Articole

Sfântul Mucenic Caliopie (†304)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Mucenic Caliopie

Sfântul Mucenic Caliopie (✝304) s-a născut în orașul Perga din Pamfilia (Asia Mică). Tatăl său făcea parte din administrația imperială, având funcția de senator.

A rămas orfan de tată la câteva zile după naștere, iar mama sa, Teoclia, femeie credincioasă, i-a dat o educație aleasă. În timpul persecuției pornite împotriva creștinilor de împăratul Maximian (285-305), Sfântul Caliopie a fugit în orașul Pemoropoli din Cilicia. Aici, refuzând să aducă jertfă zeilor, din porunca guvernatorului Maxim a fost supus supliciilor, apoi întemnițat.

Teoclia, aflând ce se întâmplă cu fiul ei, și-a împărțit averile și a plecat în orașul Pemoropoli să-i aducă mângâiere singurului copil. Fiind adus din nou la judecată și îndemnat să jertfească zeilor păgâni, sfântul a refuzat și a fost pedepsit cu moartea prin răstignire.

Teoclia, fiind alături, le-a dat ostașilor cinci bani de aur ca să-l răstignească pe fiul ei cu capul în jos, din smerenie pentru a nu suferi aceeași moarte ca Mântuitorul Hristos. După ce au dat jos trupul Sfântului Caliopie, în Vinerea Mare (7 aprilie 304), Teoclia a trecut la cele veșnice.

 

Troparul, glas 4:

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Caliopie si pe: doxologia.ro; pravila.ro

 

Viața Sfântului Mucenic Caliopie

Sfântul Mucenic Caliopie (†304) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Caliopie (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

O femeie, Teoclia, din Perga Pamfilei, fiind dreptcredincioasă și temătoare de Dumnezeu cu toată casa sa, făcea milostenii multe și avea viață cinstită.

Apoi, fiind însoțită cu un bărbat cinstit și cu rangul de senator și patriciu, nu a născut fii mulți ani, căci era stearpă.

După aceea a zămislit, cerând de la Dumnezeu dezlegarea nerodirii sale prin rugăciuni.

Când purta în pântece pe cel zămislit, bărbatul ei a murit lăsându-i bogăție mare.

Iar ea, după ce a născut fiu, i-a pus numele Caliopie și l-a crescut în învățătura cărții, sârguindu-se să-l învețe bine frica de Dumnezeu și toată înțelepciunea dumnezeieștilor Scripturi.

Dar în vremurile acelea cei mai mulți oameni se închinau și aduceau jerfe necuraților idoli. Iar Sfântul Caliopie se îndeletnicea totdeauna cu rugăciuni și cu postiri.

După ce s-a adus știre judecătorului despre sfântul tânăr, că este creștin, fericita Teoclia, maica sa, dând fiului său aur mult, haine și slugi, l-a trimis cu corabia în altă țară ca să scape de judecata păgânească.

Și a plutit fericitul Caliopie în Pembropoli, cetatea Ciliciei, unde păgânul ighemon Maxim făcea jertfe, hore și jocuri în cinstea necuraților săi idoli.

Văzând aceasta sfântul tânăr, se mira și a întrebat pe unii:

Care este pricina unei dănțuiri ca aceasta?”.

Iar ei au răspuns:

Acum este praznicul zeilor noștri; deci vino și tu de te împărtășește cu noi la ospățul nostru”.

Iar el le-a răspuns:

Sunt creștin și prăznuiesc cele ce sunt ale Hristosului meu. Deci, nu este cu putință ca omul care slăvește pe Hristos, să intre în necuratele jertfe ale zeilor păgânești”.

Deci, a ajuns aceasta la auzul lui Maxim ighemonul, care, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe sfântul tânăr și să-l pună înaintea judecății sale.

Și l-a întrebat:

Cum te numești?”.

Sfântul a răspuns:

Sunt creștin și mă numesc Caliopie”.

Ighemonul a zis:

Ospățul cel mare făcându-se acum pentru praznicul zeilor, cum numai tu singur stai în amăgire, nevrând să prăznuiești cu noi?”.

Grăit-a Sfântul Caliopie:

Voi sunteți cei ce umblați în amăgire și în întuneric, că ați lăsat pe Dumnezeul Cel viu, pe Ziditorul cerului și al pământului, Care a făcut toate cu cuvântul și vă închinați lemnului celui nesimțitor, pietrei celei scobite și lucrului celui făcut de mâini păgânești”.

Ighemonul zise:

Tinerețile tale te fac îndrăzneț, dar îți pregătesc nu puține munci. Din ce țară și din ce neam ești?”, l-a întrebat ighemonul.

Sfântul răspunse:

Sunt din Perga Pamfilei, din neam de senator și de patriciu; dar mai de cinste decât toate îmi este aceasta, căci sunt creștin”.

Ighemonul zise:

Ai părinți?”.

Sfântul răspunse:

Am maică, iar tatăl meu a murit încă de mult”.

Ighemonul zise:

Mă jur pe marele zeu, adică soarele, și pe toți zeii, că de te vei închina zeilor, am o fiică una născută, pe aceasta ți-o voi da de soție”.

Sfântul răspunse:

De aș fi voit să mă însor, aș fi putut s-o iau de soție pe fiica ta și s-o duc în averea maicei mele. Dar să știi că am făgăduit lui Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a zidit după chipul Său, ca să-mi păzesc trupul acesta de țărână în feciorie curată și fără de prihană să-l pun înaintea dreptei Lui judecăți. Deci fă ceea ce voiești, dar eu sunt și rămân creștin!”.

Ighemonul zise:

Necuratule și prearăule, nu ți se pare că prin niște cuvinte ca acestea mă vei porni spre mânie, ca să te ucid mai degrabă? Să știi că te voi munci mult sfărmându-ți trupul bucăți, iar rămășița o voi da focului spre ardere”.

Sfântul răspunse:

Cu cât îmi vei lungi muncile mai mult, cu atât mai luminoasă cunună mi se va împleti de Hristosul meu, pentru pătimirea mea; pentru că zice Scriptura: «Nimeni nu se încununează, dacă nu va fi muncit după lege»”.

Ighemonul zise către slujitori:

Întindeți-l și sfărmați-i toate oasele cu toiege de plumb”.

Deci, fiind bătut, Sfântul Caliopie a grăit:

Mulțumesc Ție, Hristoase, că m-ai învrednicit a pătimi muncă pentru mărirea numelui Tău Cel Sfânt”.

Ighemonul zise către dânsul:

Jertfește zeilor, ca să-ți vezi moșia și să nu te lipsești de averile tale, că vezi cât de amar te muncești”.

Sfântul răspunse:

Văd dulceața odihnei ce are să-mi fie, care îmi este făgăduită de la Hristos, iar muncile nu le simt. Și dacă sunt acum în țară străină, știu că al Domnului este pământul și plinirea lui. Dar aici văd și pe maica mea și patria mea, pentru că maica mea este dreptcredincioasa Biserică a lui Hristos, iar patria îmi este Ierusalimul cel ceresc după cuvântul Apostolului care zice: „Petrecerea noastră este în cer! Iar de-mi vei pomeni de maica cea după trup, mă întăresc prin dumnezeiescul glas care zice: Că cel ce iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Iar îndestularea bogăției întru nimic o socotesc, căci voiesc mai bine să pătimesc cu Hristos Cel răstignit decât să am sațiul cel de puțină vreme cu păcatul acestei lumi nebune”.

Ighemonul zise către slujitori:

Precum este întins, întoarceți-l și-l bateți pe pântece cu vine crude, zicându-i: Necuratule, nu răspunde una pentru alta, ci să-mi răspunzi la cele întrebate”.

Sfântul Mucenic Caliopie a zis către ighemon:

Nebunule și mai cumplitule decât toată fiara, înstrăinatule de bunătățile cerești, eu îți grăiesc cuvintele dreptății, iar tu avându-ți ochii sufletești orbiți și urechile astupate ca să nu auzi cuvintele Domnului și cu nedreptate mă muncești bătându-mă ca pe un tâlhar”.

Atunci a zis ighemonul către slujitori:

Așezați o roată de muncire cu fiare ascuțite, să puneți foc mare sub dânsa și, întinzând pe Caliopie pe roată, să-l țineți până la dezlegarea încheieturilor; apoi să-l întoarceți ca, tăindu-se de fiare și aprinzându-se de foc, să piară”.

Începându-se acea muncire, iar pe sfântul tânăr durându-l, a strgat către Domnul, zicând:

Vino și-mi ajută Hristoase al meu robului Tău, ca până în sfârșit să se preamărească în mine nevrednicul, numele Tău cel sfânt și să știe toți că cei ce nădăjduiesc în Tine nu se vor rușina în veci”.

Și îndată i-a stat înainte Îngerul Domnului, care a stins focul și roata a oprit-o, apoi a făcut-o nemișcată, încât nu mai puteau slujitorii să întoarcă roata, cât de puțin. Și se uda tânărul trup al mucenicului cu sângele de pe roată, iar oasele i se vedeau prin rănile cele adânci, pentru că roata avea în amândouă părțile cuțite ascuțite în chip de ferăstrău.

Deci a poruncit ighemonul să dezlege de pe roată pe mucenic și să-l ia; și era jalnică priveliște tuturor celor ce priveau. Apoi poporul a strigat, zicând: „O, judecată nedreaptă! O, ce tânăr și cum se pierde!”. Și a zis ighemonul către Sfântul Caliopie: „Oare nu ți-am spus că tinerețile tale te fac îndrăzneț și mai grele munci îți mijlocesc ție?”.

Răspuns-a Sfântul: „Câine fără de rușine, ți se pare că m-am înfricoșat de muncile tale?”. Zis-a ighemonul: „Ticălosule, mă ocărăști ca să te pierd mai degrabă; dar nu va fi astfel. Deci apropie-te și jertfește zeilor ca să scapi de cele mai multe și mai cumplite munci”.

Sfântul mucenic a zis:

Nădăjduiesc spre Hristosul meu că nu-mi voi păta curata mărturisire a lui Dumnezeu, Care este întru mine.Trupul meu stă înaintea ta, deci muncește-l precum voiești, având să-ți iei răsplata de la Dumnezeu în ziua înfricoșatei judecăți; căci cu ce măsură vei măsura, cu aceea ți se va măsura ție”.

Zis-a ighemonul către slujitori:

Ferecați-l cu lanțuri de fier, apoi azvârliți-l în cea mai dinăuntru temniță și să nu aveți de dânsul nici o grijă, nici să lăsați pe cineva dintre creștini să intre la dânsul, ca nu cumva să-l fericească pentru răbdarea lui”.

Și îndată slujitorii ferecând pe pătimitorul, l-au aruncat în temnița cea mai adâncă.

Iar Teoclia, fericita lui maică, aflând despre pătimirea pentru Hristos a Sfântului Caliopie, fiul ei cel unul născut, a scris îndată așezământ desăvârșit pentru casa sa și pentru toate averile.

Și a dăruit libertate robilor și roabelor sale, în număr de două sute și cincizeci, și cât aur și argint avea, ca și îmbrăcăminte de mult preț, pe toate le-a împărțit săracilor, iar pe celelalte moșii și averi, adică țarine și vii le-a dăruit Sfintei Biserici.

Apoi, lăsându-și patria sa, s-a dus în Cilicia la fiul său cel ce pătimea pentru Hristos.

Și, dând străjilor temniței aur, a intrat în cea mai dinăuntru temniță și văzând pe fiul său în lanțuri, i s-a închinat lui și îi ștergea rănile.

Iar Sfântul Caliopie fiind legat cu fiare și cu tot trupul istovit de multe răni, nu putea să se scoale înaintea maicei sale și a zis:

Bine ai venit, maica mea, mărturisitoarea patimilor lui Hristos”.

Iar ea, văzând trupul fiului zdrobit cu răni, grăia către dânsul:

Fericită sunt eu și bine cuvântat este rodul pântecelui meu, de vreme ce te-am pus ca Ana pe Samuil, ca un vas sfânt înaintea lui Dumnezeu și ca Sara pe Isaac te-am adus lui Dumnezeu jertfă bineprimită”.

Și a petrecut maica în temniță toată noaptea aceea, șezând lângă picioarele fiului, cântând cu dânsul împreună și slăvind pe Dumnezeu.

Iar la miezul nopții a strălucit o lumină mare în temniță și s-a făcut un glas, zicând:

Voi sunteți sfinții lui Dumnezeu, mărturisitori ai lui Hristos și stricători ai idolilor, cei ce v-ați lăsat patria și averile și cu Hristos ați voit a pătimi”.

A doua zi Maxim ighemonul, șezând la judecată, a scos din temniță pe Sfântul Caliopie spre ispitire și, aducându-l înaintea sa, a zis către dânsul:

Oare te-ai schimbat din nebunia ta? Sau iarăși voiești să pătimești rău, ca și dascălul tău Hristos?”.

Răspuns-a Sfântul:

Mă minunez de nerușinarea ta, că de multe ori auzind de la mine unul și același răspuns, că sunt creștin și pentru Hristos voiesc să mor și iarăși mă întrebi de același lucru și nu te rușinezi a te împotrivi adevărului. Pentru că eu doresc să pătimesc asemenea ca și Hristos al meu și mă sârguiesc în tot chipul să mor pentru dânsul”.

Auzind aceasta ighemonul, și din niște răspunsuri ca acestea cunoscând cugetul neschimbat al mucenicului și mărimea lui de suflet cea nemișcată, a poruncit ca asemenea lui Hristos să-l răstignească pe Cruce.

Și era ziua aceea Joia cea mare, în care se săvârșește aducerea aminte de Cina Sfintelor Taine ale lui Hristos.

Și văzând Sfânta Teoclia pe fiul său dus la locul de răstignire, a dat ostașilor cinci galbeni, rugându-i să nu răstignească pe Sfântul Caliopie ca pe Hristos, ci cu capul în jos.

Iar aceasta a făcut-o din smerenie, socotind a fi nevrednic ca fiul ei să fie asemenea cu Hristos, Domnul său, prin răstignire.

Deci, a fost răstignit Sfântul Caliopie cu capul în jos pentru Hristos, în ziua Cinei celei mântuitoare, iar în Vinerea cea mare a Patimilor lui Hristos, în ceasul al treilea din zi și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Atunci un glas dumnezeiesc, venind către dânsul din cer, a zis:

Suie-te, mucenice al lui Hristos, împreună moștenitorule cu sfinții”.

Iar după ce au luat de pe Cruce trupul lui cel mort, a cuprins grumazul fiului fericita sa maică, slăvind pe Hristos, și îndată și-a dat și ea duhul.

Apoi venind frații, au luat trupurile amândurora și le-au îngropat împreună la un loc cinstit, lăudând pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine toată slava, în vecii vecilor.

Amin.

Drosida din Antiohia (Secolul al II-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Drosida din Antiohia

Sfânta Drosida era fiica împăratului roman Traian. Prăznuirea ei se face pe 22 martie, împreună cu cele cinci fecioare: Aglaida, Apolinaria, Daria, Mamtuza și Taisia.

Potrivit tradiției bisericești creștine, Sfânta Drosida era fiica împăratului roman Traian (98-117 d.Hr.). În anul 99 d.Hr., Traian a reactualizat un decret prin care se interziceau adunările secrete, o formă abilă de a interzice indirect slujbele creștine. În anul 104 a fost emisă o lege împotriva celor care credeau în Hristos și refuzau cultul împăratului.

Mulți creștini au suferit mucenicia pentru a fi încălcat aceste legi. Pentru a-i descuraja pe ceilalți creștini, trupurile acestora erau expuse și rămâneau neîngropate. Cinci fecioare, pe nume Aglaida, Apolinaria, Daria, Mamtuza și Taisia se îngrijeau de recuperarea și îngroparea trupurilor acestor sfinți. Strângeau în ascuns trupurile lor, le ungeau cu uleiuri parfumate, le înveleau în giulgiuri și le îngropau în taină. Când Drosida a aflat despre acestea, a părăsit în taină palatul pentru a le ajuta la strângerea și îngroparea trupurilor mucenicilor creștini.

Adrian, unul din sfetnicii lui Traian era logodit cu Drosida. Pentru a obține o promovare rapidă, Adrian obținuse de la Traian permisiunea de a pune soldați să păzească trupurile mucenicilor creștini și să-i aresteze pe toți cei care încercau să ia trupurile acestora și să le îngroape. Într-o bună zi, Sfânta Drosida și cele cinci fecioare au fost prinse de paznici și aduse înaintea împăratului.

Traian a pus-o pe Drosida sub pază, încercând să o facă să se căiască de cele ce făcuse și să renunțe la credința creștină. Iar pe cele cinci fecioare le-a condamnat să fie aruncate într-un vas mare plin cu aramă topită, până când trupurile lor s-au amestecat cu arama aceea, care a fost apoi folosită pentru marile vase de aramă așezate în noile băi publice edificate de împărat.

La inaugurarea băilor au luat parte mulți cetățeni romani, însă cei care au încercat să intre în baie au căzut morți pe loc. Crezând că la mijloc era vreo vrajă făcută de creștini, preoții păgâni i-au recomandat împăratului să înlăture din băi vasele din aramă cu care erau amestecate trupurile celor cinci fecioare.

Pentru a necinsti numele celor cinci fecioare și a arăta că nu se temea de puterea Dumnezeului creștinilor, împăratul a poruncit atunci ca din arama folosită la aceste vase să se facă cinci statui de femei, cu chipurile celor cinci fecioare, pe care le-a așezat la intrarea în noile băi publice.

După așezarea statuilor la locurile poruncite de împărat, Traian a visat o grădină și cinci mielușele curate care păsteau acolo. În vis, i s-a arătat un păstor care, cu glas înfricoșător, i-a arătat că fecioarele pe care el încercase să le necinstească astfel, au ajuns în grădina Raiului, alături de Domnul Iisus Hristos, Bunul Păstor pe care L-au urmat. Şi acel păstor i-a mai zis în vis că în curând celor cinci avea să li se alăture și fiica lui, Drosida.

Trezindu-se, mânios, împăratul a poruncit să se facă focuri mari în toate colțurile orașului, chemându-i pe toți creștinii din cetate să se înfățișeze de bunăvoie pentru a fi arși în foc. Mulți creștini au mers de bunăvoie la moarte.

Auzind acestea, Sfânta Drosida și-a dorit să le urmeze exemplul și ea. Rugându-se ea să fie eliberată, rugăciunile ei au fost ascultate și, într-o seară, când gărzile au adormit, Sfânta Drosida a ieșit în taină din palat și s-a îndreptat spre cuptoarele pregătite pentru sfinții mucenici creștini.

Temându-se însă că nu era pregătită să primească mucenicia, pentru că nu era botezată, și neștiind ce să facă, ea s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu, apoi s-a botezat singură, în numele Sfintei Treimi și s-a uns cu mirul pe care îl adusese cu ea. Sfânta s-a ascuns vreme de șapte zile, stăruind în post și rugăciune. În această stare a fost găsită de niște creștini, cărora le-a povestit cele petrecute cu ea. În a opta zi, Sfânta Drosida a mers și s-a aruncat ea însăși în cuptorul de foc pregătit creștinilor, primind astfel moartea mucenicească. Potrivit altor relatări, rugându-se lui Dumnezeu să o lumineze cu privire la cele pe care trebuia să le facă mai departe, ea a trecut la Domnul cu pace.

cititi si Sfânta Drosida, mucenița care a risipit cu roua sufletului ei fumul jertfelor idolești – articol de: Pr. Dr. Ștefan Zară – 22 Martie 2024

 

Viața Sfintei Mucenițe Drosida, fiica împăratului Traian

Sf. Mc. Drosida, fiica împăratului Traian (Secolul al II-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Drosida, fiica împăratului Traian (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Drosida, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicând ochii, a zis: „Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mântuiesc și să scap de nebuneasca credință a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian și să mă duc unde sunt și cele cinci fecioare, ce m-au povățuit la frica Ta”.

În vremea împărăției lui Traian, cinci fecioare canonice, care trăiau într-un loc retras de sihăstrie, păzind toate poruncile lui Dumnezeu – pentru aceasta se chemau canonice –, aveau și ca îndatorire strângerea moaștelor sfinților, ungerea lor cu mir și înfășurarea lor în pânze curate, după care le aduceau și le așezau în locul de sihăstrie în care trăiau ele. Aflând de acest lucru, fiica împăratului Traian, al cărei nume era Drosida, a venit la aceste fecioare pe ascuns, pe când cei ce păzeau camerele de dormit împărătești fuseseră cuprinși de somn. Ea a adus cu sine o haină de mult preț și a cerut acelor fecioare ca să o ia cu ele la ridicarea trupului unui sfânt, din locul în care fusese aruncat.

Adrian, logodnicul Drosidei, care era și sfetnic al împăratului, a cerut să se pună soldați de pază lângă trupurile creștinilor morți, ca să cunoască cine sunt cei care ridică trupurile lor. Paznicii, stând de veghe, au prins pe cele cinci femei și împreună cu ele și pe Drosida. Făcându-se ziuă, le-au adus pe ele înaintea împăratului. Împăratul, văzând laolaltă cu cele cinci femei și pe Drosida, s-a înspăimântat, și a poruncit ca aceasta să fie ținută sub pază, doar se va căi de ceea ce a făcut, iar pe celelalte cinci femei canonice a poruncit să le arunce într-un vas cu aramă topită. Din arama amestecată cu țărână, celor cinci femei s-au construit fundurile vaselor celor mari de aramă ale băilor obștești, ridicate atunci din nou de împărat, spre desfătarea închinătorilor la idoli.

Deci, vestindu-se ziua serbării și alergând mulțime din toate părțile, îndată ce s-a apropiat unul de ușa băii a căzut și a murit; asemenea și ceilalți, neputând nimeni să intre înăuntru. Aflând de aceasta, împăratul a chemat pe slujitorii idolești și i-a întrebat dacă nu s-a făcut vreo vrajă de creștini, de nu poate să intre nimeni în baie. Iar ei au răspuns: „Nu, împărate, ci vasele de aramă făcute cu trupurile femeilor au făcut minunea aceasta”. Apoi împăratul a poruncit ca acele vase să se topească și din ele să se facă idoli noi cu chipurile celor cinci fecioare, spre necinstea lor, și să se așeze în baie.

După ce le-a așezat în baie, a văzut împăratul în vis cinci mielușele curate ce pășteau într-o grădină, iar un păstor înfricoșat zicea împăratului: „Iată cele ce ai socotit să le pui goale în baie pentru necinstea Bunului și Înduratului Păstor, răpindu-le de la tine, le-a așezat în acest loc frumos, unde va veni și Drosida fiica ta”. Deșteptându-se împăratul, s-a umplut de mânie și a poruncit să se aprindă un cuptor mare cu foc și a pus scrisoare cu următorul cuprins: „Bărbați galileeni, care vă închinați Celui răstignit, scăpați-vă pe voi de mai multe munci, iar pe noi de osteneli și fiecare din voi, singur să se arunce în cuptorul pregătit cu foc”.

Auzind și Drosida de porunca aceasta, dorind a urma celor cinci fecioare, ridicând ochii, zicea: „Stăpâne, Doamne Iisuse Hristoase, de este voia Ta să mă mântuiesc și să scap de nebuneasca credință a tatălui meu, ajută-mi să scap din cămara cea de nuntă a necredinciosului Adrian și să mă duc unde sunt și cele cinci fecioare, ce m-au povățuit la frica Ta”.

Zicând aceasta, și-a schimbat hainele împărătești și, ieșind ușor pe când paznicii dormeau, s-a dus să se arunce în cuptor. Deci, mergând pe cale, cugeta întru sine, zicând: „Cum mă voi duce la Dumnezeu, neavând îmbrăcăminte de nuntă? Căci nu am primit Botezul și sunt încă necurată! Ci, Împărate al împăraților, Doamne, Iisuse Hristoase, iată am renunțat la împărăția mea pentru dragostea Ta, ca să mă așez portar al împărăției Tale. Tu, deci, Cel ce Te-ai botezat pentru noi, botează-mă și pe mine cu Duhul Tău cel Sfânt!”. Și zicând aceasta, scoțând mirul pe care îl luase cu sine și ungându-se, s-a aruncat într-un lac și s-a botezat, zicând: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh! Amin”.

Și păzindu-se pe sine după aceea, timp de șapte zile primea hrană îngerească. Unii iubitori de Hristos, stând pe lângă ea, au aflat cele despre dânsa. Apoi a opta zi, rugându-se lui Dumnezeu să o lumineze ce să facă, a adormit în Domnul.

Evdochia Samarineanca (Secolul al II-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Evdochia Samarineanca

Sfânta muceniță Evdochia Samarineanca sau Evdochia din Heliopolis a fost o cuvioasă maică care a mucenicit la începutul secolului al II-lea d. Hr., în timpul unei persecuții în vremea împăratului Hadrian (117-138), în Heliopolis.

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 1 martie.

Samarineancă de neam, sfânta muceniță Evdochia (gr. Ευδοκία înseamnă bunăvoință) trăia în Heliopolis (cetatea Iliopolei se mai numește și Baalbeck și adăpostea cele mai mari temple alte atichității), în Fenicia din Liban, în vremea domniei împăratului Traian (96-116).

Cum era de neam păgân și nu cunoștea pe Dumnezeu, ea a dus mai întâi o viață de desfrâu, atrăgând la sine pe mulţi care o îndrăgeau din pricina chipului ei frumos.

Cu aceasta ea a adunat multă avere. După aceea însă a venit la Hristos, iar prilejul i l-a dat un oarecare monah Gherman, pe care ea l-a auzit odată vorbind despre credinţa cea adevărată şi despre pocăință.

Deci, fiind îmboldită de nevoia de a-şi schimba felul de viaţă, datorită şi unor descoperiri dumnezeieşti ce i s-au făcut, a fost botezată de către episcopul Teodot.

Într-una din descoperirile ce i s-au făcut, s-a simţit răpită cu mintea şi s-a văzut pe sine luată de mână de un înger şi ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei în timp ce ceva negru şi înfiorător la vedere scrâşnea din dinţi şi striga, ca şi cum i s-ar fi făcut vreo nedreptate, dacă i s-ar fi smuls de sub puterea lui Evdochia.

După ce şi-a împărţit toată averea şi a dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi petrecea viaţa în nevoinţe duhovniceşti, fiind găsită de cei ce o îndrăgiseră mai înainte, a fost luată de acolo şi dusă înaintea guvernatorului în vremea împăratului lui Adrian (117-138), care urmase la împărăţie după Traian; dar înviind în chip minunat pe copilul acestuia a fost lăsată în pace.

La mulţi ani după aceasta a fost supusă la cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, pentru că aducea pe mulți la credința creștină, dar făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace.

Numai sub guvernatorul Vincenţiu, care a urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa în Hristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a muceniciei.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea)

Mielușeaua Ta, Iisuse, Ecaterina strigă cu mare glas:
Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc
și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc
și împreună mă răstignesc,
și împreună mă îngrop cu Botezul Tău
și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine;
și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine;
ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine,
ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție.
Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Vitejește nevoindu-te întru pătimirea ta, ne luminezi cu revărsarea minunilor, prealăudată, pe noi cei ce alergăm la dumnezeiasca ta biserică și bucurându-ne te rugăm cuvioasă muceniță Evdochia, ca să ne mântuim de neputințele cele sufletești și să primim dar de tămăduiri.

Icos

Biserica cea răbdătoare de chinuri, ca o pârgă s-a arătat, dobândind în mijlocul său grădina nemuririi, trupul cel cinstit al Evdochiei. Și cei ce doresc roadele ei, cu ramurile tale se luminează; și privind se minunează, cum, cu adevărat, trupul cel mort izvorăște tămăduiri, înțelepțind pe toți. Pentru aceasta, veniți toți, ca împreună cu mine, umilitul, curățindu-ne acum de întinăciune, să primim dar de tămăduiri.

Rugaciuni catre Sfanta Cuvioasa Mucenita Evdochia

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Evdochia si pe: basilica.rodoxologia.rowww.crestinortodox.ro

 

Viața Sfintei Cuvioase Muceniță Evdochia

Sf. Cuv. Mc. Evdochia (sec. II) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Evdochia (sec. II) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Evdochia a trăit, după botezul ei, cam cincizeci și șase de ani și s-a sfârșit prin chinuire astfel: Murind în creștineasca credință Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mânios și vrăjmaș creștinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostași de i-au tăiat cinstitul ei cap.

Pe vremea lui Traian împăratul (98-117), în cetatea ce se numește Iliopolis, care este în Siria cea dinăuntru, în stăpânirea Feniciei din Liban, care se mărginește cu țara evreiască, trăia o fecioară anume Evdochia, cu neamul și cu credința samarineancă, slujitoare a diavolului, locaș și unealtă preacumplită. Și era atât de frumoasă și cu chip minunat, încât nu putea nici un zugrav să-i înfățișeze frumusețea ei deplin. Astfel Evdochia, înșelând pe mulți ca și cu un laț, îi vâna și la pierzare, prin frumusețe, îi atrăgea, aducând bogățiile țărilor lor în ale sale vistierii nedrepte prin sârguitoare necurăție trupească.

Străbătând despre dânsa vestea pretutindeni, mulțime de tineri de bun neam și stăpânitori de prin alte țări și de prin cetăți se adunau la Iliopolis, ca și cum ar avea alte treburi; dar de fapt, să vadă pe Evdochia și să se îndulcească de frumusețile ei.

Ea adunase multă bogăție prin faptele cele pline de păcate, încât puțin de nu se asemăna cu vistieriile cele împărătești. Apoi prin îndelungată vreme și prin adunarea lucrurilor celor de mult preț se afundase în necurată viață cu sufletul. Prin învârtoșarea inimii atât de mult se împietrise, încât nici o altă putere, fără numai cea dumnezeiască, nu a putut tămădui durerea sufletească a păcătoasei celei deznădăjduite.

După aceea a venit vremea în care avea să sosească la dânsa mâna Păstorului cel bun, Care caută oile cele rătăcite. Și a cunoscut Făcătorul a Sa zidire stricată prin răutatea diavolului și a voit a o înnoi. Stăpânul cel adevărat al casei S-a îngrijit de roadele viei ce se aflau de față spre rănirea vrăjmașului. Cel ce stăpânește vistieriile cele cerești, S-a sârguit a duce în veșnica comoară drahma care era pe pământ în tină și se pierdea.

Păstorul bunătăților, spre Care nădăjduiesc drepții, a chemat pe acea deznădăjduită samarineancă spre a Sa nădejde, iar pe diavolul l-a lăsat deșert, și pe cea care se tăvălea oarecând ca un dobitoc în noroi, a făcut-o mielușea fără întinăciune. Aceea care mai înainte a fost vas al necurăției s-a umplut de curățenie. Groapa cea de noroi s-a făcut izvor limpede și veșnic. Râul cel tulbure s-a prefăcut în iezer binemirositor. Necurăția puțului cel greu mirositor s-a făcut ca un alabastru prin mirul cel de mult preț. Și aceea care era ca o moarte sufletească a multora din oameni, multora le-a fost pricinuitoare de mântuire. Iar începutul întoarcerii ei către Dumnezeu a fost într-acest fel:

Un monah oarecare binecredincios cu numele Gherman, venind din străinătate la al său locaș prin Iliopolis, a intrat în cetate, fiind seară, și a rămas la un cunoscut creștin care-și avea casa aproape de poarta cetății, chiar lângă peretele casei fetei aceleia pentru care ne este cuvântul.

Acolo monahul acela, odihnindu-se puțin după obiceiul său, s-a sculat noaptea la cântarea de psalmi. Și după săvârșirea rugăciunii sale a șezut și, luându-și cărticica ce o purta la sine, a citit multă vreme. În cărticică era scris despre înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, când drepții se vor lumina ca soarele întru Împărăția cerului iar păcătoșii vor merge în focul cel nestins, unde în veci vor fi munciți cumplit fără de sfârșit. După rânduiala și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Evdochia în acea noapte se odihnea singură în căsuța sa de odihnă, care era lângă peretele casei în care monahul acela înnoptase și se îndeletnicea la rugăciune și la citire.

Când a început monahul cântarea sa de psalmi, ea s-a deșteptat și a ascultat toată citirea până în sfârșit, șezând în tăcere pe pat; pentru că auzea Evdochia toată citirea de vreme ce numai un perete îi despărțea pe dânșii, iar monahul citea cu glas tare.

Ascultând păcătoasa cele ce se citeau, foarte mult s-a umilit și a petrecut fără de somn până la ziuă, înspăimântându-se cu inima; și se gândea la mulțimea păcatelor sale, la înfricoșata judecată a lui Dumnezeu și la munca cea nesuferită a păcătoșilor.

Făcându-se ziuă și darul lui Dumnezeu deșteptând-o spre pocăință, a trimis să cheme la sine pe monahul acela, care a citit noaptea din carte. Venind monahul, Evdochia l-a întrebat, zicând: „Cine ești tu, omule, și de unde ai venit? Ce fel de viață ai și de ce credință ești? Spune-mi te rog tot adevărul, căci, auzind ceea ce s-a citit de tine în noaptea aceasta, foarte mult mă înspăimânt cu duhul și mă tulbur cu gândul, de vreme ce am auzit lucruri înfricoșate și de mirare care până acum au fost neauzite de mine. Și de este adevărat că cei ce păcătuiesc se vor arunca în foc, apoi cine se va putea mântui?”.

Iar fericitul Gherman a zis către dânsa: „De ce credință ești tu, femeie, de vreme ce spui despre tine că niciodată n-ai auzit de înfricoșata judecată a lui Dumnezeu, nici puterea cuvintelor celor ce s-au citit n-ai priceput-o vreodată?”.

Evdochia a zis: „Și cu patria și cu credința sunt samarineancă, iar cu bogăția cea peste măsură sunt îndestulată. Dar aceasta mai mult mă tulbură și mă înfricoșează, că am auzit cartea cea citită de tine strigând: „Vai celor bogați!”, îngrozindu-i cu focul cel nestins și veșnic. Dar eu cuvinte de acest fel niciodată n-am auzit în cărțile credinței noastre. De aceea mult m-am înspăimântat de frică, auzind lucruri noi și neașteptate”.

Fericitul Gherman a întrebat-o, zicând: „Ai bărbat, femeie? Și de unde îți vine acea îndestulată bogăție, precum zici?”. Ea a răspuns: „Eu nu am bărbat după lege; ci de la mulți bărbați am adunat bogățiile pe care le am. Și dacă bogații după moarte vor fi osândiți la o muncă atât de grea și veșnică, apoi ce folos îmi este de bogățiile cele adunate fără de măsură?”. A zis către dânsa Gherman: „Spune-mi adevărul, fără minciună, căci și Hristos al meu, Căruia Îi slujesc, este nemincinos: voiești să te mântuiești fără de bogății și să trăiești în veselie și bucurie în veacul cel nesfârșit? Ori împreună cu bogăția ta vrei să arzi cumplit în focul cel veșnic?”.

Evdochia a zis: „Mult mai de folos îmi este să-mi câștig fără de bogăție viața veșnică, decât să pier odată cu bogăția în foc și pe veci; însă mă minunez pentru ce va fi muncit astfel bogatul după moarte? Au doar Dumnezeul vostru se aprinde cu vreo mânie aspră și nemilostivă asupra bogaților?”.

Gherman a zis: „Nu este așa, Dumnezeu nu se întoarce dinspre cei bogați, nici nu-i oprește a fi bogați. Dar dobândirea cea nedreaptă a bogățiilor și cheltuirea lor în desfătări și poftele păcatelor le urăște. Iar dacă cineva își câștigă bogății cu dreptate și cele câștigate le cheltuiește prin faceri de bine, acela va fi fără de păcat și drept înaintea lui Dumnezeu. Pe când acela care adună bogăția din răpire și din nedreptate sau din orice fel de faptă a păcatului și o ascunde, nefiindu-i milă de săraci, nici dând celor ce cer, nici îmbrăcând pe cei goi, nici saturând pe cei flămânzi, aceluia fără de milă îi va da munca cea cumplită a iadului”.

Evdochia zise: „Au doar nedrepte ți se par a fi bogățiile mele?”. Iar Gherman i-a răspuns: „Cu adevărat sunt prea nedrepte și prea urâte lui Dumnezeu, mai mult decât tot păcatul”. Iar ea a zis: „Pentru ce așa? Căci eu pe mulți goi i-am îmbrăcat, multor flămânzi am dat hrană de saț, iar pe alții și cu aur i-am mângâiat puțin. Deci, cum zici că este rea bogăția?”.

Gherman a răspuns: „Ascultă-mă pe mine, cu luare aminte. Nimeni nu intră în baie să se spele și nu voiește să-și întineze trupul său, acolo unde vede o apă necurată și tulbure, ci intră și se spală acolo unde vede o apă curată. Dar tu cum poți a te curăți cu fapte de milostenie din necurăția păcatului cea urâtă, tăvălindu-te de voia ta într-însa, iar apa cea curată a milostivirii lui Dumnezeu ai trecut-o cu vederea? Iată, cu adevărat, pe tine acea întinăciune a faptelor tale necurate, ca apa potopului te va duce cu multă putere în prăpastia cea cu pucioasă și cu smoală care arde cu veșnica flacără a mâniei lui Dumnezeu. Pentru că bogățiile cu care ești îndestulată îi sunt urâte marelui Stăpân și veșnicului Judecător ca cele ce sunt osândite mai înainte de judecată, de vreme ce sunt adunate prin înșelăciune și desfrânare. Dar nu te folosește pe tine aceea că o părticică mică, din cele multe bogății necurate, o dai uneori la puțini săraci. Pentru că mica plată a faptei celei bune o pierde mulțimea fără de măsură a faptelor rele, precum puțina mirosire bună, o biruiește duhoarea cea rea; și nici nu poți cândva să câștigi vreun dar, până ce încă de bunăvoie petreci în necurăție.

Nu te vei învrednici de milostivirea lui Dumnezeu, dacă nu vei lepăda mai întâi necurăția cea fără de măsură a desfrânării ce este în tine și nu o vei spăla decât prin pocăință și de nu te vei curăți și nu te vei împodobi cu lucruri drepte. Pentru că celui ce umblă prin spini cu picioarele desculțe i se rănesc picioarele de mulți ghimpi ascuțiți. Chiar de ar scoate unii ghimpișori, însă cei mai mulți rămân în trup și-l chinuiesc cu durere. Astfel și pe tine prea puțin te folosește a face cândva puțină milostenie unui sărac, ca și cum ai pierde un păcat mic, când cei mai mulți spini ai păcatului rămân înăuntrul conștiinței tale, spre muncirea ta cea mai cumplită. Pentru că Dumnezeu cel mâniat de tine, înfricoșatul și dreptul Izbânditor, te înfricoșează cu muncile veșnice și nesuferite, care sunt pregătite celor nepocăiți. Iar tu de vrei să mă asculți, te vei putea mântui de muncile ce te așteaptă și vei câștiga bucuria cea veșnică”.

Evdochia a zis: „Robule al lui Dumnezeu Cel viu, rogu-te, șezi puțin cu mine și arată-mi cu de-amănuntul îndreptarea acelor lucrări prin care este cu putință cuiva a se învrednici de mila lui Dumnezeu. Ca și eu, urmând acelora, să-mi pot câștiga mântuire prin chivernisirea cea dreaptă a bogățiilor, pentru că ai zis că Dumnezeu iubește împărțirea cea dreaptă și făcătoare de bine a bogățiilor. Căci pe mine nimic nu mă oprește a mă răscumpăra de acele munci pe care în ziua Judecății, precum grăiești, le vor lua cei ce sunt urâți de Dumnezeu.

Iată, cinstite părinte, am un mare număr de robi; pe aceia îi voi elibera încărcați cu aur, cu argint și cu lucruri de mult preț. Iar tu mergi înainte la Dumnezeul tău, poate prin a ta mijlocire va binevoi să primească acea aducere a mea și să-mi dea pentru aceea mântuire”.

A zis către dânsa Gherman: „Să nu socotești că Dumnezeu este după obiceiul omenesc și are trebuință de acele lucruri pământești, care la oameni sunt de mult preț. Pentru că El, fiind neasemănat și bogat mai mult decât toți împărații pământești, a sărăcit de voie pentru a noastră mântuire, ca prin acea sărăcie să ne cumpere nouă mântuire veșnică. Deci, acele bogății ce le ai, o, fiică, să le împarți neputincioșilor și săracilor, pentru că aceia sunt iubiți de Dumnezeu; iar pe cele ce le dă lor cineva, pe acelea Dumnezeu le socotește a fi date Lui. Pentru aceea, puțină avere vremelnică împărțită săracilor, o răsplătește cu cerești vistierii care niciodată nu se împuținează.

Astfel să faci tu, fiică; apropie-te de sfânta și mântuitoarea baie a Botezului prin care spălându-te de tina tuturor păcatelor tale, vei fi de aici înainte curată și fără prihană, născută a doua oară prin darul Sfântului Duh. Astfel vei câștiga fericită moștenire în care te vei desfăta în lumina nestricăcioasă și veșnică care nu are întuneric, nici noapte și nici un fel de mâhniri și dureri și nici fapte rele. Și fii mielușea sfântă în pajiștile cele cerești, păscându-te de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. În scurt zic, dacă voiești să te mântuiești, fiică, fă cele ce te sfătuiesc eu și fericită vei fi în veci”.

Răspuns-a Evdochia: „De nu s-ar fi adâncit în mintea mea cuvintele cele ce s-au citit de tine și pe care le-am auzit bine în noaptea trecută, nu te-aș fi chemat aici. Deci, ia aur de la mine cât voiești și stai aici câteva zile, învățându-mă creștineasca voastră credință și povățuindu-mă la fapta bună; ca împărțindu-mi bogățiile și averile mele și rânduindu-le toate precum se cuvine, să merg în urma ta, oriunde vei merge”. A zis fericitul Gherman:

„Nu-mi trebuie aur. Destul îmi este nădejdea mântuirii tale, pentru că pricina aceasta îmi este binecuvântată mie ca să mai zăbovesc aici câteva zile, nădăjduind a afla oaia cea pierdută și a o aduce în ograda lui Hristos. Deci, cu toate că mă grăbeam să merg spre locuința mea, însă voi mai sta aici puțin, pentru a te întoarce către Dumnezeu, dar tu să faci toate cele ce-ți zic. Cheamă pe unul din presbiterii creștini care este într-aceasta cetate ca, învățându-te după rânduiala bisericească, să te boteze, pentru că aceea este cap și temelie a mântuirii. Iar după aceea vor merge cu a lor rânduiala și celelalte fapte cuviincioase ale plăcerii de Dumnezeu”.

Auzind aceasta Evdochia de la fericitul bătrân, a chemat pe una din slugile cele mai de cinste ale casei sale și i-a poruncit să meargă îndată la biserica creștină și să cheme de acolo pe preot, rugându-l să nu pregete a veni. Însă i-a poruncit să nu-i spună numele aceleia ce-l caută și pentru ce. Deci, sârguindu-se trimisul degrabă, a venit preotul, pe care văzându-l Evdochia, i s-a închinat până la pământ și a sărutat cinstitele lui picioare. După aceasta i-a grăit: „Rogu-te pe tine, stăpâne, șezi puțin și spune-mi toate despre credința voastră; căci voiesc și eu să fiu creștină”.

Preotul, mirându-se de acel grai, a întrebat-o: „De care credință ții și pentru ce dorești a trece la creștineasca credință?”. Răspuns-a ea: „Sunt samarineancă atât cu neamul, cât și cu credința, și la toată lumea am fost soție. Pentru ce să nu-ți spun eu ție tot adevărul? Sunt părtașă a multor răutăți. Iar când am auzit că păcătoșii, de nu se vor pocăi și nu se vor face creștini, după moarte vor fi munciți în focul cel veșnic, am zis în mintea mea ca îndată să mă fac creștină”.

Răspuns-a preotul: „Dacă ai fost ca o mare a păcatelor, fă-te de aici înainte liman al mântuirii; dacă ai fost tulburată de multe vânturi, intră de acum dar întru alinare; și dacă ai fost supusă valurilor celor cumplite, caută de acum roua cea de dimineață ce se pogoară din cer; și, dacă prin furtuna cea îndelungată ești întunecată, de acum caută pe Ocârmuitorul cel bun, care fără de primejdie te va povățui în a Sa alinare, acolo unde sunt vistieriile a toată dreptatea, și te sârguiește să fii moștenitoare a bunătăților celor ce sunt acolo. Iar bogățiile cele pământești pe care le ai să le împarți la cei ce au trebuință și să te scapi de amărăciunea păcatului, cum și din întunecarea și focul cel nestins ce te așteaptă pe tine, de nu te vei pocăi”.

Evdochia, auzind aceasta, a lăcrimat și, lovindu-se în pieptul său a zis: „Cu adevărat, oare nu este la Dumnezeul vostru milă pentru cei păcătoși?”. Răspuns-a preotul: „Celor păcătoși, care se pocăiesc după primirea semnului credinței, adică a Sfântului Botez, le iartă Domnul toate păcatele vieții celei din necredința de mai înainte. Iar celor ce petrec în păcate și la pocăință nu gândesc, nu le dă iertare, și unii ca aceia vor fi munciți fără milostivire”.

Zis-a Evdochia: „Spune-mi, părinte, oare socotești că sunt în cer mai mari bucurii și mai scumpe decât acestea care sunt pe pământ? La noi cu adevărat sunt multe vistierii de aur, de argint și de pietre scumpe, cum și toată veselia și desfătarea. Pe lângă acestea, avem și îndestulare de pești, de păsări și de tot felul de băuturi. Oare mai mult decât acestea se află acolo în cer?”. A zis către dânsa preotul: „De nu-ți vei depărta mintea de la înșelăciunea lumii acesteia și de nu vei trece cu vederea desfătările cele vremelnice, nu vei putea privi spre viața cea veșnică și nu vei ști desfătările cele negrăite ce sunt întru dânsa și bogățiile cele nespuse. Iar de voiești să le câștigi pe acelea, uită mândria și veselia lumii acesteia”.

Răspuns-a Evdochia: „Să nu fie aceea, stăpânul meu, ca să iubesc vreun lucru vremelnic și degrabă pieritor mai mult decât viața cea fără de moarte și fericită; ci aceasta este pe care o caut, părinte. Oare dacă voi primi credința creștină, voi putea să am nădejde tare și fără de îndoială cum că voi merge la viața cea fără de moarte, precum zici? Și ce semn îmi dai prin care să mă încredințez eu cum că acelea ce grăiești așa sunt? Prin ce voi cunoaște iertarea multelor mele păcate de la Dumnezeul vostru? Pentru că de voi da la săraci bogățiile ce le am, întru care pot să mă încredințez încă mulți ani ai vieții mele cu desfătare și veselie, și de-mi voi risipi toate averile mele precum mă sfătuiești, iar după aceea nu voi câștiga cele spuse de tine, atunci cine va fi mai ticăloasă și mai nevoiașă decât mine, când nu-mi va rămâne nici o scăpare în cea mai de pe urmă nevoie a mea? Pentru că oamenii pe care cu răutatea mea i-am mâhnit, dacă voi începe a cere ajutor de la dânșii întru sărăcia mea, aceia, scârbindu-se, se vor lepăda de mine.

De aceea sunt mâhnită și mă tulbur cu gândul, fiindcă nu sunt încredințată pentru cele viitoare. Deci îmi trebuie o mare încredințare și întărire întru acelea pe care mi le făgăduiești cu mărime de suflet, spunându-mi de milostivirea Dumnezeului vostru, Care iartă cu înlesnire păcatele celor ce se pocăiesc. Cu adevărat, de mă voi încredința despre aceea desăvârșit, voi începe cu îndrăzneală a-mi risipi toate ale mele, și mă voi duce unde mă vei chema, și voi sluji acelui Dumnezeu în toate zilele vieții mele. Și, precum am fost altora pildă de fărădelegi, acelorași le voi fi chip ales de pocăință. Dar să nu te minunezi, părinte, de această îndoire a mea, pentru că sunt de așteptat cele ce aud, iar în cărțile noastre și în credința samarineană, în care sunt crescută, niciodată nu le-am auzit și nici urmă n-am aflat cândva de niște asemenea învățături”.

Preotul a zis către dânsa: „Să nu te tulburi deloc, învăluindu-te cu cuget nestatornic, o, Evdochia, și nu-ți lăsa mintea să fie risipită. Căci ceea ce te tulbură este înșelăciune a începătorului răutății, a diavolului, urâtorul mântuirii tale. Pentru că acel duh făcător de răutate, după ce te-a văzut deșteptându-te spre slujba lui Hristos, ca să-ți risipească mântuitorul sfat, îndată a pus în inima ta gânduri de îndoire și de înfricoșare deșartă. În acest fel diavolul nădăjduiește să te întoarcă de la calea cea dreaptă și să te întărească iarăși în viața păcătoasă cea mai dinainte. Astfel cu ticăloșie fiind robită, vrea să te tragă în pierzare și la moarte prin iubirea de lume deșartă și pătimașă; că acela este lucrul lui cel viclean. Aceasta este sârguința lui cea mare, să întoarcă pe oameni de la calea cea bună, să-i aducă la îndărătnicie și să-i facă prieteni și părtași cu el în munca cea veșnică și în focul cel nestins. Iar de dorești să afli cu dinadinsul despre bunătatea, negrăita milă și iubirea de oameni a Dumnezeului nostru de Care ai auzit, să știi că este gata a primi pe cei ce se pocăiesc, întâmpinându-i de departe cu întinse brațe părintești și, iertându-le păcatele, le va dărui viața veșnică.

Încredințează cu acestea, ridicându-ți mintea de pe pământ sus la cer și, lăsând grijile cele vremelnice, gândește-te la viața veșnică. Încă este trebuință pentru aceasta și de rugăciune cu trezvie și cu smerenie; căci Dumnezeu numai astfel se împacă cu sufletul și răsare lumina dumnezeiască într-însul, arătându-i tot adevărul. Atunci cunoaște omul ce este deșertăciunea lumii acesteia atât de vremelnică și ce este veacul ce va să fie; apoi cât sunt de vătămătoare desfătările vieții acesteia, cât de bun este Dumnezeu și cât de nemăsurată este milostivirea Lui.

Așadar, de voiești să mă asculți pe mine și să te mântuiești, leapădă hainele tale de mare preț și te îmbracă în altele proaste. Apoi, închizându-te într-o cămară deosebită a casei tale, să petreci acolo șapte zile și, aducându-ți aminte de toate păcatele, și să le mărturisești cu lacrimi lui Dumnezeu, Ziditorul tău. Încă postește și te roagă, ca să binevoiască Domnul nostru Iisus Hristos să te lumineze și să te povățuiască ce să faci ca să-I fii bine plăcută Lui.

Dar să mă crezi că nu în zadar vei face ceea ce te sfătuiesc, că este milostiv și îndurat fără de măsură Stăpânul nostru și are bunătatea de a întâmpina de departe cu darul Său pe cei ce se sârguiesc a se întoarce către El; căci totdeauna se bucură de pocăința păcătosului”.

Preotul, zicând unele ca acestea și văzând pe Evdochia că se învoiește cu sfatul lui, s-a sculat să plece, grăindu-i proorocește la sfârșit acest mântuitor cuvânt: „Hristos Dumnezeu, Cel ce a îndreptat pe vameș și a miluit pe păcătoasa care a plâns la picioarele Lui, Acela să te îndrepteze și pe tine, să te miluiască și să facă numele tău slăvit peste tot pământul. Amin!”.

Deci ieșind preotul, fericita Evdochia, nezăbovind întoarcerea sa către Dumnezeu, îndată a chemat pe una din slujnice și a zis către dânsa: „Dacă va veni cineva aici din cei ce voiesc să mă vadă, dorind să intre la mine, să nu spui că sunt acasă și nimeni să nu știe nimic de mine. Ci să-i spui că m-am dus la un sat depărtat, unde voi zăbovi acolo nu puțină vreme, pentru oarecare trebuință. Dar să poruncești și portarului să nu lase aici pe nimeni, ca astfel să înceteze toate lucrurile voastre în casa mea. Iar cei ce fac bucate în toate zilele la masa mea să nu le mai aducă aici, ci să închideți porțile cele mari ale casei până ce voi porunci eu a se deschide și toate să le faceți așa ca să semene ca și cum n-aș fi acasă”.

În acest chip poruncind slujnicii, s-a întors la fericitul Gherman și i-a grăit: „Rogu-mă ție, părinte, spune-mi ceea ce te voi întreba: Pentru ce voi, monahii, viețuiți în locuri pustii, lăsând atâta dulceață a vieții din cetate împreună cu oamenii? Oare mai multă plăcere găsiți în pustietăți?”.

Fericitul Gherman a răspuns: „Nu, fiică, nimic nu aflăm în pustietăți dintre unele ca acelea pe care le socotești a fi plăcere. Dar lăsăm cetățile și plăcerea lumească și fugim în pustie, pentru ca să scăpăm de deșarta trufie și să omorâm patimile trupești cu foamea, cu setea, cu ostenelile, cu haine rupte și cu neajungerea tuturor celor trebuincioase. Astfel ne îndepărtăm de locurile cele lesnicioase de păcătuire, căci cu înlesnire cade în păcat cel ce viețuiește în cetate. Pe de o parte se biruiește de neputința firească, iar pe de alta se înșeală de diavol, de vederea fețelor frumoase și de auzul cuvintelor celor desfrânate. Pentru că în cetate se nasc gândurile cele necurate și se întinează sufletul. Iar sufletul, fiind întinat, își are închisă intrarea în Împărăția cerului până ce se curățește prin pocăință; pentru că în cer este scaunul luminii celei veșnice, al veseliei adevărate și al dulceților celor nemincinoase, neavând nici un pic de necazuri și amărăciune, nici de fapte rele.

Iată ai auzit pentru ce ne ducem în pustie: ca să ne păzim de păcat în zilele vieții noastre, iar păcatele făcute să le curățim prin asprimea petrecerii din pustie. În acest chip să ne facem intrare liberă spre fericirea cea cerească. De aceea toată sârguința și îngrijirea noastră este ca trupurile noastre să le păzim neîntinate de lucrurile necurate, iar mintea noastră s-o păzim nevătămată de gândurile rele, străină de toată răutatea, vicleșugul, fățărnicia, cârtirea, clevetirea, zavistia, iuțimea și mânia.

Așa vom fi împreună cu îngerii, precum ne-a vestit Hristos în Evanghelie, cu Sfânta Sa gură. Iar bogățiile nu ajută la nimic, pentru primirea Împărăției cerului iubitorului care le adună cu nesaț, ci sunt ca un mort ce zace în groapă. Deci, dacă voim să câștigăm iertare de păcatele noastre, să ne sârguim în cealaltă vreme a vieții să călătorim pe calea poruncilor Domnului, umblând pe cărarea dreptății și a adevărului și ca pe o haină să rupem inimile noastre cu jale pentru păcate.

Apoi neîncetat să strigăm către Dumnezeu, pentru că numai așa vom șterge necurăția păcatului de care grăiește David: Învechitu-s-au și au putrezit rănile mele de către fața nebuniei mele. Apoi, ce anume cuvinte ni se cade a le cânta de-a pururea în rugăciunea Domnului, același David ni le aduce aminte, zicând: Cât sunt de dulci cuvintele Tale gâtlejului meu, mai mult decât mierea, gurii mele. Și atât sunt de dulci cuvintele Domnului, încât covârșesc toată dulceața tuturor mâncărilor celor dulci și a băuturilor celor preascumpe și întăresc sufletul mai mult decât mâncarea pe trup. Drept aceea grăiește despre dânsele dumnezeiasca Scriptură: Vinul veselește, iar pâinea întărește inima omului. Vinul acela și pâinea însemnează poruncile Domnului nostru Iisus Hristos, care ca niște pâine și vin sunt pentru sufletul omenesc; căci, întru tăria și veselia inimii, scot pe cel păcătos din toate lucrurile necurate, și îndreptează pe cel ce se întoarce către Domnul, dacă omul se desprinde de dânsele cu osârdie și neîncetat.

Deci, lepădând de pe tine haina cea frumoasă și îmbrăcându-te în cea smerită, apropie-te cu tot cugetul spre pocăință prin fapte bune și seamănă lacrimi pe pământ, ca să seceri în ceruri bucurie și veselie veșnică. Cu plângere stinge cuptorul greșelilor tale, ca astfel să te învrednicești mângâierii Domnului și să intri în bucuria drepților.

Plângi pentru fărădelegile tale pe care diavolul le-a îndulcit în inima ta, ca, pentru lacrimile tale, să se apropie de tine îngerul, mijlocitorul mântuirii. Usucă-ți necurata tină a stricăciunilor în care te-ai tăvălit multă vreme, fiind aruncată și ținută acolo de lucrătorul tuturor răutăților, ca de aici înainte să fii părtașă desfătării raiului. Dă-i vrăjmașului diavol necaz și greutate ca răsplătire, căci el, înșelându-te cu plăcerile, te-a îngreuiat cu păcatele. Slujește cu osârdie lui Dumnezeu, ca să te faci moștenitoare a luminii celei neînserate, și fii ca o albină binelucrătoare, adunându-ți dreptate din multe lucruri sfinte, sârguindu-te de-a pururea a plăcea lui Dumnezeu”.

Aceste cuvinte ale lui Gherman s-au adâncit foarte mult în inima Evdochiei, cea pregătită de mai înainte cu aducerea aminte a celor zise de dânsul. Deci ea, bolind pentru păcate, în căldura duhului, s-a aruncat înaintea picioarelor lui, zicând: „Mă rog ție, omule al lui Dumnezeu, lucrul pe care l-ai început pentru mine, săvârșește-l cu dreaptă credință și pune-mă înaintea Dumnezeului tău, ca să nu fiu de batjocură celor ce voiesc să mă înșele. Ci, săvârșind lucrul început, să mă învrednicesc de fericirea veșnică prin învățăturile tale cele mântuitoare. Nu-ți lua zugrăvitoarea mână de pe tăblița cea pregătită, până ce desăvârșit vei închipui pe Hristos în mine”.

Gherman i-a răspuns: „Petreci, fiică, întru frica Domnului și, închizându-te în cămăruța ta, roagă-te către El neîncetat cu lacrimi, până ce-ți va risipi și-ți va curăți toate păcatele și te va face să nu te îndoiești de mila Lui. Căci Domnul nostru Iisus Hristos este bun și milostiv și degrabă îți va arăta mila Sa și cu darul Său nu va zăbovi a te mângâia”.

Acestea zicând, fericitul Gherman s-a rugat pentru dânsa lui Dumnezeu, și, însemnând-o cu semnul Crucii, a închis-o în cămăruța ei, făgăduindu-i că va zăbovi pentru dânsa în Iliopolis șapte zile. Evdochia intrând în cămăruța sa, după ce a petrecut șapte zile în rugăciune și în post, a venit Fericitul Gherman și, deschizând ușa, i-a poruncit ei să iasă. El a văzut-o cu fața îngălbenită, cu trupul scăzut, mai smerită cu căutătura, mult deosebindu-se cu chipul de asemănarea ei cea dintâi. Luând-o de mână, i-a poruncit să șadă. Apoi însuși, rugându-se lui Dumnezeu, a șezut cu dânsa, și o întrebă, zicând: „Spune-mi, fiică, ce ai gândit într-acele șapte zile? Ce ai cunoscut, ce ai văzut și ce ți s-a arătat?”.

Iar ea a zis: „Îți voi spune, sfinte părinte. Rugându-mă șapte zile, așa precum m-ai învățat, iar în noaptea trecută, când de asemenea mă rugam, zăcând cu fața la pământ în chipul Crucii și plângând pentru păcatele mele, a strălucit o lumină mare, mai mult decât razele soarelui. Iar eu, socotind că a răsărit soarele, m-am sculat de la pământ și am văzut un tânăr prealuminat și înfricoșat, ale cărui haine erau mai albe decât zăpada.

Acela, luându-mă de mâna dreaptă, m-a răpit în văzduh și, luându-mă pe nor, m-a dus spre cer. Acolo era o lumină mare și preaminunată și am văzut mulțime nenumărată de cei cu haine albe, bucurându-se și zâmbind unul către altul și veselindu-se negrăit. Aceia, văzându-mă venind către ei, mă întâmpinau cu cetele și cu bucurie mă sărutau ca pe o soră a lor. Apoi, fiind înconjurată și petrecută de aceia, am vrut să intru, fiind dusă în lumina aceea care cu neasemănare covârșea razele soarelui.

Atunci deodată s-a arătat în văzduh cineva, înfricoșat la chip, înnegrit ca un întuneric, ca și funinginea, ca și cărbunii, ca smoala și ca o grozăvie ce covârșește toată negreala și întunericul. Acela, cu o căutătură prea groaznică și prea mânioasa privind la mine, cu dinții scrâșnind și năvălind fără de rușine, voia să mă răpească din mâinile acelora ce mă duceau. Și a răcnit foarte tare, încât tot văzduhul se umpluse de glasul lui; și zicea, răcnind:

„Au doară și pe aceasta voiești s-o duci în Împărăția cerului? Apoi pentru ce șed eu pe pământ la vânătoare și îmi pierd în deșert osteneala? Pentru că prin aceasta am întinat eu tot pământul cu desfrânarea și pe toți oamenii i-am vătămat cu urâciunea împreunării sale. Căci eu cât meșteșug am și câtă putere, toată într-însa am sfârșit-o. Mijlocit-am pentru ea la iubitori de bun neam și preabogați, foarte mulți, din ale căror bogății ce s-au cheltuit pentru dragostea ei, atâta mulțime de aur și de argint a adunat, încât abia se află în împărăteștile vistierii.

Pe aceasta mă lăudam a o avea eu în mâini ca pe un semn purtător de biruință și ca pe o armă nebiruită prin care mă lăudam la oamenii care cad de la Dumnezeu și vin în cursele mele. Iar acum atât de mult voiești a te iuți asupra mea, o, arhanghele al dumnezeieștilor puteri, încât sub picioarele aceleia spre călcare să mă arunci pe mine? Au nu sunt destule mâniei tale asupra mea, izbândirile acelea pe care în toate zilele mi le îndoiești prea cumplit? Ci chiar voiești s-o scoți de la mine pe această roabă, cu atât de scump preț cumpărată?

Acum nimic nu mai este al meu pe pământ. Și chiar mă tem, ca nu cumva pe toți câți până acum viețuiesc păcătoși, smulgându-i din mâinile mele, să-i aduci lui Dumnezeu ca pe niște vrednici și întru moștenirea Împărăției cerului să-i scrii. O, vai de grija mea cea deșartă! O, vai de osteneala mea cea zadarnică! Pentru ce sari așa de cumplit asupra mea?

Lasă iuțimea și slăbește-mi puțin legăturile cu care sunt legat; căci vei vedea cum în clipeala ochiului voi pierde de pe pământ neamul omenesc și nici moștenire nu-i voi lăsa. Eu sunt aruncat din cer pentru o mică nesupunere, iar tu pe păcătoșii cei cumpliți, care au îndrăznit a-și bate joc de Dumnezeu și mulți ani L-au mâniat mult, îi duci în Împărăția cerească.

Dacă așa îți place ție, apoi adună într-un ceas, din toate marginile pământului, pe toți oamenii cei vrednici de pierzare care nu au viață omenească, ci dobitocească și de fiară, și pe toți adu-i la Dumnezeu; iar eu mă voi ascunde întru întuneric și întru adânc, în veșnicele munci ce-mi sunt pregătite mie, mă voi afunda!”

Acestea și mai multe a zis acela cu mânie și cu mare iuțime; cel ce mă ducea pe mine căuta groaznic asupra lui, iar spre mine căutând, zâmbea cu dragoste. Și a venit glas din lumină aceea, zicând: „Așa este cu plăcere lui Dumnezeu, Celui ce se milostivește pentru fiii omenești, ca păcătoșii care sunt între dânșii, de vor primi pocăința, să fie primiți în sânul lui Avraam!”. Și iarăși se auzi glas către cel ce mă ducea pe mine: „Ție îți grăiesc, Mihaile, păzitorule al legii Mele, du pe aceasta acolo de unde ai luat-o, ca să-și săvârșească nevoința, pentru că Eu cu dânsa voi fi întru toate zilele ei”.

Atunci el îndată m-a adus în cămăruța mea și mi-a zis: „Pace ție, roaba lui Dumnezeu Evdochia! Îmbărbătează-te și te întărește, căci darul lui Dumnezeu este acum cu tine și totdeauna va fi, în tot locul”. Eu, din cuvintele lui luând îndrăzneală, am zis: „Doamne al meu, cine ești Tu, spune-mi, ca să înțeleg cum voi crede în Dumnezeul cel adevărat și cum voi putea câștiga viața veșnică?”. Iar el a răspuns: „Eu sunt începătorul îngerilor lui Dumnezeu și mie îmi este încredințată grija pentru păcătoșii care se pocăiesc, ca să-i primesc pe dânșii și să-i duc în viața cea fericită și fără de sfârșit. Și multă bucurie se face cetelor îngerești în cer de câte ori vine din întunericul păcatului vreun păcătos întru lumina cea curată a pocăinței. Pentru că nu voiește Dumnezeu, Care este Tatăl tuturor, ca să piară sufletul omenesc pe care l-a zidit din început, cu preacuratele Sale mâini, după asemănarea chipului Său. De aceea se bucură împreună toți îngerii, când văd vreun suflet omenesc, înfrumusețat cu dreptatea, închinându-se Tatălui Celui veșnic; și toți îl sărută, ca pe un frate al lor, de vreme ce, lepădând întunericul păcatului, se întoarce la Dumnezeul Cel viu, Care le este Tată de obște al tuturor fiilor luminii, și strâns se lipește de El”. Acestea zicând, m-a însemnat cu semnul Crucii, iar eu m-am închinat lui până la pământ și, când m-am închinat, acela s-a dus la cer”.

Atunci fericitul Gherman a grăit către dânsa: „De acum încredințează-te, o, fiică, și nu te mai îndoi, că Dumnezeul cel adevărat stă gata în cer a primi pe cei ce se pocăiesc de păcatele lor și a-i duce pe dânșii întru lumina Sa cea veșnică unde împărățește, înconjurat fiind de sfinții îngeri, slujitorii împărăției Sale, pe care i-ai văzut întru acea cerească lumină. Iată, ai fost privitoare a împărăteștii slave celei fără de moarte a Domnului nostru Iisus Hristos și ai cunoscut cât de grabnic este spre milosârdie și spre iertarea păcatelor; și cât de degrabă își arată darul Său celor ce doresc a se împăca cu El. Ai priceput dumnezeiasca Lui slavă și ai văzut curtea cea cerească întru care petrece, plină de frumuseți negrăite. Ai cunoscut cât este de mică și neputincioasă lumina lumii aceștia, împotriva strălucirii aceleia. Deci ce socotești de aceea, și ce gândești, spune-mi?”. Iar fericita Evdochia, avându-și mintea neschimbată spre a sluji din toată inima sa lui Dumnezeu, Împăratul slavei, a zis: „Am crezut și cred că nu este alt Dumnezeu: Care mântuiește pe oamenii cei păcătoși, afară de Acela, ale Cărui porți cerești le-am văzut strălucite cu negrăită lumină”.

Gherman a grăit: „Pregătește-te fiică, spre slujba cea cu osârdie a lui Dumnezeu, îngrijindu-te ca rodul pocăinței tale cel pus în cumpănă să tragă mai mult decât păcatele vieții tale celei dinainte; și să te aduci singură pe tine dar bineprimit lui Dumnezeu, Celui fără de moarte și veșnic. Plângi și te tânguiește, până ce vei spăla toate necurățiile tale desăvârșit cu lacrimile; și așa te vei învrednici a fi mireasă curată a lui Hristos.

Apoi uită mândriile tale cele mai dinainte, cum și tinerețile cele vătămătoare care se sălbăticesc cu poftele; ca astfel, ca răsplătire, Hristos Domnul să-ți ierte păcatele. Scoate-ți grumazul tău de sub jugul cel greu al robiei celei de rușine pe care ți l-a pus diavolul prin păcate, și vino la jugul cel bun și ușor al pocăinței celei de viață făcătoare; ca apoi, fiind liberă de păcate, tu vei cunoaște pe toți drepții și pe sfinții îngeri.

Treci către adevărata credință și către întreaga înțelepciune și, având bună știință, spune-i în față diavolului cu îndrăzneală: «Nimic din acelea nu-mi este mie parte cu tine, nici ție cu mine, pentru că am aflat pe al meu Stăpân și Lui m-am dat pe mine însămi, întru veșnică stăpânire. Desăvârșit am lăsat și am lepădat necurata și întunecata iubire trupească a vechiului meu vrăjmaș și m-am îmbrăcat în haina cea nouă, nestricăcioasă și luminoasă a dreptății; în care, umblând, voi afla darul lui Dumnezeu care mă mântuiește în veci. Nu mai am nici o dorință de bogății și nici o iubire a dulceților celor lumești, despre care m-am înștiințat că sunt de nimic și rămân fără preț. Doresc din toată inima și mă sârguiesc să aflu cele cerești. Deci, o, diavole, du-te departe de la mine, străinule, înșelătorule, furătorule și robule al veșnicului întuneric!»”.

Cu aceste cuvinte și mai mult întărindu-se, Evdochia a zis către monah: „Cinstite părinte, ce-mi poruncești acum să fac?”. Iar el a răspuns: „Voiesc mai înainte de toate să primești semnul credinței, adică Sfântul Botez, care te va păzi nevătămată în toate zilele tale. Iar eu acum, Dumnezeu ajutându-mi, mă voi duce la mănăstirea mea. Însă mă voi întoarce iarăși, de va voi Domnul”. Iar ea cu lacrimi îl ruga, zicând: „Nu mă lăsa, domnul meu, nu mă lăsa, mai înainte până ce voi putea desăvârșit a mă întoarce către Dumnezeu și voi câștiga darul Lui cel așteptat de mine; ca nu cumva vechiul înșelător, văzându-mă părăsită și fără de ajutor, să mă atragă unde va voi și să mă întoarcă la stricăciunea vieții celei desfrânate”. A zis către dânsa fericitul Gherman: „Această hotărâre spre viața cea mai bună, pe care Dumnezeu o lucrează întru tine, și nădejdea ta cea bună te vor păzi de cursele vrăjmașului de care te temi. Însă petreci încă puțină vreme în smerită rugăciune către Dumnezeu și în mărturisirea păcatelor tale și te îngrijește de primirea Sfântului Botez. Iar eu degrabă mă voi întoarce la tine, căutând cele de folos vieții tale, și ți se va da ție ajutorul Sfântului Duh”. Fericitul Gherman, zicând acestea către dânsa și încredințând-o lui Dumnezeu, s-a dus în calea sa.

După ducerea lui Gherman, fericita Evdochia a petrecut încă câteva zile în post, nimic altceva neavând la masă decât numai pâine, untdelemn și apă; iar ziua și noaptea se ruga și plângea. După aceea, ducându-se la episcopul acelei cetăți, care se numea Teodot, s-a botezat de dânsul în numele Sfintei Treimi Celei de o ființă.

După câtva timp de la luminarea sa, a scris carte de rugăciune la același episcop în care îi făcea cunoscut despre bogăția sa, numărând-o cu de-amănuntul și rugând pe episcop s-o ia pentru Hristos. Iar episcopul, citind cartea trimisă către dânsul, a chemat pe fericita Evdochia la dânsul și i-a zis: „Tu, fiică, ai scris scrisoarea aceasta către mine, păcătosul?”. Iar ea i-a răspuns: „Eu am scris-o, și acum iarăși mă rog sfinției tale să poruncești iconomului bisericii ca să ia bogăția cea dată de mine și s-o împartă la săraci și la lipsiți, la sărmani și la văduve, precum singur știi; pentru că am aflat că acele bogății ale mele sunt pe nedrept și prin fărădelegi adunate”.

Episcopul, văzând scopul ei cel bun, credința și dragostea ce avea către Dumnezeu, căutând spre dânsa și cu duhul mai înainte văzând viața ei ce avea să fie, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, soro întru Domnul, ca una ce te-ai învrednicit a te numi mireasă a lui Hristos. Căci urând necurata iubire trupească, ai iubit curăția; viața cea desfrânată lepădând-o, ai urmat fecioreștii și întregii înțelepciuni; ai vândut lumea cea deșartă ca să-ți câștigi mărgăritarul cel ceresc. Puțină vreme cheltuindu-ți în înșelăciunea păcatului, prin pocăință ți-ai mijlocit veacul cel nesfârșit în viața cea de sus; având moartea înaintea ochilor, nemurirea ai dobândit.

Tu, care pe mulți la pierzare i-ai atras, acum întru Hristos pe mulți îi vei învia îmbrăcându-te din întuneric în lumina credinței. Vrednică ești a te numi mielușeaua lui Hristos. După numele tău, Evdochia, care înseamnă bunăvoire, bine a voit Domnul pentru tine. Tu, care ai trecut cu vederea pe oamenii cei iubitori de patimi și ai iubit cetele îngerești, roagă-te pentru mine. Iarăși mă rog ție, roaba și prietena lui Dumnezeu, adu-ți aminte de mine în cereasca Împărăție”.

Acestea și multe altele vorbind episcopul cu lacrimi, a zis diaconului său: „Cheamă la mine degrabă pe rânduitorul casei de oaspeți bisericești”. Acela venind, i-a zis episcopul: „Te știu pe tine om drept, credincios și de Dumnezeu temător, îngrijindu-te de sufletele multora. De aceea îți încredințez ție și pe această roabă a lui Dumnezeu care dorește să sporească spre mai bine, ca și de a ei mântuire să te îngrijești și pe toate ale sale să le dai lui Dumnezeu prin mâinile săracilor”.

Și era acel bărbat preot cu rânduiala, petrecând în feciorie din tinerețile sale, care toată averea ce îi rămăsese de la părinți o dăruise Sfintei Biserici a lui Dumnezeu și pe sine singur se dăduse spre slujba Domnului. Acela, luând cu dânsul pe Evdochia, a mers în casa ei și, după ce a intrat într-însa, a chemat Evdochia pe iconomii casei sale și le-a zis lor: „Aduceți-mi fiecare din voi toate cele ce vă sunt încredințate vouă”.

Aceia îndată au adus toate. Și acesta era numărul lucrurilor celor aduse: două greutăți mari de aur, adică douăzeci de mii de bucăți; podoabe alese și de multe feluri, fără de număr; pietre de mult preț și mărgăritare împărătești fără de număr; lăzi cu haine de mătase, două sute șaptezeci și cinci; patru sute zece lăzi cu haine albe de în o sută șaizeci lăzi de haine țesute cu aur; o sută douăzeci și trei lăzi mari cu haine de tot felul; o sută cincizeci și două lăzi cu alte haine cu pietre scumpe și împodobite cu cusătură de aur; aur mult douăzeci și cinci de greutăți diferite, adică două sute cincizeci de mii de galbeni; douăzeci de lăzi cu lucruri de aromate binemirositoare, treizeci și trei de lăzi de mir curat de India; argint în diferite feluri de vase, ca opt mii de litre; perdele de mătase cusute cu fir, ca la o sută treizeci și două litre; perdele de mătase ca la șaptezeci de litre; iar alte haine și lucruri mai de mic preț erau adunate o mulțime fără de număr.

Afară de aceste mișcătoare bogății avea și averi nemișcătoare, ca: pământuri, sate, ținuturi din care, în tot anul, se adunau roduri de preț, ca la opt sute două mii. Toate aceste bogății aducându-le înaintea picioarelor sfântului preot, care era econom al casei bisericești de oaspeți, fericita Evdochia a chemat pe toți servitorii și servitoarele sale și, luând din ladă două mii de galbeni, i-a împărțit lor; încă și vase, cearșafuri, paturi de mult preț, scaune aurite și toate cele frumoase ale casei câte erau afară din lăzi, le-a dăruit lor.

După aceea le-a dat cea mai de pe urmă sărutare, zicându-le așa: „Eu vă eliberez din robia aceasta de puțină vreme, iar voi, de voiți, sârguiți-vă a vă elibera din robia diavolească. Și vă veți elibera, dacă mă veți asculta pe mine și vă veți apropia de Hristos, adevăratul Dumnezeu. Acela vă va dărui vouă veșnica libertate, pe care o au fiii lui Dumnezeu, și vă va scrie pe voi printre ai Săi ostași”. Apoi întorcându-se către preot, i-a zis: „Iată, de acum, domnul meu, ție ți se cuvine să te îngrijești de toate acestea ce-ți sunt puse înainte și să le rânduiești precum voiești; pentru că eu voi căuta pe Stăpânul, Cel ce mă caută pe mine”.

Preotul, minunându-se de o schimbare și o pocăință ca aceasta a ei, fără de veste și neașteptată și de o atât de mare căldură ce avea către Dumnezeu, a zis către dânsa: „Fericită ești, Evdochia, căci printr-un lucru ca acesta te-ai făcut vrednică a fi scrisă în numărul fecioarelor lui Hristos. Ai știut ceasul venirii Mirelui și ai înțeles pe ce cale ți se cuvine a intra în casa de nuntă. Cu adevărat, prin trezire te-ai sârguit ca să nu rămâi afară din cămară. Candelă cu untdelemn ți-ai umplut și nu te va cuprinde pe tine întunericul. Sporește în acea putere făcătoare de bine și Dumnezeu îți va ajuta ție; și te roagă pentru mine păcătosul, ca una ce ești vrednică de ceata sfinților!”.

Pe când vorbea cu fericita Evdochia, iată a venit cinstitul Gherman, fiind luminat de darul Sfântului Duh. Și văzând-o pe ea că-și dăduse averea sa lui Dumnezeu și pe slugile sale le eliberase, acum fiind săracă cu duhul și cu lucrul pentru Hristos, a luat-o și a dus-o în mănăstirea de fecioare pe care o avea în stăpânirea sa în pustie, nu departe de mănăstirea sa cea de bărbați. Și a făcut-o pe ea monahie, și acolo petrecea în ostenelile și nevoințele vieții monahicești, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu.

Deci, avea fericitul Gherman în a sa viață de obște șaptezeci de frați monahi, iar în mănăstirea de fecioare care era la zece stadii depărtare de a monahilor, treizeci de călugărițe. Acolo a rămas și Sfânta Evdochia, care se nevoia mai mult decât celelalte. Și purta haina de la Botez, pe care i-o dăduse episcopul când a botezat-o, și pe care n-a dezbrăcat-o niciodată.

După treisprezece luni a murit egumena acelei mănăstiri, cu numele Haritina, care viețuise cu sfințenie, sub a cărei începătorie Evdochia bine a sporit și a învățat Psaltirea pe de rost și toată Sfânta Scriptură citind-o odată cu luare aminte, o înțelegea bine, luminând-o Duhul Sfânt. Întrecând pe toate surorile cu ostenelile cele pustnicești, a fost aleasă egumenă de toate cu un glas în locul celei ce murise. Și Dumnezeu n-a zăbovit a mărturisi vrednicia ei și a întări alegerea aceea prin minune, precum se va spune îndată.

Era un tânăr oarecare, unul din iubiții ei de mai înainte, anume Filostrat, foarte bogat. Acela aducându-și aminte de dragostea sa de mai înainte cu Evdochia și aprinzându-se foarte mult după ea, diavolul întețindu-l spre aceea, gândea cum ar întoarce-o la viața ei de mai înainte și către fapta sa de rușine. Cugetând mult la aceea și din zi în zi învăpăindu-se cu mai multă dragoste spre dânsa, a găsit un meșteșug ca acesta: S-a îmbrăcat în îmbrăcăminte monahicească, a luat aur cât putea să ducă, l-a ascuns în haine și a plecat pe jos la mănăstirea Evdochiei, nădăjduind fără de îndoială, că-și va împlini scopul.

Ajungând acolo și bătând în poartă, portărița s-a uitat printr-o ferestruică mică și l-a întrebat: „Ce cauți aici, omule?”. El a răspuns: „Sunt păcătos. Am venit să vă rugați pentru mine și să mă învrednicesc de binecuvântarea voastră”. Portărița i-a zis: „Frate, locul acesta este neîngăduit pentru bărbați. Dar mergi puțin mai departe de aici și vei afla mănăstirea lui Gherman. Acolo te vei învrednici de rugăciune și de binecuvântare. Iar aici nu sta, nici nu supăra bătând, că nu vei putea intra”. Zicând acestea, fecioara aceea, a închis ferestruica.

Filostrat, umplându-se de rușine și de jale, arzând și cu iubirea spre Evdochia, s-a dus la mănăstirea lui Gherman. Nimerind vreme cu înlesnire, căci a găsit pe fericitul Gherman șezând lângă poarta mănăstirii și citind pe o carte, i s-a închinat cu smerenie până la pământ. Apoi, după obiceiul monahicesc, după rugăciunea făcută de sfântul stareț și după ce Filostrat a luat binecuvântare de la dânsul, i-a zis lui Cuviosul Gherman: „Șezi, frate, și-mi spune, din ce parte ești și de la care mănăstire?”.

El a răspuns: „Părinte, am fost singurul fiu născut la părinții mei, care nu de mult au murit; n-am voit să iau femeie, ci am ales să slujesc lui Dumnezeu în rânduiala monahicească, voind după aceea să-mi caut loc și un povățuitor de la care să învăț viața monahicească. Auzind de sfinția ta, cinstite părinte, am venit cale multă către acest loc, dorind să cad înaintea sfintelor tale picioare și să mă rog ție ca să mă primești în mănăstirea ta pe mine, cel ce doresc să mă pocăiesc de păcatele mele de mai înainte”.

Grăind el acestea, fericitul Gherman se uita cu dinadinsul la el și, cunoscând pătimașul lui nărav după fața și ochii lui, i-a grăit: „Fiule, de mare osteneală voiești a te apropia, dar nu știu de va fi după măsura puterii tale. Noi, bătrânii, abia putem sta împotriva ispitelor celor grele ale diavolului, care ne îndeamnă spre necurăție; iar tu ce vei face aici în floarea tinereților tale și în anii cei învăpăiați ai aprinderii pătimașe?”.

Filostrat răspunse: „Părinte, nu sunt oare pilde ale vieții celei îmbunătățite la tinerii asemenea cu mine care au biruit poftele? Oare Evdochia aceea a voastră, de care am auzit multe, străbătând pretutindeni slava despre viața ei cea îmbunătățită, n-a fost tânără și trăită în desfătări, iar acum a alergat la povățuirea voastră și petrece în călugărie statornică, biruindu-și trupul? Iată, nu voi tăcea, părinte, despre aceasta, că prin chipul ei mai vârtos sunt deșteptat și voiesc să-i urmez. Căci gândesc la floarea tinereților ei, cât de frumoasă și de bogată, în ce fel de desfătări și-a petrecut anii ei de mai înainte. Apoi, după toate acestea, într-un ceas schimbându-se deodată, s-a dus să slujească lui Hristos, pe calea cea strâmtă și cu scârbe. Și dacă ea a putut să treacă cu vederea toate și să-și omoare poftele pentru dragostea lui Hristos, apoi de ce, părinte, deznădăjduiești de mine, care sunt parte bărbătească, mai tare decât dânsa? Căci de aș putea s-o văd vreodată, nădăjduiesc să iau atâta tărie spre osârdia cea caldă și spre nevoință, încât să poată a-mi fi pildă pentru învingerea și izgonirea tuturor ispitelor diavolești, în toate zilele vieții mele”.

Auzind asemenea cuvinte, robul lui Dumnezeu Gherman i-a crezut minciuna ca un adevăr, pentru că îl socotea că voiește cu adevărat să slujească lui Dumnezeu; și a grăit către dânsul: „Nu te vom opri, fiule, ca să vezi pe Evdochia și să auzi de la dânsa cuvânt de folos, deoarece prin chipul ei voiești a merge la fapta bună”. Deci, chemând egumenul Gherman pe un cinstit monah bătrân, care ducea tămâie în mănăstirea de fecioare și pentru alte trebuințe de nevoie era trimis acolo adeseori, i-a zis: „Când vei merge în mănăstirea de fecioare, să iei cu tine pe acest frate, să vadă pe roaba lui Dumnezeu Evdochia, că voiește să se folosească de la dânsa și să urmeze vieții ei cea plăcută lui Dumnezeu”.

După puțină vreme monahul acela, având trebuință a se duce la mănăstirea de fecioare, a luat cu el și pe acel frate tânăr, precum i se poruncise de egumen. Filostrat, acoperit cu chipul monahicesc ca un lup în piele de oaie, intrând în mănăstirea de fecioare și văzând pe sfânta Evdochia, mireasa lui Hristos, s-a mirat de chipul ei cel smerit, de sărăcia ei și de chinuirea trupului. Căci vedea fața ei galbenă, ochii plecați în jos, gura tăcută, hainele proaste, patul așternut cu rogojină și o învelitoare aspră pe el. Deci, găsind el vreme de vorbă (alte monahii stând departe) a început a povesti către dânsa cu glas lin, grăind astfel: „Ce este aceasta ce văd, o, Evdochia, cine te-a amăgit pe tine care viețuiai în palate asemenea cu cele împărătești și te îndestulai de multe bogății și cu toate plăcerile, fiind în toate zilele în veselie și în bucurie, și te-a depărtat în acest loc pustiu? Cine te-a lipsit de poporul cetății, în care adeseori plimblându-te în haine luminoase, toți te cinsteau, se minunau de frumusețea ta și cu glasuri de laudă te fericeau pe tine? Care înșelător te-a adus dintr-atîtea bunătăți, în atâta sărăcie și în această viață urâtă? Iată, acum toată cetatea Iliopolis te caută. Ochii tuturor doresc să te vadă. Însăși zidurile preafrumoaselor tale palate se tânguiesc. Eu sunt trimis la tine, să spun despre dorirea poporului și, în numele tuturor, să te rog ca să te întorci în cetate și să mângâi cu a ta venire mâhnirea poporului pentru tine.

Ascultă-mă, doamnă și urmează-mi. Ieși din locuința aceasta proastă, din sărăcie, din hainele cele zdrențuite, din patul cel tare și intră în palatul tău cel dintâi, în mângâierile și în desfătările de mai înainte, cu care nu de mult erai îndestulată. Și chiar de ți-ai pierdut bogăția, dând-o străinilor în zadar, însă sunt gata toți ca iarăși îndată să te îmbogățească.

Pentru ce zăbovești și te îndoiești? Pentru ce, când toți îți sunt prieteni și-ți doresc binele, tu te faci însăți vrăjmașă și muncitoare? Au nu-ți este pagubă a ascunde atâta frumusețe a feței într-acest întuneric al viețuirii monahicești? Au nu-ți este pagubă, ca ochii tăi, cei asemenea cu razele soarelui, să-i strici cu netrebnicia plânsului? Ce folos îți este ca să-ți omori tinerescul trup, cel atât de frumos, cu foamea, cu setea și alte cumplite asprimi? Unde îți sunt bunele mirosiri ale parfumurilor tale, cu care, umblând prin cetate, umpleai văzduhul de bună mireasmă și toți te cinsteau ca pe o zeiță? Iată, după acele plăceri, singură, de voia ta, ți-ai ales partea vieții celei sărăcăcioase și lepădate.

Cui urmezi în atâta rătăcire? Care nădejde deșartă te-a scos din stăpânirea bunătăților atât de multe și din care mai multe era să ai? Cine din oamenii bogați își leapădă înșiși bogăția și o dau altora în zadar, precum ai făcut tu? Dar știm unde sunt bogățiile cele lepădate de tine; putem cu înlesnire a le lua și a le întoarce în a ta stăpânire; numai întoarce-te în cetate la noi, doamna noastră, Evdochia. Iată și aur destul ți-am adus pentru cale, iar pe celelalte risipite de tine, după ce vei veni în Iliopolis, le vom căuta îndată”.

Acestea bârfindu-le el, Sfânta Evdochia căuta la el cu mânie. După aceea, nesuferind mai mult să asculte viclenele și înșelătoarele lui cuvinte, i-a zis cu mânie: „Dumnezeul izbândirilor să te certe; Domnul nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, a Cărui roabă nevrednică sunt, pe tine cel ce ai venit aici cu gând rău, să nu te lase a te întoarce la ale tale, de vreme ce ești fiu al diavolului”.

Aceasta zicând, a suflat în fața lui și îndată acel mincinos monah, ticălosul înșelător, a căzut mort la pământ înaintea ei. Iar surorile fecioare, privind la vorba lor, stăteau departe, încât nu puteau înțelege cuvintele grăite de dânșii; apoi, văzând pe acel om căzând, din suflarea Evdochiei, mort la picioarele ei, foarte s-au înspăimântat.

Deci, mai întâi se minunau de un lucru ca acesta ce covârșea puterea firească și au cunoscut darul lui Dumnezeu într-însa. După aceea au început a se teme ca nu cumva să afle mirenii și judecătorii și, făcând cercetare ca pentru ucidere, le vor arde mănăstirea. Căci elinii, fiind închinători de idoli, urau pe creștini și mănăstirile lor. Deci se sfătuiau între ele, ce să facă, pentru că nu îndrăzneau să întrebe pe Evdochia de lucrul ce se făcuse.

Una dintre dânsele a zis: „Să tăcem acum, de vreme ce este seară și noaptea se începe; însă să ne rugăm Domnului la noapte, doar ne va descoperi pricina morții monahului aceluia și ne va povățui ce să facem”. Venind miezul nopții, când avea îndată să se înceapă obișnuita cântare de miezul nopții, Domnul S-a arătat Evdochiei în vis, zicând: „Scoală, Evdochia, de preamărește pe Dumnezeul tău, și nu departe de trupul mort al ispititorului tău, trimis de diavol asupra ta, plecându-ți genunchii, roagă-te către Mine și îndată îi voi porunci să se scoale viu. Căci el se va scula cu puterea Mea și va cunoaște cine sunt Eu, Cel în care crezi tu; iar darul Meu în tine mai mult se va înmulți”.

Sfânta Evdochia, deșteptându-se din somn, a făcut multă rugăciune către Stăpânul ei, și a înviat pe cel mort. Deci Filostrat, sculându-se din moarte ca din somn, și cunoscând pe adevăratul Dumnezeu, de a Cărui milostivire s-a învrednicit, s-a aruncat la picioarele fericitei, zicând: „Rogu-mă ție, fericită Evdochia, adevărată roabă a adevăratului Dumnezeu, primește-mă pe mine cel ce mă pocăiesc și iartă-mă că te-am mâhnit cu cuvintele mele viclene și necurate căci am cunoscut cât de bun și de puternic Stăpân ai”.

Fericita Evdochia i-a zis: „Mergi într-ale tale cu pace și să nu uiți facerile de bine ale lui Dumnezeu cele arătate spre tine, nici să te depărtezi din calea cea dreaptă a sfintei credințe ce ai cunoscut-o și pe care o făgăduiești Dumnezeului meu”.

Stăpânea atunci în țara aceea împăratul Aurelian; nu acela care după acei ani a fost cezar al Romei, ci altul cu numele aceluia, care se supunea cezarului Romei. Către acela Evdochia a fost clevetită, pentru că adunându-se unii din cei mai mari, care fuseseră mai înainte în lume iubiții ei slăviți și de mare neam, și făcând sfat, au scris împăratului o scrisoare, clevetind că Evdochia a dus cu sine într-un loc pustiu mult aur care se cădea vistieriilor împărătești. Și-l rugau ca să li se dea o ceată de oaste care să meargă să afle pe cea fugită și s-o întoarcă în cetate; iar aurul să-l ia spre paza poporului, de vreme ce ea s-a lipit de credința galileienească ce mărturisește pe un oarecare Hristos, și așa a necinstit pe zeii cărora și împărații li se închină.

Aurelian, auzind despre aurul cel mult, s-a învoit cu lesnire la fapta lor. Și îndată, chemând pe un sutaș, i-a poruncit ca, luând ostași, să meargă să ia pe Evdochia împreună cu aurul, și s-o aducă înaintea lui. Iar comitele, luând trei sute de ostași, s-a dus spre pustia aceea unde era Evdochia și mănăstirea de fecioare. Fiind ei pe cale, Domnul S-a arătat Evdochiei în vedere de noapte, zicându-i: „Mânia împărătească s-a ridicat asupra ta, însă nu te teme, că Eu totdeauna sunt cu tine”. Iar după ce sutașul s-a apropiat cu ceata sa de acea mănăstire feciorească, văzând zidurile, se opri așteptând noaptea, căci era la asfințit; și orânduia oastea ca să năvălească noaptea deodată asupra mănăstirii din toate părțile. Dar când erau să pornească spre zidurile mănăstirii îndată i-a împiedicat puterea cea mare și nevăzută a lui Dumnezeu, încât ei n-au putut să pășească câtuși de puțin spre mănăstire, în toată noaptea aceea.

Făcându-se ziuă, vedeau zidurile mănăstirii, dar nu puteau să vină la dânsele; astfel trei zile și trei nopți ispitindu-se, nimic n-au sporit. Și neștiind ei ce să mai facă, iată a năvălit asupra lor deodată un balaur mare, înfricoșat; iar ei, lepădându-și armele, au fugit de frică. Și măcar că au scăpat de dinții balaurului, însă de veninul aceluia n-au scăpat. Căci fiind foarte vătămați de duhul cel purtător de moarte al balaurului, unii dintre dânșii au căzut deodată și au murit, iar alții, tăvălindu-se abia vii pe cale, erau aproape de moarte. Numai singur comitele cu trei ostași s-a întors la împăratul.

Împăratul, umplându-se de mânie, a zis către boieri: „Ce vom face fermecătoarei aceleia, care a ucis cu farmecele sale atât de mulți ostași de-ai noștri? Căci nu se cuvine ca o faptă așa rea să fie lăsată fără de pedeapsă”.

Făcând sfat, s-a sculat fiul împăratului, zicând: „Eu voi merge cu mai multă putere de oaste și, dărâmând locașul desfrânatei, voi aduce pe Evdochia aici”. Învoindu-se împăratul cu toți, a doua zi s-a dus fiul împăratului cu ostașii, ca să strice locașul acela pustnicesc și să prindă pe Evdochia. Dar apropiindu-se el pe cale de un sat al tatălui său și înserând, a voit să rămână acolo, căci era frumos locul de odihnă. Și, după obiceiul tinerilor, sărind de pe cal, s-a lovit cu piciorul de o piatră și și-a rănit piciorul foarte încât pe mâinile ostașilor a fost dus pe pat. Iar la miezul nopții, nesuferind durerea ce se înmulțise, a murit; și s-a întors oastea la împăratul, ducând mort la dânsul pe fiul său.

Împăratul, văzându-și deodată mort pe fiul său, a căzut de jale, apoi s-a strâns toată cetatea și s-a făcut țipăt, jelindu-se poporul de moartea fiului împăratului, și însuși împăratul murea de jale. Și era acolo în popor și Filostrat. Acela, apropiindu-se către cei ce erau aproape de împărat, le-a spus despre Evdochia, cum că este roabă a lui Dumnezeu și nimeni nu poate s-o vatăme, de vreme ce o păzește pe dânsa puterea cerească. Iar de voiește împăratul să-și vadă fiul viu, să trimită cu cinste la dânsa rugăminte, ca să roage pe Dumnezeul ei să-l învieze pe mort. „Căci eu – zicea Filostrat -, am cercat asupra mea puterea rugăciunii ei și a lui Dumnezeu grabnică milostivire”. Auzind acea vorbă și puțin venindu-și în putere împăratul și ascultând de la Filostrat cele ce i s-au întâmplat, a crezut celor povestite. Apoi îndată a trimis la fericita Evdochia pe tribunul său, cu numele Vavila, cu cinstită și smerită scrisoare de rugăminte. Iar acela ajungând la locaș, Sfânta Evdochia, cu smerenie luând împărăteasca scrisoare și, închinându-se până la pământ, a zis: „Pentru ce împăratul scrie cartea sa către mine, care sunt săracă și păcătoasă?”.

Iar tribunul, până ce sfânta avea să citească împărăteasca scrisoare, s-a depărtat la oarecare loc deosebit al mănăstirii și a aflat acolo o carte deschisă. Apoi, privind într-însa, a văzut scris această: Fericiți sunt cei ce cearcă mărturiile Tale, Doamne. Și, citind până la sfârșit psalmul acela, a adormit cu capul plecat pe carte. Și a văzut în vis pe un tânăr luminat care, lovindu-l în coastă cu toiagul ce-l purta, i-a zis: „Scoală Vavilo, mortul te așteaptă pe tine”. Vavila, deșteptându-se, s-a spăimântat de îngereasca arătare și, alergând, a spus aceea fericitei Evdochia; și o rugă ca degrabă să-l elibereze pe el. Iar ea, chemând pe toate surorile, a zis către dânsele: „Surorile și maicile mele, ce mă sfătuiți să fac față de cele ce scrie împăratul către a mea smerenie?”. Iar ele, ca și cu o gură, au zis: „Darul Duhului Sfânt te va povățui pe tine. Scrie la împăratul ceea ce place lui Dumnezeu”.

Fericită, rugându-se din destul, a șezut și a scris la împăratul astfel: „Eu, o femeie proastă, nu știu pentru ce împărăția ta ai voit a trimite la mine scrisoarea ta? Pentru că sunt ticăloasă și plină de păcate. Și mustrată fiind în conștiința mea de atât de multe fărădelegi ale mele, nu am îndrăzneală către Hristos, Dumnezeul meu a-L ruga să se milostivească spre tine și să-ți dea pe fiul tău viu. Însă nădăjduiesc la adevărata bunătate și putere a Domnului meu, că, dacă tu cu toată inima vei crede întru adevăratul Dumnezeu, Cel ce înviază morții și vei crede în El cu neîndoire, va arăta spre tine și spre fiul tău mila Sa cea mare. Pentru că nu se cuvine omului să cheme sfântul și înfricoșatul Lui nume și să se roage pentru orice, dacă mai întâi nu va crede în El cu suflet curat.

Deci, dacă din tot sufletul vei crede, vei vedea puterea cea mare a lui Dumnezeu Celui fără de moarte, de milostivirea Lui te vei învrednici și te vei îndulci de facerile de bine ale Lui”. Acestea scriindu-le și pecetluind scrisoarea cu trei semne de cruce, a dat-o trimisului și l-a eliberat.

Iar tribunul, întorcându-se la împărat, nu i-a dat scrisoarea Sfintei Evdochia, ci mai întâi a pus-o pe pieptul mortului, chemând cu mare glas numele lui Hristos. Și îndată mortul a luat putere de viață, a deschis ochii și a grăit; apoi s-a sculat ca din somn, viu și sănătos, toți mirându-se și spăimântându-se de acea preaslăvită minune. Atunci împăratul cu mare glas a strigat, grăind: „Mare este Dumnezeul creștinei Evdochia, adevărat și drept este Dumnezeul creștinesc! Cu dreptate la Tine scapă mulți și prin dreapta credință fac minuni cei ce cred întru Tine, Hristoase, Doamne! Primește-mă și pe mine, cel ce vin la Tine, căci cred în numele Tău cel sfânt și mărturisesc că Tu ești Unul, Adevăratul Dumnezeu sfânt și binecuvântat în veci”.

Astfel, crezând împăratul în Hristos Dumnezeu, s-a botezat de către episcopul cetății, împreună cu femeia sa, cu fiul cel înviat din morți și cu o fiică a lor anume Ghelasia, și a făcut milostenii multe la săraci. Apoi fericitei Evdochia i-a trimis aur din destul pentru zidirea unei sfinte biserici și a poruncit să se zidească cetate în locurile acelea unde viețuia Sfânta Evdochia, și adeseori scria către dânsa, trebuindu-i sfintele ei rugăciuni. Sporind împăratul întru sfânta credință și în fapte bune, nu după multă vreme s-a odihnit întru Domnul, asemenea și femeia lui. Iar fiul după aceea a fost făcut diacon, apoi, murind episcopul cetății aceleia, s-a făcut episcop în locul lui. Dar încă și sora lui, Ghelasia, trecând cu vederea deșertăciunea lumii și fugind de nuntă, dându-se Domnului spre slujbă, s-a dus în taină, împreună cu doi eunuci ai săi, în mănăstirea Sfintei Evdochia și a viețuit acolo până la sfârșitul său, slujind și bineplăcând lui Dumnezeu.

Apoi, întărindu-se legea elinească cea fărădelege a închinării la idoli, mulți care slujeau în taină adevăratului Dumnezeu, fiind vădiți de vrăjmașii Lui erau siliți spre aceeași pierzare.

Într-acel timp în cetatea Iliopolis era un ighemon anume Dioghen, râvnitor al necuraților zei și slujitor înfocat al acelora, prigonind mult pe cei ce se lepădau de închinarea idolilor. Acela voise să-și ia femeie pe Ghelasia cea mai sus pomenită, fiică a împăratului. Iar tatăl ei, împăratul Aurelian, nu-l oprea, câtă vreme era în necredință. Iar după ce s-a luminat cu Sfântul Botez, atunci n-a voit să-și dea pe fiica sa unui bărbat necredincios, fără numai dacă ar primi și el credința în Hristos. Apoi, nu după multă vreme, Aurelian murind în dreaptă credință, iar Ghelasia temându-se că nu cumva să fie răpită cu sila spre nuntă de Dioghen, a fugit, precum s-a zis, în mănăstirea Cuvioasei Evdochia. Și nimeni nu putea să știe unde se ascunsese Ghelasia, fără numai se vorbea cum că la Evdochia se ascunde.

Deci, Dioghen ighemonul a trimis cincizeci de ostași ca să prindă prin ispitire pe Evdochia, ca pe o creștină. Dar mergând ei pe drum, Evdochiei i s-a arătat Domnul, noaptea, zicându-i: „Fiică Evdochio, trezește-te și stai în credință bărbătește, că a venit vremea ca să mărturisești numele Meu și să preamărești slava Mea; iată ți s-a gătit nevoința prin care să alergi. Vor năvăli asupra ta îndată niște oameni înfricoșați ca niște fiare, iar tu nu te tulbura și nici nu te înspăimânta, că Eu voi fi cu tine împreună călător și ajutător, întru toate nevoințele și ostenelile tale”.

Sfârșindu-se vedenia aceea, ostașii au sărit noaptea peste zidul mănăstirii; care lucru simțindu-l cuvioasa, a ieșit la dânșii întrebându-i: „Ce vă trebuie de aici și pe cine căutați?”. Iar ostașii au prins-o și o întrebau despre Evdochia. Iar ea le-a făgăduit că îndată le va da în mâini pe Evdochia, numai să-i dea drumul puțin.

Deci, alergând în biserică și intrând în Sfântul Altar, a descoperit chivotul cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos și, luând o parte din ele, a ascuns-o în sânul său. Apoi, ieșind la ostași, a zis: „Eu sunt Evdochia! Pe mine să mă prindeți și să mă duceți la cel ce v-a trimis pe voi!”. Aceia prinzind-o, au dus-o pe ea la drum.

Noaptea era fără lună și foarte întunecoasă, iar înaintea sfintei mergea un tânăr preafrumos și luminat, ducând lumină înainte și luminând calea ei. Acela era îngerul Domnului, pe care ostașii nu-l vedeau și nici lumina nu o vedeau, ci numai pe singură Evdochia o priveau. Însă ostașii voiau să pună pe Evdochia pe cal, dar ea nu a voit, ci le-a răspuns: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar eu nădăjduind spre Hristos, Dumnezeul meu, pe jos, cu bucurie, voi merge”. Ajungând ei în cetate, a poruncit ighemonul să închidă pe Evdochia în temniță, până a doua zi.

A treia zi, chemând pe străjerul temniței, l-a întrebat, zicând: „N-a dat cineva bucate sau apă fermecătoarei aceleia?”. Străjerul a răspuns: „Mă jur pe mila ta, stăpâne al meu, că nici mâncare, nici băutură nu i-a dat ei cineva. Însă am văzut-o, de câte ori am privit-o, că era întinsă cu fața pe pământ, închinându-se, precum gândesc, Dumnezeului său”. Zis-a ighemonul: „Mâine de dimineață voi face cercetare și judecată despre dânsa, că acum mă îndeletnicesc cu alte treburi”.

Sosind a patra zi, Dioghen ighemonul a șezut la judecată și a poruncit să-i aducă înainte pe Evdochia. Și, văzând-o pe ea cu chipul smerit, în haine proaste și uitându-se în jos, a poruncit slugilor să-i descopere fața ei. Și îndată s-a luminat fața cea descoperită a Cuvioasei ca fulgerul. Iar Dioghen, înspăimântându-se de negrăita ei frumusețe și de cinstea feții ei cea strălucită cu dumnezeiescul dar și privind mult spre o frumusețe ca aceea, slăbea tot cu gândul. După aceea, întorcându-se către ai săi, a zis: „Mă jur pe zeul meu, Soarele, că nu se cade să dăm la moarte o frumusețe ca aceasta cu raze de soare. Dar ce vom face, nu știm”.

Deci a zis către dânsul unul din cei ce ședeau cu el, îndreptător de lege: „Oare se pare măriei tale că frumusețea ei este firească? Nicidecum, ci sunt fermecătorești năluciri. Oare nu știi cât de mult pot fermecătorii? Cred că dacă fermecătoria se va izgoni, îndată nefrumusețea firească se va arăta”. Iar ighemonul a zis către fericită: „Spune-ne nouă mai întâi numele tău, neamul și viața ta”.

Sfânta, îngrădindu-se pe sine cu semnul Crucii, a zis: „Mă numesc Evdochia, iar de neamul meu și de ce fel de viță sunt, nu este trebuință a afla. Una este de trebuință a ști despre mine, cum că sunt creștină. Iar Ziditorul tuturor, cu negrăita Sa milă, de atâta dar al Său mă învrednicește pe mine nevrednica, încât nu mă oprește a mă numi roabă a Lui. De aceea mă rog ție, o, ighemoane, nu-ți pierde în zadar vremea cu cuvinte deșarte, ci degrabă fă cu mine ceea ce v-ați obișnuit a face cu ceilalți creștini. Judecă, muncește-mă precum îți place ție și mă dă la moarte; căci nădăjduiesc spre Hristos, Adevăratul Dumnezeul meu, că nu mă va trece cu vederea și nici nu mă va lăsa”.

Iar ighemonul i-a zis: „La a noastră întrebare, cu atât de multe cuvinte ai răspuns; dar când vom începe a te chinui cu multe răni, cât de multe vei grăi? Însă spune-ne nouă îndată, pentru ce ai lăsat cetatea și pe zei fără de cinste trecându-i cu vederea, te-ai depărtat în locuri pustii și ai dus împreună cu tine și averea poporului, cu înșelăciune deșertând vistieriile cetății?”.

Sfânta a răspuns: „Pentru ce am lăsat cetatea cu un cuvânt voi răspunde: liberă am fost și, ce am voit, aceea am făcut. Căci care lege oprește pe omul liber să meargă oriunde va voi? Iar pentru aur cine mă întreabă? Voiesc ca să-mi stea de față clevetitorul, căci îndată se va arăta că este deșartă clevetirea, și minciuna înaintea adevărului se va stinge. Au doară avere străină am luat eu?”. Și făcându-se lungă dispută de amândouă părțile, iar sfânta aflându-se nebiruită în cuvânt și cu credința neschimbată, ighemonul a poruncit să o dezbrace până la mijloc și patru bărbați să-i strivească coastele ei, până i se vor vedea măruntaiele.

Deci, așa a muncit pe sfânta două ceasuri, dându-i crude dureri prin acele cumplite munci. Atunci iarăși a zis către dânsa stăpânitorul: „O, femeie, fie-ți milă de frumusețea ta și jertfește zeilor, ca să nu piară chipul cel bun și frumusețea ta”. Zis-a sfânta către dânsul: „Dacă ai fi fost un om cunoscător, ca să judeci drept, ai fi cunoscut și tu folosul tău, ca să crezi în adevăratul Dumnezeu, și ți-ar fi iertat fărădelegile tale ca un milostiv; dar fiindcă conștiința ta te osândește la moarte, de aceea te așteaptă munca focului celui veșnic”.

Atunci, mâniindu-se și mai mult, ighemonul a poruncit s-o dezbrace de tot, s-o spânzure de un lemn și s-o bată și mai tare. Deci, dezbrăcând-o ostașii, au găsit cutiuța cu partea preacuratului și de viață făcătorului Trup al lui Hristos pe care ea o luase, ieșind din mănăstire. Apoi luând-o slugile, neștiind ce este, au dat-o ighemonului; iar el deschizând-o, îndată acea parte a preacuratului Trup al Stăpânului Hristos s-a prefăcut în foc și în văpaie mare, care, înconjurând pe slugile tiranului, i-a ars, vătămând chiar și umărul stâng al ighemonului. Iar el, căzând la pământ, striga de durere către soare, că pe acela îl avea el în loc de Dumnezeu, și zicea: „Stăpâne soare, vindecă-mă, că îndată voi da focului pe fermecătoarea aceasta, căci știu că pentru dânsa mă pedepsești, deoarece n-am pierdut-o până acum!”.

Zicând acestea, îndată a căzut peste el foc ca un fulger și, arzându-i trupul ca un tăciune, l-a lăsat mort, încât cuprinse pe toți frică și spaimă. Iar unul din ostași a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luminos stând lângă dânsa, ca și cum îi vorbea la ureche și o mângâia. Apoi i-a acoperit umerii dezgoliți și pieptul cu o pânză mai albă decât zăpada. Ostașul văzând aceasta, s-a apropiat de sfânta și a zis: „Cred și eu în Dumnezeul tău! Primește-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, roaba Dumnezeului Cel viu!”.

Fericita răspunse: „Să fie peste tine, fiule, darul întoarcerii celei bune, că, precum te văd, acum începi a viețui ca un nou născut, și de voiești să te mântuiești, fugi departe de necredința cea de mai înainte”. Grăit-a ostașul: „Mă rog ție, roaba Domnului, milostivește-te puțin și spre ighemon și-i cere de la Dumnezeul tău întoarcere în viață, ca prin tine să cunoască pe adevăratul Dumnezeu și să creadă într-Însul”.

Zicând acestea, s-a apropiat de lemn și a dezlegat-o. Iar sfânta muceniță, plecându-și genunchii, s-a rugat mult; după aceea s-a sculat și a strigat cu mare glas: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce știi tainele oamenilor, Cel ce ai întărit cerul cu cuvântul și toate le-ai făcut cu înțelepciune, poruncește ca, prin voia Ta cea tare și puternică, să învieze toți cei arși de focul cel trimis de la Tine; ca mulți din cei ce sunt credincioși să se întărească la sfânta credință iar necredincioșii să se întoarcă la Tine, Dumnezeul cel veșnic, pentru a se preamări preasfânt numele Tău în vecii vecilor”.

După aceea, s-a apropiat de cei morți și fiecăruia, luându-l de mână, îi zicea: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a înviat din morți, scoală-te și fii sănătos ca și mai înainte”. Și așa, unul câte unul deșteptându-i și sculându-i ca din somn, pe toți i-a făcut vii cu puterea lui Hristos.

Făcându-se aceste preaslăvite minuni și toți privind la ele cu negrăită mirare și spaimă, deodată s-a făcut țipăt și plângere lângă locul cel de judecată, pentru că la comitele Diodor, cel ce stătea acolo cu oastea, venise vestea despre moartea năprasnică a Firminei, femeia lui, care, înăbușindu-se în baie, s-a lipsit de viață. Diodor, rupându-și hlamida la vestea neașteptată, fiind cuprins de mare jale și tânguindu-se, alerga acolo unde i se spusese că îi este femeia moartă și au alergat după dânsul mulți din popor.

Apoi s-a dus acolo și Diogen ighemonul, cel sculat din morți, ca din somn, și văzând cu adevărat femeia cea moartă a comitelui, s-a întors la Sfânta Evdochia și a zis către dânsa: „Cred cu adevărat că Dumnezeul tău este cu neasemănare mai mare și mai puternic decât zeii noștri. Deci, dacă voiești să înmulțești și să întărești în mine această credință, care s-a început și este încă slabă, mă rog ție, vino cu mine la Firmina cea moartă, pe care dacă o vei scula din morți, atunci nelepădându-mă, nici îndoindu-mă, voi crede desăvârșit în Dumnezeul tău”. A grăit lui Sfânta Evdochia: „Nu numai pentru tine va face Dumnezeu voia Sa, din nemăsurată milostivire, dar și pentru toți cei ce doresc să intre în Împărăția Lui! Deci, să mergem unde zici și Dumnezeu să ne ajute!”.

Mergând ei împreună cu poporul, i-au întâmpinat cei ce duceau patul cu trupul cel mort, și sfânta a poruncit să stea patul. Apoi, lăcrimând, s-a rugat destul și a luat de mâna pe cea moartă și a zis cu mare glas: „Dumnezeule Cel mare și veșnic, Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce ești Cuvântul Tatălui, prin Care se scoală morții, binevoiește, rogu-mă, să faci această mare minune, spre încredințarea celor ce stau înainte; poruncește Firminei să învieze și dă-i duh de pocăință, ca să se întoarcă la Tine, Dumnezeul Cel pururea viu și veșnic!”.

Așa rugându-se sfânta, îndată Firmina s-a sculat de pe pat și tot poporul a strigat cu glas ca și cu o gură, grăind: „Mare este Dumnezeul Evdochiei, adevărat și drept este Dumnezeul creștinilor; te rugăm pe tine, roaba Dumnezeului Celui viu, mântuiește-ne și pe noi, căci credem în Dumnezeul tău!”.

Diodor, văzându-și femeia sa vie, s-a umplut de negrăită bucurie și, aruncându-se la picioarele cuvioasei, a zis: „Mă rog ție, roaba lui Hristos, fă-mă și pe mine creștin; căci acum am cunoscut cu adevărat cine și cât de mare este Dumnezeul Căruia Îi slujești”. Și a fost botezat Diodor, femeia lui și toată casa, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, cum și mulți din popor. Asemenea s-a botezat și Dioghen cu toată casa sa, care a petrecut neschimbat în sfânta credință până la sfârșitul său.

După acestea Cuvioasa Evdochia petrecea în casa lui Diodor după dorința lui, și învăța cuvântul lui Dumnezeu pe creștinii cei din nou luminați. S-a mai întâmplat că, într-o grădină din apropiere, un tânăr anume Zinon, care dormea la amiază, a murit, fiind vătămat de veninul unui balaur purtător de moarte. Iar maica acelui tânăr, fiind văduvă, se tânguia nemângâiata pentru dânsul, că era singurul născut al ei. Înștiințându-se despre aceea mielușeaua lui Hristos, Evdochia, a zis lui Diodor: „Să mergem să mângâiem pe văduva aceea care plânge; și vei vedea minunata milostivire a Dumnezeului nostru”. Deci mergând, a găsit pe tânăr umflat foarte tare, și învinețit de veninul balaurului.

Apoi zis sfânta către Diodor: „Acum este vremea să se arate credința ta ce o ai spre Dumnezeu. Roagă-te, ridicându-ți ochii inimii sus, și să înviezi pe mort”. Diodor a răspuns: „Doamna mea, roaba lui Hristos, sunt nou în credință și ochii inimii mele nu pot a-i întări în Dumnezeu, neclintit cu gândire la El”. Sfânta i-a zis: „Eu cred Dumnezeului meu cu neîndoire, că pe păcătoșii ce se pocăiesc îi ascultă și le dă degrabă răspuns cererilor lor. Deci, cheamă cu tot sufletul pe Domnul Cel Atotputernic și va face cu noi mila Sa”.

Atunci Diodor, plecându-și grumazul și bătându-și pieptul, a început cu lacrimi a grăi cu mare glas înaintea tuturor: „Doamne Dumnezeule, Care pe mine nevrednicul, păcătosul și necredinciosul ai binevoit a mă chema la sfânta credință în Tine și pe această cinstită a Ta roabă ai trimis-o la noi spre mântuirea sufletelor noastre, auzi și a mea păcătoasă și nevrednică rugăciune, știind credința mea cea neschimbată și neîndoită către Tine, și poruncește tânărului cel omorât de balaur să învie, întru slava Ta, ca și de el și de tot duhul să se preamărească sfântul Tău nume în veci”. Astfel rugându-se Diodor, a zis către cel mort: „În numele lui Iisus Hristos, Cel răstignit în zilele lui Pilat din Pont, scoală-te, Zinone!”. Mortul îndată s-a sculat, a pierit vinețeala trupului său și s-a făcut trupul lui sănătos ca mai înainte. Și toți slăveau pe Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, și au crezut în El.

Vrând să se ducă poporul, a zis către dânșii fericita mielușea a lui Hristos, Evdochia: „Îngăduiți puțin, fraților, căci încă mai are a se preamări Hristos, Mântuitorul nostru!”. Ascultând-o poporul, sfânta s-a rugat către Dumnezeu, iar balaurul acela care-l vătămase pe tânăr, fiind izgonit de un foc minunat, fugea șuierând înfricoșat, aruncându-se și înfuriindu-se înaintea tuturor, dar s-a sfărâmat și a pierit.

Atunci, toți cei ce priveau la aceea, mergând cu femeile și cu copiii la episcopul Iliopolei, au primit Sfântul Botez. Iar Cuvioasa Evdochia s-a întors la mănăstirea sa și viețuia în obișnuitele sale osteneli monahicești. Însă venea uneori și în cetate, întărind pe credincioși, iar pe necredincioși încredințându-i și aducându-i la Hristos Dumnezeu.

Și a trăit, după botezul ei, cam cincizeci și șase de ani și s-a sfârșit prin chinuire astfel: Murind în creștineasca credință Dioghen ighemonul, a venit în locul lui alt ighemon, anume Vichentie, om mânios și vrăjmaș creștinilor. Acela, auzind cele despre Cuvioasa Evdochia, a trimis ostași de i-au tăiat cinstitul ei cap. Și astfel, Prea Cuvioasa Muceniță Evdochia s-a sfârșit prin tăiere de sabie, în luna lui martie, în ziua dintâi, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Policarp al Smirnei (69/81 – 155/167)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei

Sfântul, slăvitul și sfințitul mucenic Policarp a fost episcop al Smirnei și unul din Părinții apostolici.

S-a născut între anii 69 și 81 d.Hr. și a mucenicit între anii 155 și 167.

L-a cunoscut personal pe sfântul apostol și evanghelist Ioan.

Prăznuirea lui se face la 23 februarie.

Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, „roditor în toate cele bune” (Coloseni 1, 10), s-a născut în secolul I și a trăit în Smirna – Asia Mică (astăzi orașul modern Izmir, în Turcia).

A rămas orfan la o vârstă fragedă și a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger.

După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunțat la toate bunurile sale și a început o viață castă, îngrijind bolnavii și infirmii.

El se simțea sufletește foarte aproape de Sf. Vucol, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredințându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserică, apoi hirotonindu-l în sfânta preoție.

Sf. Apostol Ioan Teologul mai trăia în acea vreme și, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice.

Cu puțin înainte de a muri, Sf. Vucol și-a exprimat dorința ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei.

Când Sf. Policarp a fost sfințit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos.

Sf. Policarp și-a condus turma cu râvnă apostolică și a fost foarte iubit de cler. Sf. Ignatie al Antiohiei Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu” (prăznuit la 20 decembrie și la 29 ianuarie), îi poartă multă dragoste și mult respect sfântului Policarp.

În timp ce se îndrepta spre Roma unde îl aștepta execuția, Sf. Ignatie i-a scris Sfântului Policarp următoarele:

Aceste vremuri au nevoie de tine pentru a-L găsi pe Dumnezeu, așa cum piloții au nevoie de vânt și marinarii în furtună caută un port.”

Între anii 161-180 împăratul Romei Marcus Aurelius a început o cruntă persecuție împotriva creștinilor iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, „tatăl tuturor creștinilor” și „ademenitorul întregii Asii”.

În acest timp, la rugămințile credincioșilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna.

Când soldații au venit să-l ia, el i-a întâmpinat și i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu.

Suferințele și moartea sa sunt prezentate în „Epistola creștinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici”, una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creștine.

La judecată, Sf. Policarp și-a mărturisit cu hotărâre credința în Hristos și a fost condamnat să fie ars de viu.

Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, așa că îl pot lega doar cu niște sfori.

Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă.

Văzând că flăcările nu-și fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările.

Corpul martirului Policarp a fost incinerat.

Creștinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său la 23 februarie.

Sfântul Irineu de Lyon (prăznuit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, a păstrat o relatare despre sfânt, pe care o citează și Eusebiu de Cezareea în a sa Istorie ecleziastică (V, 20):

Eram foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica”, îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, „dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a șezut și a vorbit, cum a pășit, cum a gândit în viață, cum era înfățișarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan și cum povestea el însuși ceea ce a auzit de la alți mărturisitori ai Domnului despre viața, învățăturile și minunile Sale”.

Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenție cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în fața lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt și binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat și și-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!

În timpul vieții, sfântul episcop a scris mai multe epistole către obștea sa și către alți oameni, dintre care singura care a supraviețuit până astăzi este Epistola către Filipeni, care, după mărturia Sf. Ieronim, a fost citită în bisericile din Asia Mică la sfintele slujbe.

Această epistolă a fost scrisă de sfânt ca răspuns la dorința Filipenilor de a primi niște scrisori despre martirul Ignatie (prăznuit la 20 decembrie) care erau în posesia Sf. Policarp.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Policarpe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul 1:

Roduri cuvântătoare aducând Domnului, Policarpe înțelepte, prin fapte dumnezeiești te-ai arătat după vrednicie dumnezeiesc ierarh, fericite. Pentru aceasta astăzi luminându-ne cu cuvintele tale, lăudăm a ta vrednică de laudă pomenire, preamărind pe Dumnezeu.

Icos

Adăpându-te cu bunătatea înțelepciunii, ai umplut din ea turma ta de cunoștința lui Dumnezeu; și ai făcut să strălucească întreita lumină a Dumnezeirii, învățând că Tatăl este nenăscut, că Fiul este născut și că Duhul Sfânt este purces; și ai propovăduit în chip lămurit o singură Dumnezeire și o singură slavă; și păgânătatea idolilor din mijloc ai scos-o, aducând ca niște roade coapte, preamărite, sufletele celor ce cred în Sfânta Treime; întru Care ne-am botezat, întru Care și credem preaslăvind pe Domnul.

Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (23 Februarie)

 

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000, pp. 152, 198) precizează că Sf. Policarp trebuie reprezentat un episcop bătrân, cu barba rotundă și despărțită în două.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei (69/81 - 155/167) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Policarp, Episcopul Smirnei (69/81 – 155/167) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare.

Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp și a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?” Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm”.

Stăpânitorul auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguință, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.

Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.

Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:

Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deșertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflându-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: „Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem”. Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.

Sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: „Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu”. Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: „Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp”. Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.

În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.

Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Având mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvântare de la maica sa și s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dânșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din țară în țară și, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.

Petrecând multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.

Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rânduiala și starea lui, ci ședea mai jos decât toți, ca un om simplu.

Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfârșitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvântătoare zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule”. Și a adormit în pace.

Apoi, adunându-se mulți episcopi la îngroparea Sfântului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începându-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alții vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brâu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfântul Duh, ocârmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mântuirea sufletelor omenești și făcând minuni mari.

Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.

Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu – pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfârșindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.

Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească – pentru că era seara târziu – și, luând puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: „Policarpe!”. El a răspuns: „Ce este, Doamne?” Grăit-a îngerul: „Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată”. Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvârșeau într-însa multe fărădelegi.

Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mâhnea zicând: „Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn și unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească”. Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deșteptând iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: „Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu ești într-însa, părinte”. Grăit-a părintele: „Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră”.

Arătându-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, când au ieșit amândoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis până la unul pe toți care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând și căutând spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci”.

După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică și de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi și însângerați, pentru că toate hainele de pe dânșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.

În casa stăpânitorului era un creștin, care a zis către stăpânitor: „De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău”. Și, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: „Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrând, de aici”. Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieșit și a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.

După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gâlceavă mare, plângere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducându-și aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: „Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire”. Și, trimițându-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-și înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpânitorul și începătorii cetății au rugat pe sfânt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult și adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alți ani.

Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mâinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna – în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturisește despre aceasta, zicând: „Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dânșii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp și noi – zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrân. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decât mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli”.

Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dânsul, zicându-le: „Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu”. Pe același Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: „Mă cunoști oare?” El i-a răspuns: „Te știu că ești cel întâi născut al diavolului”. Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânșii, căci se sârguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfântul Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osândit”. Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.

După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfârșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: „Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuți, încât toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau târâți pe hârburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau”.

Între alți răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergând la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.

Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzând fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.

Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptându-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dânsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzând pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieșit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blândețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirându-se, au zis între dânșii: „Era drept să suferim atâta osteneală și sârguința pentru căutarea bătrânului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănânce și să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.

El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întâmpinat în cale și, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi”. Ei, mâniindu-se și ocărându-l, l-au aruncat din caretă și, căzând, bătrânul și-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.

Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: „Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu ești Policarp?” El a răspuns: „Eu sunt.” Grăit-a judecătorul: „Cruță-ți bătrânețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: „Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”.

Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mâinile spre cer și, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozește, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci”.

Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brâul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânșii: „Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte”.

Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfântul Policarp, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvârșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfântului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.

După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt și înălțându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată de vânt, așa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sânge neobișnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.

După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.

Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de preț, adunându-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.

Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin. Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sunt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârșit pomenirea Sfântului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai – adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinților celor aleși, precum a săvârșit pătimirea și Sfântul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.

Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cerească Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Apostolul Onisim (†109)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Apostolul Onisim

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Onisim, din Cei Șaptezeci, este pomenit de Biserică la 15 februarie și 22 noiembrie, iar împreună cu Cei Șaptezeci în 4 ianuarie.

În tinerețea sa, Sfântul Onisim a fost sclav al Sfântului Filimon, un creștin de viță aleasă care locuia în orașul Colose din Frigia.

Temându-se de pedeapsa pentru o ofensă adusă stăpânului său, Onisim fuge la Roma, dar aici este întemnițat fiind un sclav fugit.

În închisoare el vine în contact cu Sfântul Apostol Pavel, și el întemnițat, căruia îi slujește ca un fiu, de la care primește învățătura creștină și apoi este botezat.

Sfântul Pavel îl informează personal pe Filimon scriindu-i o scrisoare plină de dragoste în care îi cere să îl ierte pe sclavul rătăcitor și să îl accepte ca pe un frate.

Sfântul Apostol Pavel îl trimite chiar pe Onisim cu această scrisoare, lipsindu-se astfel de ajutorul lui de care avea atâta trebuință.

Aceste lucruri, relatate de Epistola către Filimon a Sfântului Apostol Pavel par să se fi întâmplat către sfârșitul primei captivități a Sf. Ap. Pavel la Roma, adică în jurul anului 63.

Sfântul Apostol Pavel împreună cu Sfântul Apostol Onisim - foto preluat de pe www.facebook.com

Sfântul Apostol Pavel împreună cu Sfântul Apostol Onisim – foto preluat de pe www.facebook.com

După ce Sfântul Filimon primește scrisoarea, nu numai că îl iartă pe Onisim, ci chiar îl trimite înapoi la Roma la Apostolul Pavel.

Ulterior, Filimon este hirotonit episcop în orașul Gaza.

Onisim și Filimon sunt prăznuiți împreună (cu Arhip și Apfia), ucenici ai sfântului Pavel, în ziua de 22 noiembrie.

După moartea Sfântului Apostol Pavel, Sfântul Onisim îi slujește pe apostoli până la moartea acestora, apoi este hirotonit episcop.

După moartea sfinților apostoli, el propovăduiește Evanghelia în regiuni din Spania, Carpetania, Colose și Patras.

La bătrânețe, Onisim ocupă scaunul episcopal din Efes, urmându-i Sfântului Apostol Timotei.

Când Sfântul Ignatie Teoforul este arestat ca să fie dus la Roma pentru execuție (anul 107), episcopul Onisim împreună cu un grup de creștini vine să se întâlnească cu el, așa cum Sfântul Ignatie menționează în Epistola către Efeseni scrisă de el însuși.

 

Mucenicia

În anul 109, în timpul domniei împăratului Traian (89-117), Sfântul Onisim este arestat și adus la judecată în fața eparhului (guvernatorului) Romei, Tertullus.

Eparhul îl ține în temniță pe Sfântul Onisim timp de 18 zile și apoi îl trimite în închisoarea din Puteoli (azi Pozzuoli, lângă Napoli).

După o vreme, eparhul trimite după Sfântul Onisim și, pentru că acesta nu apostazia de la credința în Hristos, decide să fie lapidat (bătut cu pietre) și apoi îi taie capul.

O femeie creștină dintr-o familie aristocratică romană ia trupul sfântului și îl așează într-o raclă din argint.

Sf. Apostol Onisim (†109) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Apostol Onisim (†109) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Doi Onisim?

După tradiția Bisericii din Constantinopol, Onisim ar fi fost episcop de Bizanț între anii 54-68.

Această identificare se acordă cu sinaxarul zilei de 22 noiembrie, care vorbește de mucenicia, în timpul împăratului Nero (37-68), a „Sfinților Apostoli din cei șaptezeci, Filimon, Arhip, Onisim și Apfia, cei ce au fost ucenici ai Apostolului Pavel”.

Cum însă Onisim, fostul sclav al lui Filimon, nu putea fi episcop în anul 54, pentru că nici nu se convertise măcar (el este trimis de Pavel la Filimon în anul 63), este posibil ca tradiția Bisericii să fi cunoscut doi Onisim, unul mort mucenicește în anul 68 (apostol din cei 70 și episcop de Bizanț între anii 54-68), iar altul mort mucenicește în anul 109, fostul sclav al lui Filimon („apostol” din grupul celor care i-au cunoscut pe Apostoli, numiți Părinții apostolici).

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Apostole Sfinte, Onisim, roagă-L pe milostivul Dumnezeu
să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 4-lea):

Ca o rază ai ieșit luminând lumii, fericite,
luminat fiind cu razele lui Pavel, soarele cel prea strălucitor, care a luminat lumea.
Pentru aceasta, toți te cinstim, Onisime.

Icos

Pe tine cel atras la credință de înțeleptul Pavel, trâmbița cea dumnezeiască, și luminat în chip tainic prin cuvântul adevărului și mărturisit pentru lucrarea faptei bune și întărirea credinței, cine ar putea să te mărească cu adevărat după vrednicie? Sau cine ar putea să laude ostenelile tale, prin care ai oprit cu tărie înșelăciunea? Că din robia pământească uns fiind preot întru dumnezeiescul Duh și luând propovăduirea apostolilor, te-ai împărtășit și de cununile lor. Pentru aceasta, toți te cinstim, apostole Onisim.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 191, 197), nu precizează cum trebuie zugrăvit Sf. Apostol Onisim, amintind doar de faptul că a fost ucenic al Sf. Apostol Pavel și de moartea sa mucenicească.

cititi mai mult despre si pe: doxologia.ropravila.roen.wikipedia.org

cititi si Apostolul Onisim de la sclavie la frăţietatea întru Hristos – Un articol de: Pr. Ioniță Apostolache – 15 Feb 2021

 

Viața Sfântului Apostol Onisim

articol prreluat de pe doxologia.ro

Sf. Apostol Onisim (†109) - Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto: preluat de pe doxologia.ro

Sf. Apostol Onisim (†109) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto: preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinților apostoli, până la sfârșitul lor. Apoi a fost pus de dânșii episcop pentru bunăvestirea cuvântului, iar după sfârșitul lor, ieșind din Roma, a străbătut multe cetăți și țări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfântul Timotei și după Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

În Colose, cetatea Frigiei, trăia un bărbat vestit și cu dregătorie, anume Filimon. Acesta a crezut în Hristos și s-a învrednicit mai pe urmă de treapta episcopiei, apoi s-a numărat și în ceata celor 70 sfinți apostoli. La Filimon, mai înainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, greșind stăpânului său și temându-se de pedeapsă, a fugit de la dânsul și s-a dus la Roma, unde, aflând pe Sfântul Apostol Pavel în legături, a auzit de la dânsul sfânta propovăduire și, învățând sfânta credință în Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, căruia acum îi slujea în Roma, împreună cu sfântul Tihic și îi era lui de trebuință în acea slujbă. Apoi Sfântul Apostol Pavel, trimițând pe Sfântul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dânsul și pe acest Sfânt Onisim, precum scrie la sfârșitul epistolei: „Pe toate cele despre mine le va spune vouă Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor și împreună ajutător întru Domnul, pe care l-am trimis la voi că să cunoască cele despre voi și să vă spună toate cele de aici”.

Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebită scrisoare către Filimon, stăpânul lui, rugându-l să-l ierte pe Onisim pentru greșeala lui și să-l primească nu ca rob, ci ca pe un frate iubit și ca pe însuși Pavel. Apostolul Pavel numește în scrisoarea sa pe Onisim fiu al său: „Rogu-mă ție, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am născut fiind eu legat și care odată era ție netrebnic, iar acum ne este și mie și ție de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu să-l primești ca pe inima mea”. Deci, Filimon a făcut aceasta cu bucurie, căci nu numai că l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a dăruit libertate și l-a trimis iarăși la Roma, la Sfântul Apostol Pavel, ca să-i slujească acolo, pentru că-l dorea apostolul Pavel, precum scrie în scrisoarea aceea: „Am voit ca să-l țin la mine pe Onisim să-mi slujească mie în locul tău, fiind în legăturile bunei vestiri, dar fără a ta voie nimic n-am voit să fac, ca astfel nu de nevoie să fie binele tău, ci de voie”.

Sfântul Apostol Onisim a stat în Roma, slujind sfinților apostoli, până la sfârșitul lor. Apoi a fost pus de dânșii episcop pentru bunăvestirea cuvântului, iar după sfârșitul lor, ieșind din Roma, a străbătut multe cetăți și țări propovăduind pe Hristos în Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul în Efes, după Sfântul Timotei și după Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

Episcopia lui din Efes este însemnată prin scrisoarea Sfântului Ignatie de Dumnezeu purtătorul, pe care o scrie din Smirna către efeseni, când l-a întâmpinat Sfântul Onisim pe cale, cu câțiva efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mâncarea fiarelor. Sfântul Ignatie scrie către efeseni astfel: „În numele lui Dumnezeu am primit pe toți, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus în dragoste, pe care îl rog întru Iisus Hristos să vă iubească, iar pe voi vă rog să-i fiți lui asemenea, căci binecuvântat este cel ce v-a învrednicit a avea un episcop ca acesta”. Și iarăși, scriind de acolo la antiohienii săi, zice: „Închină-se vouă Onisim, păstorul Efesului”. De acestea este încredințat că, Sfântul Onisim, după înconjurarea a multe țări și cetăți, fiind bătrân, a rămas în Efes, păscând acolo Biserica lui Dumnezeu câtăva vreme.

După aceea a fost prins de necredincioși și de acolo l-au dus la Roma, pe vremea împărăției lui Traian, unde l-au dus înaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Onisim a răspuns: „Sunt creștin”. Eparhul a zis: „Din ce orânduiala ești?”. Onisim a răspuns: „Am fost oarecând robul unui bărbat, iar acum sunt rob credincios al bunului Stăpân Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Zis-a eparhul: „Care a fost pricina mutării tale la alt stăpân?”. Răspuns-a Onisim: „Cunoștința Adevărului și uriciunea închinării la idoli”. Zis-a eparhul: „Cu cât preț te-ai vândut Stăpânului celui nou?”. Iar Onisim zise: „Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Său sânge răscumpărîndu-mă din pierzare, m-a mutat la nestricăciune, precum este scris în Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricăcios v-ați izbăvit de viața voastră cea deșartă, ce era de la părinți, ci cu cinstitul sânge, ca al unui miel fără de prihană și preacurat al lui Hristos”.

Eparhul l-a întrebat: „Care este viața deșartă după scripturile voastre? Spune-ne nouă!”. Zis-a Onisim: „Deșartă viață este: desfrânarea cea fără de lege, care pentru puțină dulceață trupească gătește veșnicul foc celor pătimași și iubitori de păcate; iubirea de argint, pentru care aproapele este năpăstuit; farmecele, care sunt rădăcina a toată asuprirea și vânarea; mândria ce se arată prin înălțarea minții asupra altora; zavistia, care pe Cain și pe alți mulți i-a învățat uciderea de frate; grăirea cea rea și limba cea neînfrânată care ca un nor întinde asupra tuturor luarea în râs; fățărnicia și minciuna, vrăjmășia adevărului și prietenia diavolului, prin care și pe Eva a împiedicat-o cel rău; mânia, aflătoarea blestemului, îndemnătoarea războiului și tatăl uciderii; beția care locuiește cu neînfrânarea și este soră și născătoare celei necurate vorbe, străină de gândul cel bun și fără de chip cu obiceiul și cu cuvântul”. Acestea toate ce s-au zis, sunt viața cea deșartă.

După acestea toate pentru o viață ca aceasta deșartă este izvor și maică slujba idolilor cea făcută de voi. Pentru că aceea este temelia desfrânării, învățătoarea neștiinței de Dumnezeu, orbirea minții, rînduitoarea gândirii celei rele, străină de cinste, ce se luptă împotriva Domnului și care se sârguiește să strice hotarul adevăratei cinstiri de Dumnezeu; povățuitoarea morții, slujitoarea năravului, hrana celor răi, împotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricăciune, propovăduitoarea legii voastre cea pierzătoare, prietena vărsării de sânge, domnul uriciunii, ce vânează pe cei proști, prin neștiința de Dumnezeu, mijlocitoarea de întuneric, cea străină de darul cel luminos, care leagă pe slujitorii săi cu lanțurile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce învață slava deșartă, care și pe cei bătrâni îi umple de necinste, poruncindu-le să joace la glasul trâmbitelor jertfelor, care pierde curăția fecioriei, cu fier și cu sabie, amestecând praznicele sale și prin vărsarea sângelui de dobitoace își arată necurățiile sale cele fără de rușine; care golește trupurile bărbaților prin mijlocul cetății și le arată la femei. Ceea ce tainele sale le săvârșește prin ucideri și desfrânări și ca pe o corabie înviforează mințile omenești, prin chipuri idolești. Se jertfește boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfește oile, tot pentru o oaie, ca zeiță. Pe om îl ucide, pentru jertfa omului celui cioplit în piatră sau lemn și în loc de sănătate face ucidere, aducând la cele neînsuflețite pe cele însuflețite, ca jertfă. Dar de ce grăiesc multe? Căci și usturoiului îi dă cinste dumnezeiască, ca în mai mare orbire și neștiință să pogoare pe oameni în iad.

Văzând o viață ca aceasta deșartă, a închinării la idoli care este întru voi, dar descoperită de Sfintele Scripturi, am fugit de la dânsa ca de o mare ce se învăluiește și am alergat la limanul cel bun și către viața cea legiuită și cuvioasă, a Unuia adevăratului Dumnezeu și spre dragostea aproapelui. Și pe tine te sfătuiesc, o! Tertile, ca împlinind legea dragostei, adică să-l iubești pe aproapele ca pe tine însuți, și tu, precum și eu, cunoscând adevărul, să lași deșertăciunea cea vremelnică, căci toate din lumea aceasta trec ca visul și că umbra. Deci degrabă să te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor și să te mântuiești, venind întru înțelegerea cea adevărată. Pentru că nu se bucură Dumnezeu de moartea celor ce l-au mâniat pe El, ci se veselește de întoarcerea și de pocăința lor, iar păcatele lor cele trecute le iartă”. Zis-a Tertil eparhul: „Tu nu numai singur nu vrei a te închina zeilor, netemându-te de munci, ci și pe noi voiești să ne aduci la a ta rătăcire?”. Grăit-a sfântul: „Muncile tale nu pot să mă înfricoșeze, chiar dacă ar fi oricât de cumplite, pentru că, mântuindu-mă prin așteptarea bunătăților ce vor să fie și întărindu-mă cu puterea Hristosului meu, cu înlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea”.

Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfântul Onisim să-l arunce în temnița cea mai întunecată și mai înfricoșătoare, în care fiind duș a petrecut 18 zile ca în raiul cel luminos și în locul cel răcoros, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său. Deci se adunau la dânsul credincioși, care îi fericeau pătimirea lui și cu cuvintele lor îl întăreau spre nevoință. Iar pe cei erau necredincioși, propovăduindu-le sfântul cuvântul lui Dumnezeu, îi povățuia la calea cunoștinței adevărului.

Dar după 18 zile, eparhul, arătându-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate și l-a trimis la Putiol, în surghiun. Dar Sfântul Onisim și acolo nu înceta a propovădui Evanghelia lui Hristos și a povățui pe mulți la viața veșnică. Înștiințându-se de aceasta Tertil, iarăși l-a prins și, legat, l-a adus înaintea judecății sale. Dar, întrebându-l și aflându-l neplecat în credință, a poruncit ca, întinzându-l, patru oameni să-l bată cu toiege, fără de cruțare. După aceea, bătându-l mult, cu nemilostivire, i-au sfărâmat foarte rău fluierele picioarelor și alte oase. Apoi, tăind capul Sfântului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam împărătesc, fiind creștină, l-a luat și a pus sfântul său trup în raclă de argint și săvârșea pomenirea mucenicului, câștigându-și ei, prin rugăciunile lui, pomenire de la Domnul, întru cereasca Împărăție. Pe aceasta, și nouă să ne fie a o câștiga întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slavă în veci. Amin.

Haralambie (89 – 202)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; azm.gov.ro

 

Sf. Sfințit Mc. Haralambie

Sfântul sfințit mucenic Haralambie (grec. Χαράλαμπος, Haralambos) a fost episcop în Cetatea Magneziei din Asia Mică (în Turcia de astăzi), răspândind cu succes creștinismul în acele ținuturi și călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii.

Pe vremea împăratului Septimiu Sever (193-211), când a fost declanșată o nouă perioadă de prigonire a creștinilor, a fost arestat din ordinul proconsulului Lucian al Magneziei; mărturisindu-și în continuare credința în Hristos și refuzând închinarea la idoli, Haralambie a fost martirizat împreună cu mucenicii Porfirie și Vaptos și alte trei mucenițe, în anul 202. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 10 februarie.

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (89 – 202) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (89 – 202) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Martiriul

Haralambie este sfântul care a trăit până la cea mai înaintată vârstă: avea 113 ani atunci când a fost torturat și martirizat.

Lucian, numit de către împăratul Septimiu Sever ca proconsul (guvernator) al cetății Magnezia din Asia Mică și al teritoriului aferent, era foarte supărat de faptul că Haralambie, preot și apoi episcop în Magnezia, reușise să convertească foarte mulți păgâni și să facă din comunitatea creștină de acolo un exemplu și pentru alții.

În plus, Lucian știa prea bine că, dacă voia să se mențină în grațiile împăratului, trebuia să se remarce și prin prigonirea creștinilor.

El a ordonat arestarea episcopului Haralambie și i-a poruncit acestuia să se închine idolilor păgâni (statuile zeilor așezate în temple).

La refuzul categoric al lui Haralambie, Lucian a dat ordin ca acesta să fie torturat până când își va renega credința și se va se închina zeilor păgâni. Torționarii săi au folosit un instrument cu care i-au jupuit pielea de pe tot corpul, supunându-l la chinuri inimaginabile.

I-au rupt carnea cu cârlige de fier și l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulțumea călăilor săi, spunând: „Vă mulțumesc, fraților, că mi-ați reînnoit sufletul care dorește să se unească cu veșnicia!”.

Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldați care îl păzeau, Porfirie și Vaptos au mărturisit credința lor în Hristos, dar au fost omorâți pe loc, prin tăierea capului cu sabia.

La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos și au fost și ele imediat martirizate.

Proconsulul Lucian, cuprins de mânie, a apucat el însuși instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului.

Atunci, l-a scuipat în față pe sfânt, dar gura i s-a strâmbat și i s-a întors la ceafă. Lucian, disperat, l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale și să se milostivească de el.

Sfântul martir, în bunătatea lui, s-a rugat pentru Lucian, care s-a vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulți dintre cei prezenți au trecut la creștinism, printre care și Lucian, care a căzut la picioarele sfântului episcop și l-a rugat să-l boteze.

De asemenea, proconsulul Lucian a oprit persecutarea creștinilor din provincia pe care o guverna, intenționând să-i raporteze împăratului toate cele întâmplate.

Între timp, Haralambie a făcut multe alte minuni, ca vindecarea unor bolnavi, redarea vederii unui orb, și chiar și învierea unor morți. Locuitorii întregii regiuni din jurul Magneziei au început să creadă în Iisus Hristos.

Împăratul Septimiu Sever, care se afla atunci la Antiohia (în vestul Asiei Mici), când a auzit toate acestea, a fost cuprins de mânie și a trimis o trupă de trei sute de soldați pentru a-l aresta pe Haralambie și a-l aduce în fața lui.

Soldații nu s-au mulțumit doar cu arestarea sfântului ci l-au supus și la chinuri, legându-i barba în jurul gâtului și trăgându-l de ea pe drum.

Odată ajuns în Antiohia, Sfântul mucenic a fost supus la alte chinuri: soldații împăratului i-au înfipt un piron de fier în trup, i-au ars fața și i-au jupuit pielea de pe trup; însă Sfântul Haralambie s-a vindecat în chip miraculos, prin darul lui Dumnezeu.

Împăratul, uimit, a vrut atunci să-l pună la încercare pe Haralambie: a fost adus o persoană care era chinuită de un duh rău timp de 35 de ani, pentru a vedea dacă Haralambie ar putea alunga acest demon.

Sfântul, cu harul lui Dumnezeu, a făcut și această minune. Împăratul a exclamat: „Adevărat, mare este Dumnezeul creștinilor!”. Apoi împăratul a adus în fața lui corpul unui tânăr băiat care murise cu trei zile în urmă, iar acest tânăr a înviat după rugăciunea făcută de Haralambie.

Văzând toate acestea, mulți oameni au început să creadă în Hristos Mântuitorul. Chiar și fiica împăratului, Galinia, a trecut la creștinism, zdrobind cu mâinile ei idolii dintr-un templu păgân.

Prefectul Crispus l-a îndemnat pe împărat să-l ucidă cât mai grabnic pe Haralambie, pentru a stăvili astfel răspândirea creștinismului în provincia Antiohia.

La noul refuz al Sfântului mucenic de a se închina zeilor păgâni, împăratul a dat ordin să i se zdrobească gura cu pietre și să i se ardă barba, dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi.

Plin de răutate drăcească, împăratul Septimiu Sever, Sever împreună prefectul Crispus au hulit numele lui Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace pe Dumnezeu și să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, „cei mai puternici din lume””.

Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoșător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer și nu i-a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult timp și, după ce și-a revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordin de torturare a sfântului.

În cele din urmă, la insistențele prefectului Crispus, împăratul a pronunțat sentința de condamnare la moarte a lui Haralambie, prin tăierea capului cu sabia.

În timpul rugăciunii pe care a făcut-o înainte de moarte, cerurile s-au deschis și sfântul a văzut pe Mântuitorul și pe îngerii săi.

Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaștele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundență de fructe, roade și vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite.

Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorințele și S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie.

Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat.

Fiica împăratului, Galinia, care trecuse la creștinism, a îngropat trupul martirului cu multă onoare.

 

Moaștele

Moaștele Sfântului Haralambie (mai precis, un fragment mare din craniul său) se aflau în altarul bisericii Sf. Gheorghe din Iraklitsa Veche (în Grecia). În anul 1922, au fost mutate la biserica din Iraklitsa Nouă.

Un alt fragment (chiar mai mare) al craniului Sfântului Haralambie este păstrat în Mănăstirea Sfântul Ştefan de la Meteora. Este demn de remarcat faptul că racla în care se află moaștele datează din secolul XVII.

În biserica Mănăstirii Miclăușeni, din Iași, se afla moaștele a treizeci de sfinți, printre care și ale Sfântului Haralambie.

Părticele din moaștele sale se mai află și la Mănăstirea Rașca, la Catedrala episcopală din Galați, precum și la bisericile bucureștene Stavropoleos, „Sfântul Dumitru” (Poșta), „Sfinții Arhangheli” (Oțetari) și „Sfântul Stelian”.

Sfântul sfințit mucenic Haralambie este cunoscut ca fiind apărător împotriva ciumei și a foametei.

Confirmarea o găsim și în Acatistul închinat lui: „Bucura-te, izbăvitorule de ciumă și de foamete!“.

Istoria consemnează că oamenii au cerut ajutorul său în diferite situații grele, cum au fost „ciuma lui Caragea Vodă“ din 1813, dar și foametea din vremea lui Alexandru Constantin Moruzi, din 1795.

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (†202) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (†202) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Arătatu-te-ai, fericite Haralambie,
ca un stâlp nemișcat Bisericii lui Hristos
și sfeșnic lumii pururea luminos.
Strălucit-ai în lume prin mucenicie, înțelepte
și ai ridicat întunecarea idolilor.
Drept aceea roagă-te lui Hristos cu îndrăzneală, ca să ne mântuim noi.

Condac, glasul al 4-lea:

Ca o comoară de mult preț Biserica a câștigat capul tău,
Sfințite Mucenice, pătimitorule și purtătorule de biruință, Haralambie.
Drept aceea se și bucură, mărind pe Ziditorul.

Condac, glasul al 4-lea:

Podobie: “Arătatu-Te-ai astăzi…”

Făcutu-te-ai preoților strălucit purtător de lumină și părinților laudă și cinste înveselitoare, sfinte sfințite mucenice Haralambie. Că tu păzești de vătămare pe robii tăi.

Icos

Pe întrarmatul cel tare, pe ostașul lui Hristos și marele între mucenici, pe Haralambie cel mărit, adunându-ne, să-l lăudăm. Că pentru Hristos și pentru adevăr s-a luptat în chip strălucit și a propovăduit lămurit credința ortodoxă; înșelăciunea idolilor a surpat, pe împăratul cel nelegiuit l-a înfruntat și capul i s-a tăiat, bucurându-se și veselindu-se. Drept aceea cunună a luat din dreapta Celui preaînalt și a ajuns cetățean împreună cu îngerii. Pentru aceasta adunarea ortodocșilor sărutând preacinstitul lui cap și încununându-l cu laude și izbăvindu-se de multe necazuri și boli, se bucură, preaslăvind pe Ziditorul.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sfințitul mucenic Haralambie, episcop al Magneziei, cel care prin sabie s-a săvârșit, se zugrăvește sub chipul unui bătrân cu barba albă (lungă și ascuțită, despicată în două).

În hagiografia și iconografia ortodoxă greacă, Sfântul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele rusești îl prezintă sub chip de ierarh (episcop).

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sfântul Haralambie

- Se spune că în vremea când Dumnezeu împărțea pravila fiecărui sfânt, Haralambie a întârziat. Ca să nu-l lase să plece cu mâna goală, Dumnezeu i-a dat o cățea legată la gât cu un lanț de aur. Sf. Haralambie ținea Ciuma legată de lanț și o slobozea numai când oamenii își pierdeau credința; atunci ciuma decima populația. Fiindcă tămăduia oamenii și animalele fără plată, lumea l-a făcut sfânt pe Haralambie, patron al ciumei, prăznuit în 10 februarie.

- Sfântul Haralambieeste văzut în tradiția populară românească ca făcător de minuni, apărător de boli, dar mai ales de ciumă. Tradiția spune că de Sfântul Haralambie, oamenii cer preotului să facă agheasma la biserică, care apoi este băută pentru sănătate. Aceasta se mai folosește la stropitul gospodăriilor, a vitelor și a pomilor.

- Tot la biserică oamenii obișnuiesc să ducă în această zi colivă și colaci, pentru a le sfinți preotul. Colacii și coliva se dau persoanelor bolnave. Tot din coliva sfințită se ung pomii la tulpini, ca să nu se usuce în timpul verii. Se fac turte și se împart pe la vecini.

- Se fac pomeni pentru cei care au avut o moarte grea.

- Orice om care ține ziua de Sfântul Haralambieprin post și nelucrare, va fi sănătos tot timpul anului.

- Cine ține această sărbătoare are parte de cai buni și sănătoși, nu le șchiopătează vitele și nu le mănâncă lupii.

- Se ține pentru câmp, ca sa nu distrugă gândacii și viermii recolta.

- Dacă plouă în ziua de Haralambie, va mai ploua încă patruzeci de zile la rând.

- În Transilvania, oamenii duc în această zi la biserică, mălai, grăunțe și sare. După ce sunt binecuvântate de către preot, le dau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Se păstrează însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora.

cititi mai mult despre Sf. Sfințit Mc. Haralambie si pe: basilica.ro; doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Haralambie

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Haralambie (†202) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Haralambie – foto preluat de pe doxologia.ro

 

„Mulți ani ai?”. Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”. Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?”. Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o!, împărate și câştigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”.

Împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor și se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgânul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei viețuia sfântul episcop Haralambie. El învăța popoarele cuvântul lui Dumnezeu, povățuindu-le la calea mântuirii și le zicea: „Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe proroci și pe apostoli cu puterea Duhului Sfânt, ca toți oamenii, prin propovăduirea lor cea sfântă, să se înțelepțească și să meargă neabătuți pe calea dreptății. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsuflețiți și să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin proroci și prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieții cerești, prin care vrăjmașii se izgonesc, șarpele se calcă, necredința se preface în credință, iar nălucirea diavolească piere și cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmașului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieții veșnice, decât să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfântul episcop, a fost prins de cei necredincioși și adus la judecată și întrebare înaintea ighemonului Luchian și a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: „Din prisosința inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegând binele de rău, dar să nu socotești, o, bunule bătrân, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, câștiga-ți obiceiurile ce se cuvin la niște bătrâneți ca ale tale și să-ți alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunoscut”.

Sfântul Haralambie a răspuns: „Eu care am îmbătrânit și mi-am sfârșit vremelnica viață, nu voi să trec cu vederea bunătățile cele nevăzute care sunt aproape”. Mâniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri și ziseră: „Jertfește zeilor, o! răule bătrân”. Dar Sfântul Haralambie răspunse: „Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să știți că diavolii pe care îi cinstiți se cutremură și se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dânsul sfintele veșminte și dezbrăcând pe sfântul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spânzurat și l-au strujit cu unghiile de fier până ce i-au rupt toată pielea de la cap până la picioare. Iar sfântul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: „Mulțumesc vouă, fraților, că strujind trupul meu cel vechi, mi-ați înnoit duhul, care dorește să se îmbrace în viața cea nouă și veșnică”. Zicând sfântul acestea, a căzut spaimă peste amândoi slujitorii care îl torturau și au zis către judecători: „Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuși Hristos Care, luând asemănarea bătrânului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămâne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrâșnit din dinți și a zis către dânșii: „O! slujitori răi și leneși la împlinirea poruncii, nu faceți cele ce vi s-au poruncit, ci apărați cu cuvinte pe cel osândit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi și a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor și amândoi au fost tăiați pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie și Vaptos. Asemenea și trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos și preamăreau pe sfântul și preaputernicul său nume; deci și pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură și a început a-l chinui pe Sfântul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mâinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit și atârnau de trupul mucenicului. Luchie, căzând fără mâini la pământ, striga: „Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergând și văzând mâinile aceluia agățate de trupul mucenicului, a scuipat în fața acestuia și îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinși de mare frică, au rugat pe sfânt, zicându-i: „Lasă mânia și întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îți este poruncit să nu răsplătești rău cu rău”. Iar Sfântul Haralambie le-a răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleșug în limba mea. Să știți că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viața veșnică, iar pe cei pagini îi va pierde”.

Atunci toți strigară către Dumnezeu, zicând: „Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ți-am greșit Ție, Doamne. Iartă-ne pe noi, O! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noștri, ca să ne aduci la lumină și să ne faci vrednici vieții veșnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulțime de lume. Luchie a zis: „Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluiește-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mâinile mele te îngreuiază, fiind agățate de trupul tău. Deci rânduiește-le la locul lor, ca să scapi de greutate, și eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede și eu în Dumnezeul tău”.

Sfântul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicând: „Mulțumim Ție, Stăpâne, Care ne păzești totdeauna și Care ai venit în trup! Învățătorul meu, caută spre smerenia celor ferecați și dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceștia și mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicând: „Bucură-te, Haralambie, luminătorul pământului și strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor, împreună viețuitor al prorocilor, prieten al apostolilor și împreună vrednic ostaș al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale și am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvântul tău să fie vindecare bolnavilor”. Și îndată se tămăduiră Luchie și Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerând Sfântul Botez, pe care l-a și câștigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creștinilor, până ce va înștiința pe împărat.

Într-acea vreme, mulți, alergând la sfânt, s-au botezat, mărturisindu-și păcatele și cei bolnavi de diferite neputințe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducându-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicând: „S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toți de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Și Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos și toată Magnesia a primit credința lui, iar eu, însănătoșindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăției tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mânie și a strigat: „O! veșnici zei, cei necinstiți de oamenii necredincioși, de ce s-a întărit pe pământ acea grăire a mincinoșilor?”. Apoi îndată a trimis trei sute de ostași plini de neomenie și cruzime să prindă pe Sfântul Haralambie și, punând multe răni pe dânsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergând ostașii și prinzând pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuțite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfântul pe cale, ducându-l la împărat. Mergând cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcându-se spre ostași, a vorbit cu glas ca de om, grăind: „O! de trei ori blestemaților, slujitori diavolești, nu vedeți pe Hristos Dumnezeu și pe Sfântul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceți acestea o! împietriților cu inima? Dezlegați pe cel ce nu puteți să-l legați, că singuri să vă sloboziți din legături”.

La cuvântul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostașii s-au înfricoșat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrân, a stat înaintea împăratului Sever, zicând: „Vai mie, o împărate, eu sunt împărat al Sciților, iată a venit în stăpânirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine și poporul s-a lipit de dânsul. Eu, de toți fiind părăsit, am venit să-ți spun acestea ca să nu ți se întâmple și ție ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfântul Haralambie, târât de ostași, s-a adus înaintea împăratului.

Văzându-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei țepușe lungi și a poruncit ca, aducând lemne, să aprindă foc și să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cât mai mult. Dar fiind ars sfântul, o femeie care stătea acolo, vrând să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte și a turnat peste capul sfântului mucenic, precum și pe fața și pe barba sa, zicând: „Mori, bătrânule, mori, că mai bine este a muri, decât a ne sminti pe noi cu înșelăciunile tale”. Femeia aceea era soția împăratului și a zis către dânsa sora ei: „Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mânii pe Dumnezeu? Nu-ți va ajuta ție Sever când se va mânia Hristos asupra ta!”. Și, întorcându-se către mucenic, a zis: „Omule al lui Dumnezeu, cinstite sunt bătrânețile tale și Dumnezeu este cu tine și eu vreau să cred în El și să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingându-se focul și slujitorii slăbind, iar sfântul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: „Să se dezlege omul acela de tortură și să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dânsul, i-a zis împăratul: „Omule, în această zi de dimineață, vorbind cu împăratul sciților m-am mâniat pe tine și te-am necinstit, iar tu, răbdând chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulți ani ai?”. Sfântul Haralambie a răspuns: „Mulți ani am petrecut în viața aceasta deșartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împăratul Sever a zis: „De ai trăit atâția ani, cum de n-ai venit până acum în pricepere, ca să poți cunoaște pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfântul: „Mulți ani viețuind, o!, împărate și câștigând multă înțelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat și am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: „Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfântul: „Pe cereasca fecioară am însoțit-o mie, adică împărăția Hristosului meu, iar pe pământ n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: „Știi să înviezi morții?”. Sfântul a răspuns: „Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Și a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăți și prin munți, aruncându-l în păduri și bălți și în crăpăturile pământului ca să-l piardă.

Aducând aproape pe omul acela, îndată diavolul, simțind bună mireasmă a sfântului, a strigat: „Rogu-mă ție, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci poruncește-mi cu cuvântul și voi ieși! Iar de vei voi, apoi îți voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfântul ca să spună diavolul aceasta, și îndată el a început a spune: „Vrând omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întâi pe moștenitor, nu voi putea să iau moștenirea lui. Ucigând pe aproapele, mergea să-i răpească bunătățile lui, iar eu, aflându-l într-un loc ca acesta, am intrat în el și de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfântul Haralambie a zis diavolului: „Ieși din omul acesta și să nu-l vatămi nicidecum”. Și îndată a ieșit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: „Cu adevărat mare este Dumnezeul creștinilor!”. După trei zile a murit un tânăr și poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfântul Haralambie: „Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfântul, rugându-se, a înviat pe cel mort și mulți din popor crezură în Hristos, văzând niște minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicând: „Să pierzi pe omul acesta de pe pământ, că este vrăjitor și face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezând cuvintele lui Crisp și schimbându-se din gândul cel bun, a zis către mucenic: „Jertfește idolilor, Haralambie, ca să scapi de mâinile ucigașilor”. Sfântul a răspuns: „Mult mă folosesc muncile, căci cu cât trupul meu se zdrobește cu bătăile, cu atâta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mâniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfânt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: „Supune-te împăratului, ca să nu piei în deșert”. Împăratul a zis către slujitori: „Luați făclii aprinse, ardeți-i barba și pârliți-i fața”. Slujitorii, punând făcliile în barba sfântului, un foc mare a ieșit din barbă și, întorcându-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgâni.

Umplându-se de mânie, Sever a zis: „Bine mi-a spus împăratul sciților că ești vrăjitor, Haralambie, și voiești ca și de la mine să se întoarcă ostașii”. Apoi, către boierii săi a zis: „Nu-mi spuneți cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zis: „Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrânare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: „Nu bârfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde știi cine a fost Maria și cine Hristos?” Crisp zise cu mânie: „Diavole, mai înțelept ești tu decât mine?” Răspuns-a Aristarh: „Înțeleg mai bine decât tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: „O! Cap rău, grăiești împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: „Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzând de mânie, a luat un arc și, încordându-l, a azvârlit săgeata spre înălțime, zicând: „Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pământ, jos, să-Ți pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te și stai puțin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele și te voi prinde cu mâinile!”.

Niște hule ca acestea zicând împăratul, cu îndrăzneală și fără de rușine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pământul și frică mare a căzut peste toți, căci, mâniindu-se Dumnezeu în cer, pământul se clătina ca o frunză și se auzeau de sus din nori glasuri înfricoșate, fulgere și tunete și au murit de frică mulți oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legați cu nevăzute legături și spânzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicând: „Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvânt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea și voi scrie numele Dumnezeului tău ca și pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sunt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, și a zis către tatăl său: „Crede în Dumnezeu și te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care ești legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veșnic și neatins”. Apoi, cazând fericită Galini înaintea mucenicului, a zis: „Mă rog ție, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu și dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugându-se sfântul, a încetat înfricoșata mânie a lui Dumnezeu, iar împăratul și eparhul, liberându-se de pedeapsă, au zis: „Stăpâne al cerului și Ziditorule al pământului, Cel ce locuiești în cer, miluiește-ne, caută cu milostivire pe pământ”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul și cu toți boierii în palatele sale și au petrecut trei zile, neieșind de frica cea dumnezeiască și de groaznica certare ce li se întâmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfântului Haralambie: „Mi se părea că stau lângă apă și am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiți tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă și în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieșea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoșat și nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzând pe tatăl meu și pe Crisp eparhul, stând aproape, străjerul a întins spre dânșii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stând cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămân acolo”. Dar acela mi-a zis: „Vino aici și eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe când eram înăuntru, lingă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicându-mi: „Ție-ți este dat locul acesta și celor ce sunt asemenea ție”. O vedenie ca aceasta văzând, mă rog ție să-mi spui tâlcul ei.

Sfântul Haralambie i-a răspuns: „Tâlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfântului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuința drepților, copacii cei mirositori sunt cetele sfinților îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viața veșnică, care prin Sfânta Cruce se dăruiește neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsându-le, a mers în urma celei rătăcite și, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău și eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulțumit Domnului întâi și pe urmă vor fi nemulțumiți, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleștile amăgiri”.

După acea înfricoșată pedepsire ce s-a făcut, trecând 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăși și, lăsând pe Dumnezeu, a Cărui mână tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemând pe mucenic i-a zis: „Haralambie, ascultă sfatul meu și te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfântul a răspuns: „Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sunt nesocotite și nebune”. Mâniindu-se împăratul, i-a zis: „Cap nepriceput! ici că ale mele cuvinte sunt nepricepute și nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undița și să-l poarte de gât prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: „Ce faci? O! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavolești și, lăsând cele bune, alegi cele rele? De ce voiești moartea și lepezi viața? Pentru ce te școli cu mânie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu și precum te sârguiești la rău, tot așa sârguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru bună credință, va secera cele bune. Adu-ți aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine când erai legat și spânzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit și, fiind dezlegat din legături, acum Îl lași? Mulți puternici, fiind pedepsiți, cunosc puterea Aceluia, dar scăpând de pedeapsă, iarăși Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat ci, mai aspru făcându-se, i-a spus: „Jertfește zeilor, Galino!”. Ea, întorcându-se către dânsul i-a răspuns: „Voi face ceea ce voiești, tată”. Împăratul, bucurându-se, a zis: „Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfește zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: „Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credința ta la a noastră și voiește să jertfească zeilor. Deci vino și tu, Haralambie, cu dânsa, în capiștea zeilor noștri și fă ceea ce noi dorim”. Tăcând Haralambie, împăratul socotea că se învoiește. Apoi, fiica împăratului a mers în capiștea lui Dia și a lui Apolon și a zis slujitorilor: „Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mâniat, crezând în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: „Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutați spre doamna Galini și miluiți-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrând în capiștea idolească, a chemat pe slujitori și le-a zis: „Pe care să-l surp mai întâi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: „Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gândești rău nici să batjocorești pe mântuitorii noștri, ca să nu se mânie și să clatine cerul și să răstoarne pământul”. Atunci, fericită Galini, apucând pe idolul Dia, i-a zis: „Dacă tu ești zeu, apoi cum n-ai înțeles că am venit să te răstorn?”. Și zicând aceasta, l-a surpat; iar el, căzând la pământ, s-a sfărâmat în trei bucăți. Asemenea, apucând și pe Apolon, i-a zis: „Și tu, satano, gârbovitule bătrân, să cazi la pământ, făcându-te praf”. Apoi a sfărâmat pe ceilalți zei, care erau acolo. Și-au alergat slujitorii la Sever, zicând: „Stăpâne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum și soarele se va stinge și lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: „Ce sunt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: „Galinia, fiica ta, a sfărâmat pe zei”. Zis-a împăratul: „Mergeți și chemați în această noapte 50 de meșteri și înnoind idolii, să-i puneți în capiștea lor, apoi să ziceți că au înviat din morți, precum și Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morți”.

Slujitorii, cu sârguință făcând așa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicându-i: „Vino la capiște, stăpâna, să vezi pe zei înviați”. Apoi a zis fericita Galinia: „Au înviat zeii? Voi merge să-i văd”. Intrând în capiște, a văzut pe idoli din nou ciopliți și a zis: “Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: „Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiți și batjocoriți, acum strălucesc cu mai mare cinste și slavă”. Fericita Galinia a zis: „Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decât pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: „Ție îți zic Dia, cela ce ai înviat din morți, să te duci iarăși la cei morți”. Aceasta zicând-o, iarăși a sfărâmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplându-se de mânie, au spus iarăși împăratului despre sfărâmarea idolilor. Împăratul, punând de față pe fiica sa, i-a zis: „De ce ai sfărâmat pe idoli?” Ea a răspuns: „De vreme ce voi sunteți amăgiți cu deșartă părere, îi numiți zei pe când ei sunt materie neînsuflețită”. Împăratul a zis: „Jertfește idolilor, sămânța necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: „Acum am jertfit, precum am știut, iar de voiești și celorlalți zei ai tăi, voi face asemenea”. Mâniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa și, întorcându-se către mucenicul Haralambie cu iuțime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrând sfântul în casa văduvei, s-a lipit lângă un stâlp, ce era lângă casă și îndată stâlpul cel uscat a odrăslit și a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzând femeia o minune ca aceea, s-a înfricoșat și a zis: „Ieși de la mine, omule, că nu sunt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu ești Hristos sau înger sau proroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rog ție, că nu sunt vrednică să intri sub acoperământul meu”. Sfântul i-a zis ei: „Îndrăznește fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv și foarte lăudat”.

A doua zi, văzând vecinii copacul cel înalt și cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dânșii: „Ce este această minune?”. Unii ziceau: „Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stâlpul și a crescut copac mare”. Și intrând, găsiră pe sfânt șezând și învățând pe văduvă, grăind astfel către dânsa: „Fericită ești tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită ești că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: „Pentru ce nu ne spui nouă de ești Tu Hristos cu adevărat?”. Răspuns-a Sfântul Haralambie: „Iertați-mă, fiilor, sunt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos și în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luând îndrăzneală, a strigat cu glas mare: „Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeșnicule cel prealuminos, pentru că mulți prin învățătura ta s-au apropiat de Hristos!”. Acestea grăindu-le femeia, toți au căzut la picioarele Sfântului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezând Într-însul, au primit mântuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată și, alergând înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stâlpul cel uscat și s-a făcut copac mare.

Mirându-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: „Stăpâne împărate, de nu vei porunci ca degrabă să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toți se vor amăgi de minunile făcute de dânsul și, lăsând pe zeii noștri și pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărât asupra sfântului judecată de sabie, despre care auzind Sfântul Haralambie, a cântat cu bucurie psalmul lui David: „Milă și judecată voi cânta Ție, Doamne; cânta-voi și voi înțelege în cale fără prihană, când vei veni către mine”; apoi a mai zis și un alt psalm până în sfârșit.

Ajungând cu veselie la locul în care avea să-și sfârșească nevoința, a zis: „Mulțumesc, Ție, Doamne Dumnezeule, că ești milostiv și îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmași, ai sfărâmat iadul și durerile morții le-ai dezlegat. Pomenește-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru Împărăția Ta”. Astfel rugându-se el, s-au deschis cerurile și S-a pogorât la dânsul Domnul cu mulțimea sfinților îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, și a șezut pe dânsul Domnul, zicând către mucenic: „Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voiești și îți voi da ție”.

Sfântul Haralambie a spus: „Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoșata Ta slavă. Doamne, de-Ți place Ție, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaștele mele și se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace și sănătate trupească, mântuire sufletească și îndestulare de grâu și vin, cum și înmulțire de dobitoace, pentru trebuința oamenilor. Doamne, Tu știi că oamenii sunt trup și sânge, iartă-le lor păcatele și le dă îmbelșugare din rodurile pământului ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature și să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăților; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău și îi izbăvește de boala ciumei”.

Astfel rugându-se sfântul, Domnul i-a zis: „Fie după cererea ta, viteazul meu ostaș”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer și i-a urmat sufletul Sfântului Mucenic Haralambie. Atunci ostașii, ducându-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului și cum i s-a arătat Domnul și că a murit fără tăiere de sabie și au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare și frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dânsul trupul mucenicului și, luându-l, l-a învelit în pânze curate și subțiri și l-a uns cu aromate și mir de mare preț și l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece și să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dânsa. Deci a lăsat-o să viețuiască în dreapta credință creștinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp când era Sever în Antiohia, iar întru noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijlocește pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie și totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugându-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și împărăția, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ignatie Teoforul (†107)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei

Sfântul sfințit mucenic Ignatie Teoforul a fost al treilea episcop al Antiohiei (în Siria), după Apostolul Petru și Apostolul Evod, căruia i-a urmat în scaun pe la anul 68.

A murit în anul 107 în timpul persecuției împotriva creștinilor din vremea împăratului Traian.

Prăznuirea lui principală este la 20 decembrie, iar la 29 ianuarie se face pomenire, în calendarul ortodox, pentru aducerea moaștelor sale de la Roma la Antiohia.

 

Teofor

Există două ipoteze privind numirea de Teoforul, care poate însemna atât purtătorul de Dumnezeu cât și cel purtat de Dumnezeu:

- Unii spun că sfântul Ignatie a fost numit de creștinii din vremea sa deja ca „purtător de Dumnezeu” din cauza harului cu care Dumnezeu l-a înzestrat, cum se poate vedea și din scrierile sale.

- Alții spun că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a apucat de mână Stăpânul Hristos și l-a luat în brațe și a zis: „De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în împărăția cerurilor”; și: „Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primește”. De aceea a fost numit purtător de Dumnezeu.

Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (29 ianuarie) - foto preluat de pe doxologia.ro

Aducerea moaștelor Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (29 ianuarie) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul mucenic Ignatie a fost urmaș direct al apostolilor, fiind al treilea episcop / patriarh al Antiohiei, după Evod (+68, unul din Cei 70 de Apostoli).

A fost ucenic al sfântului apostol Petru și, împreună cu sfântul Policarp, episcop de Smirna, ucenic al sfântului apostol și evanghelist Ioan, cuvântătorul de Dumnezeu.

Când împăratul Traian a trecut prin Antiohia împotriva parților, Sfântul Ignatie a fost adus înaintea lui.

Împăratul l-a cercetat îndelung și a văzut că nu poate fi întors de la credința în Iisus Hristos.

De aceea a fost chinuit și în felurite chipuri; dar arătându-se mai tare decât chinurile, a fost trimis legat la Roma, păzit de zece ostași, ca să fie dat mâncare fiarelor sălbatice.

În drum spre Roma, a întărit Bisericile din cetățile prin care trecea și se ruga să fie mâncat de fiare, „ca să ajung, spunea el, pâine curată lui Dumnezeu”.

În Roma a fost aruncat în arena circului și a fost sfâșiat de leii sloboziți asupra lui, de i-au rămas numai oasele cele mari.

Pe acestea le-au adunat creștinii și le-au dus în Antiohia, dându-le fraților, ca un dar dorit. Aceștia le-au așezat cu toată cinstea în pământ.

Biserica prăznuiește cu bucurie sărbătoarea Aducerii moaștelor sfântului Ignatie Teoforul la 29 ianuarie.

 

Posteritatea

Cele șapte scrisori care au rămas de la sfântul Ignatie l-au făcut să fie considerat ca cel mai important dintre Părinții apostolici.

Pe Sfântul Ignatie l-a cinstit cu un cuvânt de laudă și cel între sfinți părintele nostru Ioan Gură de Aur.

 

Scrierile

De la sfântul Ignatie au rămas 7 scrisori, de o deosebită importanță. Acestea au fost traduse și publicate în limba română de către preotul profesor universitar Dumitru Fecioru:

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Efeseni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Magnezieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Tralieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Romani

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Filadelfieni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Smirneni

- Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Sfântul Policarp al Smirnei

Scrisorile către comunitățile din Efes, Magnesia, Tralles și Roma le-a scris din Smirna, când era dus sub gardă spre Roma. Apoi, din Troa, a scris Bisericilor din Filadelfia și Smirna, și lui Policarp al Smirnei.

Ignatie introduce în circulație noțiuni de bază ale vocabularului teologic: „Dumnezeu întrupat” (Către Efeseni 7, 2), „Dumnezeu-Hristos” (Către Smirneni 10, 1), „creștinătate”, „Biserica universală” („Unde este Hristos, acolo este Biserica universală/sobornicească” – Către Smirneni 8, 2), „leacul nemuririi” (i.e. Euharistia – Către Efeseni 20, 2).

Aceste scrisori s-au dovedit a fi influente în dezvoltarea teologiei creștine, întrucât numărul de scrieri din această perioadă a istoriei Bisericii este foarte mic.

În mod evident, acestea au fost scrise în mare grabă și fără o planificare prealabilă, cu propoziții nedelimitate și o succedare neordonată a gândurilor.

Ignatie este primul scriitor creștin cunoscut care insistă mult asupra principiului existenței unui singur episcop în fiecare oraș, asistat de presbiteri și diaconi.

Scrierile mai timpurii vorbesc fie de episcopi, fie de presbiteri și lasă impresia că ar fie existat mai mult de un episcop în fiecare comunitate.

Ignatie insistă și pe valoarea Euharistiei, numită leac spre nemurire. Pentru cititorul modern poate părea bizară dorința sa de a avea o mucenicie sângeroasă, lucru exprimat de el uneori foarte plastic în scrierile sale.

Dar studierea atentă a dimensiunii soteriologice a scrierilor sale arată că el privește mântuirea ca izbăvire de puterea și frica morții. Astfel că pentru el a încerca să fugă de mucenicie ar echivala cu reîntoarcerea sub frica și puterea morții.

Astăzi se crede că doar versiunile mai scurte ale celor șapte scrisori sunt într-adevăr scrieri ale Sf. Ignatie.

Se crede că versiunile mai lungi cuprind adăugiri datând din secolul al V-lea, scrise pentru a-l înscrie – postum – pe Sf. Ignatie ca martor în unele dispute teologice din acea perioadă.

Se consideră că alte scrisori care i-au fost atribuite, ca și istorisirea martiriului său de către un martor ocular sunt simple falsuri datând din aceeași perioadă.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Citate extrase

Timpul îți cere să dobândești pe Dumnezeu, după cum căpitanii corăbiilor cer vânturi bune, iar naufragiații cer porturi. Fii treaz, ca un atlet al lui Dumnezeu. Premiul? Nestricăciune și viață veșnică…” (Ep. către Policarp, II, 3).

Mai bine este să taci și să fii, decât să vorbești și să nu fii. Bine este a învăța, dacă cel ce învață face.” (Ep. către Efeseni, XV, 1).

Să nu fim așadar nesimțitori față de bunătatea Sa [a Domnului]! Că dacă ne-ar face nouă după faptele noastre, nici n-am mai fi. De aceea, fiind ucenici ai Lui, să ne învățăm să trăim potrivit creștinismului.” (Ep. către Magnezieni, cap. X, 1).

Sunteți pietre ale templului Tatălui, pregătiți pentru zidirea lui Dumnezeu Tatăl, ridicați la înălțime cu unealta lui Hristos, care este crucea, folosindu-vă de Duhul Cel Sfânt ca de o funie.” (Ep. către Efeseni, IX, 1)

 

Imnografie

Tropar (Glasul 4)

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite mucenice Ignatie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac (Glasul 4)

De la Răsărit astăzi te-ai înălțat și toată făptura ai luminat-o cu învățăturile Mirelui, Celui împodobit de Dumnezeu, purtătorule de Dumnezeu Ignatie.

Alt Condac, glasul al 3-lea

Ziua cea purtătoare de lumină a nevoințelor tale celor luminate, mai-nainte vestește tuturor pe cel ce s-a născut din Fecioară, că de acesta însetând, din dragoste ca să te îndulcești, te-ai grăbit să te macini de fiare. Pentru aceasta de Dumnezeu purtător te-ai chemat, Ignatie mărite.

Icos

Avraam oarecând a dus spre jertfă pre fiul său, mai-nainte închipuind junghierea celui ce cuprinde toate, și acum în peșteră merge să se nască. Iară tu, de Dumnezeu înțelepte, pe tine însuți tot te-ai adus ca o junghiere, și fiarelor mâncare făcându-te, grâu curat te-ai arătat Ziditorului tău; viețuind în jitnițele cerești cu adevărat, și cu ceea ce ai dorit desfătându-te. Pentru care toată lumea lăsând prea fericite, de Dumnezeu purtător te-ai chemat, Ignatie mărite.

 

Iconografie

Sfântul Ignatie Teoforul este reprezentat, conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000, p. 152), ca un episcop bătrân, cu barba lungă, spunând următoarele: „Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Cela ce ești unul sfânt, [Carele primești jertfă de laudă de la cei ce te cheamă pe tine cu toată inima…]”

Iar pentru icoana care reprezintă mucenicia sa (pomenită la 20 decembrie), erminia precizează doar că se săvârșește fiind mâncat de lei.

Frecvent, sunt reprezentați doi lei care îl atacă pe Sfânt, care apare așa cum este descris mai sus, cu veșmintele episcopale.

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi si:

- Acatistul Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul (20 Decembrie)

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Ignat

Ignatul – 20 decembrie – paradoxul purificării prin post și sânge

Ritualul sacrificial al porcului, ce are loc înaintea Crăciunului, prezintă o legătură evidentă între mitologia Greciei antice și religia populară românească. Nu numai romanii credeau că sângele scurs la sacrificiul porcului putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost acestea. Puterea sa purificatoare, asimilată celei a focului, e ilustrată și în mitologia greacă. Medeea este izbăvită de păcatul fratricidului prin sângele unui purcel de lapte sacrificat de Circe. Oreste este purificat de matricid de Apollo tot prin sacrificiul expiator al unui porc.

În calendarul popular românesc, Ignat, este considerat patronul acestui animal și unul dintre paricizii panteonului nostru, fiind cunoscut și în calitate de zeu al focului terestru, sacrificial, și al luminii solare. Legătura cu formele precreștine de cult al soarelui reiese chiar din numele său derivat din latinescul ignis, foc.

Mitul Ignatului relatează un paricid a cărui ispășire are loc în fiecare an la 20 decembrie, în preajma solstițiului de iarnă, când se celebrează cele mai importante sărbători ale soarelui. Ignat, gospodar de frunte în satul lui, se spune ca și-a omorât tatăl, însă nu pentru ca a fost îndemnat de Diavol, ci aparent din greșeală: „Ignat, cu ta-său, s-au apucat să taie și ei porcul. Când a vrut Ignat să dea cu securea în capul porcului, nimerește pe ta-său și-l omoară! El, ce să facă? L-a omorât, l-a omorât!… Începe a se văieta: că ce-a greșit de-a omorât pe ta-său?!”

Această greșeală este de fapt cea care a dat voie manifestării unui nou și puternic ritual de sacrificare, practicat în pragul de înnoire a timpului, înainte de Crăciun. Moartea părintelui este cea care regenerează lumea, care forțează trecerea spre regimul înnoit de existență. Deși el este cel care execută sacrificiul, Ignat-omul nu are îndreptățirea de a fi autorul acestei renașteri prin jertfă, ci este numai unealta unei instanțe supraumane. De ziua lui a rămas statornicit obiceiul sacrificiului ritualic al porcului.

Porcul va fi, de aici înainte, substitutul părintelui sacrificat în scopul resacralizării lumii. Sângele porcului (substitut al tatălui), este cel care salvează, care purifică lumea și care readuce lumina solară și armonia cosmică.

Asemenea razelor soarelui, sângele are darul de a purifica spațiul și făpturile, de a încuraja renașterea soarelui, de a risipi amenințările malefice. Există, la români, ”superstiția” ca în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjești cu sânge. De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit. Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.

Iată cum, potrivit religiozității populare, sângele porcului, adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă, în timpul acestei sărbători ne purifică. Este paradoxul purificării prin post și sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios.

 

Obiceiuri de Ignat

Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie al Antiohiei, este cunoscută în popor sub denumirea de Ignatul porcilor sau Înătoarea. Se crede că în noaptea de Ignat porcii visează că vor fi tăiați. De acum încolo nu se mai îngrașă, nu mai pun carne pe ei și nu mai mănâncă, pentru că și-au visat tăierea. Singura activitate permisa în această zi era tăierea porcului. Femeile însărcinate, de teama de a nu naște copii cu infirmități, respectau cu strictețe interdicția de a lucra. Persoanele care lucrau în această zi, erau pedepsite de cea care patrona ziua: Înătoarea – o femeie bătrână, lacomă și urâtă. Potrivit credinței din popor, ea le ispitește pe femei să lucreze, după care le opărește.

Prin multe parți porcii sunt tăiați în această zi. O credință musceleană ne îndeamnă: “Chiar de n-ai tăia un porc, taie cel puțin o pasere: găină, rață, gâscă; ori înțeapă creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că așa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că numai atunci vei fi ferit de boale”.

La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloși din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună. Cel ce taie porcul, nu trebuie să strângă din dinți, ca să nu iasă carnea porcului tare și să fiarbă cu greutate.

Exista și obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat. Ion Creangă mărturisește în “Amintiri din copilărie”: “La Crăciun, când tăia tata porcul, și-l pârlia, și-l opăria, și-l învălia iute cu paie, de-l înădușii, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor și făceam un chef de mii de lei”.

Tudor Pamfile menționează că “Prin unele parți se crede că dacă se dă copiilor cari se scapă, noaptea în pat cu udul, să mănânce coada porcului și vor scăpa de această slăbiciune”.

În credința populară, diferite organe sau părți din carnea porcului tăiat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor și animalelor:

- Untura de la porcul negru e bună pentru sănătatea oilor.

- O bucată din untura de porc negru era dusă la biserică de Bobotează, pentru a fi sfințită. Cu aceasta se ungeau cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri.

- Sângele porcului, amestecat cu mei și lăsat să se usuce, era folosit pentru a-i afuma pe copiii care se speriau sau aveau guturai.

- Cu părul de porc se afumau copiii atunci când erau deochiați.

- Gospodarii cred că pot cunoaște dacă în viitor nevestele lor vor naște fete ori băieți, după cum se arată o bucată de carne așezată în osânză. Dacă în inima porcului se va găsi mult sânge închegat, aceasta era semn că stăpânul va avea noroc de mulți bani.

- Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, însă, dacă este subțire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelșugat.

articol preluat de pe

 

Tradiţii şi obiceiuri în ziua de Ignat (20 decembrie)

Ziua de 20 decembrie – Ignatul – este încărcată de obiceiuri şi de tradiţii la români, ea reprezentând, cu precădere în mediul rural, ziua în care este sacrificat porcul din care se pregătesc apoi toate preparatele pentru masa de Crăciun.

În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la Solstiţiul de iarnă (ziua de 21 decembrie).

Pentru a veni în ajutorul Soarelui, oamenii sacrificau porci.

După aceea, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii, conform volumului ”Cartea de Crăciun” (Sorin Lavric, Editura Humanitas, 1997).

În desfăşurarea sacrificării porcului se respectau anumite condiţii de timp şi spaţiu. Sacrificarea nu putea fi începută înainte de ivirea zorilor şi nici nu putea depăşi apusul soarelui.

Trebuia să aibă loc pe lumină, întrucât numai lumina putea ţine la distanţă, prin puterea ei arzătoare, spiritele malefice care ar putea anula virtuţile sacrificiului.

Pe de altă parte, locul ales pentru sacrificarea porcului era supus unui ritual de purificare, fiind tămâiat şi stropit cu apă sfinţită, pentru a îndepărta duhurile necurate.

Ritualul sacrificării porcului în preajma sărbătorilor Crăciunului aminteşte de jertfele de animale practicate de popoarele vechi (egipteni, greci, romani) în perioadele de trecere de la un an sau anotimp la altul.

Într-un moment cum este pragul dintre anul vechi şi anul nou, prin acest sacrificiu, echivalent semantic al anului ce se stinge, o nouă viaţă se naşte, aceea a noului an.

Folcloristul Petru Caraman considera că obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane. Lumea romană practica acest sacrificiu la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor.

Porcul era considerat drept o întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre anul vechi şi anul nou.

Însă este vorba despre un “transfer” al obiceiului/tradiţiei – de la data la care se celebra iniţial anul nou în lumea romană (începutul primăverii, al semănatului, la sărbătorile ce precedau Calendele lui Janus, adică la Saturnalii), precizează cartea amintită.

În prezent, momentul sacrificării porcului a devenit un prilej de reunire a familiei.

De obicei, mai ales la sat, la acest eveniment participă toţi membrii familiei şi el este pregătit în cele mai mici amănunte.

Cu o seară înainte, oamenii de la sat pregătesc mai multe cuţite bine ascuţite, o butelie de gaz sau paie – pentru pârlit, dar şi vasele în care vor pune carne, slănină şi şoric.

Cei care se ocupă de sacrificarea animalului sunt bărbaţii.

După sacrificare, porcul este spălat, apoi este pârlit pe primele paie secerate în vară, puse deoparte, special pentru Ignat.

În foc mai sunt aruncate ramuri de lemn câinesc şi de iasomie, ca să iasă şoricul aromat, mai scrie volumul ”Cartea de Crăciun”.

cititi mai mult pe www.agerpres.ro

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Clișoteca MAP | Tăierea porcului, Transilvania, 1880-1945 (CS-467) - preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Clișoteca MAP | Tăierea porcului, Transilvania, 1880-1945 (CS-467) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Crăciunul nu poate fi redus la trei zile! Ce fel de Crăciun ar fi acela fără porc? Porcul se taie de Ignat, care cade în 20 decembrie.

Cine a fost Ignat? Cică a fost un om care, cândva, într-un an, vrând să taie porcul, dat greșit cu securea și l-a lovit pe tată-său în cap. L-a omorât. Acum, ce să facă? Îl îngroapă, îi face pomeni și pleacă în lume.

Pe drum se întâlnește cu un preot. Își povestește păcatul. Preotul îi zice să construiască o luntre cu care să treacă, fără plată, oameni peste râu și să îngroape în pământ un tăciune de lemn de tufă, așteptând până o înverzi.

Ignat se așează lângă râu, face luntrea, pune tăciunele în pământ și se însoară. Anii trec. Într-o noapte, omul aude strigăte de ajutor de pe malul celălalt. Trece apa, dar nu găsește pe nimeni. Se întoarce. Iar aude. Pleacă din nou. Tot nu e nimeni. Revine acasă. Aude a treia oară strigăte de ajutor.

Urcă în barcă, trece râul și găsește doi moșnegi pe care îi aduce acasă. Imediat le povestește primul lui păcat și pe celelalte două din chiar noaptea aceea – când, neajungând la timp, niște oameni s-or fi înecat. Moșnegii sunt Dumnezeu și Sfântul Petre. Îl ascultă fără să zică nimic.

În casă, sărăcie mare. Copiii plâng de foame. Mama, ca să-i amăgească și să-i adoarmă, le arată că a pus ceva la copt sub țest. Un moșneag o întreabă ce a pus acolo și femeia îi răspunde cinstit că nimic. Atunci îi poruncește să ridice țestul și ea găsește acolo o pâine foarte mare.

În acest timp, în fața moșneagului s-au aprins singure două lumânări înalte. Ignat și-a dat seama pe cine are oaspete și a sărutat tălpile celor doi moșnegi. Atunci, Dumnezeu i-a zis: hai cu noi! Ignat ar fi venit, dar se gândea la copii, cine se va ocupa de dânșii? Dumnezeu îi zice că grija copiilor o s-o poarte el. când ies din casă trec pe lângă tufa înverzită care crescuse din cărbune, semn că păcatul îi fusese iertat.

Au mers ani în șir. Într-o zi, au întâlnit o trăsură cu boieri urmată de măgari încărcați cu mărfuri scumpe. Dumnezeu îl întreabă pe Ignat dacă îi recunoaște pe acei oameni. Ignat nu îi recunoaște. Dumnezeu se miră – păi sunt copiii tăi! Stau de vorbă și este chiar așa,se recunosc și pleacă împreună.

O poveste încâlcită cu sfârșit fericit…

În ziua de Ignat nu se lucrează, se taie porcul.

Se crede că omul care n-are porc gras de Crăciun și cuțit în vremea pepenilor nu a cunoscut fericirea.

Dacă totuși n-ai porc, tai măcar o găină, căci trebuie să vezi sânge în ziua de Ignat. Când tai porcul, zici „Ignat, Ignat/ Porc umflat”.

Se crede că în noaptea de dinaintea Ignatului porcul își vizează cuțitul sau se visează la gât cu mărgele roșii.

Care porc n-a fost tăiat de Ignat nici că se mai îngrașă…

La tăiatul porcului nu trebuie să fie de față oameni miloși. Atunci porcul moare greu și carnea lui nu mai e bună.

Ca să nu se strice sămânța porcului din casă, adică pentru a asigura porcul din anul care vine, femeia moaie în sânge un smoc de păr din coada lui și îl pune la păstrare.

Cu sânge de porc se face semnul crucii pe fruntea copiilor, ca să fie sănătoși.

După ce a fost tăiat, capul porcului se cântărește. Trupul se zice că este de zece ori mai greu. Când porcul este negru, se adună sânge într-o strachină cu mei. După ce se usucă, femeia aprinde meiul și afumă cu el copiii ca să-i scape de sperietură. Untura de la porc e bună de vrăji. Cei care au ajutat la porc primesc pomana porcului. Femeile care nu țin ziua de Ignat sunt pedepsite.

În Muscel se vorbește de o ființă lacomă și rea care se numește Înătoarea.

Într-o povestire se arată că Înătoarea a încercat s-o opărească pe o femeie care voia să toarcă de Ignat.

Femeia a scăpat numai cu un sfat bun primit de le o vecină.

Sărbătorile, între alte funcții, o au și pe aceea de a ritma munca. Există un timp al torsului, alt timp al țesutului… Femeile știu aceste lucruri.

Irina Nicolau – Ghidul sărbătorilor româneşti (Humanitas, 1998) – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ignatie Teoforul, Episcopul Antiohiei

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei (†107) - foto preluat de pe doxologia.ro

Traian, luând sceptrul împărăției romanilor, episcop al Bisericii Antiohiei era Sfântul Ignatie, cel cu numele și cu lucrul purtător de Dumnezeu, care a primit scaunul după Sfântul Evod și care a fost după Sfântul Clit sau Climent, cel dintâi episcop al Romei.

Se povestește despre acest sfânt Ignatie, de Dumnezeu purtătorul, cum că pe vremea când era prunc, iar Domnul nostru Iisus Hristos viețuia într-acea vreme cu oamenii pe pământ și învăța pe popoare despre împărăția lui Dumnezeu, atunci și părinții acestui prunc, stând acolo aproape în popor și ascultând cuvintele cele dumnezeiești din gura Mântuitorului și având cu dânșii pe acest fiu, Domnul s-a uitat la dânșii și, chemând la sine pe pruncul Ignatie, l-a pus în mijloc și, cuprinzându-l, l-a luat pe mâini zicând: De nu vă veți întoarce și nu veți fi că pruncii, nu veți intra întru împărăția cerurilor și cine va primi pe un copil ca acesta întru numele Meu, pe Mine mă primește.

Pentru aceasta s-a numit Sfântul Ignatie, purtător de Dumnezeu, că a fost purtat de mâinile întrupatului Dumnezeu. S-a numit purtător de Dumnezeu și pentru aceasta că și el purta pe Dumnezeu în inima și în gura sa, fiind vas ales asemenea lui Pavel, care a purtat numele lui Dumnezeu înaintea limbilor și împăraților.

Sfântul Ignatie_a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, împreună cu Policarp, episcopul Smirnei. După aceasta cu sfatul tuturor Sfinților Apostoli s-a așezat episcop al Antiohiei, unde a început a se spune mai întâi numele de creștin. Luând el ocârmuirea Bisericii, cu multe osteneli și sudori semăna propovăduirea bunei-credințe, arătând întru totul râvna apostolească.

Acest sfânt ierarh a așezat în biserică să se cânte dumnezeieștile cântări în două cete, asemănându-le cetelor îngerești. Fiind el întru vedenie și învrednicindu-se de vederea dumnezeieștii descoperiri, a văzut cetele îngerești cântând astfel. Adică atunci când cântă o ceată, cealaltă tăcea, iar când cântă cealaltă, cea dintâi ascultă. După ce săvârșea aceea cântarea sa, începea cealaltă și așa neîncetat preamăreau pe Preasfânta Treime. Văzând aceasta Sfântul Ignatie întru descoperire, a pus orânduiala aceasta, mai întâi în Biserica Antiohiei și de acolo au luat toate Bisericile acea orânduială frumoasă. Acest arhiereu era purtător de Dumnezeu, bun îndreptător al orânduielilor bisericești și desăvârșit slujitor al Tainelor lui Hristos; iar mai pe urmă s-a sfârșit ca mucenic, fiind dat spre mâncarea fiarelor, despre care ne va arăta cuvântul ce ne stă înainte.

Împăratul Traian având mare război cu sciții, a dobândit biruință asupra lor și a voit pentru aceea să mulțumească necuraților idoli cu jertfe, prin toată împărăția sa, părându-i-se că a biruit cu ajutorul lor și-i rugă pe dânșii ca să chivernisească oștile sale și împărăția. Atunci s-a ridicat cu multă prigoană asupra creștinilor, pentru că a fost înștiințat că aceștia nu mai aduc jertfă zeilor și-i hulesc, arătând înșelăciunea lor. Pentru aceea a poruncit ca pretutindeni să omoare pe creștinii care nu se supun poruncii lui.

Mergând Traian la alt război împotriva perșilor, s-a întâmplat a trece prin Antiohia și a fost pârât către dânsul și Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, că cinstește ca pe un Dumnezeu, pe Hristos cel osândit de Pilat spre moarte și răstignit pe Cruce și că așează legi pentru păzirea fecioriei, pentru trecerea cu vederea a bogățiilor și a tuturor celor ce sunt spre dulceața vieții.

Acestea auzindu-le Traian, a chemat pe Sfântul Ignatie și în fața suitei sale i-a zis: „Tu ești cel ce te numești purtător de Dumnezeu, care te împotrivești poruncilor noastre și răzvrătești toată Antiohia, ducând-o pe urma Hristosului tău?”. Dumnezeiescul Ignatie a zis: „Eu sunt”. Iar împăratul l-a întrebat: „Ce înseamnă purtător de Dumnezeu?”. Sfântul i-a răspuns: „Cel ce poartă pe Hristos Dumnezeu în sufletul său, este purtător de Dumnezeu”. Dar împăratul a zis: „Oare tu porți în tine însuți pe Hristosul tău?”. Sfântul a răspuns: „Cu adevărat îl port, că scris este: Mă voi sălășui întru dânșii și voi umbla”. Împăratul a zis: „Dar de noi ce crezi? Nu ți se pare că purtăm întotdeauna întru pomenirea noastră pe zeii noștri și-i avem pe aceia ajutători asupra vrăjmașilor?” Purtătorul de Dumnezeu a răspuns: „Vai mie, că pe idolii cei răi îi numești dumnezei! Căci unul este Dumnezeu adevărat, Ziditorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor dintr-însele, unul Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel Unul-Născut, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit, pe Care de L-ai fi cunoscut și tu, împărate, ți-ar fi fost mai frumoase porfiră, coroana și scaunul împărăției tale”.

Împăratul a zis: „Lasă acestea ce grăiești Ignatie și ia seama la cuvintele mele de voiești a te face plăcut mie și a fi ridicat în cinstea prietenilor mei. Apoi să aduci împreună cu noi jertfă zeilor noștri și îndată vei fi la noi arhiereu al marelui Die și te vei chema părinte al suitei noastre”. Răspuns-a sfântul: „Ce trebuință am eu a fi arhiereu al lui Die, când sunt arhiereul lui Hristos, Căruia în toată ziua îi aduc jertfă de laudă și mă sârguiesc să mă jertfesc cu totul Aceluia și să mă asemăn morții Lui celei de bună voie”. Zis-a împăratul: „Cui voiești a te jertfi pe tine? Aceluia care a fost pironit pe cruce de Pilat din Pont?”.

Sfântul a răspuns: „Aceluia să-I fiu jertfă, Care a pironit păcatul pe cruce, a sfărâmat pe diavol, aflătorul păcatului și a zdrobit cu crucea toată puterea lui”. Zis-a împăratul: „Mi se pare, o! Ignatie, că nu ai minte sănătoasă și judecată dreaptă. Căci nu te-ai fi înșelat așa cu scripturile cele creștinești dacă ai fi priceput bine cât de bun lucru este a te supune poruncilor împărătești și, împreună cu toții, a aduce jertfă zeilor”. Purtătorul de Dumnezeu, luând mai multă îndrăzneală, a zis: „Chiar de mă vei da fiarelor spre mâncare, chiar pe cruce de mă vei răstigni și sabiei și focului de mă vei da, niciodată nu voi jertfi diavolilor, nici nu mă tem de moarte, nici nu caut bunătățile cele vremelnice ale vieții acesteia de acum, ci numai pe cele veșnice le doresc și în tot chipul mă îngrijesc ca să trec către Hristos, Dumnezeul meu, Care a voit a muri pentru mine”.

Atunci suita, vrând să mustre pe Sfântul Ignatie pentru rătăcire, a zis: „Iată, tu zici că Hristos a murit; deci cum poate cel mort a ajuta cuiva și încă Acela care a murit cu moarte defăimată? Zeii noștri sunt fără moarte și grăiesc”. Iar purtătorul de Dumnezeu a zis: „Domnul și Dumnezeul meu Iisus Hristos S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. El a voit a pătimi pe cruce, moarte și îngropare, apoi a înviat a treia zi, surpând și stricând puterea vrăjmașului și S-a înălțat la cer, de unde S-a pogorât; iar pe noi din cădere sculându-ne și iarăși ducându-ne în rai, din care am fost scoși, ne-a dăruit mai multe bunătăți, decât cele ce am avut întâi. Însă dintre zeii cei cinstiți de voi, niciunul n-a făcut ceva asemenea, fiind răi și nelegiuiți, făcând multe fapte de pierzare și lăsând puțină credință oamenilor celor fără de minte. După aceea, luându-se acoperământul înșelăciunii, s-au cunoscut ce au fost, cum s-au dus rău din viața aceasta și s-au dat morții celei veșnice, pentru pierderea multora. Die, cel dintâi zeu al vostru, s-a îngropat în Creta, iar Asclipie, a pierit fiind lovit de fulger. Mormântul Venerei se spune că este în Pafa, iar Eraclie a fost ars cu foc. Căci, fiind răi, au dobândit acel sfârșit de care au fost vrednici”.

Acestea fiind grăite de Sfântul Ignatie și împăratul cu suita temându-se ca să nu se dea de rușine zeii lor cu mai multe cuvinte de ale lui, a poruncit să-l ducă în temniță. Iar împăratul toată noaptea aceea n-a dormit, cugetând cu ce fel de munci să-l pedepsească pe Sfântul Ignatie. Și a socotit să-l osândească spre mâncarea fiarelor, căci i se părea acea moarte că este cea mai cumplită. Deci, dimineața a spus aceasta suitei și toți l-au sfătuit așa, însă au zis să nu-l dea fiarelor în Antiohia, ca să nu se facă mai slăvit între cetățenii săi, primind sfârșit mucenicesc pentru credința sa, că nu cumva și alții, privind la dânsul, să se întărească în credință. Pentru aceea ziceau că i se cade să fie dus la Roma legat și acolo să se dea spre mâncarea fiarelor, ca astfel, ostenindu-se de lungimea drumului, mai grea pedeapsă să primească. Romanii să nu știe cine este, ci, ca un tâlhar pierind, să nu rămână după dânsul nici o pomenire.

Acest sfat a plăcut împăratului și a dat asupra Sfântului Ignatie hotărâre de moarte, ca să fie dat spre mâncarea fiarelor în Roma, în vreme de praznic, înaintea adunării poporului. Astfel s-a osândit sfântul de păgâni, ca să fie priveliște a îngerilor și a oamenilor.

Luând asupra sa acest răspuns, purtătorul de Dumnezeu Ignatie, cu glas mare a mulțumit lui Dumnezeu și cu mulțumire primea lanțurile cu care îl legau. Împăratul a mers cu oștile sale la război, iar dumnezeiescul pătimitor, cu lanțuri grele fiind legat și fiind dat la zece ostași aspri și nemilostivi, era dus la Roma. Ieșind din Antiohia mult s-a rugat pentru Biserică și și-a încredințat lui Dumnezeu turma să. Plângeau pentru dânsul credincioșii și se tânguiau cu amar, iar alții, care cu multă dragoste fiind legați de dânsul, mergeau cu el în cale.

Venind ostașii cu sfântul în Seleucia, s-au suit în corabie și de acolo plutind au sosit în Smirna. Acolo a sărutat pe dumnezeiescul apostol, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei și s-a mângâiat împreună cu dânsul în vorbe de Dumnezeu insuflate, bucurându-se de legăturile sale și înfrumusețându-se cu lanțurile. Pentru că ce împodobire mai bună putea să-i fie lui, decât acele lanțuri, cu care era înfășurat pentru Domnul său? Apoi s-a sărutat și cu ceilalți episcopi, preoți și diaconi, căci s-au adunat la dânsul mulți de pe la bisericile Asiei și de prin alte cetăți, vrând să-l vadă și dorind să audă dumnezeieștile cuvinte care ieșeau din gura lui. Sfântul le zise să se roage pentru dânsul, ca mai curînd să fie dezlegat prin dinții fiarelor din legătura cea trupească și să se arate Domnului său cel dorit.

Apoi, văzându-i pe dânșii foarte tulburați și nerăbdînd despărțirea lui, s-a temut că nu cumva și credincioșii ce sunt în Roma să se tulbure și să nu sufere a fi dat spre mâncarea fiarelor. Căci atunci îi vor face lui împiedicare, dacă cumva și-ar pune mâinile asupra acelora cărora era poruncit ca să-l dea spre mâncarea fiarelor și astfel îi vor închide lui ușa cea deschisă a muceniciei și a morții celei preadorite.

Deci a socotit să trimită la dânșii scrisoare, poftindu-i ca și aceia să se roage pentru dânsul și să nu i se facă împiedicare de la alegerea lui cea mucenicească, ci prin fiare să fie dezlegat și să treacă la preaiubitul său Stăpân. Și a scris așa: „Ignatie, care este și purtător de Dumnezeu, scrie Bisericii celei miluite cu mărirea Tatălui celui Preaînalt și a lui Iisus Hristos, a Unuia Născut Fiului Său, Bisericii iubite și luminate cu voia Celui ce a voit toate după dragostea lui Iisus Hristos, Dumnezeului nostru; biserică ce este întâi în țara romanilor și care este vrednică de Dumnezeu, vrednică de cuviință, vrednică de fericire, vrednică de laudă, vrednică de dobândire, vrednică de curățenie, care mai întâi este în dragoste, numită cu numele lui Hristos, numită cu nume de Părinte, pe care o și sărut întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Părintelui ceresc, fiilor celor uniți după trup și după duh cu porunca Lui, celor plini de darul lui Dumnezeu fără îndoială și păziți de orice credință străină, fără de prihană întru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, să se bucure:

1) Fiindcă m-am rugat lui Dumnezeu, am dobândit a vedea fețele voastre cele vrednice de vedere. Legat fiind întru Iisus Hristos, nădăjduiesc a vă săruta, dacă va fi voia lui Dumnezeu, ca să mă învrednicesc așa până în sfârșit. Începutul este bine economisit, dacă voi dobândi darul ca să-mi câștig moștenirea fără împiedicare. Căci mă tem de dragostea voastră, să nu mă împiedice de la aceasta. Că vouă este lesnicios lucru a face ceea ce voiți voi, iar mie greu îmi este a dobândi pe Dumnezeu, dacă voi mă veți cruța.

2) Nu voiesc ca voi să plăceți oamenilor, ci lui Dumnezeu, precum îi și plăceți. Eu niciodată nu voi avea o vreme bună ca aceasta pentru a câștiga pe Dumnezeu, nici voi nu puteți a arăta un lucru mai bun decât dacă veți tăcea. Că dacă veți tăcea și nu veți vorbi despre mine, eu mă voi face al lui Dumnezeu, iar dacă veți iubi trupul meu, iarăși voi fi alergând. Mai mult nu puteți a-mi da, decât a mă jertfi lui Dumnezeu, până încă jertfelnicul este gata. Cu dragoste să cântați Tatălui întru Iisus Hristos, căci pe episcopul Siriei l-a învrednicit Dumnezeu a se afla la apus, fiind trimis de la răsărit. Bine este a apune eu din lume, că întru Dumnezeu să răsar.

3) Niciodată n-ați pizmuit pe nimeni, ci pe alții ați învățat. Și eu voiesc ca cele ce învățați, să le și faceți. Deci mie să-mi cereți putere și dinlăuntru și dinafară, că nu numai să zic, ci să și voiesc; că nu numai să mă numesc creștin, ci să fiu și în faptă. Că dacă mă voi afla așa, voi putea fi credincios. Nimic din cele ce se arată este veșnic. Cele ce se văd sunt vremelnice, iar cele ce nu se văd sunt veșnice, pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos, întru Tatăl fiind, este veșnic. Creștinătatea este lucru nu numai al sfătuirii, ci și al mărimei de suflet. Când creștinul cu adevărat se urăște de lume, atunci este iubit de Dumnezeu. Căci este scris: De ați fi fost din lume, lumea ar fi iubit pe ai săi, iar fiindcă nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, pentru aceasta vă urăște pe voi lumea. Petreceți întru dragostea Mea.

4) Eu scriu Bisericilor și poruncesc tuturor căci eu voind, mor pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veți opri. Rogu-vă să nu aveți către mine dragoste deșartă. Lăsați-mă să mă fac mâncare fiarelor, prin care îmi este cu putință a câștiga pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu și prin dinții fiarelor să mă macin, ca să fiu pâine curată a lui Hristos. Mai bine ațițați pe fiare ca să mi se facă mormânt și nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, când nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugați-vă lui Hristos pentru mine că, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac. Nu precum Petru și Pavel vă poruncesc vouă, căci aceia sunt apostoli, iar eu osândit; aceia slobozi, iar eu până acum sunt rob. Iar dacă voi pătimi, voi fi slobod pentru Hristos și voi învia întru El. Acum învăț când sunt legat, ca nimic lumesc sau deșert să poftesc.

5) De la Siria până la Roma cu fiare mă lupt pe pământ și pe mare, noaptea și ziua, legat fiind cu zece leoparzi, care este o ceată de ostași și care din ce în ce mai răi se fac. Însă în neîndreptățirile lor mai mult mă învăț, dar nu dintr-acestea mă îndreptez. O! de-aș dobândi fiarele cele pregătite mie, pe care le voi zădărî, ca degrabă să mă mănânce, nu precum s-a întâmplat altora, de care, temându-se, nu s-au atins. Și, deși ele nu vor voi, eu le voi sili. Iertați-mă, eu cunosc ce-mi este de folos. Acum încep a mă face ucenic. Nimic din cele văzute și din cele nevăzute să nu-mi pizmuiască, ca pe Iisus Hristos să-L dobândească. Foc și cruce adunării de fiare, tăieturi, despărțiri, risipiri ale oaselor, tăieri ale mădularelor, măcinături a tot trupul, munci rele ale diavolului să vină asupra mea, numai pe Iisus Hristos să-L dobândesc.

6) Nimic nu-mi vor folosi cele înveselitoare ale lumii, nici împărățiile acestui veac. Mai bine îmi este a muri pentru Iisus Hristos, decât a împărăți peste toate marginile pământului. Căci ce va folosi omul, de ar câștiga toată lumea, iar sufletul său îl va pierde? Pe Acela îl caut, care pentru noi a murit. Pe Acela îl voiesc, Care pentru noi a înviat. El dobânda îmi este. Iertați-mă, fraților, să nu mă împiedicați de a trăi, căci viața este a fi cu Hristos. Să nu-mi doriți a muri; căci moarte este viața cea fără de Hristos. Pe cel ce voiește să fie al lui Dumnezeu, să nu-l despărțiți. Lăsați-mă să iau lumină curată; acolo ducându-mă, voi fi om al lui Dumnezeu. Dați-mi voie ca să mă fac următor al patimei Dumnezeului meu. Dacă cineva pe Dânsul în sine Îl are, să înțeleagă ceea ce voiesc eu și să-mi fie milostiv, știind cele ce mă țin pe mine.

7) Stăpânitorul acestui veac voiește să mă răpească și să-mi strice judecata mea cea pentru Dumnezeu. Deci nimeni din voi să nu-i ajute, ci mai vârtos ai mei să vă faceți, ca să fiți fii ai Dumnezeului meu. Nu vă lăudați cu numele lui Iisus Hristos, iar lumea să o poftiți. Zavistia între voi să nu locuiască. Chiar dacă aș fi de față, v-aș ruga să nu vă plecați mie, ci mai vârtos pentru cele ce vă scriu să vă plecați. Viu fiind, vă scriu această, dorind să mor. A mea dorință s-a răstignit și nu este întru mine foc iubitor de materie, ci apă vie și care grăiește în mine, zicându-mi: Vino la Tatăl. Nu mă îndulcesc cu hrană stricăcioasă, nici cu dezmierdările acestei vieți. Pâinea lui Dumnezeu voiesc, pâine cerească doresc, pâinea vieții, care este trupul lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, al Celui ce a fost mai pe urmă din seminția lui Avraam și a lui David. Băutura lui Dumnezeu voiesc, adică sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă și viață de-a pururea vie.

8) Nu voiesc a trăi după om și aceasta va fi dacă voi veți voi. Voiți ca și voi să fiți primiți? Puține cer de la voi: credeți-mi mie. Iar Iisus Hristos vă va arăta aceasta, cu adevărat zis, căci El este gura cea nemincinoasă, prin care Tatăl a grăit cu adevărat. Cereți pentru mine ca să dobândesc acestea. Nu după trup am scris vouă, ci după voia lui Dumnezeu. Dacă voi pătimi, dovedește că ați voit voi; dacă voi fi lepădat, apoi voi m-ați urât.

9) Pomeniți în rugăciunea voastră biserica cea din Siria, care în locul meu are ca păstor pe Dumnezeu. Singur Iisus Hristos și dragostea voastră să o cerceteze pe dânsa. Iar eu mă și rușinez a mă numi dintre cei de acolo. Căci nu sunt vrednic, fiind cel mai de pe urmă al lor și lepădătură, însă voi fi miluit, dacă pe Dumnezeu voi dobândi. Vă sărută pe voi duhul meu și dragostea bisericilor, care m-au primit în numele lui Iisus Hristos, căci toți frații, în calea mea cea trupească, m-au petrecut din cetate în cetate.

10) Scriu vouă acestea din Smirna, prin efesenii cei vrednici de fericire. Și este împreună cu mine, cu alți mulți și Crocos, numele cel dorit. Pe cei ce au venit mai înainte de mine, de la Siria la Roma, spre slava lui Dumnezeu, cred că i-ați cunoscut. Să le arătați că aproape sunt și eu, că toți sunt vrednici lui Dumnezeu și vouă, pe care se cuvine că întru toate să-i odihniți. Am scris această, în ziua cea mai înainte de nouă calende ale lui septembrie, care este în douăzeci și trei ale lunii august. Fiți sănătoși până în sfârșit, întru răbdarea lui Iisus Hristos. Amin”.

Această scrisoare a trimis-o înaintea sa în Roma și, după puțină vreme, a ieșit și el din Smirna, dus fiind de ostași. Și, venind în Troada și în Neapoli, au trecut pe jos prin Filipopoli și Macedonia, cercetând bisericile cele din cale, învățând, sfătuind și întărind pe frații cei neputincioși și poruncind tuturor să fie deștepți și treji. După ce a trecut Epirul și a plutit pe Marea Adriatică și a Tirului, a sosit în Putioli, unde a fost primit cu dragoste de ostașii și de credincioșii ce erau acolo. De acolo a venit în Roma și s-a dat în grija eparhului cetății, împreună cu scrisorile cele împărătești. Iar acela, văzând pe purtătorul de Dumnezeu și citind scrisoarea împărătească, îndată a poruncit să pregătească fiarele și, sosind o zi de praznic, a adus pe sfântul în priveliște, unde s-a adunat toată cetatea. Căci a străbătut vestea despre dânsul, cum că episcopul Siriei se va da să fie mâncat de fiare.

Sfântul Ignatie adus în mijlocul priveliștii s-a întors către popor cu suflet bărbătesc și cu fața luminată și binevoind acea moarte de ocară primită pentru Hristos, cu mare glas a strigat: „Bărbați romani, care priviți la această nevoință a mea, să știți că nu pentru oarecare facere de rău primesc această muncă, nici pentru oarecare nelegiuire sunt osândit la moarte. Ci numai pentru singur Dumnezeul meu, de a cărui dragoste sunt cuprins și pe Care fără de saț Îl doresc, căci sunt grâu al Lui și voiesc să mă macin prin dinții fiarelor, ca să mă fac Lui pâine curată”. Acestea zicând sfântul, au venit asupra lui leii, care îndată l-au sfâșiat și l-au mâncat rămânând numai oasele.

Deci s-a împlinit dorința sfântului care a voit că fiarele să fie mormânt al trupului său, Dumnezeu voind așa, după dorința plăcutului Său. Pentru că putea să astupe gurile fiarelor înaintea lui, ca și înaintea lui Daniil în groapă și înaintea Teclei în priveliște, pentru slavă numelui Său cel sfânt. Însă n-a făcut aceasta, voind mai bine a împlini dorința și cererea robului Său, decât a preamări puterea Sa cea mare.

În acest chip a fost sfârșitul Sfântului Ignatie, în acest fel nevoința lui, căci așa a fost dragostea lui către Dumnezeu. Risipindu-se adunarea aceea, credincioșii care erau în Roma, către care el scrisese din Smirna și cei ce veniseră cu dânsul, care se tânguiau nemângâiați după dânsul, au adunat oasele lui cele rămase și le-au pus cu cinste în loc însemnat, afară din cetate, în douăzeci de zile ale lunii decembrie. Apoi, multe zile plângând credincioșii pentru despărțirea lui, șezând lângă mormânt, lăudându-l cu psalmi și cu cântări, Sfântul Ignatie li s-a arătat lor noaptea și pe fiecare dintre ei, cuprinzînd-i, îi mângâia în mâhnirea sufletului lor. Altora iarăși li s-a arătat, rugându-se pentru cetate și asudând, ca și cum ar fi fost întru multe nevoințe și osteneli.

Înștiințându-se împăratul Traian de sfârșitul Sfântului Ignatie și de tăria sufletului său cea cu bărbăție, cum fără temere și cu bucurie a mers la moarte pentru Dumnezeul său, i-a părut rău de dânsul. Și, auzind de creștini că sunt oameni buni și blânzi, viețuind cu înfrânare, iubind curățenia, ferindu-se de toate lucrurile cele rele și având viață fără de prihană, iar împărăției lui cu nimic nu se împotrivesc – numai cu aceasta că nu voiesc să aibă mulți dumnezei, ci numai singur pe Hristos cinstesc, a poruncit să nu-i mai caute ca să-i omoare, ci i-a lăsat să viețuiască în pace. După aceasta, au fost aduse cinstitele moaște ale Sfântului Ignatie în Antiohia, cu mare cinste, spre apărarea cetății și tămăduirea celor bolnavi, spre bucuria turmei sale și întru slava lui Dumnezeu în Treime, Celui lăudat de toți, în veci. Amin.

*

Povestesc oarecare despre acest Sfânt Ignatie, purtătorul de Dumnezeu și acestea: Când era adus spre mâncarea fiarelor și avea neîncetat în gura lui numele lui Iisus Hristos, l-au întrebat păgânii pentru ce pomenește neîncetat cu gura sa acel nume? Sfântul a răspuns că are în inima sa scris acel nume al lui Iisus Hristos, iar cu buzele mărturisește pe Acela, pe Care de-a pururea Îl poartă în inimă. După aceasta, sfântul fiind mâncat de fiare, lângă oasele lui, ce rămăseseră din voia lui Dumnezeu, s-a găsit inima întreagă, nemâncata de fiare. Aflîndu-o necredincioșii și aducându-și aminte de cuvintele Sfântului Ignatie, au despicat-o în două, vrând să vadă dacă este adevărat ceea ce zicea Ignatie. Și au aflat înăuntru pe amândouă părțile scris cu litere de aur: Iisus Hristos.

Astfel Sfântul Ignatie, cu numele și cu fapta a fost purtător de Dumnezeu, având în inima sa de-a pururea pe Hristos Dumnezeu, cu mintea cea de Dumnezeu gânditoare, scris ca și cu un condei.

Elefterie al Iliriei (†126)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Elefterie al Iliriei

Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie al Iliriei a fost un episcop al Bisericii creștine din provincia romană Iliria (în latină: Illlyricum) care a primit mucenicia în timpul domniei împăratului Hadrian (117-138). Este prăznuit împreună cu mama sa, Antia (sau Evantia) pe 15 decembrie.

Sf. Sfinţit Mc. Elefterie, Episcopul Iliriei (†126) şi Sf. Mc. Antia, mama sa - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Sfinţit Mc. Elefterie, Episcopul Iliriei (†126) şi Sf. Mc. Antia, mama sa – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Elefterie s-a născut la Roma, în ultima decadă a secolului I. Tatăl său, funcționar imperial, a murit pe când Elefterie era încă mic ca vârstă. Mama lui, Antia, care primise credința creștină de la însuși Sfântul Apostol Pavel, l-a încredințat pe fiul ei episcopului de atunci al Romei, Anicet, pentru a primi o educație creștină.

Episcopul Anicet l-a rânduit atunci încă din adolescență în rândul clericilor. L-a hirotonit diacon la vârsta de 15 ani, preot la 18 ani și episcop de Illyricum la doar 20 de ani. Ca urmare a propovăduirii episcopului Elefterie, mulți au primit credința creștină.

Pentru că vestea propovăduirii lui se răspândise, a fost chemat la judecată înaintea împăratului Hadrian și a prefectului imperial Coremon. Comandantul trupei trimise să îl aresteze, pe nume Felix, ascultând însă propovăduirea sfântului, a primit și el credința în Hristos, și s-a botezat pe drum.

Înfățișându-se la judecată, Sfântul Elefterie a mărturisit înaintea împăratului că era creștin. Pentru că a refuzat să se lepede de Hristos, a fost supus la chinuri. Mai întâi, a fost întins pe un pat de aramă în sub care erau așezați cărbuni aprinși; a fost ars cu ulei încins și cu smoală, însă Dumnezeu l-a păstrat nevătămat. A fost aruncat într-un cuptor aprins, împrejmuit cu țepușe. Mai înainte de a fi aruncat însă sfântul în foc, la rugăciunea acestuia, prefectul Coremon, care cunoștea credința creștină, a crezut atunci în Hristos și s-a aruncat el însuși în focul pregătit pentru episcopul Elefterie. Rămânând și el neatins, la rugăciunea primind astfel cununa muceniciei pentru Hristos. Elefterie însă, fiind aruncat în foc, a rămas neatins.

A fost aruncat în închisoare și înfometat multe zile la rând, însă fiind hrănit cu hrană îngerească, a răbdat și aceasta. Mai apoi, a fost legat de un car la care fuseseră înhămați cai sălbatici. Legăturile însă i s-au dezlegat, și, potrivit tradiției, a fost purtat de îngeri pe un munte din apropiere, unde a stat o vreme, și unde cuvintele lui îmblânzeau chiar și fiarele sălbatice.

Fiind descoperit după o vreme, a fost arestat din nou și chemat la judecată. Ostașii trimiși să îl aresteze au fost însă convinși, pe drum, de sfântul episcop să îmbrățișeze credința creștină și s-au botezat. Mulți dintre cei care au văzut acestea au primit și ei credința în Hristos. Ajuns înaintea împăratului, sfântul Elefterie a fost condamnat la moarte, punând să fie sfâșiat de lei. Fiarele însă nu s-au atins de el, astfel că în cele din urmă a fost ucis cu sabia de doi ostași, în anul 120 d.Hr. Aceștia au ucis-o și pe mama sfântului, Antia, care, fiind de față la execuția fiului ei, se apropiase ca să îmbrățișeze trupul fiului ei mort. Credincioșii care au asistat la moartea sfântului și a mamei sale au luat trupurile lor și le-au îngropat cu cinste.

 

Cinstirea și Sfintele Moaște

Potrivit tradiției apusene, moaștele Sf. Elefterie și Antia ar fi fost o vreme adăpostite la Roma, în biserica Sfânta Sabina, în altarul Sf. Laurențiu, apoi mutate în biserica San Giovanni della Pigna, împreună cu moaștele Sf. Genesius al Romei. Este posibil ca acestea să fi fost însă moaștele Sf. Elefterie, episcopul Romei (175-189). Aceste moaște au fost mutate într-o biserică din apropierea orașului Rieti. Cultul Sf. Elefterie, cinstit uneori și sub numele de Sf. Liberalis sau Liberator (traducerea latină a numelui grecesc Eleutherios, care înseamnă „cel liber”) s-a dezvoltat considerabil în Italia. I-au fost închinate mai multe biserici la Roma, Rieti, Chieti, Nepi, Porec, Vasto, Arce, Benevento, Salerno ș.a.

Potrivit tradiției românești, moaștele Sf. Elefterie au fost adăpostite o vreme la Mănăstirea Țigănești, fiind apoi dăruite Bisericii Sf. Elefterie din București (în anul 2009).

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Cu haină de preot fiind împodobit și cu sângele curgând șiroaie fericite, ai alergat la Stăpânul tău, Hristos, înțelepte Elefterie, nimicitorul satanei. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru cei ce cu credință cinstesc fericitele tale nevoințe.

Condac, glasul al 2-lea:

Ca pe o podoabă a preoților, cuvioase, și îndemn al purtătorilor de biruință, toți te lăudăm, cuvioase, și te rugăm, sfințite mucenice Elefterie; pe cei ce prăznuiesc pomenirea ta liberează-i din multe feluri de nevoi, rugându-te neîncetat pentru noi toți.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Elefterie, Episcopul Iliriei si pe: basilica.rodoxologia.ro; pravila.ro

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Elefterie, Episcopul Iliriei

Când împărățea în Roma Elie Adrian, slujind cu sârguință idolilor, în acea vreme minunatul Elefterie s-a cunoscut ca o stea strălucită, a cărei patrie era marea cetate a Romei. Părinții lui erau de bun neam, străluciți și bogați, iar maica lui s-a învrednicit de mai mare cinste și slavă pentru credința în Hristos, învățată fiind de Sfântul Apostol Pavel, care a botezat-o și numele ei era Antia. Dânsa, născând pe acest sfânt, i-a pus numele de Elefterie și l-a crescut bine întru bună credință.

Deci, ajungând el în vârstă, l-au dat lui Dumnezeu, prin mâinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca un dar cu adevărat vrednic lui Dumnezeu. Iar arhiepiscopul, văzând pe copil cu deprinderi bune, l-a pus în rânduiala clericilor și, în al cincisprezecelea an al vârstei lui, l-a făcut diacon, iar în al optsprezecelea an, l-a hirotonit preot și în al douăzecilea an al vieții lui, l-a ales episcop al Iliricului.

Dar să nu se mire cineva că l-a făcut episcop așa de tânăr, căci arhiepiscopul a văzut în acest tânăr mari fapte bune, fiind atât de înțelept și de cuvântător, încât atrăgea către dreapta-credință, cu învățătura lui, pe cei ce se întâmplau a vorbi cu dânsul. Pentru ca să se pună făclia în sfeșnic și să nu se ascundă sub obroc – după cum zice Sfânta Evanghelie –, ca să lumineze multe suflete și să întoarcă pe cei întunecați către cinstirea de Dumnezeu, pentru aceasta l-a suit în scaunul episcopiei, știind că mulți se vor lumina printr-însul, precum s-a și făcut. Căci s-au întors mulți elini și s-au botezat, fiindcă dulceața și înțelepciunea cuvintelor lui îndemna pe toți ascultătorii să cunoască adevărul.

Diavolul care zavistuiește totdeauna mântuirea omului, turba asupra lui și scrâșnea cu dinții săi, necuratul. Însă, neputând să-l omoare pe dânsul, a invitat pe răucredinciosul împărat Adrian a se ridica asupra adevărului și a prigoni pe creștini. Dar mai întâi se silea a lua dintre creștini pe Elefterie, voind a pierde pe învățătorii cei mai aleși ai dreptei-credințe și a-i smulge ca pe niște spice mai alese din holda lui Hristos. Împăratul a trimis cu cumplită poruncă pe un voievod Felix, ca să aducă cu sila pe Elefterie la judecata împărătească. Acela, ajungând la Iliric, a nimerit în acea vreme când bunul păstor hrănea, în biserica Domnului, oile sale cele cuvântătoare cu pășunea duhovniceștilor cuvinte.

Deci, înconjurând biserica cu ostași, a intrat singur înăuntru, căutând cu sălbăticie și cu chipul arătând cruzimea celui ce-l trimisese. Dar, văzându-l pe Elefterie cu atâta bună podoabă și auzind dulcea limbă și preaînțeleapta învățătură, s-a minunat foarte mult că ieșea din gura sa un dulce izvor de învățătură, învățându-i pe cei ce-l ascultau bunăcredința. De aceea a stat și el și a ascultat cu luare-aminte cele ce se spuneau despre Hristos și despre puterea Lui. Apoi, schimbând iuțimea în blândețe, căci avea holda inimii lesnicioasă către primirea cuvântului lui Dumnezeu, din lup s-a făcut oaie și din prigonitor, ucenic, uitând cele dintâi; din tâlhar s-a făcut slugă bună și credincioasă lui Hristos, pe care-L prigonea.

Trecând cu vederea porunca cea împărătească, a căzut la picioarele sfântului și din acel ceas nu se depărta de învățătorul său, luminându-se cu cuvintele lui și întărindu-se în buna-credință. Astfel, Felix, schimbându-se din păgânătate în dreapta-credință, nu se mai gândea să se întoarcă la cel care-l trimisese; iar Sfântul Elefterie, dorind să rabde până la sânge pentru credința în Hristos, se sârgui să meargă împreună cu Felix la împărat. Acesta, nu ca un voievod ducea pe cel legat, ci ca pe un mielușel urmând păstorului. După ce au ajuns la o apă, Felix – ca și famenul Candachiei, care a primit botezul de la apostolul Filip – s-a botezat și el de dumnezeiescul Elefterie și s-a dezbrăcat de întunericul închinării idolești ca de o haină putredă.

Venind ei în Roma, Felix n-a fost cunoscut de credincioși cum că s-a unit cu Biserica lui Hristos și le-a povestit toate cele despre Elefterie. Iar acesta, fiind adus după porunca împăratului înaintea judecății, a stat fără frică și cu mărime de suflet.

Căutând spre el împăratul și văzându-l tânăr, frumos la față, cu ochii luminoși și împodobit cu toate darurile firești, a zis: „Pentru ce o! Elefterie, ai lăsat credința părintească și, socotind întru nimic cinstirea zeilor, cinstești un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci și cu o moarte preacumplită a murit”. Dar Elefterie nu voia să răspundă celui ce vorbea fără-de-minte, urmând lui Hristos, care tăcea în patima Să înaintea lui Pilat și chiar înaintea lui Irod nimic nu răspundea. Împăratul iarăși a zis: „Răspunde, pentru ce te-ai făcut așa fără-de-minte, amestecându-te cu credința creștinească? Pleacă-te mie și jertfește zeilor. Dacă te vei întoarce, cu mare cinste te voi cinsti; iar de nu, grele munci voi aduce asupra ta”.

Elefterie, chemând pe Domnul Care a zis: „Nu vă îngrijiți cum, sau ce veți grăi, că Eu vă voi da vouă înțelepciune, căreia nu vor putea să se împotrivească”, a răspuns: „Cum pot să slujesc unor zei nesimțitori ca aceștia și unor idoli fără suflet sau să mă unesc cu voi, care le slujiți lor. Eu vă și plâng pe voi, care vă închinați lor; căci Dumnezeul cel adevărat cinstindu-vă pe voi cu cuvântarea, voi v-ați făcut mai necuvântători și mai necinstiți decât lemnele și pietrele, încât pe acelea le socotiți a vă fi vouă zei, lăsând pe adevăratul Dumnezeu, care cu înțelepciune ne-a făcut pe toți și toată lumea a zidit-o. Pentru că cerul și pământul sunt zidirile Lui, iar noi suntem, dintr-acele lucruri care le-a creat, lucrul cel mai frumos și mai cinstit, măcar că ne rătăcim, umblând în neștiință ca într-o noapte și necunoscând ce este de folos și ce nu este, ridicăm război împotriva Dumnezeului nostru. Iar pe aceia care sunt cu adevărat vrăjmașii și potrivnicii noștri, adică diavolii, o! nebunie! îi socotiți a fi domni și zei și îi slăviți cu daruri și cu jertfe! Eu mă lipesc de Domnul meu și sunt unit pururea cu El și Stăpânului meu Hristos îi slujesc. Iar cinstirile și darurile tale pe care mi le făgăduiești, cum și muncile și caznele cele înfricoșate și cumplite cu care ne îngrozești, le socotesc că pe niște jucării și săgeți de copii; căci eu m-am lepădat de lume și m-am răstignit, ca învățătorul meu Pavel și moartea pentru Hristos o socotesc desfătare, slavă și veselie”.

Auzind împăratul, s-a umplut de mânie și a poruncit să aducă un pat de aramă și dedesubt să pună mulțime de jăratec; iar deasupra să-l întindă gol pe mucenic și să aprindă neîncetat cărbuni dedesubt, până când va muri. Fiind pregătit patul, s-a suit sfântul mucenic și s-a întins cu tot trupul. Poporul care se adunase ocăra pe împărat pentru acea tiranie, zicând: „Pentru ce piere rău, ca unul din făcătorii de rele, acest bărbat cinstit și slăvit, de bun neam și preaînțelept?”. Dar Dumnezeu din înălțime ușura durerile mucenicului care sta, parcă ar fi stropit de rouă și așezat pe trandafiri, pe acel pat. Îmblânzindu-se, împăratul a poruncit să-l ia de pe acel pat, parându-i că ar fi de acum mort. Dar acesta s-a sculat de pe pat viu și sănătos, nevătămat de foc, vesel și plin de bucurie, cântând: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și bine voi cuvânta numele Tău în veci; lăuda-voi pe Dumnezeul care veselește tinerețile mele; toate neamurile vor lăuda lucrurile Tale, Doamne, puterea și minunile Tale vor povesti.

Sfântul Elefterie, lăudând pe Dumnezeu, stătea cu îndrăzneală înaintea tiranului, zicând: „Caută, o! împărate, asupra mea, care socotești că sunt mistuit de foc și cunoaște pe Hristos cel propovăduit de mine, cunoaște și neputința zeilor tăi”. Împăratul, socotindu-se luat în râs și aducîndu-i-se acea ocară, se gândea cum să-l pedepsească mai cumplit. S-a adus din nou un grătar de fier încins în foc, iar deasupra turnau untdelemn încins; dar nici de astă dată n-a lăsat Dumnezeu pe mucenicul său, pentru că, fiind pus pe grătar, îndată s-a stins focul, grătarul s-a răcit și nu mai ardea untdelemnul pe el, iar mucenicul era nevătămat. Dar împăratul nu s-a liniștit, ci mai aprig s-a pornit asupra sfântului. Căci ca un orb numai această avea înaintea sa, ca, muncind pe sfântul, să facă spre plăcerea zeilor săi, care sunt diavoli ucigători de oameni.

A poruncit apoi să aducă o tigaie și s-o umple cu ceară, smoală și cu seu, s-o pună pe foc și să-l bage pe sfânt într-însa. Elefterie de-abia aștepta, dar împăratul l-a oprit, zicându-i: „Nu zăbovi, o! Elefterie, stând în pragul morții, ci, alege-ți cele ce-ți sunt de folos. Pentru că eu foarte mult mă îngrijesc de tine ca să nu pieri și te iubesc ca pe fiul meu și nu voiesc, pe zeii mei mă jur, să se dea singur la pierzare un bărbat așa de bun și de neam, dulce vorbitor și cu fața frumoasă și nu pentru altceva, decât numai pentru neplăcerea cea deșartă a grumazului său celui împietrit”.

Mucenicul însă îi răspundea cu bărbăție, îl defăima, numindu-l lup care pândește oile lui Hristos. Apoi a zis: „Orice vei face nu mă vei putea pleca de la dreapta credință”. Atunci, mâniindu-se Adrian, a poruncit să-l întindă în tigaie. Acestea făcându-se, iarăși dumnezeiasca pronie a făcut ceea ce a făcut întâi, adică focul l-a prefăcut în rouă și un vânt răcoros bătea peste acest bărbat. Adrian, neștiind ce să mai facă, văzând că tot ce face i se întoarce împotrivă, se minună, nedumerindu-se. Atunci era eparh al cetății Coremon, bărbat ales care era maestru și știa multe feluri de munci. Văzând pe împărat foarte tulburat că nu știe ce să-i mai facă mucenicului ca să-l îndoaie, a zis: „Eu, împărate, voiesc să te scot din grijă și osteneală pentru Elefterie și să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară”.

Acestea zicând, a poruncit să facă un cuptor de aramă cu fiare ascuțite și să-l bage pe Elefterie într-însul. Eparhul știa credința în Hristos, învățat fiind de Felix, dar fiind prieten al împăratului, pentru slavă cea vremelnică, nu s-a lepădat de credința idolească. Pregătind el acea cumplită caznă pentru mucenic, sfântul și-a ridicat ochii săi sufletești și trupești și toată mintea și-a îndreptat-o spre Dumnezeu, umplându-se de o bucurie fără seamăn și zicând: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de atâtea bunătăți; căci cu mâna Ta cea tare m-ai învrednicit a răbda toate, pentru numele Tău cel sfânt. Deci, acum caută din cer și vezi ce au făptuit asupra mea cei ce mă urăsc, izbăvește sufletul meu de înțepăturile lor și de bărbații sângelui mă păzește, ca un bun, ca să Te cunoască toți pe Tine unul Dumnezeu, până la toate marginile pământului”.

Apoi, rugându-se pentru cei ce-l munceau, ca și Sfântul Ștefan pentru cei ce-l ucideau cu pietre, a zis: „Atinge-te de inimile lor o! Stăpâne, cela ce ești bogat întru milă, iar numele Tău cel sfânt fă-L lor cunoscut și adu-i către voia Ta cea sfântă, ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu și să lase închinăciunea idolească cea pierzătoare, că bine ești cuvântat în veci. Amin”.

Rugându-se astfel mucenicul, Coremon, eparhul asculta cu luare-aminte cuvintele grăite de cel în rugăciune și îndată s-a aprins în el dreapta credință, cea mai dinainte primită și schimbându-l deodată, ca și cum n-ar fi fost acela care dorea moartea mucenicului, apropiindu-se de împărat a zis: „Pentru ce se dă Elefterie cel fără de vină spre niște munci ca acestea? Pentru care pricină se osândește spre o moarte cumplită ca aceasta?”.

Împăratul, mirându-se de cuvintele lui, s-a tulburat și căutând cu iuțime asupra lui, l-a întrebat de ce și-a schimbat gândul așa degrabă? Apoi îi zicea: „Eu pe tine te-am cinstit mai mult decât pe oricare alt boier al palatului meu, ți-am dat bogăție multă, te-am făcut eparh. Oare ești iubitor de argint și ai luat de la mama lui Elefterie aur și acela te-a schimbat deodată? Dar nu-ți ajung darurile mele, bogăția, slava, averea, cinstea cu care te-am făcut cunoscut în toată Roma? Iar de poftești ceva mai mult de la mine, iată, toate visteriile mele sunt deschise înaintea ta; ia cu amândouă mâinile precum îți place și nu te lăsa cumpărat de o femeie pe ascuns, pentru puțin aur”.

Coremon, umplându-se cu totul de Duhul Sfânt și cu rugăciunile cele mucenicești având mintea luminată, a strigat: „Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare și aurul tău să-l ardă focul care te așteaptă în muncă; căci te-ai făcut orb de voia ta, față de adevăr și nu cunoști neputința zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe nici unul din voi; iar Dumnezeul acela, pe care îl cinstește Elefterie, l-a făcut pe el mai tare decât focul și mai presus decât orice fel de munci”.

Cu acele cuvinte s-a pornit împăratul spre negrăită mânie, căci așa este obișnuit ca prieteniile mari să nască vrăjmășii mari. Deci a poruncit să arunce pe eparh în cuptorul acela pe care l-a pregătit mucenicului Elefterie și când s-a apropiat Coremon de cuptor și a văzut înfricoșata văpaie a strigat către Sfântul Elefterie: „Roagă-te pentru mine și mă înarmează și pe mine cu aceeași armă a lui Hristos, cu care ai înarmat pe voievodul Felix”. Și fiind înarmat de mucenic cu semnul Sfinte Cruci, s-a aruncat în cuptor și nevătămat s-a aflat acolo; iar după un ceas a ieșit sănătos, mulțumind și lăudând pe Domnul.

Adrian, ostenind cu muncile, a poruncit să-i taie capul lui Coremon; și astfel au luat sfârșit pătimirile sale și în puțină vreme a luat comoara cea veșnică și bucuria cea negrăită. După această a aruncat pe Sfântul Elefterie în acel cuptor, iar focul s-a stins îndată, fiarele s-au răcit și s-au rupt cele ascuțite ca și cum s-au sfiit de trupul mucenicului, mustrând orbirea cea sufletească a aceluia ce-l muncea și atrăgând pe cei ce stăteau împrejur, spre cunoștința lui Dumnezeu, Celui ce făcea acele minuni preaslăvite. Atunci au strigat cei ce erau împrejur: „Mare este Dumnezeul creștinilor, cel mărturisit de Elefterie”. Dar muncitorul rămase în nepricepere și a hotărât să-l bage în temniță și apoi a adunat pe slujitori să se sfătuiască cum să-l omoare pe Elefterie.

Sfântul mucenic Elefterie a fost chinuit cu foame în temniță multe zile; iar cel ce a trimis altădată hrană lui Daniil prin Avacum și lui Ilie prin corb, Acela n-a trecut cu vederea nici pe Elefterie, care se topea de foame, ci îl hrănea cu hrană îngerească. După această a poruncit tiranul să aducă niște cai sălbatici și să-l lege de ei, ca fiind târât de dânșii și rupându-se, să moară. Dar în zadar își pierdea vremea și se muncea, căci pe când el, neînțeleptul, nepriceputul, necuratul nu înceta cele rele a cugeta asupra sfântului, Domnul cel Atotputernic nu întârzia a trimite din înalt ajutor. Și a venit îngerul Domnului și a dezlegat pe Elefterie și, răpindu-l din mâinile celor ce-l munceau, l-a suit într-un munte, aproape de cetate, la loc pustiu unde sălășluiau fiarele sălbatice. Acolo sfântul mucenic, înălțând laude lui Dumnezeu, viețuia împreună cu fiarele, blânde ca niște oi, fără frică, pentru că leii și urșii îl înconjurau și se gudurau auzind glasul său și, că robii, urmau domnului său, slujindu-l și păzindu-l.

După câtăva vreme, au aflat de dânsul și vânătorii care umblau după vânat prin pustie și au spus împăratului Adrian, care a trimis ostași îndată că să-l prindă pe Elefterie. Mergând și năvălind asupra lui ostașii, au năvălit fiarele asupra lor și i-ar fi sfâșiat pe dânșii, de nu le-ar fi oprit sfântul și de nu le-ar fi trimis în pustie; iar el a purces cu ostașii spre împărat, bucurându-se de parcă ar fi mers la ospăț, vorbind cu dânșii pe drum despre Împărăția lui Dumnezeu și despre focul gheenei, care era pregătit închinătorilor de idoli, încât i-a făcut creștini și i-a botezat pe cei ce erau cu dânsul, fiind aproape cinci sute și au venit la împăratul Adrian, la Roma. Iar acesta l-a osândit spre mâncarea fiarelor – trimițând asupra sa o leoaică foarte sălbatecă și neîmblânzită, care mai întâi s-a pornit cu iuțeală asupra sfântului, dar pe urmă s-a domolit și și-a plecat botul la picioarele lui și i-a lins talpele, de parcă ar fi avut glas și a înțeles de sfânt, smerindu-se înaintea lui.

Nici aceste minuni nu le-a crezut tiranul împărat, ci a crezut că leoaica era parte femeiască, care nu are atâta putere și de aceea n-a vătămat pe sfânt. Deci a poruncit să aducă un leu de parte bărbătească, dar și acesta, văzând pe sfânt, s-a arătat mai blând ca leoaica; și acesta îi lingea și-i săruta picioarele, se juca și se gudura pe lângă el bucurându-se, arătând înțelegere și dragoste către sfânt. Cei din jur, care aveau ochii sufletești deschiși, văzând și aceste minuni, au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor”.

Cei orbi ziceau că este vrăjitor și fermecător; pe aceștia i-a pedepsit Dumnezeu după dreptate, ca să se astupe – după cum zice dumnezeiescul părinte David – buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege și defăimare. Căci îndată ce au zis cuvintele cele de hulă, nevăzut rănindu-se, au murit.

Tiranul, nepricepând ce să mai facă, văzând pe sfânt că biruiește toate muncile, a poruncit să-i taie capul cu sabia; și aceasta făcându-se și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar maica sfântului, fericită Antia, care privea cu bucurie spre nevoința sfântului, cuprinzând trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul și mulțumind că sângele fiului său cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Hristos; apoi a căzut moartă lângă el, ucisă fiind cu sabia de cei necredincioși. Iar credincioșii ce erau din Iliric și cei din Avlona, adică din episcopia mucenicului, luând sfintele lor trupuri și cu miresme ungându-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.

Mina, Ermoghen şi Evgraf (sec. al II – III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfinții Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf

Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf au trăit în timpul împăratului Maximin Daza (305-314). În vremea aceea, în Alexandria (Egipt) au apărut mari tulburări între creştini şi păgâni.

Împăratul Maximin a trimis pe unul din slujitorii săi de neam atenian, pe Mina, care era creştin în ascuns, să potolească aceste tulburări, lucru pe care l-a îndeplinit.

Aflându-se că este creştin, împăratul Maximin l-a trimis pe atenianul Ermoghen în Alexandria ca să îl convingă pe Mina să renunţe la credinţa creştină. Refuzând, Mina a fost întemniţat după prima zi de judecată în timpul căreia poporul auzise cum înţelepciunea creştină copleşea filosofia greacă păgână, fiind întărită de minunile săvârşite de Mina în toată Alexandria.

A doua zi, Mina a mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu vitejie, deşi avea multe răni pe corp. În cele din urmă, Ermoghen a poruncit să-i taie limba, să-i scoată şi ochii şi l-a trimis pentru a doua oară în temniţă. În timpul nopţii, temniţa s-a luminat şi Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos s-a arătat mucenicului Mina şi l-a tămăduit.

Tot în această noapte, Ermoghen s-a hotărât să îl îngroape pe fostul său prieten, pe atenianul Mina. Dimineaţa s-a dus la locul de judecată cu gândul de a înştiinţa poporul de hotărârea sa. Era sigur că Mina murise în timpul nopţii.

Când ostaşii l-au adus pe Mina din temniţă şi l-a văzut tămăduit şi strălucind de bucurie, Ermoghen a strigat: ‘Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu. Roagă-te ca şi eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi sluga Dumnezeului tău’.

Din acel moment, cei doi creştini atenieni, Ermoghen şi Mina, nu s-au mai despărţit. Peste câteva zile s-au strâns în Alexandria 13 episcopi şi au botezat pe Ermoghen în faţa poporului şi l-au sfinţit şi episcop al Alexandriei.

Însă păgânul Rustic a înştiinţat pe împăratul Maximin de cele întâmplate. Ajungând în Alexandria, Maximin i-a adus în faţa judecăţii pe cei ce fuseseră oamenii lui de încredere, Mina şi Ermoghen.

Cei doi au mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos chiar şi când au fost supuşi supliciilor, primind amândoi moarte martirică.

În faţa acestor nelegiuiri comise de împăratul Maximin, Evgraf, fostul grefier din timpul când Mina venise judecător în Alexandria, a strigat cu mult curaj împăratului: ‘Şi eu sunt creştin şi mă lepăd de poruncile tale.

Ai intrat ca un leu în cetatea noastră şi vrei să înghiţi turma lui Hristos prin închinarea la idoli şi să pierzi sfânta credinţă. Dar noi suntem gata de moarte pentru buna credinţă şi te privim ca pe o vulpe bătrână’.

Neaşteptându-se la o astfel de înfruntare, Maximin s-a ridicat furios şi, luând o sabie, a retezat capul Sfântului Evgraf.

 

Troparul Sfinţilor Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf

Glasul 8

Cu înfrânarea omorând por­nirile şi îndemnurile cele arză­toare ale patimilor, ucenicii lui Hristos au luat harul de a alun­ga urmările bolilor celor nepu­tincioşi şi a face minuni, atât în viaţă, cât şi după moarte. Minune uimitoare cu adevărat! Că oase goale izvorăsc tămă­duiri. Slavă Ţie, Singurului Dumnezeu şi Ziditorului.

 

Condacul Sfinţilor Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf

Glasul 3

Fecioara astăzi…

Ca nişte stele strălucitoare aţi împuţinat în chip desăvârşit noaptea credinţei în idoli şi aţi luminat inimile credincioşilor cu lumina cunoştinţei de Dum­nezeu şi i-aţi arătat vase cin­stite ale Duhului. Pentru aceas­ta lăudăm sfântă pomenirea voastră, mucenicilor preamăriţi.

 

Viața Sfinților Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf

Sf. Mc. Mina, Ermoghen şi Evgraf (secolul al II/III-lea) - foto preluat de pe: doxologia.ro

Sf. Mc. Mina, Ermoghen şi Evgraf (secolul al II/III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

După împărații Dioclețian și Maximian, care, neputând a birui puterea lui Hristos ce se săvârșea întru sfinții săi mucenici și mărturisitori, nici a pierde de pe pământ sfânta credință, pentru care lucru foarte mult se osteneau vărsând fără cruțare sângele creștinesc, de bunăvoie și din multă sa asprime, lăsându-și sceptrul, au luat după dânșii împărăția: Maxentie în Roma, Constantin – care, după aceea, a crezut în Hristos și toată lumea a luminat-o – în Portugalia, iar Maximin la răsărit. Dar nu înceta a se face prigoană asupra creștinilor, mai ales la Răsărit, unde pământul și marea ca și cum se mișca și se tulbura, ridicându-se asupra Bisericii lui Hristos ce se înmulțea, și cu cât se înmulțea, cu atât mai mult înflorea ca crinul în spini, roșită fiind de sângele cel mucenicesc.

Păgânul împărat Maximin, fiind prea râvnitor părinteștii sale credințe, cea cu mulți dumnezei, era mai urîtor și mare prigonitor al dreptei credințe creștinești. Acestuia i s-a vestit cum că toată Alexandria, care este cetate prea slăvită în Egipt, s-a tulburat, înmulțindu-se acolo creștinii foarte mult și făcându-se tulburare între creștini și pagini. Iar el, neputând merge acolo singur, pentru că avea nevoie a zăbovi în Vizantia, a trimis pe unul din dregătorii săi, bărbat cu bună pricepere, iscusit în înțelepciunea elinească și ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia i-a încredințat să astâmpere tulburarea poporului ce se făcuse în cetate și pe cele răzvrătite să le îndrepteze și să izgonească creștinătatea din cetate. Apoi credința cea părintească, adică păgânătatea lor, să o întărească și pe cei ce au căzut dintr-însa, adică pe cei ce s-au întors de la păgânătate către Hristos, iarăși să-i întoarcă spre dânsa.

Mina se arăta pe dinafară că ține de credința împăratului și ca și cum s-ar fi învoit împreună cu cele păgânești; dar dinăuntru era creștin adevărat și păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tăinuit până la o vreme credința lui cea dreaptă, așteptând chemarea cea dumnezeiască pentru nevoința și cununa muceniciei.

Deci, primind poruncă de la împărat, a ajuns degrabă în Alexandria și acolo, fără de osteneală a alinat tulburarea, cu înțelepte sfaturi împăcând amândouă părțile, adică creștinii și păgânii, poruncind ca fără de opreală să-și țină fiecare credința sa. Apoi pe toate cele stricate din așezămintele cetății și cărora le trebuia rânduiala, îndreptându-le bine, a vestit prin scrisoare împăratului. După aceea, a gândit să-și mărturisească credința sa în Hristos, pe care o ascundea și s-o aducă întru arătare tuturor, ca să se facă și altora chip de dreaptă credință și pricinuitor de mântuire, adică să iasă la nevoința mucenicească. Căci zicea întru sine: „Dacă într-altă vreme voi vrea să mă dau spre munci, apoi numai eu singur mă voi încununa, iar acum pot și pe alții să-i duc către încununare”. Deci, a început la arătare a lăuda numele lui Iisus Hristos și a învăța sfânta credință, încredințând nu numai cu cuvintele pe cei necredincioși, ci și cu lucrurile; căci i se dăduse lui darul dintru înălțime a vindeca neputințele, prin chemarea numelui lui Hristos și prin semnul Sfintei Cruci.

Astfel odinioară, mergând prin mijlocul cetății și poporul urmându-l, s-a întâmplat de a văzut pe cale mulțime de șchiopi, orbi, muți, surzi și îndrăciți. Rugându-se lui Dumnezeu ca să arate puterea Sa prin mâinile lui, pentru încredințarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui Hristos. Apoi, și-a pus mâinile sale peste cei bolnavi, făcând peste fiecare dintr-înșii semnul Sfintei Cruci, și îndată s-a dăruit tuturor tămăduire: orbii au văzut, muții au grăit, șchiopii au sărit ca cerbii și îndrăciții au scăpat de duhurile cele necurate. Văzând aceasta, tot poporul s-a înspăimântat și mulți au crezut în Hristos, pe care Sfântul Mina, învățându-i cu cuvinte, i-a unit cu creștinii.

Dar unii din cei împietriți cu necredința și orbiți cu răutatea elinească, cărora le erau iubite praznicele cele diavolești și-i cinsteau pe aceia cu îmbuibarea, cu beția și cu lucruri necurate, care nu iubeau viața creștinească cea cinstită și înfrânata, fiind fii ai întunericului ce urau lumina, aceea, nerăbdînd a vedea batjocorirea zeilor lor și defăimarea praznicelor celor urâte, au trimis în taină la împărat, vestindu-i toate cele ce făcea Mina, că și el crede în Galileanul Cel răstignit și pe tot poporul Alexandriei l-a răzvrătit cu aceeași credință, iar acum a pustiit capiștele zeilor celor vechi.

Împăratul, auzind acestea, s-a umplut de mânie și chemând pe dregătorii și sfetnicii săi, se jeluia înaintea lor despre Mina, că a făcut cele potrivnice poruncii lui; că, în loc să piardă creștinătatea din Alexandria, el a înmulțit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi părintești, l-a adus către credința cea nouă, creștinească. Dregătorii au sfătuit ca să trimită acolo pe cineva, care ar putea să îndrepteze cele răzvrătite de Mina, iar pe acesta să-l sfătuiască sau să-l silească, ca iarăși să se întoarcă la credința zeilor. Iar pentru acel lucru să aleagă pe unul mai cu trecere înaintea stăpânirii împărătești și slujitor credincios, care să păzească toate poruncile lui și să se sârguiască a le împlini întocmai. Căutând și întrebând ei de unul ca acela, a fost plăcut tuturor eparhul cetății cu numele Ermoghen, bărbat vestit și slăvit. Deci au voit să-l trimită pe acesta, ca unul ce putea să săvârșească toate cele poruncite lui de împărat. Împăratul a trimis îndată pe Ermoghen în Alexandria, dându-i din Vizantia putere ostășească să cheme pe Mina la judecată, iar cetatea să o curețe, precum socotea el, de rătăcirea creștinească.

Ermoghen era de neam tot atenian, născut și crescut tot în păgânătatea idolească, dar cu obiceiul bun și milostiv, deși nu cunoștea pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; însă cu faptele era ca un creștin, căci neavând lege, din fire făcea ale legii. Mergând Ermoghen împreună cu ostașii spre Egipt, într-o noapte a văzut în vis trei bărbați prea străluciți, zicând către dânsul: „Să știi, Ermoghene, că cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. De aceea și lucrurile tale, deși nu sunt desăvârșit bune, însă Dumnezeu le primește și calea ta, care era să fie spre pierderea multora, o va face ție pricinuitoare slavei și cinstei celei fără de moarte. Deci nu uita cuvintele noastre, că pe această cale vei ajunge la Împăratul cel adevărat și veșnic, iar noi vom trimite ție un așa om care te va face prieten al Împăratului celui binecuvântat și vei lua de la El o cinste din acelea, pe care împăratul tău cel de acum nu poate să ți-o dea ție”.

Deșteptându-se Ermoghen, se gândea cu spaimă și cu mirare la cele văzute și nu se pricepea ce o să se facă. Aștepta, deci, să dobândească o cinste mult mai mare, însă de la cei ce împărățeau vremelnic pe pământ, iar nu de la Împăratul cel Preaînalt, pe care încă nu-L știa, fiind neluminați ochii inimii lui. După acea îndelungată vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns la țărmul Alexandriei și a intrat în cetate cu mare slavă, cu cântări de timpane, cu trâmbițe, întâmpinat de tot poporul, cu cinste petrecându-l în palatul luminat.

Făcându-se seară și tot poporul risipindu-se, fericitul Mina a venit către Ermoghen singur, vrând să vorbească împreună cu dânsul deosebi, despre unul Dumnezeu și despre sfânta credință, știind că mai bine se ascultă vorba și se primește sfatul mai la o parte, și chiar de s-ar fi grăit ceva potrivnic, aceasta mai cu înlesnire se rabdă deosebi, decât înaintea adunării poporului.

Intrând la Ermoghen, a zis: „Slavă marelui Dumnezeu cu a Cărui purtare de grijă ai venit aici”. Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu și văzând că stau înaintea sa unii din cei ce erau din palatul împărătesc, îndată a poruncit să ia pe Mina sub strajă, temându-se să nu fie clevetit la împărat că a primit la vorbă deosebită pe vrăjmașul împărăției. Deci a zis către cei ce stăteau înainte: „Mâine va cunoaște acest tăinuitor ce fel de prieten sunt eu al vrăjmașilor împărăției și va pricepe dacă este un Dumnezeu sau mai mulți”.

A doua zi, fiind pregătit divanul pentru priveliște și adunându-se mulțime de popor, a șezut judecătorul Ermoghen, stând împrejurul lui purtătorii de arme, și a poruncit să aducă înaintea sa la judecată pe Sfântul Mina. Deci, a stat înaintea lui ostașul lui Hristos cu fața luminoasă și cu suflet netemător, arzând cu râvnă după Dumnezeu. Apoi i-a zis judecătorul: „Se cuvine, o! Mâna, fiecare om a cinsti pe împărați și pe zeii cei împărătești și a fi mulțumitor pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe împărați, nici pe zei nu-i cinstești, uitând facerile de bine ale acelora”. Sfântul a răspuns: „Până atunci, o, judecătorule, se cuvine a arăta mulțumire către făcătorii săi de bine, până când este de folos și celui ce face bine și celui ce i se face binele. Iar când amândurora li se aduce vătămare, atunci facerea de bine este vătămătoare, iar pe făcătorul de bine se cuvine a-l lepăda.

A cinsti pe împărați este lucru sfânt, precum se cuvine stăpânirii și începătoriei; iar când împărații nu cinstesc drept și cu bună credință pe Dumnezeu, Care este întâia începătură, nici nu-I dau cinstea cuviincioasă, pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti, de nu vom cerceta mai întâi, oare sunt așa puter-nici precum este Dumnezeu? Oare sunt fără început, fără sfârșit și fără de moarte? Iar dacă vreuna dintr-acestea nu le va împlini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Căci cum pot a fi dumnezei, nefiind desăvârșiți? Deci, cu fierbinte dorire și cu inimă curată se cuvine a căuta pe Dumnezeu. Eu, după cum știi și tu, judecătorule, când eram în Atena, păzeam legile părintești, căci din tinerețe lăsând pe părinți, cu multă dorință și osârdie mă îndeletniceam cu citirea cărților și nu cu puțină osteneală am străbătut toată învățătura elinească, făcătoare de basme. Înștiințându-mă că și la creștini sunt oarecare cărți, am dorit să le citesc și citindu-le am dobândit atâta folos din ele, încât nu este cu putință a grăi.

Asemănând Scriptura creștinească cu învățătura cea elinească, am aflat că mare deosebire erau între ele, ca și cum s-ar lupta una împotriva alteia. Căci în cea creștinească am văzut putere și dreptate, iar într-aceasta, rătăcire și vicleșug. Apoi cele ce sunt în scripturile creștinești arată puterea lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elinești socotesc că Dumnezeu pe cel îmbrăcat cu neputințe omenești, cu patimi și cu pofte și sunt pline de minciuni, de tulburare, de neînfrânare și de nerușinare; povestind că zeii au făcut război între ei și au fost biruiți și răniți de oamenii cei muritori. Apoi sunt pline și de alte răutăți fără număr, de minciuni și de basme. Cu un cuvânt zic: Sfârșitul scripturii creștinești este mântuirea, prin cunoștința adevărului, iar a celei elinești, este adevărată pierzare și pogorâre către patimile cele necurate și urâte, cum și către rătăcire.

Însă, deși sunt în acest chip scripturile creștinești, n-am voit îndată a urma acelora, ci m-am gândit că să încerc cu fapta puterea lui Hristos și să mă învăț adevărul. Deci, când am aflat pe unul care avea toate mădularele sale slăbănogite, am chemat peste dânsul numele lui Hristos și îndată s-a însănătoșit cel bolnav. Iar eu, cunoscând pe Atotputernicul Dumnezeu, m-am lepădat de deșertăciunea elinească și, luând Sfântul Botez, m-am încredințat lui Hristos. Din acea vreme și până acum vindec bolile cele mari și patimi nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degrabă și cu înlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele grăite de mine martor este tot poporul, care stă împrejurul acestei priveliști și nu poate zice cineva de cuvintele mele că sunt mincinoase și deșarte; căci chiar acum este cu putință ca să se cerceteze cele ce grăiesc”.

Acestea grăind sfântul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel ce stă împrejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas până la al șaptelea și încă mai mult dorea să-l asculte. Iar la sfârșit, tot poporul cel credincios a strigat către Ermoghen: „Nu te osteni mai mult, bunule judecător, că noi toți suntem martorii facerilor de bine și al minunilor săvârșite cu puterea lui Hristos. Și nici un cuvânt nu grăiește cu minciună, nici nu este viclenie în gura lui, că de ai fi fost aici în acea vreme, ai fi cunoscut adevărul singur și ai fi priceput că nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decât numai pe Dumnezeul pe care el îl propovăduiește”.

Ermoghen, văzând îndrăzneala poporului și pricepând că toți, ascultând învățătura lui Mina, se pleacă către Hristos, s-a temut a chinui pe sfânt. Deci, neputând răspunde ceva împotriva adevărului, s-a rușinat; apoi a poruncit să ducă pe sfânt în temniță, iar el sculându-se mâhnit, s-a dus la palatul său. După aceea poporul s-a risipit, lăudând pe Sfântul Mina. Iar el, fiind închis în temniță, cântă: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat; deschis-ai în pilde gura noastră, spus-am vorbele cele din început. Ermoghen de supărare nici n-a mâncat și nici n-a dormit în acea noapte, tulburat fiind de gânduri, căci se temea și de popor și de împărat; de popor ca să nu ridice gâlceava și tulburare pentru Mina, iar de împărat, mai mult, ca să nu se mânie asupra lui, de nu va pierde pe Mina cu munci.

A doua zi, șezând în divan și punând înainte uneltele cele de muncă, a poruncit să aducă pe sfânt legat și a zis către dânsul: „Spune-mi cum ai îndrăznit a invita poporul, făcându-l să nu se supună împăratului, ci mai vârtos să hulească pe zei fără de rușine și cum ai făcut a asculta limba ta cea mincinoasă și a primi credința creștină?”. Iar sfântul a zis: „Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci râvna lui Dumnezeu. Căci creștinii râvnesc după Domnul lor, cel cunoscut prin semne și minuni. Eu am vorbit de rău înaintea lor pe zeii împăratului tău, căci fiecărui om, care are înțelegere dreaptă și judecată sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea și va cunoaște că este minciună. Iar adevărul se cuvine a-l iubi și a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de care nu este îndoială, este singur Hristos”.

Judecătorul a zis: „Ție ți se pare a fi așa, nebunule, cum că adevărul este Hristos; dar eu îndată îți voi arăta că nu se cuvine a vă închina Celui răstignit și că sunt mincinoase toate cele grăite de tine ieri. Când voi tăia sau voi arde unul câte unul mădularele trupului tău, atunci tu, care te închini lui Hristos, oare putea-vei să-ți faci iarăși întreg acel mădular tăiat sau ars? Și dacă nu vei putea a te face întreg, apoi cum vei putea să dai altora tămăduiri?”. Iar sfântul a zis: „Doresc, judecătorule, ca tot felul de munci să pui asupra mea pentru Hristos și nădăjduiesc că și tu, lepădând această cinste vremelnică pe care o ai acum, vei fi unul dintre aceia peste care împărățește Hristosul meu”. Iar judecătorul, umplându-se de mânie a poruncit să taie tălpile picioarelor lui și să-i despoaie fluierele și așa să stea înainte, ca, fiind ținut de durerea ranelor, să nu poată răspunde la întrebările despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea luată de pe dânsele, sta și cântă: Picioarele mele au stătut întru îndreptare, întru adunări bine te voi cuvânta, Doamne. Deci, curgea șiroaie de sânge din picioarele lui, iar mucenicul în acea pătimire avea fața luminată și inima cu bărbăție. Apoi cu limbă slobodă vorbea, preamărind pe unul adevăratul Dumnezeu și mustrând zeii.

Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit să-i taie limba; și când voiau să împlinească porunca, sfântul a zis către muncitor: „Nu numai limba, ci și ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu mă vei birui, pentru că legea lui Hristos este făclie picioarelor mele și nădăjduiesc că după tăierea limbii mele, tu singur vei grăi măririle Hristosului meu”. Deci, fiindu-i tăiată limba și sângele curgându-i din gură, sfântul nu și-a schimbat credința sa, ci arăta cu ochii că este gata, cu toate mădularele trupului său, a pătimi pentru Hristos. Apoi a poruncit judecătorul să-i scoată și ochii, iar sfântul își plecă capul arătând că dă mulțumire lui Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit să pătimească pentru El asemenea munci; La urmă iarăși a fost aruncat în temniță. Judecătorul s-a dus, zicând: „Mâine dimineață voi da trupul lui spre mâncarea păsărilor”.

Sfântul zăcea în temniță slăbit de rane și dureri; dar după ce a înnoptat, la al treilea ceas din noapte, a strălucit o lumină ca un fulger și s-a arătat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul aruncat, mai întâi a umplut inima lui de bucurie și de îndrăzneală. Apoi i-a tămăduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca din morți, l-a înviat și l-a făcut cu totul întreg și sănătos. După aceea a zis către dânsul: „Ia aminte, Mina, Eu sunt Iisus Hristos, pentru care tu pătimești. Și am venit ca să te cercetez, fiind de la început aproape de tine, privind la nevoința ta și așteptând să se cunoască de judecători și de stăpânitori dragostea ta către Mine. Și de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de față împreună cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrăjmășește asupra Mea și nu iubește numele Meu, dimineață îl vei avea smerit și rugându-se ție; iar după puțin îți va fi și el tovarăș în nevoință, căci împreună cu tine va da mărturie pentru Mine, împreună cu tine va pătimi, împreună se va și încununa. Pentru că nu este drept că multele sale fapte bune să piară pentru neștiința lui”.

Mântuitorul, zicând acestea, a suflat asupra lui cu Duhul Său cel Sfânt și l-a umplut de negrăită veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe pat, cugeta la neamul și la patria Sfântului Mina, la înțelepciunea, bărbăția și dregătoria lui cea dintâi și cum avea multă îndrăzneală la împărat și cum multora a fost mijlocitor de bunătățile împărătești. Cugetând toate acestea, se umilea pe sine, căci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile și judeca că de acele răni va muri și plângea pentru dânsul, gândindu-se să îngroape trupul lui cu cinste.

Făcându-se ziuă și șezând iarăși la locul de judecată, fiind de față tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostașii care stăteau înainte să aducă din temniță la priveliște trupul mucenicului. Iar ei, ducându-se, au găsit temnița, care era foarte întunecoasă, plină de lumină cerească și doi bărbați, frumoși, străluciți, stând lângă sfânt, ca niște ostași gata spre apărare și spre izbândă. Iar pe Sfântul Mina, nu numai că l-au găsit viu și cu tot trupul sănătos, ci, văzând luminat, grăind limpede și cântând: De voi merge în mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești, Doamne. Ostașii, spăimântându-se de ceea ce vedeau, tăceau ca muții; apoi, cunoscând bine că nu este nălucire, ci cu fapta văd puterea lui Dumnezeu, au strigat, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Apoi îndată au crezut în Hristos și nu s-au mai întors către cel ce i-a trimis. Iar judecătorul cu tot poporul așteptând îndelung pe ostași, s-a supărat și a trimis mai mulți, poruncindu-le să aducă mai degrabă pe mucenicul cel mort, precum credea el. Dar și aceștia, văzând acele minuni, ca și cei dintâi, au crezut în Hristos și nu s-au mai întors.

Sfântul, înștiințându-se de la ostași că tot poporul s-a adunat la priveliște și că judecătorul șade la judecată, s-a dus singur la judecător și la popor, împreună cu ostașii care crezuseră în Hristos. Apropiindu-se sfântul de priveliște, cântă: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. Întorcându-și toți ochii către dânsul, se mirau cu multă spaimă văzându-l viu și sănătos, umblând, văzând și vorbind, el care ieri fusese jumătate mort, orbit și fără limbă. Atunci au strigat toți într-un glas: „Mare este puterea lui Hristos, Care biruiește și moartea; fericită ești cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut înșelăciunea diavolească și ai priceput adevărul lui Hristos. Cu adevărat a lui Dumnezeu este stăpânirea și puterea aceasta. Bucură-te ritore, nevoitorule al unui adevărat Dumnezeu și Mântuitor, bucură-te!”.

Judecătorul s-a înspăimântat foarte tare de acel lucru nou și minunat și, temându-se să nu se răscoale poporul asupra lui, voia să se ducă din priveliște. Dar poporul a strigat: „Nu te duce, cinstite judecător, nici pizmui cetatea pentru această bună norocire, pentru că astăzi are să cunoască pe unul adevărat Dumnezeu și să meargă pe calea dreaptă către lumina adevărului”.

Amenințând poporul să tacă, judecătorul a poruncit sfântului să vină la dânsul și să se apropie mai mult, căci i se părea că este înșelăciune ceea ce vedea, ca unul ce încă nu avea în sine cunoștința lui Hristos. Deci se uita la sfânt cu dinadinsul, îl pipăia cu mâinile, de este cu adevărat Mina și dacă s-a tămăduit de rane. Văzând că lucrul este adevărat, s-a înspăimântat și nu zicea nimic. Apoi, venindu-și în sine cu greu, a zis: „Spune-mi, omule, ce sunt aceste lucruri străine și neașteptate, ce s-au făcut? Oare Dumnezeul tău este puternic a face acestea, ori altul?”.

Sfântul a grăit iarăși despre Dumnezeu cel fără de început, despre crearea omului și despre călcarea de poruncă. După aceea, despre întruparea lui Hristos și răscumpărarea neamului omenesc, despre Cruce și despre pătimirea cea de bună voie. La sfârșit a adăugat și acestea: „Dumnezeu, o! judecătorule, Care este bun și milostiv și Care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea omului, nu voiește să piară nici un om și să cadă din bunătățile cele veșnice. Ci, precum maică se îngrijește de fiul său, rabdă multe, chiar de ar face fiul ceva fără rânduiala, sau ar fi dosădit-o; căci fiind biruită de dragostea cea firească către dânsul, nu se mânie asupra lui, chiar de ar fi făcut ceva necuviincios. Pentru că știe că din neștiință face și cu răbdare așteaptă vârsta și mintea lui, nădăjduind a-l vedea bărbat desăvârșit, cinstit de popor și slăvit.

Așa și Dumnezeu care ne-a creat, se îngrijește de noi și, ca un părinte, rabdă răutățile făcute de noi din neștiință, fiind biruit de multă sa îndurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decât numai să moștenim slava Lui, crescând ca un bărbat desăvârșit, la măsura vârstei duhovnicești. Văzându-vă pe voi Ziditorul, înghițiți de diavol și cu întârziere veniți la cunoștința adevărului, apoi Îl întărâtați cu idolii voștri și-L miniați și nu vă temeți de stăpânirea și puterea Lui, fiindu-I milă de pierderea voastră și, ca de niște fii, îngrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum și a biruit rătăcirea voastră, cum și râvna voastră cea fără înțelegere, precum mărturisesc toți cei ce privesc la mine.

Deci, să cunoască fiecare din voi puterea lui Hristos Care este în mine. Că eu, fiind om care mă apropii de bătrânețe și, ieri, fiind lipsit nu de puține părți ale trupului, ci de toată puterea cea trupească prin munci și ca pe un mort în temniță aruncându-mă, iată, acum stau înaintea voastră întreg și nevătămat, cu nimic împuținat, ca și cum a doua oară m-aș fi născut astăzi și mai sănătos aș fi venit în lumea aceasta. Și dacă voiește cineva a afla, să știe că Acesta este Dumnezeu cel adevărat, Care mi-a dat mie acum limbă, ochi, picioare și sănătate desăvârșită. Apoi să creadă în El, căci dintru început a zidit lumea aceasta și cele ce sunt într-însa și a dăruit viață făpturii. Deci, înțelege, o, judecătorule, și nu nesocoti pe Acela care se îngrijește de tine și așteaptă întoarcerea ta; căci ți se cade a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucură-te că ai să vii către Împăratul cel bun și veșnic și ai să te apropii de El împreună cu mine, prin nevoința mucenicească”.

Judecătorul, având suflet bun pentru primirea darului, pe de o parte prin cuvintele sfântului, iar pe de alta prin minunea ce se făcuse, a început a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, atingându-se dumnezeiasca lumină de ochii inimii lui. Aducându-și aminte de vedenia pe care o văzuse când plutea cu corabia, a cunoscut că Dumnezeu voiește să-l însoțească pe el, cu credincioasele sale slugi și cu prietenii săi. Deci, se bucura, ca cel ce află mare dobânda; dar se îndoia, pentru că atâta vreme viețuind în rătăcire, zicea că nu poate fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.

Acestea cugetând el în sine, dumnezeiescul dar care îl chemă la cunoștință i-a descoperit mai luminat un semn al adevărului. Căci a văzut, cu oarecare din prietenii săi, doi bărbați cu arme stând lângă Sfântul Mina, strălucind ca niște fulgere și ținând o cunună deasupra capului mucenicului. Pe aceștia văzându-i, foarte mult s-a temut și se întreba cu prietenii săi, care erau lângă dânsul, dacă văd și ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis că și ei văd același lucru. Atunci Ermoghen, sculându-se îndată de pe scaunul său, cu mare glas a zis către popor, arătând cu mâna către sfânt: „Cu adevărat, acesta este slugă a adevăratului Dumnezeu și mare este Dumnezeul pe care ne învață el a-L cinsti; căci prin minuni dă ajutor robilor Săi, îi apără și le dă biruințe. Iar eu am fost fără de minte până acum, dându-mă diavolilor și îngrijindu-mă a vă aduce către dânșii și pe voi, care voiți a crede întru Hristos”.

Acestea zicând, a vrut să se arunce la picioarele Sfântului Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, văzând minunea cea îngerească. Apoi făcându-se nevăzuți îngerii, a alergat Ermoghen către Sfântul Mina și, cuprinzându-i sfintele lui picioare, le săruta, zicând: „Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu; mă rog ție, pentru adevărul pe care îl mărturisești, roagă-te ca și eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi slugă Dumnezeului tău, de al Cărui dar de mă voi încredința, mă voi căi de rătăcirea și nebunia mea cea dinainte”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Fii cu suflet bun, o! minunate eparh, și nu te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, căci eu Îl știu pe El îndurat și milostiv și nădăjduiesc că și pe tine, care vii către El, nu numai că nu te va lepăda, ci și în cărțile vieții va scrie numele tău, primind credința ta întru El, cea cu osârdie și, precum mi-a descoperit mie despre tine, El voiește ca și tu, prin mucenicie, să preamărești numele Lui cel dumnezeiesc”.

Acestea zicând, sfântul a văzut că poporul a petrecut toată ziua nemâncat, pentru că toți privind cele ce se făceau și minunându-se, uitară de mâncare; încât nici unul nu voia a se duce de la priveliște, de când cu acea preaslăvită minune și de când s-a făcut acea rugăciune dulce grăitoare a mărturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepând sfântul a ieșit singur din priveliște și a poruncit ca și poporul să se risipească, făgăduind că a doua zi dimineață va veni iarăși la priveliște și va grăi multe din cele ce sunt pentru sfânta credință, apoi îi va povățui și pe ei ce se cuvine a face. Iar Ermoghen nu s-a despărțit de Sfântul Mina, ci toată noaptea a petrecut cu dânsul, povățuindu-se pe calea cea dreaptă a cunoștinței lui Dumnezeu și învățându-se tainele credinței în Hristos.

A doua zi atâta popor din Alexandria s-a adunat la priveliște, încât nu mai încăpea locul priveliștii. Iar Sfântul Mina împreună cu Ermoghen, ieșind la priveliște și întâmpinându-i mulțimea de elini, strigau: „Noi toți credem în Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia făgăduim a-I sluji și ne lepădăm de toată rătăcirea noastră cea dinainte!”. Iar sfântul mulțumea lui Dumnezeu, Care întoarce către Sine pe cei împietriți și povățuiește pe cei rătăciți la calea cea dreaptă. Apoi lăuda întoarcerea lor cea grabnică către Dumnezeu și-i mângâia pe dânșii prin cuvinte înțelepțite de Dumnezeu, făcându-i să aibă nădejde tare în darul lui Dumnezeu, Căruia se vor învrednici prin Sfântul Botez.

Intrând ei și stând în mijlocul priveliștei, au zis către tot poporul: „Dumnezeu să vă sfințească pe voi cu semnul Său – Sfânta Cruce – și să vă facă lesnicioși către tot lucrul cel bun”. Apoi a poruncit fiecăruia dintre dânșii să întrebe cele despre Dumnezeu și să se învețe cele ce se cade. Iar judecătorul cu tot poporul a zis: „Nu este nici o îndoială în noi despre Dumnezeul tău, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, căci toate aevea le-am cunoscut și credem în toate cele grăite de tine. Numai această cerem, ca să ne unim cu Dumnezeu prin Botez”. Iar un om din popor, văzând pe Ermoghen apropiindu-se către Hristos a zis: „Cu adevărat nu este fățărie la Dumnezeu, pentru că și elinului i-a dăruit cunoștința și darul Său, pentru mila Lui cea multă către cei săraci”.

După acestea, adunându-se episcopii de prin locurile cele din jur și din pustie, au venit în Alexandria, unii ca să-și cerceteze oile cele cuvântătoare, iar alții vrând ca să vadă nevoințele mucenicilor. Și erau episcopii treisprezece la număr; care, adunându-se și apa fiind pregătită, au botezat pe Ermoghen, prin trei afundări, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Astfel a fost botezat judecătorul, înaintea poporului și înălța slavă lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat și o mulțime de popor și s-a făcut bucurie mare în toată cetatea, veselindu-se credincioșii de Domnul Dumnezeul lor.

Ermoghen, după puține zile a fost ales episcop al cetății Alexandria și și-a împărțit toată averea sa la săraci. Apoi s-a înarmat tare asupra diavolului, cu toată turma să cea cuvântătoare, pentru că în puțină vreme a risipit capiștile cele păgânești, a sfărâmat idolii și în locul lor a zidit biserici. Apoi, mulțime fără de număr de elini aducând către Hristos, îi boteza și tot felul de boli tămăduia prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos și prin semnul Sfintei Cruci. Apoi și duhurile cele viclene le izgonea din oameni și învăța tot poporul bună credință, îndemnând pe toți curățenie, smerenie, dragoste, blândețe și la celelalte fapte bune și singur se dădea pe sine pildă turmei sale.

Acestea făcându-se astfel, un elin împietrit, cu numele Rustic, ce era de neam mare, a mers la împărat și i-a spus toate cele ce s-au făcut în Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultând învățătura lui Mina, s-a făcut creștin și cum tot poporul Alexandriei, urmând lui Mina și lui Ermoghen, a primit aceeași credință că și ei.

Împăratul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de mânie nu numai asupra lui Ermoghen și a lui Mina, ci și asupra cetății Alexandria și fără zăbavă a mers în Alexandria, luând cu sine multă oaste înarmată, ca la zece mii și intrând în cetate a prins îndată pe Mina și pe Ermoghen și pregătindu-se loc de priveliște și poruncind să se adune toată cetatea acolo, a șezut la judecată. Fiind duși sfinții la divan după porunca lui, goi și văzându-i tiranul, a strigat: „O! zeilor, ce să fie aceasta, că aceia cărora li s-a dat de la noi cinstea cea mai înaltă, toate le-au trecut cu vederea de bunăvoia lor și, alegându-și viața cea lepădată și proastă, s-au lepădat de voi?”. Apoi a zis către Ermoghen: „Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ți-am încredințat stăpânirea a tot pământul și a mării? Au, nu pentru aceea ca să fii credincios zeilor și nouă? Au, nu ți-am zis că pe Mina, cel căzut în rătăcire, să-l întorci către legea cea părintească? Dar tu nu numai că nu l-ai întors din rătăcire, ci încă credinței lui te-ai făcut părtaș și ți-ai tuns capul, o! nebunule, ca unul din făcătorii de râs”.

Astfel iuțindu-se împăratul cu mândrie și suflând cu îngrozire asupra lor, Împăratul ceresc Cel prea bun cu milostivire a căutat din înălțime spre robii Săi, căci îndată li s-au arătat îngerii, umplându-i pe dânșii de îndrăzneală și, întărindu-i spre nevoință, le-a poruncit a nu se teme de mânia împăratului, pentru că a lor vă va fi biruința. Atunci Ermoghen a răspuns împăratului, zicând: „De vei voi o! împărate, a mă asculta cu răbdare pentru care pricină am lepădat de voie zeii – care se socotesc de tine că aduc norociri și pentru ce am voit a fi socotit că unul fără de minte, sărac și batjocorit și a mă numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie și spre dinții fiarelor și a pofti pentru El moarte, mai mult decât viața – îți voi spune, numai ia aminte”.

Împăratul a zis: „De vei spune ceva adevărat, te voi asculta, numai păzește-te, că nu în loc de adevăr să spui minciuni”. Iar Ermoghen a început a povesti într-acest chip: „Eu, o! împărate, cita sârguința am avut a prigoni pe Hristos și pe creștini, a cinsti pe zeii cei vechi și a mă supune voii tale, știi bine când m-ai trimis în cetatea aceasta, ca pe Mina, pe bărbatul cel înțelept, pe de o parte cu îmbunări, pe de o parte cu îngrozire, să-l întorc la credința cea părintească. Și cu atâta putere ostășească m-ai trimis, încât nici tu însuți, n-ai venit aici cu mai multă. Martor îmi este tot poporul acestei cetăți, cum am fost de aspru din început, momind, poruncind, înfricoșând și îngrozind și cu toate chipurile sîrguindu-mă a întoarce pe bărbatul acesta de la dreapta credință creștinească. Dar eu, fiind fără minte, n-am cunoscut ce fel de om am înainte, care fiind fără temere și cu bărbăție, avea limba slobodă la răspuns și inima gata spre răbdarea muncilor și chiar cele mai cumplite munci era gata a le răbda, mai bine decât a se lepăda de Hristos.

Apoi, când l-am văzut că nu voiește a se închina zeilor, nici se teme de stăpânire, nici se înfricoșează de munci, nici ascultă sfatul și că zeii se necinstesc de dânsul și că tot poporul se învoiește cu el, cugetând la aceeași credință, pentru care eu voiam a-l munci – mai întâi am poruncit să-i taie tălpile picioarelor, până la oase, apoi să-i taie limba și să-i scoată ochii. Atunci el, slăbind de durerea ranelor și abia răsuflând, am poruncit să-l arunce în temniță. După aceasta mi s-a făcut milă de dânsul, ca să spun adevărul, ca de un concetățean și greu m-a durut inima, pentru că pierea un asemenea bărbat înțelept și bine grăitor. Iar a doua zi am poruncit să-i scoată trupul din temniță, socotindu-l a fi mort și când l-am văzut viu și venind către mine singur cu picioarele sănătoase, cu ochii văzând și cu limba grăind, atunci mi s-a părut a fi nălucire și mi-am închis ochii, nevrând a vedea nici asemănarea aceluia care este vrăjmaș zeilor.

Când m-am sculat de pe scaunul meu și împreună cu alții, am început a mă încredința de ceea ce vedeam, am pipăit cu mâinile pe cel ce se vedea și am cunoscut că este însuși Mina. Atunci îndată m-am biruit de adevăr, având știința de nemincinos martor. Iată, chiar Mina stă înaintea ta, împărate, iată și poporul care a văzut muncile lui, să-ți spună ție însuți precum voiești, fiindcă minunea este înaintea ochilor tăi. Dar spune-mi tu, – jură-te pe zeii tăi, o! împărate – dacă ar fi văzut cineva așa ceva, precum am văzut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a înnoit și l-a înviat și care, cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, că acele lucruri nu sunt ale altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este însuși care a creat pe omul cel dintâi și care făgăduiește celor ce cred într-însul împărăție veșnică în ceruri. Deci, dacă ar fi văzut cineva acestea și le-ar fi cunoscut, oare ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta și oare n-ar fi voit a se face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepădat de un dar și putere ca aceia a lui Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a îndrepta șchiopii, a muta munții, a învia morții și, cu un cuvânt să zic, toată materia cea zidită a o mișca numai cu singur cuvântul și încă a avea făgăduința veseliei și a împărăției celei veșnice? Cine ar fi lăsat pe un Dumnezeu ca acesta și ar fi închis ochii împotriva acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii voștri? Cum l-ai fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevărat fără de minte și fără de socoteală, care nu vrea a cunoaște ce este bun și de folos?

Pentru aceasta eu, o, împărate, lepădându-mă de rătăcirea și de basmele voastre, de urâții zei și de toate bunătățile cele deșarte și vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu și am voit a fi socotit de voi ca unul fără de minte, precum însuți ai zis, ca un nenorocit, mai bine decât a mă socoti între voi înțelept și ales. Iată dar ale noastre, sunt precum ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voiești, fără de zăbavă încearcă cu lucrul, află mai degrab asupra noastră o muncă grea și de nu poți tu află, apoi eu, care nu puțină vreme am fost judecător și muncitor și sunt foarte iscusit în lucrul acela, singur voi afla o muncă asupra mea și pe celelalte le voi aduce ție aminte. Dă-ne spre mâncarea fiarelor, aruncă-ne de sus în prăpastie, aruncă-ne în mare, îngroapă-ne de vii în pământ, taie-ne cu sabia, arde-ne în foc, sau fiecărui mădular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine; pentru că tot așa și eu, când eram orbit cu păgânătatea, am făcut luminătorului meu, celui ce m-a scos la lumina adevărului, adică Sfântului Mina”.

Astfel, grăind Sfântul Ermoghen fără temere către împărat, se mira poporul de îndrăzneala și limba lui slobodă și mărturisea că înaintea tuturor se făcuse acele minuni cu Sfântul Mina. Iar împăratul, neputând răspunde nici un cuvânt împotriva celor grăite de Ermoghen, și gândind că, de se va da la mai multă vorbă cu dânsul, se va umple de mare rușine și i se vor defăima zeii, a poruncit îndată să i se taie mâinile de la coate și picioarele de la genunchi și să le arunce în foc înaintea ochilor lui, ca să-și vadă membrele lui arzând. Iar mucenicul, ridicându-și capul puțin și văzându-și mâinile și picioarele în foc, a zis: „Cât sunt eu de fericit, pentru că mâinile mele, pe care altă dată le ridicăm către zeii cei străini și picioarele cu care am umblat în rătăcire, acum le primește Dumnezeu ca pe o jertfă bine plăcută”. Apoi cu o suliță i-a spart pântecele și i-a vărsat toate măruntaiele, iar restul trupului, care încă răsufla, după porunca împăratului, l-au aruncat ostașii în râu. Iar pe Sfântul Mina, temându-se împăratul a-l întreba despre credință, că nu cumva cu îndrăzneala cuvintelor și cu minunile să-l rușineze pe el și să întoarcă de la zei rămășița poporului celui de o credință cu el – a poruncit, ca fără întrebare, să-l ducă într-o temniță întunecoasă și acolo să-l spânzure legat de mâini și să-i lege de picioare o piatră foarte mare, ca astfel, de greutatea cea mare, întinzându-se încheieturile lui, spânzurat îndelung să moară cu moarte silnică.

Sfântul Mina, răbdând acea muncă, avea în gura sa cuvântul psalmistului și grăia către Dumnezeu: Vezi smerenia și osteneala mea, precum și ceea ce grăiește Apostolul: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava aceea ce are să se arate. Apoi, rupîndu-i-se încheieturile de la locul lor și tot trupul lui fiind întins ca o strună și durerile grele înmulțindu-se, a tăcut. Iar Dumnezeu care săvârșește puterea Sa cea minunată întru sfinții Săi, nu numai că n-a lăsat pe răbdătorii de chinuri într-acele munci, ci a făcut negrăită minune cu dânșii. Căci prin dumnezeiasca Lui purtare de grijă, când Sfântul Ermoghen a fost aruncat în râu, încă puțin răsuflând, îndată arătându-se îngerii, l-au luat din apă, l-au scos la mal și i-au tămăduit mâinile și picioarele cele tăiate; apoi l-au făcut cu totul viu, sănătos și întreg, încât era ca un nou născut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfântul Mina, care era spânzurat în temniță și era abia viu. Apoi, dezlegându-l și pe Sfântul Mina din legături și vindecându-l, îngerii îi mângâiau pe amândoi, cu răsplătirea ce avea să fie lor în ceruri, pentru că acum li s-au gătit cununile și începătorul de nevoințe îi așteaptă, până când își vor săvîrși bine alegerea nevoinței lor. Deci îngerii au petrecut împreună cu dânșii până dimineața, întărindu-i spre pătimirea ce le stătea înainte.

Făcându-se ziuă, foarte de dimineață a poruncit împăratul să se deschidă priveliștea și să se adune tot poporul. Apoi venind și el s-a așezat pe scaunul de judecată și știind că toată cetatea crede în Hristos, două lucruri cugeta în sine, zicându-și: Nu este bine a lăsa pe cetățeni fără pedeapsă, nici iarăși nu este de folos a-i munci pe toți și a-i pierde. Deci s-a prefăcut că nu știe nimic despre credința lor cea în Hristos și a început a vorbi către popor: „Știu că voi toți cinstiți pe marii noștri zei, cu jertfe și cu închinăciuni, și către împărați arătați cu frică datornică supunere întru toate. Dar de vreme ce de la început n-ați stat împotriva acelor oameni răi, care au îndrăznit a împânzi învățătura Celui răstignit și nu i-ați ucis cu pietre, mai înainte de venirea noastră la voi, pentru aceea nu puțină minie ați ridicat asupra voastră din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul din voi să nu cadă în oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu vă voi lăsa fără oarecare pedepsire, făcând izbândă pentru minia zeilor. Deci poruncesc să se ia cinstea cea dintii de la cetatea voastră, ca să nu fie nimeni din voi cu dregătorie, nici să se ridice cineva la stăpâniri înalte. Să știți și aceasta, cum că Răstignitul pe nimeni nu izbăvește din răutăți, decât numai că aduce în toate nevoile și la moartea cea rea pe cei ce cred într-însul. Iar cum că sunt adevărate cele grăite de mine, să fie întru mărturie cei doi vrăjitori de ieri, Mina și Ermoghen, care mai înainte de munci făgăduiau a învia morții, dar fiind pierduți de mine, cu grele munci după vrednicia lor, nici lor singuri n-au putut să-și ajute. Deci unde este acum puterea acelui înșelător Hristos?”.

Astfel, bârfind împăratul și numele lui Hristos hulind, cu greu se învoia la aceasta tot poporul, care cârtea în sine, cugetând un lucru nou împotriva împăratului. Apoi, zicându-i prin dregători să tacă, iar împăratul vrând iarăși a vorbi, îndată s-au arătat sfinții mucenici Mina și Ermoghen, venind către împărat; atunci toți întorcându-și ochii spre dânșii cu multă mirare, ca și cu un glas și o gură au strigat: „Mare cu adevărat este Dumnezeul creștinilor”. Iar împăratul a rămas în mare nedumerire și spaimă. Iar unul din cei ce stă acolo în popor, cu numele Evgraf, iscusit în înțelepciunea elinească, care era oarecând unul din scriitorii vremii, când era Sfântul Mina judecător în cetate – văzând pe sfinții mucenici vii și sănătoși s-a umplut de râvna dumnezeiască și însemnându-se cu semnul Crucii, a ieșit cu îndrăzneală în mijlocul priveliștii și a zis împăratului: „Și eu, împărate, sunt creștin și lepăd poruncile tale, iată, înaintea ta sunt, necruțând trupul meu pentru Hristos și să nu nădăjduiești că mă vei birui cu îngrozirile sau cu îmbunările și nu numai pe mine, dar nici pe un creștin din noi nu vei putea birui, pentru că nouă a trăi împreună cu voi ne este moarte, iar a muri pentru Hristos, cu adevărat ne este viață. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră, vrând a înghiți turma lui Hristos și prin închinarea de idoli a pierde sfânta credință, dar noi nu băgăm seamă iuțimea ta, gata fiind spre moarte, pentru bună credință și râdem de tine ca de o vulpe bătrână”.

Acestea auzindu-le împăratul, s-a aprins de mânie și sculându-se iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgând sabia de la unul din cei ce stăteau în fața lui, cu mâna sa a tăiat pe Sfântul Evgraf și, în marea lui mânie, l-a făcut bucăți. Iar sfântul fiind tăiat, ocăra cât putea necredința tiranului și mulțumea lui Dumnezeu că, mai înainte decât alții, merge către El și că nu numai printr-o rană primește sfârșitul său, ci prin multe rane, care vor mijloci lui multe cununi. Astfel și-a dat sufletul său cel mucenicesc în mâinile lui Dumnezeu, fiind tăiat în mijlocul priveliștii.

Împăratul, iarăși șezând pe scaunul său, s-a întors către sfinții Mina și Ermoghen și a zis: „Mă jur cu puterea zeilor mei că niciodată n-am văzut astfel de vrăjitori ca aceștia și nu este de mirare că-i ascultă pe dânșii poporul cel simplu; pentru că, înșelând cu meșteșugul vrăjitoriei, pe cei neînvățați îi depărtează de la zei și-i sfătuiesc să moară pentru Cel răstignit. Dar eu îndată vă voi arăta vouă, o! ticăloșilor, ce sunteți voi, adevărată înnoire a trupului, ori nălucire și întunecare a ochilor?”. Iar sfinții au răspuns: „De vreme ce mintea ta este nebună și sufletul tău urât, cum și inimă împietrită, de aceea și lucrul cel adevărat ți se pare ție a fi nălucire. Căci nu ești tu orb cu adevărat, când nu crezi lucrului celui mai luminat decât soarele? Dacă te îndoiești, apoi cearcă singur cu sârguință, dacă noi suntem cu adevărat. Și dacă cu îngrozire te iuțești, apoi iarăși cu munci și cu rane încearcă-ne și cunoaște că suntem trup, iar nu nălucire. Ori voiești cu făgăduințele bunătăților cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi să știi că de ne-ai fi dat nouă chiar împărăția ta, care este la voi lucrul cel prea înalt, nici atunci nu ne-ai fi înșelat pe noi. Deci dă asupra noastră răspunsul tău cel desăvârșit, știind că nu sporești nimic”.

Iar împăratul văzându-i pe ei că nu sunt năluciri, ci trupuri adevărate – pentru că mulți îi pipăiau cu mâinile și vedeau trupuri întregi și vindecate de rane -, a poruncit să le tăie capetele cu sabia. Iar el sculându-se s-a dus în palatul său, rușinîndu-se că n-a putut în nici-un fel să biruiască pe ostașii lui Hristos. Deci, sfinții fiind duși la locul cel de tăiere, tot poporul mergea după dânșii, iar ei ridicându-și ochii, s-au rugat mult către Dumnezeu ca să dea sfintelor biserici și la toată creștinătatea pace și liniște și ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dânșii să nu se întoarcă în deșert. Îmbrățișându-se unul pe altul și dându-și pace, și-au întins cinstiții lor grumaji sub sabie spre a fi tăiați de ostași. Apoi, Sfântul Mina, fiind încă viu, a rugat pe împărat ca trupul său să fie dus în Vizantia, care lucru chiar când își dă sfârșitul l-a poruncit și credincioșilor ce stăteau înaintea lui.

Împăratul Maximin a poruncit însă să facă un sicriu de fier, să pună într-însul trupurile sfinților mucenici și să le arunce în mare, pentru ca să nu fie cinstite de creștini. Iar el, pricepând gâlceava poporului și cârtirea cea mare și temându-se să nu se ridice tulburare asupra lui, a ieșit degrabă din cetate și s-a întors în Vizantia. Iar sicriul de fier cu moaștele sfinților nu s-a cufundat în mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe deasupra apei, a întrecut pe împărat plutind spre Vizantia, zburând ca o pasăre cu aripi. Atunci, noaptea s-a arătat vedenie dumnezeiască episcopului Constantinopolului, poruncindu-i ca fără zăbavă să meargă la țărmul mării și să ia cu cinste sicriul cu moaștele sfinților.

Episcopul, în aceeași noapte, chemând clerul său și pe oarecare din cetățenii cei credincioși, bărbați cinstiți, au ieșit la mare și au văzut toți lumină, pogorându-se ca un stâlp din cer și care era deasupra unei bărci; iar doi bărbați prea străluciți, venind în acea barcă, către țărm, unde era episcopul și clerul. Apropiindu-se de țărm, au văzut că nu barcă, ci un sicriu plutește, fiind tras pe apă de doi îngeri purtători de lumină. Apoi, punând sicriul pe țărm, s-au făcut nevăzuți. Iar episcopul și cei împreună cu dânsul, primind racla cu bucurie și cunoscând că este de fier, foarte mult s-au mirat, cum greutatea fierului nu s-a scufundat în adâncul mării, ci ca un lemn ușor a plutit pe apă. Și sărutând cinstitele trupuri ale sfinților mucenici, le-au pus într-un loc ascuns, până la o vreme.

Pe împăratul Maximin, când mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că s-a lipsit de ochii cei trupești, cel ce era orb demult de cei sufletești și, precum a spus el prietenilor săi de casă, a fost bătut cu mâini nevăzute și după puține zile a murit ticălosul. Atunci episcopul cu mare cinste a îngropat moaștele sfinților mucenici lângă zidul cetății, ca să fie acestea strajă și păzitori celor ce înoată pe mare, iar celor ce pătimesc în boli, să le fie doctori, întru slava marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Averchie al Ierapolei (Secolul al II-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sf. Ier. Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii

Sfântul Averchie al Ierapolei (gr. Αβέρκιος) a fost un episcop de Ierapole (Hierapolis / Hieropolis, în Frigia, Asia Mică), făcător de minuni și considerat întocmai cu Apostolii, care a trăit în secolul al II-lea, pe vremea împarăției lui Marcu Aureliu (161-180). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 22 octombrie.

Sfântul Averchie a trăit în Ierapole în vremea împăratului filosof persecutor al creștinilor Marcu Aurelui (161-180) și a fost episcop al orașului după Papia.

În vremea aceea cei mai mulți locuitori ai Ierapolei erau păgâni, iar creștinii erau foarte puțini. Când erau sărbătorile păgâne la care se aduceau jertfe în templele păgâne, sfântul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mântuirea sufletelor lor şi pentru a se număra printre cei aleşi. Odată un înger i s-a înfăţişat şi i-a poruncit Sf. Averchie să distrugă idolii din templul păgân, ceea ce a şi făcut cu multă râvnă. Apoi, auzind că închinătorii la idoli îl căutau ca să-l omoare, sfântul a mers el însuși în locul unde s-au adunat oamenii şi cu voce tare a vorbit despre rătăcirile păgânilor și despr credința în Hristos. Aceştia au încercat să-l prindă pe sfânt dar în momentul acela, trei tineri posedaţi au început să strige din mulţime. Oamenii au rămas înmărmuriţi când au văzut cum sfântul a izgonit duhurile necurate din acei tineri numai cu puterea rugăciunii. Văzându-i pe îndrăciţi reveniţi la normal, sute dintre locuitorii din Ierapole i-au cerut Sfântului Averchie să-i înveţe despre credinţa creştină şi apoi au primit sfântul botez.

Sfântul Averchie a călătorit prin oraşele şi satele vecine vindecînd bolnavii şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. El a predicat în Siria, Cilicia, Mesopotamia, vizitând Roma şi convertind peste tot mulţimi de oameni la creștinism. Mulţi ani sfântul a apărat Biserica de diverse erezii, între care de Marcionism, a întărit creştinii în credinţă, a revărsat din abundenţă sfaturile sale despre calea cea dreaptă a vieții și a credinței, a vindecat bolnavii şi a propovăduit slava lui Dumnezeu. Pentru lucrarea sa importantă și extinsă de propovăduire Sf. Averchie a fost socotit de conștiința Bisericii ca fiind „întocmai cu Apostolii”.

 

Moartea și posteritatea

Sf. Averchie s-a întors să moară acasă la Ierapolis. După moartea sa multe minuni s-au înfăptuit la mormântul său. El şi-a scris propriul epitaf care a fost gravat în piatra funerară de pe mormântul, care se păstrată până astăzi în Muzeul Lateran din Roma.

 

Imnografie

Tropar, glasul 4:

Îndreptător credinței și chip blândețelor, învățător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Averchie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul 8:

Ca pe un mai mare preot și împreună locuitor cu Apostolii, toată Biserica credincioșilor te cinsteşte pe tine, Sfinte Ierarhe Averchie. Pe care cu rugăciunile tale păzeș­te-o, fericite, nebiruită și fără de valuri, de tot eresul cel gân­ditor de cele deșarte, mult minunate.

 

Scrieri

Printre scrierile atribuite sfântului Averchie sunt:

- Epistolă, adresată împăratului Marcus Aurelius.

- Carte a Disciplinei, adresată clerului său; care este pierdută azi.

- Inscripția lui Averchie, păstrată în Muzeul Vaticanului.

 

Viața Sfântului Ierarh, întocmai cu apostolii, Averchie, Episcopul Ierapolei

Sf. Ier. Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii  (Secolul al II-lea)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Averchie, episcopul Ierapolei, cel întocmai cu Apostolii (Secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acest sfânt Averchie a fost episcop în Ierapoli pe vremea împărăției lui Marc Aureliu, fiul lui Antonin, unde erau puțini creștini, iar închinătorii la idoli erau o mulțime nenumărată. Odată s-a făcut în cetatea aceea un mare praznic păgânesc și toți necredincioșii, adunându-se cu jertfe, dănțuiau în capiștea idolească, închinându-se neînsuflețiților zei. Văzând acest lucru, Sfântul Averchie a plâns și a suspinat, căci oamenii cei orbiți, lăsând pe Dumnezeu, se închinau idolilor și nebăgând în seamă pe Ziditorul, cinsteau lucrul făcut de mâini omenești. Apoi, închinându-se în cămara sa, se ruga zicând: „Dumnezeul veacurilor și Doamne al milei, Cel ce ai zidit lumea și o stăpânești, Cel ce ai trimis pe Unul născut, Fiul Tău, pe pământ, ca să se întrupeze pentru om, Tu caută acum din cer spre toată partea cea de sub cer și nu trece cu vederea nici această cetate în care m-ai pus pe mine păstor oilor Tale celor cuvântătoare, ci vezi pe oamenii cei întunecați din ea, care cinstea ce Ți se cuvine Ție o dau necuraților idoli și lucrului făcut de mâinile lor. Izbăvește pe acești rătăciți de pierzarea lor, din întuneric adu-i pe ei la lumina Ta și să-i numeri cu turma Ta cea aleasă”. Astfel rugându-se sfântul a adormit, că era noapte, și a văzut în vedenie un tânăr mai frumos cu podoaba decât fiii omenești, dându-i lui în mâini un toiag și zicându-i: „Averchie, în numele Meu acum să mergi și cu acest toiag să sfărâmi pe începătorii rătăcirii”.

Sculându-se din somn, Averchie a cunoscut că însuși Dumnezeu S-a arătat în vedenie, pentru că a simțit în inima sao negrăită bucurie. Deci, umplându-se de râvnă, s-a sculat și, apucând un lemn mare ce i-a venit la îndemână- fiind încă întuneric, că era ca al nouălea ceas din noapte – a alergat la capiștea lui Apollo, în care cu o zi înainte fusese praznic mare și se aduseseră multe jertfe, pentru că acea capiște avea în ea mulțime de idoli mari, frumoși și de mare preț. Ajungând la capiște, a aflat ușile încuiate și, lovind în uși, îndată s-au deschis. A intrat în capiște și întâi a început a lovi pe idolul cel mare al lui Apollo, apoi pe ceilalți și pe toți i-a zdrobit și i-a sfărâmat în bucăți mici. Aceștia, fiind muți și surzi, fără suflet și neputincioși, nu au putut să se apere de Sfântul Averchie, nici să strige când îi sfărâma și nu se auzea decât zgomotul ce se făcea din căderea la pământ a idolilor și din sfărâmarea lor.

Atunci, deșteptându-se preoții idolești care locuiau aproape de capiște și auzind zgomot mare acolo, nu pricepeau ce este și alergând degrabă, au aflat pe zeii lor aruncați la pământ și sfărâmați. Când au văzut pe Sfântul Averchie călcând cu picioarele rămășițele bucăților idolești și sfărâmându-le cu lemnul ce-l avea în mâini, s-au înfricoșat. Iar Sfântul Averchie, întorcându-se spre dânșii, le-a zis cu mânie: „Mergeți la mai marii cetății și la tot poporul și să spuneți că zeii voștri, îmbătându-se la praznicul ce li s-a făcut ieri, în noaptea asta s-au bătut și, căzând la pământ, s-au sfărâmat”. Aceasta zicându-le sfântul, s-a dus la casa sa, ca bărbatul cel tare care a biruit pe vrășmașii cei ce cu adevărat erau începătorii pierzării multor suflete omenești.

Preoții idolești îndată au alergat la mai marii cetății și le-au spus toate cele ce făcuse Averchie. Făcându-se ziuă, a străbătut vestea într-un ceas în toată cetatea despre fapta lui Averchie și s-au strâns la capiște și tot poporul cu căpeteniile sale și, văzând pe zeii lor zdrobiți și sfărâmați în mici bucăți și aruncați la pământ, s-au mirat. Apoi, umplându-se de mânie mare, strigau în multe feluri, zicând: „Averchie să fie ucis”. Alții răcneau: „Să-l trimitem la împărat, ca să ia acolo chinurile cele vrednice după faptele sale”. Iar cei mai mulți strigau: „Să mergem să-i aprindem casă ca să ardă cu toți casnicii săi”. Însă cei mari ziceau către popor: „Să nu îndrăzniți să aprindeți casa lui Averchie, pentru că de veți aprinde casa lui, ne temem să nu se aprindă toată cetatea, ci pe Averchie singur prinzându-l, să-l judecăm după lege, sau să-l trimitem pe el la cea mai aspră judecată”. Astfel tulburându-se poporul și vrând să vină asupra casei lui Averchie, unii din vecinii săi, auzind aceasta, au alergat la casa lui și l-au aflat învățând pe credincioșii care se adunaseră la dânsul și i-au spus despre toate cele auzite de la popor, că adică vor să vină asupra lui și să-l prindă ca pe un făcător de rele.

Auzind aceasta credincioșii, s-au temut și cu rugăminte sfătuiau pe sfântul lor păstor ca să iasă din casă și să se ducă undeva, până ce se va potoli poporul. Dar sfântul nu se temea și a zis: „Domnul a poruncit apostolilor Săi ca să propovăduiască cu îndrăzneală cuvântul mântuirii tuturor neamurilor, netemându-se de nimic; oare eu mă tem de cei ce se scoală asupra mea și caută sufletul meu, pentru râvna ce o am pentru Dumnezeul meu? Chiar de m-aș ascunde, fugind din mâinile oamenilor, oare cum voi scăpa din mâinile lui Dumnezeu? Ce loc mă va ascunde pe mine de Dânsul? Cu adevărat, fraților, nu se cade nouă a ne teme și a ne ascunde, având pe Domnul ajutor și păzitor al vieții noastre, pentru Care este bine a pătimi, dar este mai plăcut a muri și mai folositor decât toată viața aceasta chinuită”. Acestea zicându-le, a ieșit din casa sa și a mers în mijlocul cetății împreună cu credincioșii. Ajungând la locul unde avea obiceiul a se aduna poporul, îi învăța pe cei care erau acolo ca să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, să înțeleagă înșelăciunea diavolească și deșărtăciunea zeilor și să se lepede de ea și apoi să slujească cu credință Celui ce locuiește întru cei de sus, Ziditorul tuturor. Iar cineva dintre necredincioși, alergând la mai marele cetății și la tot poporul cel adunat la capiștea lui Apollo – și care cârteau pentru sfărâmarea idolilor – le-a spus că Averchie învață poporul credința creștinească în mijlocul cetății. Auzind acestea paginii, s-au înfuriat și mai mult, căci nu numai pe idolii lor i-a sfărâmat, ci și credința sa cea creștinească a îndrăznit a o propovădui pe față. Deci, au alergat la dânsul cu aprindere, scrâșnind din dinți asupra lui și vrând să-l ucidă chiar în același loc. Erau acolo trei tineri de multă vreme îndrăciți și pe când se apropia poporul de Sfântul Averchie, deodată acei tineri îndrăciți, tulburați fiind de diavoli, au început a grăi cu glas înfricoșat, încât pe toți i-au înspăimântat și și-au rupt hainele de pe ei, apoi au început a-și rupe carnea cu dinții și a-și mușca mâinile. După aceea, căzând la pământ, s-au tăvălit, spumegând și adeseori slobozeau glas înspăimântat, strigând: „Averchie, jurămu-ne pe tine cu unul adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiești, să nu ne muncești pe noi înainte de vreme”.

De o spaimă înfricoșată ca aceasta împiedicându-se oamenii, au stat și s-au întristat, privind la chinurile cumplite ale acelor tineri și, auzind înfricoșata lor strigare și țipătul, a căzut peste toți spaima; apoi, liniștindu-se, priveau ce are să facă Averchie cu tinerii aceia, fiincă îl rugau pe ei diavolii ca să nu îi chinuiască. Sfântul, făcând rugăciune, a zis: „Părintele iubitului Tău Fiu, Iisus, Cel ce ne ierți nouă păcatele, deși cu miile ți-am greșit și ne împlinești toate cererile cele de folos, la Tine acum mă rog, gonește diavoleasca năvălire de la tinerii aceștia, ca și ei de acum să mergă pe calea poruncilor Tale, urmând cele sfinte ale Tale, și cu această minune, pe care o săvârșești întru dânșii, mulți să te cunoască pe Tine, Unul preaputernicul Dumnezeu și să se lipească de Tine și să știe că nu este altul afară de Tine”. Astfel rugându-se Sfântul Averchie către Dumnezeu, s-a întors spre tinerii cei chinuiți de diavoli și, lovindu-i pe ei încetișor peste cap cu toiagul pe care îl avea în mâini, le-a zis: „În numele Hristosului meu vă poruncesc vouă, diavolilor, să ieșiți din tineri, nevătămîndu-i pe ei întru nimic”. Iar diavolii, strigând cu mare glas, au ieșit și tinerii zăceau la pământ ca morți. Apoi Sfântul Averchie, apucând pe fiecare de mână, i-a ridicat de la pământ și s-au sculat sănătoși și întru pricepere și, cazând înaintea sfântului, i-au sărutat cinstitele lui picioare.

Toate acestea văzându-le poporul, și-a schimbat mânia și a strigat: „Unul este Dumnezeul cel adevărat, Acela pe Care Averchie Îl propovăduiește”. Iar către Sfântul Averchie au zis: „Omule al lui Dumnezeu, spune-ne nouă, oare ne va primi pe noi Dumnezeul tău, dacă ne vom apropia de Dânsul? Oare ne va ierta păcatele noastre cele fără de număr, de ne vom întoarce către El? Deci, învață-ne pe noi cum să credem în El”. Iar Sfântul Averchie a început a-i învăța pe ei cunoștința de Dumnezeu și și-a întins cuvântarea până la al nouălea ceas din zi. Apoi a poruncit să fie aduși la el toți neputincioșii și i-a tămăduit pe ei cu numele lui Iisus Hristos, punându-și mâinile pe dânșii. Popoarele, ascultând învățătura lui și văzându-i minunile, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și au cerut Botezul de la Sfântul Averchie. Iar el – de vreme ce acum era seară – a amânat botezul lor pentru a doua zi, poruncind tuturor să fie de față la Sfântul Botez. Apoi, a doua zi, adunându-se iarăși la dânsul poporul, i-a dus pe ei în biserică și i-a învățat din învățătura creștină. După aceea, făcând obișnuitele rugăciuni, a botezat în ziua aceea cinci sute de bărbați. În puține zile nu numai cetatea aceea, ci și cetățile și satele dimprejur le-a adus la credință și le-a împreunat prin Botez cu Dumnezeu.

Străbătând vestea despre dânsul pretutindeni, mulți bolnavi din diferite și depărtate locuri alergau la dânsul și luau îndoită tămăduire, trupească și sufletească. Între cei care s-au tămăduit prin rugăciunile sfântului a fost o femeie slăvită, cu numele Friella, mama lui Evxenian Poplion, antipatul Răsăritului. Friella, fiind oarbă și auzind că Sfântul Averchie tămăduiește multe și felurite boli, a poruncit să fie dusă la el. Aflându-l învățând poporul, a căzut la picioarele lui, rugându-l ca să-i deschidă ochii ei. Iar sfântul, având mai întâi grijă de luminarea ochilor ei cei sufletești, a întrebat-o de va crede în Iisus Hristos, Cel ce a deschis ochii celui orb din naștere. După ce femeia a făgăduit că va crede, și neîncetat uda cu lacrimi picioarele lui, Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, s-a atins de ochii ei și a zis: „Iisuse Hristoase, lumina cea adevărată, vino și deschide ochii roabei Tale”. Și îndată Friela a văzut și s-a botezat de dânsul. Iar după botez a dat jumătate din averea sa în mâinile sfântului ca s-o împartă la săraci, și luând multă învățătură de la dânsul, s-a întors la locul său.

Fiul ei Evxenian Plopion, văzând că maică să și-a căpătat lumina ochilor și aflând că numai Sfântul Averchie, cu rugăciunile sale, i-a redat vederea, a vrut să-l vadă și să-i dea mulțumire pentru tămăduirea maicii sale; iar sfântul, învățând și pe Evxenian credința, l-a câștigat și pe el pentru Hristos.

După aceasta, alte trei cinstite femei, având ochii orbi, s-au apropiat de sfântul și, închinându-se lui, i-au zis: „Și noi credem în Iisus Hristos, pe care tu Îl propovăduiești. Deci, ne rugăm ție, deschide și ochii noștri cei orbi, precum ai deschis pe ai Friellei”. Iar sfântul a zis către dânsele: „De credeți în adevăratul Dumnezeu, precum ziceți, veți vedea lumina Lui”. Zicând acestea, și-a ridicat ochii săi în sus și a început a se ruga, iar când se ruga sfântul, a venit din cer raza luminii celei negrăite, care covârșea strălucirea soarelui și a strălucit locul acela împrejur, unde se ruga Sfântul Averchie și toți cei ce erau colo au căzut la pământ, neputând să vadă acea lumină, numai singure cele trei femei stăteau în preajmă. Cum s-a atins acea lumină de ochii acelor femei oarbe, îndată au și văzut și s-a dus strălucirea luminii cerești. Apoi sfântul le-a întrebat pe femei: „Ce ați văzut când s-au deschis ochii voștri?”. Cea dintâi a răspuns: „L-am văzut pe Dumnezeul Cel veșnic, atingându-se de ochii mei”. A doua a zis: „Eu am văzut un tânăr frumos, atingându-se de ochii mei”. Iar a treia a zis: „Eu am văzut un prunc mic și prealuminos, atingându-se de ochii mei”. Auzind acestea sfântul și toți cei ce erau cu dânsul au lăudat pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel ce face minuni preamărite.

După aceasta Sfântul Averchie, auzind că și în cetățile și satele din preajmă mulți bolesc de felurite neputințe, s-a dus cu ucenicii săi și, urmând Domnului său, umbla prin cetăți și prin sate, învățând cele pentru împărăția lui Dumnezeu și tămăduind pe cei neputincioși. Mergând la un loc care se numește Seliște, și-a plecat genunchii lângă un râu și s-a rugat, zicând: „Doamne, Îndurate, ascultă-mă pe mine, robul Tău și dă darul locului acestuia, ca să curgă izvor de ape calde și toți cei ce vor spăla într-însul să primească tămăduire de toate bolile și rănile”. Când a sfârșit rugăciunea, s-a auzit deodată un tunet, cerul fiind senin și toți cei ce erau de față s-au înspăimântat; iar după tunet a curs un izvor de apă caldă în locul unde erau genunchii Sfântului Averchie plecați la rugăciune. Apoi sfântul a poruncit celor ce erau cu dânsul să sape gropi adânci, ca în ele să se adune apele calde. Tuturor bolnavilor le-a poruncit să se spele în apele acelea și toți cei ce se spălau câștigau sănătate, cu ajutorul rugăciunilor cuviosului.

Odată, vrând să-l ispitească pe el diavolul, s-a prefăcut în chip de femeie și s-a apropiat de el, cerându-i binecuvântare. Căutând sfântul la fața necuratului și vrând să se întoarcă, s-a împiedicat cu piciorul cel drept de o piatră care l-a vătămat și i s-a făcut o rană la gleznă. Din cauza durerii stătea trist, ținându-se cu mâna de acel loc unde era lovitura. Diavolul, râzând, s-a schimbat iar în chipul său și a zis către sfântul: „Să nu mă socotești că sunt din diavolii cei proști și nici pe care tu în multe feluri i-ai izgonit. Dimpotrivă, eu sunt mai-marele lor și această rană de la mine ți-a venit, căci tămăduind pe alții de dureri să fii și tu bolnav”. Zicând acestea diavolul, a intrat în unul din tinerii care stăteau înaintea sfântului și a început să-l chinuie. Sfântul Averchie, rugându-se lui Dumnezeu, a certat pe diavol și l-a izgonit din tânăr. Apoi, diavolul ieșind, a strigat: „Multe rele îmi faci mie, Averchie și nu mă lași să viețuiesc aici cu pace, dar mă voi sârgui să-ți răsplătesc și la bătrânețele tale te voi sili să alergi la cetatea Romei”.

Sfântul, întorcându-se acasă, șapte zile n-a mâncat și nici n-a băut, ci petrecea în post și rugăciuni toată noaptea, rugându-se lui Dumnezeu să nu dea vrăjmașului o putere ca aceea asupra lui, ca să meargă acolo unde ar voi să-l ducă. În a șaptea noapte i s-a arătat lui Domnul în vedenie, zicându-i: „Averchie, cu a Mea purtare de grijă vei merge la Roma, ca să fie și mai bine cunoscut numele Meu acolo; deci nu te teme, căci darul Meu va fi cu tine”. Iar sfântul, întărindu-se prin acea vedenie, a spus fraților cele ce a auzit de la Domnul, Care I s-a arătat lui. Apoi, nu după multă vreme, diavolul care se lăuda că va osteni în Roma pe Sfântul Averchie, a început cu viclenie să-și arate fapta.

În acea vreme împărat al Romei era Marc Aureliu și el a făcut părtaș al împărăției sale pe Luchie Vera, pe care l-a logodit cu fiica sa Luchilia. Însă mai înainte de a se face nunta, a intrat diavolul în acea fecioară și o chinuia, fiind amândoi împărații, și tatăl și logodnicul, într-o mare mâhnire pentru dânsa. Adunând din toate părțile doctori înțelepți, vrăjitori și preoți idolești, se îngrijeau de tămăduirea ei, dar nimic nu sporeau, ci din zi în zi îi era mai rău Luchiliei. Apoi a început diavolul dintr-însa a striga, zicând: „Nimeni nu mă poate izgoni de aici, în afară de Cuviosul Averchie, episcopul Ierapoliei”. Auzind aceasta împăratul Aureliu, tatăl acelei fecioare, a trimis îndată la antipatul său Evxenian Poplion, care era la răsărit, scrisoarea următoare: „Știre s-a făcut stăpânirii noastre pentru un oarecare Averchie, episcopul Ierapoliei, care este într-a ta stăpânire și în credința creștinească este îmbunătățit bărbat, încât izgonește diavolii și alte boli poate să tămăduiască; deci, noi, având trebuință de el, trimitem doi senatori de-ai noștri, Valerie și Vasian, ca să-l aducă la noi cu toată cinstea. De aceea, poruncim cinstei tale să-l sfătuiești pe el să vină degrabă la noi, căci vei avea din partea noastră nu puțină laudă”.

Asemenea scrisoare primind antipatul de la împărat, a mers la Cuviosul Averchie și l-a rugat să meargă în Roma împreună cu solii împărătești. Iar Sfântul Averchie, aducându-și aminte că diavolul se lăuda că are să-l ostenească în calea cea lungă până la Roma, a zis întru sine: „Deși te-ai sârguit, vrăjmașule, a împlini ceea ce te-ai lăudat că să faci, însă nu te vei bucura, pentru că am nădejde la Dumnezeu că nu-mi vei supăra bătrânețele, ci și acolo voi sfărâma grumazul tău cu puterea Hristosului meu, Care mi-a făgăduit în vedenie Darul Său”. Pregătindu-și toate cele de trebuință pentru călătorie, s-a sculat și a plecat, chemând în ajutor pe Atotputernicul Dumnezeu.

Pregătirea lui s-a făcut în acest chip: a luat puțină pâine, iar într-un burduf de piele a turnat puțin vin, untdelemn, oțet și apă și le-a făcut să nu se amestece între ele, că atunci când îi trebuia vin pe cale, atunci din burduf numai vin curgea: iar când îi trebuia untdelemn, apoi numai untdelemn ieșea, iar când voia oțet, oțet scotea, la fel și cu apa, și așa, după trebuință, fiecare lichid curgea deosebit de celălalt, deși toate erau în același burduf. Odată ucenicul lui, voind fără binecuvântare să scoată unpahar de vin din burduf, îndată au curs toate lichidele amestecate: și vin, și untdelemn, și oțet, și apă, încât nu-i era cu putință să guste, iar el, înspăimîntîndu-se, a mărturisit sfântului păcatul său și a cerut iertare de la dânsul. Apoi, iarăși, cu binecuvântarea fericitului, fiecare lichid curgea deosebit.

După ce au ajuns la Roma, împăratul și femeia sa, Faustina, l-au primit cu cinste și l-au dus la fiica lor care era chinuită de diavol. Văzând aceasta pe Sfântul Averchie, a râs și i-a zis: „Oare nu ți-am spus, Averchie, că îți voi răsplăti supărarea mea și că la bătrânețele tale te voi sili ca să mergi în cetatea Romei?”. Iar sfântul i-a răspuns: „Cu adevărat este așa, dar nicidecum nu te vei mângâia cu aceasta, diavol blestemat”. Apoi a poruncit că fecioară să fie scoasă afară din palat. Pe când o scotea, diavolul se scutura nevoind să meargă. Însă fecioară, fiind dusă cu sila, a început diavolul a o arunca la pământ și a o bate. Atunci Sfântul Averchie, ridicându-și ochii în sus, a făcut rugăciune către Dumnezeu pentru tămăduirea fecioarei care pătimea, iar diavolul a început a striga: „Juru-te pe tine, cu însuși Hristosul tău, ca să nu mă trimiți în adânc, nici în alt loc oarecare, ci să merg acolo unde am fost mai înainte de a fi aici”. Iar sfântul i-a răspuns: „Vrăjmașule, să mergi la tatăl tău satana, iar pentru că mi-ai ostenit bătrânețele mele până aici, să ai și tu parte de osteneală și să nu te întorci nepedepsit aici”. Și era acolo înaintea palatului o piatră foarte mare, pe care numai o muțime de oameni abia putea s-o miște din loc.

Spre acea piatră arătând sfântul cu mâna, a zis către diavol: „Ție îți poruncesc, diavole, cu numele Domnului meuIisus Hristos, ca să duci piatra asta până în patria mea, în cetatea Ierapoliei, și să o așezi lângă porțile dinspre miazăzi”. Iar diavolul, ca un rob predat și legat cu jurământ, ieșind din fiica împăratului, a luat piatra aceea și, suspinând din greu, a dus-o prin văzduh pe la locul numit Ipodromiul. Mulți oameni au văzut, cu mare mirare, piatra aceea ce o ducea prin văzduh și au auzit pe diavolul suspinând cu glas mare, dar nu au putut să-l vadă. Iar diavolul, ducând piatra în Ierapole, a aruncat-o în acel loc unde îi poruncise Sfântul Averchie. Locuitorii Ierapoliei, când au văzut piatra cazând ca de năpraznă din văzduh, s-au mirat foarte tare, neștiind taina, până când s-a întors sfântul înapoi la dânșii.

Fiica împăratului, fiind eliberată de diavolul care o chinuia, zăcea la picioarele Sfântului Averchie ca o moartă. Iar Faustina, împărăteasa, socotind că fiica ei a murit, a început să plângă. Apoi sfântul, întinzând mâna, a ridicat-o pe fecioară, care acum era sănătoasă și cu mintea întreagă. Atunci s-au bucurat foarte mult părinții ei și toată casa împărătească s-a veselit de tămăduirea fiicei împăratului. Îndată părinții ei au trimis cu bucurie vestitori la ginerele lor, Luchie Verul, care era atunci în război împotriva parților, înștiințându-l de însănătoșirea logodnicei lui. Apoi i-au dat sfântului daruri și l-au întrebat ce-i mai trebuie, făgăduindu-i să-i dea toate cele ce va voi. Dar el n-a luat nici aur, nici argint, nici vreo altă avere, pentru că zicea: „Nu are nevoie de bogăție cel pentru care pâinea și apa este ca o masă împărătească sau ca un banchet mare și ospăț îmbelșugat”. Însă el a cerut aceste două lucruri: cel dintâi lucru cerut a fost ca să li se dea creștinilor săraci din Ierapoli, din daniile împărătești ce se luau în fiecare an, câte trei mii de măsuri de grâu – căci atunci toți oamenii din Ierapole credeau în Hristos, iar al doilea lucru pe care l-a cerut sfântul de la împărat a fost să se poruncească a se zidi, cu cheltuială împărătească, băi la apele cele calde, pe care el cu rugăciune le scosese la suprafață, spre tămăduirea bolnavilor. Și îndată împăratul i-a făgăduit că îi va îndeplini cu bucurie amândouă lucrurile cerute, dându-i și înscris pentru aceasta.

Petrecând el câtăva vreme în Roma și întărind în credință Biserica lui Hristos, i s-a arătat în vedenie Domnul, zicându-i: „Se cade ție, Averchie, ca să mergi în Siria, ca și acolo să propovăduiești numele Meu, să întărești Biserica Mea și să tămăduiești mulțime de bolnavi”. Averchie, după vedenia aceea, îndată a rugat pe împărat ca să-l slobozească, dar el nu voia, temându-se că nu cumva în lipsa lui să se întoarcă iarăși vrăjmașul în fiica lor. Iar Averchie i-a spus să nu se teamă, încredințându-l că diavolul nu se va întoarce și împăratul abia i-a dat drumul sfântului. Apoi s-a urcat în corabie, care a plutit spre părțile Siriei.

Mai întâi a fost în Antiohia, apoi s-a dus la Apamia și în cetățile cele dimprejur, aducând pace Bisericilor celor tulburate de ereticii marchioniți. Apoi, trecând Eufratul, a cercetat Bisericile din Nisibe și din toată Mesopotamia. De acolo a mers în Cilicia și Pisidia, apoi a trecut la Sinad, mitropolia Frigiei. Prin toate țările și cetățile acelea a adus mult folos Bisericii lui Dumnezeu, pe mulți credincioși i-a întors la credință, pe eretici i-a rușinat și i-a izgonit, pe credincioși i-a întărit în credință, a povățuit pe cei rătăciți la calea cea bună, duhurile cele diavolești din oameni le-a gonit și multe feluri de neputințe ale bolnavilor a tămăduit; drept pentru care a fost numit de toți întocmai cu apostolii, pentru că nimeni n-a înconjurat așa de multe țări și cetăți ca el, afară de apostoli.

Astfel, arhiereul Averchie a răspândit slava lui Hristos Dumnezeu și a propovăduit mântuirea oamenilor. Apoi s-a întors la scaunul său. Auzind poporul Ierapolei că păstorul lor se întoarce la dânșii și că este aproape de cetate, au alergat toți în întâmpinarea lui, mici și mari, bărbați, femei și copii și cu bucurie negrăită cazând înaintea lui, ca și copiii înaintea tatălui, se învredniceau de binecuvântarea sfântului, pe care de mult îl doreau. Apoi Sfântul Averchie, intrând în biserica din cetate și șezând pe scaunul său, a dat pace tuturor și i-a învățat multe. Astfel a adus mare bucurie norodului, prin venirea lui, dar mai ales săracilor, căci pentru hrănirea lor avea scrisoarea împărătească, care poruncea că țăranii să ia pe fiecare an trei măsuri de grâu din dările împărătești ce se adunau. Astfel s-a luat acel grâu în toți anii, până la Iulian Paravatul, care a stricat acel așezământ împărătesc și scrisoarea ce o adusese sfântul. Apoi s-au clădit și băi la apele acelea calde, prin poruncă împărătească și prin sârguință Sfântului Averchie.

Cuviosul Averchie a petrecut ceilalți ani ai vieții sale întru cuvioșie și dreptate, și bine întreținându-și turma, s-a apropiat de sfârșitul vieții sale, despre care a știut mai înainte de vreme. Pentru că i s-a arătat Domnul în vedenie, zicându-i: „Averchie, acum este aproape vremea să te odihnești după ostenelile tale”. Iar Averchie și-a chemat turmă și a spus că viața lui se sfârșește. Dând obișnuitul său cuvânt de învățătură, pe toți îi învăța să stăruie în credință, în nădejde neîndoită și în dragoste nefățarnică. Apoi și-a gătit mormântul și, dând tuturor pace și binecuvântare, și-a dat sfântul său suflet în mâinile Domnului. Așa s-a sfârșit Sfântul Averchie, cel întocmai cu apostolii, având șaptezeci și doi de ani. Plângând mult pentru el tot poporul Ierapoliei, au îngropat cinstitul lui trup cu mare cinste. Piatra aceea, care prin porunca lui se adusese de la Roma, au pus-o cu mare osteneală pe mormântul cuviosului, cu ale cărui rugăciuni multe tămăduiri se făceau la mormânt și la apele calde, pe care singur le-a scos la suprafață prin rugăciuni, prin care și nouă pururea să-Și verse Domnul mila Sa în veci. Amin.