Articole

Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în /de /3.028 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars

Sfânta și slăvita Muceniță Fecioară Pelaghia din Tars a trăit în orașul Tars din provincia Cilicia, în Asia Mică (1) în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305).

Prăznuirea sa se face pe 4 mai (2).

Potrivit tradiției Bisericii, Sfânta Pelaghia s-a născut la Tars, în Cilicia, în secolul al III-lea d.Hr. într-o familie nobiliară bogată. Auzind învățătura despre Domnul Hristos de la prieteni și slujitori și poate de la doica ei, probabil și ea creștină, Pelaghia a crezut în Hristos și a hotărât, în taină, să se păstreze fecioară, închinându-și viața lui Dumnezeu.

Fiul adoptiv al împăratului Dioclețian s-a îndrăgostit de tânăra fecioară și a dorit să o ia de soție. Când a voit să o ceară de soție, Pelaghia i-a răspuns că Îl alesese drept mire pe Domnul Iisus Hristos.

Auzind acestea, și nevrând să o silească, fiul împăratului i-a lăsat mai întâi timp de gândire, sperând că, la îndemnurile familiei ei, fecioara avea să se răzgândească, cu timpul.

Pelaghia râvnea mai presus de toate să îl întâlnească pe episcopul creștin al orașului, Linus (3) din Tars, ca să poată fi botezată de el (4). Pentru că se ferea însă de mama ei și de neamurile ei păgâne, a cerut într-o bună zi să i se îngăduie să meargă să o viziteze pe doica ei, care o crescuse, care stătea într-un sat, în afara zidurilor orașului.

Inițial, mama ei nu i-a îngăduit să plece, însă ea se arăta atât de mâhnită, încât, în cele din urmă, i-a dat voie. Înainte de plecare, i s-a arătat în somn un înger sub chipul unui bărbat cuvios și luminat la înfățișare și îmbrăcăminte, al cărui nume nu îl știa, dar despre care avea să afle că era chiar episcopul Linus.

Fecioara a plecat așadar spre doica ei, împodobită cu veșminte scumpe și însoțită de un mare alai de slujitori. Când a ajuns ca la zece stadii de oraș (5), din voia lui Dumnezeu, i-a ieșit în cale chiar episcopul Linus, care fugise din oraș din cauza persecuțiilor și pe care l-au recunoscut mai întâi doi slujitori ai ei, creștini în taină, Longin și Iulian.

Văzându-l pe episcop și recunoscând chipul bărbatului pe care îl văzuse în vis, fecioara l-a întâmpinat și salutat cu bucurie pe slujitorul lui Hristos. A poruncit slugilor să se oprească și au făcut popas lângă o dumbravă din apropiere, unde episcopul și fecioara au stat la o parte, vorbind în taină despre credința în Hristos.

Fecioara Pelaghia, auzind vorbele episcopului, s-a aprins și mai tare de dragostea lui Hristos și i-a cerut episcopului să o boteze.

Prin minune dumnezeiască, un izvor a izbucnit chiar atunci în apropiere, iar Pelaghia se ruga cu stăruință episcopului să fie botezată. Însă episcopul se rușina să facă aceasta, pentru că rămăseseră singuri, iar el nu îndrăznea să se atingă de trupul tinerei fecioare (6)

Fecioara Pelaghia a stăruit, căci zărea înaintea ei doi îngeri stând înaintea lor, lângă izvor și ținând în mâini o haină albă strălucitoare, cum erau hainele noilor botezați.

Episcopul, prinzând curaj, a săvârșit atunci botezul singurei fecioare, văzând și el pe cei doi îngeri acoperind trupul fecioarei cu haina cea strălucitoare.

Şi fiind ea plină de râvnă după botez, i-a dăruit episcopului hainele ei cele scumpe, îmbrăcând în schimb o haină sărăcăcioasă și spunându-i că nu mai vroia de atunci încolo să primească podoabele și bogățiile pământești și cerându-i să împartă prețul lor săracilor.

Episcopul Linus mai întâi nu a vrut să le primească, dar, stăruind fecioara, s-a învoit. De atunci, Pelaghia nu a mai primit cu nici un chip să poarte veșminte scumpe, ci numai haine modeste și neîmpodobite, lucru care le distingea atunci pe femeile creștine de cele păgâne.

Atunci Pelaghia s-a întors la slujitorii ei, care erau loviți de orbire și nu putuseră să vadă, nici să audă ce se întâmplase până atunci cu fecioara și episcopul, ci văzuseră doar stând între ei și cei doi o femeie luminată la chip, având pe cap două coroane având deasupra o cruce (7).

Rugându-se fecioara și făcând semnul crucii, s-au însănătoșit slujitorii, iar ea le vorbea tuturor despre credința în Hristos.

Ajungând la doica ei, Pelaghia a petrecut o vreme acolo, cu bucurie. Văzând însă doica ei că fecioara devenise creștină și că stăruia în purtările ei să se arate mereu ca mireasă a lui Hristos, doica, și ea creștină în taină, a rugat-o să nu rămână ascunsă acolo, ci să se întoarcă la mama ei, ca să nu abată asupra întregii sale familii persecuțiile care amenințau pe oricine era descoperit a fi creștin.

Ascultând rugămintea doicii, fecioara s-a întors acasă.

Mama ei, văzându-și fiica îmbrăcată în haine sărăcăcioase, nu înțelegea de ce fiica ei se purta astfel. Dar, aflând de la unele slugi ce se petrecuse pe drum, a trimis veste împăratului, cerându-i să trimită soldați care să-l caute și să-l prindă pe episcopul care, după socotința ei, îi atrăsese fiica la credința creștină, pe atunci scoasă în afara legii în Imperiul roman.

Împăratul a trimis atunci trupe care să îl prindă pe sfântul episcop, însă aceștia l-au căutat zadarnic, nereușind să îl găsească.

Prinzând de veste fecioara de cele făcute de mama ei, a fugit și ea de acasă și s-a ascuns într-un loc tainic, împreună cu slujitorii ei creștini.

Auzind însă că mama ei se îmbolnăvise de întristare pentru că nu o mai găsise, și voind să abată înapoi asupra ei persecuțiile îndreptate, din pricina ei, asupra episcopului, s-a întors acasă și s-a rugat cu stăruință de maica ei să îi îngăduie să rămână fecioară și creștină.

Mai mult decât atât, a încercat să o atragă și pe mama ei la credința creștină. Aceasta însă nu s-a înduplecat, ci a mai făcut o încercare, dând de veste fiului împăratului că fecioara se făcuse creștină.

Auzind acestea, fiul împăratului a fost cuprins de disperare. Știind, pe de-o parte, statornicia în credință a creștinilor, iar pe de altă parte persecuțiile necruțătoare la care aceștia erau supuși, după porunca tatălui său, acesta și-a luat singur viața, înjunghiindu-se cu sabia.

Mama Pelaghiei, auzind acestea, s-a înspăimântat, temându-se ca nu cumva împăratul, mânios, să nu-i pedepsească întreaga familie și a trimis-o înaintea împăratului (8), la judecată.

Văzând însă frumusețea ei, Dioclețian a poftit-o pentru el însuși și a hotărât să și-o ia ca femeie pentru sine, socotind totodată că astfel avea să reușească să o abată și de la credința ei în Hristos.

Făcând daruri alese mamei ei, a păstrat-o pe fecioară, cu cinste, în palatele lui.

A hotărât să o ia de soție, însă Pelaghia, văzând cruzimea împăratului, a refuzat cererea lui, numindu-l nebun și mărturisind că era creștină și că Îl avea drept singur Mire pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mânios, împăratul a poruncit ca fecioara să fie închisă într-un bou de aramă încins.

Pelaghia din Tars -Miniatură din Menologhionul împăratului Vasile al II-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pelaghia din Tars -Miniatură din Menologhionul împăratului Vasile al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nu a cedat nici la rugămințile celor din jur care îl rugau să o cruțe.

Au stăruit și pe lângă fecioară unii, îndemnând-o să se lepede de Hristos și să primească cererea împăratului, însă fecioara a rămas statornică în credința ei.

În ciuda împotrivirilor ei, împăratul a poruncit să fie dezbrăcată înaintea lui și apoi aruncată în boul cel aprins.

Făcându-se porunca lui, fecioara L-a mărturisit încă o dată pe Hristos, apoi de bunăvoie s-a îndreptat spre boul cel aprins, prinzându-se de coarnele lui, după care a intrat singură înăuntrul lui.

Trupul ei s-a topit ca ca ceara, răspândind în întregul oraș o mireasmă de mir binemirositor, și astfel fecioara Pelaghia și-a dat viața pentru Hristos, primind cununa muceniciei.

Ca să nu mai rămână nimic din trupul fecioarei, împăratul a poruncit ca oasele ei să fie aruncate în afara orașului și să fie aruncate pe un munte din apropiere, ca să fie lăsate drept pradă păsărilor și fiarelor sălbatice.

Patru lei au venit însă la locul acela și, în loc să le mănânce, au păzit sfintele moaște ale Pelaghiei, până când episcopul Linus le-a descoperit și le-a strâns, așezându-le cu cinste într-un loc ferit.

După legalizarea creștinismului în imperiu, Constantin cel Mare a construit o biserică în cinstea ei pe locul unde erau adăpostite moaștele sfintei.

 

Imnografie

Troparul Sfintei Muceniţe Pelaghia din Tars

Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Pelaghia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește/mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condacul Sfintei Muceniţe Pelaghia din Tars

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Urând cele vremelnice, şi împărtăşindu-te de bunătăţile cele cereşti, pentru chinuire ai primit cunună, preacinstită Pelaghia, şi pâraiele sângiurilor ca un dar ai adus Stăpânului Hristos. Roagă-te să ne mântuiască pe noi din nevoi, cei ce cinstim pomenirea ta.

Canon de rugăciune către Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars

 

Note

1 – Orașul Tars, locul de naștere al Sf. Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 21:39 și 22:3), era capitala provinciei Cilicia, așezată pe malurile râului Cydnus. A fost unul din marile centre economice și culturale ale lumii romane.

2 – Unii cercetători o identifică pe Sfânta Muceniță Pelaghia din Tars cu Sfânta Pelaghia din Antiohia.

3 – Numit și Clenon sau Licinius, în alte variante.

4 – În acea perioadă, episcopul era cel care autoriza și săvârșea, de obicei, botezurile.

5 – Un stadium roman măsura cam 125 de pași, ceea ce în unități metrice ar însemna cam 185 m. Prin urmare, aici ar fi vorba de ceva mai puțin de 2 km.

6 – De obicei, pentru botezul și mirungerea femeilor, episcopii erau pe vremea aceea asistați de diaconițe femei

7 – Poate o imagine a Maicii Domnului sau mai probabil o imagine a Bisericii, cele două coroane semnificând Vechiul și Noul Testament, încununate de jertfa Mântuitorului . O imagine asemănătoare a Bisericii ca femeie minunată o regăsim în cartea, foarte populară printre creștinii primelor veacuri, Păstorul lui Hermas.

8 – Potrivit relatării din „Viețile Sfinților”, la Roma. Este mai probabil însă să fi fost vorba de Nicomidia, în Asia Mică, unde împăratul Dioclețian își stabilise capitala pentru partea răsăriteană a Imperiului. Potrivit sistemului Tetrarhiei (în care administrarea teritoriului Imperiului era împărțit între patru împărați, doi Auguști, împărați majori și doi Cezari, împărați minori), Dioclețian era primul împărat, Augustus al Imperiului de Răsărit.

 

cititi mai mult despre Sfânta Muceniţă Pelaghia din Tars si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfintei Mucenițe Pelaghia

Sf. Mc. Pelaghia (sec. III - IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Pelaghia (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Când s-a apucat cu mâinile de boul acela, îndată cinstitele ei mâini s-au topit ca ceara de iuțimea focului, însă ea, ca și cum n-ar fi simțit durerea, și-a băgat capul în fereastra boului și a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu.

Dioclețian, păgânul împărat al Romei, pornind prigoană în toată lumea asupra creștinilor, mulți din ei fugeau în munți, temându-se de mânia tiranului, iar cei mai tari în credință și cei ce se temeau mai mult de Dumnezeu decât de oameni, petreceau în sfintele biserici, rugându-se Domnului să-i întărească în nevoințe și să-i facă biruitori asupra vrăjmașilor.

În acea vreme era în Tars, cetatea Ciliciei, un episcop cu numele Clinon, care pe mulți elini, adică păgâni, aducându-i la adevăratul Dumnezeu și botezându-i, ca un bun păstor îi împreuna cu turma lui Hristos și îndemna pe fiecare cu sfaturi folositoare de suflet, ca să stea cu bărbăție pentru Hristos Domnul său și să-și pună pentru Dânsul sufletul, așteptând să ia de la Dânsul cununa biruinței în Împărăția Cerurilor. De aceasta auzind împăratul Dioclețian, fiind atunci în Cilicia, a poruncit să caute pe acel episcop, încuind porțile cetății Tarsului, ca să nu scape. Înștiințându-se episcopul prin dumnezeiasca descoperire, mai înainte de vreme a ieșit în taină din cetate, neștiind nimeni, de vreme ce încă nu venise ceasul lui, și se ascundea împreună cu alți creștini prin munți și prin pustietăți. Neputând împăratul să afle pe episcop și-a întors mânia sa spre aceia pe care i-a botezat episcopul și, prinzându-i, i-a aruncat în temniță.

În acea cetate era o fecioară cu numele Pelaghia, de neam bun și bogat, minunată la frumusețe, înțeleaptă și plină de frica lui Dumnezeu. Auzind ea de la creștini despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezând într-Însul, și și-a pus în minte să nu se însoțească cu nimeni din oamenii pământești cei muritori și stricăcioși, ci să se facă mireasa Mirelui Celui ceresc, Care este fără de moarte și nestricăcios, dorind foarte mult Sfântul Botez. Înștiințându-se ea că episcopul creștin a fugit din cetate, s-a întristat și s-a mâhnit cu duhul, dorind ca să-l vadă și să primească botezul din mâinile lui, pentru că nu-l văzuse, ci numai auzise de dânsul. Ea avea maică văduvă elină, căreia îi tăinuia credința și dorința ei cea întru Hristos.

În vremea aceea, auzind fiul împăratului de frumusețea cea minunată a Pelaghiei și într-adins vrând s-o vadă, a trimis la dânsa bărbați cinstiți, dorind să o ia de soție, lucru de care era foarte bucuroasă mama Pelaghiei. Dar, fericita fecioară Pelaghia, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns fără frică: „Eu m-am logodit cu Fiul lui Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte”. Întorcându-se trimișii, au spus fiului împăratului cele auzite din gura fecioarei. Atunci, umplându-se el de mare mânie, voia să se răzbune, dar nu îndată, pentru că nădăjduia că se va lega fecioara și se va învoi la dorința lui.

Pelaghia a zis către mama sa: „Voiesc să mă duc la doica mea, pentru că nu am văzut-o de mult”. În acea vreme, doica petrecea într-un sat, afară din cetate. De aceea s-a gândit să se ducă la dânsa, pentru că poate să afle pe episcopul creștin, de care auzise în taină de la oarecare creștini în ce loc s-a ascuns. Dar mama sa, fiind învățată de diavol, nu s-a învoit cu cererea ei, ci în tot chipul o oprea, zicându-i: „Nu-ți este cu putință, o, fiică, să te duci acum acolo, ci vei merge altădată”. Pentru aceasta Pelaghia era mâhnită. În noaptea aceea i s-a arătat ei Domnul în chipul episcopului Clinon, negrăind nimic către dânsa, ci numai arătându-i asemănarea episcopului. Fecioara se miră de bărbatul ce i se arăta în vedenie, că fața lui era cinstită și prealuminată, iar îmbrăcămintea minunată. Deșteptându-se din somn, a trimis în taină pe doi oameni credincioși ai săi în temnița unde erau ținuți creștinii în legături, ca să-i întrebe pe dânșii cum este chipul episcopului. Ducându-se aceia și cercetând de asemănarea feței episcopului, s-au întors, spunând Pelaghiei cele ce au văzut, iar ea s-a minunat, pentru că toate cele ce spuneau ei, se asemănau cu vedenia cea din somn, și a cunoscut din aceasta, că în adevăr a văzut pe episcopul Clinon.

Deci ea se bucura cu duhul, iar cu inima dorea să-l vadă la față. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Învrednicește-mă, Doamne, ca să văd pe slujitorul Tău, pe vestitorul bunătăților Tale și nu mă lipsi pe mine de tainele Tale cele sfinte!”. Apropiindu-se către maică-sa, a zis: „Doamnă, mama mea, mă rog ție, lasă-mă să mă duc la doica mea, că de mult n-am văzut-o”. Iar maică-sa, deși nu voia să-i dea voie, însă în cele din urmă s-a învoit a o lăsa, de teamă să n-o mâhnească și să se îmbolnăvească. Deci, a poruncit să se pregătească carete, cai și multe slugi și a împodobit-o cu porfiră împărătească, cu podoabe de aur și cu pietre scumpe, ca pe o fecioară logodită cu fiul împăratului; iar pe lângă dânsa a pus slugi și fameni credincioși. Astfel, așezând-o într-o caretă aleasă, a trimis-o, zicându-i: „Mergi sănătoasă, fiica mea, și cu ale mele cuvinte te închină doicii tale!”. Pelaghia s-a dus bucurându-se în cale, înconjurată de o mulțime de slugi.

După ce s-a depărtat de cetate, ca la zece stadii, s-a apropiat de un munte oarecare cu păduri și unul din slujitori, cu numele Longhin, a văzut pe un bărbat cinstit, pogorându-se din munte. Acela era episcopul Clinon care, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâmpinat pe cei ce veneau. Cunoscându-l Longhin, cel ce era în ascuns creștin, a zis către altul ce era asemenea în taină creștin: „Frate Iuliane, cunoști pe bărbatul ce vine înaintea noastră? Acesta este omul lui Dumnezeu, episcopul Clinon, prin care a străbătut slava în tot Răsăritul cu minunile făcute de dânsul și, înștiințându-se împăratul, l-a căutat mult și nu l-a aflat; pentru aceea a pornit prigoană împotriva creștinilor”. Vorbind acestea între ei, Longhin și Iulian, cei doi fameni pe care Pelaghia îi trimisese în temniță la creștini ca să-i întrebe pentru asemănarea feței episcopului, au auzit cele vorbite și îndată au vestit Pelaghiei cele ce auziseră.

Pelaghia a poruncit să oprească careta și, ieșind dintr-însa, a mers pe jos în întâmpinarea omului lui Dumnezeu, iar slugilor le-a poruncit ca să fie departe și să se odihnească sub copacii dumbrăvii, pentru că nu voia ca elinii cei necurați să audă tainele sfintei credințe. Apropiindu-se către omul lui Dumnezeu, i-a urat de bine, zicându-i: „Bucură-te, slujitorul lui Hristos!”. Iar episcopul a răspuns: „Fiică, fie pacea Hristosului meu cu tine”. Zis-a Pelaghia: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie în vedenie asemănarea feței tale și te-a trimis pe tine la mine, ca să mântuiești sufletul meu din pierzare. Deci, acum rogu-te pe tine, pentru Dumnezeul Căruia Îi slujești, spune-mi oare tu ești Clinon, episcopul creștinilor?”. Răspuns-a acela: „Eu sunt păstorul oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, care se nădăjduiesc a câștiga viața cea veșnică”. Iar Pelaghia a zis către dânsul: „Și ce poruncești oilor cuvântătoare ca să poată avea viață veșnică?”.

Zis-a episcopul: „Le învăț cunoștința Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh și le povățuiesc la viața cea plăcută lui Dumnezeu, în frica și în dragostea lui Iisus Hristos!”. Zis-a Pelaghia: „Spune-mi, părintele meu, ce este mai ales și mai de trebuință celor ce voiesc să se unească cu Dumnezeul tău?”. Zis-a episcopul: „Îți vestesc botezul, întru iertarea păcatelor și întru viața veșnică, că mai mult decât acela nimic nu este mai de trebuință”.

Căzând Pelaghia la picioarele episcopului, îl ruga, zicând: „Miluiește-mă, stăpâne, și-mi dă acel dar, că de când ai început a vorbi cu mine, lumina lui Dumnezeu a răsărit în inima mea și mă lepăd de satana, de îngerii lui, de meșteșugurile lui și de idolii cei fără de suflet pe care i-am urât demult ca pe niște netrebnici și care nu sunt pricinuitorii vieții, ci ai morții și ai pierzării veșnice. Iar acum rog pe Dumnezeul cel ceresc că, deși sunt nevrednică a fi mireasa Fiului Său, Care mi-a luminat inima mea, totuși cred că Acela este soarele dreptății”.

Episcopul, auzind niște cuvinte ca acelea, se mira de osârdia ei cea atât de mare către Dumnezeu, bucurându-se de dânsa cu duhul. Ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Dumnezeule și Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce șezi în Cer și ai chemat pe această fecioară întru cunoștința Ta, trimite ei Sfântul Botez al iubitului Tău Fiu”. Așa rugându-se episcopul, deodată un izvor de apă vie a izvorât din pământ înaintea lor. Și, văzând episcopul, a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare ești Dumnezeul nostru Tată, Fiule și Duhule Sfinte, că ai dat botezul ca moștenire fiilor omenești spre viața veșnică. Și acum, Doamne, știutorul de inimi, Tu știi smerenia robului Tău, că mă rușinez a boteza pe fecioara aceasta. Deci, Tu, Atotputernice, rânduiește cu purtarea Ta de grijă și mă învață ce mi se cade să fac!”.

Pelaghia a zis către dânsul: „Stăpâne și părinte, s-a auzit rugăciunea ta; că iată, văd pe doi tineri purtători de lumină, stând la izvor și ținând o pânză curată prealuminată. Deci nu te îndoi a mă boteza pe mine!”. Iar episcopul, mulțumind lui Dumnezeu, s-a apropiat de izvor și a văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, precum îi spusese Pelaghia, care țineau o pânză mai albă decât zăpada, ca să acopere trupul cel fecioresc. Și, sfințind apa, se ruga, zicând: „Împărate a toată făptura, Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară foc, fă-mă pe mine vrednic a boteza pe această fecioară, pe care ai trimis-o la mine, s-o aduc Ție jertfă vie, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, și o numără pe ea cu ceata aleșilor Tăi în ziua Împărăției Tale, și ia-o cu cele cinci fecioare înțelepte în cămara Hristosului Tău, având aprinsă făclia sa”. Sfârșindu-și rugăciunea, a botezat pe fericita fecioară Pelaghia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a împărtășit-o pe ea cu părticica Trupului lui Hristos, pe care o purta cu sine.

După aceasta Sfânta Fecioară Pelaghia s-a închinat episcopului și, sărutând picioarele lui, i-a zis: „Stăpâne al meu și fericite părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă întărească pe mine cu Duhul Său cel Sfânt”. Episcopul i-a zis: „Dumnezeul Căruia te-ai dat pe tine, să-ți trimită ajutor din Sfântul Său locaș și să-ți dăruiască biruință asupra potrivnicului!”. Iar fecioara, fiind plină de multă bucurie de la Sfântul Duh, a zis episcopului: „Părinte, pentru Dumnezeu Cel ce mi-a dat prin tine mântuire, rogu-te pe tine, nu trece cu vederea această rugăminte a mea, de vreme ce prin sfintele tale mâini am luat porfira duhovnicească și nestricăcioasă a Împăratului Cel veșnic. Deci, de acum nu mi se cuvine mie a purta această porfiră pământească stricăcioasă și aceste podoabe; ia-le pe acestea tu, părinte, și le vinde, iar prețul să-l împarți la cei ce au trebuință, căci mie de acum toate acestea îmi sunt urâte”.

Zis-a către dânsa episcopul: „Deși îmi este cu neputință ca în mâinile mele să iau acestea, însă le voi lua, ca să nu te mâhnesc pe tine, de vreme ce, chemându-l pe Dumnezeu, mă poftești pe mine, voi face precum poruncești”. Zis-a Pelaghia: „Eu am auzit că Domnul nostru zice în Sfânta Evanghelie: Nu poate nimeni să slujească la doi domni; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona. Deci și eu, vrând a-i sluji lui Dumnezeu Unul, lepăd pe mamona!”. Episcopul s-a minunat de înțelegerea ei, apoi, rugându-se pentru dânsa și binecuvântând-o, s-a dus. Deci, sfânta se bucura întru Duhul Sfânt și slăvea pe Dumnezeu, mulțumindu-I că a învrednicit-o a primi darurile cele cerești, și s-a întors la slugile sale cele ce o așteptau, pe care i-a găsit întunecați cu ochii din lucrarea diavolească și nu puteau să vadă, nici nu știau unde se vor duce. Sfânta, cunoscând că aceea li s-a făcut din răutatea vrăjmașului, a însemnat pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci și îndată a gonit întunericul din ochii lor și au început a vedea bine, ca și mai înainte.

Și au întrebat-o pe ea, zicând: „Unde este omul acela cu care ai vorbit, doamnă? Căci am văzut și pe o femeie prealuminată stând între voi, care avea pe capul ei două coroane, iar deasupra coroanelor strălucea o cruce”. Iar Sfânta Pelaghia le-a poruncit să tacă. După aceea, a început a-i învăța pe ei credința întru Domnul nostru Iisus Hristos, la care i-au răspuns: „O, doamna noastră, cum nu vom crede în Acela, Care după moarte ne poate izbăvi de muncile cele veșnice și ne dăruiește viața veșnică în ceruri?”. Și se bucura sfânta de întoarcerea lor și-i sfătuia să se boteze fără zăbavă.

După acestea, suindu-se în caretă, a mers la doica sa, care a ieșit în întâmpinarea Sfintei Pelaghia și a văzut-o pe ea cu fața mai frumoasă decât frumusețea ei de mai înainte, fiind neîmbrăcată în hainele cele scumpe și fără de toate podoabele. Și, primind-o pe ea cu bucurie, a văzut toate obiceiurile ei schimbate, nu ca mai înainte, mândră și măreață; ci acum era smerită, blândă; înainte era limbută, iar acum tăcută; mai înainte se hrănea cu multe feluri de bucate și dulcețuri, iar acum petrecea în posturi și în înfrânări, mulțumindu-se cu puțină hrană. Mai înainte își petrecea zilele în deșertăciuni și mângâieri și nopțile dormind pe pat moale, iar acum cea mai mare parte a zilei o petrecea în rugăciuni și se odihnea pe pat vârtos, iar noaptea se scula la rugăciune.

Deci, doica a cunoscut că Pelaghia a primit credința creștinească și a început a-i zice: „Iubita mea fiică, precum cu frumusețea trupească cea foarte mare ai făcut pe fiul împăratului să se minuneze și pe toți cei ce te vedeau, tot așa cu frumusețea cea adevărată sufletească, sârguiește-te ca să fii plăcută Fiului lui Dumnezeu, Împăratul cel veșnic, Căruia te-ai dat pe tine ca mireasă, pentru că în adevăratul Dumnezeu, precum văd, ai crezut. Acela să te întărească pe tine la nevoința cea pătimitoare pentru El și să-ți dăruiască ție biruință asupra potrivnicului și cu cunună de dănțuire să te încununeze pe tine întru slava Sa. Deci, du-te cu pace în grabă de la mine, fiica mea, pentru că nu voiesc să zăbovești în casa mea, căci mă tem de primejdie și de risipire din partea fiului împăratului, care se mândrește că te are pe tine ca logodnică. Și nu numai pe mine singură mă cruț, că de aș pătimi cu tine, apoi și răsplătire de la Dumnezeu împreună cu tine aș fi luat, dar cruț pe tot neamul meu. Pentru că dacă va ști fiul împăratului, care te dorește pe tine, că tu ești creștină și zăbovești în casa mea, apoi îndată nu numai pe mine singură, ci și toată casa mea, cu tot neamul meu ne va pierde”. Niște cuvinte ca acestea ale doicii auzindu-le Sfânta Pelaghia, plecându-se cu smerită față, s-a dus de la ea și s-a întors la maica sa.

Apropiindu-se Pelaghia de casa sa, i-a ieșit maica ei în întâmpinare, care s-a înspăimântat când a văzut pe Pelaghia că nu e în porfiră împărătească, nici în podoabe, ci în haine proaste; dar nu pricepea cauza. Atunci una dintre slugi, i-a spus ei în taină toate cele ce se făcuseră pe cale, cum Pelaghia a luat credința creștinească, botezându-se de episcopul creștinesc.

Auzind aceasta maica ei, s-a făcut ca o moartă și zăcea pe patul durerii de mâhnire mare. Apoi, venindu-și în sine și nezicând nimic fiicei sale, a alergat la împăratul și a cerut să-i dea ei ostași, ca să-i trimită să caute pe episcopul creștinesc, să-l prindă și să-l aducă la judecată, pentru că a amăgit pe fiica ei. Și împăratul i-a dat mulțime de ostași înarmați, călăreți și pedeștri. În acea vreme, fericita Pelaghia, văzând pe maica sa foarte mânioasă, și-a luat pe famenii ei și pe câteva slugi care crezuseră în Hristos și a ieșit cu dânșii în taină din casă, trecând un râu ce se numea Kidnos și s-au ascuns acolo.

Maica ei, venind în casă cu ostașii, n-a găsit pe Pelaghia și, căzând într-un îndoit necaz, a trimis pretutindeni ostași, ca să caute pe Pelaghia și pe episcopul Clinon. Deci s-au dus prin toate părțile de primprejur, întrebând la drumuri, căutând prin munți și prin cetăți și prin pustietăți și nu-i putea afla, fiind acoperiți de dumnezeiasca sprijinire. Șezând Sfânta Pelaghia pe cealaltă parte de râu, vedea pe ostașii cei ce o căutau, iar ei, fiind orbiți, nu o vedeau pe ea, nici pe cei ce erau cu dânsa. Sfânta a zis către slugile sale: „Vedeți oare, că Domnul nostru iubește și acoperă pe robii Săi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul?”. Deci, ostașii, căutându-i pretutindeni, s-au întors osteniți la cea care i-a trimis, neaflând nici pe Pelaghia, nici pe episcop. Atunci maica ei mai mult s-a mâhnit și s-a scârbit și a rămas abia vie din acea întristare mare.

După aceea, Sfânta Pelaghia, primind sfat bun de la Duhul Sfânt și aprinzându-se de dragostea Mirelui său cel ceresc, voia să se dea la munci pentru Dânsul. Pentru aceea s-a dus acasă la maica sa și a început a grăi: „Pentru ce te mânii în zadar, o maică? Pentru ce nu voiești să cunoști adevărul? Nu te-ai rușinat oare a trimite ostași spre căutarea bărbatului cel sfânt, care cinstește pe Dumnezeu cel Atotputernic, pe Ziditorul a toată făptura? Nu te rușinezi tu a ridica război asupra Dumnezeului ceresc? Nu știi că episcopul, robul Lui, de ar fi cerut de la Dânsul i-ar fi trimis numaidecât un înger al Său, care într-o clipeală a ochiului ar fi omorât toate cetele oștilor împărătești?”.

Sfânta Pelaghia, grăind acestea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuia pe maica sa să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dar n-a sporit întru nimic. Maica sa, fiind orbită cu nebunia și împietrită cu răutatea, nu lua aminte la cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, ci a trimis la fiul împăratului, zicându-i: „Iată, logodnica ta s-a însoțit cu Dumnezeul cel ceresc!”. Auzind aceasta tânărul, s-a umplut de jale mare și de întristare și s-a deznădăjduit cu totul de așteptarea sa, că se gândea cât de mult tatăl lui muncea pe creștini, și n-a putut pe nici unul să-l plece la gândul său.

El, șezând tulburat și mâhnit în palatul său, socotea în sine: Dacă Pelaghia a crezut în Dumnezeul creștinesc și s-a însoțit cu Dânsul, apoi nicidecum nu va voi să se depărteze de Dânsul și să-mi fie mie soție. Deci, ce voi face? S-o dau la munci, nu va folosi la nimic, pentru că știu cu câtă bucurie creștinii pentru Dumnezeul lor se dau de bunăvoie la toate muncile și la cea mai cumplită moarte. Astfel va face și Pelaghia. Mai iute ar vrea să moară, decât să-mi fie soție; iar eu mă voi umple de rușine și de jale mai mare. Rușine și ocară îmi va fi de la creștini, iar jale pentru moartea ei, că o iubesc fără măsură și nu pot suferi văpaia dragostei ce arde în mine aprinsă. Însă știu ce voi face: să nu privesc la muncile ei, ca să nu mă muncesc de durerea inimii rănite de dragoste și mă voi ucide singur. Pentru că mai bine îmi este ca să mor odată, decât în toate zilele trecându-mă cu vederea și urându-mă de necaz, cu a cărei dragoste sunt rănit.

Zicând acestea, și-a scos sabia și, golindu-și pieptul, l-a rezemat de vârful sabiei cel ascuțit și a zis, plângând: „Amar de ceasul în care ochii mei au văzut acea frumusețe, de care nu mă îndulcesc, nici nu mă satur de ea, pentru că îndată mă voi izbăvi de tot necazul”. Zicând acestea, s-a înjunghiat cu sabia și îndată a murit.

Mama Pelaghiei, înștiințându-se de moartea fiului împăratului, s-a înspăimântat, temându-se de împăratul Dioclețian, ca să nu o piardă cu toată casa și cu tot neamul ei, răzbunându-și moartea fiului său. Deci, singură a legat pe fiica sa și a dus-o la împărat, asupra căreia punea pricina morții fiului lui, și a dat-o pe ea spre pedeapsă. Iar Dioclețian, căutând spre ele, a zis cu jale: „Ce ați făcut voi acum? Ați omorât pe fiul meu”. Și a zis mama: „Iată, o, împărate, ți-am adus-o pe aceasta, care este pricina morții fiului tău, pe aceasta să o pedepsești și să răzbuni moartea fiului tău!”.

Văzând Dioclețian frumusețea cea negrăită a Pelaghiei, cea mai frumoasă decât toate femeile și însoțitoarele lui, o frumusețe pe care niciodată n-o văzuse, s-a mutat spre alt gând, dar nu de izbândire, ci de desfrânare, și căuta cum ar întoarce-o pe ea de la Hristos și s-o ia de femeie pentru el. Atunci îndată a poruncit ca să aducă mulțime de aur și pietre scumpe înaintea fecioarei, vrând să amăgească pe mireasa lui Hristos, iar mamei ei i-a dat libertate și o sută de talanți, pe care, luându-i, s-a dus acasă, bucurându-se cu o bucurie diavolească; iar Sfânta Pelaghia a rămas în palatele împărătești, păzindu-se cu cinste de slujnicile împărătești.

A doua zi a poruncit împăratul să aducă cu cinste pe sfânta fecioară înaintea lui, iar el ședea cu tot sfatul său de ostași întru slava sa. Și a început înaintea tuturor a grăi către fecioară: „Un lucru poftesc de la tine: să te lepezi de Hristos și eu te voi lua de soție și vei fi cea dintâi în casa mea. Voi pune pe capul tău coroana împărătească și vom stăpâni împreună toată împărăția mea și de voi avea fiu din tine, acela, după mine, va ședea la scaunul meu, împărățind toată lumea”.

Sfânta Pelaghia, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a răspuns fără frică: „O, împărate, ce, ai înnebunit de vorbești unele ca acestea către mine? Să știi cu adevărat că nu voi face voia ta, fiindu-mi greață de nunta ta cea urâtă, pentru că am mire pe Hristos, Împăratul cel ceresc. Nici cununa ta împărătească cea deșartă și de puțină vreme nu doresc; căci îmi sunt gătite la Dumnezeul meu în cereasca împărăție, trei cununi nestricăcioase: cea dintâi pentru credință, că am crezut cu toată inima în adevăratul Dumnezeu; a doua pentru curăție, că mi-am logodit Lui fecioria mea neîntinată; iar a treia cunună, pentru mucenicie, că voiesc să pătimesc toate muncile pentru Dânsul și să-mi pun sufletul meu pentru dragostea Lui cea dumnezeiască”.

Auzind Dioclețian aceste cuvinte îndrăznețe, s-a umplut de mânie, și îndată a poruncit să ardă un bou de aramă, vrând ca așa să înfricoșeze pe fecioară. Iar după ce a ars boul, încât scotea scântei ca un cărbune aprins, ducea spre el pe sfânta fecioară. Între poporul care privea la acea priveliște, erau mulți creștini și preoți tăinuiți. Aceia, văzând pe fecioară ducând-o la mucenicie, se rugau pentru ea în taină lui Dumnezeu, ca s-o întărească cu puterea Sa. Deci, împăratul și boierii, cu toții sfătuiau pe sfânta fecioară, cu îmbunări și cu certări, ca să facă voia împăratului, însă după ce fecioara a rămas neclintită ca un stâlp în hotărârea sa, atunci împăratul a poruncit ca s-o dezbrace de toate hainele și s-o pună pe ea goală înaintea lui.

Văzând sfânta pe cei ce voiau s-o dezbrace, a strigat cu glas mare către Dioclețian: „Adu-ți aminte, o, împărate, de femeile și de însoțitoarele tale, căci și eu port același trup ca și acelea”. Însă împăratul, fiind plin de pofta cea necurată și vrând prin vedere să-și sature ochii cei desfrânați de goliciunea feciorească, a poruncit ca s-o dezbrace mai degrabă. Ea, neașteptând să fie dezbrăcată de mâinile celor necurați, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a dezbrăcat singură de toată îmbrăcămintea sa și a aruncat-o înaintea feții împăratului și stătea goală la priveliștea îngerilor și a oamenilor, împodobindu-se cu rușinea cea feciorească ca și cu o porfiră împărătească, și ocăra pe împăratul, zicând: „Socotesc, că tu ești acel șarpe, care a înșelat pe Eva și l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel. Tu ești diavolul acela, care a cerut pe dreptul Iov de la Dumnezeu să-l ispitească, dar degrabă vei pieri cu sunet, vrăjmaș al lui Hristos, împreună cu toți cei de un gând cu tine”.

Acestea zicând, și-a făcut iarăși semnul Sfintei Cruci și a alergat singură la boul cel înroșit, neașteptând până ce o vor arunca pe ea. Dar când s-a apucat cu mâinile de boul acela, îndată cinstitele ei mâini s-au topit ca ceara de iuțimea focului, însă ea, ca și cum n-ar fi simțit durerea, și-a băgat capul în fereastra boului și a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu și zicând: ”Slavă Ție Doamne, Unule născut Fiul lui Dumnezeu cel de sus, Care m-ai întărit pe mine neputincioasa la această nevoință și mi-ai ajutat să biruiesc pe diavolul și meșteșugurile lui, Ție și Părintelui Tău Cel fără de început, împreună cu Sfântul Duh, se cuvine slavă și închinăciune în veci”.

Astfel și-a dat sfântul ei suflet în mâinile Celui Preacurat și fără de moarte Mire al său și a intrat împreună cu El în cămara cea cerească, în glasul bucuriei și al cântării cetelor îngerești. Iar trupul ei cel cinstit s-a topit ca untul în boul cel de aramă și s-a revărsat ca un mir de bună mireasmă, umplându-se toată cetatea de acea negrăită bună mirosire.

Iar oasele ei cele cinstite, a poruncit păgânul împărat, să le arunce afară din cetate și le-au dus la un munte ce se numea Linaton. Atunci, mergând patru lei din pustie, ședeau lângă ele, păzindu-le de alte fiare și de păsările cele mâncătoare de trupuri; iar descoperirea lor s-a făcut de către Dumnezeu fericitului episcop Clinon, atât despre sfârșitul Sfintei Pelaghia, cât și de oasele ei. Deci, ducându-se episcopul la muntele acela, a găsit cinstitele ei oase și pe leii aceia șezând lângă ele. Iar după ce au văzut leii pe omul lui Dumnezeu, au mers la el și, plecându-se înaintea lui, s-au întors în pustie.

Deci, episcopul, luând oasele sfintei mucenițe, le-a dus la un loc mai înalt al acelui munte și le-a pus într-o piatră, unde mai pe urmă, pe timpul împărăției lui Constantin, strălucind buna credință pretutindeni, a făcut biserică deasupra cinstitelor moaște ale miresei lui Hristos și a scris numele sfintei pe acea piatră astfel: „Sfânta fecioară Pelaghia, care s-a dat pe sine lui Dumnezeu și până în sfârșit s-a nevoit pentru adevăr, aici se odihnește cu moaștele sale, iar sufletul ei împărățește în cer, împreună cu îngerii întru slava lui Hristos”.

Astfel și-a sfârșit pătimirea Sfânta Muceniță Pelaghia, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Sfinții Mucenici Timotei și Mavra, soția lui (†304)

/0 Comentarii/în /de /4.314 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Timotei și Mavra, soția lui

Sfinții mucenici Timotei și Mavra (sau Maura) au fost un cuplu de creștini nou căsătoriți care au suferit mucenicia la Teba în Egipt în anul 304, sub Arianos, guvernatorul păgân al Tebaidei, în timpul domniei împăratului Dioclețian.

Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe 3 mai.

Acest sfânt Timotei aflându-se în chipul clericilor, în Egipt, fiind anagnost, învăța poporul din satul Penapeon sfintele cuvinte. După aceea luându-și femeie pe Mavra, și nelocuind cu dânsa nici douăzeci de zile, a fost pârât, și l-au dus la Arian, guvernatorul Tebaidei.

Acesta i-a poruncit să-și aducă cărțile pe care le citea creștinilor, el însă n-a voit să facă aceasta, ci încă a zis guvernatorului că el își ține cărțile în loc de copii, și cu acestea se întărește și de îngeri este păzit, când îi cheamă într-ajutor prin puterea dumnezeieștilor cuvinte ce erau scrise în cărți; și că nimeni nu-și va da de bunăvoie copiii săi spre moarte.

Pentru aceasta i-au băgat prin urechi piroane de fier arse, din care i s-au vătămat luminile ochilor, și i s-au scurs. După aceea îi legară gleznele la o roată i-au pus o zăbală în gură, și l-au spânzurat cu capul în jos, legându-i o piatră de grumaji.

Sf. Mc. Timotei (†304) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Timotei (†304) – foto preluat de pe basilica.ro

Dar neslăbindu-se el cu aceste chinuri, a gândit guvernatorul să amăgească pe femeia lui, Mavra, și a luat-o cu amăgiri, zicându-i să se împodobească și să slujească idolilor. Iar ea nu a ascultat de dânsul, ci mai vârtos ascultând ce o învăța sfântul Timotei, soțul ei, ea a mărturisit înaintea guvernatorului că este creștină.

Atunci i-au smuls părul capului și i-au tăiat degetele și au băgat-o în apă clocotită, în care nefiind opărită sfânta, a crezut guvernatorul că apa nu este clocotită și a poruncit să i se toarne apă în mână. Atunci sfânta a luat cu mâna ei apă din căldare și turnându-i în mână s-a jupuit pielea de pe mâna guvernatorului.

Pentru aceasta au fost răstigniți amândoi, și stând nouă zile răstigniți, se învățau unul pe altul să rabde chinurile, și se sfătuiau să nu slăbească, și așa și-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.

Sf. Mc. Mavra (†304) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Mc. Mavra (†304) – foto preluat de pe basilica.ro

În vremea când se aflau sfinții pe cruce, diavolul venind în vedenie la sfânta muceniță Mavra, i-a dat un pahar de miere cu lapte, și o îndemna să-l bea, iar ea cu rugăciunea sa l-a alungat; și iarăși a văzut cum a dus-o la o apă curgătoare, și o îndemna să bea; dar ea zise:

“Nu voi bea dintr-acestea, ci din paharul vieții și al nemuririi ce mi-a pregătit Hristos” – și așa a fost diavolul biruit și s-a depărtat de la dânsa.

Și venind îngerul lui Dumnezeu la dânsa, a văzut sfânta că a dus-o la cer, și luând-o de mână îi arătă un scaun, și haină luminoasă peste dânsa și o cunună, și-i zise: “Acestea ți s-au gătit ție“.

După aceea a dus-o într-un loc mai înalt, și iarăși îi arătă alt scaun și haină înfrumusețată și cunună, și-i zise: “Acestea s-au gătit spre moștenire bărbatului tău. Iar osebirea locului însemnează că bărbatul tău a fost pricinuitor al mântuirii tale“.

Un an mai târziu Arianos s-a convertit el însuși la creștinism și a murit el însuși ca mucenic, prăznuirea lui făcându-se pe 14 decembrie.

 

Biserica sfintei Mavra

Icoana făcătoare de minuni a sfintei Mavra de la biserica din Zakynthos, Grecia - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoana făcătoare de minuni a sfintei Mavra de la biserica din Zakynthos, Grecia – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

O biserică cu hramul Sfintei Mavra se găsește pe insula Zakynthos din Grecia. Acolo se află icoana făcătoare de minuni a Sfintei Mavra, icoană care este originară din Egipt. În Zakynthos, un păstor a găsit această icoana într-o râpă mică, atunci când a văzut o lumină strălucitoare emanând din acel loc.

De trei ori a luat icoana, cu mare evlavie, și a dus-o în satul său, dar de fiecare dată icoana s-a întors în mod miraculos în locul unde fusese găsită. S-a hotărât să fie lăsată acolo și să fie construită o biserică chiar în acel loc, unde se află și astăzi (în satul Maherado din insula Zakynthos).

Actuala biserică a fost reconstruită în 1631, după ce un mare cutremur a distrus cea mai mare parte a bisericii originale.

În 1953, un alt mare cutremur a deteriorat biserica, dar aceasta a fost reconstruită de creștinii din insulă.

În aceeași perioadă cu prăznuirea din 3 mai, pe insula Zakynthos se celebrează și Duminica Tuturor Sfinților, în prima duminică de după Rusalii.

 

Imnografie

Tropar (Glas 4)

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condac (Glas 4)

Multe feluri de rane răbdând, și cununi de la Dumnezeu primind, pentru noi cei ce săvârșim sfințită amintirea voastră, prea cuviose Timotee, și marită Mavro, rugați-vă către Domnul, ca să împace cetatea și poporul, căci El este credincioșilor întărire.

 

Viața Sfinților Mucenici Timotei și Mavra, soția lui

Sf. Mc. Timotei și soția sa, Mavra (†304) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Timotei și soția sa, Mavra (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În vremea prigoanelor, creștinii erau căutați spre muncire și aduși spre cercetare la Arian, ighemonul din Tebaida, pus de Dioclețian păgânul, împăratul Romei. Atunci au adus la acela pe un bărbat cu numele Timotei, citeț bisericesc, din satul Pirapei, tânăr de ani, care nu de mult, se însoțise cu o fecioară, anume Mavra, iar după douăzeci de zile de la nuntă a fost prins de păgâni, fiind creștin.

Pe acesta văzându-l ighemonul Arian, l-a întrebat: „Cine ești tu și din ce rânduială faci parte?”. Iar Timotei a răspuns: „Sunt creștin, citeț al Bisericii lui Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către dânsul: „Oare numai tu singur nu ai auzit porunca împărătească care poruncește că tot cel ce nu aduce jertfă zeilor va pieri rău?”.

A răspuns Timotei: „Duhul lui Iisus Hristos petrece în mine; pentru aceea nu voi aduce jertfe zeilor voștri!”. Zis-a ighemonul: „Au nu vezi uneltele de muncă puse împrejurul tău?”. Răspuns-a Timotei: „Nici tu nu vezi pe îngerii lui Dumnezeu care mă întăresc pe mine”. Zis-a ighemonul: „Dă-mi mie cărțile tale, ca să înțeleg puterea lor!”. Răspuns-a Timotei: „Nebunule și necunoscătorule desăvârșit; cine din oameni cândva își dă la moarte pe fiii săi? Oare nu știi că acele cărți cele scrise de mine sunt fiii mei și, când citesc cărțile cele pentru Dumnezeu, îngerii Lui stau împrejurul meu?”. Zis-a ighemonul: „Nici zeilor nu jertfești, nici cărțile nu voiești să-mi arăți, deci vezi să nu-ți fie spre pedeapsă și nu spre bine o îndrăzneală ca aceasta”. Sfântul Timotei a răspuns: „Nu vreau să jertfesc și nici cărțile nu vreau să le arăt păgânilor, pentru că sunt creștin!”.

Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să aducă două fiare ascuțite în chip de țepi, înroșite în foc și să le bage în amândouă urechile mucenicului. Și îndată, din acea durere cumplită, i-au curs amândouă luminile ochilor. Și i-au zis slujitorii mucenicului: „Iată, de vreme ce nu voiești să jertfești, ți-ai pierdut ochii!” Răspuns-a Sfântul Timotei: „Ochii trupului meu, care au văzut multe lucruri necuviincioase, au pătimit acum orbirea aceasta, iar cu ochii mântuirii, Domnul meu Iisus Hristos îmi luminează sufletul!”

Auzind ighemonul acestea, a poruncit ca, legându-i mâinile înapoi, să-i bage un lemn între dinți; apoi să-l spânzure cu capul în jos, legându-i o piatră grea de gramaji. Iar când slujitorii începeau să-i facă aceasta, mucenicul căutând spre cer, a zis: „Este Dumnezeu în cer și este puternic să mă izbăvească pe mine din aceste munci”. Și grele au fost acele munci Sfântului Timotei! Iar slujitorii sfătuiau pe ighemon ca, prin milă, mai vârtos decât prin muncire, să se sârguiască a-l pleca spre voia sa. Și i-au spus lui că Timotei este mire, deoarece nu are mai mult de douăzeci de zile de când a făcut nunta, și mireasa lui este foarte tânără. Deci îndată ighemonul a poruncit să o aducă și pe ea înaintea sa și a zis către dânsa: „Cum îți este numele?” Ea a răspuns: „Mă numesc Mavra”.

Zis-a ighemonul: „Mi-e jale de nenorocirea ta, că ești tânără și vei rămâne văduvă. Deci îți poruncesc să te împodobești cu podoabe frumoase, să-ți împletești părul, să te îmbraci cu haine alese și, mergând la bărbatul tău, să-l sfatuiești să aducă jertfă zeilor, ca să nu fii cu adevărat văduvă așa de tânără. Iar dacă îl vei îndupleca, vei lua de la noi multe daruri, aur și argint”. Deci, Mavra a făcut precum i-a poruncit ighemonul. S-a înfrumusețat cu podoabele și,cu hainele sale și, mergând la bărbatul său, l-a rugat mult să facă după voia ighemonului și să se izbăvească pe sine de niște munci ca acestea. Iar el nu putea să-i răspundă, având lemnul acela băgat în gură, care, ținându-i-o deschisă, nu putea să o frnpreune și să grăiască ceva. Și întorcându-se Mavra la ighemon, l-a rugat să poruncească să ia călușul din gura mucenicului, ca să poată vorbi cu dânsa. Și îndată a poruncit ighemonul ca să-i scoată acel căluș.

Și mergând Mavra la Sfântul Timotei, a stat aproape de el. Dar, mirosind mucenicul miros din hainele Mavrei, fiind stropite cu aromate mirositoare, a strigat: „Unde este tatăl meu, preotul Picolpos?” Iar tatăl lui, care stătea nu departe între popor și privea la pătimirea fiului său, s-a apropiat de dânsul și a zis: „Ce voiești, fericitul meu fiu?” Răspuns-a Timotei: „Te rog pe tine, tată, să faci un lucru bun, adică, luând oarecare petic, să-mi acoperi fața ca să nu simt mirosurile cele vătămătoare de suflet, care ies din hainele femeiești, pentru că acest miros este moarte, ce duce pe oameni la pierzare și le gătește gheena. Aceste mirosuri de arome sunt maică a poftei ajutătoare diavolului, vrăjmașe sfinților și urâciune drepților”.

Iar după ce a tăcut sfântul, Mavra a zis către dânsul: „Iubite Timotei, pentru ce mă defăimezi așa pe mine, care mai înainte nu te-am supărat cu nimic pe tine? Abia sunt douăzeci de zile de când ne-am luat și încă nu-mi știi obiceiurile mele, nici eu n-am cunoscut toate locurile casei tale. Atât de departe sunt de prihana cea părută, încât n-am schimbat cu altcineva vreun cuvânt și nici la masă cu cineva n-am stat, iar acum plâng, văzându-te pe tine în munci, și mă doare inima pentru tine. Fiind nevinovat, pătimești unele ca acestea, iar aceste pătimiri ale tale rănesc cu durere sufletul meu, că mă lași văduvă așa de tânără. Au doară te-ai îndatorat mult și, neavând cu ce să te răscumperi de datorie, de bunăvoie te-ai dat la moarte, supărat fiind de datornici? Dacă este așa, să vindem hainele noastre cele de mare preț și să plătim acea datorie. Iar dacă pentru dajdia poporului ești ținut în această primejdie și nu ai cu ce plăti, iată, înaintea ta sunt toate podoabele mele de nuntă, aurul și îmbrăcămintea de mireasă, vinde-le și să plătești dajdia împărătească”.

După niște cuvinte ca acestea ale ei, a zis Sfântul Timotei către dânsa: „Mavro, sora mea, când te-am văzut pe tine cu ochii mei sufletești ieșind din casă, am văzut pe diavolul mergând la dreapta ta și avea în mână o cheie cu care întorcea inima ta înapoi la lume”. Zis-a Mavra: „Fratele meu, Timotei, eu pe tine te caut și după aceasta, când te voi căuta, unde te voi afla? Și dacă va veni sâmbăta sau duminica, cine va citi cărțile tale?”

A zis Sfântul Timotei către dânsa: „O, Mavro, lasă cele de puțină vreme și deșarte ale acestei lumi și vino împreună cu mine la această frumoasă nevoință, pentru care ne vom învrednici să luăm cununi de la Mântuitorul nostru Dumnezeu și El ne va ierta toate păcatele noastre, ale celor ce de bunăvoie ne dăm la moarte pentru Dânsul”. Mavra a zis: „Când veneam la tine, inima mea era plină de lumească împătimire; iar după ce ai început a vorbi cu mine, Duhul lui Dumnezeu a intrat în mine! Deci, să știi, o, preaiubitul meu frate, că și eu tot pe acelea le doresc, pe care tu le-ai iubit!” Grăit-a către dânsa Sfântul Timotei: „Dacă grăiești adevărul, du-te de mustră pe ighemon pentru păgânătatea lui”. Iar Mavra a răspuns: „Mă tem, fratele meu, ca nu cumva să mă înfricoșez, văzând mulțimea muncilor și pe ighemon mâniindu-se și nu voi putea suferi, fiind prea tânără, căci am numai șaptesprezece ani”. Zis-a către dânsa Sfântul Timotei: „Nădăjduiește spre Domnul nostru Iisus Hristos și-ți vor fi muncile ca untdelemnul vărsat pe trupul tău și ca un duh de rouă în oasele tale, ușurându-ți toate durerile!”

După aceea a început mucenicul a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa, astfel: „Dumnezeule al tuturor darurilor celor bune, Cel ce ai dat ajutor în foc celor trei tineri și ai izbăvit pe Daniil din gurile leilor, prorocului prin proroc i-ai trimis hrană, ai întărit pe Avacum în ducerea prânzului; și nu numai în robie ai ajutat, ci și în groapa leilor și în cuptorul cel de foc ai mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, întru mărturia iubirii Tale de oameni, prin care din cei robiți ai făcut proroci și mucenici; caută, Doamne, și acum spre roaba Ta, Mavra, Cela ce ne-ai împreunat pe noi în însoțire, fă-ne nedespărțiți pe noi în această nevoință și să nu fim osebiți din ceata sfinților Tăi mucenici. Ci ne dă nouă, ca pentru Tine să suferim muncile și moartea cu bărbăție și să se rușineze potrivnicii, neputând a ne despărți pe noi de la întocmirea cea cu un suflet, pe care o avem în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine slava în veci. Amin”.

Așa rugându-se Sfântul Timotei lui Dumnezeu pentru soția sa, Mavra, îndată fericita, pornindu-se cu Duhul Sfânt, a mers la ighemon și, stând înaintea lui, a zis: „O, necuratule ighemon, argint și aur te-ai făgăduit să-mi dai, vrând să pogori sufletul meu în pierzare, pentru că nimic mai mult nu dorește inima ta, fără numai suflete omenești, cărora, dăruindu-le aur, vrei să le omori; dar cu amăgirile tale nu mă vei birui pe mine, căci, îmbrăcându-mă în armele Domnului meu Iisus Hristos, am stat înaintea ta”. Iar ighemonul Arian a zis către ai săi: „Oare nu v-am spus mai dinainte de Timotei că este vrăjitor? Iată, a fermecat și pe femeia sa, ca împreună cu dânsa, să ni se împotrivească nouă”.

Apoi a zis către Mavra: „Oare și tu ți-ai ales mai bine moartea decât viața? Caută de vezi că te lipsești de această dulce viață prin muncile cele amare. Au doară văzând mai înainte moartea bărbatului tău, gândindu-te la văduvia ta, ți-ai ales să mori împreună cu dânsul? Nu te tulbura că vei fi văduvă, că te voi mărita cu un sutaș din cei mai bogați ai mei, ca să te desfătezi cu dânsul din dulceața vieții acesteia și să te veselești având bărbat mai de bun neam ca cel dintâi”. Răspuns-a fericita Mavra: „De toate deșertăciunile lumești lepădându-mă, n-am trebuință de sutașul tău! Și îți spun adevărul, că m-am însoțit cu Mirele ceresc Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc fără îndoială. Iată, cu inimă vitează am stat înaintea ta, netemându-mă de nedreapta ta judecată!”

Iar ighemonul mâniindu-se, a poruncit să-i smulgă tot părul capului ei. Apoi a zis: „Iată, părul tău este smuls; deci, te sfătuiesc să jertfești zeilor, pentru ca să nu mai suferi și alte munci grele ce te așteaptă”. Răspuns-a Mavra: „O, ighemoane, acum știu că Hristos al meu m-a primit, nepomenindu-mi păcatul cel din neștiință; că, ascultându-ți sfatul tău cel viclean, mi-am împodobit părul spre amăgirea fericitului meu bărbat. Bine ai făcut, smulgându-mi părul acesta, că prin smulgerea lui s-a ridicat acel mare păcat de la mine, ca să nu fiu eu, cu podoaba părului, sminteală poporului ce stă împrejur și se uită la această priveliște”.

Auzind ighemonul acest răspuns al ei, s-a mâniat și a poruncit să-i taie degetele de la mâini și să le arunce departe. Iar Sfânta Mavra a zis: „Și cu aceasta îmi faci un bine, luându-mi degetele, cu care puneam asupra-mi înșelătoarele împodobiri. Să știi dar, că nu cunoști acelea ce mi le faci mie; căci, iată, un al doilea păcat al meu ai făcut a se lua de la mine prin tăierea degetelor; drept aceea cu veselie stau înaintea ta, fiind gata la toate muncile poruncite de tine”. Și se mira ighemonul de acea răbdare a ei. Iar presbiterul, tatăl lui Timotei, stând acolo în priveliștea poporului aproape de Mavra și, privind la nevoința ei, a zis încet către dânsa: „O, Mavro, buna mea fiică, cum ai răbdat tăierea degetelor tale?” Răspuns-a lui Sfânta Mavra: „Părinte, precum vezi pe un om într-o grădină smulgând din rădăcină verdețurile și lepădându-le, tot astfel și eu priveam spre tăierea și lepădarea degetelor mele și nu simțeam nici o durere”.

Iar Arian ighemonul a poruncit apoi la doisprezece ostași, să umple o căldare mare cu apă, să o fiarbă și să arunce în ea pe Sfânta Mavra. După ce a fiert destul apa, încât clocotea ca un tunet, a aruncat în ea pe sfânta care a stat în mijloc nevătămată. Și grăia către ighemon: „Iarăși îți mulțumesc, că ai poruncit să mă spăl și să mă curăț de păcatele mele cele făcute în lume, ca prin inimă curată să mă apropii de Dumnezeul meu și să primesc cununa vieții. Pentru că cele ce le pătimesc de la tine, îmi sunt mântuire la Hristos Domnul meu. însă foarte te-ai grăbit să mă arunci în această căldare, nefiind încă fiartă, pentru că apa din ea este foarte rece, și nu simt căldură, precum nici pe celelalte munci nu le-am simțit”.

Și mâniindu-se ighemonul foarte, a început a se gândi că ostașii, având milă de femeia aceea, au vărsat afară apa fiartă și au turnat în locul ei apă rece, vrând ca astfel să păzească pe Mavra vie, ca s-o aibă spre pofta lor trupească. Deci, sărind de pe scaunul său, a alergat la căldare, vrând să știe dacă era cu adevărat rece apa din căldare. Și, apropiindu-se, a zis către sfântă: „Toarnă-mi puțină apă pe mâini, ca să știu dacă este rece!”. Sfânta i-a zis: „Ea este atât de rece, încât nici căldura ei n-o simt. Iar de nu ai cu ce să înfierbânți mai mult căldarea, apoi trimite la tatăl meu, care este lucrător de lemn, și îți va da un braț de lemne, ca să aprinzi focul sub căldare”. Iar acestea le zicea sfânta, ocărând pe ighemon. Deci, i-a turnat pe mâini apă fiartă din căldare și, îndată, de fierbințeala cea mare, atât i s-au ars mâinile, încât și pielea i s-a zbârcit, răcnind foarte tare de durere și cu mirare a strigat, zicând: „Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul Mavrei, că nu este altul afară de Acela, în Care se slăvește aceasta”.

Acestea zicând, a poruncit să elibereze pe sfânta. Dar mai înainte ca ea să fie liberă de judecată și de muncă, diavolul iarăși a intrat în inima ighemonului și-l îndemna să se împotrivească aceleia care, cu curată știință, avea credința cea bună către Dumnezeu. Deci, chemând pe muceniță, i-a zis: „încetează, Mavro, să nădăjduiești spre Hristos și jertfește zeilor”. Sfânta a răspuns: „Nu voi jertfi idolilor, pentru că am pe Domnul, Cel ce mă apără pe mine”. Zis-a ighemonul: „Gura ta o voi umple cu cărbuni aprinși, de nu vei jertfi”. Sfânta a răspuns: „Nu înțelegi că cele ce le faci în nebunia ta, poruncind să-mi umple gura cu cărbuni aprinși, mă curățesc cu totul de păcatele cele făcute cu limba și cu gura? Că și Domnul meu, când lui Isaia prorocul i-a arătat slava Sa și l-a făcut pe el să poată auzi cântările îngerești, fiindcă era încă în păcate, vrând să-l curățească, a trimis la el pe unul din serafimi, având în mâini un cărbune aprins, pe care îl luase cu cleștele din altar și a atins cu cărbunele buzele prorocului, zicând: Iată, s-a atins acesta de buzele tale și va șterge fărădelegile tale, iar păcatele tale le va curăți! Și dacă prorocul cu un cărbune a câștigat iertare de păcate, apoi, mă rog ție ca nu numai gura mea s-o umpli de cărbuni aprinși, ci și fața, capul și peste tot trupul să pui cărbuni aprinși și să-l arzi, ca să fiu bună mirosire a lui Hristos. Și Dumnezeu, Care a curățit altădată păcatele prorocului acela, să le curățească și pe ale mele”.

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le ighemonul, s-a înspăimântat și totodată s-a aprins de mânie și a poruncit să aducă o făclie plină de pucioasă și de smoală, ca să ardă pe muceniță. Iar poporul care stătea împrejur, a strigat cu glas mare către ighemon, zicând: „Până când vei scorni munciri noi asupra acestei tinere fecioare? încetează de acum să te mânii, ighemoane, căci ne mirăm foarte de răbdarea ei”. Iar Sfânta Mavra, întorcându-se către popor, a zis: „Fiecare din voi să-și caute de lucrurile sale: bărbații să se îngrijească de lucrurile cele bărbătești, iar femeile să facă lucrurile lor cu curăție și cu blândețe. Iar pentru mine nimeni să nu se îngrijească, pentru că eu n-am trebuință de nici un sprijin sau ajutor de la voi, căci Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc, este sprijinitorul meu”.

Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303 – 305)

/0 Comentarii/în /de /2.469 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinții 9 Mucenici din Cizic

Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303-305)- Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303-305) - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cei nouă, Teognis, Ruf, Antipatru, Teostih, Artemon, Magnu, Teodot, Tavmasie şi Filimon († 303-305), au suferit numeroase chinuri în timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305) pentru că au refuzat să se lepede de Hristos.

În cele din urmă au suferit moarte martirică prin decapitare. Trupurile lor, care au fost învrednicite de Dumnezeu cu darul nestricăciunii, au fost găsite de către creştinii din Cizic în timpul împăratului Constantin Cel Mare (306-337).

 

Troparul Sfinților 9 Mucenici din Cizic

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condacul Sfinților 9 Mucenici din Cizic

Glasul 2

Cele de sus căutând…

Ceata cea tare şi luminată a celor nouă mucenici, care ca nişte mărturisitori ai Dumnezeirii Celei în Trei Străluciri, dintru început înaintea Divanului, aceştia au strigat: sângele şi sufletele noastre împreună cu trupurile, ca o jertfă fără prihană aducem Ţie, Stăpâne; numără-ne în Cetele celor Cereşti ai Tăi, ca un Dumnezeu Milostiv.

Canon de rugăciune către Sfinţii 9 Mucenici din Cizic

 

Viața Sfinților 9 Mucenici din Cizic

Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303-305) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții 9 Mucenici din Cizic (†303-305) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cetatea Cizicului se afla într-o parte a Asiei, care se numea Misia-mică, ce era veche și slăvită, lângă marea Elespontului, care desparte Asia de Europa învecinându-se cu Troada, cea pe care picioarele învățătorului limbilor, adică ale dumnezeiescului Apostol Pavel, au străbătut-o. Această cetate a primit sămânța Cuvântului lui Dumnezeu, tot de la Sfântul Pavel, vasul alegerii. Deși era strălucită cu lumina sfintei credințe, la început nu avea mulți creștini, din pricina tiraniei celor ce prigoneau Biserica lui Hristos, mai ales de către paginii împărați ai Romei, care au împărățit mai înainte de marele Constantin, și care dădeau înfricoșate porunci prin toate țările și se trimiteau ighemoni pagini, ca pe toți cei ce mărturiseau numele lui Hristos, să-i silească la închinarea de idoli, iar pe cei ce nu se vor supune, cu munci și cu moarte să-i pedepsească. Atunci mulți credincioși se ascundeau, fugind prin munți și prin pustie, iar alții petrecând între pagini, își tăinuiau buna lor credință în Domnul. Iar cei ce iubeau mai mult pe Hristos, Dumnezeul lor și râvneau după El mărturiseau pe față Preasfânt Numele Lui și de bunăvoie se dădeau în mâinile muncitorilor și își puneau sufletele lor pentru El.

Unii ca aceștia, în vremea aceea ni s-au arătat bărbați viteji, care erau nemișcați în sfânta credință, ca muntele Sionului și cu râvnă după Dumnezeu ardeau ca Ilie, ale căror nume sunt acestea: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie și Filimon. Aceștia, fiind din diferite locuri și țări, s-au adunat în Cizic și, nebăgând în seamă groaznicele porunci împărătești și frica tiranilor, preamăreau pe Hristos și cu toată îndrăzneala Îl propovăduiau pe El, că este Unul Dumnezeu Atoateziditor și Atoatețiitor. Iar rătăcirea elinească, cea fără de Dumnezeu și cinstitoare de mulți zei idolești, o ocărau și o mustrau, căci în loc de Dumnezeu ei cinsteau pe diavoli; în loc să se închine Făcătorului a toate, se închinau făpturii celei nelucrătoare, adică idolilor; în locul Celui viu, celor morți; în locul Celui adevărat, se închinau mincinoșilor zei și în locul Celui Preamilostiv și dătător de bunătăți, se supuneau diavolului nemilostiv. Apoi sfinții îndemnau pe oamenii cei orbiți cu necredința, ca, lepădând întunericul cel înnegurat al minții, să vadă adevărul; și luminându-se cu lumina cunoștinței, să creadă întru Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în cer și toată lumea o stăpânește.

O îndrăzneală ca aceasta văzând-o slujitorii diavolului, i-au prins îndată, ca niște lupi pe oi, cu sălbăticie și fără de omenie și, legându-i, i-au dus la judecată înaintea boierului cetății, în Cizic. Deci, vitejii ostași ai lui Hristos stăteau înaintea stăpânitorilor pagini cu dârzenie în suflet, având inimile lor aprinse cu focul dragostei către Dumnezeu și cu râvnă, ca de o văpaie mare arzând după Dânsul. Apoi au stat, slujindu-se de toate armele lui Dumnezeu, ca să poată a se împotrivi muncitorului, și mai ales nevăzutului boier al întunericului și la toată puterea lui cea diavolească, cu care mai ales voiau să se lupte. Deci, erau obosiți în multe feluri de chinuri și pedepse, fiind aruncați în temniță și iarăși scoși și chinuiți, ca să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor. Iar ostașii lui Hristos nicidecum nu se depărtau de Domnul și, văzând înșelăciunea păgâneasca și deșarta închinare la idoli, au ocărât și au rușinat pe stăpânitori. Pentru aceea, după alte munci, li s-au tăiat capetele și tot în acel loc li s-au îngropat și trupurile.

După câțiva ani, împărățind marele Constantin, luminat cu Sfântul Botez, a încetat prigonirea și a răsărit lumina dreptei credințe în toată lumea. Atunci în Cizic, binecredincioșii creștini scoțând de sub pământ trupurile celor nouă sfinți mucenici, și găsindu-le nestricate, le-au pus în raclă nouă, zidind o biserică în numele lor, au adus într-însa comoara cea de mare preț. Apoi s-au făcut multe minuni și tămăduiri prin sfintele lor moaște: diavolii erau izgoniți, gârbovii se îndreptau și bolile de friguri cu desăvârșire se tămăduiau.

Un vestit bărbat s-a izbăvit de idropică, atingându-se de vestita raclă a sfinților, și cine era cuprins de orice boală, dacă se atingea numai de racla sfinților răbdători de chinuri, îndată primea tămăduire. Drept aceea, mulțime de popor necredincios, văzând unele tămăduiri de diferite boli, care se făceau la sfintele moaște ale mucenicilor, s-au întors spre Hristos. Apoi, nu după multă vreme, aproape toată cetatea a primit sfânta credință în Hristos și a sfărâmat idolii și capiștile idolești; iar în locul lor au ridicat biserici lui Dumnezeu și a înflorit în cetatea Cizicului sfânta credință, cu minunile și rugăciunile sfinților, cei nouă la număr, care se odihnesc acolo.

Apoi, după marele împărat Constantin și după Constantie, fiul lui, care împărățiseră multă vreme, luând împărăția Iulian Paravatul, unii din elini care rămăseseră în Cizic, s-au dus la împărat și au clevetit asupra creștinilor, cum că în cetatea lor au stricat pe toți zeii și capiștile și au răsturnat jertfele. Atunci împăratul, deși a poruncit să înnoiască iarăși zeii și capiștile, dar fiind în Cizic foarte mult popor creștin, n-a îndrăznit să le facă vreo silă sau răutate, de teamă să nu se facă tulburare, ci a chemat numai pe episcopul lor, Elevsie, și l-a băgat în temniță. Apoi ducându-se asupra Persiei, a pierit ticălosul, liberându-se astfel episcopul.

Deci, strălucea cetatea aceea cu lumina sfintei credințe, întărindu-se și îngrădindu-se ca un zid nesurpat, prin mijlocirile cele calde ale sfinților mucenici făcute pentru dânsa către Dumnezeu. Cu ale căror rugăciuni să câștigăm și noi tămăduiri de bolile noastre sufletești și trupești și să ne învrednicim darului și milei Domnului nostru Iisus Hristos.

Amin.

Sfinţii Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas din Ozovia (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în /de /821 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinţii Mucenici Maxim, Cvintilian şi Dadas din Ozovia

În timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, Martirologiile pomenesc şi numele a trei mărturisitori ai lui Hristos dintr-un sat de lângă Durostorum, capitala provinciei Moesia Inferior. Aceştia erau: Maximus (Maxim), Quintilianus (Cvintilian) şi Dadas (Dada), originari din satul Ozovia (Ozobia).

Primii doi aveau nume romane, iar ultimul purta un nume dac, semn că ei aparţineau populaţiei din acel sat. Maxim, era citeţ sau lector, deci un cleric de grad inferior care citea din Sfânta Scriptură la anumite slujbe. Din sinaxarul zilei de 28 aprilie, ziua pătimirii lor, aflăm că au fost pârâţi de cineva că sunt creştini.

Din ordinul guvernatorilor provinciei Moesia Inferior – Tavrinius şi Gavinius – au fost arestaţi, legaţi în lanţuri şi duşi în cetatea Durostorum. Cei doi dregători le-au propus să se lepede de credinţa în Iisus Hristos şi să aducă jertfe „mamei zeilor”, făgăduindu-le chiar că îi vor face preoţi la un templu păgân închinat acesteia.

Au refuzat toţi trei şi au rostit chiar cuvinte jignitoare la adresa acelor dregători şi a zeilor la care se închinau. De pildă, Maxim spunea, între altele: „Hristos este împăratul cerurilor, Care poartă de grijă de toată făptura şi ţine în palmă toate câte sunt, iar noi nu ne vom închina niciodată la idoli făcuţi de oameni”.

În faţa acestui refuz, dregătorii au poruncit să fie aruncaţi în închisoare. Acolo, „prin îngerească arătare se întărea mărturisirea lor, lăudând pe Dumnezeu”. Acelaşi sinaxar înfăţişează suferinţele pe care le-au îndurat pentru statornicia lor în credinţa creştină: „Deci, Sfinţi daco-români şi români scoţându-i din temniţă, i-au dezbrăcat de hainele lor şi legându-i, i-au întins pe pământ şi i-au bătut foarte cumplit, după care i-au aruncat din nou în închisoare.”

Văzând că nu primesc nici într-un chip să aducă jertfe şi să se închine zeilor, au fost duşi în satul lor, în Ozovia, unde li sa tăiat capul. Pătimirea lor s-a petrecut într-o zi de 28 aprilie, probabil în anul 304.

 

Troparul Sfinților Mucenici Maxim, Cvintilian şi Dadas din Ozovia

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Maxim, Cvintilian şi Dadas si pe: doxologia.ro; pravila.ro

 

Viața Sfinților Mucenici Maxim, Cvintilian și Dadas din Ozovia

articol preluat de pe doxologia.ro

Împărățind Dioclețian și Maximian, păgânii împărați, iar antipați fiind Tarcvinie și Gavinie, în al doilea an al stăpânirii lor, s-a ridicat diavoleasca mânie asupra creștinilor. Pentru că, stăpânind acei împărați și antipați toată lumea, a ieșit de la dânșii această poruncă: „Deși știm că toți cei ce sunteți sub stăpânirea noastră cinstiți cu cucernicie pe zei, însă noi avem purtare de grijă pentru bună îndreptare a toată împărăția. Și pe toți care în vremurile noastre stăpânesc părțile Romanilor, îi rugăm și îi sfătuim, ca și pe ceilalți să-i aducă spre cinstirea zeilor și spre dragostea către dânșii în toate chipurile. Iar de se va afla cineva, în orice loc, pomenind numele lui Hristos, unul ca acela va porni mânia noastră asupra sa”.

Această poruncă auzind-o, popoarele s-au adunat vrând să săvârșească cele ce li se poruncise lor, adică să aducă zeilor jertfe și lăudau pe boierii lor, zicând: „Să se bucure și la mulți ani să fie sănătoși stăpânii noștri, cei ce au purtare de grijă pentru cinstirea zeilor!”. A zis către dânșii antipatul Tarcvinie: „De vreme ce vedem la voi o atât de mare osârdie, vă rugăm ca mâine dimineață să vă adunați ca să aducem zeilor jertfe împreună. Dar acum să vă odihniți, că ați venit de departe și cu noi vă veți veseli; iar după săvârșirea jertfei, fiecare se va întoarce la cetatea sa”.

A doua zi s-au adunat toți și s-a săvârșit praznicul cel urât de Dumnezeu, aducând jertfe necurate zeilor lor, apoi Tarcvinie i-a liberat. Iar a doua zi, un oarecare din paginii închinători la idoli, mergând la Tarcvinie, i-a zis: „Sunt aici trei bărbați, care în ziua de ieri, n-au voit să asculte poruncile voastre și să aducă jertfe zeilor; și se zice despre ei că se închină Unui Dumnezeu Care este în ceruri”. Deci, Tarcvinie a trimis de îndată pe slujitorii săi, ca să-i prindă și căutându-i, i-au aflat în satul lor care se chema Ozovia, petrecând în rugăciune către Dumnezeu. Prinzindu-i, i-au legat cu lanțuri de fier și i-au dus îndată în cetatea Dorostol (Dorostol, în sudul Dobrogei de astăzi). Acolo s-au întâlnit amândoi antipații de atunci.

Când au sosit în cetate, se înserase și, fiind înștiințat Tarcvinie despre prinderea acestor trei creștini, a poruncit ostașilor să-i păzească până a doua zi. Toată noaptea aceea, sfinții au petrecut-o în rugăciuni, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, dă-ne din cer puterea Ta spre ajutor, ca să putem birui pe potrivnicii noștri și cu darul Tău învrednicește-ne să luăm cununile biruinței”. Iar după ce s-a făcut ziuă, Tarcvinie, mergând la judecată împreună cu Gavinie, a poruncit să aducă înaintea lor pe creștinii cei prinși. Tarcvinie a întrebat: „Aceștia sunt cei ce defaimă porunca noastră și își țin credința după a lor voie?”. Apoi a zis către sfinți: „Spuneți-vă mai întâi numele voastre”. Sfântul Maxim a răspuns: „Eu sunt creștin după credința lui Hristos, precum și acești frați ai mei, iar după obiceiul omenesc mă numesc Maxim”. Ighemonul a zis: „Ai răspuns, arătându-te îndată că nu slujești zeilor noștri, ci altora. Dar celălalt care îți urmează, cum se numește?”. Iar acela singur a răspuns: „Mă numesc Dada și sunt, de asemenea, creștin, ca și întâiul nostru frate”. Tarcvinie a zis: „Dar al treilea cum se numește?”. Acesta a răspuns: „Eu mă numesc Cvintilian și sunt și eu creștin”.

Notarul Magnilian scria cuvintele fiecăruia. Antipatul Gavinie a zis către notar: „Le-ai scris numele lor?”. Notarul a răspuns: „De va porunci stăpânirea voastră, le voi citi”. Gavinie a poruncit și notarul a citit, zicând: „Numele creștinilor celor ce sunt acum de față, după spusele lor înaintea tuturor, sunt acestea: Maxim, Dada și Cvintilian”. Tarcvinie a zis către sfinți: „Iată, viața voastră se află în mâinile noastre; deci, de voiți ca să trăiți, mergeți de aduceți jertfă la maica zeilor și veți fi slujitori ai aceleia, în locul celui care a murit și care s-a dus la Dia, cerescul împărat, ca să-i slujească acolo”. Iar Sfântul Maxim a răspuns: „Preanemilostivule și preanerușinatule, oare nu te temi tu de Domnul, numind Dumnezeu pe necuratul desfrânat și împărat zicându-i aceluia? Să știți, oameni buni, că Hristos este Împăratul cerului, Care poartă grijă de toți și pe toate le ține pe palmă Sa; aceasta să o știți, că noi nu vom împlini pierzătoarea voastră poruncă, fiindcă suntem zidire a adevăratului Dumnezeu”. Iar antipatul Gavinie, chemând la dânsul pe Dada și pe Cvintilian, a vorbit cu dânșii multe cuvinte deșarte, vrând să-i înșele cu credința lui păgână.

Sfinții i-au răspuns: „Noi ținem ceea ce a zis fratele nostru Maxim, deoarece acesta este citeț al bisericii sobornicești și înțelege foarte bine dumnezeiasca Scriptură și știe ce ne este nouă de folos; iar tu cu diavoleasca nebunie înșelându-te, nu știi ce-ți este de folos. Și de ai fi voit să ne asculți, ai fi văzut lumina cea cerească”. Gavinie cu Tarcvinie au zis: „Iată în atâtea chipuri vă îndemnăm, sfătuindu-vă cele bune, iar voi nu vă supuneți, ci petreceți în îndărătnicia voastră”. Răspuns-a Sfântul Maxim: „Voi singuri vă îndrăciți, vrând ca pe oamenii cei ce bine viețuiesc și slujesc Unuia Dumnezeu, să-i atrageți la diavoleasca credință; ci acum faceți nouă ceea ce voiți să faceți, că nu ne veți întoarce de la a noastră credință niciodată”. Atunci antipații Gavinie și Tarcvinie sfătuindu-se unul cu altul ce să facă cu dânșii, au poruncit să ducă pe sfinți în temniță. Iar ei mergeau, bucurându-se și vorbind despre a lor mântuire.

Șezând sfinții în temniță, se îndeletniceau în duhovniceasca vorbire. Pentru că Maxim, din dumnezeiasca Scriptură, mult învăța pe Dada și pe Cvintilian. Apoi, la miezul nopții a adormit și a văzut în vedenie pe diavol încingându-și armele și tăbărând asupra lor. Deșteptându-se din somn, au văzut pe Îngerul Domnului, zicându-le: „Nu vă temeți, căci Dumnezeu, Căruia v-ați încredințat, vă va primi și nu este departe de voi, ajutându-vă!”. Cu acea îngerească arătare și cu cuvintele lui întărindu-se mucenicii, au binecuvântat pe Dumnezeu preamărindu-L până dimineața. Iar antipații iarăși, șezând la judecată, au poruncit să aducă la dânșii pe cei legați. Și, aducându-i pe ei, le-a zis Gavinie: „Iată, înaintea noastră stați! Deci, acum vă sfătuim să aduceți jertfă zeilor, că nu puține daruri veți câștiga de la noi; iar de nu ne veți asculta, apoi morți veți fi, fiind singuri vinovați, căci aceasta ne-au poruncit în vis zeii noștri pentru voi, în noaptea trecută”. Iar sfinții mucenici au răspuns: „Și nouă ne-a arătat Dumnezeul nostru în vedenie ca pentru numele Lui cel Sfânt să răbdăm toate chinurile”.

Tarcvinie zise către Gavinie: „Aceștia, de nu vor fi trimiși la mucenicie, niciodată nu se vor supune, ca să ne asculte”. Gavinie zise: „Deoarece singuri și-au ales suferința, singuri și-au scris pricina”. Și au poruncit antipații slujitorilor, să dezbrace de pe mucenici hainele, iar după ce i-au dezbrăcat, a zis Gavinie: „Legați-i, întindeți-i pe pământ și-i bateți!”. Și îndată slujitorii au împlinit porunca. Apoi Tarcvinie a zis către slujitori: „Întrebați-i de voiesc să ne asculte și să jertfească zeilor. Iar de nu, apoi alte munci le vom găti, ca să-i pierdem de tot”.

Deci, întrebând pe mucenici, au răspuns toți odată: „Noi, fiind întăriți de Dumnezeul nostru, nu ne îngrijim de muncile voastre, nici nu ascultăm sfatul vostru cel viclean și nici nu vom jertfi diavolilor”. Tarcvinie a zis către slujitori: „Aruncați-i iarăși în temniță, fiindcă este vremea prânzului”. Fiind aruncați sfinții, după ce a trecut al șaptelea ceas, amândoi antipații, șezând la judecată, au pus înaintea lor pe sfinții mucenici. Și a zis Gavinie: „Maxime, nu te-ai înduplecat să asculți sfatul nostru, ca să jertfești zeilor?”. Sfântul Maxim răspunse: „Noi nu primim un sfat ca acesta, ci, precum v-am spus mai înainte, așa zicem și acum: că nici unuia nu ne vom închina, decât numai Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt”. Atunci, mâniindu-se, Gavinie a zis către mucenici: „Dacă nu voiți să vă înțelepțiți și să vă închinați zeilor, apoi vă vom pierde; căci vom porunci să vă ducă la locuri barbare și acolo să vă taie capetele”. Iar mucenicii au zis: „Vă jurăm că prin faptă să săvârșiți cuvintele voastre”.

Atunci sfinții luând asupra lor hotărâre de moarte, au preamărit pe Dumnezeu și au zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ne-ai izbăvit de acest veac rău de acum, primește-ne în odihna Ta și ne învrednicește Împărăției Tale celei cerești!”. Astfel rugându-se sfinții mucenici, i-au dus la locul cel mai sus zis, care se numea Ozevia și acolo le-au tăiat capetele. Astfel și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu, Sfinții Mucenici Maxim, Dada și Cvintilian, în 28 de zile ale lui Aprilie, împărățind Dioclețian și Maximian, iar Tarcvinie și Gavinie fiind antipați. Însă în noi toți stăpânește Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, stăpânirea și împărăția, în vecii vecilor.

Amin.

Sfântul Sfințit Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în /de /594 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Sfințit Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei

Sfântul sfințitul mucenic Vasile sau Vasilevs (lat. Basileus) a fost episcop de Amasia, în Pont, la începutul secolului al IV-lea, până la moartea sa mucenicească în anul 322, în timpul persecuției împăratului Liciunius.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 26 aprilie, iar aducerea moaștelor pe 30 aprilie.

Sf. Sfințit Mc. Vasilevs, episcopul Amasiei (Secolelel III - IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Vasilevs, episcopul Amasiei (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Părintele nostru Vasile a devenit episcop al Amasiei în Pont, în timpul Marii Persecuții a lui Dioclețian, Maximian și Maximin Daia.

Atât prin predica sa, cât și prin exemplul său, el a arătat că unui creștin i se cuvine să fie întotdeauna pregătit să-și verse sângele pentru Hristos.

Mai apoi, la sfârșitul persecuțiilor sângeroase, a întărit credința Bisericilor din Pont, a participat la sinoadele de la Ancira și de la Neocezareea (314) și a învățat pe credincioșii săi cum să se ferească de erezii.

Convertirea sfântului Constantin la creștinism și preluarea puterii în Occident (312) părea să anunțe sfârșitul persecuției, când diavolul a găsit în Licinius (308-325) un instrument pentru planului său împotriva creștinismului.

De origine modestă, Liciniu și-a câștigat prin talentele sale militare stăpânirea asupra provinciilor dunărene și, după ce a recunoscut suveranitatea lui Constantin și s-a căsătorit cu sora sa Constanția, a fost trimis la Nicomidia pentru a pune capăt cruzimilor lui Maximin Daia.

Dar, după ce l-a răsturnat pe Maximin, a preluat puterea asupra Imperiului Roman de Răsărit și, arătându-și adevărata față, s-a răzbunat și mai aprig împotriva ucenicilor lui Hristos.

Soția lui Licinius avea o servitoare creștină frumoasă și castă, numită Glafira, de care Licinius s-a îndrăgostit, căutând cu orice preț să-și satisfacă patima. Informată de un curtean,

Glafira a povestit totul lui Constanția. Pentru a scăpa de împărat, aceasta a răspândit vestea că servitoarea sa a fost cuprinsă de o criză de epilepsie și, îmbrăcată în haine bărbătești, a fost trimisă la Amasia.

Glafira a fost primită cu căldură de sfântul Vasile și i-a donat o sumă mare de bani din partea lui Constanția pentru a construi o biserică, ceea ce sfântul a și făcut.

Dar când Glafira a scris stăpânei sale, pentru a-i da vești despre ea și despre mersul lucrărilor la noua biserică, scrisoarea a fost interceptată și a ajuns în mâinile lui Licinius, care a trimis imediat ostași la Amasia, cu ordinul de a aresta tânăra femeie și episcopul Vasile.

Dar când soldații au ajuns la Amasia, au aflat că Glafira și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu cu câteva zile în mai înainte. Atunci au arestat pe Vasile și l-au dus, legat ca pe un miel la junghiere, urmat de doi dintre diaconii săi: Teotim și Partenie.

Într-una dintre zilele petrecute în închisoare, sfântul Vasile a avut o descoperire care i-a vestit felul în care urma să pătimească pentru Hristos precum și numele succesorului său.

În dimineața următoare, s-a prezentat în fața lui Licinius care, impresionat de seninătatea și demnitatea lui, a părăsit audiența, lăsându-l pe prefectul Nicomidiei să continue ancheta.

Acesta i-a propus lui Vasile să treacă cu vederea cazul Glafirei și nu numai să-i lase viața, ci și să-l cinstească cu înalta funcție de pontif al templelor, cu condiția să accepte să cinstească zeii Imperiului, ca orice cetățean roman.

Sfântul episcop a luat cuvântul și, amintindu-le păgânilor toate ororile și actele ignobile comise de zeii mitologiei, le-a arătat cât de absurd este să adori astfel de monștri.

Apologia sa nu a avut însă efect asupra înțelepciunii întunecate de patimi a auditorilor săi și, după ce o nouă încercare a prefectului a eșuat, a fost condamnat la moarte prin ordinul împăratului (322).

Spre surpriza tiranilor sfântul s-a bucurat să fie astfel eliberat de legăturile acestei vieți trecătoare și a început să cânte imne de mulțumire, psalmi și rugăciuni pentru turma sa cea duhovnicească.

Apoi, după ce și-a îmbrățișat frații, și-a întins gâtul, spunând călăului: „Fă, prietene, ceea ce ți s-a poruncit!”

Departe de a se mulțumi cu această execuție, Licinius a ordonat ca trupul sfântului să fie aruncat în mare.

Dar, în noaptea următoare, un înger le-a vestit însoțitorilor episcopului Vasile, Teotim și Partenie diaconii, că sfântul îi așteaptă la Sinope.

Când au ajuns în acest oraș, îngerul le-a reapărut și i-a condus până la un loc de pe malul mării unde au aflat sfintele sale moaște (prăznuirea aflării moaștelor sfântului se face pe 30 aprilie).

În ciuda șederii sale în apă, trupul a fost găsit neputrezit și emanând un miros minunat, capul fiind atașat de restul corpului cu urmele ușor marcate de sabie, cu o linie roșie.

Moaștele lui au fost mai apoi aduse la Amasia, unde au fost depuse cu cinste în biserica construită de sfânt.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Vasilevs, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Biruind porunca împăratului, ai câştigat Împărăţia Cerească, Sfinţite Mucenice Vasilevs, întru care dănţuind, adu-ţi aminte de noi, cei ce cinstim pomenirea ta, sfinţite mucenice.

 

Viața Sfântul Sfințit Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei

Sfântul Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei și Sfintele Cuvioase Iusta și Glafira - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Vasilevs, Episcopul Amasiei și Sfintele Cuvioase Iusta și Glafira – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

După pieirea lui Maxențiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaș dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin și pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăția Romei cea de la Apus a avut ușurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaș al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu și în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credință.

Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoțind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăție, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur și cu puțini ostași au putut scăpa. Dar deși au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui niște răni de netămăduit și cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu fața în jos la pământ și i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ținea numai în oase. Apoi și oasele lui, fiind fără carne și sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Și n-a murit până ce nu și-a mărturisit păgânătatea și tirania sa, căci cu nevinovăție prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta și pe zeii săi blestemându-i, a murit.

Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soția sa, cu multă slavă și prăznuire. La început era pace și liniște pretutindeni, veselie și bucurie între creștini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăși s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăția Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu și s-a întors iarăși la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărățea cu Constantin și avea în însoțire pe sora acestuia, care era creștină, de aceea primise creștineasca credință și se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creștinătate, ba încă să o și apere. După aceea, împărățind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin și i-a dăruit împărăția Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, și precum lui Hristos Domnul, așa și împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaș.

Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos și s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăși pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, și a ridicat asupra creștinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărătești și din toată curtea pe toți cei ce erau creștini – senatori, boieri, slugi și înarmați -, făcându-se foarte străin de acoperământul și de sprijinul lui Hristos. Și întorcându-se către basmele elinești și către viața cea necurată, a început fără de rușine a se tăvăli în necurățiile trupești, făcându-se nesățios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile și fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creștine cu sila le luă, spre ocara sfinților și spre întinarea credinței în Hristos Dumnezeu.

Auzind de aceasta binecredincioasă și creștina împărăteasă, soția lui, al cărui nume era Constanția, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul și îl înștiința prin scrisori pe fratele său, Constantin. Și avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă și deplin înțeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credința creștină, din Italia, de neam cinstit și binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei și a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubește și voiește să fie cu dânsa; apoi îi poruncește ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngrețoșat de un păcat ca acela și a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei și de pizmă ei, i-a spus acel lucru și o rugă, zicând: „Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul și pământul, de Care tu te temi și Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credință îi slujește, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoțire fără de lege”.

Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o și mai mult pentru întreaga ei înțelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Și întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira și-ar fi ieșit din minte; că zace bolnavă și este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulțime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preț, haine scumpe și toate cele trebuincioase. Încă și slugi și slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuința ei. Și încredințând-o unor oameni cinstiți și binecredincioși din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părțile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; și să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea și pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbătești și au ieșit din cetatea Nicomidiei. Și, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a țării Pontului.

Văzând Glafira frumusețea acelei cetăți, a zis către slujitorii ei: „Dacă vom afla aici neam creștinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; și le-a poruncit să întrebe despre creștini. Și au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetățean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creștini și că ei caută pe cei de o credință cu dânșii, a alergat singur la ei și i-a rugat să vină în casa lui și să stea cât vor voi, spunându-le că el este creștin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulți creștini și au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie și au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânșii și episcopul cetății aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun și plin de darurile duhovnicești. Acela întrebându-i cine sunt și de unde sunt, Glafira cea înțeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creștină cu credința, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soției împăratului Liciniu, spunând și despre pricina înstrăinării sale.

Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs și Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toți creștinii Amasiei. Aceasta a zis și robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă și înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creștinii nu aveau o biserică înăuntrul cetății, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii și toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris și la împărăteasa, stăpâna sa, înștiințând-o unde este, la cine petrece și despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârșirea și împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie și cu osârdie a trimis la dânsa avere multă și daruri bisericii și episcopului și i-a scris încredințîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

Dar nu după puțină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului și, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum și unde se află și a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creștinesc și pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită și Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat și l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înștiințat că a murit.

Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie și Teotim, toți pe cale pătimind multe răutăți de la ostașii cei pagini și cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniță, iar Partenie și Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniță, cu numele Elpidifor, care era creștin cu credința și primitor de străini. Acel Elpidifor, știind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniței cu care se cunoștea, ca să aibă neoprită intrarea în temniță la episcop, el și amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau și cântările cele din toate zilele le săvârșeau în temniță împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopții acesta a strigat pe străjer și l-a întrebat de diaconii săi și despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguința. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: „Adu-ți aminte, Doamne, de David și de toate blîndețile lui”, și, cântând ceilalți psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: „De mă voi sălășlui la marginile mării și acolo mâna Ta mă va povățui și dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-și mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit și plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul știa cele ce zicea, că sfârșitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

După sfârșitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: „Fraților, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi și sunt aproape; însă nu vă temeți, nici să slăbiți de necazurile ce au să fie; ci bărbătește și neclintiți să petreceți în credință, ca să nu vă aflați rușinați la venirea Domnului. Apoi să fie deșteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte și cu neabatere priviți spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs și ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase și plăcute ale lumii acesteia să le socotiți că niște gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceți moștenitori împreună cu toți sfinții, săturîndu-vă de dulceața Împărăției Lui. Să mai știți încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul și mi-a spus care îmi va fi sfârșitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniți, ci întoarceți-vă acolo și să întăriți pe frați întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeți episcop la voi, în locul meu; pentru că așa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.

Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obișnuita sa învățătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: „Tu, frate, ești ales de Dumnezeu să slujești fraților prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primești răsplătire veșnică la cer. Îți încredințez pe acești doi frați ai mei. Să nu-i părăsești, ci împreună cu dânșii să petreci în necazuri și să te ostenești oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.

După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor și pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînștiințîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie și a poruncit ca iarăși să-l ducă pe sfânt în temniță. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: „Îți voi ierta ție pentru Glafira și cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie și vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: „Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar și toată împărăția sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voiește să ia de la mine, căci te sârguiești a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu și a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voiești a mă depărta de slava cea fără de sfârșit și fără de moarte și a mă cinsti cu cele de puțină vreme și grabnic pieritoare, a căror podoabă și lumină este ura și întunericul cel netrebnic. Dar de voiești să mă asculți pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie și te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru și nu este mai milostiv, mai drept și mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăiește-te și te depărtează de la deșartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.

Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: „Spuneți-i lui Vasilevs iarăși, sfătuindu-l să se supună voinței noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncați în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăși a mers la sfânt și i-a zis: „Între viață și moarte ești acum, omule! Una din amândouă alege-ți: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să știi că de sabie și de înecarea mării te-ai apropiat”.

Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat și a răspuns: „Eu, Dumnezeului meu și Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea și a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiți dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înșii și vor fi aruncați în vremea judecății Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpânește pe toți, în focul gheenei cel nestins și în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Deci faceți cu mine ceea ce voiți, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat și înecat în mare cum ai zis, ci și la munci fără de număr pentru Hristos; și cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”.

Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înțelegând tribunul că-i este cu neputință a-l sfătui și a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul și să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulți creștini și mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peștilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: „Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, și, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii și cu mulți creștini.

Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostașilor câțiva arginți, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puțin cu cunoscuții săi. Iar aceștia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-și genunchii pe malul mării și întinzându-și mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce ai făcut cereștile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele și ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea și toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni și în toți ești și de-a pururea petreci și faci voia celor ce se tem de Tine și păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele și păzește pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăvește-o pe ea de ispitele elinești și de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească și strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale crește-o și înmulțește-o. În toată cetatea aceasta și în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet și cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; și pe același popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ți placă ție, că întru toți să se preamărească numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Zicând „Amin”, pe Elpidifor și pe amândoi diaconii i-a cuprins și i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinților nevăzuților noștri vrăjmași; ci a sfărâmat cursele lor și pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmașii noștri. Închinați-vă, fraților și fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toți. Amin!”. După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: „Săvârșește-ți, prietene, porunca ta!”. Și iarăși, plecându-și genunchii, și-a întins grumajii bucurându-se și veselindu-se; apoi, tăindu-l, și-a săvârșit nevoința sa cea bună.

După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostași, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: „Ne temem că nu cumva să știe împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Și așa ostașii, luând o luntre pescărească și punând într-însa trupul și capul mucenicului, s-au dus departe de la mal și le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul și în altă parte trupul. Creștinii de pe mal plângeau și priveau, între care era și Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului și a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.

În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: „Episcopul Vasilevs a venit în Sinope și acolo vă așteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui și, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânșii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: „Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar și eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs și mi se părea că-i dădeam mina și împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: «Precum vezi, ție îți va fi dat»”.

Deci, luând Elpidifor aur destul și toate cele de trebuință pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii și au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaște, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: „La dreapta cetății să aruncați mreaja în mare, că veți afla mărgăritarul cel căutat!”. Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela și oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă și într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulțime de ostași; și a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: „Iată, vezi pe cel pe care îl cauți! Deci, mâine de dimineață să-l iei pe el”.

Deșteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetății, unde a găsit semnele acelea și locul pe care în vis i-l arătase îngerul; și îndată au văzut acolo niște pescari dregându-și mrejile pentru vânat și a zis către dânșii Elpidifor: „Ce voiți să vă dăm, numai să aruncați mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi și orice veți vâna al nostru să fie?”. Pescarii s-au învoit și au tocmit prețul. Deci, au aruncat sorții, Elpidifor cu diaconii și asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorțul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim și n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorți pe numele lui Partenie, dar și pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: „Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă și nădăjduiesc spre El, că nu în deșert va fi încercarea aceasta”.

După ce au aruncat-o, pescarii au simțit greutatea în mreajă și, zâmbind, au zis unul către altul: „Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalți”. Și, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; și schimbându-și cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăși să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor și cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar prețul cel tocmit să și-l ia. Dar ei nu voiau să-și ia prețul, deoarece nu pescuiseră pește, ci trup omenesc. Însă, fiind siliți de Elpidifor, l-a luat. Scoțând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie și cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta și se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup și aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup și numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul și bun miros ieșea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruță și l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creștin.

Astfel s-a sfârșit pătimirea Sfântului Sfințitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârșit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creștinătate și despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oștirii sale și ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu și l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a și murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu și se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea și închinăciunea de la toți, în veci.

Amin.

Sfânta Glafira (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în /de /728 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfânta Glafira

Era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan.

Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte.

Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.

La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia.

Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el.

Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat.

Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.

Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfânt.

Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10).

Acelea erau cuvinte profetice.

De trei ori sfântul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.

La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte.

Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie.

Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.

Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare.

După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.”

Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit.

Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic.

Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât.

Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.

 

Viața Sfintei Cuvioase Glafira

Sfânta Glafira (Secolele III - IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Glafira (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.

Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pământ şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Şi n-a murit până ce nu şi-a mărturisit păgânătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemându-i, a murit.

Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.

Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini – senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcându-se foarte străin de acoperământul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcându-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcându-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le luă, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.

Auzind de aceasta binecredincioasă şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dânsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizmă ei, i-a spus acel lucru şi o rugă, zicând: “Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege”.

Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţând-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; şi să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.

Văzând Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: “Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dânşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cât vor voi, spunându-le că el este creştin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebându-i cine sunt şi de unde sunt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunând şi despre pricina înstrăinării sale.

Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris şi la împărăteasa, stăpâna sa, înştiinţând-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osârdie a trimis la dânsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită şi Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.

Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei pagini şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau şi cântările cele din toate zilele le săvârşeau în temniţă împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguinţa. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: “Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui”, şi, cântând ceilalţi psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: “De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-şi mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit şi plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfârşitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.

După sfârşitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: “Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sunt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi că nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfârşitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.

Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: “Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dânşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.

După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor şi pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfânt în temniţă. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: “Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.

Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: “Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voieşte să ia de la mine, căci te sârguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfârşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.

Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: “Spuneţi-i lui Vasilevs iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăşi a mers la sfânt şi i-a zis: “Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amândouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat”.

Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat şi a răspuns: “Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpâneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”

Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înţelegând tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: “Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, şi, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.

Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostaşilor câţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-şi genunchii pe malul mării şi întinzându-şi mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, că întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Zicând “Amin”, pe Elpidifor şi pe amândoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: “Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărâmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!” După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: “Săvârşeşte-ţi, prietene, porunca ta!” Şi iarăşi, plecându-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurându-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvârşit nevoinţa sa cea bună.

După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: “Ne temem că nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luând o luntre pescărească şi punând într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plângeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.

În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: “Episcopul Vasilevs a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui şi, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: “Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs şi mi se părea că-i dădeam mina şi împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: “Precum vezi, ţie îţi va fi dat””.

Deci, luând Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: “La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!” Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: “Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mâine de dimineaţă să-l iei pe el”.

Deşteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregându-şi mrejile pentru vânat şi a zis către dânşii Elpidifor: “Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vâna al nostru să fie?” Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: “Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta”.

După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zâmbind, au zis unul către altul: “Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalţi”. Şi, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; şi schimbându-şi cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creştin.

Astfel s-a sfârşit pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârşit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci.

Amin.

Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin din Durostorum (Secolele III – IV d. Hr)

/0 Comentarii/în /de /448 vizite

foto preluate de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin din Durostorum

Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin au trăit în secolele III-IV d. Hr.

Erau frați, amândoi fiind soldați în armata romană.

Au primit mucenicia în vremea împăratului roman Dioclețian.

Biserica Ortodoxă îi prăznuiește în ziua de 24 aprilie.

Acești doi frați erau ostași într-o legiune a armatei romane încartiruite în cetatea Durostor, în vremea împăraților Dioclețian și Maximian Galeriu.

Cei doi erau creștini. Ei îi învățau pe toți să nu se mai închine zeilor vechi, care erau doar idoli, ci lui Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Au fost arestați din această cauză în anul 298 și au fost duși la judecată înaintea comandantului legiunii, care le-a cerut să aducă jertfe zeului Apollo.

Pasicrat însă a scuipat idolul în față.

Ca urmare, a fost legat cu lanțuri de fier și dus la închisoare.

Fratele său Valentin, ar fi vrut să se jertfească zeului, lepădându-se de Hristos de teama păgânilor, ca să scape de chinuri.

Atunci, Pasicrat n-a vrut să-i vorbească, ca unuia pe care nu-l mai considera drept rudă cu el.

La următoarea cercetare Valentin L-a mărturisit cu tărie pe Hristos.

A fost condamnat la moarte, hotărând să li se taie capetele.

Pe când erau duși la moarte, mama lor îi însoțea, încurajându-i să rămână statornici în credință, primind cu pace mucenicia.

Când au primit moartea mucenicească, Sfântul Pasicrat avea doar 22 de ani, iar fratele său Valentin, 30.

După moartea celor doi, mama lor le-a luat trupurile și le-a îngropat după rânduielile creștinești.

 

Viața Sfinților Mucenici Pasicrat și Valentin

Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin din Durostorum (Secolele III - IV d. Hr) - foto preluate de pe doxologia.ro

Sfinții Mucenici Pasicrat și Valentin din Durostorum (Secolele III – IV d. Hr) – foto preluate de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Pasicrat și Valentin, mucenicii lui Hristos, erau din Rodostol, cetatea Misiei, ostași creștini pe lângă ighemonul acelui loc, numit Avsolan. Și văzând pe oameni cuprinși de înșelăciunea idolească și închinându-se diavolilor, după porunca stăpânitorilor – căci mulți din creștini temându-se de torturi, fugeau și se ascundeau –, ei pe față și cu îndrăzneală au mărturisit că sunt creștini și pe Unul adevăratul Dumnezeu preamărindu-L, au blestemat pe idolii cei fără de suflet. Deci i-au prins închinătorii la idoli și, ducându-i la judecată, îi sileau să aducă tămâie idolilor. Și era acolo idolul lui Apolon, la care alergând, Sfântul Pasicrat l-a scuipat în față și a zis: „Astfel de cinste se cuvine acestui zeu”. Pentru aceasta cu grele lanțuri de fier l-au legat și l-au aruncat în temniță. Dar cu acele lanțuri se împodobea ostașul lui Hristos, ca și cu niște podoabe de aur împărătești, bucurându-se că s-a învrednicit a purta unele ca acestea pentru Hristos. Și a fost adus cu el și Valentin. Și iarăși i-au pus pe amândoi la judecată înaintea ighemonului.

Și a mers acolo și fratele lui Pasicrat, cu numele Papian, care era creștin, dar temându-se de munci, a jertfit idolilor. Acela cu lacrimi ruga pe Pasicrat, fratele său, ca să aducă tămâie idolului, precum a adus și el, și să se facă pentru o vreme că ar fi închinător la idoli, ca așa să se poată izbăvi de muncile cele cumplite. Dar Sfântul Pasicrat l-a izgonit de la el și l-a numit nevrednic neamului său, deoarece s-a depărtat de la credința în Hristos. Apoi, singur alergând la capiște, și-a băgat mâna în foc și a zis către ighemon: „Acest trup muritor, precum vezi, se arde cu foc; iar sufletul, fiind fără de moarte, nu are grijă de aceste munci văzute”. Și fiind întrebat de ighemon și Sfântul Valentin, tot unele ca acestea a zis, arătându-se gata pentru Hristos la toate muncile. Deci pe amândoi i-a condamnat la tăiere.

Și pe când slujitorii călăului duceau pe sfinți la moarte afară din cetate, maica lui Pasicrat mergea după dânșii și-l sfătuia, ca o maică pe fiul său, să se apropie de moarte fără frică; căci se temea ca dânsul să nu se înfricoșeze, fiindcă era tânăr; și așa le-au tăiat capetele sfinților. Și era Sfântul Pasicrat de douăzeci și doi de ani, iar Valentin de treizeci. Iar maica cu bucurie și veselie luându-le trupurile, le-a îngropat cu cinste, slăvind pe Hristos Dumnezeu.

Alexandra Împărăteasa (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în /de /4.836 vizite

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfânta Muceniță Alexandra Împărăteasa

Sfânta împărăteasă și muceniță Alexandra (cunoscută și sub numele Prisca) a fost soția împăratului Dioclețian (284-305).

Și-a dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea, pe timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian Galerius (305-311).

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la data de 21 aprilie.

În anul 305 împăratul Dioclețian a abdicat de la tron, iar puterea i-a revenit lui Maximian Galerius, un păgân fanatic, de asemenea un soldat aspru si feroce.

Soția sa a fost Sf. Valeria, fiica sfintei Împărătese Alexandra, pe care Dioclețian i-o dăduse de soție împotriva voinței ei.

Alexandra mucenița lui Hristos Dumnezeu era soție împăratului Dioclețian; deci văzând ea că Sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat împăratului, în vreme ce aducea el jertfă idolilor, s-a mărturisit pe sine creștină înaintea împăratului.

De aceea a fost pusă în închisoare; după acestea dându-se hotărâre ca să fie tăiați Gheorghe și Alexandra, aflând ea aceasta în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu, și și-a dat sufletul.

Iar Apolo și Isachie și Codrat, fiind slugi împărătesei Alexandra, și văzând-o pe ea că a disprețuit vremelniceasca și stricăcioasa împărăție și pe muritorul împărat, și că, crezând în Hristos, a și murit pentru El, au crezut și ei în Hristos.

Şi înfățișându-se cu îndrăznire au mustrat pe împăratul numindu-l călcător de lege și sălbatic, și că nu i-a fost milă de însăși femeia sa, cu care a făcut copii.

Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, și aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea eu ce moarte îi va pierde, iar dimineața scoțându-i din temniță, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat; iar Apolo și Isachie, iarăși să fie puși la închisoare, și să fie uciși cu foamea; care după câteva zile fiind istoviți de foame, și-au dat sufletele lor Domnului.

 

Viața Sfintei Mucenițe Alexandra Împărăteasa

Sfânta Muceniță Alexandra, împărăteasa (Sec. III - IV) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Muceniță Alexandra, împărăteasa (Sec. III – IV) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Alexandra, mucenița lui Hristos Dumnezeu, era soția împă­ratului Dioclețian. Deci văzând ea că Sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat înaintea împăratului, în vreme ce el aducea jertfă idolilor, și s-a mărturisit pe sine creștină; pentru aceea a fost pusă în închisoare. După ce a fost închisă, s-a dat hotărâre ca să fie tăiați cei doi, Gheorghe și Alexandra. Aflând ea această hotărâre a împăratului, în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu și și-a dat sufletul.

Iar Apolo, Isachie și Codrat, fiind din slugile împărătesei Alexandra, și văzând-o pe ea că a disprețuit vremelniceasca și stricăcioasa împărăție și pe muncitorul împărat, și că, crezând în Hristos, a și murit pentru El, au crezut și ei în Hristos. Deci, înfățișându-se cu îndrăznire, au mustrat pe împărat, numindu-l călcător de lege și sălbatic, și că nu i-a fost milă de însăși femeia sa, cu care a făcut copii.

Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, și aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea cu ce moarte îi va pierde. Dimineața, scoțându-i din temniță, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat, iar Apolo și Isachie, iarăși să fie puși la închisoare și să fie uciși cu foamea. După câteva zile, fiind istoviți de foame, și-au dat sufletele lor în mâna Domnului.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Alexandra Împărăteasa si pe: doxologia.ro; pravila.ro

Crescent din Mira (†250)

/0 Comentarii/în /de /1.068 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Crescent din Mira

Sfântul, slăvitul și biruitorul Mucenic Crescent din Mira Lichiei s-a născut într-o familie ilustră din Mira Lichiei.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 13 aprilie în tradiția slavă sau în 15 aprilie după tradiția greacă și română.

Din proprie inițiativă, s-a adresat păgânilor, implorându-i să respingă idolii cei zadarnici și să se închine Dumnezeului cel adevărat, care este Cel slăvit de creștini.

Sfântul Crescent a fost arestat și adus în fața autorităților unde a fost întrebat despre familia și strămoșii săi.

La acestea, el a replicat doar că era un creștin.

Sfântului Crescent i s-a oferit libertatea dacă ar fi jertfit idolilor, dar el a refuzat cu curaj.

Acest lucru i-a înfuriat pe conducători care au ordonat ca el să fie atârnat, bătut, să-i fie sfâșiată carnea, iar la sfârșit a fost aruncat într-un cuptor, unde și-a dat sufletul din dragoste pentru Hristos; iar trupul său a rămas neatins de flăcări.

 

Posteritatea

În Mira exista o bazilică închinată sfinților mucenici Crescent și Dioscoride.

Cum acesta din urmă a fost împreună-pătimitor cu sfântul mucenic Temistocle (prăznuit la 21 decembrie) în timpul persecuției lui Deciu (anul 250), devine probabil ca data muceniciei sfântului Crescent să fie tot anul 250.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Mucenic Crescent din Mira, glasul al 4-lea:

Mucenicul Tău, Doamne, întru nevoințele lui cununile nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori i-a învins; zdrobit-a și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfântului Mucenic Crescent din Mira, glasul al 4-lea:

Arătatu-Te-ai astăzi…

Preamare îndreptător te-ai arătat nouă sfinte, prin rugăciunile tale cele către Dumnezeu. Drept aceea astăzi te cinstim pe tine, Sfinte Mucenice Crescent, pururea mărite.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Mc. Crescent (“Crisc”) din Mira se zugrăvește ca un tânăr înalt cu început de barbă, voinic, frumos și de neam ales (Erminia picturii bizantine, Sophia, 2000, pp. 155, 202).

 

Viața Sfântului Mucenic Crescent din Mira

Sfântul Mucenic Crescent (†250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Crescent (†250) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acest Sfânt a fost din Mira Lichiei, de neam strălucit, înaintat în vârstă.

Văzând că păgânătatea se semețește, și legea idolilor se înalță, și pe mulți supuși sub robia rătăcirii, de se închinau la cele fără de suflet, el intrând în mijlocul lor, îi îndemna să părăsească deșertăciunea și să se întoarcă spre Dumnezeul, Cel cinstit de creștini, ca un făcător al tuturor și a toată suflarea de viață dătător.

Iar guvernatorul, numindu-l pe sfânt bicisnic și nenorocit, că însuși de bunăvoia lui și-a ales a ajunge la torturi, sfântul zise că mai mare fericire și cinste este a pătimi cineva pentru Hristos.

Și întrebându-l de soartă, de patrie și de nume, el pentru toate spunea că este creștin.

Și nevrând nici de formă să dea cinste idolilor, cum îl sfătuia guvernatorul la toate, ci mărturisea și zicea că nu poate trupul să facă alta decât ceea ce vrea sufletul, de care sufletul este ocârmuit.

De aceea a fost supus la chinuri în timpul cărora și-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Sfinții Mucenici Terentie, Pompie, African, Maxim (†250) și Dima (†1363)

/0 Comentarii/în /de /3.338 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sf. Mc. Terentie, Pompie, African, Maxim şi Dima

Sfinţii Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim şi Dima erau africani la origine şi au trăit în anii domniei lui Deciu (249-251) şi a lui Fortunian dregătorul din Africa stăpânită de romani.

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) – foto preluat de pe doxologia.ro

Îndată după urcarea pe tron, Deciu a interzis creştinismul şi oricine era bănuit că se închină Dumnezeului creştinilor trebuia să se lepede de Hristos şi să aducă jertfe idolilor.

Dacă cineva s-ar fi împotrivit, era întemniţat şi chinuit până la moarte.

Văzând acestea, dreptcredincioşii Terentie, Pompei şi toţi cei împreună cu ei, 40 fiind toţi, s-au unit şi au stat împotrivă bărbăteşte, mărturisind cu mult curaj pe Hristos Iisus Domnul.

Ei şi-au adus aminte de cuvintele Mântuitorului Care îi învăţa pe ucenici zicându-le:

„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28).

Deci, stând înaintea lui Fortunian, tinerii aceştia propovăduiau puterea lui Hristos şi neputinţa idolilor care erau cinstiţi de păgâni.

Pentru aceasta, au fost cumplit chinuiţi, iar unora dintre ei le-au fost aduse soţiile, care îi implorau să se despartă de credinţa în Domnul Iisus.

Sfinţii însă au rămas neclintiţi, şi pentru aceasta, din porunca dregătorului, după multe zile de întemniţare şi bătăi, li s-au tăiat capetele, primind astfel cununa muceniciei.

 

Troparul Sfinţilor Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim, Macarie, Dima şi al celor împreună cu dânşii

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfinţilor Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim, Macarie, Dima şi al celor împreună cu dânşii

Glasul 2

Pe cea întru rugăciuni…

Astăzi a sosit cinstita pomenire a mucenicilor, a Sfântului Terentie celui Înţelept şi a însoţitorilor lui, veselind toate. Să ne adunăm dar cu căldură, ca să primim tămăduiri, că aceştia au primit de la Dumnezeu harul Sfântului Duh, de a tămădui neputinţele sufletelor noastre.

Canon de rugăciune către Sfinţii Mucenici Terentie, Pompei, African, Maxim, Macarie, Dima şi către cei împreună cu dânşii

 

Sfântul noul mucenic Dima – A pătimit în Smirna (Asia Mică) în anul 1363 și s-a săvârșit prin sabie.

 

Viaţa Sfinţilor Mucenici Terentie, Pompie, African şi Maxim

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinţii Mucenici Terentie, African, Maxim, Pompie şi alţi 36 (†250) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Decie, păgânul împărat al Romei, prin credinţa sa cea rea a închinării la idoli, vrând pe toţi să-i cufunde în groapa pierzării, ca un fiu al diavolului, a trimis poruncă în toate părţile stăpânirii sale, ca toţi creştinii să fie atraşi cu sila la închinarea de idoli şi la gustarea din cele jertfite idolilor; iar cei ce se vor împotrivi, să primească judecată şi pedeapsă. După ce a ajuns acea poruncă în Africa, la ighemonul Fortunaţian, şezând ighemonul la judecată şi chemând pe tot poporul la sine, astfel le zicea:

“Jertfiţi zeilor, iar de nu, cu cumplite chinuri vă veţi munci şi rău veţi muri“.

Aceasta zicând, a pus uneltele cele de muncire dinaintea poporului, pe care văzându-le, mulţi s-au înfricoşat şi supunându-se ighemonului, s-au depărtat de credinţa în Hristos. Iar unii dintre credincioşi, în număr de patruzeci, cu tărie au vrut să moară pentru Hristos. Şi grăiau cu nădejde unul către altul: “Păziţi-vă, fraţilor, ca să nu ne lepădăm de Hristos, Dumnezeul nostru, ca nici Acela să nu se lepede de noi înaintea Tatălui Celui ceresc şi a sfinţilor Lui îngeri. Aduceţi-vă aminte de ceea ce a zis Domnul: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă; ci vă temeţi mai mult de cel ce poate şi sufletul şi trupul să-l piardă în gheenă”. Astfel robii lui Hristos întărindu-se unul pe altul cu cuvinte, ighemonul Fortunaţian le-a zis: “Vă văd bărbaţi înţelepţi, desăvârşiţi cu anii şi mă minunez pentru ce staţi într-o nebunie ca aceasta; căci mărturisiţi că Acela este Dumnezeu şi Împărat, pe care evreii, ca pe un făcător de rele, L-au răstignit”.

Atunci Sfântul mucenic Terentie i-a răspuns pentru toţi: “De ai fi cunoscut o, ighemoane, puterea lui Hristos Cel răstignit, lăsând rătăcirea idolească, te-ai fi închinat Aceluia şi i-ai fi slujit Lui; căci este Fiul lui Dumnezeu, îndurat şi milostiv, Care cu bunăvoirea lui Dumnezeu, Tatăl Său, S-a pogorât pe pământ şi pe a Sa dumnezeire unind-o cu omenirea, pentru mântuirea noastră a răbdat Crucea de bună voie”. Ighemonul a zis: “Jertfiţi zeilor, iar de nu veţi voi să jertfiţi, apoi mădularele voastre le voi arde şi vă voi pierde pe voi”. Iar Sfântul Terentie a răspuns: “Oare ţi se pare că cu frica ne vei îngrozi pe noi? Nu suntem aşa de slabi, ca, lăsând viaţa cea fără de moarte şi pe dătătorul Acela, să ne închinăm dumnezeilor celor străini. Deci, fă degrabă ceea ce voieşti a face, scornind munci împotriva noastră, că suntem robi tari şi statornici ai lui Hristos”.

Mâniindu-se ighemonul, a poruncit ca să-i dezbrace de haine şi să-i tragă la capiştea cea idolească; şi erau idolii împodobiţi cu îmbrăcăminte de aur şi de argint de mult preţ. Deci, intrând ighemonul, a zis către sfinţi: “Jertfiţi lui Heracle marele zeu, că-i vedeţi slava şi puterea!” Iar Sfântul Terentie a zis: “Te amăgeşti singur neştiind cele ce-ţi sunt ţie de folos; pentru că dumnezeii tăi aceştia sunt pietre, lemne, aramă şi fier şi i-aţi împodobit cu aur, ca să se amăgească oamenii şi să-i depărteze pe dânşii de viaţa veşnică. Că acei idoli nu văd, nu grăiesc, nu aud şi nu umblă, că sunt făcuţi de mâini omeneşti şi cu asemănare omenească închipuiţi. Deci, asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce nădăjduiesc în ei. Spuneţi dar, rogu-vă, oare pot să-şi ajute lor, aceia pe care-i numiţi dumnezei? Sau pot să izbândească asupra celor ce le fac lor rău? Şi dacă lor nu-şi pot ajuta, apoi cum ne vor ajuta nouă?”

Acestea auzindu-le ighemonul, a poruncit ca pe Terentie, African, Maxim şi pe Pompia să-i arunce în temniţa cea mai dinăuntru şi cu toată întărirea să-i păzească, zicând: “Mâine dimineaţă îi voi scoate pe dânşii la cercetare”. Iar pe fericitul Zinon, Alexandru şi Teodor, împreună cu toţi ceilalţi în număr de 36, punându-i înaintea judecăţii aproape de capiştea idolească, a zis către dânşii: “Deoarece din sfada şi cearta voastră cea dintâi, nici o sporire sau folos nu s-a făcut, ascultaţi-mă pe mine şi aduceţi jertfe marelui zeu Heracle”. Răspuns-au sfinţii: “De multe ori ţi-am spus că suntem creştini, de care lucru te-ai înştiinţat de la cele dintâi întrebări, şi niciodată nu vei putea să ne îndupleci ca să cinstim pe necuraţii idoli şi să ne închinăm lor, pentru că îţi vom răspunde cu uşurinţă la toate întrebările tale”. Zis-a ighemonul: “Dacă nu voiţi să ascultaţi sfaturile mele de voie, apoi şi fără de voie veţi asculta poruncile împăraţilor celor nebiruiţi”. Şi a poruncit să-i bată fără de cruţare cu toiege grele şi cu vine uscate. Iar sfinţii mucenici, ridicându-şi mâinile spre cer, au strigat într-un glas, zicând: “Caută spre noi, Doamne, Dumnezeul nostru, şi ajută robilor tăi şi ne izbăveşte de cel potrivnic”.

Aceasta auzind-o ighemonul, poruncea ca mai cumplit să-i bată; şi mulţi slujitori s-au schimbat, unii după alţii bătând şi iarăşi a poruncit să-i bată cu beţe, deşi toate cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Însă atât de luminoase şi de vesele erau feţele mucenicilor, încât toţi se minunau de răbdarea şi de bărbăţia cea nebiruită a sfinţilor. Iar după bătaie a zis către dânşii ighemonul: “Jertfiţi zeilor şi vă veţi libera”. Iar sfinţii tăceau. Deci, mâniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă ţepi de fier, să le frigă spatele lor, apoi cu oţet şi sare să ungă rănile lor şi cu aspre bucăţi de păr să le frece.

Atunci sfinţii mucenici ai lui Hristos, căutând spre cer au zis: “Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai mântuit din cuptorul cel aprins pe cei trei tineri Anania, Azaria şi Misail, nelăsându-i să se vatăme de văpaie cât de puţin; iar pe Daniil din gurile leilor l-ai izbăvit, pe Moise din mâinile lui Faraon l-ai scos şi pe Sfânta Tecla de foc şi de fiare ai apărat-o; Cel ce dai iubiţilor Tăi desăvârşită biruinţă asupra vrăjmaşilor; Cel ce ai ridicat din morţi pe Păstorul oilor Cel Mare, pe Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos; Cel ce ne-ai arătat nouă multe faceri de bine; Cel ce ai zidit lumina şi ai întins cerul ca o piele; Cel ce numeri mulţimea stelelor şi le ştii numele tuturor; Cel ce ai dus adevărul până la marginile pământului, auzi-ne şi pe noi, cei ce ne rugăm Ţie şi din nevoile noastre izbăveşte-ne, că a Ta este slava în veci. Amin”.

Sfârşindu-şi ei rugăciunea, ighemonul iarăşi umplându-se de mânie, a poruncit ca spânzurându-i, să-i strunjească cu unghii de fier, încât curgea sângele ca pâraiele din coastele lor. Dar de muncile acelea cumplite, nici cât de puţin nu se biruiau, nici nu slăbeau; pentru că Dumnezeu îi întărea, dându-le putere şi tărie. Şi a zis către dânşii ighemonul: “Oare v-au învăţat pe voi muncile? Oare v-aţi deprins a vă depărta de la nebunia voastră, sau încă în necurăţia voastră petreceţi?” Iar sfinţii nimic nu au răspuns. Ighemonul a zis atunci cu mânie: “Vouă vă zic acestea, necuraţilor”. Iar sfinţii, căutând spre cer, au zis: “Dumnezeule Atotputernice, Cel ce altădată ai plouat cu foc asupra cetăţii Sodoma pentru fărădelegile ei, deci şi acum răstoarnă şi risipeşte această capişte necurată a necuraţilor zei, pentru adevărul Tău”.

Zicând aceasta, şi-au făcut semnul crucii lui Hristos pe feţele lor şi au suflat asupra capiştei şi îndată au căzut idolii cu mare zgomot şi s-au risipit la pământ. Atunci sfinţii mucenici au zis către ighemon: “Vezi pe zeii tăi? Unde este acum tăria şi puterea lor? Oare n-au putut să-şi ajute lor?” Iar după puţin timp a căzut şi capiştea şi s-a risipit până în temelie. Deci, umplându-se ighemonul de multă mânie, pentru stricarea zeilor săi şi a capiştei, a poruncit ca pe sfinţii mucenici să-i taie cu sabia. Iar ei de un răspuns de moarte ca acela veselindu-se, slăveau pe Dumnezeu şi bucurându-se mergeau la locul cel de moarte. Sosind acolo, şi-au plecat genunchii, şi-au întins cu osârdie grumajii sub sabie pentru Hristos. Şi aşa au murit ucişi de sabie. Iar nişte bărbaţi bine credincioşi luând sfintele lor trupuri, le-au îngropat la un loc sfânt.

După uciderea acestor sfinţi mucenici, a poruncit ighemonul, ca pe Sfinţii Terentie, African, Maxim şi Pompia, să-i aducă înaintea sa şi a zis: “Jertfiţi zeilor, iar de nu, rău veţi pătimi şi nimeni nu va putea să vă scoată din mâinile mele”. Răspuns-au sfinţii: “Suntem creştini, precum de multe ori ţi-am spus şi în Hristos ne-am pus nădejdea noastră. Iar diavolilor nu ne vom închina, nici vom sluji zeilor tăi şi de muncile tale nu ne temem. Deci, pune asupra noastră orice fel de muncă vei voi; pentru că noi credem Dumnezeului nostru, că biruit vei fi de noi, precum şi diavolul este biruit de Hristos, Cel ce ne întăreşte, ca să-ţi biruim socotinţa ta cea rea”.

Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să ducă în temniţă pe sfinţii mucenici şi fiare grele să pună pe grumajii lor, iar mâinile şi picioarele să le lege cu legături de fier, ba încă şi cuie de fier să le aştearnă pe pământ şi pe acelea să pună pe mucenici, nelăsând pe cineva din creştini să intre la ei, ca să le dea hrană. Într-o mucenicie ca aceea fiind sfinţii şi rugându-se lui Dumnezeu, la miezul nopţii a strălucit o lumină mare în temniţă şi Îngerul Domnului a stat înaintea lor şi a zis către dânşii: “Terentie, Africane, Maxime şi Pompie, robii Dumnezeului Celui de sus, sculaţi-vă şi întăriţi-vă trupurile voastre”. Acestea zicându-le îngerul, s-a atins de lanţurile cele de fier şi îndată lanţurile, rupându-se, au căzut. Şi iată o masă s-a văzut înaintea lor, plină de toate bunătăţile. Şi le-a zis îngerul: “Odihniţi-vă şi primiţi hrana pe care v-a trimis-o Hristos vouă!” Iar sfinţii, binecuvântând pe Hristos Dumnezeu, s-au întărit cu hrana şi cu băutura aceea şi au dat mulţumire Stăpânului lor.

Străjerii, văzând lumină în temniţă, au intrat înăuntru şi au văzut pe sfinţii mucenici bucurându-se şi veselindu-se şi au spus aceasta ighemonului. Iar acela, scoţând dimineaţa pe sfinţii mucenici, i-a pus înaintea judecăţii şi a zis către dânşii: “Au nu v-au învăţat pe voi chinurile ca să vă lepădaţi de nebunia voastră, să vă apropiaţi de zei şi să vă închinaţi lor?” Răspuns-a Sfântul Terentie: “Nebunia aceasta să fie la noi şi la toţi cei ce iubesc pe Dumnezeu, căci cel nebun al lui Dumnezeu este mai înţelept decât oamenii, iar înţelepciunea omenească este nebunie la Dumnezeu. Nebuni şi fără de minte am fi fost dacă, lăsând pe Dumnezeu, ne-am fi închinat diavolilor, precum faci tu”. Iar ighemonul, mâniindu-se de acele cuvinte, a poruncit ca spânzurându-i pe dânşii la munci, cu unghii de fier să le strunjească coastele. Fiind strunjiţi sfinţii, se rugau lui Dumnezeu, zicând: “Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui ce este în veci, Lumina creştinilor, nădejdea noastră cea încredinţată, fii cu noi şi ne ajută; nu ne ruşina pe noi cei ce pătimim pentru numele Tău cel Sfânt”.

Astfel rugându-se, nu simţeau muncile cumplite, căci Hristos le uşura. Apoi iarăşi a poruncit ighemonul să-i arunce în temniţă şi a chemat vrăjitorii şi descântătorii cei ce ştiau să farmece fiarele şi jivinele. Le-a poruncit ca pe cele mai cumplite jivine, pe aspide, vipere şi şerpi, cu farmecele lor adunându-le să le închidă în temniţă cu mucenicii. Şi făcându-se aceea, jivinele târându-se pe lângă picioarele sfinţilor mucenici, nici nu se atingeau şi nici nu-i vătămau pe ei; iar sfinţii, cântând, preamăreau pe Dumnezeu. Astfel trei zile şi trei nopţi sfinţii şezând închişi în temniţă cu jivinele, în a patra zi, noaptea a trimis ighemonul să afle, oare mucenicii sunt omorâţi şi mâncaţi de şerpi? Iar trimişii, apropiindu-se de uşile temniţei, au auzit pe sfinţii legaţi, cântând şi lăudând pe Dumnezeu.

Apoi, vrând ca să ştie neapărat ce se face în temniţă, s-au suit deasupra şi au descoperit acoperământul şi au văzut pe sfinţi şezând şi pe Îngerul Domnului stând, dar nelăsând jivinele să se apropie de sfinţii mucenici. Aceasta văzând-o, s-au spăimântat şi au spus ighemonului. Şi foarte de dimineaţă sculându-se ighemonul, a poruncit fermecătorilor ca să ia din temniţă şerpii, aspidele, viperele şi toate jivinele, iar pe mucenici să-i ducă la judecată; şi după ce fermecătorii s-au apropiat de temniţă şi au grăit după obicei cuvintele cele vrăjitoreşti, nu i-au mai ascultat jivinele. Şi fiind uşile descuiate, toate cu multă mânie au sărit asupra fermecătorilor lor şi i-au rănit de moarte; pe toţi ceilalţi oameni care se aflau acolo i-au omorât şi au fugit la locurile lor. După aceea sfinţii răbdători de chinuri au fost duşi la ighemon spre a fi judecaţi.

Văzându-i ighemonul nevătămaţi câtuşi de puţin, s-a umplut de mânie şi i-a osândit la tăiere de sabie. Atunci sfinţii s-au bucurat cu bucurie negrăită şi, mergând la moarte cu veselie, cântau: Mântuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat. Iar slujitorii ducându-i la locul de moarte, şi-au împlinit porunca. Astfel mărturisitorii lui Hristos şi-au luat cununa muceniciei, iar nişte bărbaţi cucernici îngrijind sfintele lor trupuri, le-au îngropat cu cinste, ca la două stadii de cetate, întru slava Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care împărăţeşte în vecii vecilor. Amin.