavel: „Acest Zeus, care zici tu că este zeu, a fost om, care învățase meșteșugul vrăjitoresc și, fiind mai mult decât toți oamenii pătimaș și prea neînfrânat, oricâte femei și fete le vedea frumoase, vrând să fie cu ele, le înșela în multe feluri cu vrăjile; căci se prefăcea uneori în taur, alteori în chip de păsări, în vulturi și în lebădă iar alteori în aur și așa, amăgind și prihănind mulți oameni, se socotea de dânșii ca Dumnezeu și se cinstea. Și, ca să nu mai grăiesc pe rând toate ale lui fapte fără de rușine și fără de lege, căci știu că te mânii auzind, însă nu de mânia ta mă tem, ci, ca să nu se vatăme urechile celor ce aud, voi tăcea celelalte.

Dar celălalt care este lângă Zeus și care se numește Apolon, au nu din desfrânare este născut, dintr-o femeie ce se numea Latona, care l-a născut între doi copaci? Și acela multe fapte urâte a făcut, urmând tatălui său Zeus? Asemenea și Dionisos, numitul vostru zeu, au doară nu este născut din desfrânare, din Semele, fata lui Kadmos?”. Iar Aurelian a zis către sfânt: „Minți, ticălosule! Au nu din Hera, maica zeilor, este născut Dionisos?”. Sfântul Pavel a râs și a zis: „Au este vreun Dumnezeu născut din femeie și care a început a fi Dumnezeu, nefiind mai înainte Dumnezeu și oare are Dumnezeu femeie și naște din femeie fii?”.

Atunci Aurelian a zis: „Necuratule și bârfitorule, până când cu mincinoase vorbe și cu dosădiri hulești și ocărăști pe zeii noștri? Au doar Iisus Hristos al vostru, despre Care ziceți voi că este Dumnezeu ceresc, nu este născut din femeie?”. Răspuns-a Sfântul Pavel: „Nu ești tu vrednic să povestești tainele lui Dumnezeu; însă ca să nu se vatăme cu cuvintele tale cei ce stau împrejur, de trebuință este a spune pe scurt, despre aceea ce întrebi: La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul și toate cele de pe dânsele, mările și toate cele ce sunt într-însele.

După aceea a zidit pe om după chip și asemănare, fiind curat și fără nici o răutate, drept și binecredincios și l-a pus în Raiul cel plin de bunătăți, făcându-i și soție din coasta lui. Iar tatăl vostru, diavolul, nesuferind să vadă pe om într-o fericire că aceea, a amăgit pe Eva și printr-însa pe Adam, spre călcarea poruncii lui Dumnezeu. Și a fost izgonit Adam împreună cu Eva din Rai și a născut fii și fete, din care s-a umplut lumea; și tot neamul omenesc era supus sub moartea păcatului, ce intrase în lume prin călcarea de poruncă. Și toți strămoșii noștri cei drepți se pogorau în iad, ca și cei nedrepți; că împărățise moartea, precum Apostolul lui Hristos grăiește, de la Adam și peste cei ce nu greșiseră, după asemănarea călcării de poruncă a lui Adam.

De aceea, Tatăl Cel ceresc, Atotputernicul Dumnezeu, milostivindu-Se spre neamul omenesc și voind a-l ajuta, a trimis pe Fiul Său, ca să ia asupra Sa trup omenesc și să mântuiască pe Adam și pe cei ce erau împreună cu dânsul fiind ținuți în legăturile iadului. Iar Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul Tatălui, Cel mai înainte de toți vecii născut dintr-Însul. El este înțelepciunea Lui, puterea și dreapta Lui, pentru a Cărui întrupare, Arhanghelul Gavriil bine a vestit Sfintei Fecioare cea preacurată și preacinstită, născută din proorocească și împărătească seminție, întru al cărei preacurat și sfințit pântece Însuși Dumnezeu, adică Cuvântul Tatălui Cel nevăzut, sălășluindu-Se, a luat asupra Sa trup, când a zis către dânsa îngerul: Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine. Și iarăși: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.

Deci, S-a născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, din Fecioara cea fără de prihană, cu trup, cu care S-a îmbrăcat ca și cu o haină, pentru mântuirea oamenilor. Pentru că nimeni nu putea să-L vadă pe Dumnezeul Cel adevărat, așa precum este El, deoarece Dumnezeu este foc care mistuiește; nici nu poate omul viețuind pe pământ, să vadă fața lui Dumnezeu și să fie viu. De aceea, întrupându-Se, Dumnezeul nostru, S-a născut și ca un prunc cu lapte a fost hrănit, desăvârșit fiind cu Dumnezeirea.

După aceea a fost prunc tânăr, crescând cu trupul ca om desăvârșit și împreună a locuit cu oamenii treizeci și trei de ani, umblând prin cetăți și prin sate, bine făcând tuturor și izbăvind pe cei asupriți de diavol. Apoi S-a răstignit de voie pe lemnul Crucii, ca să dea mântuire lumii celei pierdute prin înșelăciunea diavolească. Și, murind cu trupul, S-a pogorât în iad cu sufletul Său cel Sfânt și a sfărâmat porțile cele de aramă și a frânt zăvoarele cele de fier. Apoi a scos din întuneric și din legăturile diavolești sufletele sfinților și în părțile cele de sus le-a ridicat, iar a treia zi a înviat din morți cu trupul Său.

După înviere S-a arătat ucenicilor și la mulți alții, care au crezut într-Însul cu adevărat; și a stat pe pământ, mâncând și bând cu Apostolii, încă patruzeci de zile. După aceea S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, cu Trupul Său. Iar acum diavolul se vaietă de durere, deoarece Hristos Dumnezeu L-a surpat sub picioarele creștinilor, ca să se calce de cei ce intră întru Împărăția cerului, de care tu ești străin, căci ai parte de veșnicul foc al gheenei, care este moștenirea tatălui tău, diavolul”.

Acestea auzindu-le Aurelian, s-a tulburat la față de mânie și scrâșnind din dinți, a zis: „Bârfitorule și necuratule, multe cuvinte mincinoase te-am lăsat pe tine să grăiești cu îndelungată răbdare. Dar până când te voi lăsa a mă ocărî pe mine și a huli pe zei? Acum vă grăiesc vouă cuvântul cel mai de pe urmă: de nu jertfiți zeilor, cu cumplite morți vă voi pierde”.

Iar Sfântul Pavel și Iuliana cu mare glas au strigat, zicând: „Creștini suntem și spre Hristos avem nădejde! Zeilor tăi nu ne vom închina și diavolilor tăi nu vom sluji și nici de muncile tale nu ne temem. Scornește asupra noastră munci câte voiești, căci credem în Dumnezeu. Iar tu vei fi biruit de Hristos, Cel ce ne întărește pe noi și biruiește ale tale înrăutățite și tirane meșteșugiri”.

Atunci Aurelian a poruncit ca pe Sfântul Pavel să-l lege de un lemn și cu foc aprins să-i ardă fața. Iar propovăduitorul lui Hristos a strigat: „Nu ocărî pe Împăratul și Stăpânul a toată lumea și nu-L huli pe El”. Sfânta Iuliana a strigat și ea: „Tiranule necurat, ce rău a făcut fratele meu, ca așa de cumplit să-l muncești?”. Iar Aurelian a poruncit ca tot astfel să lege și pe Sfânta Iuliana, s-o muncească și cu foc să-i ardă fața ei, căreia îi și zicea: „Femeie, fără de rușine, rușinează-te, precum se cuvine femeilor”.

Sfântă a răspuns: „Cu adevărat, Aureliane, te voi asculta pe tine, cel ce-mi poruncești să mă rușinez, fiind eu femeie. Însă mă rușinez de Hristos Dumnezeu, Care este viu înaintea ochilor mei și nu pot a-L lăsa și a mă închina diavolilor, căci cred cu tărie în Dumnezeul meu”. Aurelian, văzându-se ocărit de sfinții mucenici, se mânia și totodată se rușina și a poruncit ca tot trupul lor să-l ardă. Iar poporul care privea la chinuirea sfinților, striga cu mare glas: „Împărate Aureliane, judeci cu nedreptate și tot cu nedreptate îi muncești pe aceia; dacă nu voiesc să aducă jertfe zeilor, dă asupra lor răspuns de moarte”.

Atunci Aurelian, temându-se ca să nu se scoale cineva din popor împotrivă, a dat răspuns că să li se taie capetele, iar trupurile lor să se arunce spre mâncarea câinilor, a fiarelor și a păsărilor. Astfel au fost duși sfinții la moarte, bucurându-se, veselindu-se și cântând cuvintele psalmului: Mântuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne supără și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat!

Fiind scoși afară din cetate la locul cel de tăiere, Sfântul Pavel a rugat pe gealat, ca mai întâi să taie pe Sfânta Iuliana, căci se temea, ca nu cumva ea să se înfricoșeze văzând tăierea lui. Iar Sfânta Iuliana, însemnându-se cu semnul Crucii, și-a întins grumazul, veselindu-se, și i l-au tăiat. Sfântul Pavel, văzând pe sora sa săvârșită prin mucenicie, și-a ridicat ochii la cer și a mulțumit lui Dumnezeu. După aceea, îngrădindu-se însuși cu semnul Crucii, și-a întins grumazul, și i l-au tăiat.

Deci sfintele lor trupuri zăceau afară din cetate, neîngropate, căci erau puși ostași de împărat să pândească de departe, ca să nu le fure creștinii. Și veneau la locul acela câini și nu se atingeau de trupurile mucenicilor. Asemenea și lupii venind, nu numai că nu se atingeau, dar chiar le străjuiau, șezând lângă ele nedepărtați. Apoi și păsările mâncătoare de trupuri zburau pe deasupra, însă nici una n-a șezut pe ele, ci numai zburau peste ele ca și cum le-ar fi păzit și nici muște nu lăsau să cadă pe ele. Și aceasta a fost șapte zile și șapte nopți.

Ostașii au vestit aceasta lui Aurelian, iar el auzind, a zis: „O, ce farmece de rea credință au creștinii, căci nici morți n-am putut să-i biruim!”. Și a poruncit ostașilor ca noaptea să se ducă de la strajă, căci nu voia să-i mute ziua, ca să nu fie batjocoriți de creștini. Făcându-se ziuă, creștinii văzând că ostașii de strajă nu sunt, mergând, au luat mult chinuitele trupuri ale Sfinților Mucenici Pavel și Iuliana și le-au îngropat la ei cu cinste, astfel împărățind Domnul nostru Iisus Hristos.

Pentru toate se cuvine Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, slavă, cinste și închinare, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.