Articole

Sf Sfințit Mc Clement episcopul Ancirei și Sf Mc Agatanghel (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.roz
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sf Sfințit Mc Clement episcopul Ancirei și Sf Mc Agatanghel

Sfântul Clement era din Ancira Galatiei (astăzi Ankara, în Turcia) şi s-a născut din tată păgân şi din mamă creştină, Sofia cu numele, către anul 258.

Încă de la vârsta de 12 ani, după moartea părinţilor săi, s-a dedicat slujirii lui Dumnezeu, iar pentru viaţa lui înţeleaptă a fost făcut preot la 18 ani şi arhiereu la 20 de ani.

Şi se nevoia cu propovăduirea dreptei credinţe, pe timpul domniei păgânilor împăraţi Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305), amândoi aprigi prigonitori ai creştinilor.

Deci, fiind prins, a suferit cumplite chinuri de la dregătorul Ancirei, care, uimit de răspunsurile lui şi de tăria cu care primea chinurile, l-a trimis la Roma, la împăratul Diocleţian.

Acolo, după ce a fost iarăşi groaznic torturat, a fost aruncat în temniţă, unde a botezat pe mulţi păgâni care văzuseră chinurile lui, printre care şi pe Agatanghel, roman de neam.

Apoi a fost trimis împăratului Maximian, în Nicomidia, împreună cu alţi creştini, iar Agatanghel s-a ascuns în corabia care îl ducea pe Sfântul Clement, fiindcă voia să nu se despartă de el, însoţindu-l până la sfârşitul mucenicesc.

Deci, fericiţii Clement şi Agatanghel, stând în faţa a doi împăraţi şi a nouă guvernatori, în felurite cetăţi şi mărturisind cu tărie credinţa lor în Hristos, au fost daţi la tot felul de chinuri: bătuţi cu toiege, spânzuraţi, arşi pe coaste cu făclii aprinse, aruncaţi la fiare, puşi în var nestins, întinşi pe paturi de fier încinse, aruncaţi în cuptor fierbinte, împunşi cu ţepuşe tăioase şi altele asemenea, încât se minunau prigonitorii de răbdarea lor.

Deci, după ce au îndurat temniţa şi chinurile vreme de 28 de ani, au fost duşi iarăşi în Ancira, unde Sfântul Agatanghel a fost ucis într-o zi de 5 noiembrie prin tăierea capului, după multe chinuri.

Iar Sfântul Clement, sosind luna ianuarie, a ieşit din temniţă prin voia lui Dumnezeu şi a început să slujească Liturghia într-o peşteră unde se adunau creştinii.

Însă, în 23 ianuarie, anul 312, prorocind despre moartea sa şi despre apropiata pieire a împăraţilor păgâni, Sfântul a fost ucis de dregătorul Ancirei chiar în faţa Sfântului prestol, împreună cu diaconii săi, Hristofor şi Hariton.

Moaştele Sfântului Clement al Ancirei au fost mutate la Constantinopol, în două biserici închinate lui, de unde o parte a fost furată şi dusă în Apus de cavalerii Cruciadei a patra (anul 1204), iar cealaltă parte se află acum în Grecia (la Mănăstirile Prussos – în Evritania, Zografu – pe Muntele Athos şi Faneromeni – în insula Salamina).

Biserica pomeneşte şi pe Sfântul Agatanghel în aceeaşi zi de 23 ianuarie, ca pe unul ce a fost părtaş pătimirilor de mulţi ani ale Sfântului Clement.

 

Troparul Sf. Clement, glasul 4

Viţă de cuvioşie şi stâlpare de luptă grea, floare preasfinţită şi rod de Dumnezeu dăruit, de-a pururi înfloritor ai fost dat credincioşilor, preasfinţite. Ci, ca cel ce eşti cu mucenicii împreună luptător şi cu ierarhii împreună locuitor, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Troparul Sf. Agatanghel, glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Agatanghel, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Clement episcopul Ancirei și a Sfântului Mucenic Agatanghel

Sfântul Mucenic Clement, Episcopul Anciriei, Sfântul Mucenic Agatanghel, Cuviosul Dionisie din Olimp. Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Clement, Episcopul Anciriei, Sfântul Mucenic Agatanghel, Cuviosul Dionisie din Olimp. Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

După ce au trecut de la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos 250 de ani – în vremea împărăției lui Valerian (253-259) -, cetatea de scaun a Ancirei, din părțile Galatiei, a odrăslit pe acest Sfânt Mucenic Clement, ca pe o ramură aleasă de vie, plină de mulți struguri ai duhovniceștilor daruri, de prea bun neam. Părinții lui nu erau de o credință. Tatăl său era elin, slujitor păgânătății idolești, iar maicasaera creștină, născută din părinți creștini, crescută în dreapta credință creștinească și în bună învățătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoțit cu bărbatul cel necredincios, căci părinții ei așteptau împlinirea cuvintelor apostolești, care zic: „Bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă”.

Dar n-a fost așa precum se așteptau ei, căci el aflându-se în adâncul păgânătății și cuprinzându-se de întunericul închinării idolești, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sârguia încă în tot chipul, să atragă la păgânătate și pe soția sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povățuiască pe calea adevărului, îndemnându-l ziua și noaptea, arătându-i calea cea mântuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dânșii și să le facă parte, că deși uniți cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amândoi un duh.

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultând rugăciunile roabei Sale, și milostivindu-Se de dânsa, a liberat-o degrab de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic și împietrit cu inima, lepădându-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici. Deci, a murit acela, lăsând după dânsul întâiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericită maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credință, decât cu laptele, și l-a adus la Hristos, luminându-l cu Sfântul Botez și i-a dat numele Clement, care în limba grecească, înseamnă „mlădiță de vie”. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociță, înainte văzându-l că este o stâlpare a viței celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulți struguri prin sufletele omenești. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfântului nume al lui Iisus Hristos și își va vărsa sângele său și își va pune sufletul său pentru El și se va săvîrși ca un pătimitor și mucenic al lui Hristos.

Deci, îl învăța pe el sfintele cărți și obiceiurile cele bune și la toată faptabună îl povățuia. Crescând copilul cu anii și cu înțelepciunea, și acum fiind aproape de 12 ani, Sfânta Sofia, s-a apropiat de fericitul său sfârșit, pe care cunoscându-l mai înainte, încă pe patul durerii zăcând și dorind ca fiul ei să fie moștenitor, nu atât al bogăției celei materiale, pe cât al celei nemateriale și duhovnicești, al faptelor bune, îl învăța că o maică, cuprinzându-l și sărutându-l și zicându-i:

„Fiul meu preaiubit, cel ce din scutece ai fost orfan de tatăl tău, dar n-ai sărăcit, pentru că tată îți este ție Hristos Dumnezeu, Cel ce te îmbogățește cu darurile Sale. Eu, fiule, te-am născut cu trupul, iar Hristos Dumnezeu te-a născut cu duhul; deci, pe Acela să știi că-ți este tată, Aceluia să te știi că ești fiu și te păzește că nu în zadar să fii înfiat lui Dumnezeu; slujește lui Hristos Domnul, în Hristos pune-ți nădejdea ta, căci Acela cu adevărat este mântuirea noastră și viața cea fără de moarte; Acela din cer S-a pogorât la noi, ca pe noi cu El să ne ridice; Acela ne-a făcut fii iubiți ai Lui și ne-a îndumnezeit. Acelui Stăpân cine-I slujește, scapă de toate cursele diavolului, calcă pe balaur și pe scorpie și biruiește toată puterea cea potrivnică; că nu numai va rușina pe necurații împărați, pe boierii și pe tiranii cei ce se închină idolilor și diavolilor, ci și templele celor ce se cinstesc de dânșii le va sfărâma”.

Apoi, în vorbă aceea maică, vărsând lacrimi din ochi și umplându-se de dumnezeiescul dar, a început proorocește a-i spune înainte cele ce aveau să fie: „Rogu-mă ție, zicea dânsa, fiule iubite, rogu-mă ca un dar să-mi faci, pentru toate durerile și ostenelile mele cele pentru tine, fiindcă sosește o vreme cumplită și aproape este prigonirea cea cu mare mânie și îngrozire; iată ai să fii dus, precum zice Domnul nostru, înaintea boierilor și împăraților pentru El. Această cinste să-mi faci, o! fiule, ca să suferi pentru Hristos cu îndrăzneală și cu bărbăție și să păzești tare și nemișcată mărturisirea Lui; iar eu nădăjduiesc spre Hristosul meu, o! inima mea, că degrab îți va înflori cunună mucenicească, spre cinste și spre mântuirea mai multor suflete.

Deci, gătește-ți inima ta spre nevoință mucenicească, că nu nepregătit să te afle vremea nevoințelor; să știi că de folos este, ca să fii lămurit prin primejdii, ca aurul în ulcea și să nu te temi; căci vremelnică este pătimirea, dar veșnică răsplătirea. Degrab trece necazul, dar bucuria în veci rămâne, puțină este aici necinstea, dar veșnică este la Dumnezeu slava. Îngrozirile tiranilor și bătăile sunt într-o zi, minia împăraților împărătești batjocorită se face, și se vestejește slava lor; focul cel gătit de dânșii asupra mucenicilor lui Hristos se stinge, slava lor rugina o mănâncă și puterea lor piere.

Deci, nimic din acestea să nu te despartă de Hristos Dumnezeu, ci privește spre cer și de acolo, de la Dumnezeu, așteaptă-ți bine răsplătirea bogăției celei mari și veșnice. Teme-te de mărirea Lui, spăimîntează-te de judecata Aceluia, cutremură-te de ochiul Lui cel atotvăzător; căci celor ce se leapădă de El, focul cel nestins le este gătit și viermele cel neadormit; iar cei ce cunosc slava dumnezeirii Lui, nicidecum nu cad; pe aceia veselia cea negrăită, bucuria și mângâierea îi așteaptă cu sfinții mărturisitori.

Aceasta, O! fiul meu preadulce, să-mi fie răsplătire de la tine pentru durerile mele, pe care le-am suferit prin nașterea ta, pentru ostenelile cele de la creștere, ca mărturisitor al Domnului să te săvârșești tu, cel ce ai ieșit din pântecele meu; atunci mă voi numi maică de mucenic și mă voi preamări întru suferințele fiului care pentru Hristos va pătimi. Deci, sîrguiește-te a pătimi pentru Cel ce a pătimit pentru noi, ca de multe bunătăți să te învrednicești de la El, și eu prin tine mă voi învrednici de aceleași cu toți sfinții. Iată, eu, o! fiul meu, sunt lângă ușile sfârșitului meu și această lumină nu-mi va răsări dimineața, iar tu lumină îmi ești întru Hristos și viața mea întru Domnul.

Pentru aceea mă rog ție, o! fiul meu, ca să nu mă rușinezi întru a mea nădejde, pe care o am în tine, ci că, după cuvântul apostolului, să mă mântuiesc pentru nașterea de fii. Te-am născut, fiule, ca să pătimesc întru tine, ca și singur în trupul meu; sângele cel luat din mine fără de cruțare să-l verși, ca pentru acela și eu să iau cinste. Dă-ți trupul la bătăi, ca printr-însele și eu să mă veselesc înaintea Domnului nostru, ca și cum singură aș fi pătimit pentru Dânsul. O femeie evreică, oarecând șapte fii a adus lui Dumnezeu prin mucenicie și într-acele șapte trupuri ale fiilor săi cu singur sufletul său pătimind, a rămas nebiruită.

Iar tu singur destul îmi vei fi spre slava Domnului meu, de te vei nevoi cu tărie întru credință. Iată mă duc de acum de la tine și voi merge înaintea ta la Dumnezeu. Cu trupul mă duc, iar duhul meu nu se va despărți de tine, ca împreună cu tine să mă învrednicesc a privi la scaunul lui Hristos, luându-mi înaintea Lui, prin pătimirile tale și prin nevoințele tale, cunună. Căci și rădăcina pomului cea ascunsă sub pământ se rourează prin aceeași rouă, prin care se rourează și ramurile cele ce se văd pe pământ”.

Astfel, fericită maică înaintea sfântului său sfârșit, învățând pe fiul său cel iubit, cuprinzându-l și sărutându-i capul, ochii, fața, gura, pieptul și mâinile, zicea: „O! fericită sunt eu acum că sărut chip mucenicesc”. Și după mai multe cuvinte ca acestea, plecându-se pe grumajii lui, și-a dat sufletul său în mâinile Domnului și a adormit cu pace.

Maica lui Clement murind cu moarte firească și fiind îngropată cu cinste, el a rămas copil cu totul orfan, având numai pe Dumnezeu tată și cuvintele mamei lui păzindu-le cu dinadinsul în inima sa. Iar Dumnezeu de obște al tuturor fiind purtător de grijă, Cel ce se îngrijește de orfani și de săraci, fericitului Clement ca unui mic copil i-a dat altă maică; pentru că era în aceeași cetate o femeie de bun neam, cinstită și bogată, cu numele tot Sofia, ca și mama lui, prietenă maicii lui Clement; acea Sofie viețuia după Dumnezeu, silindu-se la rugăciuni ziua și noaptea, și fiind fără fii, a luat pe acest fericit copil ca pe un fiu, adică pe Sfântul Clement, și ca pe un firesc al său copil îl iubea, având toată grijă de el.

Într-acele vremi s-a făcut o foamete foarte mare în Galatia și lepădau păgânii elini pe copiii lor pe drumuri, neavând cu ce să-i hrănească, căci și ei singuri de foame se sfârșeau. Atunci Sfântul Clement aduna pe acei copii în casa Sofiei, maicii sale de-a doua, și din averile ei îi hrănea, îi îmbrăca, îi învăța și la Sfântul Botez îi aducea; deci, a făcut hrănitoare de săraci și școală în casa Sofiei, încât era maică a mulți copii întru Dumnezeu, mai bună decât cei ce i-au născut pe ei trupește; pentru că-i hrănea pe ei duhovnicește, crescându-i întru creștineasca credință.

Iar Sfântul Clement, în anii cei tineri ai vârstei sale, câștigând înțelepciune de bărbat desăvârșit, a început din tinerețe a-și omorî trupul său cu postul și cu înfrânarea, viețuind monahicește; căci din mâncările ce se făceau, de la carne se înfrânași se hrănea numai cu semințe și băutura îi era apă, întru care lucru se asemăna sfinților trei tineri, ale cărora trupuri deprinzându-se cu postul, nevătămate au rămas de focul cel îndoit, adică cel dinăuntru, al poftei firești și cel din afară al cuptorului celui arzător. Atunci, într-acele părți nefiind mulți creștini, fericitul Clement era între dânșii ca un dumnezeiesc luminător, care la mulți răsărea lumina cunoștinței de Dumnezeu. Însă acum venise vremea ca lumina cea luminoasă să fie pusă în sfeșnic; căci Sfântul Clement, prin faptele bune luminând, avea să se suie la treapta preoției, ca astfel pe mai mulți luminându-i, să-i povățuiască la calea mântuirii.

Deci, prin dumnezeiasca purtare de grijă și voire și prin alegerea cu un glas al tuturor creștinilor celor din Galatia, a fost pus mai întâi citeț, apoi diacon și prezbiter; iar după doi ani a fost ridicat la treapta episcopiei, deși era tânăr, având numai 20 de ani. Și s-a făcut ca al doilea Daniil, care, fiind tânăr, a întrecut cu înțelepciunea și cu faptele cele bune pe cei bătrâni și a arătat cum că bătrânețile nu în numărul anilor se cinstesc, ci în viața cea îmbunătățită și întru înțelepciune.

Sfântul Clement, luând dregătoria episcopiei, nu numai pe copiii pe care îi adunase îi învăța carte, ci era învățător și celor bătrâni, aducându-i pe elini la creștinătate și botezându-i și în toate zilele înmulțind Biserica lui Hristos. După această a început a se împleti cunună mucenicească, care s-a început astfel. Tiranul Dioclețian, luând împărăția Romei (284-305), în anul dintii al stăpânirii sale, a trimis scrisori în toate părțile stăpânirii Romei, pe la boierii și la voievozii săi, ighemoni și la domni, și pe la marii cetăților, poruncindu-le ca să ucidă și să piardă cu diferite chinuri pe toți cei ce cheamă numele lui Hristos.

În acele scrisori ale sale îngrozea pe acei dintre boieri și dintre voievozi, care n-ar împlini cu osârdie porunca lui privitoare la pierderea creștinilor. Deci, însemna asupra unora felul chinului și al morții, iar celor sârguitori spre a chinui, le făgăduia bogății și cinste. Atunci toți de prin țări și cetăți, împărăteștii slujitori, pe de o parte temându-se de îngrozirea împărătească iar pe de alta vrând ca fiecare să-i placă și să ia de la dânsul cinste, arătau multă sârguință, ca să piardă de pe pământ numele creștinesc.

Într-acea vreme în părțile Galatiei a venit un antipat, Dometian, care căuta cu dinadinsul, după poruncă împărătească, pe creștini spre ucidere. La acela a fost clevetit de cei necredincioși Sfântul Clement, episcopul Ancirei, cum că opreștre închinarea la zeii cei mari și că aduce la Hristos al său pe mulți. Atunci Dometian a poruncit îndată că, prinzându-l pe Clement, să-l aducă la sine; și-l ispitea mai întâi cu momitoare și amăgitoare cuvinte, ca să-l atragă pe sfânt la a sa păgânătate, zicându-i: „Clevetirile cele despre tine aduse la noi, socotesc că nicidecum nu sunt adevărate. Pentru că fața ta și chipul tău cinstit, cum și obiceiul cel blând te arată că ești om ales, de bun neam, înțelept și cunoscător, iar cele zise despre tine de unii sunt nebunii copilărești. Deci, singur spune-ne cele despre tine, pentru că de la ține singur mai cu înlesnire vom ști adevărul, de ne vei grăi nouă ceva din înțelepciunea ta”. Sfântul episcop a grăit către dânsul: „A noastră înțelepciune și cunoștință este însăși Înțelepciunea, Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care a zidit toate și de la Care noi, chiar grăirea și înțele-gerea o avem”.

Zis-a tiranul: „Iată fără nădejde ne-ai mâhnit pe noi, începând a grăi acestea ci te sfătuiesc ca, lepădând acele cuvinte nefolositoare, să aduci jertfe zeilor noștri, știind că pe toți cei ce defaimă pe zei, îi așteaptă chinuri, iar pe cei ce-i cinstesc și se închină lor îi așteaptă cinste; pentru care pe noi înșine să ne ai spre pildă, căci prin cinstirea acelora ne-am suit la o dregătorie mare ca aceasta și le mulțumim pentru facerea de bine a lor, cinstind pe cei ce-i cinstesc pe ei, și chinuind pe cei ce nu vor să se închine lor”.

La aceste cuvinte ale antipatului sfântul râzând, a zis: „Noi, o! antipate, din cuvintele tale înțelegem cele potrivnice, pentru că ale voastre daruri le socotim ca o deșertăciune, cinstea ca o necinste și dregătoria cea mare ca o robie; și iarăși, necinstea, îngrozirile, chinurile, ca o dulceață și mângâiere le avem, căci prin ele ne unim cu Dumnezeu. Acestea tu știindu-le, să nu nădăjduiești că ne vei întoarce de la dreapta credință, nici cu făgăduirea cinstei și a darurilor și nici cu îngrozirea chinurilor”.

Niște cuvinte ca acestea ale sfântului au pornit spre mânie pe Dometian, care căutând mai mânios asupra sfântului, i-a zis: „Eu, precum văd, te-am făcut mândru, vorbind cu blândețe către tine. Și nu este de mirare, precum am auzit despre tine că petrecând totdeauna cu copii, asemenea ca dânșii ai înțelegere copilărească; dar acum de nu vei milostivi pe zei cu jertfe, să știi că te voi pedepsi cu moarte, însă nu cu o moarte ca aceea de care nădăjduiești, adică să mori repede; ci, mai întâi vei suferi multe feluri de chinuri, apoi vei muri cumplit, cu cea mai grea pedeapsă, și vei pieri în așa fel ca să fii și altora spre pildă; ca și alții să se învețe prin înfricoșata ta pierzare!”.

Sfântul Clement a răspuns: „Deoarece mi-ai adus aminte de copii, apoi să știi că eu am avut sârguința a să învăț pe copii înțelepciunea aceea pe care n-o au nici bărbații care sunt mai bătrâni și mai înțelepți între voi; căci adevărata înțelepciune a lui Dumnezeu se tăinuiește de cei înțelepți și cunoscători ai lumii acesteia și se descoperă pruncilor; drept aceea, mă laud și-i adeveresc că aduc jertfe înțelegătoare și cuvântătoare Dumnezeului meu, iar nu că ai voștri jertfitori, care aduc pâraie de sânge și prin care fără de minte cinstiți pe zeii voștri. Iar eu, când îmi voi vărsa sângele pentru Dumnezeul meu, îl voi auce ca jertfă Lui, însă prin aceasta, în parte voi răsplăti Domnului meu pentru vărsarea sângelui Său pentru mine; căci Hristos, Împăratul meu, m-a răscumpărat cu cinstitul Său sânge”.

Zicând acestea mucenicul, cu multă îndrăzneală, antipatul lepădându-și blândețea sa mincinoasă, și-a arătat amărăciunea și nebunia sa firească și a poruncit ca să-l spânzure gol pe sfântul de un lemn și să strujască trupul lui.

Deci, făcând aceasta, slujitorii strigau asupra mucenicului, a nu defăima împărăteștile porunci; apoi făcând adânci brazde pe trupul sfântului, ca pe o holdă, și căzând de pe dânsul mai multe părți ale trupului, se vedeau toate cele dinăuntrul încât și ochilor, care vedeau acea înfățișare, le era greu de suportat; dar el nu s-a mișcat cu mintea, nici nu și-a schimbat fața, nici n-a scăpat vreun cuvânt nesuferit, nici glas de durere n-a grăit, nici n-a gemut, fiind chinuit atât de greu, ci era mai tare și mai îmbărbătat decât cei ce priveau la niște chinuri ca acele ale lui, și se vedea chiar, că-l durea mai puțin decât pe chinuitorii lui.

Apoi, cu mare vitejie mulțumea dătătorului de nevoință, lui Hristos Dumnezeu, și privind spre ceruri cu fața veselă zicea: „Slavă Ție, Hristoase, lumina și viața mea, suflarea și bucuria mea; mulțumesc Ție, o! Dătătorule de viață, că m-ai învrednicit de o mântuire ca aceasta, acum se va veseli sufletul meu în calea mărturiilor Tale; dulce îmi este toată osteneală pentru dragostea Ta, Ție se cuvine slavă, că mă întărești cu răbdarea; că mâna ta cea atotputernică ai întins-o spre mine, păcătosul, izbăvindu-mă din mânia antipatului, de mâinile chinuitorilor mei, că singur ești scăparea tuturor celor întristați”.

Astfel rugându-se sfântul, chinuitorii săi au slăbit și au rămas în nelucrare; iar antipatul, văzând pe cei ce slăbiseră, a zis către mucenic: „Socotești că prin răbdarea ta m-ai biruit și că după un ceas s-au ostenit slujitorii?”. Sfântul răspunse: „Eu nu socotesc așa, ci cred și nădăjduiesc spre Hristos, care este în mine, că El a biruit, biruiește și va birui pe tot potrivnicul”.

Atunci antipatul a poruncit la alți slujitori să înconjure pe ucenic și să-i zdrobnească trupul mai rău decât cei dintâi; și au chinuit astfel pe pătimitorul cel nebiruit multă vreme, până ce și aceia au slăbit și au ajuns ca morții. Antipatul privind la ei, și pe de o parte mirându-se, iar pe de alta rușinîndu-se pentru slăbiciunea slujitorilor săi, a poruncit să pogoare pe mucenic de pe lemn; iar sfântul era în așa chip, încât a-l vedea era de spaimă și nici a-l atinge cu mâinile nu se putea; pentru că era cu totul zdrobit, încât se vedeau numai oasele singure sângerate și abia se cunoștea că este om.

Antipatul, văzând că nu sporește nimic cu chinurile, a început iarăși a vorbi către mucenic cu cuvinte blânde, dar el precum se cădea ostașului celui viteaz al lui Hristos, grăind către chinuitor multe împotrivă, l-a pornit iarăși spre mânie. Și a strigat Domețian, zicând: „Cu adevărat omul acesta este sfadnic, bateți-l peste față și peste gură; căci acele părți ale trupului îi sunt încă întregi și pentru aceea grăiește cu îndrăzneală; deci, ca să fie asemenea cu restul trupului bateți-l fără de cruțare. Și l-au bătut slujitorii pe sfântul peste față și peste gură cu palmele, încât a căzut la pământ de loviturile cele tari; dar și zăcând la pământ, l-au bătut cu pietre peste gură, fără milă, sfărmându-i și dinții.

Mucenicul, bucurându-se, zicea: „O! antipate, îmi faci mai mult cinste, decât mă chinuiești; căci și pe Domnul meu Iisus Hristos L-au lovit peste gură și l-au bătut peste obraz și eu nevrednicul de aceleași m-am învrednicit acum. Ștefan, întâiul mucenic, fiind ucis cu pietre, și eu cu acelea m-am împodobit; mi se face răcorire în chinuri, căci mă văd pe mine căci sunt următor patimilor Hristosului meu, și îmi par ușoare toate durerile, că mă învrednicesc de mare cinste cu cei mai mari și mai buni decât mine, făcându-mă părtaș patimilor”.

Tiranul, mirându-se de o mărire de suflet ca aceea a mucenicului, a poruncit să-l ducă în temniță, apoi, părându-i-se că nu va putea să meargă singur, fiind atât de zdrobit, căci tot trupul îi era o rană, a poruncit slujitorilor să-l ducă de mâini și de picioare, iar sfântul gonind pe cei ce voiau să-l ia și să-l ducă, s-a sculat singur cu puterea lui Hristos, cântând și zicând: „Iar untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu”. Antipatul auzind aceasta, a zis către cei ce ședeau cu dânsul: „O! câtă răbdare și putere este în omul acesta! Astfel s-ar cădea să fie ostașii noștri împărătești, ca să fie mai presus de toate primejdiile; nu mi de cade ca să-l mai judec din nou, ci îl voi trimite la împăratul Dioclețian, că numai singur acela va putea să-l biruiască, fiind iscusit în tiranii; căci totdeauna scornește astfel de chinuri și ucideri, încât toată cetatea Romei se cutremură de judecățile lui”.

După puține zile, sfântul tămăduindu-se, cu darul lui Hristos, și însănătoșindu-se fiind în temniță, antipatul l-a trimis la Roma, la împăratul Dioclețian, scriind toate cele despre dânsul. Iar sfântul fiind dus de ostași, când ieșea din cetate, se ruga la Dumnezeu, zicând: „O! Dumnezeule, Împărate al cerului și al pământului, și a toată lumea; Cel ce singur toate le împlinești și de nici un loc nu te depărtezi, în mâinile Tale dau cetatea aceasta, păzește-o pe ea, precum și sufletele cele ce sunt într-însa și cred întru Tine. Ferește Biserica nevătămată, ca să nu risipească câinii și lupii turma Ta cea mică, care este într-însa; să nu pierzi, nici să împuținezi oile Tale cele cuvântătoare, ci mai ales înmulțește-le pentru slavă numelui Tău celui sfânt, și pe mine să nu mă deosebești cu totul de cetatea aceasta; ci în cale și întru nevoințe, fiind cu mine, iarăși să mă întorci aici; Cel ce ai întors pe Iacob la casa tatălui său și l-ai izbăvit din mâinile lui Isav și oasele lui Iosif din Egipt ai poruncit poporului tău ca să le scoată și să le aducă și să le pună în mormântul părinților; astfel mă rog Împărăției Tale să economisești a mă întoarce iarăși în patria mea, ca să se preamărească numele Tău în vecii vecilor”.

Astfel rugându-se, îl duceau în cale. Și ducând pe sfânt la Roma, l-au pus de față înaintea păgânului împărat și se miră împăratul, văzând luminoasa față a mucenicului și tăria lui cea trupească; apoi nu voia să creadă scrisoarea lui Domețian, prin care îl înștiința, că niște pătimiri ca acelea a răbdat creștinul acela, pentru că-l vedea cu trupul sănătos, vesel la față, ca și cum niciodată n-ar fi răbdat vreo primejdie. Și-l întreba: „Tu ești vestitul Clement, care ai răbdat atâtea chinuri?”.

Apoi a poruncit să pună în jurul sfântului, multe feluri de materii amăgitoare și înfiorătoare: de o parte argint și aur mult, scrisori împărătești, care dădeau mucenicului mari dregătorii, haine de mult preț, toată bogăția și podoabă; iar de altă parte unelte de chinuiri, mâini de fier și unghii, paturi de fier, brice ascuțite, cărbuni aprinși, căldări, coifuri înfocate, țepi, roate, lanțuri grele și mulțime de unelte de chinuire fără de număr. Unele ca acestea împăratul punând înainte și spre mucenicul căutând, i-a arătat cu mâna aurul și darurile cele bogate, zicându-i: „Acestea, zeii noștri le dăruiesc ție, dacă cunoscându-i pe ei, vei începe a-i cinsti cu închinăciuni și cu jertfe”.

Sfântul și-a întors ochii de la acelea, ca de la niște lucruri proaste, necurate, rele și nevrednice de vedere, apoi a zis cu suspinare: „Să fie acelea cu zeii voștri spre pierzare”. Iar împăratul cu groază căutând, a arătat cu mâna spre uneltele de chinuire, zicând către sfânt: „Acestea sunt pregătite celor ce nu cred în zeii noștri”.

Viteazul mucenic al lui Hristos i-a răspuns: „Dacă tiraniile tale, precum ți se pare, sunt înfricoșate, apoi ce socotești de chinurile acelea, pe care le-a gătit Dumnezeu în iad celor ce nu cred în El? Deși se văd darurile voastre a fi luminoase, minunate și cinstite, pentru cei ce cugetă cele pământești, cu mult mai mari însă sunt cele ce se dau în ceruri și pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit.

Aurul și argintul sunt lucruri neroditoare aflate de oameni spre împodobirea cea din afară, care prin foc și prin fier se prefac, de rugină și de frecare se mănâncă, de tâlhari se jefuiesc și de hoți se fură; hainele cele luminoase sunt lucrul viermilor, mâncarea moliilor, sau lâna luată cu silă de pe dobitoacele cele necuvântătoare; iar de cei ce le fac pe ele, de aceia se cuvine mai mult a ne mira, decât de voi care vă împodobiți cu acelea; căci prin meșteșug făcând cineva un lucru din materie, îl preface, dar numai lucrătorii, ca niște proști, se trec cu vederea, iar cei ce se împodobesc cu lucrul lor, aceia se mândresc și se înalță, de la dobitoace împrumutându-și slava.

Iar bunătățile bunului nostru Dumnezeu sunt neîmprumutate de la nimeni și sunt ale Lui adevărate și neschimbate și cu a Lui voie, iar nu cu meșteșug omenesc; acelea au slavă nemăsurată și lumânare veșnică, încât nici de schimbarea vremii celei lungi nu se tem, nici moliile nu le mănâncă, nici rugina nu le strică și nici în vecii cei fără de sfârșit nu pot să se învechească”.

Dioclețian a zis: „Rău înțelegi; drept aceea mă sârguiesc ca să te aduc la cunoștința zeilor și de aceea vorbesc cu tine cu blândețe, îndemnându-te să nu nădăjduiești spre omul cel muritor, căci Hristos, pe care voi îl cinstiți, acela de la iudei multe chinuri răbdând, mai pe urmă a fost ucis și a murit; iar zeii noștri sunt nemuritori și niciodată n-au pătimit ceva”.

Sfântul a răspuns: „Adevărul grăiești, împărate, că zeii voștri sunt nemuritori și nepătimași, căci cum puteau să moară, nefiind vii niciodată? Și cum puteau să pătimească ceva, fiind nesimțitori? Și să știi aceasta, că prin tăiere, prin batere, prin cioplire s-au făcut, de mâini omenești; pentru că zeii voștri cei de piatră, cu fierul și cu ciocanul au fost bătuți, cei de lemn, cu toporul și cu cuțitul tăiați; cei de aur și de argint, prin foc vărsați; cei de aramă și de fier, făuriți cu ciocanul; și alte multe fără de cinste bătăi și dosădiri au luat, însă au rămas nesimțitori; deci, fără de moarte sunt, ca cei neviețuitori, și se sfărâma ca cei ce n-au fost niciodată, iar Domnul meu și Dumnezeu Iisus Hristos, după firea omenească a voit să moară cu trupul, ca să mântuiască lumea și însăși moartea s-o calce cu puterea Sa dumnezeiască și făcând-o aceasta, a înviat a treia zi, și nouă viață ne-a dăruit”.

Dioclețian, auzind vorba cea liberă și îndrăzneață a sfântului, s-a mâniat foarte și a poruncit ca, legându-l gol de o roată, să-l întoarcă și să-l bată cu toiege de fier. Deci, întorcându-se roata, când sfântul era deasupra, îl băteau cu toiege, iar când era jos, unde într-adins locul era strâmt, acolo de roată se freca, încât și oasele într-însul se sfărâmau și carnea, care crescuse după cele dintâi chinuri, s-a rupt.

Astfel multe ceasuri fiind chinuit, mucenicul lui Hristos se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi și ușurează-mă în chinuri, luându-mi cumplitele dureri, căci spre Tine nădăjduind, m-am dat la rănire. Ajută-mi, precum altă dată ai ajutat pe Apostolul Tău, Sfântul Pavel, și-mi vezi trupul meu rănit cu amar. Căci doresc să fiu întreg și sănătos, spre slava și mărturisirea Sfântului Tău nume și spre primirea celor mai multe chinuri pentru Tine. Spre rușinarea și neslăvirea păgânilor, întărește-mă întru numele Tău, căci spre Tine nădăjduiesc, dătătorule de viață al meu”.

Astfel sfântul rugându-se, roata a stat nemișcată și cei ce o întorceau au slăbit, iar sfântul, cu nevăzută mina dezlegându-se, stătea întreg cu tot trupul și sănătos. Unele ca acestea văzându-le mulți din poporul care se adunase acolo, strigau cu mirare: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”. Iar Sfântul Clement fiind cu adevărat viță a viei lui Hristos, mai înainte însemnând cu duhul strugurii cei gândiți, ce erau să iasă din nevoințele lui cele mucenicești, cu mare glas înălța laudă lui Dumnezeu, zicând:

„Mulțumesc Ție, Dumnezeule, Tatăl Cel ceresc, că mi-ai dăruit să pătimesc în această cetate mare, pentru Unul născut Fiul Tău, Cel ce a pătimit pentru noi și Și-a vărsat preascump Sângele Său pentru răscumpărarea noastră, pe Care Petru L-a propovăduit, Pavel L-a vestit, cel de un nume cu mine, Clement L-a preamărit și Onisim L-a mărturisit. Ei au murit, pătimind pentru Dânsul, iar acum se proslăvesc în ceruri și se cinstesc de mulți pe pământ și încă după aceasta se vor cinsti de mai mulți, mai mult decât împărații pământești, iar împărații cei credincioși se vor închina lor”.

Acestea le grăia sfântul, spunând mai înainte vremea cea viitoare, în care închinarea de idoli se va stinge, ca un întuneric, iar credința lui Hristos va răsări ca soarele și va lumina toată lumea. Aceste cuvinte ale sfântului au ars ca o săgeată pe păgânul împărat Dioclețian, pornindu-l spre mai mare mânie, căci nu luase întru nimic aminte la minunea ce se făcuse cu puterea lui Dumnezeu. Ci orbit fiind de răutate, se sârguia spre chinuirea cea tiranică, poruncind să-l bată cu fiare groase peste gură pe sfânt și să-i sfărâme dinții.

Dar sfântul, și în bătaia aceea, nu înceta a grăi, întărâtând pe tiran, deși slujitorii îl îngrozeau, poruncindu-i să tacă, dar ca aramă, care cu cât se bate mai mult, cu atât dă mai mare sunet, așa și mucenicul lui Hristos, cu cât îl îngrozeau, sfărâmându-i cu fierul dinții și gură, cu atât striga cu mai mare glas, grăind cele ce erau spre slava lui Dumnezeu și spre înfruntarea mândrului tiran. Apoi, ostenindu-se și Dioclețian și slăbind de mânie, a poruncit ca, legându-l pe mucenic peste tot trupul cu lanțuri de fier, să-l arunce în temnița de rând a poporului.

Deci, șezând sfântul în temniță, a venit la dânsul după ceasul de seară, mulțime de popor, bărbați și femei, bineînțelegătoare, care fuseseră cu fiii lor la priveliște și văzuseră bărbăția lui; aceia căzând cu un suflet la picioarele lui cele sfinte, cereau Sfântul Botez. Iar sfântul mulțumea lui Dumnezeu că se înmulțea numărul mărturisitorilor Lui, după atâta prigonire cumplită și învățându-i îndată despre sfânta credință în Hristos, i-a botezat pe toți, de la mic până la mare, pentru că în temnița aceea era apă destulă, și cântau cu bucurie: Fericiți, cărora s-au iertat fărădelegile și cărora s-au acoperit păcatele.

Dar la miezul nopții, o lumină mare a străbătut din cer spre temnița aceea și toți, căutând în sus, au văzut pe un tânăr frumos, strălucind cu haina ca fulgerul, zburând cu aripi întinse și pogorându-se spre sfântul mucenic. Apoi, apropiindu-se de el, i-a dat în mâini o pâine curată și un pahar de vin și îndată s-a făcut nevăzut, încât toți stăteau cu spaimă, mirându-se de ceea ce vedeau. Sfântul Clement, cunoscând că acela este Trupul și Sângele lui Hristos, a făcut obișnuitele rugăciuni și a împărțit la toți cei botezați împărtășirea Tainelor celor dumnezeiești, tocmai când se lumina de ziuă.

Și veneau la dânsul în toate zilele credincioșii, aducând cu ei pe alții la Sfântul Botez. Așa se înmulțea turma lui Hristos, iar temnița se făcuse ca o biserică în care se înălțau laude lui Dumnezeu, lucru pe care văzându-l străjerii, au spus împăratului. Deci, într-acea noapte, venind ostașii din porunca împăratului au prins pe toată mulțimea credincioșilor care se adunaseră la sfântul, și i-au scos afară din cetate, ca pe oi la junghiere; apoi întreba pe fiecare mai înainte la tăiere: „Te vei lepăda de Hristos, ca să rămâi viu?”.

Nu era însă nici unul care să se înfricoșeze de moarte, căci toți voiau să moară pentru Domnul; și au fost tăiați atunci pentru Hristos o mulțime de bărbați, femei și copii, afară numai de un tânăr, care a scăpat din mâinile celor ce-i tăiau, nu temându-se de moarte, dar voind să pătimească mai mari chinuri pentru adevă-ratul Dumnezeu. Numele tânărului acestuia era Agatanghel, despre care se va spune îndată.

După aceasta Dioclețian, aducând înaintea judecății sale pe Sfântul Clement și cercetându-l mult, l-a chinuit cumplit. Mai întâi l-a bătut tare cu vine de dobitoc, multă vreme, apoi spânzurându-l, îl strujea cu unghii de fier, până ce i s-au golit oasele, fiindu-i tot trupul strujit. Și a zis sfântul către tiran: „Acest trup pe care îl strujești nu este cel ce a ieșit din pântecele maicii mele, că acela de mult este strujit cu totul de către Dometian antipatul, iar într-acesta nou m-a îmbrăcat Ziditorul Hristos; dar de vreme ce vă sârguiți a-l struji, apoi cred Hristosului meu, că mă va îmbrăca iarăși în acest trup, pentru că El poate aceasta, căci nu lipsește olarului tina ce-o găsește din destul pentru trebuința lui”.

Apoi, tiranul a poruncit să-i ardă coastele cu făclii. Sfântul răbda toate cu bucurie, pentru Iisus cel preadulce. Și mirându-se Dioclețian de răbdarea și de tăria mucenicului, a zis către ai săi: „Pe mulți am chinuit dintre ticăloșii creștini, dar pe nici unul n-am văzut așa de nebiruit; deci, îl voi trimite în Nicomidia, la Maximian, ca pe un lucru nou și niciodată văzut și auzit, ca să se minuneze de trupul lui cel nebiruit de chinuri; căci mi se pare, că nici el n-a văzut niciodată un om așa de puternic la minte și tare cu trupul!”.

Atunci a poruncit că să-l pună legat în corabie și să-l ducă în Nicomidia, la judecata celuilalt împărat, Maximian, scriindu-i despre toate cele ce a răbdat Clement de la dânsul, în Roma, și despre cele suferite de la Dometian în Ancira. Deci, ieșind sfântul din Roma, îl plângeau creștinii cei credincioși; unii îi sărutau mâinile și picioarele, alții se ungeau cu sângele lui și nu puteau să se despartă de dânsul, încât cu sila de-abia l-au lăsat să intre în corabie, făcând rugăciune lui Dumnezeu pentru dânșii și pentru el.

Intrând sfântul în corabie, cel de mai sus pomenit Agatanghel, care a scăpat noaptea din mâinile ostașilor, cei ce au ucis cu săbiile turma lui Hristos, afară din cetate, acela apucând mai înainte, a intrat pe ascuns în corabie și aștepta pe Sfântul Clement. Și când a fost adus, a căzut la picioarele lui cele sfinte, spunându-i că este botezat de dânsul. Apoi l-a înștiințat despre pierderea credincioșilor și despre fugă să; că pentru aceea a venit la dânsul, ca împreună cu el să pătimească toate chinurile și să moară pentru Hristos Domnul.

Sfântul Clement s-a bucurat de fericitul Agatanghel și de o osârdie ca aceea a lui, cum și de dragostea către Hristos Dumnezeu, socotind venirea lui la sine că venirea îngerului lui Dumnezeu. Apoi a dat mulțumită tuturor și a cerut de la El întărire și ajutor, ca să dea tânărului copil bărbăție și putere să rabde până la sfârșit și să se învrednicească de cunună cea mucenicească.

Plecând sfinții, petreceau în rugăciuni ziua și noaptea, dar nu aveau hrană nicidecum, și nici nu se îngrijea de aceasta Sfântul Clement, pentru că zicea: „Eu având în inima mea ca pâine pe Iisus Hristos, nu voi flămânzi, și având ca apă vie darul lui Hristos, nu voi înseta în veci”. Văzând ostașii pe Clement cu Agatanghel nemîncînd, nici bând multe zile, s-au milostivit și le-au dat lor pâine și apă, iar ei le-au mulțumit de acel lucru bun; dar hrană și băutură de la dânșii n-au luat, spunându-le că ei sunt hrăniți de Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, pentru că îngerul Domnului, noaptea le aducea hrană din cer și îi întărea.

Mergând multe zile, au sosit la insula ce se numește Rodos, și ieșind mulți din corabie în cetate, ca să-și cumpere bucate, a rugat sfântul pe oaspeții cei rămași ca să-i libereze că să meargă în biserica creștină să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine ale Făcătorului de viață, adică cu Trupul și Sângele lui Hristos, pentru că era în ziua aceea duminică. Iar episcopul insulei aceleia, iubitorul de Dumnezeu, Fotin, auzind despre Sfântul Clement, a venit cu clerul său și cu alți creștini și au rugat pe mai marele ostașilor ca, dezlegând din lanțuri pe Clement, să-l libereze la dânșii, cu ucenicul Agatanghel, pentru un timp oarecare; făgăduindu-le ca fără zăbavă, să-l aducă iarăși în corabie.

Deci, au eliberat pe Sfântul Clement după rugămintea episcopului, și l-au dus pe sfânt într-o biserică mică, deoarece creștinii pe timpul acela erau în insulă puțini; apoi poruncind episcopul ca să se facă citire din dumnezeieștile cuvinte ale Evangheliei, a deschis un cleric cartea și a început a citi cuvintele acestea: Să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă. Acestea auzindu-le sfinții, și-au ridicat ochii în sus cu suspinuri, iar creștinii cei ce stau în biserică uitându-se la dânșii au plâns, așa că au umplut biserica de lacrimi.

Apoi a rugat episcopul pe Sfântul Clement ca să săvârșească dumnezeiasca Liturghie și când slujea el, unii din clerici, asemenea și din popor, care erau vrednici, au văzut pe disc că era un cărbune foarte mare, din care ieșea o negrăită lumină ce lumina pe sfântul și pe cei ce stau înainte; iar prin altar au văzut pe sfinții îngeri zburând în văzduh; dar cei ce au văzut o minune ca aceea, au căzut cu fețele la pământ și nu îndrăzneau să se uite la sfânt, iar după săvârșirea sfintei slujbe, a luat Fotin, episcopul, în casa sa pe sfinți. Deci, pe mulți bolnavi îi aducea și îi apropia de Sfântul Clement, nu numai din credincioși, ci și din necredincioși, și pe care mucenicul lui Hristos, cu rugăciunea și cu semnul Crucii, îi tămăduia.

Pentru aceea, mulțimea de elini au început a mărturisi, la arătare, pe Hristos, că este adevăratul Dumnezeu și au dorit Botezul. Iar ostașii văzând că mult popor se adună la Sfântul Clement, s-au temut că să nu ia de la dânșii pe cel legat și lor să le facă rău. Iar pentru aceea l-au dus în corabie și iarăși l-au pus în lanțuri, dar l-au petrecut credincioșii cu multe lacrimi și cu tânguiri, nevrând să se despartă de el; apoi, dând sfinților sărutarea cea mai de pe urmă și legăturile lui Clement sărutându-le, s-au întors, ostașii silindu-se ca să plece mai iute de acolo; suflând vintul spre ajutor, au trecut repede Marea Egee și au sosit în Nicomidia.

Maximian, păgânul împărat din Nicomidia, primind scrisoarea de la Dioclețian și pe mucenic văzându-l, s-a mirat de răbdarea cea mare a lui și de bărbăția cea nebiruită, apoi, temându-se să-l întrebe pe el singur, ca să nu fie rușinat de dânsul, l-a dat lui Agripin ighemonul, spre cercetare, iar el singur se prefăcea a se îndeletnici cu alte lucruri împărătești. Deci, Agripin punând înaintea judecății sale pe sfinți, a zis lui Clement: „Tu ești Clement?”. Răspuns-a sfântul: „Eu sunt robul lui Hristos”. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu palme peste gură, zicându-i: „Pentru ce nu te numești rob al împăratului, ci al lui Hristos?”.

Sfântul, fiind bătut, a zis: „S-ar cădea și împăraților voștri să fie robi ai lui Hristos, și le-ar fi în pace împărăția lor și toate limbile sub picioare le-ar supune lor Hristos al meu”. Iar ighemonul uitându-se la Sfântul Agatanghel, i-a zis: „Tu cine ești, că nu este scris despre tine ceva în scrisoarea lui Dioclețian”. Iar Agatanghel, privind spre cer, a zis: „Și eu sunt creștin, și m-am învrednicit de numele creștinesc prin acest slujitor al lui Dumnezeu, Clement”. Zis-a ighemonul: „Deci, acela este vinovat al rătăcirii tale și morții celei cumplite”. Și a poruncit ca pe Sfântul Clement spânzurându-l gol, să-i chinuiască trupul lui, iar pe Agatanghel asemenea, să-l bată tare cu vine. Dar Sfântul Clement în chinuri fiind, se ruga către Dumnezeu pentru Agatanghel, ca să-l întărească întru pătimiri.

După chinurile acelea, a poruncit tiranul ca pe amândoi să-i arunce în temniță. Și erau în temniță o mulțime de alți legați, pentru multe feluri de pricini. Aceia văzând rugăciunea sfinților cea cu dinadinsul către Dumnezeu, și văzând că îngerii lui Dumnezeu au cercetat și mângâiat pe robii lui Hristos, s-au umilit foarte mult; și, căzând la picioarele lui Clement, se rugau ca să-i aducă la Dumnezeul lui; deci, s-a întâmplat acolo, după rânduiala lui Dumnezeu, că era apă destulă pentru Botez. Atunci, învățându-i pe ei Sfântul Clement, i-a botezat pe toți, și deschizând temnița cu rugăciunea, i-a eliberat pe ei, zicându-le: „Ieșiți, fraților, și vă mântuiți din mâinile păgânilor; iar Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi”.

A doua zi, înștiințându-se Agripin ighemonul despre liberarea celor legați, s-a supărat pe sfinți foarte rău, și pregătind priveliștea, i-a dat spre mâncare fiarelor; însă acelea n-au vătămat pe sfinți, ci se gudurau ca câinii cei de casă, pe lângă stăpânii lor. Atunci a poruncit ca să înfierbânte niște țepi și să le înfigă prin degetele lor până la coate; și aceasta făcându-le, le-a dat amară durere mucenicilor. Iar poporul care privea la ei, nesuferind o chinuire ca aceea, striga asupra ighemonului cu mânie, ca să libereze pe cei nevinovați.

Ighemonul, mai mult mâniindu-se, a poruncit ca alte țepi înfocate să înfigă în subțiorile lor, până la umere. Atunci poporul, nesuferind, a luat pietre și a aruncat asupra ighemonului, strigând cu mare glas: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Ighemonul, temându-se de gâlceavă și de tulburarea poporului, a fugit în casa sa. Apoi, sfinții mucenici, neîndrăznind nimeni să-i oprească, s-au dus la muntele ce se numea Piramis, unde obișnuiau elinii să aducă jertfă zeilor lor; și acolo, în templul idolesc șezând, au sfărâmat pe idoli cu rugăciunea și au izgonit de acolo pe diavoli.

După câteva zile, înștiințându-se despre dânșii ighemonul, cum că sunt acolo, s-a dus cu jertfitorii și cu ostașii săi, și acolo bătând tare cu bețe groase pe sfinții mucenici, iar oasele lor fărmîndu-le, i-au băgat în saci, pe fiecare separat, punând pietre cu dânșii; apoi cosându-i i-au aruncat din munte în mare. Atunci, prăvălindu-se sfinții spre prăpastia muntelui, au căzut în mare și s-au înfundat în noianul cel adânc, încât toți îi socoteau că pieriți.

Unii din credincioși, înștiințându-se despre înecarea sfinților, umblau pe mal, așteptând ca marea, care, după obicei, aruncă pe morți, să arunce și trupurile sfinților mucenici; și iată văzură doi saci plutind pe mare; deci urcându-se într-o luntre, au mers acolo, apoi dezlegându-i, au aflat pe sfinții răbdători de chinuri, vii și sănătoși, ca și cum nimic nu pătimiseră, și au preamărit pe Dumnezeu. Apoi, s-au odihnit pe mal în noaptea aceea și îngerii lui Dumnezeu cercetând pe sfinți, i-au întărit pe ei cu hrană. Și făcându-se ziuă, au mers Sfântul Clement și Sfântul Agatanghel în cetate, și stând în mijlocul târgului, spuneau popoarelor măririle lui Dumnezeu. Apoi, ridicându-și mâinile în sus, ziceau către Dumnezeu: „Mulțumim, Ție, Doamne, Iisuse Hristoase că n-ai părăsit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, ci ne-ai izbăvit de cumplitele chinuri; și n-ai veselit pe vrăjmașii noștri, ci ai preamărit întru noi numele Tău cel sfânt”.

Deci, erau acolo doi orbi, unul având o mână uscată, iar altul slăbănog, pe aceia îndată i-a tămăduit prin punerea mâinilor sale. Aceasta văzând poporul, a început a aduce la dânșii pe bolnavii lor și pe cei ținuți de duhuri viclene și toți se tămăduiau, cu rugăciunile și prin atingerea mucenicilor; deci, se slăvea de popor cu mare glas numele lui Iisus Hristos.

Acestea văzând Agripin, ighemonul, s-a mirat foarte mult și era întru nepricepere; apoi, ducându-se, a spus împăratului despre toate cele ce se făcuseră și se mira și împăratul foarte mult, căci cei ce se credeau pierduți în mare, s-au aflat vii. Și înștiințându-se că Sfântul Clement este din Ancira de neam, a poruncit să-l trimită pe mucenic în patrie, zicând: „Cetatea care l-a născut și l-a crescut, aceea să-l aibă și să-l pedepsească, precum voiește”. Deci, a scris despre dânsul lui Curichie, ighemonul Ancirei, și luându-i ostașii pe amândoi legați, i-au dus în Ancira.

Intrând Sfântul Mucenic Clement cu bucurie în patria sa, zicea: „Slavă Ție, Dumnezeule, că ai văzut smerenia mea; slavă Ție, Hristoase, că m-ai învrednicit a mai vedea cetatea în care m-am născut”. Și i-au pus pe dânșii înaintea lui Curichie ighemonul. Iar el întrebându-i, i-a pus la chinuri pe dânșii; mai întâi cu scânduri de fier înfocate au ars coastele lor, apoi pe Sfântul Clement l-au legat de un stâlp și l-au bătut fără milă, încât și carnea lui a căzut. Iar pe Sfântul Agatanghel spânzurându-l, l-au strujit cu unghii de fier; apoi îi întrebau, batjocorîndu-i: „Nu simțiți dureri în trupurile voastre?”.

Răspuns-a Sfântul Clement cu apostoleștile cuvinte, zicând: De se și strică omul cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoiește. Și a poruncit chinuitorilor, ca luând un coif de fier foarte tare încins, să-l pună pe capul Sfântului Mucenic Clement; și făcându-se aceasta, ieșea fum grozav din nări, din urechi și din gura sfântului. Iar el răbdând durerea cea negrăită a strigat către Domnul său, zicând: „Izvorule cel nedeșertat, apa cea vie, ploaia cea mântuitoare, tămăduiește-mă cu roua darului Tău; ne-ai scos pe noi din apă, izbăvește și de foc pe robii Tăi”.

Astfel sfântul rugându-se, îndată s-a răcit coiful acela de fier, lucru care văzându-l ighemonul Curichie, s-a înspăimântat și nepricepându-se ce să le mai facă, i-a trimis în temniță și i-a scris împăratului Maximian, spunându-i despre ceea ce s-a făcut. Iar fericită Sofia, a doua maică a lui Clement, a venit în temniță noaptea, cu multă bucurie și cu lacrimi, veselindu-se de un fiu ca acela, care s-a arătat ales pătimitor al lui Hristos; și sărutând rănile și legăturile amândurora, a spălat și a șters sângele lor, apoi, le-a legat rănile cu pânze curate și de toate cu de-amănuntul întreba pe Sfântul Clement, unde, cum a pătimit și de la cine? Și le-a adus lor și hrană, apoi i-a întărit pe ei; și în toate nopțile venind, slujea legaților lui Hristos.

După câtăva vreme, venind porunca de la împărat, ighemonul Curichie a trimis pe sfinții mucenici în altă cetate, ce se numea Amisia, la alt chinuitor mai cumplit, anume Dometie, care era slujitor împărătesc. Iar fericită Sofia a petrecut până departe pe sfinții mucenici, fiind cu copiii aceia, pe care Sfântul Clement i-a hrănit în vreme de foamete, în casa ei și i-a ținut la sine în loc de fii. Dintre aceștia unii, nevrând să se despartă de sfinții răbdători de chinuri, au mers cu dânșii, legându-se cu dragostea cea către ei; iar pe drum i-au înjunghiat ostașii, având poruncă de la împăratul, care se înștiințase despre acei copii.

În Amisia sfinții răbdători de chinuri au fost aruncați de către Dometie într-o groapă cu var nestins, fiind vineri în ceasul al doilea din zi; și după ce a înnoptat, a venit o lumină din cer prea strălucită, care a luminat împrejur locul acela toată noaptea, iar sâmbăta, la al treilea ceas, s-au aflat vii și sănătoși.

Aceasta văzând-o doi ostași, au crezut în Hristos și pe față au mărturisit că sunt creștini; pentru care, în aceeași sâmbătă s-au răstignit de pagini, în ziua de șapte septembrie, iar numele lor erau: Fangon și Eucarp. Iar Sfinților Clement și Agatanghel a poruncit chinuitorul ca să le jupoaie pieile de pe spate și cu toiege să-i bată multă vreme, apoi, punându-i pe paturi de fier înroșite în foc, a poruncit să-i ardă cu pucioasă și cu smoală. Iar sfinții fără de vătămare, ca pe un pat moale împărătesc cu somn dulce au adormit, și au văzut în vedenie pe Hristos Domnul, venind cu mulțime de sfinți îngeri la dânșii, zicându-le: „Nu vă temeți, Eu sunt cu voi”. Și deșteptându-se, au spus unul altuia vedenia cu bucurie. Astfel pe paturile acelea au fost din destul arși. Iar când a văzut Dometie că nu se vatămă nici de foc, nepricepându-se ce să le mai facă, a poruncit ca să-i ducă iarăși în temniță.

Petrecând sfinții multă vreme în temniță, au fost iarăși trimiși la împăratul Maximian, care atunci petrecea în Tars. Acolo mergând ei, însetaseră pe drum, dar mai ales ostașii cei ce-i duceau pe ei slăbeau de sete, pentru că pământul acela era pustiu și fără apă; deci, cu rugăciunea au scos din pământ uscat izvor de ape vii, și bând toți, s-au răcorit, și câtă apă le trebuia pe cale, au luat și ostașii.

Într-aceeași cale Sfântul Clement rugându-se lui Hristos Dumnezeu, ca adică în toată vremea vieții sale să fie chinuit pentru numele Lui cel sfânt, a avut o descoperire de la Dumnezeu; că împreună cu anii cei trecuți ai muceniciei sale, până la sfârșitul cel mai de pe urmă, are să petreacă 28 de ani neîncetate pătimiri, de care lucru s-a bucurat foarte mult sfântul; căci cu dragostea cea negrăită a lui Hristos, Dumnezeul său, fiind cuprins, dorea ca pentru El în chinuri cumplite să petreacă lungă vreme și să moară de mii de ori.

Fiind duși sfinții înaintea lui Maximian împăratul, acesta se miră că erau vii până atunci și de atâtea chinuri nebiruiți, întrebându-i, și aflându-i neînduplecați, a ars un cuptor înfocat ca altă dată Nabucodonosor în Babilon, și a aruncat într-însul pe ostașii lui Hristos. Dar petrecând sfinții în acel cuptor o zi și o noapte, s-au găsit vii și întregi. Acea minune văzând-o, mulți din popor au crezut întru Hristos. Apoi au aruncat în temniță pe sfinți și au petrecut într-însa patru ani; pentru că nădăjduia păgânul împărat, că supărându-se prin nevoia cea mare a temniței, mai cu înlesnire se vor pleca la păgâneasca lor credință.

Deci, împlinindu-se cei patru ani în temniță și împăratul judecând că sunt nevrednici de cercetarea sa împărătească, iar cu fapta rușinîndu-se de vitejia sufletelor lor cea nebiruită, i-a încredințat unui ighemon, anume Sacherdon, foarte cumplit, care pe mulți creștini a pierdut cu înfricoșate chinuri, ca să silească pe legați la închinarea zeilor. Acesta luând pe Sfinții Mucenici Clement și Agatanghel și nesporind cu cuvintele cele înșelătoare și groaznice, a poruncit ca pe cei legați să-i bată de niște lemne, și să le strujească trupul atât de cumplit, încât le-au strujit spatele și pieptul până la oase, și se vedeau numai oasele goale, căci carnea toată căzuse; și socotind tiranul că vor muri, îndată a poruncit să-i dezlege și să-i ducă în temniță.

Dar văzând pe sfinți, că stau pe picioarele lor și la temniță mergeau singuri, s-a rușinat foarte, slăbind cu trupul de mânie și de rușine, încât abia se ducea pe mâinile slugilor sale la divan acasă; iar sfinții mergând la temniță, cădeau de pe trupurile lor bucăți de carne cu sânge, iar credincioșii adunându-le de pe cale, ca o mare vistierie, cu cinste le păstrau la ei.

Înștiințându-se împăratul despre slăbiciunea lui Sacherdon, a râs și a zis: „Iată slăvitul Sacherdon, care a biruit pe mulți creștini, acum este biruit de doi”. Și stă de față într-acea vreme înaintea împăratului, un boier, anume Maxim. Acela l-a rugat pe împărat ca să-i dea pe mâini pe cei doi mucenici, pentru că se lăuda ca din două să facă una, sau să-i silească la jertfe, sau cu chinuri să-i omoare. Și poruncindu-i împăratul, a luat pe sfinți la sine, dar n-a început îndată a-i chinui, ci vorbind multe zile prietenește cu dânșii, îi îndemna să se închine zeilor lor; iar odată, chemându-i la el, le-a zis: „Bucurați-vă, o! bărbaților pe care vă iubesc zeii cei fără de moarte ca pe niște fii și se îngrijesc de voi, pentru că de multe ori mi-au spus în vis despre voi și pe față mi-au arătat, că vă veți întoarce la dânșii, de aceea au oprit pe chinuitorii voștri să nu vă piardă, pentru că așteaptă întoarcerea voastră, care acum este aproape; căci în noaptea trecută, marele între zei, Dionisos, arătându-se, mi-a zis: „Să aduci pe acei doi bărbați la mine”. Deci, iată, o! bărbaților, templul lui Dionisos deschis, altarul împodobit și jertfele gata; veniți să-i aduceți jertfe!”.

Sfinții au răspuns: „Minți fără de rușine, O! judecătorule; căci zeii tăi, precum sunt muți la arătare, astfel nici în vis nu pot să grăiască ceva. Care Dionisos ți-a grăit ție? Căci aici la voi sunt doi idoli lui ai Dionisos: unul de piatră, iar altul de aramă, și de ți-a grăit cel de piatră, apoi noi îi proorocim, că degrab va veni vremea în care, sfărâmându-se bucăți, ori în zidul cel de piatră ce se zidește, vor fi puse ale sale pietre, sau în foc aruncându-se, în var se vor preface; iar de ți-a grăit Dionisos cel de aramă, acela va fi prefăcut în căldări și în alte vase mai necinstite”.

Niște cuvinte ca acestea nesuferind Maxim să le audă, a început a-i chinui cumplit. Chinuirea era în acest fel: unelte ascuțite de fier, țăpuși, cuțite, piroane, sulițe și câte a putut să afle mai ascuțite, le-a înfipt în pământ foarte dese, cu ascuțișul în sus, și care erau înalte ca de un pas de picior. Pe acelea punând pe Sfântul Clement gol, cu fața în sus, a poruncit să-l bată deasupra cu bețe; iar Sfântului Agatanghel, topind plumb mult, i l-a turnat pe cap. Și fiind bătut Sfântul Clement cu bețe, pe piept și peste tot, de la cap până la picioare, tot trupul a fost străpuns cu uneltele acelea ascuțite, și i-au străbătut alte fiare prin inimă, altele prin piept, altele prin măruntaie, iar altele trecând printr-însul se vedeau vârfurile deasupra.

După bătaia cea cumplită, poruncind tiranul să scoată din acel loc pe mucenic, mulți abia au putut cu mare nevoie să-l smulgă de acolo; deci, se uimea Maxim de o răbdare ca aceea și că atâtea chinuri nu pot să întoarcă pe mucenici către zei, nici să-i omoare, pentru că Dumnezeul Cel Preaînalt păzea într-înșii suflarea lor în legătura trupească, spre mărirea numelui Său celui Sfânt și spre înfruntarea păgânilor; de aceea aruncară pe sfinți iarăși în temniță.

Înștiințându-se despre aceea împăratul Maximian, a judecat pe sfinți la veșnica închisoare, până ce singuri vor muri acolo. Încă și un boier, anume Afrodisie, de neam pers, aflând de toate chinurile cele cumplite asupra creștinilor, a cerut voie la împăratul, ca să-i poruncească, să ia pe acei mucenici, ca să-i piardă, și luându-i, i-a dus în casa sa, apoi, punându-le înainte masă îndestulată spre ospătare, îi silea să mănânce și să bea cu dânsul și să se veselească. Iar aceia i-au zis: „Noi ne hrănim cu cereasca hrană și băutură de care cel ce mănâncă și bea, nu flămânzește, nici nu însetează niciodată, ci petrece în veci, veselindu-se”. Iar Afrodisie, socotind spre ocara lui aceea, i-a zis: „Mâine voi găti vouă altă cină de care doriți, adică moartea cea mai cumplită”.

Făcându-se ziuă, a poruncit Afrodisie ca să aducă două pietre de moară, să le spânzure de grumajii sfinților, și să-i poarte prin toată cetatea, spre batjocură. Atunci mulți din cei fără de minte luând pietre aruncau spre târâți, iar cei mai mulți, mirându-se de pătimirile lor, îi socoteau că sunt fără de moarte și credeau în Hristos. După aceasta, prin judecata împăratului, au fost închiși în temniță veșnic, ca prin închisoarea cea lungă chinuindu-se, să piară. Și au petrecut sfinții în legăturile temniței mulți ani, până ce s-a apropiat săvârșirea cea de 28 de ani, a vremii pătimirii, despre care i s-a vestit Sfântului Clement, prin descoperire dumnezeiască, când l-a dus în Tars, la împăratul. Mulți din sfinții mărturisitori, începând nevoința mucenicească, și-au sfârșit alergarea, iar acești doi pătimitori încă pătimeau.

După Maximian împăratul (286-305), a luat împărăția Maximin Daia (305-313), și vărsându-se mult sânge creștinesc fără cruțare, iar străjerii temniței supărându-se pe Clement și pe Agatanghel că atât de mult sunt ținuți în temniță, au mers la împăratul Maximin, zicându-i: „Ce poruncești asupra celor doi închiși, care de mulți ani chinuindu-se de împărați și voievozi cu toate chinurile cele mai cumplite, n-au murit, și până acum sunt în legături? Căci, deși fără căutare și îngrijire omenească, totuși sunt sănătoși și la fețe sunt bine, încât noi îi socotim că sunt fără de moarte”.

Împăratul Maximin, mai întâi a hulit pe zeii săi cu felurite cuvinte necinstite, că n-au putut să scoată din vremelnica viață pe cei doi vrăjmași ai lor, care se luptau cu ei. Apoi, întrebând despre dânșii cine și de unde sunt și înștiințându-se că sunt din părțile Galatiei, din cetatea Ancira, îndată a poruncit să-i trimită acolo lui Luciu, care într-acea vreme era ighemon în Ancira, cetatea Galatiei. Înștiințându-se sfinții despre aceea, s-au bucurat foarte, căci mult dorea Sfântul Clement, ca în patria sa să-și săvârșească alergarea nevoinței, pentru care rugase pe Stăpânul Hristos și și-a câștigat cererea.

Deci, fiind duși sfinții în cetatea Ancira, i-au pus înaintea lui Luciu ighemonul, spre cercetare, dar el nu îndată a început a-i întreba pe ei, ci mai întâi, i-a pus într-o închisoare strâmta, băgându-le picioarele în obezi și lanțuri de fier punându-le pe grumaz, pe mâini și pe tot trupul; apoi și pietre grele legându-le, nu puteau nici a se mișca cu trupul, nici a-și întinde picioarele.

A doua zi, aducând pe Sfântul Mucenic Agatanghel la judecată, la început îl amăgea pe el cu momiri, atrăgându-l către a sa rea credință, dar văzându-l neînduplecat cu mintea, a început a-l chinui; deci, a înfipt în urechile lui piroane de fier înfierbântate în foc și străbătând creierii lui, i-a venit mare întunecare, apoi fum a ieșit din gură și din nasul lui și cu făclii i-a ars coastele, după aceea, cu sabia i-a tăiat sfântul lui cap.

Iar cinstitul trup al mucenicului luându-l cea mai sus pomenită, fericită Sofia, a doua maică a lui Clement, și învelindu-l cu pânza curată și cu aromate, l-a pus în peștera în care creștinii aveau o biserică mică; căci pentru prigonirea cea cumplită de la pagini nu puteau credincioșii să-și aibă biserica lor în loc sfânt; de aceea, în peșteră își făcuseră biserică și acolo făceau slujbele lor lui Dumnezeu. Sfântul Mucenic Agatanghel a pătimit de la diferiți tirani, de la doi împărați, adică Dioclețian și Maximian, iar de la ighemonii Agripin, Curichie, Dometie, Sacherdon, Maxim, Afrodisie și Luciu, și a sfârșit nevoința pătimirii sale în cinci zile ale lunii noiembrie.

Înștiințându-se Sfântul Clement despre sfârșitul mucenicului și împreună pătimitorului său, Sfântul Mucenic Agatanghel, s-a umplut de negrăită bucurie, că l-a trimis pe el Dumnezeu înaintea sa. Și zăcând cu fața la pământ, fiind însărcinat de greutatea legăturilor, multă mulțumire a dat pentru Sfântul Agatanghel, că l-a învrednicit a-și sfârși alergarea, credința a-și păzi, toate chinurile cu bărbăție a le răbda, și în ceata sfinților mucenici, celor ce la cer dănțuiesc, a se număra. Apoi se ruga și pentru sine, ca să poată până la sfârșit a răbda și a sfărâma capul vrăjmașului celui viclean și cu bucurie a trece la sfârșitul ceresc cel dorit.

După uciderea Sfântului Agatanghel, Luciu, tiranul, a poruncit ca pe Sfântul Mucenic Clement în toate zilele să-l chinuiască în temniță, iar chinuirea era astfel: cu toiege ascuțite bătea pe mucenic peste obraz și peste cap, dându-i câte o sută și cinci zeci de lovituri în toate zilele. Iar aceasta s-a făcut sfântului, de la cinci zile ale lunii noiembrie până la cinci ale lunii ianuarie; deci, ziua era bătut tare, încât și temnița aceea toată se roșea cu sângele lui, iar noaptea cercetându-l darul lui Dumnezeu prin sfinții îngeri, îl vindeca de toate rănile acelea; și erau paginii întru mare nepricepere, căci în fiecare zi venind și sănătos aflându-l, se mirau și mai amar îl băteau, rănindu-i capul și fața cu multele lovituri, până la 150, cât era rânduit.

Apropiindu-se praznicul dumnezeieștilor Arătări a Domnului, a venit de la împăratul în cetatea Ancira alt ighemon, anume Alexandru, în locul lui Luciu, căruia i se poruncise să meargă la împăratul.

Sosind noaptea în care avea să fie privegherea praznicului dumnezeieștilor Arătări, fericita Sofia aducând la sine creștini, luând pe slugi, pe copilele și pe copiii crescuți, au mers în temniță la Sfântul Clement. Iar Dumnezeu a ajutat scopul credincioșilor, căci a adormit tare pe străjeri și numai unul nu dormea, dar acela era creștin tăinuit, care a deschis temnița celor ce veniseră; deci, intrând înăuntru credincioșii, cu Sofia cea cu mintea bărbătească, au dezlegat pe sfânt din legături și luându-l, l-au dus în biserica cea din peșteră, și cu bucurie au prăznuit, mulțumind lui Dumnezeu.

Făcându-se ziuă, Sfântul Clement a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, și toți s-au împărtășit cu dumnezeieștile Taine din sfintele mâini ale păstorului lor. Și a făcut arhiereul lui Dumnezeu multă învățătură poporului, în care a proorocit despre moartea sa, că degrab va fi ucis, apoi le-a zis: „Să nu vă temeți, fraților, că nimeni din voi nu va pieri, nici va pătimi ceva, nu vor răpi lupii pe nici unul, fără numai eu cu doi clerici, căci îmi voi pune sufletul pentru Arhiereul cel mare Hristos, care și-a pus pentru noi sufletul Său”.

Încă a proorocit și aceasta, că degrab va înceta prigonirea, apoi că închinarea de idoli se va stinge și va înflori sfânta credință, pentru că cerescul Împărat vă ridica pe pământ un împărat, care, luminându-se cu Sfântul Botez, va lumină toate părțile stăpânirii Romei și o nouă Romă va ridica și va răsări pretutindeni dreapta credință. Aceasta proorocind sfințitul mucenic turmei sale celei cuvântătoare și înveselind sufletele lor, au mers la casa maicii Sofia, care pe tot poporul de la biserică l-a luat la sine, și le-a făcut ospăț mare; apoi a fost Sfântul Clement în casa ei până la 23 de zile ale lunii ianuarie.

Într-acea vreme, ighemonul Alexandru cercetând lucrurile și ocârmuirile poporului, s-a spus despre Clement, episcopul creștin, cum că noaptea a ieșit din închisoare și a făcut cercetare despre dânsul. Apoi, sosind ziua duminicii, a mers arhiereul lui Dumnezeu, Sfântul Clement, în biserica cea din peșteră, să săvârșească dumnezeiasca Liturghie și s-au înștiințat despre dânsul paginii, care au spus ighemonului. Iar el îndată sculându-se, a mers cu ostașii, care, intrând înăuntru, au aflat pe Sfântul Clement stând înaintea dumnezeiescului Păstor și aducând jertfa cea fără de sânge. Și a poruncit ighemonul unuia din ostași ca scoțând sabia să lovească pe arhiereu peste grumaji.

Deci, lovindu-l ostașul, a căzut capul Sfântului sfințit Mucenic Clement pe dumnezeiescul prestol și peste darurile cele puse înainte, apoi s-a roșit cu sângele lui jertfa cea fără de sânge și tot Sfântul Altar. Iar poporul credincios era într-o mare frică și spaimă, însă nu pentru dânșii, ci pentru păstorirea lor aveau jale și, ridicându-și glasurile, se tânguiau. Ighemonul a ieșit îndată afară, nefăcând poporului nici un rău, numai pe doi clerici i-a tăiat în altar cu Sfântul Clement, iar numele lor sunt: Hristofor și Hariton, diaconii. Atunci fericită Sofia luând cinstitul trup al iubitului său, care-i era fiu cu numele, iar cu fapta duhovnicesc părinte și păstor, l-a îngrijit cu lacrimi și cu bucurie. Deci plângea că s-a lipsit de el pe pământ și se bucura că, săvârșindu-și pătimirea, a trecut la Hristos Domnul.

Apoi, Sofia l-a îngropat cu cinste, împreună cu amândoi diaconii, cu tot poporul creștin care era acolo, aproape de mormântul Sfântului Mucenic Agatanghel, în biserica din peșteră, în 23 de zile ale lunii ianuarie. Astfel Sfântul sfințit Mucenic Clement a sfârșit nevoința cea lungă a pătimirii sale, răbdând 28 de ani în nenumărate și negrăite chinuri pentru Hristos.

Despre dânsul zice Nichifor Callist, istoricul grec, astfel: „De la zidirea lumii, pe toți cei ce pentru Dumnezeu au pătimit chinuri, ori în ce fel de chin, prin foc, prin fier, prin pietre, prin lemne și cei ce cu fiarele s-au luptat și prin închisori mult timp s-au chinuit și prin diferite feluri de morți, în pământ, în apă și în văzduh s-au sfârșit, și cei ce au fost pierduți de ger și de arșiță mare, și ori cu ce alte chinuri și pedepsiri s-au lipsit de viață, pe toți aceia i-au întrecut Sfântul Clement împreună cu Sfântul Agatanghel, prin pătimirile lor cele multe. De la unsprezece tirani, în diferite cetăți au pătimit. În Ancira, de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de la împăratul Dioclețian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăși în Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian; apoi, iarăși acolo de la Sacherdon ighemonul și de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; și iarăși în Ancira, de la boierul Curichie, și în sfârșit de la ighemonul Alexandriei.

Pentru că toți cei ce erau atunci chinuitori, îl trimiteau pe dânsul de la unul la altul, ca pe o minune nemaiauzită și văzută; căci, atât de mulți ani și prin atât de multe și diferite feluri de chinuri cumplite, a fost nebiruit și nemișcat, cu Agatanghel ucenicul său, întărindu-l Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru slava numelui Său celui sfânt, căruia dimpreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, de la toată zidirea se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, în veci. Amin.

Suzana din Palestina (Secolele III-IV)

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
foto preluat de pe ortodox.md

 

Suzana din Palestina

Sfânta Cuvioasa Muceniță Suzana din Palestina a trăit în secolele III-IV, în vremea împăratului Maximian (286-305) și a primit mucenicia la Elefteropolis (un oraș din Palestina, la cca. 50 de kilometri de Ierusalim).

Biserica Ortodoxă o prăznuiește pe 15 decembrie.

Sf. Mc. Suzana (Secolele III-IV) - foto preluat de pe www.buzaumedia.ro

Sf. Mc. Suzana (Secolele III-IV) – foto preluat de pe www.buzaumedia.ro

 

Viața și mucenicia

Sfânta Suzana s-a născut și a trăit în Palestina în secolele III-IV, primind mucenicia în vremea împăratului roman Maximian (286-305).

Mama ei era evreică, iar tatăl ei păgân.

Crezând în Hristos, a primit botezul din mâinile episcopului Silvan.

Iată ce a răspuns fericita fecioară Susana, tatălui şi unchiului său, aceștia punând la cale fără voia ei să o căsătorească cu fiul împăratului Diocleţian pe nume Maximian:

Unde este acum înţelepciunea voastră? Cu adevărat n-o văd în voi! De n-aş fi fost creştină, precum m-aţi învăţat, ar fi putut cineva să grăiască despre aceea cu mine. Dar acum, pentru ce vă întinaţi gura şi urechile, ascultând păgâneştile cuvinte şi zicându-mi mie să mă însoţesc cu tiranul cel păgân, de care voi v-aţi lepădat cu îndrăzneală, pentru necurăţia lui şi pentru sfânta voastră credinţă în Hristos, ca să nu fie rudenia voastră? Dau slavă atotputernicului Dumnezeu, Care m-a făcut rudenie cu sfinţii Săi; pentru că aşa cred în Domnul nostru Iisus Hristos, că, defăimând însoţirea cea spurcată cu acel om necurat, mă voi învrednici de cununa mucenicească. (ortodox.md)

La moartea părinților ei, și-a eliberat toți robii și roabele și și-a împărțit averea săracilor.

După aceea și-a tuns părul, s-a îmbrăcat în haine bărbătești și, luându-și numele de Ioan, a intrat într-o mănăstire de călugări din eparhia de Elefteropolis.

S-a nevoit acolo vreme de douăzeci de ani, cu stăruință.

Venind într-o zi la mănăstire o schimnică, crezând că era bărbat, a îndemnat-o la desfrânare, și pentru că „Ioan” nu a primit, l-a pârât mai-marilor mănăstirii că ar fi încercat s-o necinstească.

Chemată la judecată, Suzana nu s-a împotrivit clevetirii, ci a cerut să i se dea canon de pocăință pentru păcatul de care era învinuită.

Aflând însă episcopul de Elefteropolis despre acest scandal, ducându-se la fața locului, l-a certat pe starețul mănăstirii pentru cele întâmplate, iar starețul a hotărât atunci să o scoată din călugărie și să o alunge din mănăstire pe Suzana.

Auzind acestea, a cerut să fie chemate două fecioare și două diaconițe și, fiind lăsată singură cu ele, le-a descoperit acestora că era femeie, și nu bărbat.

Acestea au dat mărturie episcopului, care, aflând acestea, a hirotesit-o diaconiță și a așezat-o stareță la o mănăstire de femei.

Când a venit în Elefteropolis un nou guvernator pe nume Alexandru și a hotărât să aducă jerfe idolilor, Sfânta Suzana s-a dus la locul hotărât pentru jertfă și, rugându-se, a dărâmat idolii păgâni.

A fost denunțată guvernatorului și, în timpul procesului, a fost supusă la multe chinuri, pe care le-a răbdat cu curaj.

În cele din urmă a primit cununa muceniciei fiind arsă de vie.

Varvara din Heliopolis (273 – 306 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Varvara din Heliopolis

Sfânta și prealăudata Mare Muceniță Varvara din Heliopolis (sau Barbara) a trăit în vremea împăratului păgân Maximian (286-305, 306-311). Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face pe 4 decembrie.

Sfânta Mare Muceniță Varvara a trăit și a pătimit în vremea împăratului păgân Maximian. Tatăl său, pe nume Dioscor, era de neam mare și foarte bogat, însă era păgân. La moartea soției sale, și-a închinat viața creșterii singurei sale fiice.

Sfânta Varvara creștea în frumusețe și înțelepciune. Din pricina frumuseții ei, Dioscor a hotărât să o ascundă de orice ochi străini. A pus atunci să se construiască pentru Varvara un turn înalt în care a închis-o, dându-i mai multe slujnice ca să se îngrijească de ea și nelăsând pe altcineva să o vadă în afara profesorilor ei păgâni. Ziua, ea putea privi dealurile împădurite, râurile repede-curgătoare, luncile înflorite, iar noapte privea la bolta înstelată a cerului. Văzând toate acestea, ea a început să se întrebe și să-și întrebe învățătorii cine era Creatorul acestor frumuseți și a unui Univers alcătuit atât de armonios.

Treptat, s-a convins că idolii neînsuflețiți la care se închina tatăl ei nu puteau fi creatorii lumii pe care o putea zări, căci erau ei înșiși făcuți de mâna omului. În sufletul ei s-a aprins dorința de a-L cunoaște pe Dumnezeul cel adevărat, iar ea a hotărât să-și închine toată viața acestei căutări, rămânând fecioară.

Faima frumuseții ei s-a răspândit în întreg orașul, și mulți au venit s-o ceară în căsătorie. Dar, în ciuda insistențelor tatălui ei, ea i-a respins pe toți, prevenindu-și tatăl că dacă mai stăruia să o mărite, avea să-și ia singură viața. Auzind acestea, Dioscor a crezut că izolarea în care o ținuse pe fiica lui era cea care o făcuse să respingă pe toată lumea, astfel încât a început să-i îngăduie să iasă din turn și să-și aleagă singură prietenii și cunoștințele.

Astfel, Varvara a ajuns să cunoască mai multe tinere fete creștine din cetate și, împrietenindu-se cu ele, acestea au învățat-o despre Creatorul lumii, despre Sfânta Treime și despre Cuvântul lui Dumnezeu. Pronia dumnezeiască a rânduit atunci ca un preot să ajungă în cetatea Heliopolis, venind din Alexandria, deghizat în negustor. După ce a învățat-o tainele credinței creștine, acesta a botezat-o pe Varvara, apoi s-a întors în țara lui. Fecioara, sporind în credință și în râvnă, își petrecea zilele în rugăciuni, în posturi și în cugetarea la Dumnezeu.

În acea vreme, în casa lui Dioscor se zidea, din porunca acestuia, o baie. Acesta le ceruse meșterilor să facă două ferestre la baie, pe partea de sud, însă Varvara, în absența tatălui ei, le-a cerut să facă o a treia fereastră, ca să primească o întreită lumină, după chipul Sfintei Treimi. Pe unul dintre zidurile băii, ea a făcut cu degetul semnul crucii, iar crucea s-a întipărit adânc în marmură, de parcă ar fi fost făcută cu un instrument de fier. Tot astfel, urmele pașilor săi s-au întipărit pe treptele băii. Mai târziu, apa acelei băi a căpătat o mare putere vindecătoare. Sfântul Simeon Metafrastul avea s-o asemuiască cu râul Iordanului și cu scăldătoarea Siloamului pentru numărul mare al minunilor care s-au săvârșit acolo.

Sf. Mare Mc. Varvara (273 - 306 d.Hr.) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mare Mc. Varvara (273 – 306 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Când Dioscor s-a întors acasă, s-a arătat nemulțumit de adăugirea făcută de fiica ei la planurile băii. Atunci fiica lui i-a mărturisit cum a ajuns la cunoașterea lui Dumnezeu în Treime, a puterii mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu și a zădărniciei credinței în idoli. Dioscor, aprinzându-se de mânie, a tras sabia și a vrut s-o lovească, dar fecioara a fugit și s-a ascuns de el în crăpătura unui deal care s-a deschis ca să o primească, închizându-se în fața tatălui ei. Ea s-a ascuns atunci într-o peșteră aflată de cealaltă parte a dealului.

După o lungă căutare zadarnică, Dioscor a întâlnit pe deal doi păstori. Unul din ei i-a arătat atunci locul unde se ascundea fiica sa. Găsind-o, Dioscor, plin de mânie, a bătut-o îngrozitor, apoi a închis-o într-o casă mică și întunecoasă, încuind ușile și astupând ferestrele. A lăsat-o acolo, sub pază, lăsând-o să sufere de foame și de sete. S-a dus apoi și a predat-o prefectului cetății, un om pe nume Marțian, pârând-o că era creștină.

Prefectul a încercat s-o înduplece să se întoarcă la credința idolească, mai întâi cu blândețe, apoi cu amenințări, însă totul a fost zadarnic. Atunci el a poruncit ca fecioara să fie dezbrăcată, un mare chin pentru fecioara al cărei trup nu fusese până atunci văzut de nici un bărbat. A fost bătută cu vine de bou până la sânge, apoi, la porunca prefectului, rănile i-au fost frecate cu zdrențe și cu țesături din păr de animale, ca să-i întețească și mai tare durerile.

A fost apoi aruncată în temniță. Sfânta Varvara s-a rugat atunci fierbinte Mirelui ei ceresc ca să poată răbda pe mai departe chinurile. Mântuitorul însuși i s-a arătat atunci acolo, îndemnând-o cu blândețe să rabde mai departe încercările. I-a vindecat atunci toate rănile primite de la păgâni, iar fecioara, aprinsă de dragostea dumnezeiască, mulțumea și dădea slavă lui Dumnezeu.

Așa au găsit-o slujitorii a doua zi, când prefectul a poruncit să fie adusă iarăși înaintea lui fecioara, ca s-o cerceteze iarăși. Dar stăruind Varvara în credința cea în Hristos, Marțian a pus să fie supusă încă la alte munci și mai cumplite. Trupul fecioarei a fost strujit cu piepteni de fier, coastele i-au fost arse cu tăciuni aprinși, a fost bătută peste cap cu ciocanul. Însă ea toate le răbda, rugându-se mereu cu stăruință lui Dumnezeu.

În mulțimea care era de față la chinurile sfintei se afla și o femeie creștină cucernică, pe nume Iuliana, și ea tot din Heliopolis. Ea urmărise de departe chinurile sfintei fecioare și îi văzuse răbdarea și stăruința și rugăciunea fierbinte. Atunci, ridicându-și glasul, a început să strige împotriva chinuitorilor, mărturisind și ea că e creștină; atunci a fost prinsă și pe ea și a fost pusă la chinuri.

Şi sfânta Iuliana a fost atunci supusă la chinuri. Trupul ei a fost și el strujit cu piepteni de fier și bătută. Apoi prefectul a poruncit să li se taie sânii amândurora. Mai apoi, sfânta Iuliana a fost aruncată în temniță, iar Marțian a poruncit ca sfânta Varvara să fie purtată goală pe străzile orașului, spre batjocura trecătorilor. Dar rugându-se ea fierbinte Mântuitorului tuturor să nu îndure această rușine, Domnul a acoperit-o cu o haină de lumină, ca să nu poată vedea ochii păgânilor goliciunea ei, iar slujitorii au adus-o înapoi la prefect.

Sfânta Iuliana a îndurat și ea această ocară. Văzând însă că sfintele nu vroiau nicidecum să se depărteze de la dragostea lui Hristos, a poruncit să li se taie capul. Sfintele Varvara și Iuliana au primit cu bucurie osânda, încredințându-se Mirelui Hristos și au primit astfel cununa muceniciei. Însuși Dioscor a fost cel care i-a tăiat capul Sfintei Varvara. Dar mânia lui Dumnezeu s-a pornit asupra chinuitorilor și la scurtă vreme atât Marțian cât și Dioscor au murit, fiind loviți de trăsnet, astfel încât nici cenușa lor nu s-a mai găsit.

Văzând mucenicia sfintelor, un bărbat creștin dreptcredincios pe nume Galentian a luat trupurile sfintelor mucenițe, le-a dus în cetate și le-a îngropat cu toată cinstea cuvenită. Pe locul îngropării cinstitelor lor moaște a zidit o biserică, în care s-au făcut multe vindecări, pentru rugăciunile cinstitelor mucenițe.

 

Sfintele Moaște

În secolul al VI-lea, moaștele Sfintei Marii Mucenițe Varvara au fost mutate la Constantinopol. Şase sute de ani mai târziu, ele au fost aduse la Kiev de Varvara, fiica împăratului bizantin Alexie Comnenul, care s-a măritat cu prințul rus Mihail Iziaslavici. Ele se află și acum în catedrala Sf. Vladimir din Kiev, unde se slujește acatistul Sfintei în fiecare zi de marți. Fragmente din moaștele Sfintei Varvara se mai găsesc și în Grecia și Egipt. În luna mai 2011, fragmente din moaștele Sfintei au fost aduse din Grecia spre închinare credincioșilor din Episcopia Râmnicului.

Mulți credincioși creștini cântă zilnic troparul Sfintei Varvara, amintindu-și făgăduința pe care i-a făcut-o Domnul muceniței că toți cei care o vor cinsti vor fi păziți de moarte năpraznică și nu vor părăsi viața aceasta fără să fi primit Sfintele Taine. Sfânta Muceniță Varvara este cunoscută și ca ocrotitoarea minerilor. Cultul ei s-a răspândit foarte mult atât printre creștinii răsăriteni cât și printre cei din Apus.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Pe Sfânta Varvara să o cinstim, că a sfărâmat cursele vrăjmașului și ca o vrăbioară s-a izbăvit din ele, cu ajutorul armei crucii, preacinstita.

Condac, glasul al 4-lea

Lui Hristos Celui în Treime cu evlavie lăudat urmându-i tu, purtătoare de biruință, ai nimicit templele idolilor; și luptând în mijlocul locului de pătimire, Varvara, nu te-ai temut de amenințările tiranilor, ceea ce ai avut îndrăznire bărbătească, cu glas mare cântând pururea: „cinstesc Treimea, Dumnezeirea cea una!”

 

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Varvara si pe: basilica.ro; doxologia.rowww.crestinortodox.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfintei Mari Mucenițe Varvara

Sf. Mare Mc. Varvara (273 - 306 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Varvara (273 – 306 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

În vremea împărăției lui Maximian păgânul, împărat al Romei, era în părțile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat și slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei și cu credință de elin, care viețuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea că lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decât numai pe ea și care, cu vârsta, s-a făcut foarte frumoasă la față, încât nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumusețea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meșteșug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase și în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rânduindu-i acolo femei purtătoare de grijă și slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumusețea fiicei sale de către poporul cel simplu și de neamul de jos, căci socotea că nu sunt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea fața cea prea frumoasă a fiicei sale.

Deci viețuind fecioara întru acele palate înalte de pe turnul acela, se mângâia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru înălțime, ca și la cea de jos, la lumina cerului și la frumusețea pământului. Odată privind spre cer și luând seamă la strălucirea soarelui, la alergarea lunii și la frumusețea stelelor, a zis către păzitoarele care petreceau împreună cu dânsa și către slujnice: „Cine le-a făcut pe acestea?”. Așijderea, căutând și la frumusețea cea de pe pământ, la verdeața câmpului, la pomi, la grădini, la munți și la ape, întreba: „A cui mână a zidit toate acestea?”, iar cele ce-i stăteau înainte i-au zis: „Toate acestea le-au zidit zeii”. Apoi fecioară a întrebat: „Care zei?”. Răspuns-au ei slujnicele: „Zeii aceia pe care îi cinstește tatăl tău și-i ține pe ei în palatul său, care sunt de aur, de argint, de lemn și se închină lor; acei zei au zidit toate acestea câte le vedeți cu ochii”, dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se îndoia și zicea în sine: „Zeii pe care îi cinstește tatăl meu sunt făcuți de mâini omenești. Pe cei de aur și de argint i-au făcut zlătarul (argintarul) și pe cei de piatră i-a făcut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei făcuți au putut zidi această luminată înălțime cerească și o frumusețe ca aceasta pământească, neputând ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mâinile?”.

Astfel, cugetând întru sine, ea căuta adeseori spre cer, ziua și noaptea, și din zidiri se sârguia a cunoaște pe Ziditorul. Odată ea privind mult la cer și fiind cuprinsă de o mare dorință ca să știe cine a făcut acea înălțime cu bunăcuviință și acea lățime și strălucire a cerului, deodată a strălucit în inima ei lumina dumnezeiescului dar și i-a deschis ochii minții, pentru cunoștința nevăzutului, neștiutului și neajunsului Dumnezeu, care, cu înțelepciune a zidit cerul și pământul. Și zicea întru sine: „Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie pe care nu l-a zidit nicio mână omenească. Acela singur este făcător și pe toate cu mâna Sa le zidește. Unul trebuie să fie cel ce a întins lățimea cerului, a întemeiat greutatea pământului și strălucește din înălțime toată lumea cu razele soarelui, cu strălucirea lunii și cu lumina stelelor, iar jos înfrumusețează pământul cu copacii și cu felurite flori și-l adapă pe el cu râuri și cu izvoare de apă. Un Dumnezeu ca acela trebuie să fie, care pe toate le ține, pe toate le cârmuiește, pe toate le viază și pentru toți mai înainte poartă de grijă”.

Așa învăța fecioara Varvara, a cunoaște pe Făcătorul din făpturi, încât se împlineau asupra ei cuvintele lui David: „Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mâinilor tale am gândit”. Cu acea învățătură s-a aprins în inima ei focul dragostei celei dumnezeiești și a ars sufletul ei cu văpaia doririi lui Dumnezeu, încât nu avea odihnă ziua și noaptea; numai la acestea într-una cugeta și de aceasta întruna dorea ca să știe cu adeverire pe Dumnezeu și Ziditorul a toate.

Și nu putea avea învățători pe nimeni din oameni, care să-i descopere tainele sfintei credințe și s-o povățuiască la calea mântuirii, pentru că nu era cu putință nimănui a veni la dânsa, afară de slujnicele cele orânduite, căci Dioscor, tatăl ei, avea pentru dânsa mare pază. Însă singur Duhul Sfânt, învățătorul cel preaînțelept și povățuitor, o învăța pe dânsa dinăuntru nevăzut, cu tainica insuflare a darului Său și lucra în mintea ei cunoștința adevărului. Fecioara era pe acel turn ca o pasăre deosebită, la cele de sus cugetând, iar nu la cele de jos, pentru că nu se lipea inima ei de nimic din cele pământești: nu iubea aurul, nici mărgăritarele cele de mult preț, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe feciorești, nici de nuntă nu gândea vreodată; ci numai spre Unul Dumnezeu avându-și tot cugetul său, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca să fie logodită cu bărbat, mulți tineri bogați, de neam mare și slăviți, auzind de frumusețea ei cea minunată, rugau pe Dioscor ca să binevoiască a le da pe fiica lui în căsătorie. Atunci s-a suit Dioscor în turnul acela la Varvara și a început a-i grăi despre nuntă și a-i spune despre tinerii cei frumoși care caută a o avea pe dânsa mireasă; deci cu care dintre dânșii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plină de înțelepciune, auzind de la tatăl său asemenea cuvinte, s-a roșit la față rușinîndu-se nu numai a auzi, ci și a gândi la nuntă; și în tot chipul s-a lepădat de dânsa, neînvoindu-se cu sfatul tatălui său, pentru că mare pagubă își socotea ei aceasta, adică a-și veșteji floarea curăției sale și a-și pierde mărgăritarul cel fără de preț al fecioriei. Apoi mult sfătuind-o pe dânsa tatăl său, ca să se înduplece voii lui, ea i-a grăit multe cuvinte împotrivă și la sfârșit i-a zis: „Dacă îmi vei grăi mai mult despre aceasta, tată, și mă vei sili către logodire, apoi această voi face: nu te voi mai numi tată și eu singură mă voi omorî și te vei lipsi de fiica ta”. Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spăimântat și s-a dus de la dânsa, neîndrăznind mai mult a-i vorbi. Pe lângă acestea, cugetă că mai bine va fi cu sfaturi bune decât cu sila a o logodi cu cineva și nădăjduia că, după o vreme oarecare, singură își va da seama și va voi a se mărita.

După aceasta s-a gândit să se ducă într-o cale depărtată pentru oarecare trebuință, socotind că fără dânsul Varvara se va mâhni și, când se va întoarce, mai cu înlesnire se va îndupleca a-i asculta sfatul și porunca lui. Deci, plecând Dioscor în cale a poruncit ispravnicului casei, ca să zidească o baie cu multă cheltuială și cu meșteșug iscusit, lingă scăldătoarea care era în grădina lui; iar la baie a poruncit ca să fie două ferestre într-un perete, ce era dinspre miazăzi. Apoi a poruncit ispravnicilor săi să o lase liberă pe Varvara, ca să se pogoare din turn și să umble oriunde va voi și să facă orice-i va plăcea. Se gândea Dioscor astfel, că fiica lui, vorbind cu mai mulți oameni și văzând multe fecioare logodindu-se și măritându-se, va voi și ea a se mărita cu un bărbat.

După plecarea lui Dioscor în cale depărtată, fecioara Varvara, având libertate a intra și a ieși din casa sa și putând, fără oprire, a avea vorbă cu oricine ar voi, s-a împrietenit cu niște fecioare creștine și auzind de la dânsele despre numele lui Iisus Hristos, îndată s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit să știe de la dânsele despre Domnul, mai cu amănuntul, iar acelea îi spuseră ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negrăită, despre întruparea din Preacurata Fecioară Maria, despre patima Lui cea de bunăvoie și învierea, despre judecată ce are să fie și despre veșnica muncă a închinătorilor de idoli; după aceea despre bucuria cea nesfârșită a creștinilor celor credincioși întru împărăția cerurilor.

Acestea toate ascultându-le, Varvara se îndulcea cu inima, ardea cu dragostea către Hristos și dorea botezul. Apoi s-a întâmplat în vremea aceea că a venit acolo un preot din Alexandria în chip neguțătoresc, despre care înștiințându-se Varvara, l-a chemat la ea și a învățat de la dânsul, în taină, cunoștința Ziditorului tuturor și Atotțiitorului Dumnezeu, cum și credința în Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare râvna. Spunându-i preotul toate tainele sfintei credințe, a botezat-o pe ea în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și, învățând-o pe dânsa mult, s-a dus într-ale sale. Iar Sfânta Varvara, luminată fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu și se îndeletnicea în post și în rugăciuni, ziua și noaptea, slujind Domnului său, căruia i s-a făcut mireasă, logodindu-și fecioria sa Lui, ca să o păzească neîntinată.

În acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatăl său când plecase în cale; deci a ieșit odată Sfânta Varvara din turnul său, ca să vadă cum se zidește baia aceea și văzând numai două ferestre la baie, a zis către lucrători: „Pentru ce ați făcut numai două ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca și peretele să fie mai frumos și baia mai luminoasă?”. Meșterii au răspuns: „Așa ne-a poruncit nouă tatăl tău, ca numai două ferestre să facem dinspre miazăzi”. Iar Sfânta Varvara stăruia, poruncindu-le să facă și a treia fereastră în numele Sfintei Treimi. Dar, pentru că meșterii nu voiau să facă aceasta, temându-se de tatăl ei, ea le-a zis: „Eu vă voi apăra de tatăl meu și voi răspunde pentru voi; faceți precum vă poruncesc”. Și au făcut a treia fereastră la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scăldătoare (precum s-a zis) lângă care se zidea baia; acea scăldătoare era îngrădită cu pietre de marmură cioplite. Acolo la scăldătoare venind Sfânta Varvara și uitându-se către răsărit, a însemnat cu degetul pe o marmură chipul Sfintei Cruci, care s-a și închipuit pe piatră cu degetul cel sfânt al curatei fecioare, ca și cum s-ar fi săpat cu fierul. Ba încă lângă aceeași baie chiar urmele cinstitelor ei picioare feciorești s-au închipuit asemenea pe piatră; apoi din urmele acelea a curs apă și multe vindecări se făceau acolo, celor ce veneau cu credință. Pentru că toate acelea, adică baia cea cu trei ferestre, care era făcută în chipul Sfintei Treimi și piatra cea de marmură de lângă scăldătoare, care era cu închipuirea Crucii, cum și urmele picioarelor Sfintei Varvara au rămas întregi până în vremea fericitului Simeon Metafrast, care, după Ioan Damaschin, a scris pătimirea Sfintei Varvara. Acela grăiește în istoria sa astfel: „Până în ziua de astăzi se găsește scăldătoarea aceea, vindecând tot felul de boli în poporul cel iubitor de Hristos, pe care dacă ar fi voit cineva a o asemăna cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scăldătoarea oilor, nu ar fi greșit de la adevăr; pentru că și prin aceea, multe minuni lucrează puterea lui Hristos”.

Altădată, preumblându-se Sfânta Varvara prin palaturile tatălui său, a văzut zeii, idolii cei fără de suflet, stând la loc cinstit și a oftat greu pentru pierderea sufletelor omenești, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat în fața idolilor zicând: „Asemenea vouă să fie toți cei ce vi se închină și toți cei ce cer ajutor de la voi, care sunteți fără suflet”. Acestea zicând, s-a suit în turnul său și se sârguia în rugăciunile sale cele obișnuite și în posturi, toată mintea sa îndreptând-o spre gândirea de Dumnezeu.

După aceasta s-a întors și Dioscor, tatăl ei, din calea sa și luând seamă celor ce se lucrase în casa lui, s-a apropiat și de baia aceea ce se zidise din nou și văzând trei ferestre în perete, a început cu mânie a cârti asupra slugilor și a meșterilor, pentru că au călcat porunca lui și n-au făcut numai două ferestre, ci au făcut trei. Iar ei au răspuns: „Nu cu voia noastră am făcut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru că ea ne-a poruncit nouă să facem trei ferestre, deși noi n-am vrut”. Deci, îndată chemând Dioscor pe Sfânta Varvara, a întrebat-o: „Pentru ce ai poruncit ca să se facă la baie a treia fereastră?”. Iar ea a răspuns: „Mai bine este să fie trei decât două, căci tu, părintele meu ai poruncit să se facă două ferestre în chipul precum mi se pare – a doi luminători cerești, al soarelui și al lunii, ca să lumineze baia, iar eu am poruncit ca să se facă și a treia în chipul luminii celei întreite, pentru că trei sunt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negrăite, celei neapuse și celei neînserate, care luminează pe tot omul ce vine în lume”.

Tatăl ei, tulburându-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale și cu adevărat minunate, dar neînțelese de el, a luat-o de-o parte și stând lângă baie, unde era Crucea cea închipuită pe piatră cu degetul Sfintei Varvara și pe care Dioscor încă nu o văzuse, o întrebă pe sfânta: „În ce chip lumina cea cu trei ferestre luminează pe tot omul, precum ai zis?”. Sfântă a grăit: „Ia aminte, părintele meu, și înțelege cele ce-ți voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu în Treime, care viețuiește întru lumina cea neapropiată, luminează și viază toată zidirea: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt; pentru aceea am poruncit să facă trei ferestre la baie, ca aceasta una – arătând cu degetul – să închipuiască pe Tatăl, cealaltă, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfânt, ca și zidirile să preamărească numele Preasfintei Treimi”. Apoi a arătat cu degetul către Crucea cea închipuită pe marmură și a zis: „Și am închipuit aici și semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunăvoința Tatălui și cu lucrarea Duhului Sfânt, pentru mântuirea omenească s-a întrupat din curata Fecioară și a pătimit de bunăvoie pe o Cruce ca aceasta, precum îi vezi închipuirea; pentru aceea am închipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei să izgonească de aici toată puterea diavolească”.

Acestea grăind, prea înțeleapta fecioară către tatăl său cel împietrit cu inima, despre Sfânta Treime, despre întruparea și patimă lui Hristos, despre puterea Crucii și despre celelalte taine ale sfintei credințe, l-a pornit spre mare mânie.

Îndrăcindu-se Dioscor de iuțime și de mânie și uitând dragostea cea firească, a scos sabia și a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, având sabia în mâna sa. Apoi, ajungând pe mielușeaua lui Hristos cea fără prihană, s-a întâmplat în acel loc un munte de piatră, care era ca un perete și, neavând sfânta unde să fugă de mâinile și de sabia tatălui său sau mai bine a muncitorului său, având scăpare numai pe Dumnezeu, către care ridicându-și ochii cei sufletești și cei trupești, ceru de la El ajutor și apărare. Și n-a zăbovit Cel Preaînalt, auzind pe roaba sa. Ci degrabă întâmpinând-o cu ajutorul Său, a făcut de s-a despicat în două înaintea ei muntele cel de piatră, precum odinioară înaintea Sfintei Mucenițe Tecla, care fugea de mâinile celor fără de rușine. Deci, despicându-se piatra, Sfânta fecioară Varvara a fugit în despicătura aceea și îndată s-a închis piatra la loc după dânsa, dând sfintei cale slobodă ca să se suie în vârful muntelui, unde s-a ascuns într-o peșteră de piatră. Iar Dioscor cel mai împietrit decât piatra, nevăzând înainte pe fiica sa care fugea, se miră cum s-a ascuns de ochii lui căutând-o cu sârguință multă vreme. Deci, înconjurând muntele acela și căutând pe Varvara a văzut doi păstori pe munte, păscându-și oile lor, care o văzuseră pe Sfânta Varvara fugind la munte și ascunzându-se în peșteră. Suindu-se la dânșii, Dioscor i-a întrebat: „N-ați văzut pe fiica mea ascunzându-se pe aici?”. Unul din păstori, fiind milostiv și văzând pe Dioscor plin de mânie, vrând să tăinuiască pe fecioara cea nevinovată, a zis: „N-am văzut-o”. Dar celălalt, tăcând, a arătat cu degetul locul unde se ascunsese sfânta. A alergat Dioscor acolo degrabă, iar pe ciobanul care a arătat pe sfânta cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar în locul acela, pentru că el însuși se transformă în stâlp de piatră, iar oile lui în lăcuste.

Dioscor, aflând pe fiica sa în peșteră, a apucat-o și a început a o bate fără milă și, trântind-o la pământ, o călcă cu picioarele; apoi, apucând-o de păr, o trăgea către casa sa pe calea aspră. După aceea a închis-o într-o casă mică și întunecoasă, încuind ușile și ferestrele și, pecetluindu-le cu pecete, a pus strajă și o chinuia pe dânsa cu foame și cu sete. După aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Marțian și i-a spus toate cele despre fiică-sa, că se leapădă de zeii lor și crede Celui răstignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin îngrozire de munci, să o înduplece la credința cea părintească. Apoi, scoțând-o de la închisoare, a adus-o și a dat-o în mâinile ighemonului, zicând: „Eu mă lepăd de dânsa de vreme ce și ea s-a lepădat de zeii mei și dacă nu se va întoarce iarăși către dânșii și nu se va închina lor împreună cu mine, apoi ea să nu-mi mai fie fiică și eu să nu-i fiu tată; iar tu, stăpânitorule ighemoane, muncește-o pe dânsa precum voiește stăpânirea ta”. Ighemonul, văzând frumusețea cea rară a fecioarei, s-a minunat de cuviința ei și a început a grăi către dânsa cu blândețe, cuvinte bune, lăudând frumusețea ei și neamul cel bun și o sfătuia să nu se lepede de legile cele vechi părintești și să nu fie potrivnică voii tatălui său, ci să se închine zeilor și întru toate să asculte pe tatăl său, ca una ce are să fie moștenitoarea tuturor averilor lui.

Sfânta fecioară Varvara, cu prea înțelepte și blânde cuvinte mustrând deșertăciunea zeilor celor fără de suflet, mărturisea și preamărea numele lui Iisus Hristos și se lepădă de toate deșertăciunile pământești, de bogății și de mângâierile lumești, dorind pe cele cerești. Iar ighemonul o sfătuia pe dânsa să nu necinstească neamul său și să nu-și piardă floarea cea prea frumoasă a tinereților sale. Apoi, mai pe urmă, a zis: „O! frumoasă fecioară, fie-ți milă singură de tine și te sârguiește cu osârdie împreună cu noi, să aduci jertfă zeilor, pentru că mi-e milă de tine și voiesc a te cruța, fiindu-mi jale a da la munci și la răni o așa frumusețe. Iar de nu mă vei asculta și vei petrece nesupusă nouă, apoi mă vei sili pe mine, chiar nevrând, să te chinuiesc cumplit”. Iar Sfânta fecioară Varvara i-a răspuns: „Eu pururea aduc jertfă de laudă Dumnezeului meu și însumi voiesc a-I fi Lui jertfă; pentru că Acela unul este Dumnezeul nostru adevărat, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele; iar zeii tăi nimic nu sunt și nimic n-au zidit, fiind fără de suflet și nelucrători. Căci pe aceia singuri îi zidesc mâinile omenești, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii păgânilor sunt argint și aur, lucruri de mâini omenești. Și toți zeii păgânilor sunt diavoli, iar Domnul cerurile a făcut. Aceste cuvinte proorocești eu le ascult și cred într-unul Dumnezeu care este făcător a toate; iar pentru zeii voștri aceasta mărturisesc, că sunt deșerți și deșartă este nădejdea voastră într-înșii”.

După ce sfânta a grăit aceste cuvinte, ighemonul s-a mâniat și îndată a poruncit să o dezbrace, pentru care această chinuire era mai grea decât rănile cele grele, căci a pus-o să stea goală înaintea multor bărbați, care fără rușine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit să o întindă pe pământ și cu vine de bou să o bată tare, mult timp, încât s-a roșit pământul cu sângele ei. Și încetând muncitorii a o mai bate, după porunca ighemonului, a frecat rănile ei cu zdrențe și cu țesături de păr, adăugind dureri la dureri. Însă toate chinurile acelea care năvăleau mai repede decât vântul și decât viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clătinat pe Sfânta muceniță Varvara, cea tare în credință, pentru că era întemeiată pe piatra Hristos, Domnul său, prin care răbda acele dureri amare.

După aceasta, ighemonul a poruncit să o bage în temniță, până când va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o muncească. Deci fiind abia vie de rănile cele multe, Sfânta Varvara se ruga în temniță cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul său mire, ca să n-o lase pătimind acele dureri cumplite și grăia împreună cu David: Nu mă lăsa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te depărta de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Așa rugându-se ea și fiind miezul nopții, a strălucit o lumină mare, iar sfânta a simțit în inima să o spaimă și o bucurie pentru că se apropia Mirele ei cel nestricăcios, vrând a cerceta pe mireasă sa. Apoi Însuși împăratul măririi S-a arătat întru slava negrăită, pe care văzându-l sfânta, o! cât s-a bucurat cu duhul și s-a îndulcit cu inima! Căutând Domnul spre ea cu ochii blânzi, a zis cu dulcile Sale buze: „Îndrăznește, mireasa Mea și nu te teme. Eu sunt cu tine și privind la nevoința ta, ușurând durerile tale, pregătindu-ți pentru acesta răsplătirea veșnică în cămara Mea cea cerească; deci rabdă până la sfîrșt, ca degrab să te îndulcești de veșnicile bunătăți, întru împărăția Mea”. Niște cuvinte ca acestea grăind către dânsa Hristos Domnul, Sfânta Varvara se topea ca ceară de focul dumnezeiescului dor și ca un râu se revărsa cu dragostea către El. Așa a mângâiat-o Iisus cel prea dulce și cu dragostea Sa a îndulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara și a vindecat-o de răni, încât nici urmă nu se mai cunoștea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la fața ei, lăsându-i o nespusă veselie duhovnicească. Și era sfânta Varvara în temniță ca și în cer cu îngereasca dragoste aprinzându-se către Dumnezeu și mărindu-L cu inima și cu gura, dând mulțumire Domnului că n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care pătimește pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasă și temătoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de când a fost prinsă Sfânta Varvara, o urmărea de departe și privea la pătimirile ei. Iar când sfântă a fost aruncată în temniță, ședea la fereastra temniței, minunându-se cum acea fecioară tânără, în floarea tinereților și a frumuseții sale, a trecut cu vederea pe tatăl său și pe tot neamul său, bogățiile și toate bunătățile, frumusețile lumii acesteia și încă și sufletul său nu și-l cruță pentru Hristos, ci cu osârdie îl jertfește pentru El. Apoi văzând că a vindecat Hristos de răni pe Sfânta Varvara, a dorit ca și ea să pătimească pentru Dânsul și a început a se pregăti pentru nevoințe, rugind pe Iisus Hristos începătorul de nevoințe, ca să-i dea și ei răbdare pentru munci.

Deci, făcându-se ziuă, au scos pe Sfânta Varvara din temniță și au dus-o la necuratul divan, spre a doua întrebare, iar Iuliana îi urmă ei de departe. Sfânta Varvara, stând înaintea divanului, a ighemonului și a celor ce erau împreună cu dânsul, aceștia au văzut pe fecioară sănătoasă, cu fața luminată și mai frumoasă decât întâi, iar pe trup fără nici o rană din cele ce avusese și s-au mirat. Apoi ighemonul a zis către dânsa: „Oare, vezi, o! fecioară, cita purtare de grijă au zeii noștri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit rănită, acum te-au vindecat și, fiind slăbită de dureri acum ești sănătoasă. Deci fii și tu mulțumitoare spre o facere de bine că aceasta și, închinându-te lor, adu-le jertfă”.

Sfântă a răspuns: „Ce grăiești, ighemoane? Oare zeii tăi m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muți și neavând nici o simțire, ei, care nu pot să dea orbilor vedere, muților grăire, surzilor auz, șchiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morți să-i învieze? Cum au putut aceia a mă vindeca și pentru ce să mă închin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tămăduiește toate durerile, iar morților le dă viață. Aceluia eu cu mulțumire mă închin și singură însămi mă aduc Lui jertfă, pe care tu cu ochii tăi cei necurați, orbit fiind cu mintea, nu poți a-L vedea, că nu ești vrednic”.

Aceste cuvinte ale sfintei mucenițe au pornit pe ighemon spre mânie și a poruncit să spânzure pe muceniță pe lemn și să-i strujească trupul cu unghii de fier, apoi să ardă coastele ei cu făclii aprinse. Și pe toate acestea le răbda Sfânta Varvara cu vitejie, ba încă și cu ciocanul a fost bătută în cap. Câte a răbdat acea fecioară fiind vie, n-ar fi răbdat nici un bărbat, oricât de tare, de n-ar fi întărit puterea lui Dumnezeu, nevăzut, pe mielușeaua Lui.

În mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenită; aceea, privind la pătimirea Sfintei Varvara, plângea și nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplându-se de râvnă, a ridicat glas din popor și a început a ocărî tirania cea fără de omenie a nemilostivului ighemon și a huli pe zeii lor cei păgânești. Îndată însă a fost prinsă și, fiind întrebată despre credință, a mărturisit că e creștină; pentru aceea a poruncit ighemonul să o chinuiască și pe dânsa, ca și pe Sfânta Varvara. Deci a fost spânzurata împreună cu Sfânta Varvara și strujită cu piepteni de fier. Iar Sfânta Mare Muceniță Varvara, spânzurata în acele munci, și-a ridicat ochii către Dumnezeu și a zis: „Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omenești, Tu știi că dorindu-Te pe Tine și poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Ție și dreptei Tale celei Atotputernice m-am încredințat. Deci tu, Doamne, nu mă lăsa, ci cu milostivire caută asupra mea și asupra Iulianei, care pătimește împreună cu mine; întărește-ne pe amândouă și ne împuternicește, ca să săvârșim bunăvoința ce ne stă înainte, pentru că duhul este osârduitor, iar trupul neputincios”.

Așa rugându-se sfânta, li s-a dat lor nevăzut ajutor din înălțime, spre răbdare cu bărbăție. După aceasta, tiranul a poruncit să le taie sinurile la amândouă, apoi înmulțindu-se durerile cele grele, Sfânta Varvara, ridicându-și iarăși ochii spre doctorul și vindecătorul său, a strigat: „Nu întoarce fața Ta de la noi, Hristoase, și duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la noi; dă-ne, Doamne, bucuria mântuirii și cu Duh stăpânilor ne întărește, întru dragostea Ta”.

După niște munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfânta Iuliana să o bage în temniță, iar pe Sfânta Varvara, spre mai marea ei rușine, să o poarte goală, spre batjocură, prin toată cetatea, îmbrâncind-o și bătând-o. Sfânta fecioară Varvara cu rușine acoperindu-se ca și cu o haină, a strigat către iubitul său mire Hristos Domnul, zicând: „Cela ce îmbraci cerul cu nori și acoperi pământul cu negură, ca cu niște scutece, Tu însuți o! Împărate, acoperă goliciunea mea și fă ca să nu fie văzute mădularele mele de ochii păgînilor, că nu până în sfârșit să fie de râs roaba Ta”. Și îndată Domnul Hristos, Care împreună cu Sfinții Săi îngeri privea de sus la nevoințele roabei Sale, a grăbit spre ajutorul ei și a trimis către dânsa un înger strălucit, cu haina în chipul luminii ca să acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperită Sfânta Varvara, nu mai puteau ochii paginilor să vadă mădularele ei cele goale și au întors-o către muncitor. După dânsa a fost dusă Sfânta Iuliana așijderea goală, prin toată cetatea, întru priveliștea îngerilor și a oamenilor. Apoi, văzând muncitorul că nu poate să le despartă pe ele de dragostea lui Hristos și să le înduplece să se închine idolilor, le-au judecat pe amândouă, dându-le spre tăiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatră, tatăl Sfintei Varvara, nu numai că nu l-a durut inima, văzând muncile cele cumplite ale fiicei sale, până într-atâta împietrindu-l diavolul, dar nu s-a rușinat făcându-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Căci cu o mina a luat pe fiică-sa, iar cu cealaltă mână ținea sabia și așa a dus-o la locul de osânda, care era însemnat pe un munte, afară din cetate. Apoi a fost dusă de un ostaș și Sfânta Iuliana. Când mergea pe cale, Sfânta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule Cel fără de început, Care ai întins cerul ca un acoperământ și pământul l-ai întemeiat pe ape, Cela ce răsari soarele Tău spre cei buni și spre cei răi și dai ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți, Tu și acum auzi-mă pe mine, roaba Ta, care mă rog către Tine. Ascultă-mă, o, Împărate, și dă darul Tău la tot omul, care mă va pomeni pe mine și pătimirile mele. Să nu se apropie de unul ca acela boală năpraznică și moarte neașteptată să nu-l răpească pe el; pentru că știi Doamne, că trup și sânge suntem și lucrul Preacuratelor Tale mâini”. Așa rugându-se sfânta, s-a auzit glas din cer, chemând-o pe ea împreună cu Iuliana întru cele de sus și făgăduindu-i a-i împlini cererea ei. Deci, mergeau amândouă sfintele mucenițe, Varvara și Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup și a merge către Domnul. Ajungând la locul cel însemnat, mielușeaua lui Hristos, Varvara, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și a fost tăiată de mâinile nemilostivului ei tată. Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: Va dă spre moarte tatăl pe fiul, iar, pe Sfânta Iuliana alt ostaș a tăiat-o și astfel s-a săvârșit alergarea nevoinței lor. Sfintele lor suflete s-au suit în glasuri de bucurie către Hristos, Mirele lor, întâmpinându-le îngerii și însuși Stăpânul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor și pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns năpraznică pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că pe Dioscor, pe când cobora din munte, iar pe ighemon care ședea în casa sa, tunete și fulgere din cer lovindu-i i-au ucis și i-au ars, încât nici cenușa lor nu s-a mai aflat.

În cetatea aceea era un bărbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luând cinstitele moaște ale sfintelor mucenițe, le-a dus în cetate și le-a îngropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit și biserică peste dânsele, în care multe vindecări se făceau, prin moaștele sfintelor cu rugăciunile lor și cu darul Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, a Cărui slavă este în vecii vecilor. Amin.

Sf. Mc. Miropi (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.robasilica.ro

 

Sf. Mc. Miropi

Sfânta aceasta Miropa s-a născut în Efes.

Murind tatăl ei, a fost crescută de maică-sa.

După ce s-a născut din nou prin sfântul botez, stătea copila la mormântul Sfintei Ermiona, una din fiicele Sfântului Apostol Filip, şi primea din mormântul sfintei, mir, pe care-l dădea din belşug tuturora.

De aici a primit şi numele de Miropa.

Când împăratul Deciu, care împărăţea pe vremea aceea, a pornit prigoana împotriva creştinilor (către anul 250), mama şi-a luat copila şi s-a dus în insula Hios, unde avea o moştenire părintească.

Şi stăteau amândouă în casă, rugându-se lui Dumnezeu.

Odată a venit în insulă un mare dregător împărătesc.

Acesta a întemniţat pe un ostaş din oştirea de sub comanda lui, pentru că era creştin.

Dar neputând să-l facă să se lepede de credinţa în Hristos, a poruncit să i se taie capul, iar trupul să fie aruncat şi să fie păzit de ostaşi, ca să nu fie furat de creştini.

Cuvioasa Miropa, mânată de dumnezeiască râvnă, s-a dus noaptea cu slujitoarele ei şi au luat sfintele moaşte.

Le-a uns cu mir şi le-a îngropat într-un loc deosebit.

Când a aflat dregătorul de furtul moaştelor, a legat pe paznici cu lanţuri de fier şi le-a poruncit să umble prin tot oraşul ca să le caute.

Le-a mai spus că le va tăia capul de nu vor găsi trupul furat, în vremea hotărâtă de el.

Sfânta Miropa, văzând în fiecare zi că ostaşii sufăr tare şi din pricina lanţurilor de pe ei şi din pricina rănilor făcute de lanţuri şi din pricina gândului că-i aşteaptă moartea, a fost cuprinsă de mare durere sufletească şi şi-a zis întru sine:

Dacă ostaşii aceştia mor de pe urma furtului săvârşit de mine, îmi umplu sufletul de păcat şi vai de mine în ziua judecăţii“.

Atunci ea a făcut cunoscută fapta ei şi a înfruntat pe împărat care a poruncit să fie chinuită şi apoi să fie închisă în temniţă, unde sfânta şi-a dat duhul lui Dumnezeu.

Iar moaştele sfintei, cu voia dregătorului, le-au luat creştinii şi le-au îngropat într-un loc deosebit.

 

Viața Sfintei Mucenițe Miropi

Sf. Mc. Miropi (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Miropi (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta fecioară Miropi s-a născut în cetatea Efesului, din părinți creștini și a fost luminată cu sfântul botez, după ce tatăl ei se mutase din acestă viață. A fost crescută apoi de maică să în frică de Dumnezeu și avea dragoste a merge adeseori la mormântul Sfintei mucenițe Ermionia, una din fetele Sfântului Apostol Filip, din ale cărei sfinte moaște curgea mir plin de tămăduiri.

Deci luând Miropi din mirul sfintei mucenițe Ermionia și dându-l neputincioșilor, îi tămăduia. Împărățind atunci Decie și pornind prigoana asupra creștinilor, maică să a luat pe Miropi și s-au dus în insula Hiului, unde avea o moștenire. Închizându-se cu fiica sa într-o casă, se rugau lui Dumnezeu.

Venind odată ighemonul Numerian în insula aceia, a fost prins, fiind creștin, fericitul Isidor, bărbatul cel minunat și cu bună cucernicie, care avea dregătoria de ostaș.

Pe acesta, ca unul ce păstra cu sfințenie credința în Hristos și se lepăda de închinăciunea idolească, chinuindu-l ighemonul cu felurite munci, l-a ucis prin tăiere de sabie și l-a aruncat într-o râpă spre mâncarea fiarelor și a păsărilor; și a pus strajă de departe ca să nu fure creștinii trupul mucenicului.

Sfânta fecioară Miropi, pornindu-se cu râvnă dumnezeiască, a mers noaptea cu roabele sale și a luat în taină trupul mucenicului și tăinuindu-l cu cinste, l-au pus în loc însemnat.

Apoi, fiind înștiințat ighemonul că s-a furat trupul lui Isidor, a ferecat cu fiare pe străjeri și a poruncit ca să-i poarte pe dânșii prin toată insula aceia și să-i ispitească zicând că de nu vor afla trupul cel furat până la ziua cea însemnată lor, să li se taie capetele.

Atunci văzând Sfânta Miropi pe străjeri chinuiți cu lanțuri, legați și târâți, și mai auzind că de nu vor afla trupul li se vor tăia și capetele lor, s-a umilit cu sufletul și a zis în sine: „Dacă aceștia pătimesc așa pentru mine, care am luat pe ascuns trupul mucenicului, și vor fi tăiați, apoi amar va fi mie la judecata lui Dumnezeu, căci se va munci sufletul meu, ca una ce am fost pricinuitoarea uciderii acestor oameni”.

Și îndată a strigat către dânșii: „O! prietenilor, trupul pe care l-ați pierdut, eu l-am luat, pe când voi dormeați”.

Ostașii auzind aceasta îndată au luat-o și au dus-o înaintea lui Numerian ighemonul, zicând: „Stăpânul nostru, aceasta este care a furat mortul”. Iar ighemonul a întrebat pe sfânta: „Adevărate sunt cele grăite despre tine?”.

Sfânta a răspuns: „Adevărat”. Și a zis ighemonul: „Cum ai îndrăznit, o, femeie blestemată să faci această?”. Iar dânsa a răspuns: „Îndrăzneață sunt, mustrând ticăloșia și nebunia ta!”.

La aceste cuvinte mândrul ighemon s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit să o bată pe dânsa cu toiege, fără milă; și a fost bătută mult. Apoi a fost târâtă de cosițele părului ei prin toată insula aceia, strujindu-i toate mădularele.

Apoi au închis-o în temniță, fiind aproape moartă. Iar la miezul nopții, rugându-se sfânta, a strălucit o lumină în toată temnița; o ceată de îngeri au stat înaintea ei și în mijlocul lor era Sfântul Isidor, cântând toți cântarea cea întreit sfânta.

Căutând Sfântul Isidor la muceniță, a zis: „Pace ție, Miropie, s-au auzit rugăciunile tale de către Dumnezeu, căci iată vei fi împreună cu noi și vei primi cununa cea gătită ție”.

Acestea zicând Isidor, îndată Sfânta muceniță Miropi, bucurându-se, și-a dat Domnului duhul său și s-a umplut temnița de negrăită bună mireasmă, pe care și străjerii temniței, mirosind, se înspăimântară și se minunară. Iar unul dintr-înșii, văzând și auzind toate acelea, alergând la preot, i-a spus toate cu amănuntul și a primit Sfântul Botez; după aceea a dobândit sfârșit mucenicesc. Iar trupul Sfintei Miropi l-au luat creștinii și l-au îngropat cu cinste în loc însemnat, slăvind pe Dumnezeu.

Ecaterina din Alexandria (287 – 305)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Ecaterina de Alexandria

Mărita și slăvita Mare Muceniță Ecaterina din Alexandria a fost fiica guvernatorului Alexandriei egiptene, Contas (1), în timpul domniei împăratului Maximinus (305-313) și a pătimit pentru Domnul în anul 305.

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 24 noiembrie (slavii) sau la 25 noiembrie (grecii, românii, arabii).

Ecaterina din Alexandria (287 - 305) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Ecaterina din Alexandria (287 – 305) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Viețuind în Alexandria – centrul cunoașterii elenistice în Antichitate – și posesoare a unei frumuseți și inteligențe neobișnuite, Ecaterina (2) a primit o educație deosebit de aleasă, studiind lucrările celor mai mari filozofi și dascăli ai antichității.

Tineri din cele mai bogate familii ale imperiului cereau mâna frumoasei Ecaterina, dar nici unul nu a fost ales.

Le-a spus părinților că nu se va căsători decât cu cineva care o va depăși în celebritate, bogăție, frumusețe și înțelepciune.

Mama Ecaterinei, creștină în ascuns, a trimis-o la propriul ei duhovnic – un Sfânt Părinte care se îndeletnicea cu rugăciunea în singurătate într-o peșteră, nu prea departe de oraș.

După ce a ascultat-o pe Ecaterina, părintele i-a spus că el cunoaște un tânăr care o depășește în toate, adică

Frumusețea lui este mai strălucitoare decât strălucirea soarelui, toată creația se supune înțelepciunii lui, bogățiile lui sunt răspândite în întreaga lume – ceea ce nu diminuează ci, dimpotrivă, sporește nespusa sa noblețe“.

Imaginea cerescului Mire produse în mintea tinerei fecioare o dorință arzătoare de a-l vedea.

Adevărul, după care sufletul ei tânjea, i se va revela.

La despărțire, i-a înmânat Ecaterinei o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe și a sfătuit-o să se roage cu credință către Regina Raiului – Maica Cerescului Mire – pentru a o învrednici cu vederea Fiului Său.

Ecaterina s-a rugat toată noaptea și i-a fost dat să o vadă pe Preasfânta Fecioară, care, după ce a îngenunchiat înainte-I, I l-a trimis pe divinul său Fiu să o vadă.

Dar Fiul și-a întors fața de la ea spunând că El nu o poate privi pentru că era urâtă, dintr-un neam de rând, calică și fără minte ca oricare alta – fără să fie spălată cu apa Sfântului Botez și fără pecetea Duhului Sfânt.

Ecaterina s-a întors la părinte adânc întristată.

El a primit-o cu multă dragoste, a învățat-o credința creștină și a îndemnat-o să-și păstreze puritatea și integritatea și să se roage neîncetat; apoi, asupra ei, a săvârșit taina Sfântului Botez.

Apoi, iarăși i s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul.

Acum, Domnul a privit-o cu tandrețe și i-a dat un inel – un dar nespus de frumos de la Mirele Ceresc.

În timpul acesta, împăratul Maximinus a mers el însuși în Alexandria pentru o sărbătoare păgână.

Din cauza aceasta, sărbătoarea a fost deosebit de fastuoasă și cu o participare foarte numeroasă.

Țipetele animalelor sacrificate, fumul și mirosul jertfelor, focurile aprinse neîncetat și agitația mulțimilor copleșeau Alexandria.

De asemenea, erau aduse și jertfe umane – pentru că aveau grijă să îi arunce în foc pe acei adepți ai lui Hristos care nu îl lepădau în timpul torturilor.

Iubirea Sfintei pentru mucenicii creștini și dorința ei arzătoare de a le ușura soarta au făcut-o pe Ecaterina să meargă la marele preot păgân și conducător al imperiului, împăratul-persecutor Maximinus.

Prezentându-se singură, Sfânta și-a mărturisit credința într-un singur Dumnezeu adevărat și cu multă înțelepciune a denunțat greșelile păgânilor.

Frumusețea fecioarei l-a captivat pe împărat.

Pentru a o convinge și ai arăta superioritatea credinței păgâne, împăratul a poruncit strângerea a 50 din cei mai învățați oameni (retori) ai imperiului, dar Sfânta i-a învins cu înțelepciunea ei, astfel încât ei înșiși au crezut în Hristos.

Sfânta Ecaterina i-a întărit cu semnul crucii, iar ei au acceptat cu curaj moartea pentru Hristos fiind arși din porunca împăratului.

Maximinus, nemaisperând să o convingă pe Sfântă, a încercat să o ademenească promițându-i bogății și faimă.

Primind un refuz hotărât, împăratul a ordonat să fie supusă unor teribile torturi și apoi a aruncat-o în închisoare.

Împărăteasa Augusta, care auzise multe despre Sfântă, a dorit să o vadă.

Convingându-l pe comandantul armatei să o însoțească cu un detașament de soldați, Augusta a mers la închisoare.

Împărăteasa a fost impresionată de tăria de spirit a Sfintei Ecaterina, a cărei față era învăluită de Harul Dumnezeiesc.

Sfânta Mucenică a explicat învățăturile creștine noilor-sosiți, iar ei, crezând, au fost convertiți la creștinism.

În ziua următoare, iarăși au adus mucenica în fața curții de judecată, unde, sub amenințarea că va fi trasă pe roată, au îndemnat-o să se dezică de credința creștină și să aducă jertfe zeilor.

Sfânta l-a mărturisit cu tărie pe Hristos și ea însăși s-a apropiat de roata de tortură, dar un înger a lovit instrumentele de tortură, care s-au rupt în bucăți, în timp ce mulți păgâni treceau pe alături.

Văzând această minune, împărăteasa Augusta și curteanul Porfirie împreună cu 200 de soldați au mărturisit credința lor în Hristos în fața tuturor, apoi fiind decapitați.

Maximinus a încercat iarăși să o ademenească pe Sfânta Mucenică, propunându-i să se căsătorească cu el, și iarăși a avut parte de un refuz.

Sfânta Ecaterina și-a mărturisit cu tărie fidelitatea față de Mirele Ceresc, Hristos, și apoi după o rugăciune către El, ea însăși și-a pus capul pe butuc sub sabia călăului.

 

Sfintele Moaște

Moaștele Sfintei Ecaterina au fost duse de un înger în Muntele Sinai.

În secolul IX sau X, printr-o descoperire minunată, venerabilul cap al Sfintei Mucenițe împreună cu mâna stângă au fost găsite și duse cu mult respect în biserica din Mănăstirea Sinai, zidită de împăratul Iustinian cel Mare în secolul IV.

Un fragment din Moaștele Sf. Ecaterina se găsesc și la biserica Sf. Ecaterina din București (3).

 

Prăznuirea

După vechile practici, până în secolul al XIV-lea, Sfânta Ecaterina (împreună cu Sfântul Mare Mucenic Mercurie) era sărbătorită la 24 noiembrie, în timp ce Sf. Sfințiți Mucenici Clement al Romei și Petru al Alexandriei erau sărbătoriți la 25 noiembrie.

Datele de prăznuire ale acestor sfinți au fost schimbate la cererea Bisericii Mănăstirii Sinai, astfel încât hramul Sfintei Ecaterina, ocrotitoarea mănăstirii, să fie sărbătorit cu mai mult fast, împreună cu Odovania Intrării în Biserică a Maicii Domnului.

Totuși, unele biserici slave continuă să prăznuiască acești sfinți la datele inițiale (4).

Sf. Mare Muceniță Ecaterina este considerată a fi protectoarea intelectualilor (5).

Caravaggio, Saint Catherine of Alexandria, 1598–99, Thyssen-Bornemisza Museum - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Caravaggio, Saint Catherine of Alexandria, 1598–99, Thyssen-Bornemisza Museum – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Imnografie

Tropar (glasul al 5-lea) (varianta greacă):

Să lăudăm mult slăvita și nobila a lui Hristos mireasă,
cucernica Ecaterina, ocrotitoarea Sinaiului și apărarea lui,
care este și sprijinul nostru și întărirea și ajutorul nostru;
care cu sabia Sfântului Duh
strălucit a redus la tăcere înțelepții fără de Dumnezeu;
și fiind încoronată ca o mucenică, acum cere mare milă pentru noi.

Tropar (glasul al 4-lea) (varianta slavă)

Mielușeaua Ta, Iisuse, Ecaterina strigă cu mare glas:
Pe Tine, Mirele meu,Te iubesc
și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc
și împreună mă răstignesc,
și împreună mă îngrop cu Botezul Tău
și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine;
și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine;
ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine,
ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție.
Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Tropar (glasul al 4-lea) (varianta românească):

Cu înțelepciunea ca și cu razele soarelui ai luminat pe filosofii păgâni
și ca o lună prealuminoasă, care strălucea în noaptea necredinței,
întunericul l-ai gonit;
iar pe împărăteasa o ai încredințat, dimpreună și pe prigonitorul l-ai mustrat,
de Dumnezeu chemată, fericită Ecaterino!
Cu bucurie ai alergat la cămara cea cerească, către Hristos, Mirele cel preafrumos,
și de la Dânsul te-ai încununat cu cunună împărătească.
Înaintea Căruia împreună cu îngerii stând,
roagă-te pentru noi, cei ce cinstim sfântă pomenirea ta.

Condac (glasul al 8-lea):

Ceată cinstită ridicați acum dumnezeiește, iubitorilor de mucenici
cinstind pe preaînțeleapta Ecaterina.
Că aceasta în priveliște pe Hristos L-a propovăduit
și pe balaurul l-a zdrobit, cunoștința ritorilor defăimând.

Acatist

Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Muceniță Ecaterina se zugrăvește tânără, înveșmântată ca o împărăteasă, având coroană pe cap, iar în mâini ținând o cruce și o ramură de finic.

Uneori se zugrăvește alături de ea și roata pe care a fost chinuită, cu țepi, cu țepi mari de fier la exterior. (6).

Dionisie mai arată și cum se zugrăvește viața Sfintei Ecaterina și minunile săvârșite de aceasta (7).

Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 - 305) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Mare Mc. Ecaterina (287 – 305) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Obiceiuri și tradiții

În Franța, femeile nemăritate care au trecut de vârsta de 25 de ani, numite odinioară „caterinette”, sărbătoresc această zi într-un mod inedit.

Acestea își trimit cadouri între ele, se felicită, iar prietenii le fac bonete în culorile galben (semnificând credința) și verde (semnificând înțelepciunea).

Cele care primesc aceste bonete le poartă întreaga zi, participând chiar la parade special organizate.

Femeile singure din Marea Britanie serbează și ele această zi într-un mod deosebit, participând la parade ce se încheie cu focuri de artificii.

Ecaterina de Alexandria (n. 287 – d. 305, Alexandria) este, conform tradiției, o sfântă creștină și fecioară, care a fost martirizată la începutul secolului al IV-lea în timpul împăratului roman Maxentius (306-312) - Bernardino Luini – Portrait of Catherine of Alexandria (National Art Museum of Azerbaijan) foto preluat de pe en.wikipedia.org

 Bernardino Luini – Portrait of Catherine of Alexandria (National Art Museum of Azerbaijan) foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești

Sfânta Ecaterina este celebrată în special de către femeile care poartă numele sfintei și derivate ale acestuia: Cătălina, Catinca, Catrina, Caterina, Cati, Catina, Catița, Tincuța etc, dar și de cei cu numele Cătălin.

Sfânta Ecaterina este, în credința populară românească, sora Sfântului Nicolae.

Ea îi poate apăra pe oamenii gospodari de boli și de nebunie.

În această zi nu se lucrează, căci sfânta pedepsește pe cei care nu-i prăznuiesc ziua, trimițând foc asupra lor.

Focul are și acțiuni benefice.

Flăcăii din sat aprindeau focuri pe dealuri și săreau peste acestea; astfel ajutau Soarele pentru a începe, încă o dată, urcușul lui pe boltă în căutarea verii.

Focul trebuia aprins de feciori fie prin gospodăriile din sat, fie sus la stânile de hotar, acolo unde urmau să pășuneze animalele toată vara următoare.

Indiferent de loc, datina impunea aprinderea focului folosind numai lemnul și o bucată de iască, fără cremene și fără chibrituri.

Când fumul începea să se ridice, oamenii îl dirijau spre grajdul vitelor pentru a le proteja de strigoi, care încearcă să le fure „mana”.

Din cele mai vechi timpuri se spunea, spre exemplu, că fetele nemăritate care posteau în ziua Sfintei Ecaterina urmau să își găsească sortitul.

De asemenea, femeile măritate, dar care aveau probleme în căsnicie, posteau în această zi pentru ca soțul lor să se îndrepte.

Ecaterina din Alexandria (287 - 305) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Ecaterina din Alexandria (287 – 305) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Referințe

1 - Contas sau Constus sau Cestus – guvernator sau un nobil bogat și puternic.

2 - „Unii istorici au emis ipoteza că pătimirea sfântei Ecaterina ar fi fost influențată de episodul uciderii filosoafei Ipatia (Hypatia) de către mulțime în Alexandria, în martie 414, cf. Socrate, Hist. ecclés. VII, 15, PG 67, 768-769. Alții leagă viașa sfintei de istoria lui Doroteea, o creștină nobilă și distinsă din Alexandria care a refuzat avansurile împăratului Maximin Daia, lucru pentru care a fost exilată și lipsită de toate bunurile eim dar fără să fie totuși martirizată, cf. Eusebiu de Cezareea, Hist. ecclés. VIII, 14, SC 55, 35-36. În tot cazul, este probabil ca sfânta să fi primit numele de Ecaterina (sau Aicatherine), nume care are ca rădăcină cuvântul „curație”, după convertirea ei la creștinism sau ca urmare a minunilor pe care le-a făcut” – Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos-Petras.

3 - Potrivit basilica.ro.

4 - Conform unei note a lui Bartolomeu de la Mănăstirea Cutlumuș (Muntele Athos) în Mineiul pe luna noiembrie (Sinaxarul Părintelui Macarie de la Simonos-Petras). De asemenea: The Great Horologion. Sfânta Mănăstire Schimbarea la Față, p. 322.

5 - Sinai: Sf. Ecaterina, protectoarea intelectualilor, 9 februarie 2017, LumeaCredintei.com, accesat la 25 noiembrie 2020

6 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 145, 164, 191, 214

7 - loc.cit., pp. 176-178.

 

cititi mai mult despre Ecaterina de Alexandria si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfintei Mari Mucenițe Ecaterina

Ecaterina din Alexandria (287 - 305) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Ecaterina din Alexandria (287 – 305) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Pe vremea păgânului împărat Maximin se afla în cetatea Alexandriei o fecioară cu numele Ecaterina, fiica lui Consta, care fusese mai înainte împărat. Ea, fiind de optsprezece ani, era foarte frumoasă, de statură înaltă și foarte înțeleaptă. Căci învățase tot meșteșugul cărții elinești și se deprinsese cu înțelepciunea tuturor făcătorilor de cărți, celor de demult, a lui Homer, a lui Virgiliu, Aristotel, Platon și ale celorlalți. Dar nu numai ale filosofilor, ci și cărțile doctorilor le-a deprins bine, ale lui Asclipie, ale lui Hipocrat, Galin și, în scurt, tot meșteșugul ritoricesc și silogistic a învățat, încât toți se mirau de înțelepciunea ei. De aceea mulți din domnii cei bogați căutau să o ia de soție de la maicasa, care era creștină în ascuns de teama prigoanei celei mari, care o ridicase în acea vreme asupra creștinilor păgânul Maximin.

Deci, rudeniile și maică să adesea o sfătuiau să se mărite, ca să nu se înstrăineze împărăția tatălui său vreunui alt străin și astfel să se lipsească de dânsa. Iar fecioara Ecaterina, ca o înțeleaptă ce era, foarte mult iubea fecioria și nicidecum nu voia să se mărite. Dar, văzând că o supără mult, a zis către dânșii: „De voiți să mă mărit, apoi aflați-mi un tânăr care să fie asemenea mie, cu patru daruri, cum sunt eu, precum singuri mărturisiți că întrec pe toate celelalte fecioare și atunci îl voi lua de bărbat; pentru că mai nevrednic și mai prost decât mine nu voiesc a lua. Cercetați dar pretutindeni și de se va afla vreunul asemenea mie, bun cu neamul, cu bogăția, cu frumusețea și cu înțelepciunea, atunci mă mărit. Iar dacă îi va lipsi vreunul din aceste daruri, apoi nu-i vrednic de mine”.

Ei, văzând că nu este cu putință a se afla vreun tânăr așa, îi spuneau că feciorii de împărați și alții de domni mari pot să fie de bun neam și mai bogați decât dânsa, dar în frumusețe și în înțelepciune nu se va asemăna nimeni cu dânsa. Iar Ecaterina zicea: „Eu bărbat necărturar nu voiesc a avea!”

Maică-sa cunoscând un părinte duhovnicesc, om sfânt și plăcut lui Dumnezeu, care viețuia într-un loc ascuns afară de cetate, a luat pe Ecaterina și a mers cu dânsa la acel bărbat ce petrecea cu plăcere de Dumnezeu, ca să primească un sfat bun de la dânsul. Iar el, văzând pe fecioara cu chip frumos și cu bună rânduială și auzind măsuratele ei cuvinte cele cu bună înțelegere, și-a pus în minte s-o vâneze pentru slujba lui Hristos, Împăratul ceresc.

Astfel, a zis către dânsa: „Eu știu un tânăr minunat, care fără asemănare te întrece pe tine în toate darurile care ai zis că le ai; pentru că frumusețea Lui întrece strălucirea soarelui, iar înțelepciunea Lui îndreptează toate făpturile și pe cele simțite și pe cele gândite. Apoi vistieria bogăției Lui se împarte în toată lumea și niciodată nu se împuținează, ci cu cât este împărțită, tot mai mult se înmulțește; iar neamul Lui cel bun este negrăit, neajuns și neștiut”.

Acestea auzindu-le fericită Ecaterina, socotea că spune de vreun domn pământesc și s-a tulburat cu inima și s-a schimbat la față și a întrebat pe bătrânul dacă sunt adevărate cele grăite. Iar el o încredința că sunt adevărate și încă mai multe daruri are tânărul acela pe care nu-i este cu putință a le spune. Atunci a întrebat fecioara: „Al cui fecior este Acela pe care tu Îl lauzi atâta?”. Iar el a răspuns: „Acest tânăr nu are tată pe pământ, ci S-a născut negrăit mai presus de fire dintr-o fecioară de bun neam, preacurată și preasfânta, care, pentru curățenia și sfințenia ei, s-a învrednicit a naște un fiu ca acesta. Ea este înălțată mai presus de ceruri și ei i se închină toți îngerii, ca unei împărătese a toată făptura”.

Ecaterina a zis către dânsul: „Oare este cu putință ca să-L văd pe tânărul Acela, de care vorbești niște lucruri atât de minunate?” Iar bătrânul a zis către dânsa: „Dacă vei face precum te voi învăța eu, apoi te vei învrednici a vedea preastrălucita Lui față”. Iar ea a zis către dânsul: „Te văd pe tine om priceput, bătrân cinstit și cred că nu minți. Deci gata sunt a face toate cele ce-mi vei porunci, numai să văd pe Cel lăudat de tine”.

Atunci bătrânul i-a dat icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care avea pe dumnezeiescul Prunc în brațe și a zis către dânsa: „Aceasta este închipuirea Fecioarei și a Maicii tânărului Aceluia, de Care ți-am spus niște asemenea minunate vrednicii. Deci, ia-o în casa ta, și închizând ușile cămării tale, fă rugăciune către dânsa cu bună cucernicie, toată noaptea; iar numele ei este Maria. Apoi roag-o pe dânsa, ca să-ți arate pe Fiul său; și am nădejde că de o vei ruga cu credință, te va asculta pe tine și te va învrednici a vedea pe Acela de Care dorește sufletul tău”.

Atunci, luând fecioara sfântă icoană s-a dus la casa sa. Și după ce a înnoptat s-a închis singură în camera sa și s-a rugat precum o învățase bătrânul. Deci rugându-se, a adormit de osteneală și a văzut în vedenie pe Împărăteasa îngerilor, precum era închipuită pe icoană, cu Preasfântul Prunc în brațe, care dădea raze mai strălucite decât soarele. Dar își întorcea fața către Maică Să, încât nu putea Ecaterina să-L vadă în față; deci a mers în acea parte, iar Hristos și-a întors fața Sa și de acolo.

Aceasta făcându-se de trei ori, a auzit pe Preasfânta Fecioară zicând către Fiul său: „Vezi, Fiule, pe roaba Ta Ecaterina, cât este de frumoasă și cu chip cuvios”. Iar El a răspuns: „Foarte întunecată este și grozavă, încât nu pot privi la dânsa!” Apoi iarăși a zis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Dar oare nu este mult mai înțeleaptă decât toți ritorii, mai bogată și mai de bun neam decât fecioarele tuturor cetățenilor?” Iar Hristos a răspuns: „Adevăr zic ție, Maica Mea, că fecioara aceasta este fără de minte, săracă și de neam prost; căci se află în păgânătate și de aceea nu voi căuta spre dânsa, nici nu voiesc ca să Mă vadă la față”.

Iar Preabinecuvântata Maică a zis către Dânsul: „Rogu-te, Fiul meu preadulce, nu trece cu vederea zidirea Ta, ci o învață pe ea și-i spune ce să facă, ca să se îndulcească de slava Ta și să vadă prealuminata și preadorita Ta față pe care doresc îngerii să o vadă”. Iar Hristos a răspuns: „Să meargă la bătrânul care i-a dat ei icoana și precum o va învăța acela, așa să facă; și atunci Mă va vedea și va afla de la Mine dar”.

Acestea văzând și auzind Ecaterina, s-a deșteptat și se miră de acea vedenie. Făcându-se ziuă, a mers cu câteva roabe ale sale la chilia sfântului bătrân și, căzând cu lacrimi la picioarele lui, i-a spus vedenia și-l rugă să o povățuiască pe dânsa ce trebuie să facă pentru ca să se îndulcească de dragostea Celui dorit. Iar cuviosul i-a spus ei cu de-amănuntul toate tainele adevăratei credințe creștinești, începând de la facerea lumii, de la crearea lui Adam, până la venirea cea mai de pe urmă a Stăpânului Hristos; despre slava cea negrăită a raiului și despre munca cea cu durere și fără de sfârșit a iadului. Iar ea, ca ceea ce era foarte învățată și înțeleaptă, degrabă le-a priceput toate și a crezut din toată inima în Hristos; apoi a primit de la dânsul Sfântul Botez. Deci i-a poruncit ei bătrânul să se roage iarăși cu multă râvnă către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să i se arate ei ca și mai înainte.

Dezbrăcându-se Ecaterina de omul cel vechi și îmbrăcându-se în haina înnoirii Duhului, s-a dus la casa sa și toată noaptea s-a rugat cu lacrimi până când a adormit. Și atunci, iarăși a văzut pe Împărăteasa cerului cu dumnezeiescul Prunc în brațe, Care căuta asupra Ecaterinei cu multă milostivire și blândețe. Și a întrebat Maica lui Dumnezeu pe Fiul Său, zicând: „Îți place Ție Fiul meu, fecioara aceasta?” Iar El a răspuns: „Foarte plăcută îmi este, pentru că acum este prealuminată și slăvită, pe când mai înainte era rușinată și ocărita. Acum este bogată și înțeleaptă, pe când mai înainte era săracă și nepricepută; acum o iubesc pe dânsa, pe când mai înainte o compătimeam; și atât de mult o iubesc, încât voiesc să Mi-o logodesc mireasă”.

Atunci Ecaterina a căzut la pământ, zicând: „Nu sunt vrednică, Preaslăvite Stăpâne, a vedea împărăția Ta; ci mă învrednicește ca să fiu împreună cu robii Tăi”. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a luat pe Ecaterina de mâna cea dreaptă și a zis către Fiul său: „Dă-i Fiul meu, inel de logodnă și o fă pe dânsa mireasa Ta, ca să o învrednicești împărăției Tale”. Atunci Stăpânul Hristos i-a dat ei un inel preafrumos, zicând acestea: „Iată, astăzi te primesc pe tine mireasa Mea veșnică; deci să păzești arvuna aceasta cu dinadinsul și să nu mai primești nicidecum arvună de la alt mire pământesc”.

Acestea zicând Hristos Domnul, s-a sfârșit vedenia. Și deșteptându-se fecioară, a văzut cu adevărat în dreapta sa un inel preafrumos și a primit în inima ei atâta veselie și bucurie, încât din acel ceas s-a robit cu inima ei de dumnezeiasca dragoste. Și atât s-a schimbat de minunat, încât nu mai gândea nicidecum la lucrurile pământești, ci numai la preaiubitul său Mire cugeta ziua și noaptea. Pe Acela Îl dorea și de la Acela se povățuia întotdeauna.

În acea vreme a venit în Alexandria împăratul cel fără de lege care avea râvna fără măsură pentru nesimțitorii zei, fiind el însuși nesimțitor. Și voind să le facă praznic mare, a trimis prin toate cetățile și laturile de primprejur, poruncind popoarelor ca să se adune la dânsul cu jertfe pentru ca să cinstească pe zei. Deci, s-a adunat mulțime de popor fără de număr, aducând fiecare după puterea sa la jertfă unii boi, alții oi, iar cei săraci păsări și altele asemenea. Iar când a sosit ziua urâtei prăznuiri, a jertfit mai întâi nebunul împărat o sută și treizeci de junci iar ceilalți domni și boieri au jertfit mai puțin și fiecare om aducea jertfă după puterea sa. Deci, s-a umplut toată cetatea de răcnet, de glasul dobitoacelor ce mugeau și de mirosul din fumul jertfelor, încât pretutindeni era strâmtorare și tulburare și tot văzduhul era necurat.

Săvârșindu-se acestea și văzând binecredincioasa și preafrumoasa Ecaterina atâta înșelăciune și pierzare de suflete omenești, s-a rănit cumplit la inimă, fiindu-i jale de pieirea lor. Deci, pornindu-se din dumnezeiască râvnă, a luat cu sine puține slugi și a mers la capiștea unde se săvârșeau jertfele. Iar când a stat în ușile capiștei, a atras privirile tuturor prin frumusețea ei, ceea ce era mărturie a frumuseții ei celei dinlăuntru. Apoi a vestit pe împăratul că are să-i spună un cuvânt foarte de folos. Iar el a poruncit să intre.

Venind Ecaterina înaintea împăratului, mai întâi i s-a plecat, dându-i cinstea cuviincioasă, apoi i-a zis: „Cunoaște, o, împărate, înșelăciunea cu care v-ați înșelat de diavoli, de slujiți ca unui Dumnezeu idolilor stricăcioși și nesimțitori. Cu adevărat mare rușine este a fi cineva atât de orb și de nesimțitor, ca să se închine unor uriciuni ca acestea. Măcar crede pe înțeleptul tău Diodor care grăiește că zeii voștri au fost odinioară oameni și și-au sfârșit viața lor ticăloșește; și pentru niște lucruri vestite ce au făcut ei, le-au zidit oamenii statui. Iar neamurile cele de pe urmă, neștiind gândul strămoșilor lor, numai pentru pomenire le- au pus lor statui și părîndu-li-se că este un lucru de mare cinste și de bună cuviință, au început a se închina lor ca unor zei; de care și Plutarh Hironeanul se îngrețoșase și-i trecea cu vederea.

Drept aceea, crede măcar învățătorilor noștri, o! împărate, și nu fii pricină pierzării atâtor suflete pentru care ai să moștenești munca cea veșnică. Ci cunoaște pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel pururea fiitor, fără de început și fără de moarte, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a făcut om pentru mântuirea noastră. Prin El împărații împărățesc, țările se îndreptează și toată lumea împreună se bucură și cu singur cuvântul Lui toate s-au zidit. Acestui Dumnezeu preaputernic și preabun nu-i trebuiesc jertfe ca acestea, nici nu se veselește de junghierea nevinovatelor dobitoace; ci numai poruncește ca să păzim poruncile Lui neclintite”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a mâniat foarte și a rămas fără de răspuns mult timp. Apoi, neputând a se împotrivi cuvintelor ei a zis: „Lasă-ne acum să ne săvârșim jertfă și după aceasta vom asculta cuvintele tale”.

Deci, săvârșind necredinciosul împărat praznicul său cel păgânesc, a poruncit să aducă pe sfânta fecioară la palatul împărăției sale și a zis către dânsa: „Spune-ne nouă, fecioară, cine ești tu și ce sunt cuvintele pe care le-ai grăit către noi?” Eu sunt fiica împăratului celui ce a fost mai înainte de tine și mă cheamă Ecaterina. Am învățat tot meșteșugul cărților ritoricești, filosofice și a măsurării pământului și alte înțelepciuni, dar pe toate acestea le-am trecut cu vederea căci sunt deșarte și nefolositoare și am voit a mă face mireasa Stăpânului Hristos, care grăiește prin proorocul Său acestea:

Pierde-voi înțelepciunea înțelepților și știința știutorilor o voi lepăda. Iar împăratul s-a mirat de înțelepciunea ei și, văzând la dânsa atâta bună cuviință și frumusețe, i se părea că nu este născută din părinți muritori, ci o zeiță din zeii pe care-i cinstea el; încât abia a vrut să creadă că a ieșit din pământeni așa frumusețe negrăită, de a cărei frumusețe rănindu-se, a început a-i grăi cuvinte de desfrânare.

Iar Sfânta, cunoscând gândul lui cel fărădelege, a zis către dânsul: „Diavolii pe care îi cinstiți ca pe niște zei, aceia vă înșeală și vă atrag la pofte dobitocești; iar eu mă socotesc a fi pământ sau tină, zidită de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Și m-a cinstit cu această frumusețe, ca din aceasta mai vârtos să se minuneze oamenii de înțelepciunea Ziditorului, cum într-o față atât de proastă și făcută din tină, a putut să dea o bună înțelegere și frumusețe ca aceasta”.

Atunci s-a supărat împăratul de aceste cuvinte ale ei și a zis: „Nu grăi de rău zeii care au slavă nemuritoare”. Iar sfânta a răspuns împotrivă: „Dacă vei vrea să scuturi puțin de pe minte negura și întunericul înșelăciunii, vei pricepe prostimea zeilor tăi și vei cunoaște pe adevăratul Dumnezeu al Cărui nume, numai dacă se grăiește de cineva sau dacă se însemnează Crucea Lui în văzduh, izgonește pe zeii tăi și-i sfărâma. Și de vei porunci, îți voi arăta adevărul aievea”.

Împăratul, auzind vorba ei cea slobodă, n-a vrut să mai vorbească cu dânsa, temându-se să nu-l biruiască prin cuvintele sale înțelepte și să-l rușineze, ci a zis acestea: „Nu este cu cuviință împăratului a vorbi cu femeile, ci voi aduna filosofii cei înțelepți ca să vorbească cu tine; și atunci vei cunoaște neputința ghiciturilor tale și vei crede în dogmele noastre”.

Zicând acestea a poruncit să păzească pe sfânta fecioară cu dinadinsul. Și îndată a trimis cărți prin toate cetățile stăpânirii sale, în acest fel: „Împăratul Maximin, înțelepților filosofi și ritori care vă aflați sub stăpânirea noastră, bucurați-vă! Toți care slujiți preaînțeleptului zeu Ermi și chemați pe muze, pricinuitoarele înțelepciunii, veniți la mine să astupați gura unei femei preaînțelepte, care s-a arătat zilele acestea și batjocorește pe marii zei, numind faptele lor basme și bârfeli. Deci, arătați-vă înțelepciunea voastră părintească, pentru ca să vă preamăriți între oameni iar de la mine să primiți răsplată și daruri pentru osteneala voastră.

Deci, s-au adunat ritorii cei mai aleși și mai înțelepți, cincizeci la număr, isteți cu mintea în înțelepciune și puternici în grai, cărora împăratul le-a zis astfel: „Gătiți-vă cu sârguință și fără de lenevire spre o nevoință cu bărbăție împotriva unei fecioare, pentru ca să o puteți birui în cuvinte; și nu fiți cu nebăgare de seamă și să socotiți că aveți să vorbiți cu o femeie, ci ca și cum ați avea a sta împotrivă unui nevoitor cu bărbăție și preaînțelept, așa să puneți toată sârguința și să vă arătați înțelepciunea voastră, de vreme ce eu o cunosc preabine, căci covârșește în înțelepciune chiar și pe minunatul Platon. Deci vă rog, ca și cum ați avea a vă lupta cu un filosof, să puneți multă sârguință, și dacă o veți birui, apoi mari daruri vă voi da; iar de veți fi biruiți, apoi vă veți umplea de negrăită rușine și în loc de daruri veți primi moarte cumplită”.

Zicând acestea împăratul, un ritor care era mai vestit și mai înțelept, a răspuns zicând: “Nu te teme, împărate, că deși este isteață la minte acea femeie, însă ea nu poate fi desăvârșita în înțelepciune și în meșteșugul iscusitei retorici; poruncește numai să stea înaintea noastră și vei vedea că îndată ce va vedea atâția ritori și filosofi, se va rușina”. Iar împăratul, auzind pe filosoful care se lăuda, s-a umplut de bucurie și de veselie, nădăjduind că limba cea îndrăzneață va birui pe fecioara cea plină de blândețe și de dumnezeiască înțelepciune.

Deci a poruncit să aducă îndată pe Sfânta Ecaterina înaintea lor – fiind adunată la priveliște mulțime de popor -, vrând să vadă și să audă acea dispută de cuvinte. Dar mai înainte, până a nu ajunge trimișii la sfânta, a venit la dânsa din cer Arhanghelul Mihail și a zis: „Nu te teme, prunca Domnului, căci Domnul tău îți va da mai multă înțelepciune, ca să biruiești cu pricepere pe cei cincizeci de ritori și nu numai aceia ci și mulți alții vor crede prin tine în Hristos și toți vor primi cununa muceniciei”.

Acestea zicându-i îngerul, s-a dus. Și venind trimișii au luat-o și au dus-o înaintea împăratului, a filosofilor și a toată priveliștea. Îndată acel viteaz filosof care se lăuda, a zis cu mândrie către Sfânta Ecaterina: „Tu ești aceea care fără de rușine și fără de minte ocărăști pe zeii noștri?” Iar sfânta i-a răspuns cu blândețe: „Eu sunt, însă nu fără de rușine, nici fără de minte, precum zici tu; ci cu măsură și iubire de adevăr grăiesc acestea, că zeii voștri sunt nimicuri”. Dar ritorii au zis:

„De vreme ce marii făcători de stihuri, poeții, îi lăudau pe zeii cei înalți, deci cum grăiește limba ta cu atâta îndrăzneală asupra lor, de la care ai luat atâta înțelepciune și te-ai împărtășit de dulceața darurilor lor?” Însă ea a răspuns: „Eu nu de la zeii voștri ci de la Unul adevăratul Dumnezeul meu, Care singur este Înțelepciune și viață, am darul înțelepciunii. Și dacă cineva se teme de Dânsul și păzește dumnezeieștile Lui porunci, acela este cu adevărat filosof, iar lucrurile zeilor voștri și poveștile voastre sunt vrednice de râs și de ocară și pline de înșelăciune. Însă spune-mi, care sunt marii făcători de stihuri ai tăi și cum i-au numit pe ei zeii?”

Ritorul a zis: „Mai întâi preaînțeleptul Homer, rugându-se către Die, grăiește: „Prea slăvite Zeus, prea mare zeule și alți zei fără de moarte”. Asemenea și preaslăvitul Orfeu, mulțumind lui Apolon, grăiește acestea: „O, fiul lui Laton, departe săgetătorule, puternice Fivie, care spre toți privești și împărățești peste cei muritori și peste cei fără de moarte; soare care te ridici cu aripi de aur!” În acest fel cinsteau pe zei cei dintâi, și mării și slăviții făcători de stihuri, și aievea i-au numit pe ei fără de moarte. Deci tu nu te înșela, nici nu te închina Celui răstignit ca unui Dumnezeu, căci nimeni din înțelepții cei de demult nu L-au numit Dumnezeu și nici nu L-a cunoscut cineva a fi Dumnezeu”.

Sfânta Ecaterina a răspuns: „Același Homer al vostru grăiește în alt loc despre marele zeu Die că este mincinos, înșelător și viclean și că au vrut să-l lege alți zei, adică Hera, Poseidon și Atena, de n-ar fi fugit să se ascundă. Asemenea și multe alte lucruri de ocară asupra zeilor voștri arată cărțile voastre. Iar de vreme ce ai zis că pe Cel răstignit nici unul din dascălii cei vechi nu-L mărturisesc a fi Dumnezeu, apoi deși nu se cade a cerceta mult despre Dânsul, pentru că este Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului și al pământului, al mării, al soarelui, al lunii și a tot neamul omenesc, neajuns, neurmat și negrăit; dar pentru o mai învederată încredințare, voi arăta dovezi din cărțile voastre.

Ascultă ce grăiește despre dânsul prea înțeleapta voastră Silvia, mărturisind despre dumnezeiasca Lui întrupare și despre mântuitoarea răstignire: „Va veni mai târziu cineva pe acest pământ și va fi trup fără de păcat, cu hotarele dumnezeirii celei fără de osteneală va dezlega patimile cele nevindecate, și Acestuia I se va face zavistie de către poporul cel necredincios și va fi spânzurat la înălțime, ca și cum ar fi fost vrednic morții”. Ascultă și pe nemincinosul tău Apolon, cum fără voia lui a mărturisit pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, fiind silit de puterea Lui: „Unul Cel ceresc mă silește pe mine, Cel Care este Lumina în trei străluciri; și Cel ce a pătimit este Dumnezeu, dar nu cu dumnezeirea a pătimit, căci amândouă sunt, și muritor cu trupul și străin de stricăciune, același Dumnezeu este bărbat, răbdând toate de la cei muritori, adică cruce, ocară și îngropare”.

Acestea le-a zis Apolon despre adevăratul Dumnezeu, Care este fără de început, asemenea cu Cel ce L-a născut pe El și pururea deoființă, început, rădăcină și izvor al tuturor bunătăților zidite; a zidit lumea din neființă în ființă și o chivernisește pe dânsa și, fiind de o ființă cu Tatăl, S-a făcut om pentru noi și a umblat pe pământ, arătând, învățând și bine făcând oamenilor. Apoi a primit moarte pentru noi cei nemulțumitori, ca să deslege osândirea cea dintâi și să primim îndulcirea și fericirea cea de demult.

Și astfel, iarăși ne-a deschis ușile raiului ce au fost încuiate și, înviind a treia zi, S-a înălțat la cer, de unde a trimis Duhul Sfânt ucenicilor Săi. Iar ei, mergând în toată lumea, au propovăduit dumnezeirea Lui, în care și ție, filosofule, ți se cade a crede, ca să cunoști pe adevăratul Dumnezeu și să fii rob al Aceluia, Care este milostiv și mult îndurat și pe cei ce au greșit îi cheamă, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni.

Deci, crede măcar pe învățătorii și pe zeii tăi, pe Platon, pe Orfeu și pe Apolon, care au mărturisit curat și luminat pe Hristos Dumnezeu.

Acestea și multe altele ca acestea grăind preaînțeleapta Ecaterina, s-a spăimântat filosoful, rămânând fără răspuns și neputând să mai grăiască ceva împotrivă. Iar împăratul, văzându-l biruit, minunându-se, a poruncit celorlalți să vorbească cu sfânta fecioară. Dar ei s-au lepădat, zicând: „Nu putem sta împotriva adevărului, căci dacă începătorul nostru a tăcut, fiind biruit, apoi noi ce vom zice?” Atunci împăratul mâniindu-se, a poruncit să aprindă un foc mare în mijlocul cetății pentru ca să ardă pe toți filosofii și ritorii. Însă ei, auzind judecata și răspunsul împăratului asupra lor, au căzut la picioarele sfintei, cerând să se roage pentru dânșii către Unul adevăratul Dumnezeu, ca să le ierte toate câte au greșit din neștiință și să-i învrednicească de Sfântul Botez și de darul Preasfântului Duh.

Sfânta, umplându-se de bucurie, a zis către dânșii: „Cu adevărat sunteți fericiți, căci lăsând întunericul, ați cunoscut lumina cea adevărată și, trecând cu vederea pe acest împărat stricăcios de pe pământ, v-ați apropiat de Cel ceresc. Deci, să nădăjduiți fără îndoială spre milă Lui și să credeți că focul cu care vă înfricoșează păgânii vă va fi vouă botez și scară care vă înalță la cer. În acest foc curățindu-vă de toată necurăția trupului și a duhului, vă veți afla ca niște stele luminate și curate înaintea slavei Împăratului și veți fi iubiții Lui prieteni”.

Zicând acestea Sfânta, i-a bucurat cu această nădejde și a însemnat pe fiecare pe frunte cu pecetea lui Hristos, adică cu Sfânta Cruce. Apoi au mers cu bucurie spre chinuire și, luându-i ostașii, i-au aruncat în foc, în a șaptesprezecea zi a lunii noiembrie. Făcându-se seară, au mers niște oameni binecredincioși și iubitori de Dumnezeu ca să adune moaștele lor și i-au aflat pe toți întregi, căci nici părul capului lor n-a fost ars; pentru care mulți s-au întors la adevărata cunoștință, iar moaștele lor le-au îngropat cu cinste la un loc cuviincios.

Dar împăratul avea purtare mare de grijă pentru Sfânta Ecaterina în ce chip ar putea s-o întoarcă la a sa păgânătate. Și nesporind nimic cu silogismele filosofice, a început cu îmbunări și vicleșuguri a o amăgi, zicând: „Ascultă, fiică bună, te sfătuiesc ca un părinte iubitor de fii, închină-te marilor zei și mai vârtos muzicescului Ermi, care te-a împodobit cu atâtea daruri filosofice, și eu voi împărți cu tine împărăția mea, martori îmi sunt zeii, și îți voi da jumătate din stăpânirea mea și vei viețui împreună cu mine, veselindu-te neîncetat”.

Iar Sfânta, ca o înțeleaptă ce era, pricepând gândul, vicleșugul și înșelăciunea lui, a zis către dânsul: „Leapădă, o, împărate, vicleșugul și nu te asemăna vulpii; pentru că eu ți-am spus o dată că sunt creștină și m-am logodit cu Hristos; pe Dânsul Îl am Mire și Sfetnic și frumusețea fecioriei mele. Deci, mai mult poftesc hainele mucenicești decât porfira împărătească”. Împăratul iarăși a zis: „Mă silești, deși nu voiesc, să-ți necinstesc vrednicia ta și trupul tău să-l înfășor cu multe răni”.

Dar Sfânta a răspuns: „Fă ce voiești, pentru că, cu această ocară vremelnică, îmi vei mijloci mie slava cea veșnică și mulțime de popor, precum nădăjduiesc, va crede prin mine în Hristosul meu. Și din palatul tău mulți vor merge împreună cu mine în sfințitele cămări cerești”. Acestea a proorocit Sfânta, iar Dumnezeu, Care privește din înălțime, a adus la îndeplinire proorocia ei.

Atunci împăratul, mâniindu-se foarte, a poruncit să dezbrace de pe dânsa porfiră și așa s-o bată fără milă cu vine de bou. Deci au bătut-o slugile pe Sfânta Muceniță Ecaterina două ceasuri peste spate și peste pântece, până ce s-a umplut de răni tot trupul ei cel fecioresc și s-a făcut fără chip în bătăi, ea, care mai înainte era atât de frumoasă. Iar sângele ei curgea șiroaie și s-a înroșit pământul de dânsul. Dar Sfânta stătea cu bărbăție și vitejie, încât toți cei ce o vedeau se mirau foarte tare. Mai pe urmă a poruncit fiara cea cumplită ca s-o ducă în temniță și să nu-i dea mâncare până când se va mai gândi cu ce fel de munci s-o piardă pe dânsa.

Augusta, soția împăratului, avea însă mare dorință să vadă fața Sfintei Ecaterina, căci o iubea mult, auzind de faptele ei cele bune, de înțelepciunea și de bărbăția ei; iar mai vârtos, că avusese o vedenie în somn, din care pricină s-a rănit cu inima spre dragostea ei, încât nu mai putea nici să doarmă. Ieșind împăratul din cetate pentru o pricină și zăbovind acolo câteva zile, împărăteasa a avut prilejul să dobândească ceea ce dorea. Căci era acolo un boier mare, credincios prieten al împăratului, cu dregătoria voievod, anume Porfirie, om foarte înțelept. Acestuia i-a mărturisit Augusta gândul său, în taină, zicându-i acestea:

„Într-una din nopțile trecute am văzut în vedenie pe Ecaterina, șezând în mijlocul multor tineri și fecioare frumoase, îmbrăcată în haine albe; și atâta strălucire ieșea din fața ei, încât nu puteam privi la dânsa. Iar ea m-a așezat aproape de dânsa și mi-a pus pe cap o cunună de aur, zicându-mi: „Stăpânul Hristos îți trimite ție această cunună”. De atunci am atâta dorință ca să o văd, încât nu aflu odihnă inimii mele. Rogu-te dar, fă în vreun chip ca să o văd în taină”. Iar Porfirie i-a răspuns: „Eu voi împlini dorința ta împărătească”. Deci, făcându-se noapte, voievodul a luat cu sine două sute de ostași și a mers la temniță împreună cu împărăteasa și dând străjerilor bani, au intrat la Sfânta.

Când a văzut-o împărăteasa, s-a mirat de strălucirea feței ei, care înflorea cu dumnezeiescul dar. Căzând degrabă la picioarele ei, cu lacrimi în ochi a început a zice acestea: „Acum sunt împărăteasă fericită, că m-am învrednicit a te vedea, lucru foarte mult dorit sufletului meu; și însetam ca cerbul să aud limba ta cea izvorâtoare de miere. Și acum, fiindcă m-am învrednicit a dobândi ceea ce am dorit, nu mă voi mai mâhni, chiar dacă m-aș lipsi și de împărăție și de viață. Căci mă bucur cu inima și cu sufletul, privind la atâta strălucire ce răsare din preafrumoasa ta față. Fericită ești tu și vrednică de laudă că te-ai lipit de un Stăpân ca Acesta, de la Care primești atâtea daruri”.

Iar Sfânta i-a răspuns, zicând: „Fericită ești și tu, o! împărăteasă pentru că văd cununa capului tău, ridicată la înălțime de cetele îngerești, pe care după trei zile o vei primi pentru puțina pătimire ce vei răbda, ca să mergi la adevăratul Împărat și să împărățești cu El veșnic”. Iar ea a zis către dânsa: „Mă tem de munci și mai vârtos de bărbatul meu, căci este foarte aspru și fără de omenie”. Zis-a ei Sfântă: „Îndrăznește, că vei avea pe Hristos în inima ta, Care îți va ajuta ca să nu se atingă nici o muncă de sufletul tău. Căci numai puțin va boli trupul tău, câtăva vreme și apoi se va odihni acolo veșnic”.

Acestea zicând Sfânta, a întrebat-o pe ea Porfirie, zicând: „Ce dăruiește Hristos celor care cred într-Însul? Pentru că voiesc și eu să cred într-Însul și să fiu ostașul Lui”. Zis-a lui Sfânta Muceniță: „Dar n-ai citit sau n-ai auzit Scriptura creștinească?” Iar Porfirie a răspuns: „Eu din copilăria mea tot cu războiul m-am îndeletnicit și de alte lucruri n-am avut purtare de grijă”. Zis-a lui Sfânta: „Nu poate limbă să mărturisească bunătățile pe care le-a gătit Preabunul și Iubitorul de oameni Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El și păzesc poruncile Lui”.

Atunci Porfirie s-a umplut de bucurie negrăită și a crezut în Hristos, împreună cu cei două sute de ostași și cu împărăteasa. Și sărutând toți cu bună cucernicie pe muceniță, s-au dus. Iar milostivul și iubitorul de oameni Hristos, n-a lăsat pe sfânta Sa mireasă nebăgată în seamă atâtea zile ci, ca un părinte iubitor de fii, avea purtare de grijă de dânsa și-i trimitea în toate zilele hrană, printr-o porumbiță. Apoi, chiar Hristos a venit de a cercetat-o cu mare slavă și cu multe cete cerești. Și mai mult a întărit bărbăția ei și a umplut-o de îndrăzneală, zicând: „Nu te teme, iubita Mea mireasă, pentru că Eu sunt cu tine și prin răbdarea ta pe mulți vei întoarce către Mine, și de multe cununi te vei învrednici”. Cu astfel de cuvinte mângâind-o pe ea Domnul, S-a dus.

A doua zi, șezând împăratul la judecată, a poruncit să o aducă pe muceniță, care a intrat în curțile împărătești cu lumina cea strălucitoare și cu atâtea daruri duhovnicești, încât cei ce stăteau înainte se minunau de strălucirea frumuseții ei. Și s-a minunat împăratul foarte tare, văzând că n-a slăbit cu trupul, nici nu s-a schimbat frumusețea feții sale în atâtea zile, socotind că i-a dat cineva hrană în temniță și de aceea voia să pedepsească pe străjeri. Dar Sfânta Ecaterina, ca să nu fie alții munciți fără vină pentru dânsa, a mărturisit adevărul, zicând: „Să știi, împărate, că mie nu mi-a dat hrană vreo mână omenească, ci Stăpânul meu Hristos, Care îngrijește de robii Săi. Acela m-a hrănit pe mine”.

Deci, mirându-se împăratul de o frumusețe ca aceea, a vrut să o ispitească pe dânsa iarăși cu îmbunări și cu vicleșug, zicându-i acestea: „Ție ți se cade să împărățești, fiica mea, căci ești doamnă în chipul soarelui, care și pe Artemida o covârșești cu frumusețea. Vino dar de jertfește zeilor, ca să împărățești cu noi și să ai viață plină de bucurie. Rogu-te, nu voiesc a-ți pierde cu muncile o așa podoabă și frumusețe”. Sfântă a zis: „Eu sunt pământ și cenușă și toată frumusețea ca o floare se veștejește și ca visul piere prin boală sau de bătrânețe; iar după moarte cu totul putrezește. Deci nu te îngriji de bună cuviință și de frumusețea mea”.

Acestea vorbindu-le Sfânta Ecaterina cu împăratul, un eparh cu numele Hursaden, aspru cu obiceiul, tiran și chinuitor nemilostiv, vrând să arate către împăratul dragoste și bună voire, a zis: „Eu, împărate, am aflat o muncă prin care vei birui pe această fecioară. Poruncește să se facă patru roți de lemn într-o osie și să bată împrejur sulițe ascuțite și alte fiare ascuțite; două roți să se întoarcă în stânga și două în dreapta, iar în mijlocul lor să fie fecioară legată. Și așa, întorcându-se roțile, să-i zdrobească trupul ei. Însă mai întâi să se întoarcă roțile singure înaintea fecioarei, pentru ca, văzându-le, să se teamă de munca cea cumplită și să se plece la voia ta; iar de nu, apoi să primească amară moarte”.

Plăcând împăratului sfatul eparhului, a poruncit să facă acel fel de roți. Și fiind adusă sfântă la acea cumplită muncă, a întors roțile cu multă nevoie înaintea ochilor ei, ca să o înfricoșeze. Apoi a zis tiranul către dânsa: „Oare vezi ce muncă ți s-a pregătit, în care vei lua moarte amară, de nu te vei închina zeilor?” Iar ea a răspuns: „De multe ori ți-am spus gândul meu; de aceea nu mai pierde vremea, ci fă ceea ce voiești”.

Văzând el că nu poate să o înfricoșeze cu nimic și să o întoarcă de la Hristos, a poruncit să o lege între roți și să le întoarcă repede, pentru ca, cu acele fiare ascuțite, să fie zdrobită în bucăți și să moară cu cumplită moarte. Deci începându-se acea muncă, îndată s-a pogorât îngerul Domnului din cer și a dezlegat pe Sfânta din legături, iar roțile le-a sfărâmat în bucăți, iar acelea, sărind din locul lor, pe mulți pagini rănindu-i, i-au omorât. Iar poporul ce era de față, văzând acea minune preamărită, striga: “Mare este Dumnezeul creștinilor!” Dar împăratul se întunecase de mânie și iarăși se gândea ca să afle asupra muceniței vreo muncă mai nouă.

Împărăteasa, auzind acea minune, a ieșit din camera ei și a început a mustra pe împăratul, zicând: „Cu adevărat ești nebun și fără de minte, dacă îndrăznești a te lupta cu Dumnezeul Cel viu, și a munci pe roaba Lui cu nedreptate!” Acestea fără nădejde, auzindu-le împăratul, s-a sălbăticit de mânie și s-a făcut fără de omenie, mai mult decât toate fiarele. Și, lăsând pe Sfânta Ecaterina, și-a întors minia asupra soției sale, uitându-și dragostea cea firească față de dânsa.

Deci a poruncit ca să aducă o ladă mare și să o umple cu plumb, ca să fie nemișcată. Acolo a pus sânii femeii sale, între capac și ladă și a bătut cuie prin capac și prin ladă, străpungându-i, încât i s-a pricinuit o durere nespusă și i s-au rupt cu mare nevoie. Iar fericită Augusta, răbdând acea durere negrăită, se bucura, pătimind pentru adevăratul Dumnezeu, către Care se și rugă ca să-i trimită ajutor din înălțime.

Deci, rupându-se sânii ei, curgea sângele ca un izvor și toți care erau de față s-au umplut de jale și-i durea inima pentru aceea care pătimea munca cea mai amară și mai nesuferită. Iar tiranul cel nemilostiv n-a miluit pe soția sa, ci a poruncit să-i taie capul cu sabia. Dar ea primind cu bucurie osânda aceasta a zis către Sfânta Ecaterina: „Roaba adevăratului Dumnezeu, fă rugăciune pentru mine!” Iar aceea a zis: „Mergi cu pace, ca să împărățești cu Hristos în veci!” Și astfel a fost tăiată fericită împărăteasă afară din cetate în ziua de douăzeci și trei a lunii noiembrie. Iar voievodul Porfirie, luând noaptea trupul ei, l-a îngropat cu cinste. Iar a doua zi a stat înaintea împăratului, împreună cu ostașii cei ce crezuseră în Hristos, și a zis: „Și noi suntem ostași ai marelui Dumnezeu”.

Aceasta nerăbdînd împăratul să audă, a oftat din adâncul inimii, zicând: „Vai, am pierit, că m-am păgubit de minunatul Porfirie!” Apoi, întorcându-se către ceilalți ostași, a zis: „Și voi, ostașii mei preaiubiți, v-ați înșelat și v-ați îndepărtat de zeii părintești? Dar cu ce v-au greșit vouă zeii de i-ați părăsit pe dânșii?” Iar ei nu i-au răspuns lui cuvânt, ci numai Porfirie a zis: „Pentru ce lași capul și întrebi picioarele? Vorbește cu mine”. Iar el a zis: „Cap rău, tu ești pricina pierzării lor”. Și neputând mai mult a grăi de mânie, a poruncit să le tăie capetele tuturor; și așa s-au sfârșit. Deci, s-a împlinit proorocia Sfintei Ecaterina, care a zis împăratului: „Că mulți din palatele tale vor crede în Hristos Dumnezeu”.

După acestea, aducând muncitorul pe Ecaterina la divan, a zis către dânsa: „Multă supărare și pagubă mi-ai făcut! Tu ai înșelat pe femeia mea și pe viteazul meu voievod l-ai pierdut, el care era puterea oștilor mele și alte multe răutăți mi s-au întâmplat mie prin tine și se cădea îndată fără de milă să te omor; dar te iert pentru că îmi este milă a te pierde pe tine, o fecioară atât de frumoasă și înțeleaptă. Deci, fă-mi voia, iubita mea! Jertfește zeilor ca să te fac împărăteasă și niciodată nu te voi mai supăra, nici voi face vreun lucru fără de sfatul tău. Și vei viețui împreună cu mine într-atâta veselie și fericire, în care nici una din împărătese n-a fost vreodată”.

Acestea și multe altele grăia vicleanul, căutând să înșele pe mireasă lui Hristos cea aleasă. Dar n-a putut cu cuvintele sale cele înșelătoare să o despartă de Hristos, cu Care ea se legase tare, cu legătura dragostei celei adevărate. Apoi, văzând că nici cu momeli, nici cu făgăduințe, nici cu îngroziri, nici cu munci nu poate să o înduplece pe cea mai tare decât diamantul, a dat asupra ei hotărârea să-i fie tăiat capul afară din cetate.

Deci, luând-o ostașii, au dus-o la locul de chin. Și mergea în urma ei popor mult, bărbați și femei, plângând pentru dânsa, căci avea a se pierde, precum ziceau ei, o tânără preafrumoasă și prea înțeleaptă. Iar cele mai alese dintre femei și de neam bun ziceau către dânsa, tânguindu-se: „O, preafrumoasă și prealuminată fecioară, pentru ce ești așa de aspră cu inima și cinstești mai mult moartea decât viața aceasta preadulce? Și pentru ce-ți pierzi în deșert și fără de vreme floarea tinerețelor tale? Oare nu este mai bine să asculți pe împăratul și să te îndulcești de atâtea bunătăți în viața aceasta, decât să mori ticăloșește?”.

Iar ea a răspuns: „Lăsați plânsul cel fără de folos și mai vârtos vă bucurați, că eu văd acum pe iubitul meu Mire, Iisus Hristos, Făcătorul și Mântuitorul meu, Care este frumusețea mucenicilor, cununa și slava mea. Și mă cheamă către frumusețea raiului cea negrăită, ca să împărățesc împreună cu Dânsul și să mă veselesc în veacul cel fără de sfârșit. Deci nu plângeți pentru mine, ci plângeți pentru voi, căci pentru necredința voastră aveți să mergeți în focul cel fără de sfârșit, ca să vă munciți în veci”.

Apoi, ajungând la locul de tăiere, a făcut rugăciunea aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, mulțumescu-Ți că ai pus pe piatra răbdării picioarele mele și ai îndreptat pașii mei. Tinde-Ți acum prea cinstitele Tale palme pe care le-ai întins pe Cruce și primește sufletul meu, pe care l-am adus Ție ca jertfă, pentru dragostea Ta. Adu-Ți aminte, Doamne, căci trup și sânge sunt, și nu lăsa greșelile mele cele făcute din neștiință, ca să fie arătate de cumpliții ispititori la înfricoșata Ta judecată, ci spală-le cu sângele pe care-l vărs pentru Tine și rânduiește ca trupul acesta, care, rănindu-se, se taie cu sabia, să fie nevăzut de vrăjmașii tăi cei ce mă prigonesc.

Caută dintru înălțimea Ta, Doamne, și asupra poporului acestuia ce stă înainte și-l povățuiește la lumina cunoștinței Tale. Și acelora care vor chema prin mine numele Tău Cel preasfânt, dă-le toate cererile cele spre folos, pentru ca de toți să se laude măririle Tale în veci”.

Astfel rugându-se, a zis chinuitorului: „Săvârșește-ți porunca!” Iar el, întinzând sabia, i-a tăiat cinstitul ei cap; și a curs din rană lapte în loc de sânge. Iar cinstitele ei moaște le-au luat în acel ceas sfinții îngeri, precum s-a văzut de credincioșii cei vrednici și le-au dus cu cinste în Muntele Sinai, în slava lui Hristos Dumnezeu, Care, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, într-o dumnezeire împărățește în veci. Amin.

Mercurie (224 – 250)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Mercurie

Sfântul Mare Mucenic Mercurie (în latină Mercurius; n. 224 – d. 250 ) a trăit în prima jumătate a secolului al III-lea, în Imperiul Roman.

A pătimit și a fost martirizat în perioada marii persecuții împotriva creștinilor, pe vremea împăratului Decius, fiind executat în Cezareea Capadociei la 4 decembrie 250.

Numele său inițial, Philopater, înseamnă în limba greacă „Iubitor al Tatălui”.

De asemenea, Sf. Mercurie mai este cunoscut și sub numele de Abu-Seifein, care în limba arabă înseamnă „Cel care are două săbii”, cu referire la o a doua sabie care i-a fost dată de Arhanghelul Mihail.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 25 noiembrie.

Sf. Mare Mc. Mercurie (224 – 250) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mare Mc. Mercurie (224 – 250) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mercurie s-a născut în anul 224 d.Hr. în cetatea Eskentos, din Capadocia (provincie romană din Asia Mică, astăzi în Turcia).

Tatăl său, Yares, de origine scită, centurion în armata imperială romană, i-a dat numele la naștere Philopater („Iubitor al Tatălui”, în limba greacă).

La scurt timp după nașterea fiului său, Yares și soția sa s-au creștinat.

La sfântul botez ei au primit nume noi: Yares s-a numit Noe, iar soția lui Saphina.

Tot atunci l-au botezat și pe micul Philopater, dându-i numele Mercurius (Mercurie).

Vestea despre creștinarea lor s-a răspândit repede și mai-marele cetății i-a arestat și, deoarece aceștia au refuzat să se dezică de credința lor și să se închine idolilor, a ordonat să fie aruncați pradă animalelor sălbatice în arena circului roman de acolo.

S-a întâmplat însă o minune: fiarele nu i-au atacat pe cei trei, aceștia scăpând teferi.

Văzând aceasta, dregătorul care îi condamnase la moarte a revenit asupra sentinței și i-a eliberat.

Au trecut anii și, după moartea tatălui său, tânărul Mercurius a fost chemat de noul împărat roman, Decius, să îl înlocuiască pe Noe în rândurile armatei imperiale.

Descris ca fiind foarte puternic și curajos, Mercurius a câștigat respectul camarazilor săi, fiind renumit ca un iscusit mânuitor al spadei romane (gladius).

Când barbarii au atacat Roma, Decius a ezitat să lupte cu ei, văzând mulțimea acestora.

Mercurius a venit în fața lui și a spus: „Nu vă temeți, pentru că Dumnezeu ne va ucide dușmanii și ne va aduce victoria”.

După mai multe zile de luptă, Arhanghelul Mihail i-a apărut lui Mercurie, cu o sabie strălucitoare.

Sf. Mercurie a luat acea sabie de la arhanghel, de aici provenind și numele Abu-Seifein – „Cel cu două săbii”, o sabie militară și o sabie divină.

Sub comanda lui, romanii au obținut o victorie decisivă asupra barbarilor.

Aflând această veste, Decius s-a bucurat nespus; el l-a onorat pe Mercurius și l-a înaintat în rangurile militare.

 

Mucenicia

În anul 249 împăratul roman Decius a promulgat un edict prin care toți creștinii, indiferent de vârstă sau stare socială, erau obligați să vină personal și să ofere jertfe zeilor păgâni.

Celor care fugeau li se confiscau averile și când se întorceau acasă puteau fi uciși, dar cel mai adesea se urmărea obținerea apostazierii (renegarea credinței creștine) și nu uciderea lor.

Arhanghelul Mihail i-a apărut lui Mercurie și i-a spus să-și amintească de Dumnezeu și să nu se teamă de persecuție.

Sfântul s-a simțit încurajat și a petrecut toată noaptea rugându-se cu credință.

Împăratul Decius a trimis mesageri care l-au chemat pe Mercurie la palatul imperial din Cezareea Capadociei.

Acolo, împăratul, după ce i-a mulțumit pentru faptele de arme și vitejia arătată în lupte, i-a spus:

Dragă Mercurius, să mergem să oferim jertfe zeilor care ne-au ajutat să obținem victoria în acest război”.

Mercurie a refuzat însă și a mărturisit că este creștin spunând:

Nu mă închin nimănui, decât Domnului și Dumnezeului meu”.

Împăratul a încercat să-l convingă să renunțe la credința sa, dar nu a reușit.

Atunci a ordonat ca Mercurie să fie legat și torturat.

Temându-se însă de o revoltă, pentru că poporul îl admira și îl iubea pe Mercurie, împăratul a ordonat decapitarea grabnică a sfântului, la 4 decembrie 250 d.Hr.

În sinaxar, mucenicia Sf. Mercurie este descrisă astfel:

Dar pentru mărturisirea lui Hristos a stat înaintea lui Deciu și, fiind legat de patru pari, i-au crestat trupul cu cuțitele și l-au chinuit în nenumărate chipuri. Iar în cele din urmă a fost adus la Cezareea Capadociei unde i-au tăiat capul. Și așa a luat pururea pomenitul cununa muceniciei. Deci era sfântul, când a mărturisit pe Hristos, de douăzeci și cinci de ani. Voinic la trup, frumos la față, galben la păr, care îl împodobea și firească rumeneală având, care strălucea pe obrazul lui.

 

Moaștele

Capul sfântului Mercurie se afla în secolului al XVIII-lea la biserica „Sfântul Gheorghe” din Ocnele Mari.

De aici a fost adus la catedrala episcopiei din Râmnicu-Vâlcea în anul 1776, de către episcopul Partenie.

A stat aici până în anul 1916, când a fost transportat cu alte obiecte de cult la Moscova.

În timpul Patriarhului Iustin Moisescu, în 1956, a fost readus în țară și, la solicitarea Înaltpreasfințitului Părinte Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei și a Preasfințitului Părinte Gherasim, Episcopul Râmnicului, „Capul” Sfântului Mercurie a revenit la Catedrala din Râmnic.

Racla prețioasă cu capul sfântului a fost preluată în timpul comunismului de către Muzeul de Artă din București, ca și multe alte moaște care se aflau în racle prețioase, considerate obiecte de artă veche.

După căderea comunismului, cele multe moaște au fost recuperate de către Biserică de la Muzeul de Artă, dar nu și raclele vechi.

Capul sfântului Mercurie este păstrat și cinstit astăzi la catedrala Arhiepiscopiei Râmnicului într-o raclă specială, făcută din lemn de tei și cireș.

 

Acatistul Sfântului Mare Mucenic Mercurie (25 Noiembrie)

Troparul, glasul al 4-lea:

Nevoinţele muceniciei răbdându-le, ca un ostaş nebiruit ai stat înaintea Împăratului Celui nemuritor, Mucenice Mercurie, unde, împreună cu cetele pătimitorilor luând îndrăzneală, grăbeşte cu rugăciunile tale spre ajutorul celor ce cu credinţă cinstesc pomenirea ta.

Condacul 1

Cel ce ai fost prin înger chemat să-L mărturiseşti pe Hristos, Cel ce te-a întărit pe tine şi cu sabie dumnezeiască te-a dăruit, prinos de laudă aducem ţie, cel ce eşti apărător nebiruit creştinătăţii şi nouă celor păcătoşi; pentru aceasta îţi cântăm: Bucură-te, bunule pătimitor, Mare Mucenice Mercurie!

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Mucenic Mercurie se zugrăvește sub chipul unui „tânăr, cu începere de barbă” și „când a răbdat muncile, fost-a de 25 de ani, mare la trup, cuvios și frumos la fașă, strălucind de rumeneala ce avea în obraz, plavoș la păr, de sabie și-a primit sfârșitul”.

 

Viața Sfântului Mare Mucenic Mercurie

Sf. Mare Mc. Mercurie (224 – 250) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Mare Mc. Mercurie (224 – 250) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Deciu și Valerian, păgânii împărați ai Romei, chemând pe toți domnii și boierii lor, s-au sfătuit pentru întinderea și înmulțirea cinstirii zeilor lor și pentru pierzarea și risipirea sfintei credințe creștinești. Și toți, cu un gând, s-au învoit la acel sfat fărădelege și au dat o poruncă în capitala Romei, care era scrisă astfel:

„Împărații Romei, biruitorii cei nebiruiți, pururea cinstiți, marii credincioși Deciu și Valerian, împreună cu toți boierii, dau în știre că de vreme ce facerile de bine și darurile zeilor noștri le-am cunoscut și ne-am îndulcit și de biruințele ce ne sunt date nouă de la dânșii asupra vrăjmașilor noștri; apoi, că tot felul de roade primim de la dânșii cu îndestulare, prin bună prefacere a văzduhurilor și i-am cunoscut pe ei a fi nouă mari făcători de bine și de obște rînduitori pentru cele de folosul nostru.

Drept aceea cu un sfat împreună glăsuit cu boierii, poruncim ca toată rânduiala poporului, liberi și robi, ostașii și neostașii, să aducă jertfă zeilor, căzând la dânșii și cu rugăciune plecându-se. Iar dacă va îndrăzni cineva a călca dumnezeiasca noastră poruncă ce este întărită de noi cu sfat de obște, pe unul ca acela poruncim ca să-l arunce legat în temniță, apoi să se omoare prin felurite munci. Și de se va pocăi, plecându-și genunchii, de mare cinste se va învrednici de la noi.

Iar de se va împotrivi, apoi după multe munci, să ia pedeapsă de sabie sau să fie aruncat în mare sau să se dea spre mâncare păsărilor și câinilor; mai vârtos dacă se va afla cineva de credința creștinească, acela astfel să fie muncit. Iar cei ce se vor supune poruncii noastre, mare cinste și daruri vor moșteni. Fiți sănătoși cu bună norocire”.

Astfel de poruncă împărătească fiind dată, s-a tulburat toată cetatea Romei, căci se propovăduia acea poruncă fără de Dumnezeu prin toată cetatea și se trimitea prin toate cetățile și împrejurimile lor. În acea vreme s-au sculat barbarii asupra împărăției Romei și pregăteau împărații oștile lor ca să iasă la război împotriva barbarilor. Deci au poruncit trupelor de prin toate cetățile să se adune la Roma. Atunci a venit și trupă în care era ostaș Mercurie și se chema trupa aceea Martenses din Armenia cea Mare, sub stăpânirea voievodului Saturnin.

Deci, ieșind împăratul Deciu la război, a rămas în Roma Valerian și, făcându-se multă vreme război și măcel mare între barbari și romani, s-a arătat lui Mercurie îngerul Domnului în chip de om mare, îmbrăcat în haine albe, ținând în mâna să o sabie, și a zis către dânsul: „Nu te teme, Mercurie, nici te înfricoșa, căci sunt trimis spre ajutor ție, ca să te fac biruitor. Deci, primește această sabie și pornește asupra barbarilor și, după ce-i vei birui, să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău!”.

Iar el fiind înspăimântat, i se părea că cel ce i s-a arătat este unul din boierii Romei. Și luând sabia pe care i-o dăduse, a pornit cu mare iuțeală asupra potrivnicilor, pe care-i tăia ca pe niște iarbă. Și trecând prin trupele barbarilor, până la împăratul lor, l-a ucis cu sabia și împreună cu el mulțime mare de ostași viteji, încât i se lipise mâna cu sânge de mânerul săbiei. Și așa au fost biruiți și izgoniți barbarii de către romani.

Atunci Deciu, văzând vitejia cea mare a lui Mercurie, l-a chemat la sine și, cinstindu-l cu mari daruri, l-a pus voievod peste toate oștile. Apoi, părându-i-se lui Deciu căci cu ajutorul zeilor au biruit pe vrăjmași, se veselea foarte și împărțind oștilor aur mult, a slobozit pe fiecare într-ale lor. Iar ei împreună cu Mercurie mergând la Roma, făceau ospețe mari prin cetăți.

Într-o noapte, dormind voievodul Mercurie, a venit la dânsul îngerul, în același chip precum i se arătase și mai înainte și, lovindu-l în coastă, l-a deșteptat. Iar el văzând cele ce i se arătaseră, s-a înfricoșat și a rămas mut. Apoi îngerul a zis către dânsul: „Mercurie, nu-ți mai aduci aminte de ceea ce ți-am zis în război? Vezi, ca să nu uiți pe Domnul Dumnezeul tău, căci ți se cade a pătimi pentru El și a lua cunună de biruință împreună cu toți sfinții”.

Îngerul zicând acestea, s-a făcut nevăzut. Iar el, venindu-și în sine, a început a mulțumi lui Dumnezeu și și-a adus aminte de credința creștinească de care auzise de la moșul și de la tatăl său. Căci tatăl său, anume Gordian, care a fost ostaș în aceeași trupă în care și el mai pe urmă a fost ostaș, adeseori grăia: „Fericit este cel ce ostășește Împăratului ceresc, că va primi de la El răsplată în împărăția cea cerească! Căci Acel Împărat a făcut toate numai cu cuvântul și are să judece viii și morții și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

De aceste cuvinte ale tatălui său aducându-și aminte Mercurie și socotind cu mintea arătarea îngerului, s-a umplut de bucurie și a început a plânge și a se tângui, zicând: „Vai mie, păcătosul, căci fiind ramură de copac verde, m-am uscat, neavând acum rădăcina cunoștinței de Dumnezeu!”.

Astfel zicând în sine și tânguindu-se, au venit slugile împărătești să-l cheme la împărat la un sfat. Iar Mercurie a spus că este bolnav și a amânat împăratul sfatul pe altă zi; căci nu voia să se sfătuiască la nimic fără de Mercurie. Așa de mult îl iubea și îl cinstea. Iar a doua zi, chemând pe Mercurie cu cinste, s-a sfătuit împreună cu dânsul ceea ce era de folos împărăției Romei. Iar după sfat, a zis împăratul către Mercurie: „Să mergem împreună în capiștea Artemidei ca să-i aducem jertfă”. Iar sfântul s-a despărțit în taină de împărat și s-a dus la gazda sa.

Însă unul din boieri l-a clevetit la împăratul, zicând: „Mare împărate, biruitorule nebiruit, alesule de zei a stăpâni împărăția, binevoiește cu blândețe a mă asculta pe mine. Acesta care este cinstit de dreapta împărăției voastre și pe care stăpânia voastră l-a preamărit, nu vine împreună cu noi în capiștea marei zeițe ca să aducă jertfă pentru stăpânia voastră”. Iar împăratul l-a întrebat, zicând: „Și cine este acela care nu vrea să fie la un gând cu noi, să aducă jertfă cinstitei Artemida?”.

Răspuns-a boierul: „Sfetnicul Mercurie, pe care l-a mărit bunătatea împărăției voastre. Acela se leapădă și nu vrea să se închine zeilor noștri”. Iar împăratul a zis: „Oare nu bârfiți asupra lui din oarecare zavistie? Deci nu vă voi asculta pe voi de nu-l voi ispiti singur și voi cunoaște adevărul cu dinadinsul. De nu va fi așa precum ziceți voi, apoi tare veți fi pedepsiți pentru clevetirea voastră. Iar de se va afla adevărul, veți fi vrednici de cinste de la noi, ca niște credincioși zeilor și împărăției noastre”.

Acestea zicând împăratul, îndată a trimis să cheme cu cinste pe Mercurie și, venind el, a zis către dânsul Deciu: „Oare nu te-am cinstit eu pe tine, punându-te voievod peste toți domnii mei? Căci cu ajutorul zeilor ai biruit pe potrivnici! Dar tu pentru ce te arăți nemulțumitor pentru o facere de bine că aceasta, pe care ți-am făcut-o ție? De ce treci cu vederea stăpânirea și porunca mea, nedând zeilor noștri cinstea ce se cuvine, precum am auzit de la oarecare credincioși de-ai noștri?”.

Iar ostașul cel viteaz al lui Hristos, după cuvântul Apostolului, dezbrăcându-se de omul cel vechi și, prin Sfântul Botez, îmbrăcându-se în cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu, a răspuns cu îndrăzneală, zicând: „Cinstea ta să fie cu tine, căci eu n-am biruit pe vrăjmași cu ajutorul neputincioșilor voștri zei, ci cu puterea lui Hristos, Dumnezeul meu. Ia de la mine ceea ce mi-ai dat, căci eu gol am ieșit din pântecele maicii mele, și gol mă voi duce”.

Acestea zicând, a deschis brâul cel ostășesc, a dezbrăcat haina cea de boierie și le-a aruncat înaintea picioarelor împăratului, zicând cu glas mare: „Auziți toți că sunt creștini!”.

Atunci Deciu a rămas uimit și căuta la sfântul tăcând și se miră de cuvântul lui cel cu îndrăzneală și încă se minună de frumusețea trupului lui. Căci sfântul era înalt cu statul și rumen la față, arătând cu chipul bărbăția ce era într-însul. Apoi a poruncit împăratul să-l pună în temniță, zicând: „Acest om n-a priceput cinstea sa. Deci, când va cunoaște ocară și defăimarea, atunci mi se pare că se va întoarce la gândul cel bun”. Iar sfântul, fiind dus în temniță, mulțumea și lăuda pe Dumnezeu. Dar noaptea iarăși i s-a arătat îngerul Domnului, zicând: „Îndrăznește, Mecurie și nu te teme! Crede în Domnul pe Care L-ai mărturisit și Acela te va izbăvi de tot necazul!”. Prin acea arătare a îngerului, iarăși s-a întărit Mercurie.

A doua zi a șezut împăratul Deciu în divan și, punând înaintea sa pe Sfântul Mercurie, a zis către dânsul: „Acest fel de cinste ți se cuvine pentru nebunia ta, ca să stai ca un osândit la judecată”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat, acest fel de cinste mi se cuvine pentru Domnul meu! Tu ai luat de la mine cele ce degrabă pier, iar eu voi primi de la El pe cele ce rămân în veci”. Împăratul a zis: „Spune nouă neamul tău și patria”. Sfântul a răspuns: „Dacă vrei să știi neamul meu și patria, îți voi spune; pe tatăl meu l-a chemat Gordian, de neam scit și a ostășit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu sârguință, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui ceresc”.

Împăratul a zis: „Dar pentru ce nu faci voia noastră și nu împlinești porunca ce este dată de noi tuturor oamenilor? Pentru ce nu te închini zeilor, ca să primești dregătoria ta cea dintâi? Ori voiești a muri în munci? Răspunde-mi degrab, căci pentru aceasta ești chemat”. Sfântul Mercurie a răspuns: „Eu pentru aceasta am venit ca să te biruiesc pe tine și pe tatăl tău diavolul, aflător al tuturor răutăților și să primesc cunună de biruință de la puitorul de nevoințe Iisus Hristos, Domnul meu. Deci împlinește asupra mea ceea ce gândești, pentru că am platoșă și pavăză prin care voi birui toate muncile ce le vei pune asupra mea”.

Atunci împăratul, umplându-se de mânie, a zis: „De vreme ce zici că ai pavăza și platoșa credinței, poruncesc ca să te spânzure gol între patru furci”. Și aceasta făcându-se, a zis muncitorul: „Unde sunt acum armele războiului tău?”. Iar Sfântul, căutând spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!”. Apoi împăratul a poruncit să aducă săbii și cuțite ascuțite și să taie trupul sfântului, iar pe pământ sub dânsul să aștearnă foc, pentru ca, deasupra fiind tăiat cu cuțitele și dedesubt ars cu focul, să pătimească cumplit. Și acestea făcându-se, curgea sângele din trupul lui că izvorul încât și focul se stingea de sângele lui; iar sfântul toate acestea le răbda cu vitejie.

După acestea tiranul a poruncit să-l dezlege ca să nu moară degrabă și să-l închidă într-o casă. Luându-l slujitorii l-au dus, căci el nu putea singur să meargă, abia fiind viu, și l-au aruncat în acea casă, crezând că îndată va muri. Deci sfântul zăcea ca un mort, abia suflând din cauza rănilor celor cumplite. Dar făcându-se noapte, a venit îngerul Domnului către dânsul și a zis: „Pace ție, bunule pătimitor!”. Și l-a tămăduit pe el de răni. Iar sfântul simțind în sine putere, s-a sculat sănătos și a mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce l-a cercetat prin îngerul Său.

A doua zi, împăratul a poruncit să aducă pe sfântul înaintea sa. Și mergând ostașii la dânsul, l-au aflat sănătos și l-au dus la împărat. Văzându-l împăratul că este sănătos, a zis: „Pe cel care l-a dus ieri de la noi ca pe un mort, acum umblă singur de sine ca și cum n-ar fi avut nici o rană!”. Deci a poruncit ostașilor să-i caute rănile. Iar ei, căutând trupul mucenicului, au zis către împăratul: „Așa să fie întregimea stăpânirii tale, precum are Mercurie trupul său, cu totul întreg și fără prihană, ca și cum nu s-ar fi atins de dânsul nicio muncă”.

Împăratul a zis: „Acum el va zice că Hristos l-a vindecat. Oare n-ați adus voi vreun doctor la dânsul în strajă?”. Iar ei au răspuns: „Ne jurăm pe stăpânirea voastră care îndreptează toată lumea, că nimeni nu l-a căutat; apoi nouă ni s-a părut că îndată va muri, iar cum s-a vindecat și acum stă sănătos, nu știm”. Iar împăratul a zis: „Socotiți căci cu farmecele creștinești cel ce se părea ieri a fi mort, este astăzi sănătos?”. Și a zis cu mânie către sfântul: „Cine te-a tămăduit? Spune-ne nouă adevărul, căci mi se pare că nu fără vrăjitorie te-ai tămăduit”.

Sfântul a răspuns: „Chiar fără voia ta ai spus adevărul, căci Domnul nostru Iisus Hristos, doctorul Cel adevărat al sufletelor și al trupurilor, Acela m-a tămăduit pe mine, Care pe toți vrăjitorii și fermecătorii împreună cu cei ce se închină idolilor, legându-i cu legături nedezlegate, îi va da focului gheenei, pentru că n-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, Ziditorul lor”. Împăratul a zis: „Iarăși voi umplea trupul tău cu răni și voi vedea de te va vindeca Hristos pe Care Îl mărturisești”.

Sfântul a răspuns: „Cred Domnului meu Iisus Hristos că nu mă vei birui cu toate muncile tale, oricâte vei aduce asupra mea. Căci nu mă tem de dânsele deloc, fiind întărit cu cuvintele Stăpânului meu, Care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Că după ucidere iarăși mă va învia în ziua cea înfricoșată a dreptei Sale judecăți”. Atunci a poruncit împăratul să-l muncească iarăși cu foc și cu bătăi.

Sfântul fiind bătut și ars cu foc, ieșea bună mireasmă din trupul lui cel ars. Iar mucenicul răbda cu atâta vitejie, încât n-a strigat, n-a suspinat, nici n-a oftat, așa că se mirau toți de răbdarea lui. Apoi împăratul a zis către dânsul în batjocură: „Unde este acum doctorul tău, ca să vină aici să te tămăduiască? Căci ai zis că și după moarte poate să te ridice”. Sfântul Mercurie a răspuns: „Fă ce voiești, stăpânire ai peste trupul meu, iar peste suflet are Dumnezeu; căci chiar dacă-mi vei pierde trupul meu, însă sufletul va rămâne nestricat în veci”.

Deci împăratul a poruncit să-l spânzure cu capul în jos și să-i lege o piatră mare de grumaji, ca fiind sugrumat de greutatea pietrei, să moară. Iar mucenicul fiind întărit cu darul lui Dumnezeu, a rămas multă vreme viu în acea muncă. Apoi, dezlegând piatra, a poruncit să-l bată cu bice, care aveau capetele ferecate cu aramă. Și îndată a fost bătut fără cruțare, încât și pământul s-a înroșit de sângele lui. Însă el, ca un diamant tare, răbda cu bărbăție, zicând: „Îți mulțumesc, Doamne, că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău!”.

Văzând împăratul pe mucenic că nu se pleacă nicidecum spre voia lui, și acum nemaiavând vreme să-l muncească mai mult, pentru că se sârguia degrab a merge la Roma, a dat asupra lui porunca cea din urmă, astfel: „Mercurie, care a socotit drept nimic zeii noștri și a defăimat cinstita poruncă a blândeței noastre, poruncește stăpânirea noastră să-l ducă în țara Capadochiei și acolo să-i taie capul spre învățătura multora. Căci cel ce se împotrivește împăratului, după multe munci, se pedepsește cu sabie”.

Deci ostașii, luând pe sfântul, l-au pus pe un dobitoc și l-au legat, căci era trupul lui foarte slăbit de multe munci și l-au dus în Capadochia. Ajungând el în Cezareea, Domnul S-a arătat sfântului și i-a zis: „Mercurie, vino la Mine și te odihnește! Alergarea ai săvârșit și credința ai păzit, deci primește cununa nevoinței tale, căci aici se cade a te sfârși”. Iar Mucenicul, întărindu-se prin acea vedenie a Mântuitorului și dorind ca mai degrabă să se dezlege de trup și să viețuiască în Hristos, a zis către ostașii care erau împreună cu dânsul: „Faceți ceea ce vi s-a poruncit și nu amânați porunca mai mult; iar Domnul, Care cheamă pe toți spre pocăință, să vă dea darul Său; căci fiind bogat în milă, dă darurile Sale cu îndestulare celor ce vin la Dânsul!”.

Zicând acestea, ostașii i-au tăiat capul în bună mărturisire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în a douăzeci și cincea zi a lunii noiembrie. Iar a doua zi după tăierea sfântului, s-a aflat trupul lui alb ca zăpada și ieșea dintr-însul bună mireasmă de mir de mult preț și tămâie. Pentru o minune ca aceea, mulți au crezut în Hristos. Apoi sfântul trup a fost pus cu cinste la loc însemnat care dădea multe tămăduiri celor bolnavi.

Pe acest sfânt ostaș și Mare Mucenic Mercurie, care acum se bucură cu sufletul în cer, l-a orânduit Doamnă, Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, la o minunată slujbă ostășească precum aceasta: Când se ruga Sfântul Vasile cel Mare înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – lângă care era icoana Sfântului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulița ca un ostaș -, ca răucredinciosul împărat Iulian Paravatul, mare prigonitor și pierzător al dreptcredincioșilor creștini, să nu se mai întoarcă de la războiul cu perșii, spre pierderea credinței creștinești. Atunci a văzut că s-a făcut nevăzută, după puțin timp, icoana Sfântului Mercurie, care era lângă cea a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu; apoi, după aceea, s-a arătat cu sulița sângerată.

Chiar în același timp, în depărtatul război, Iulian a fost însulițat de un ostaș necunoscut, care, îndată ce l-a însulițat, s-a făcut nevăzut. Iar ticălosul Iulian, luând sânge din rana sa a aruncat în sus către cer și, grăind hule asupra lui Hristos, a zis: „Ai biruit Galileene!”.

Această minune s-a adeverit atunci, că însăși Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare, a trimis pe acest plăcut al lui Dumnezeu și al ei, pe Sfântul purtătorul de biruință Marele Mucenic Mercurie, din biserica cea care prăznuiește către biserica cea care avea război, spre pedeapsa împotrivitorului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul și spre apărarea sfintei credințe și a dreptcredincioșilor creștini.

Cu a cărui sfânta folosire și apărare să ne fie și nouă spre ajutor, ca să fim păziți de vrăjmașii cei potrivnici lui Dumnezeu și să fie biruiți cu ajutorul lui, ca împreună cu dânsul să slăvim pe Dumnezeu și pe Maică Să în vecii vecilor. Amin.

Sfânta Muceniță Cecilia (†232)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.roziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfânta Muceniță Cecilia

Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinţi cinstiţi şi bogaţi. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; şi rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-şi păzească fecioria, închinându-o Mirelui Hristos Dumnezeu.

Însă fără voia sa, părinţii au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preţ şi cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preţ purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos şi neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; că El, cu judecăţile pe care le ştie, să o păzească curată şi liberă de legătura nunţii.

 

Tropar, glas 4:

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Cecilia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

 

Sfânta Cecilia, fecioara mărturisitoare şi milostivă

Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache – 22 Noiembrie 2021 – preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Mc. Cecilia (†232) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Mc. Cecilia (†232) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfânta Muceniţă Cecilia s-a născut şi a vieţuit în Roma primelor veacuri creştine, fiind vlăstar al unei familii nobiliare. Deşi căsătorită de tânără, sfânta s-a păstrat castă, mărturisindu-L pe Mântuitorul Hristos prin viaţă curată şi prin virtute.

Există o veche tradiţie, desprinsă din martirologiile romane din primele veacuri creştine, după care casa în care Sfânta Cecilia a vieţuit până la vârsta majoratului fusese zidită pe Campus Martius (Câmpia lui Marte). Pe locul acela, după multe şi multe nevoinţe muceniceşti, creştinii au ridicat o bazilică în cinstea sfintei, consemnând în cuvinte latineşti legătura casnică cu aceasta: „Haec est Domus in qua orabat Sanct Caecilia” („Aici este locul în care s-a rugat Sfânta Cecilia”). Acest lucru demonstrează trei realităţi confirmate istoric: faptul că familia sfintei era din pătura nobliară a Romei, că sfânta L-a slujit pe Hristos din pruncie şi că tot aici şi-a dat muceniceşte obştescul sfârşit.

 

Iubitoare de săraci

Din mai multe surse hagiografice rezultă că părinţii Sfintei Cecilia erau păgâni. Cu toate acestea nu s-au împotrivit niciodată credinţei pe care o mărturisea propria lor fiică, lăsându-i liberă calea spre întâlnirile şi rugăciunile creştine care se făceau în cetate. Aşa se face că, „în răgazul dintre persecuţii, o perioadă care a fost doar liniştea de dinaintea furtunii, Cecilia a participat în mod public la săvârşirea Sfintelor Taine în bisericile în care se adunau creştinii. Frecventa deseori şi criptele martirilor, unde credincioşii din Cetatea Romei se adunau să-i cinstească şi să-i prăznuiască; şi cei săraci, care îi erau încredinţaţi în secret de Sfântul Urban, Papă al Romei, o cunoşteau foarte bine, împărtăşind cu promptitudine poruncile ei şi fiind mângâiaţi cu daruri” (Rev. Prof. Gueranger, Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, Philadelphia, 1866, p. 54).

 

Feciorie până la moarte

Căsătorită de părinţi imediat după vârsta majoratului, Sfânta Cecilia l-a înştiinţat pe soţul ei, tânărul Valerian, de dorinţa de a-şi păstra fecioria. Tradiţia hagiografică spune iarăşi că un înger stătea de pază lângă dânsa, ca nici o mână profană să nu se atingă de trupul neprihănit al Ceciliei. Văzând în chip tainic această minunată lucrare, Velerian s-a convertit deîndată la creştinism, trăgându-l după sine şi pe fratele său, Tiburtie. Cei trei au devenit ucenicii şi sprijinitorii lucrării misionare pe care o împlinea venerabilul Episcop al Romei, Sfântul Urban. Nu a trecut mult timp şi persecuţiile împotriva creştinilor au început din nou. Fără prea multe motive, cei trei, Cecilia, Valerian şi Tiburtie, cărora s-a adăugat şi Maxim, au fost aduşi înaintea scaunului de judecată şi învinuiţi ca necinstitori ai idolilor păgâni. În cele din urmă, cu toţii au fost decapitaţi. Tradiţia spune, de asemenea, că Sfânta Cecilia nu a putut fi decapitată până ce nu l-a mai văzut o dată pe venerabilul episcop Urban. Sfintele sale moaşte au fost ascunse mai apoi în catacombele Sfântului Calist, de unde, în 821, au fost mutate în Bazilica „Santa Cecilia in Trastevere” din Roma.

 

Martiriul Sfintei Cecilia

În ceea ce priveşte martiriul sfintei, ighemonul Almah, guvernator al Romei în vremea aceea, a decis ca execuţia ei să nu fie săvârşită public, dat fiind faptul că sfânta făcea parte din aristocraţia romană. A hotărât astfel ca fecioara să fie dusă în propria casă şi închisă în sauna (caldarium) băii până la sufocare. Trei zile şi trei nopţi a fost chinuită sfânta cu fum şi cu foc, astfel încât ighemonii credeau că este deja moartă. După aceste trei zile, asemenea celor trei tineri care au ieşit nevătămaţi din cuptorul babilonian, Sfânta Cecilia a ieşit afară fără nici o rană. Ultima luptă mucenicească a fost ascuţişul sabiei. Ighemonul a lovit-o de trei ori peste grumaz cu putere, însă capul ei nu a vrut să cadă. A fost lăsată aşa şi, plină de răni adânci, a trimis solie la episcopul Urban spre a-şi mărturisi ultimele dorinţe. Episcopul a intrat în baia unde era întinsă şi plină de chinuri, cutremurat fiind să-şi vadă fiica duhovnicească ca un miel aşezat pe altar. Cecilia l-a privit cu nespusă bucurie şi i-a spus: „Părinte, cer de la Domnul ca în această zi a săvârşirii mele să-mi dau sufletul în braţele tale, lăsând toate averile mele pământeşti săracilor pe care i-am hrănit şi i-am iubit din toată inima. Las de asemenea spre moştenire această casă în care am trăit ca Sfinţia Ta să o faci biserică, ca astfel să devină templu al Domnului milostivirii”. Această ultimă mărturisire a sfintei nu se găseşte în Actele martirice, fiind adunată din mai multe surse adiacente.

 

Îngropată în catacombele lui Calist

Sfântul Urban a luat trupul sfintei muceniţe şi l-a îngropat cu mâinile sale. În aceeaşi noapte, sfânta a fost purtată în taină pe Via Apia pentru a fi aşezată în catacombele Sfântului Calist. A fost aşezată de episcop la mică distanţă de mormintele fraţilor ei de mucenicie, Valerian, Tiburtie şi Maxim. „Pentru a cinsti apostolatul pe care Sfânta Cecilia l-a împlinit, Sfântul Urban a decis ca ea să fie îngropată în cripta pregătită de Sfântul Calist pentru pontifii cetăţii, acolo unde fusese depus şi înaintaşul său, Sfântul Zefirin. Această meritată, însă neobişnuită excepţie a răsărit din dorinţa de a o îngropa pe fecioară pe locul în care cimitirul Sfântului Calist se întorcea spre cel al lui Pretextatus, tocmai pentru a o aşeza pe dânsa aproape de soţul ei. Cu timpul, mormântul ei s-a pierdut, fiind în cele din urmă regăsit prin descoperire dumnezeiască. Astfel, prin milostivirea Sa, Dumnezeu a redăruit Bisericii Romane comoara nepreţuită a fecioriei muceniceşti” (Life of Saint Cecilia, Virgin and Martyr, p. 130).

 

Muză a muzicilor frumoase

Chipul Sfintei Cecilia a devenit în Biserica Apuseană „simbol” al acelor secole în care s-a încercat o revigorare a muzicii bisericeşti şi slujirii liturgice. Ca simbol al muzicii, foarte mulţi compozitori de marcă i-au ales viaţa, pe care au transpus-o cu măiestrie în compoziţiile lor. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în Biserica Catolică, sfânta este pomenită la aceeaşi dată, 22 noiembrie.

 

Viața Sfintei Mucenițe Cecilia

Sf. Mc. Cecilia (†232) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Cecilia (†232) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta fecioară Cecilia s-a născut în Roma din părinți cinstiți și bogați. Apoi, auzind propovăduirea Sfintei Evanghelii, a crezut în Hristos; și rănindu-se cu dragostea inimii către Dânsul, a pus în mintea sa ca să nu se mărite; ci curată să-și păzească fecioria, închinând-o Mirelui Hristos Dumnezeu. Însă fără voia sa, părinții au logodit-o cu un tânăr de bun neam, dar necredincios, anume Valerian, care în toate zilele o împodobea cu haine de mult preț și cu podoabe de aur. Iar ea pe dedesubtul hainelor de mult preț purta o haină aspră de păr, iar în inimă purta pe Hristos și neîncetat se ruga către Dânsul cu căldura Duhului; ca El, cu judecățile pe care le știe, să o păzească curată și slobodă de legătura nunții.

Deci, sosind ziua nunții și cântând organele muzicale, ea, oftând din inimă, în taină se ruga lui Dumnezeu, zicând: Fie inima mea fără prihană, întru îndreptările Tale, Doamne, ca să nu mă rușinez. Și îl rugă pe El cu sârguință și cu multe lacrimi să-i trimită pe îngerul Său pentru păzirea fecioriei sale. Sosind noaptea și fiind tinerii în casă, fecioară a zis către Valerian, mirele său: „Iubite, tinere, voiesc să-ți descopăr o taină. Iată, precum mă vezi, eu am pe îngerul lui Dumnezeu care îmi păzește fecioria și pe care tu nu-l vezi. De te vei atinge de mine, apoi îndată te va omorî, pentru că stă aici gata să mă apere, pe mine roaba Sa”.

Auzind acestea Valerian s-a temut căci, cu adevărat stă acolo îngerul nevăzut trimis din cer, ca să păzească pe mireasă lui Hristos de necurăția necredinciosului tânăr. Atunci a început Valerian a ruga pe fecioară să-i arate și lui îngerul că să-l vadă. Fecioară a răspuns: „Tu ești om care nu cunoști pe Dumnezeul cel adevărat. Pentru aceasta dar, nu poți să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, până când nu te vei lepăda de necurăția necredinței tale”.

Atunci Valerian a întrebat-o: „Cum mă voi curăți?”. Fecioară a răspuns: „Este un bătrân cu numele Urban episcopul, acela știe a curăți cu Sfântul Botez pe cei necredincioși și mai înainte a-i pregăti pentru vederea îngerească. De voiești să te cureți și să vezi pe îngerul lui Dumnezeu, apoi mergi la dânsul și-i spune toate cele ce ai auzit de la mine. Apoi, după ce te va curăți, să te întorci aici și vei vedea îngerul și tot ce vrei vei obține de la dânsul”.

Valerian a zis: „Unde voi găsi pe bătrânul acela?”. Fecioară a răspuns: „Mergi pe calea lui Apie. Acolo vei afla niște săraci lingă cale și zi către dânșii: „Cecilia m-a trimis la voi, ca să mă duceți la bătrânul Urban, pentru că voiește să-i spună lui o taină prin mine”. Deci, mergând Valerian, a aflat lângă calea lui Apie, după cuvântul logodnicei sale, niște săraci care știau bine pe Sfânta Cecilia, pentru milostenia ce primeau de la dânsa. Aceia l-au dus la fericitul Urban episcopul, care se ascundea dinaintea chinuitorilor prin morminte, prin peșteri și prin casele săracilor.

Atunci Urban, când i-a spus Valerian toate cuvintele sfintei fecioare, s-a umplut de mare bucurie și, plecându-și genunchii la pământ și mâinile ridicându-le către cer, a zis cu lacrimi: „Au doar astfel este roaba ta Cecilia, Doamne Iisuse, care, ca o albină iubitoare de osteneală, aduce miere Bisericii Tale? Căci iată pe tânărul acesta l-a primit ca pe un leu în cămara sa, iar către mine l-a trimis ca pe un miel și de n-ar fi crezut el învățătura ei, n-ar fi venit la mine. Deci deschide, Doamne, inima lui, până la sfârșit ca să Te cunoască pe Tine adevăratul Dumnezeu, iar de satană și de toate lucrurile lui să se lepede”.

Așa rugându-se el, îndată s-a arătat un bătrân cinstit, îmbrăcat în veșminte albe ca zăpada și avea în mâna să o carte. Acela, stând înaintea lui Valerian, i-a deschis cartea ca să citească, iar Valerian înfricoșându-se de o vedenie ca aceasta, a căzut la pământ. Dar cinstitul bătrân care se arătase l-a ridicat și i-a zis: „Citește, fiule, cele ce sunt scrise în această carte, ca să te învrednicești a fi curățat și să-l vezi pe îngerul pe care a făgăduit logodnica ta a-l arăta ție”. Privind Valerian pe carte, a văzut și a citit aceste cuvinte scrise cu slove de aur: „Un Domn, o credință, un Botez; un Dumnezeu și Părintele tuturor, Care este peste toți și prin toți, și întru noi toți. Amin”.

Acestea citindu-le Valerian, i-a zis bătrânul care se arătase: „Oare crezi, fiule, că acestea sunt adevărate, sau încă te îndoiești?”. Iar Valerian a răspuns cu mare glas: „Cu adevărat nu este nimic sub cer mai vrednic de crezut decât aceasta”. Și îndată, cel ce se arătase, s-a făcut nevăzut. Apoi fericitul episcop Urban a început cu cuvintele a învăța din destul pe Valerian și, botezându-l, l-a trimis la sfânta lui logodnică.

Întorcându-se Valerian, a aflat pe fecioară în casă, rugându-se, și a văzut îngerul stând lângă dânsa cu mare strălucire și frumusețe nepovestită, ținând în mâinile sale două cununi împletite din trandafiri roșii și din crini albi, care împrăștiau bună mireasmă. O cunună a pus-o pe capul fecioarei, iar cealaltă pe capul lui Valerian, zicând: „Păziți-vă cununile acestea cu inimă curată și cu trup neîntinat, căci din raiul lui Dumnezeu vi le-am adus și au puterea aceasta, că niciodată nu se veștejesc, nici își pierd bună mireasmă; și nimeni nu poate să le vadă, fără numai cel ce iubește curăția ca și voi. Iar tu Valerian, de vreme ce te-ai învoit la sfatul curăției, pentru aceea m-a trimis Dumnezeu ca să mă arăt ție, ca să primești orice vei cere de la El”.

Valerian, căzând în genunchi și închinându-se, a zis: „Nimic nu-mi este mai iubit, în lumea aceasta, decât fratele meu Tivurtie; deci mă rog Domnului ca, precum pe mine, așa și pe fratele meu, izbăvindu-l de pierderea drăcească, să-l întoarcă spre Sine și să ne dea nouă, amândurora, numele Său cel sfânt”. Iar îngerul a zis către dânsul, cu fața veselă: „Bineplăcută este Domnului cererea ta, și-ți va împlini dorința inimii tale; precum te-a mântuit pe tine prin această fecioară, așa va mântui și pe fratele tău Tivurtie, prin tine și împreună cu dânsul vei intra la nevoința mucenicească”.

Acestea zicând, îngerul s-a făcut nevăzut. Iar fericitul Valerian, dimpreună cu sfânta fecioară, veselindu-se întru Hristos, se îndeletniceau cu vorbe folositoare de suflet. În acea vreme a intrat la dânșii Tivurtie, fratele lui Valerian și a zis: „Mă minunez foarte că am mirosit aici o bună mireasmă de trandafiri și de crini. De unde vine această mireasmă atât de plăcută prin care atât m-am îndulcit, încât mi se pare a fi cu totul înnoit?”. Iar Valerian a zis către dânsul: „Da, ai mirosit bună mireasmă, iubite frate, căci eu am rugat pe Dumnezeu pentru tine, ca și tu să te învrednicești cununii celei neveștejite și să iubești pe Acela al Cărui sânge este roșu ca trandafirul, iar trupul alb cum e crinul”. Tivurtie a zis: „Oare în vis aud eu aceste cuvinte său adevărat grăiești, frate?”.

Valerian a răspuns: „Până acum că în somn am viețuit, închinându-ne zeilor celor mincinoși și necuraților draci. Iar acum umblăm întru adevăr și în darul lui Dumnezeu”. Tivurtie a zis: „Cine te-a învățat pe tine acestea?”. Iar Valerian a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu m-a învățat, pe care și tu vei putea să-l vezi, dacă te vei lepăda de închinăciunile idolești”. Tivurtie voia să vadă îngerul, dar Valerian îl sfătuia să creadă mai întâi într-Unul adevăratul Dumnezeu și să primească Sfântul Botez și după aceea să aștepte arătarea îngerească. Iar Sfânta fecioară Cecilia, deschizându-și gura sa cea plină de dar, a început a-l învăța sfânta credință, arătându-i înșelăciunea zeilor păgâni, celor mincinoși, și neputința idolilor celor fără de suflet, descoperindu-i puterea adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos.

Atât de puternică a fost învățătura sfintei fecioare de Dumnezeu înțelepțită, încât îndată s-a schimbat Tivurtie. Din necredincios, a devenit credincios și a zis: „Cred că nu este alt Dumnezeu afară de Cel creștinesc, și de acum înainte Acestuia voiesc a-I sluji”. Acestea auzindu-le fecioară, s-a umplut de multă bucurie, învățându-l cu mai multă sârguință și spunându-i despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre minunile Lui, despre patimă și moartea cea de bunăvoie, pe care le-a luat pentru dragostea către neamul omenesc. Iar Tivurtie, ascultând niște cuvinte ca acestea, se umilea cu inima și se aprindea cu dragostea Domnului.

Văzând fecioara întru dânsul atâta credință arzătoare, a zis către el: „Dacă crezi în Domnul nostru Iisus Hristos, apoi mergi împreună cu fratele tău la episcopul nostru creștinesc și primește de la dânsul Sfântul Botez, prin care, curățindu-te de păcate, te vei învrednici vederii îngerești”. Iar Tivurtie, adresându-se către fratele său, a zis: „Către cine vrei să mă duci?”. Valerian i-a răspuns: „Către Urban, omul lui Dumnezeu, vom merge. Acela este episcop creștinesc, om bătrân, înțelept și drept, a cărui față este că de înger, și graiurile lui adevărate”. Iar Tivurtie a zis: „Dar despre acel Urban spui, de care am auzit că a fost osândit la moarte de două ori? De vom merge la dânsul, apoi cei ce-l caută pe el să-l ucidă, și pe noi ne vor ucide, aflându-ne la dânsul”.

La aceste cuvinte ale lui Tivurtie, răspunzând fecioară, a început a grăi despre viața cea veșnică și neschimbată în veci, care este în cer, și despre răsplătirea sfinților mucenici, pentru moartea pe care o au răbdat pentru Hristos. Atunci Tivurtie aprinzându-se cu dorire dumnezeiască, a zis: „Această viață de puțină vreme s-o iubească oamenii cei fără de minte, iar eu viața cea veșnică o iubesc. Deci, du-mă, frate, degrabă la episcopul Urban, ca să mă curățească și să mă facă părtaș al vieții veșnice”.

Ducându-l fratele său la fericitul Urban, i-a vestit toate cele ce se făcuseră. Iar Urban s-a bucurat foarte mult de întoarcerea lui Tivurtie și, primindu-l cu dragoste, l-a botezat și l-a ținut la sine șapte zile, până când l-a învățat desăvârșit tainele sfintei credințe. După botez s-a învrednicit Sfântul Tivurtie de atâta dar încât adesea vedea pe Sfinții Îngeri și vorbea cu dânșii, și toate cele ce le cerea de la Dumnezeu le primea. Și multe minuni făcea, împreună cu fratele său, tămăduind pe cei bolnavi, și își împărțea averile sale creștinilor săraci, orfanilor și văduvelor. Pe cei de prin închisori îi răscumpăra și îngropa trupurile sfinților mucenici cu cinste, care, pe vremea aceea erau omorâți pentru Hristos.

Eparhul cetății, cu numele de Almah, auzind de toate acestea de la un om clevetitor, care cu porunca împăratului vărsa fără cruțare sângele robilor lui Dumnezeu, chinuind și omorând pe cei credincioși, îndată a poruncit să prindă pe Tivurtie și pe Valerian. Aducându-i înaintea sa, a zis: „Pentru ce ocăriți neamul vostru cel bun și îngropați pe aceia pe care împărații au poruncit a-i omorî pentru multe fărădelegi? Și pentru ce împărțiți averile voastre oamenilor celor lepădați? Sau doar și voi în aceeași rătăcire cu dânșii sunteți și vreți să fiți ceea ce sunt ei?”. Tivurtie a răspuns, ca cel ce era frate mai mare: „O! de ne-ar învrednici Dumnezeu și pe noi să fim socotiți în numărul robilor Lui, care au lepădat ceea ce se pare a fi și nu este, și au aflat ceea ce se pare a nu fi și este”.

Eparhul l-a întrebat: „Ce este ceea ce zici tu că se pare a fi și nu este? Nu pricep ce zici”. Iar Tivurtie i-a tâlcuit lui că toate cele de puțină vreme pe care le are lumea aceasta, apoi le arată și le făgăduiește a le da, acelea se par a fi, dar nu sunt, pentru că degrabă pier; iar viața ce va să fie se pare oamenilor, celor iubitori de lume, a nu fi, căci nu o văd; dar aceea este cu adevărat și în veac neîncetat vă fi, unde celor buni și credincioși multă răsplătire li se va da; iar cei răi și necredincioși vor avea parte de focul și de chinul cel fără de sfârșit. Apoi eparhul, vorbind mai mult cu ei, îi auzea grăind despre sfânta credință și despre lepădarea de lume și alte înțelepte învățături pe care el nevrând a le primi, poruncea să aducă jertfă zeilor.

Sfinții neplecându-se la porunca eparhului, acesta a poruncit să bată cu toiage pe Valerian. Dar sfântul fiind bătut, bucurându-se zicea: „Iată vremea pe care foarte mult am dorit-o, iată praznicul și ziua veseliei mele”. Iar eparhul striga: „Nu defăima pe zei și pe zeițe”. Apoi strigă și Sfântul Mucenic Valerian către popor, zicând: „Bărbați, cetățeni ai Romei, vă rog să nu vă scoată pe voi de la adevăr aceste chinuri ale mele, ci fiți tari, și pe zeii cei de piatră și de lemn sfărâmați-i, pentru că toți cei ce se închină lor vor fi arși în focul cel veșnic”.

După aceea s-a apropiat de eparhul lor un sfetnic cu numele Tarvinie, și i-a zis în taină: „De nu vei pierde degrabă pe aceștia, apoi toată avuția lor va fi împărțită la săraci, și ție nu-ți mai rămâne nimic”. Iar eparhul, ascultând sfatul lui, a poruncit să-i ducă pe amândoi la locul ce se cheamă Pag, pe lângă capiștea lui Zeus Jupiter, și de nu vor vrea să aducă jertfă, să li se taie capetele. Apoi a trimis împreună cu spectatorii și cu ostașii, pe postelnicul său Maxim, ca sub a lui purtare de grijă să se săvârșească tăierea mucenicilor.

Mergând Maxim împreună cu dânșii și uitându-se la sfinții răbdători de chinuri, plângea zicând: „O, flori scumpe ale tinereților! O, legătură a dragostei frățești! O, frumoasă pereche de tineri de neam bun și cinstit! Pentru ce de bună voie vă grăbiți a merge spre moarte, ca spre un ospăț mare?”. Iar Sfântul Tivurtie a zis către dânsul: „Dacă n-am fi știut despre viața cea veșnică, ce are să fie după moartea aceasta, apoi nu ne-am fi bucurat lipsindu-ne de această viață vremelnică”. Iar Maxim a întrebat: „Care viață este după viața aceasta?”. Tivurtie a răspuns: „Precum trupul este îmbrăcat cu haină, așa și sufletul este acoperit cu trupul. Deci trupul după moarte se preface în țarină, dar, ca pasărea ce se cheamă „phoenix”, va învia când va veni vremea; iar sufletul, de va fi sfânt și drept, îndată se va duce în bunătățile Raiului și acolo, petrecând întru bucurie, așteaptă învierea”.

Deci Maxim, uimindu-se de acele cuvinte, a zis: „Și eu aș fi lepădat această viață vremelnică dacă aș fi știut cu siguranță că mă voi învrednici de viața aceea de care îmi spui tu”. Iar Valerian a zis către dânsul: „De voiești să te încredințezi de viața cea veșnică, apoi făgăduiește nouă cu adevărat că te vei pocăi, și, depărtându-te de la rătăcire, te vei întoarce către Dumnezeul cel propovăduit de noi. Iar noi făgăduim ție că atunci când se vor tăia capetele noastre, va deschide Dumnezeu ochii tăi și vei vedea slava vieții celei veșnice, ce se va da nouă”.

Maxim a făgăduit cu jurământ zicând: „Să ard cu foc de nu voi crede în acel ceas întru-Unul Dumnezeu, Care dă viață veșnică după aceasta vremelnică, numai voi să împliniți ceea ce mi-ați făgăduit mie”. Iar sfinții au zis: „Poruncește dar slugilor să nu ne oprească a intra în casa ta, iar noi ne vom sârgui a chema la tine un om care va lumina sufletul tău, ca să poți vedea luminat cele făgăduite de noi”. Iar Maxim i-a luat cu bucurie în casa sa, neîndrăznind nici unul din ostași să-i zică ceva împotrivă.

Deci, mergând sfinții în casa lui Maxim, au ținut cuvânt pentru mântuire și-l învățau pe el să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos. Și toți din casă i-au ascultat cu luare aminte până noaptea. Apoi Maxim a crezut cu toată casa sa, cum și mulți din ostași. Iar după ce s-a făcut noapte, a venit la dânșii Sfânta fecioară Cecilia cu niște preoți și s-au botezat cei ce au crezut, petrecând toată noaptea în rugăciune și în vorbire despre viața cea veșnică.

Începând a răsări luceafărul, Sfânta Cecilia a zis către răbdătorii de chinuri ai lui Hristos: „Fiți tari și cu sufletele răbdători, ostașii Domnului! Iată că trece întunericul nopții și luna răsare; deci și voi îmbrăcați-vă în arma luminii și ieșiți de vă săvârșiți alergarea voastră; căci cu bună nevoință v-ați nevoit și credința ați păzit. Mergeți dar de luați cununile dreptății, pe care vi le va da vouă Domnul”. Și-au pornit sfinții cu sârguință la locul cel zis; iar când treceau pe lângă capiștea lui Zeus, au fost siliți de slujitorii idolești să aducă tămâie pe altarul lui, pentru că era cu neputință cuiva a trece de capiștea aceea, dacă nu ar fi adus jertfă. Și toți cei ce intrau și ieșeau din cetate erau opriți la locul acela și siliți să aducă jertfă.

Oprindu-i și pe sfinții mucenici, îi sileau să pună tămâie pe altar, iar ei nu numai că nu au ascultat, ci au batjocorit nebunia lor și pentru aceea îndată le-au tăiat capetele lor cele sfinte. Fiind tăiați, Maxim a adeverit cu jurământ tuturor celor ce stăteau de față, zicând: „Iată, văd pe îngerii lui Dumnezeu strălucind ca soarele, care, scoțând din trupuri sufletele mucenicilor celor tăiați, ca pe niște fecioare preafrumoase din cămară, le ridică cu mare slavă către ceruri”. Acestea zicând, unii din necredincioși au crezut în Hristos.

Înștiințându-se eparhul că Maxim a primit credința creștinească, a poruncit să-l bată tare cu vergi, până într-atât încât și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. Iar trupul lui, luându-l Sfânta fecioară Cecilia, l-a îngropat împreună cu trupurile mucenicilor Tivurtie și Valerian. Apoi a poruncit să se închipuiască la mormântul Sfântului Maxim o pasăre ce se chema fenix, arătând credința sfântului, căci din pildă acestei păsări, a crezut în învierea morților ce are să fie. După acestea, eparhul a poruncit să caute averea lui Tivurtie și a lui Valerian, dar n-au aflat-o, pentru că Sfânta Cecilia o împărțise toată săracilor. De aceea a trimis slugile sale să o prindă.

Venind slugile la dânsa, sfânta le-a zis: „Ascultați-mă pe mine, vecinii și frații mei, că deși sunteți slugi ale eparhului, însă mie mi se pare că nu aveți credința lui. Eu doresc să pătimesc și să mor pentru Hristos Domnul meu, pentru că nu voiesc să am tovărășie cu viața aceasta vremelnică, ci caut viața cea veșnică. De aceea ca să trec mai degrabă la ea, luați-mă și nu cruțați neputința tinereților mele, chinuiți-mă și mă dați morții”.

Iar slugile, auzind cuvintele ei, le era jale pentru dânsa, văzând o fecioară ca aceea frumoasă, de bun neam, înțeleaptă, care dorește moartea. Deci o rugau ca să nu piardă cu moartea o așa frumusețe. Iar ea a zis către dânșii: „Nu pierd frumusețea tinereților mele, ci spre mai bine o schimb; căci dau tină pentru aur și hârb pentru piatră scumpă, iar casa pământească a trupului o dau pentru locașurile cerești cele prealuminate. Au doară nu este bună o neguțătorie ca aceasta, pe care și vouă v-o doresc?”.

Deci ea a grăit multe despre răsplătirea drepților, încât s-au uimit toți cei ce o ascultau. Și era popor mult atunci în casa ei, bărbați și femei, care ascultau învățătura ei cea folositoare. Atunci a întrebat sfântă pe toți, zicându-le cu glas tare: „Oare credeți că sunt adevărate toate cele grăite de mine?”. Iar ei cu o gură au răspuns: „Credem cu adevărat și mărturisim pe Hristos cel propovăduit de tine, a fi Dumnezeul nostru adevărat, care te are pe tine ca roabă a Sa”.

Atunci sfânta fecioară s-a umplut de nespusă bucurie și îndată a plecat să cheme pe episcopul Urban, care venind în casa ei, a botezat pe cei ce au crezut, până la patru sute de suflete, parte bărbătească și femeiască; și s-a făcut casa ei biserică a lui Hristos. După acestea, eparhul a dus la nedreaptă să judecată pe roaba cea dreaptă a lui Hristos și, întrebând-o despre credință, a auzit de la dânsa propovăduindu-se cu îndrăzneală numele lui Hristos. Iar el a zis către dânsa cu asprime: „De unde ai îndrăzneala aceasta?”. Sfântă a răspuns: „Din bună știință și neîndoita credință”. Judecătorul a zis: „Dar nu știi, ticăloaso, că am stăpânire de la împărați să omor și să fac viu?”. Sfântă a răspuns: „Spui minciuni, zicând că ai voie a face viu; căci se cădea ție să zici că a omorî ai putere, iar nu și a învia; că a omorî poți, iar a face viu nu poți”. Iar judecătorul a zis: „Jertfește și leapădă-te de Hristos, ca să fii liberă”. Iar sfânta îndată s-a arătat gata a muri pentru Hristos.

Deci a poruncit judecătorul să o ducă în casa ei și acolo să o omoare, într-un cuptor aprins. Și a fost chinuită cu fum și cu foc trei zile și trei nopți, dar cu darul lui Dumnezeu a fost răcorită și ținută vie. Înștiințându-se despre aceasta Almah, că de atâta vreme se află încă vie mucenița în cuptorul acela, a poruncit să o taie acolo cu sabia. Venind chinuitorul, a lovit-o peste grumaz cu sabia de trei ori și nu i-a tăiat capul; și așa lăsând-o, s-a dus. Iar credincioșii au adunat sângele ei cu burete și cu pânza. Sfânta Cecilia a mai trăit trei zile, grăind cu bună pricepere și întărind pe credincioși în credință. Apoi, rugându-se, și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu și a fost îngropată cu cinste. Amin.

Platon din Ancira (†306)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Platon din Ancira

Sfântul Mare Mucenic Platon a trăit la sfârșitul secolului III – începutul secolului IV, în cetatea Ancira Galatiei (actuala Ankara, capitala Turciei moderne) din provincia romană Asia Minor (Asia Mică).

Era fratele Sf. Antioh (pomenit pe 16 iulie).

A pătimit și a fost martirizat în timpul marii persecuții împotriva creștinilor, ordonată de împăratul Dioclețian.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 18 noiembrie.

Sf. Mc. Platon (†306) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Platon (†306) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Platon s-a născut în Galatia antică (o regiune din Asia Mică situată pe platoul Anatoliei, al cărei nume provine de la triburile celtice ale „galatilor”, înrudite cu cele din Galia, sosite în jurul anului 300 î.Hr.), în cetatea Ancira.

Era fratele Sf. Mucenic Antioh, născut din părinți creștini și crescut în credința cea adevărată.

Chiar înainte de a ajunge la o vârstă desăvârșită, s-a arătat desăvârșit în faptele cele bune, căci era bărbat înțelept, deși era tânăr cu anii, dar cu înțelepciunea era bătrân.

El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveșnicul Dumnezeu și îi învăța pe oameni să cunoască adevărul și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu.

Din această cauză a fost prins de necredincioși și dus la judecată înaintea „ighemonului” Agripin.

La începutul judecării, proconsulul (guvernatorul) Agripin, remarcând frumusețea tânărului adus la el și cunoscând faptul că avea o avere substanțială, a încercat să îl atragă prin lingușiri și momeli. El l-a întrebat pe tânărul Platon: „Toată lumea se veselește de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dânșii?” Sfântul i-a răspuns însă: „Voi ați rătăcit, lăsând pe Dumnezeul Care a făcut cerul și pămîntul și toată podoaba lor și vă închinați pietrei și lemnului celui putred, lucrului făcut de mâini omenești”, iar la întrebările despre nume și locul nașterii a răspuns scurt și răspicat: „Sunt creștin!

 

Mucenicia

În cursul judecării sale de către guvernatorul Agripin, Sf. Platon a refuzat să abjure apartenența sa la creștinism și a continuat să propovăduiască credința în singurul, adevăratul Dumnezeu. Dacă a văzut ighemonul că nu a reușit să îi schimbe credința, prin ademeniri, l-a amenințat că îl va supune la cazne. Cu toate acestea, Sfântul Platon a rămas neclintit în credința sa.

Ighemonul Agripin i-a spus: „Nu ți se cuvine ție, Platoane, a învăța pentru Cel răstignit și nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpînirea împărătească poruncește ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorâți, iar cei ce se leapădă de Dînsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărătești și vei afla folosul, scăpând de moarte”.

Dar Sf. Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi și ostășesc și aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moștenitor al Împărăției celei veșnice”. Ighemonul a mai zis: „Socotește, Platoane, ce-ți este mai de folos: a fi viu sau a muri?” Platon a răspuns însă: „Domnul poartă grijă de cele ce-mi sunt de folos”.

și a mai zis: „Eu știu așezămintele Dumnezeului meu și fac precum poruncesc sfintele și de viață făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idolești și a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc și de idolii voștri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuiește-mă precum voiești; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creștini, pentru credința în Hristos”.

Atunci proconsulul Agripin, auzindu-l pe Sf. Platon că nu se supune poruncii lui cea fără de Dumnezeu și că grăiește împotrivă, s-a mâniat fără măsură și îndată a poruncit să-l întindă gol pe pământ și a pus doisprezece ostași să îl bată pe rând. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încât foarte s-au ostenit ostașii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdând și mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos.

Apoi chinuitorul a poruncit să fie pus sfântul pe un pat de aramă, iar dedesubtul patului să se pună mulțime de cărbuni și să-i aprindă, turnându-se peste foc ulei, ceară și smoală și așa să se ardă trupul sfântului mucenic, iar pe deasupra să fie bătut cu toiege subțiri pentru ca din bătaie și din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.

Petrecând Platon trei ceasuri într-acel chin, a fost luat de pe patul de aramă încinsă și au aflat trupul lui întreg și sănătos, neavând nicio urmă de răni din arderea focului, ba chiar o bună mireasmă ieșea din trupul lui, încât toți cei ce stăteau acolo se minunau și ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor”.

După multe alte chinuri, prigonitorul său i-a zis: „O, Platoane, de n-ai fi fost tu așa de împietrit și neînduplecat, ai fi fost ca și Platon cel preaînțelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeiești”.

Sfântul a răspuns: „Măcar că sunt de un nume cu Platon, însă nu și la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăț filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învățător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: «Voi pierde înțelepciunea înțelepților și înțelegerea înțelegătorilor o voi lepăda». Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numești dumnezeiești, sunt basme mincinoase și cuvinte cu meșteșug, care răzvrătesc mințile celor fără de răutate“.

Văzând ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să-l întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a condamnat la tăierea capului cu sabia. Deci scoțându-l afară din cetate, sfântul a cerut un mic răgaz pentru rugăciune, și-a ridicat mâinile spre cer și a zis: „Mulțumescu-Ți Ție Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleșugul vrăjmașului și mi-ai dat darul ca să săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine; și acum Te rog primește în pace sufletul meu, că binecuvîntat ești în veci”.

Apoi, plecându-și sfântul său cap, a zis către ostașul care urma s- îl execute: „Fă, prietene, ceea ce îți este poruncit!” Astfel s-a nevoit Sf. Mare Mucenic Platon și a murit pentru Hristos. El a fost cinstit cu coroana veșnică a muceniciei sale în data de 18 noiembrie, anul 306.

 

Imnografie

Tropar, glasul I, Podobie: Ceată îngerească…

Doimea cea strălucită a vestiților purtători de biruințe a slăvit luminat Sfânta Treime, Platon cel cu nume mare și Roman cel de Dumnezeu însuflat, carii s-au nevoit și pe vrăjmaș neputincios l-au făcut, pentru aceasta totdeauna se roagă pentru noi Singurului Iubitor de oameni.

Tropar Glas 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condacul Sfântului Platon, glasul al 3-lea, Podobie: Fecioara astăzi…

Sfântă pomenirea ta lumea veselește, chemând pre toți întru prea cinstită Biserica ta. Unde acum cu bucurie adunându-ne, cântăm cu cântări și cu luminări. Pentru aceasta, Platone, strigăm: mântuiește de vrăjmași pre poporul tău, Sfinte.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Mucenic Platon se zugrăvește sub chipul unui „tânăr de vârstă, fără de barbă, care prin sabie se săvârșește”.

 

cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Platon si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro

 

Viața Sfântului Mucenic Platon

Sf. Mc. Platon (†306) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Platon (†306) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Platon era din părțile Galatiei, din cetatea Ancira, frate cu Sfântul Mucenic Antioh, născut din părinți creștini și crescut în bună credință. Încă neajungând la vârsta desăvârșită, s-a arătat desăvârșit în faptele cele bune, căci era bărbat înțelept, deși era tânăr cu anii, dar cu înțelepciunea era bătrân. El a propovăduit cu îndrăzneală pe Hristos, Preaveșnicul Dumnezeu și îi învăța pe oameni să cunoască adevărul și să se întoarcă de la înșelăciunea idolească la Dumnezeu. Pentru aceea a fost prins de necredincioși și dus la judecată înaintea ighemonului Agripin.

Agripin era atunci în capiștea lui Die și acolo a șezut să judece pe mărturisitorul lui Hristos, spre care căutând a zis: „Toată lumea se veselește de zeii săi, dar tu, rătăcitule, pentru ce fugi de dânșii?”. Sfântul a zis: „Voi ați rătăcit, lăsând pe Dumnezeul Care a făcut cerul și pământul și toată podoaba lor și vă închinați pietrei și lemnului celui putred, lucrului făcut de mâini omenești”.

Agripin a zis: „Tinerețile tale te fac îndrăzneț și fără de rânduială. Spune-mi dar numele tău, cum te cheamă și din ce cetate ești!”. Sfântul a răspuns: „Sunt creștin!”. Iar ighemonul a zis: „Spune-mi numele tău, care ți-e dat de la părinți și nu-mi spune că ești creștin; căci împăratul a poruncit ca nimeni din oameni să nu îndrăznească a se numi creștin!”. Sfântul a zis: „Părinții m-au numit Platon și sunt rob al lui Hristos din pântecele mamei mele și cetățean al acestei cetăți. Iar acum, pentru bună credință, stau la judecata cea nedreaptă, așteptând nevinovata moarte pe care o dobândesc cu osârdie pentru Domnul meu. Deci, fă ceea ce voiești”.

Ighemonul a zis: „Nu ți se cuvine ție, Platone, a învăța pentru Cel răstignit și nici numele Lui a-L avea în mintea ta; pentru că stăpânirea împărătească poruncește ca cei ce-L mărturisesc pe El, să fie omorâți; iar cei ce se leapădă de Dânsul, cu mari daruri să se cinstească. Pentru aceasta te sfătuiesc să te supui legii împărătești și vei afla folosul, scăpând de moarte”. Iar Sfântul Platon a răspuns: „Eu mă supun Împăratului meu, Căruia Îi și ostășesc și aleg moartea aceasta vremelnică cu dragoste, ca să fiu moștenitor al Împărăției celei veșnice”. Ighemonul a zis: „Socotește, Platone, ce-ți este mai de folos: a fi viu sau a muri?”. Platon a răspuns: „Poartă grijă Domnul de cele ce-mi sunt de folos”.

Ighemonul a zis iarăși: „Nu știi așezămintele împărătești cele neschimbate, care poruncesc creștinilor ca, ori să aducă jertfă idolilor, ori să fie omorâți? Deci cum îndrăznești a nesocoti acele așezăminte împărătești și a răzvrăti pe cei ce te ascultă pe tine?”. Sfântul a răspuns: „Eu știu așezămintele Dumnezeului meu și fac precum poruncesc sfintele și de viață făcătoarele Lui porunci, care ne spun că se cuvine a lepăda jertfele idolești și a sluji adevăratului Dumnezeu. Deci, eu Lui Îi slujesc și de idolii voștri nu bag seamă. Iar tu, după porunca împăratului, chinuiește-mă precum voiești; pentru că la voi nu este nou lucrul acesta de a chinui pe creștini, pentru credința în Hristos”.

Iar ighemonul Agripin, având fire de fiară și auzind pe sfântul că nu se supune poruncii lor celei fără de Dumnezeu și cum că grăiește împotrivă, s-a aprins asupra lui cu mânie fără de măsură și îndată a poruncit să-l întindă gol pe pământ și a pus doisprezece ostași ca să se schimbe și să bată pe rând pe sfântul. Deci a fost bătut fără milă peste tot trupul, încât foarte s-au ostenit ostașii, iar bunul pătimitor nu a ostenit, răbdând și mărturisind numele Domnului său Iisus Hristos.

Apoi, încetând ostașii de a-l mai bate, ighemonul a început a grăi către dânsul, zicând: „Eu, Platone, te sfătuiesc prietenește să te abați de la moarte spre viață”. Mucenicul a răspuns: „Bine mă înveți, Agripine, ca să mă abat de la moarte spre viață, căci fug de moartea cea veșnică și caut viața cea fără de moarte”. Iar Agripin a zis către sfântul cu mânie: „Spune-mi, ticălosule, câte morți sunt?”. Sfântul a răspuns: „Două morți sunt: una vremelnică și alta veșnică. Asemenea și vieți sunt două: una de puțină vreme, iar altă fără de sfârșit”. Agripin a zis: „Lasă basmele tale și te închină idolilor, ca să te izbăvească de chinul cel cumplit”. Sfântul a răspuns: „Nici focul, nici rănile, nici mânia fiarelor, nici tăierea mădularelor nu mă vor despărți pe mine de Dumnezeul cel viu; pentru că nu iubesc veacul acesta de acum, ci pe Hristosul meu, Care pentru mine a murit și a înviat”.

După aceasta ighemonul a poruncit să ducă pe Sfântul Platon în temniță; iar în urmă mergea poporul, care privise la pătimirea sfântului ca la oarecare priveliște, căci era în popor mulțime de creștini. Mucenicul lui Hristos, Platon cel tare și cu sufletul viteaz, apropiindu-se de temniță, s-a întors către popor și, rugându-l să facă tăcere, a început a grăi cu mare glas, zicând: „Bărbați, care iubiți adevărul, cunoașteți că nu pentru altă vină am intrat eu în nevoința acestei pătimiri, ci pentru Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt într-însele. Rogu-vă pe voi, care sunteți ai lui Hristos, să nu vă tulburați de cele ce se fac, pentru că multe sunt necazurile drepților și din toate acestea Domnul îi va izbăvi pe dânșii. Veniți dar să alergăm împreună toți către limanul cel neînviforat și către Piatra de care grăiește marele apostol, zicând: Iar Piatră era Hristos. Apoi să nu slăbim întru nevoile pe care le răbdăm pentru bună credință, știind că nu sunt vrednice pătimirile veacului de acum pe lângă slava ce are să se arate întru noi”.

Acestea zicând mucenicul, a intrat în temniță și plecându-și genunchii la pământ se ruga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Ziditorule și mai înainte purtătorule de grijă al tuturor, Cel ce dai robilor Tăi răbdare și biruință, dă-mi și mie smeritului și nevrednicului robului Tău ca, până la sfârșit, să rabd bine pentru numele Tău cel sfânt; și trimite pe îngerul Tău ca să mă izbăvească de înșelătorul Agripin, șarpele cu totul înrăutățit, ca să cunoască toți că nu sunt dumnezei aceia pe care îi zidesc mâinile omenești; ci, Tu singur ești Dumnezeu, îndelung răbdător, mult milostiv și preamărit în veci. Amin”.

Trecând șapte zile, iarăși a șezut chinuitorul la judecată în capiștea lui Die și a poruncit să aducă înaintea sa pe mucenic, punând înaintea lui diferite unelte de chinuri: căldări de aramă, papuci cu piroane, paturi de fier, țepi ascuțite, unghii de fier, roți și multe altele, nădăjduind că prin acelea va înfricoșa pe ostașul lui Hristos.

Apoi a început a grăi către dânsul, zicând: „O, iubitule Platon, eu văzând tinerețile tale, știind neamul cel bun al părinților și cruțând frumusețea trupului, te sfătuiesc, mai înainte de a începe iarăși a te chinui, să primești a jertfi zeilor noștri și să fii una cu noi. Apoi, știind bine această că nimeni din cei ce se împotrivesc mie, nu rămân vii; precum și dimpotrivă, nimeni din cei ce se pleacă mie nu sunt lipsiți de cinstea și darurile cele făgăduite de mine. O, frumosule Platon, ascultă-mă că pe un părinte care te sfătuiește bine; am o fiică a fratelui meu pe care o voi da ție de soție cu multă bogăție și te voi numi fiu al meu”.

Fericitul Platon, zâmbind, a zis: „Mișelule și urâtule de oameni, fiu al diavolului și sluga satanei! Dacă aș fi voit să mă împărtășesc de dulceți lumești și să-mi iau femeie, apoi n-aș fi aflat alta mai bună decât fiica fratelui tău? Cu adevărat aș fi avut slujnice mai bune decât dânsa. Oare cum s-o iau pe dânsa, când lăsând lumea mă unesc cu Hristos?”. Atunci chinuitorul, umplându-se de mânie, a poruncit să pună pe sfântul gol pe patul cel de aramă, iar dedesubtul patului să pună mulțime de cărbuni și să-i aprindă, turnând peste foc untdelemn, ceară și smoală și așa să ardă trupul sfântului mucenic; iar deasupra să-l bată cu toiege subțiri pentru că din bătaie și din arderea focului să simtă durerea mai cumplit.

Astfel fiind chinuit, după multă vreme Agripin a zis: „Ticălosule, miluiește-te pe tine însuți și dacă nu vrei să te închini zeilor, apoi zi măcar cuvintele acestea: Mare este zeul Apolon și îndată voi înceta a te chinui și te vei duce cu pace la casa ta”. Sfântul a răspuns: „Să nu-mi fie mie această a-mi milui trupul și a pregăti sufletul pentru focul gheenei”.

Petrecând Platon trei ceasuri într-acel chin, au pogorât patul și au aflat trupul lui întreg și sănătos, neavând nici urmă de răni din arderea focului, ci ca și cum ar fi ieșit din baie; ba încă și o bună mireasmă ieșea din trupul lui, încât toți cei ce stăteau acolo se minunau și ziceau: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor”.

Iar ighemonul a zis către sfântul: „Dacă nu vrei să aduci jertfă zeilor noștri, apoi măcar leapădă-te de Hristosul tău și te voi elibera îndată”. Sfântul a răspuns: „O, nebunule și fără de minte, ce vorbești? Să mă lepăd de Mântuitorul meu? Oare vrei să fiu asemenea ție, păgânule? Dar nu ți-e de-ajuns pierzarea ta? Către această vrei să aduci și pe alții care sunt numărați în rândul ostașilor lui Hristos? Depărtează-te de mine, lucrătorule al fărădelegii, căci cred în Dumnezeul meu că nu mă va lăsa să cad în cursa ta”.

Agripin s-a sculat de pe scaunul său și a început să-l chinuie singur pe sfântul. Căci, arzând un fier rotund, l-a pus sub subțiorul lui, apoi a pus pe pieptul mucenicului două bucăți de fier arse foarte mult și a ieșit fum din nările lui, încât ajungea puterea focului până la cele dinlăuntrul lui; și mulți socoteau că sfântul acum a murit.

După puțin sfântul a zis chinuitorului: „Puține sunt muncile tale, o, băutorule de sânge și cumplitule câine!”. Apoi, ridicându-și ochii în sus, a zis: „Spatele meu l-am dat spre răni și fălcile mele spre pălmuire, iar fața mea n-am întors-o de la rușinea scuipărilor. Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că necazul este aproape, ca să nu zică paginii: unde este Dumnezeul lui? Dă-mi mie, robului Tău, o, Iisuse Hristoase ca, scăpând desăvârșit de chinurile potrivnicului, să stau cu îndrăzneală înaintea înfricoșatei Tale judecăți, săvârșind această nevoință frumoasă, că Ție se cuvine slava în tot locul stăpânirii Tale, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Zicând „amin”, s-a cutremurat capiștea și toți s-au temut; însă cei vârtoși la cerbice n-au vrut să cunoască puterea lui Dumnezeu. Prigonitorul a poruncit apoi să jupoaie pe sfânt și să facă din pielea lui curele. Sfântul rupând o curea care atârna din trupul său a aruncat-o în fața lui Agripin, zicând: „Om fără de omenie și mai cumplit decât toate fiarele, de ce nu vrei să cunoști pe Dumnezeu Care ne-a zidit pe noi după chipul Său? Cum nu miluiești trupul acesta cu care ești și tu îmbrăcat; ci te bucuri, văzând zdrobirea mădularelor mele? Chinuiește-mă mai cumplit ca să se arate tuturor neomenia ta și răbdarea mea, căci eu toate acestea le rabd cu mulțumire pentru Hristosul meu. Astfel, cu darul Lui să aflu odihna în veacul ce va să fie”. Agripin a zis către dânsul: „Pentru ce ești fără de minte și nu-ți miluiești trupul tău și nu bagi de seamă că cele dinăuntru ale tale ies printre coaste și încă nu încetezi a huli pe zei și pe mine a mă întărâta spre mânie?”.

După aceasta, a poruncit să-l spânzure pe sfântul de lemn, apoi să bată trupul lui cel despuiat până când va cădea carnea care mai rămăsese pe oase și se va vărsa tot sângele lui; iar fața lui cea sfântă a jupuit-o cu unghii de fier, încât nu era nici urmă de chip omenesc, ci numai oase goale. Însă limbă o avea slobodă și blestema cu dânsa cruzimea chinuitorului, pe idoli și pe închinătorii la idoli. Prigonitorul a zis: „O, Platone, de n-ai fi fost tu așa de împietrit și neînduplecat, ai fi fost ca și Platon cel preaînțelept, mai marele filosofilor, care a scris dogmele dumnezeiești”.

Sfântul a răspuns: „Măcar că sunt de un nume cu Platon, însă nu și la obicei, pentru că numele nu poate să-i unească pe aceia pe care îi despart obiceiurile. Pentru aceasta nici eu nu sunt asemenea lui Platon, nici Platon mie, decât numai singur numele; pentru că eu învăț filosofia aceea care este a lui Hristos, iar acela a fost învățător al filosofiei, ce este socotită nebunie înaintea lui Dumnezeu; căci scris este: Voi pierde înțelepciunea înțelepților și înțelegerea înțelegătorilor o voi lepăda. Dogmele scrise de Platon, pe care tu le numești dumnezeiești, sunt basme mincinoase și cuvinte cu meșteșug, care răzvrătesc mințile celor fără de răutate”.

Apoi, încetând sfântul a mai vorbi, a tăcut și Agripin, că nu știa ce să mai zică împotriva lui și ce să mai facă cu dânsul și se miră de răbdarea lui cea mare și de răspunsul cel cu îndrăzneală. Deci a poruncit să-l ducă în temniță și să nu lase pe nimeni din cunoscuții lui să meargă la dânsul. Însă, ca să nu moară, a poruncit să-i dea pe toată ziua puțină pâine și apă, neștiind ticălosul că nu numai cu pâine va fi omul viu, ci și cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Însă, mucenicul lui Hristos nu primea nimic din mâinile păgânului. Deci a petrecut fără mâncare și fără apă optsprezece zile, ca să se împlinească întru dânsul Sfânta Scriptură, care zice: Dreptul prin credință va fi viu. Căci el nădăjduind spre Acela Care a hrănit pe Daniil în groapă în mijlocul leilor, Acela, zicea el, îl va hrăni în temniță cu hrană nepieritoare.

Văzând străjerii că nu primește nici pâine nici apă, i-au zis: „Mănâncă, omule, și bea ca să nu mori, căci vom intra noi în nevoință pentru tine”. Iar fericitul a răspuns: „Să nu vi se pară, fraților, că dacă nu voi primi mâncarea voastră, voi muri; pentru că voi vă hrăniți cu pâine, iar eu mă hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veci. Pe voi vă satură cărnurile, iar pe mine mă satură sfintele rugăciuni. Pe voi vă veselește vinul, iar pe mine mă veselește Hristos, viața cea adevărată”.

După zilele acelea, văzând ighemonul Agripin că nu poate cu nimic să întoarcă pe Platon de la Hristos, l-a judecat spre tăiere cu sabia. Deci scoțându-l afară din cetate, sfântul cerând vreme de rugăciune, și-a ridicat mâinile la cer și a zis: „Mulțumescu-Ți Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, căci cu numele Tău cel sfânt m-ai apărat pe mine robul Tău de vicleșugul vrăjmașului și mi-ai dat darul ca să săvârșesc bine alegerea nevoinței pe care am răbdat-o pentru Tine; și acum Te rog primește în pace sufletul meu, că binecuvântat ești în veci”. Apoi, plecându-și sfântul său cap, a zis către ostașul care voia să-l taie: „Fă, prietene, ceea ce-ți este poruncit!”.

Astfel s-a nevoit Sfântul Mucenic Platon și a murit pentru Hristos pentru ca să viețuiască și să împărățească cu El în veci. Amin.

Roman diaconul (†303)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Roman diaconul (†303)

Era originar din Palestina și a slujit ca diacon la biserica din Cezareea. În timpul persecuției împăratului Dioclețian se afla în Antiohia Siriei propovăduind pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Cum Asclipiad ,conducătorul orașului, vroia să dărâme biserica creștinilor de acolo, Romano a îndemnat lumea să se împotrivească. La o sărbătoare a păgânilor, Sfântul Mucenic Romano a ieșit înaintea lui Asclipiad strigându-i înșelarea de care este orbit, mergând la idoli și nevăzându-l pe adevăratul Dumnezeu Iisus Hristos. Pentru acest fapt a fost supus chinurilor și în cele din urmă Sfântul Mucenic și-a dat sufletul în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos.

 

Tropar Glas 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Roman, diaconul

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca pe o stea preamare câştigându-te pe tine Biserica, Prealăudate Mucenice Roman, se luminează cu adevărat cu pătimirile tale, mărind pomenirea ta cea purtătoare de lumină.

 

Viața Sfântului Mucenic Roman diaconul

Sf. Mc. Roman diaconul (†303) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Roman diaconul (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Roman era de neam din Palestina. El a fost diacon al bisericii Cezareii, iar în vremea prigoanei, ce se ridicase de pagini asupra creștinilor, petrecea în Antiohia, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu și întărind pe credincioși, ca să petreacă neclintiți în mărturisirea lui Dumnezeu. Când bătrânul eparh Asclipiad voia să dărâme Biserica creștină din temelie, atunci Roman a poruncit poporului credincios să se împotrivească eparhului și să nu-l lase să risipească sfântul locaș.

El zicea către cei de o credință cu el: „Războiul ne stă nouă înainte pentru altarele lui Dumnezeu; pentru că Asclipiad este dușmanul patriarhiei noastre, vrând să ia pe Dumnezeu de la noi. Deci bine vom face dacă, apărând altarul lui Dumnezeu, vom cădea răniți pe pragurile Sfintei Biserici. Din oricare parte va veni războiul, tot noi creștinii vom fi biruitori. De nu vom lăsa să se risipească casa lui Dumnezeu, apoi vom prăznui în biserica ce o apărăm. Iar de vom fi uciși lângă altar, apoi vom cânta cu glas de biruință în Biserica ce este în cer”.

Astfel zicând, a deșteptat pe toți să lupte până la sânge lingă Sfânta Biserică și n-a lăsat pe eparh să intre înăuntru și să o risipească. Apoi s-a întâmplat în acea vreme un praznic idolesc și alerga mulțime de popor păgân în capiștea idolească cu femeile și cu copiii. Atunci Sfântul Roman, aprinzându-se cu râvnă dumnezeiască, a intrat printre poporul păgân și cu mare glas a început a mustra rătăcirea lor, ba încă și pe însuși eparhul Asclipiad, care voia să intre în capiștea idolească, l-a oprit, zicând: „Te-ai înșelat, o, eparhule, mergând către idoli, că nu sunt idolii tăi zei. Ci, Unul este adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos”.

Atunci îndată a poruncit eparhul să-l prindă și să-l bată foarte tare peste gură. Apoi, șezând la judecată, mult îl silea pe dânsul să se lepede de Hristos. Dar, văzând că nu se pleacă celui rău, a poruncit să-l chinuie. Deci, l-a spânzurat pe lemn și l-a bătut cu multe feluri de unelte și l-a strujit cu unghii de fier. Iar el, în acele chinuri răbdând cu vitejie, mărturisea pe Unul Dumnezeu, Ziditorul tuturor, și defăima nebunia eparhului care nu voia să cunoască adevărul. Astfel, pătimind sfântul bărbătește, era acolo mult popor credincios și necredincios care privea la nevoința pătimitorului lui Hristos.

Acolo nu departe era un prunc creștin cu numele Varula, spre care, căutând mucenicul, a zis către chinuitor: „Mai priceput este copilul acesta decât tine, care ești bătrân. Deși este mic cu anii, însă știe pe adevăratul Dumnezeu. Iar tu, fiind plin de ani, nu-l cunoști pe El”.

Eparhul, chemând pe copil la sine, l-a întrebat: „Pe care Dumnezeu cinstești?”. Iar copilul a răspuns: „Pe Hristos cinstesc”. Iarăși l-a întrebat eparhul: „Cum este mai bine a cinsti un Dumnezeu sau mai mulți?”. Copilul a răspuns: „Mai bine este a cinsti pe Unul Dumnezeu Iisus Hristos”. Eparhul iarăși a zis: „Prin ce este mai bun Hristos decât toți zeii?”. Iar copilul a răspuns: „Cu aceasta este mai bun Iisus Hristos, pentru că este Dumnezeu adevărat și ne-a zidit pe noi pe toți, iar zeii voștri sunt diavoli care pe nimeni n-au zidit”.

Acestea și multe altele spunea copilul, ca și cum ar fi fost un teolog preaînțelept; pentru că Duhul Sfânt, lucrând într-însul, săvârșea prin gura lui laudă, ca să rușineze pe păgânul eparh și pe toți închinătorii de idoli. Deci, se minuna prigonitorul și toți cei ce erau împreună cu dânsul de acel copil priceput și de cuvintele lui cele înțelepte, încât s-a umplut de mare rușine că nu putea să biruiască cuvintele lui.

Pentru aceea prigonitorul a poruncit să bată pe copilul acela cu vergi fără de milă. Fiind bătut mult, a început a slăbi și a cere apă să bea. Iar mama sa, care stătea acolo în popor și privea cu bucurie la pătimirea fiului ei, văzându-l că slăbește și cere să bea apă, a ridicat glasul său asupra lui, poruncindu-i să rabde cu bărbăție până la sfârșit.

Poruncind prigonitorul ca să taie copilul cu sabia, l-a luat maică să în mâinile sale și l-a dus la locul cel de chin; apoi, cuprinzându-l și sărutându-l, îl mângâia și-l întărea ca să nu se teamă, văzând sabia deasupra capului său și zicea: „Nu te teme, fiul meu cel cuminte, și nu te înfricoșa de moarte! Că de vei muri, vei fi însă viu în veci. Nu te înspăimântă, copilul meu, că îndată vei fi dus în grădinile Raiului. Nu te teme de sabie pentru că fiind tăiat, îndată vei merge la Hristos și vei vedea slava Lui; El te va primi, te va îmbrățișa cu dragoste și vei viețui împreună cu Dânsul în bucurie negrăită, dănțuind împreună cu sfinții Lui îngeri”.

Astfel, mângâindu-și fiul acea binecredincioasă maică, l-a dus până la locul de pedeapsă. Și, fiind tăiat capul copilului, maică să a strâns sângele lui într-un vas curat și luând trupul lui cu lacrimi de bucurie îl spăla pe el și îl săruta, veselindu-se căci fiul ei și-a vărsat pentru Hristos sângele cel nevinovat. Apoi cu cinste a îngropat trupul fiului ei.

După ce a tăiat copilul acela, și Sfântul Roman a fost osândit să fie ars cu foc. Deci, fiind legat și înconjurat împrejur cu multe lemne, slugile nu aprindeau mai degrabă focul de dedesubt, așteptând răspunsul cel mai de pe urmă al judecătorului. Atunci sfântul strigă cu glas tare din mijlocul lemnelor către slugile care-l chinuiau: „De ce nu puneți foc? Pentru ce nu aprindeți lemnele? Dați-mi foc și cuprindeți-mă împrejur cu văpaie”.

Atunci, aprinzându-se focul și arzând lemnele foarte tare de jur-împrejur, îndată s-a vărsat o ploaie și a stins focul, iar Sfântul Roman a rămas viu și nevătămat. După aceea pentru vorbă lui îndrăzneață, prin care batjocorea pe pagini și ocăra nebunia lor, blestemând pe zei, iar pe Hristos Unul Dumnezeu Îl preamărea, prigonitorul a poruncit să-i taie limba; iar el îndată le-a dat limba singur slugilor care-l chinuiau.

Deci, fiind tăiată limba cea grăitoare de Dumnezeu, tot n-a tăcut mărturisitorul lui Hristos, ci, mai presus de fire, fără limbă grăia lămurit că și mai înainte, preamărind pe Dumnezeu. Apoi l-a aruncat înapoi în temniță și a petrecut acolo multă vreme, având picioarele puse în obezi. După aceea s-a spus despre dânsul împăratului Maximian, cum că și după tăierea limbii vorbește bine. Atunci împăratul a poruncit să-l sugrume. Și, intrând ostașii, au pus o frânghie pe grumazul lui și l-au sugrumat.

Astfel, Sfântul Mucenic Roman și-a sfârșit nevoința pătimirii sale pentru Hristos, întru a Cărui Împărăție acum se preamărește, lăudând pe Sfânta Treime în vecii vecilor. Amin.

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina (†298)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; pravila.ro; doxologia.ro;

 

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina

Cei 33 de Mucenici din Melitina s-au nevoit pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian (305-311).

Cel dintâi dintre ei era Ieron, bărbat puternic la trup şi viteaz, dar bun şi blând la suflet.

Fiind plugar, slujitorii idoleşti l-au găsit la ogor şi vrând să-l prindă ca nişte tâlhari, nu au putut, căci plugarul scoţând fierul plugului, şi-a făcut din grindeiul aceluia armă.

Şi por­nindu-se asupra lor i-a gonit pe toţi.

Deci, a mers sfântul de bună voie la dregător, iar acela i-a tăiat mâna dreaptă din cot şi l-a întemniţat.

În închisoarea din Melitina se aflau închişi mai mulţi creştini care mărturisind credinţa lor în Hristos Iisus, împreună cu Ieron, au fost osândiţi la grele chinuri.

După ce au fost bătuţi, au fost scoşi afară din cetatea Melitinei şi tuturor li s-au tăiat capetele, luând astfel cununa mucenicilor.

Iată numele celor care împreună cu Ieron au primit moarte mucenicească la anul 298: Isihie, Nicandru, Athanasie, Mamas, Varahia, Callinic, Theoghen, Nikon, Longhin, Theodor, Valerius, Xanthius, Theodul, Callimah, Eugen, Theodoh, Ostrichius, Epifanie, Maximian, Duchitius, Claudian, Theofil, Gigantius, Dorotei, Theodot, Castrichius, Anicletus, Themilius, Eutihie, Ilarion, Diodotus si Amonitus.

Mâna cea tăiată a Sfântului Ieron a fost dusă mamei sale, așa cum a cerut însoțitorilor săi, care veniseră cu el din Capadocia în Melitina, Armenia.

 

Troparul Sfinţilor 33 de Mucenici din Melitina

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Troparul Sfinților 33 de Mucenici din Melitina (în limba greacă) preluat de pe doxologia.ro

Condacul Sfinţilor 33 de Mucenici din Melitina

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Ceata mucenicilor cea strălucită şi purtătoare de lumină, răsărind după înţelegere, a luminat Biserica astăzi cu razele minunilor. Pentru aceasta, prăznuind cinstită pomenirea lor, cerem cu rugăciunile lor, Mântuitorul nostru, să ne mântuieşti pe noi din nevoi, ca un Milostiv Dumnezeu şi de oameni iubitor.

 

Viața Sfinților 33 de Mucenici din Melitina

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina (7 noiembrie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 33 de Mucenici din Melitina - foto preluat de pe doxologia.ro

Slăvitul Ieron avea ca patrie Capadocia și s-a născut în cetatea Tianiei din maică binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu al cărei nume era Stratonica. În acea vreme împărățeau păgânii împărați Dioclețian și Maximilian, care arătau către idoli multă râvnă și credință. Atunci li s-a vestit că toată Armenia și Capadocia se împotrivesc poruncii lor și nu se închină idolilor. Iar ei, sfătuindu-se mult, au ales doi bărbați vicleni plini de toată răutatea și înșelăciunea, ale căror nume erau Agricolae și Lisie. Deci, pe Agricolae l-au trimis în Armenia iar pe Lisie în Capadocia, dându-le două porunci. Cea dintâi, să piardă pe creștinii cei ce nu se închină idolilor; iar a doua, să scrie la oaste bărbați și tineri puternici, îndemânatici la război.

Când a venit Lisie în Capadocia, căuta pe aceia care ar fi buni de război pentru ca să-i înscrie la oaste. Atunci i s-a spus despre Ieron, care era un bărbat tare și puternic și mai cu bărbăție decât alții. Iar Lisie îndată a trimis ostașii să-l aducă pe el. Mergând trimișii la el acasă, nu l-au aflat, căci era la țarina sa, ocupându-se cu lucrul. Deci au mers ostașii acolo vrând să-l ia. Iar el, știind că vor să-l ia în rândurile ostașilor, n-a vrut să meargă cu ei, cugetând că nu este lucru de folos a fi împreună cu închinătorii de idoli și a ostăși cu dânșii, fiind creștin. Aceia însă, au vrut să-l ia cu sila, dar Ieron, mâniindu-se, a apucat un lemn ce se afla acolo și a început a-i bate pe ostași, astfel încât nici unul din ei nu i-a putut sta împotrivă, ci toți au fugit. Iar el, izgonindu-i pe dânșii ca un leu, îi bătea fără cruțare. Atunci ostașii cei izgoniți și risipiți, adunându-se la un loc, s-au rușinat de neputința lor, că nu au putut lua un om, ba chiar că au fost biruiți de dânsul.

Temându-se a se întoarce deșerți la cei ce i-au trimis, vorbeau între ei: “Dacă ne vom întoarce la ighemon fără Ieron, nu numai că vor râde toți de noi că un om a biruit atâția ostași, dar vom fi și aspru pedepsiți pentru împuținarea sufletului nostru”. Pentru aceea au trimis după mai mulți ostași, chemându-i în ajutorul lor spre a porni și a doua oară asupra lui Ieron. Dar acesta simțind năvălirea lor, a intrat cu însoțitorii săi într-o peșteră ce era în apropiere – căci avea împreună cu el optsprezece creștini binecredincioși care se războiau cu păgânii ce veniseră asupra lui.

Atunci au trimis ostași la ighemon, spunându-i că Ieron s-a închis într-o peșteră cu alți creștini și nu pot să-l ia. Iar ighemonul a trimis îndată mai multă oaste în ajutorul lor, însă nu puteau să-i facă nimic, căci nu îndrăznea nimeni nici măcar a se apropia de ușa peșterii, temându-se de bărbăția lui Ieron. Atunci a fost trimis de ighemonul un prieten al lui Ieron, anume Chiriac. Acesta mergând, a sfătuit pe ostași să se depărteze de la peșteră. “Nu puteți, zise el, să-l luați cu sila, ci cu blândețe și cu bună sfătuire”.

Depărtându-se ostașii de la peșteră, a intrat Chiriac la dânsul și l-a sfătuit ca să nu fie potrivnic ighemonului, ci să se înscrie în rânduiala ostășească. Astfel vorbind în pace cu dânsul, a îmblânzit mânia lui, l-a scos din peșteră și l-a dus acasă la maica sa, care era văduvă, bătrână și oarbă. Iar ea aflând că pe fiul ei Ieron îl duc la ighemonul, a început să plângă foarte mult, numindu-l toiag al bătrâneților sale și lumina ochilor săi celor orbi.

Deci se tânguia că se lipsește de un fiu ca dânsul care o mângâia în necazurile văduviei și a orbirii ei. Iar ostașii, înconjurându-l, îl sileau să meargă la ighemon. Apoi el, luându-și rămas bun de la maica sa, care plângea și de la toți cunoscuții care se adunaseră atunci acolo, a luat cu dânsul o rudenie a sa, anume Victor și s-a dus cu ostașii în cetatea Melitinei. Au mai mers cu el și doi frați ai rudeniei sale, Matronian și Antonie, și alți prieteni de credință. Iar apunând soarele și făcându-se seară, n-au ajuns la cetatea Melitina, ci au rămas la un loc oarecare, unde au așteptat până dimineața.

În acea noapte s-a arătat fericitului Ieron, cineva îmbrăcat în haine albe, care cu dragoste a zis către dânsul: “Iată, Ierone, bine vestesc ție mântuire; calea pe care călătorești este dreaptă, căci nu pentru împăratul cel pământesc te vei nevoi, nici vei ostăși pentru slava care degrabă piere, ci pentru Împăratul Cel ceresc vei săvârși nevoința, și degrabă vei veni la Dânsul, ca să primești de la El cinste și laudă”. Acestea zicând cel ce i se arătase, a umplut de nespusă bucurie inima lui și s-a dus. Iar el, sculându-se vesel, a zis către prietenii și către rudeniile care erau cu dânsul: “Acum am cunoscut în mine taina bunăvoinței a lui Dumnezeu și de acum cu veselie alerg pe calea ce-mi stă înainte; o comoară este, o moștenire și o bogăție, care sunt ascunse în cer; iar bunătățile ce sunt de față, nimic nu folosesc celor ce le moștenesc; căci ce va folosi omului, dacă ar dobândi toată lumea, iar sufletul său și-l va pierde? Nimic nu-mi este mai scump și mai bun decât sufletul. Mi-ajunge vremea vieții care a trecut și care în deșert am cheltuit-o. Mă voi duce de acum către Dumnezeu. Un lucru însă mă tulbură, grija maicii mele, care, fiind văduvă și bătrână neputincioasă și lipsită de lumina ochilor, nu are cine să-i ajute și să o sprijine pe dânsa. Dar de vreme ce merg să mor pentru Hristos, Domnul meu, Lui Îi încredințez pe maica mea, căci El este Tatăl săracilor și al văduvelor”.

Acestea zicând, a lăcrimat pentru maica sa și apoi a plecat. Iar când a ajuns la cetatea Melitina, Sfântul Ieron a fost închis în temniță și împreună cu dânsul au fost închiși și alți treizeci și trei de creștini, către care Sfântul a început a le vorbi astfel: “Ascultați sfatul meu, prietenilor și fraților, și luați aminte vorbele mele, care pot să vă folosească vouă, nu în veacul acesta, ci în cel ce va să fie. Căci toți cei ce se tem de Dumnezeu, nu caută vreun folos vremelnic de acum, ci pe cel care are să fie veșnic. Ați auzit că păgânul ighemon voiește să aducă dimineață jertfă zeilor, la care jertfă ne va sili și pe noi. Deci să nu ne supunem poruncii lui și să nu ne închinăm idolilor, nici să le aducem jertfă. Ci să jertfim mai bine jertfă de laudă adevăratului nostru Dumnezeu și să-I aducem rugăciunile noastre, ca ascultându-le, să ne dea tărie și bărbăție a suferi muncile și a dobândi fericitul sfârșit”.

Când a grăit Sfântul acestea, toți cu un suflet au răspuns: “Cuvintele tale sunt mai dulci decât fagurele de miere pentru noi, căci ne sfătuiești ceea ce cu adevărat este de folos și de mântuire. Și toți voim a muri mai bine pentru Hristos Dumnezeul nostru, decât, închinându-ne idolilor, să viețuim în deșertăciune”. Aceste cuvinte ale sfinților spuse în temniță, straja le-a vestit ighemonului Lisie. Iar el, dimineața a șezut la judecată plin de aprindere și de mânie și scoțând pe Sfinții Mucenici din temniță, i-a pus înaintea sa și a zis către dânșii: “Care diavol v-a adus pe voi în nebunia cea fără de sfârșit, ca să vă împotriviți unei atât de mari stăpâniri, să treceți cu vederea poruncile împărătești și să nu vă închinați marilor zei?”

Răspuns-au sfinții: “Cu adevărat am fi fost nebuni și jucării ale diavolilor dacă cinstea ce se cuvine lui Dumnezeu am fi dat-o lemnului și pietrei, care sunt lucruri făcute de mâini omenești. Dar noi suntem înțelepți, închinându-ne Dumnezeului a toate, Care cu cuvântul a făcut cerul și pământul și cu Duhul gurii Lui le-a adus din neființă în ființă”.

Acestea grăindu-le sfinții, unul dintre cei ce stăteau înaintea ighemonului a arătat cu mâna asupra fericitului Ieron, și a zis: “Acesta este omul care s-a împotrivit ostașilor trimiși de tine, ighemoane, și toate cele ce ați auzit, el le-a făcut”. Iar ighemonul, căutând la dânsul, a zis: “De unde ești tu?” După ce Sfântul a spus patria sa și cetatea în care s-a născut, atunci ighemonul a zis iarăși: Tu ești potrivnicul poruncilor împărătești, care te lauzi cu tăria mâinilor tale și ai făcut rău ostașilor celor trimiși de noi?” Iar Ieron, cu bărbăție a răspuns fără frică: “Eu sunt. Cu adevărat am urât pe cei ce urăsc pe Domnul meu și asupra vrăjmașilor Lui m-am luptat. Cu urâciune desăvârșită i-am urât pe ei; că vrăjmași mi-au fost, pentru aceea i-am necăjit pe dânșii bătându-i și izgonindu-i ca pe niște iepuri fricoși”.

Ighemonul, auzind acestea, s-a mâniat și nu l-a lăudat ca pe un viteaz, ci ca pe un nesupus l-a defăimat, și a grăit: “Nebunia te-a pornit pe tine la o îndrăzneală ca aceasta, încât nici stăpânirea împărătească nu ai ascultat-o, nici poruncii noastre nu te-ai supus, iar pe trimișii noștri i-ai rănit. Pentru aceea, mâna ta cea necurată, care a ascultat de capul tău cel nebun, poruncesc să se taie de la cot”. Deci, îndată a fost tăiată mâna Sfântului Ieron, după porunca ighemonului. Iar pe ceilalți sfinți a poruncit să-i bată fără milă și așa s-a făcut. După aceea, iarăși fiind aruncați în temniță, ei mulțumeau lui Dumnezeu, Celui ce i-a învrednicit a suferi asemenea răni pentru numele cel sfânt al Lui.

Însă unul dintre dânșii, anume Victor, care s-a pomenit mai sus, rudenia Sfântului Ieron, slăbind de rănile ce le luase mai înainte și, temându-se de cele ce aveau să mai fie, a chemat la sine în taină pe cel ce scria numele creștinilor celor prinși și munciți și l-a rugat cu smerenie să șteargă numele lui din cartea în care erau scrise numele legaților ce pătimesc pentru Hristos și să-l elibereze din temniță. Și a făgăduit a-i da pentru aceasta, moșia sa. Iar acela bucurându-se de lucrul cel făgăduit, a făcut după dorința lui Victor, căci a șters numele lui din numărul creștinilor și l-a eliberat noaptea din temniță. Deci, ieșind Victor de acolo, îndată a murit și astfel și-a pierdut și moșia și viața sa, și s-a lipsit de cununa mucenicească.

Făcându-se ziuă, Sfântul Ieron a înțeles cele ce făcuseră și, umplându-se de mâhnire, se tânguia cu amar pentru rudenia sa, zicând: “Vai ție, o, Victore, cum ai făcut aceasta? Cât de urâtă s-a făcut viața ta! Cum ai cumpărat sufletului tău pierzare! Cum singur te-ai dat vrăjmașilor! Pentru ce ai ales fuga cea rușinoasă mai mult decât cununa slavei? Pentru ce ai cinstit ușurătatea cea vremelnică mai mult decât bucuria cea nesfârșită? Cum te-au supărat pe tine durerile bătăilor celor mici, care sunt nimic în fața muncilor celor veșnice pe care le vei dobândi, căzând în mâinile lui Dumnezeu?”

Așa tânguindu-se Sfântul pentru cel căzut din ceata mucenicilor, a chemat la temniță pe cei doi însoțitori care îl urmau, fiindu-i rudenii de aproape, adică pe Antonie și Matronian, și a zis către dânșii: “Apropiați-vă de mine și ascultați dorința mea cea mai de pe urmă, pe care să o aduceți la îndeplinire, când vă veți întoarce. Averea mea care este în Pisidia o dau surorii mele Teotimia, ca din aceea, având cele de trebuință spre hrană, să săvârșească pomenirea pătimirii mele; iar cealaltă avere o las maicii mele pentru văduvia și bătrânețile ei, căreia să-i dați și mâna mea cea tăiată și să-i ziceți ca să scrie stăpânitorului Rustic, care stăpânește în Ancira, să-i dea ei casa cea din Vadisani, iar mâna mea să fie pusă acolo.

Făcând acest legământ cu însoțitorii săi, fericitul Ieron aștepta sfârșitul pătimirii sale. Iar după patru zile ighemonul Lisie a șezut la judecată și, chemând pe sfinți, îi silea să se închine idolilor, silindu-i și cu îmbunări și cu îngroziri, ca să se depărteze de la Hristos și să se închine la idoli. Iar când a văzut că nimic nu sporește, a poruncit mai întâi să-i bată cu toiege fără cruțare, după aceea i-a judecat spre a fi tăiați de sabie. Însă Sfinții Mucenici, împreună cu povățuitorul lor, fericitul Ieron, după primirea multor bătăi, când mergeau la locul de ucidere, cântau cu veselie cuvintele acestea: Fericiți cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului.

Venind la locul cel însemnat, și-au plecat genunchii și s-au rugat, zicând: “Doamne, Iisuse Hristoase, primește sufletele noastre!” Atunci au fost tăiate cinstitele și sfintele lor capete. Iar Antonie și Matronian s-au apropiat de ighemon rugându-l să le dea voie ca să ia trupul rudeniei lor, fericitul Ieron. Dar ighemonul n-a vrut să le dea voie. Ei l-au rugat, ca măcar capul cel tăiat al lui Ieron să-l dea lor. Și a zis ighemonul: “Dacă-mi veți da atâta aur cât se va potrivi cu greutatea capului, veți putea lua capul acela”. Antonie și Matronian se mâhneau pentru că nu aveau atâta aur cât trebuia ighemonului pentru capul sfântului, deși acel cinstit cap care se tăiase pentru Hristos, de mii de ori era mai scump și mai cinstit.

Iar Dumnezeu a pus gând bun în inima unui bărbat slăvit și bogat, cu numele Hrisantie, ca să răscumpere capul Sfântului Mucenic Ieron. Acesta a dat ighemonului atâta aur, cât trebuia pentru a se potrivi în cumpănă cu capul și luându-l, îl păstra la sine cu cinste. Iar tiranul iubitor de aur căuta și mâna sfântului cea tăiată, vrând ca și pentru ea să dobândească aur. Dar Antonie și Matronian, auzind aceasta, au fugit noaptea, ducând cu ei mâna lui Ieron. Iar trupul lui și ale celorlalți Sfinți Mucenici, tăiați împreună cu dânsul, luându-le creștinii noaptea, le-au îngropat pe ascuns.

Deci frații cei mai sus pomeniți, luând mâna sfântului, au dus-o la Stratonica, maica lui, au dat-o în mâinile ei și au spus cu de-amănuntul toate cele întâmplate. Ea primind mâna iubitului său fiu, tăiată pentru Hristos, cu lacrimi o uda, ca o maică o săruta și la ochi o punea. Și, pe de o parte veselindu-se, iar pe de altă parte de fire fiind biruită, cu tânguire zicea:

“O, iubitul meu fiu, te-am născut viu și întreg, iar acum numai o parte mică am din trupul tău cel mort, pentru care mă cuprinde jalea. Vai mie, fiul meu, întru durere te-am născut, întru osteneli te-am crescut, nădăjduind a te avea toiag la bătrânețe, povățuitor la neputințe, și mângâiere în necazuri; iar acum m-am lipsit de tine, lumina ochilor mei celor orbi. Dar pentru ce plâng în vremea aceasta, în care mi se cade a mă veseli și a mă bucura? Căci sunt maică a mucenicului, că am adus lui Dumnezeu rodul pântecelui meu. Căci am auzit despre tine, o, iubitul meu fiu, că nu ai murit cu moarte de obște, ci cu cea mucenicească; iar moartea aceasta este pricinuitoare de multe bunătăți.

Deci, ducându-te de la mine, nu mă lăsa până în sfârșit, fiul meu, ci cu rugăciunile tale mijlocește la Domnul, pentru care ți-ai vărsat sângele, ca și pe mine să mă slobozească degrabă din viața aceasta plină de multe osteneli și de mari nevoi”.

Astfel grăind cu plângere, a pus mâna sfântului la locul acela unde singur a binevoit să se așeze și toate cele poruncite de dânsul le-a adus la îndeplinire. Iar Hrisantie cel mai sus pomenit, care a răscumpărat capul Sfântului Ieron cu mult aur, după câtăva vreme a zidit o biserică în locul acela unde au fost tăiați Sfinții Mucenici și a așezat într-însa acel cinstit cap, slăvind pe Sfânta Treime în veci. Amin.