Articole

Elefterie al Iliriei (†126)

/0 Comentarii/în , /de /2.743 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Elefterie al Iliriei

Sfântul Sfințit Mucenic Elefterie al Iliriei a fost un episcop al Bisericii creștine din provincia romană Iliria (în latină: Illlyricum) care a primit mucenicia în timpul domniei împăratului Hadrian (117-138). Este prăznuit împreună cu mama sa, Antia (sau Evantia) pe 15 decembrie.

Sf. Sfinţit Mc. Elefterie, Episcopul Iliriei (†126) şi Sf. Mc. Antia, mama sa - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Sfinţit Mc. Elefterie, Episcopul Iliriei (†126) şi Sf. Mc. Antia, mama sa – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Elefterie s-a născut la Roma, în ultima decadă a secolului I. Tatăl său, funcționar imperial, a murit pe când Elefterie era încă mic ca vârstă. Mama lui, Antia, care primise credința creștină de la însuși Sfântul Apostol Pavel, l-a încredințat pe fiul ei episcopului de atunci al Romei, Anicet, pentru a primi o educație creștină.

Episcopul Anicet l-a rânduit atunci încă din adolescență în rândul clericilor. L-a hirotonit diacon la vârsta de 15 ani, preot la 18 ani și episcop de Illyricum la doar 20 de ani. Ca urmare a propovăduirii episcopului Elefterie, mulți au primit credința creștină.

Pentru că vestea propovăduirii lui se răspândise, a fost chemat la judecată înaintea împăratului Hadrian și a prefectului imperial Coremon. Comandantul trupei trimise să îl aresteze, pe nume Felix, ascultând însă propovăduirea sfântului, a primit și el credința în Hristos, și s-a botezat pe drum.

Înfățișându-se la judecată, Sfântul Elefterie a mărturisit înaintea împăratului că era creștin. Pentru că a refuzat să se lepede de Hristos, a fost supus la chinuri. Mai întâi, a fost întins pe un pat de aramă în sub care erau așezați cărbuni aprinși; a fost ars cu ulei încins și cu smoală, însă Dumnezeu l-a păstrat nevătămat. A fost aruncat într-un cuptor aprins, împrejmuit cu țepușe. Mai înainte de a fi aruncat însă sfântul în foc, la rugăciunea acestuia, prefectul Coremon, care cunoștea credința creștină, a crezut atunci în Hristos și s-a aruncat el însuși în focul pregătit pentru episcopul Elefterie. Rămânând și el neatins, la rugăciunea primind astfel cununa muceniciei pentru Hristos. Elefterie însă, fiind aruncat în foc, a rămas neatins.

A fost aruncat în închisoare și înfometat multe zile la rând, însă fiind hrănit cu hrană îngerească, a răbdat și aceasta. Mai apoi, a fost legat de un car la care fuseseră înhămați cai sălbatici. Legăturile însă i s-au dezlegat, și, potrivit tradiției, a fost purtat de îngeri pe un munte din apropiere, unde a stat o vreme, și unde cuvintele lui îmblânzeau chiar și fiarele sălbatice.

Fiind descoperit după o vreme, a fost arestat din nou și chemat la judecată. Ostașii trimiși să îl aresteze au fost însă convinși, pe drum, de sfântul episcop să îmbrățișeze credința creștină și s-au botezat. Mulți dintre cei care au văzut acestea au primit și ei credința în Hristos. Ajuns înaintea împăratului, sfântul Elefterie a fost condamnat la moarte, punând să fie sfâșiat de lei. Fiarele însă nu s-au atins de el, astfel că în cele din urmă a fost ucis cu sabia de doi ostași, în anul 120 d.Hr. Aceștia au ucis-o și pe mama sfântului, Antia, care, fiind de față la execuția fiului ei, se apropiase ca să îmbrățișeze trupul fiului ei mort. Credincioșii care au asistat la moartea sfântului și a mamei sale au luat trupurile lor și le-au îngropat cu cinste.

 

Cinstirea și Sfintele Moaște

Potrivit tradiției apusene, moaștele Sf. Elefterie și Antia ar fi fost o vreme adăpostite la Roma, în biserica Sfânta Sabina, în altarul Sf. Laurențiu, apoi mutate în biserica San Giovanni della Pigna, împreună cu moaștele Sf. Genesius al Romei. Este posibil ca acestea să fi fost însă moaștele Sf. Elefterie, episcopul Romei (175-189). Aceste moaște au fost mutate într-o biserică din apropierea orașului Rieti. Cultul Sf. Elefterie, cinstit uneori și sub numele de Sf. Liberalis sau Liberator (traducerea latină a numelui grecesc Eleutherios, care înseamnă „cel liber”) s-a dezvoltat considerabil în Italia. I-au fost închinate mai multe biserici la Roma, Rieti, Chieti, Nepi, Porec, Vasto, Arce, Benevento, Salerno ș.a.

Potrivit tradiției românești, moaștele Sf. Elefterie au fost adăpostite o vreme la Mănăstirea Țigănești, fiind apoi dăruite Bisericii Sf. Elefterie din București (în anul 2009).

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Cu haină de preot fiind împodobit și cu sângele curgând șiroaie fericite, ai alergat la Stăpânul tău, Hristos, înțelepte Elefterie, nimicitorul satanei. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru cei ce cu credință cinstesc fericitele tale nevoințe.

Condac, glasul al 2-lea:

Ca pe o podoabă a preoților, cuvioase, și îndemn al purtătorilor de biruință, toți te lăudăm, cuvioase, și te rugăm, sfințite mucenice Elefterie; pe cei ce prăznuiesc pomenirea ta liberează-i din multe feluri de nevoi, rugându-te neîncetat pentru noi toți.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfinţit Mc. Elefterie, Episcopul Iliriei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; pravila.ro

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Elefterie, Episcopul Iliriei

Când împărățea în Roma Elie Adrian, slujind cu sârguință idolilor, în acea vreme minunatul Elefterie s-a cunoscut ca o stea strălucită, a cărei patrie era marea cetate a Romei. Părinții lui erau de bun neam, străluciți și bogați, iar maica lui s-a învrednicit de mai mare cinste și slavă pentru credința în Hristos, învățată fiind de Sfântul Apostol Pavel, care a botezat-o și numele ei era Antia. Dânsa, născând pe acest sfânt, i-a pus numele de Elefterie și l-a crescut bine întru bună credință.

Deci, ajungând el în vârstă, l-au dat lui Dumnezeu, prin mâinile arhiepiscopului Romei, Anichit, ca un dar cu adevărat vrednic lui Dumnezeu. Iar arhiepiscopul, văzând pe copil cu deprinderi bune, l-a pus în rânduiala clericilor și, în al cincisprezecelea an al vârstei lui, l-a făcut diacon, iar în al optsprezecelea an, l-a hirotonit preot și în al douăzecilea an al vieții lui, l-a ales episcop al Iliricului.

Dar să nu se mire cineva că l-a făcut episcop așa de tânăr, căci arhiepiscopul a văzut în acest tânăr mari fapte bune, fiind atât de înțelept și de cuvântător, încât atrăgea către dreapta-credință, cu învățătura lui, pe cei ce se întâmplau a vorbi cu dânsul. Pentru ca să se pună făclia în sfeșnic și să nu se ascundă sub obroc – după cum zice Sfânta Evanghelie –, ca să lumineze multe suflete și să întoarcă pe cei întunecați către cinstirea de Dumnezeu, pentru aceasta l-a suit în scaunul episcopiei, știind că mulți se vor lumina printr-însul, precum s-a și făcut. Căci s-au întors mulți elini și s-au botezat, fiindcă dulceața și înțelepciunea cuvintelor lui îndemna pe toți ascultătorii să cunoască adevărul.

Diavolul care zavistuiește totdeauna mântuirea omului, turba asupra lui și scrâșnea cu dinții săi, necuratul. Însă, neputând să-l omoare pe dânsul, a invitat pe răucredinciosul împărat Adrian a se ridica asupra adevărului și a prigoni pe creștini. Dar mai întâi se silea a lua dintre creștini pe Elefterie, voind a pierde pe învățătorii cei mai aleși ai dreptei-credințe și a-i smulge ca pe niște spice mai alese din holda lui Hristos. Împăratul a trimis cu cumplită poruncă pe un voievod Felix, ca să aducă cu sila pe Elefterie la judecata împărătească. Acela, ajungând la Iliric, a nimerit în acea vreme când bunul păstor hrănea, în biserica Domnului, oile sale cele cuvântătoare cu pășunea duhovniceștilor cuvinte.

Deci, înconjurând biserica cu ostași, a intrat singur înăuntru, căutând cu sălbăticie și cu chipul arătând cruzimea celui ce-l trimisese. Dar, văzându-l pe Elefterie cu atâta bună podoabă și auzind dulcea limbă și preaînțeleapta învățătură, s-a minunat foarte mult că ieșea din gura sa un dulce izvor de învățătură, învățându-i pe cei ce-l ascultau bunăcredința. De aceea a stat și el și a ascultat cu luare-aminte cele ce se spuneau despre Hristos și despre puterea Lui. Apoi, schimbând iuțimea în blândețe, căci avea holda inimii lesnicioasă către primirea cuvântului lui Dumnezeu, din lup s-a făcut oaie și din prigonitor, ucenic, uitând cele dintâi; din tâlhar s-a făcut slugă bună și credincioasă lui Hristos, pe care-L prigonea.

Trecând cu vederea porunca cea împărătească, a căzut la picioarele sfântului și din acel ceas nu se depărta de învățătorul său, luminându-se cu cuvintele lui și întărindu-se în buna-credință. Astfel, Felix, schimbându-se din păgânătate în dreapta-credință, nu se mai gândea să se întoarcă la cel care-l trimisese; iar Sfântul Elefterie, dorind să rabde până la sânge pentru credința în Hristos, se sârgui să meargă împreună cu Felix la împărat. Acesta, nu ca un voievod ducea pe cel legat, ci ca pe un mielușel urmând păstorului. După ce au ajuns la o apă, Felix – ca și famenul Candachiei, care a primit botezul de la apostolul Filip – s-a botezat și el de dumnezeiescul Elefterie și s-a dezbrăcat de întunericul închinării idolești ca de o haină putredă.

Venind ei în Roma, Felix n-a fost cunoscut de credincioși cum că s-a unit cu Biserica lui Hristos și le-a povestit toate cele despre Elefterie. Iar acesta, fiind adus după porunca împăratului înaintea judecății, a stat fără frică și cu mărime de suflet.

Căutând spre el împăratul și văzându-l tânăr, frumos la față, cu ochii luminoși și împodobit cu toate darurile firești, a zis: „Pentru ce o! Elefterie, ai lăsat credința părintească și, socotind întru nimic cinstirea zeilor, cinstești un Dumnezeu nou, care nu numai că a murit, ci și cu o moarte preacumplită a murit”. Dar Elefterie nu voia să răspundă celui ce vorbea fără-de-minte, urmând lui Hristos, care tăcea în patima Să înaintea lui Pilat și chiar înaintea lui Irod nimic nu răspundea. Împăratul iarăși a zis: „Răspunde, pentru ce te-ai făcut așa fără-de-minte, amestecându-te cu credința creștinească? Pleacă-te mie și jertfește zeilor. Dacă te vei întoarce, cu mare cinste te voi cinsti; iar de nu, grele munci voi aduce asupra ta”.

Elefterie, chemând pe Domnul Care a zis: „Nu vă îngrijiți cum, sau ce veți grăi, că Eu vă voi da vouă înțelepciune, căreia nu vor putea să se împotrivească”, a răspuns: „Cum pot să slujesc unor zei nesimțitori ca aceștia și unor idoli fără suflet sau să mă unesc cu voi, care le slujiți lor. Eu vă și plâng pe voi, care vă închinați lor; căci Dumnezeul cel adevărat cinstindu-vă pe voi cu cuvântarea, voi v-ați făcut mai necuvântători și mai necinstiți decât lemnele și pietrele, încât pe acelea le socotiți a vă fi vouă zei, lăsând pe adevăratul Dumnezeu, care cu înțelepciune ne-a făcut pe toți și toată lumea a zidit-o. Pentru că cerul și pământul sunt zidirile Lui, iar noi suntem, dintr-acele lucruri care le-a creat, lucrul cel mai frumos și mai cinstit, măcar că ne rătăcim, umblând în neștiință ca într-o noapte și necunoscând ce este de folos și ce nu este, ridicăm război împotriva Dumnezeului nostru. Iar pe aceia care sunt cu adevărat vrăjmașii și potrivnicii noștri, adică diavolii, o! nebunie! îi socotiți a fi domni și zei și îi slăviți cu daruri și cu jertfe! Eu mă lipesc de Domnul meu și sunt unit pururea cu El și Stăpânului meu Hristos îi slujesc. Iar cinstirile și darurile tale pe care mi le făgăduiești, cum și muncile și caznele cele înfricoșate și cumplite cu care ne îngrozești, le socotesc că pe niște jucării și săgeți de copii; căci eu m-am lepădat de lume și m-am răstignit, ca învățătorul meu Pavel și moartea pentru Hristos o socotesc desfătare, slavă și veselie”.

Auzind împăratul, s-a umplut de mânie și a poruncit să aducă un pat de aramă și dedesubt să pună mulțime de jăratec; iar deasupra să-l întindă gol pe mucenic și să aprindă neîncetat cărbuni dedesubt, până când va muri. Fiind pregătit patul, s-a suit sfântul mucenic și s-a întins cu tot trupul. Poporul care se adunase ocăra pe împărat pentru acea tiranie, zicând: „Pentru ce piere rău, ca unul din făcătorii de rele, acest bărbat cinstit și slăvit, de bun neam și preaînțelept?”. Dar Dumnezeu din înălțime ușura durerile mucenicului care sta, parcă ar fi stropit de rouă și așezat pe trandafiri, pe acel pat. Îmblânzindu-se, împăratul a poruncit să-l ia de pe acel pat, parându-i că ar fi de acum mort. Dar acesta s-a sculat de pe pat viu și sănătos, nevătămat de foc, vesel și plin de bucurie, cântând: Înălța-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu și bine voi cuvânta numele Tău în veci; lăuda-voi pe Dumnezeul care veselește tinerețile mele; toate neamurile vor lăuda lucrurile Tale, Doamne, puterea și minunile Tale vor povesti.

Sfântul Elefterie, lăudând pe Dumnezeu, stătea cu îndrăzneală înaintea tiranului, zicând: „Caută, o! împărate, asupra mea, care socotești că sunt mistuit de foc și cunoaște pe Hristos cel propovăduit de mine, cunoaște și neputința zeilor tăi”. Împăratul, socotindu-se luat în râs și aducîndu-i-se acea ocară, se gândea cum să-l pedepsească mai cumplit. S-a adus din nou un grătar de fier încins în foc, iar deasupra turnau untdelemn încins; dar nici de astă dată n-a lăsat Dumnezeu pe mucenicul său, pentru că, fiind pus pe grătar, îndată s-a stins focul, grătarul s-a răcit și nu mai ardea untdelemnul pe el, iar mucenicul era nevătămat. Dar împăratul nu s-a liniștit, ci mai aprig s-a pornit asupra sfântului. Căci ca un orb numai această avea înaintea sa, ca, muncind pe sfântul, să facă spre plăcerea zeilor săi, care sunt diavoli ucigători de oameni.

A poruncit apoi să aducă o tigaie și s-o umple cu ceară, smoală și cu seu, s-o pună pe foc și să-l bage pe sfânt într-însa. Elefterie de-abia aștepta, dar împăratul l-a oprit, zicându-i: „Nu zăbovi, o! Elefterie, stând în pragul morții, ci, alege-ți cele ce-ți sunt de folos. Pentru că eu foarte mult mă îngrijesc de tine ca să nu pieri și te iubesc ca pe fiul meu și nu voiesc, pe zeii mei mă jur, să se dea singur la pierzare un bărbat așa de bun și de neam, dulce vorbitor și cu fața frumoasă și nu pentru altceva, decât numai pentru neplăcerea cea deșartă a grumazului său celui împietrit”.

Mucenicul însă îi răspundea cu bărbăție, îl defăima, numindu-l lup care pândește oile lui Hristos. Apoi a zis: „Orice vei face nu mă vei putea pleca de la dreapta credință”. Atunci, mâniindu-se Adrian, a poruncit să-l întindă în tigaie. Acestea făcându-se, iarăși dumnezeiasca pronie a făcut ceea ce a făcut întâi, adică focul l-a prefăcut în rouă și un vânt răcoros bătea peste acest bărbat. Adrian, neștiind ce să mai facă, văzând că tot ce face i se întoarce împotrivă, se minună, nedumerindu-se. Atunci era eparh al cetății Coremon, bărbat ales care era maestru și știa multe feluri de munci. Văzând pe împărat foarte tulburat că nu știe ce să-i mai facă mucenicului ca să-l îndoaie, a zis: „Eu, împărate, voiesc să te scot din grijă și osteneală pentru Elefterie și să-l fac ori să împlinească voia ta, ori să moară”.

Acestea zicând, a poruncit să facă un cuptor de aramă cu fiare ascuțite și să-l bage pe Elefterie într-însul. Eparhul știa credința în Hristos, învățat fiind de Felix, dar fiind prieten al împăratului, pentru slavă cea vremelnică, nu s-a lepădat de credința idolească. Pregătind el acea cumplită caznă pentru mucenic, sfântul și-a ridicat ochii săi sufletești și trupești și toată mintea și-a îndreptat-o spre Dumnezeu, umplându-se de o bucurie fără seamăn și zicând: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, că m-ai învrednicit de atâtea bunătăți; căci cu mâna Ta cea tare m-ai învrednicit a răbda toate, pentru numele Tău cel sfânt. Deci, acum caută din cer și vezi ce au făptuit asupra mea cei ce mă urăsc, izbăvește sufletul meu de înțepăturile lor și de bărbații sângelui mă păzește, ca un bun, ca să Te cunoască toți pe Tine unul Dumnezeu, până la toate marginile pământului”.

Apoi, rugându-se pentru cei ce-l munceau, ca și Sfântul Ștefan pentru cei ce-l ucideau cu pietre, a zis: „Atinge-te de inimile lor o! Stăpâne, cela ce ești bogat întru milă, iar numele Tău cel sfânt fă-L lor cunoscut și adu-i către voia Ta cea sfântă, ca să Te cunoască pe Tine, unul adevăratul Dumnezeu și să lase închinăciunea idolească cea pierzătoare, că bine ești cuvântat în veci. Amin”.

Rugându-se astfel mucenicul, Coremon, eparhul asculta cu luare-aminte cuvintele grăite de cel în rugăciune și îndată s-a aprins în el dreapta credință, cea mai dinainte primită și schimbându-l deodată, ca și cum n-ar fi fost acela care dorea moartea mucenicului, apropiindu-se de împărat a zis: „Pentru ce se dă Elefterie cel fără de vină spre niște munci ca acestea? Pentru care pricină se osândește spre o moarte cumplită ca aceasta?”.

Împăratul, mirându-se de cuvintele lui, s-a tulburat și căutând cu iuțime asupra lui, l-a întrebat de ce și-a schimbat gândul așa degrabă? Apoi îi zicea: „Eu pe tine te-am cinstit mai mult decât pe oricare alt boier al palatului meu, ți-am dat bogăție multă, te-am făcut eparh. Oare ești iubitor de argint și ai luat de la mama lui Elefterie aur și acela te-a schimbat deodată? Dar nu-ți ajung darurile mele, bogăția, slava, averea, cinstea cu care te-am făcut cunoscut în toată Roma? Iar de poftești ceva mai mult de la mine, iată, toate visteriile mele sunt deschise înaintea ta; ia cu amândouă mâinile precum îți place și nu te lăsa cumpărat de o femeie pe ascuns, pentru puțin aur”.

Coremon, umplându-se cu totul de Duhul Sfânt și cu rugăciunile cele mucenicești având mintea luminată, a strigat: „Cinstea ta să fie cu tine spre pierzare și aurul tău să-l ardă focul care te așteaptă în muncă; căci te-ai făcut orb de voia ta, față de adevăr și nu cunoști neputința zeilor tăi, care nu pot izbăvi de focul acesta pe nici unul din voi; iar Dumnezeul acela, pe care îl cinstește Elefterie, l-a făcut pe el mai tare decât focul și mai presus decât orice fel de munci”.

Cu acele cuvinte s-a pornit împăratul spre negrăită mânie, căci așa este obișnuit ca prieteniile mari să nască vrăjmășii mari. Deci a poruncit să arunce pe eparh în cuptorul acela pe care l-a pregătit mucenicului Elefterie și când s-a apropiat Coremon de cuptor și a văzut înfricoșata văpaie a strigat către Sfântul Elefterie: „Roagă-te pentru mine și mă înarmează și pe mine cu aceeași armă a lui Hristos, cu care ai înarmat pe voievodul Felix”. Și fiind înarmat de mucenic cu semnul Sfinte Cruci, s-a aruncat în cuptor și nevătămat s-a aflat acolo; iar după un ceas a ieșit sănătos, mulțumind și lăudând pe Domnul.

Adrian, ostenind cu muncile, a poruncit să-i taie capul lui Coremon; și astfel au luat sfârșit pătimirile sale și în puțină vreme a luat comoara cea veșnică și bucuria cea negrăită. După această a aruncat pe Sfântul Elefterie în acel cuptor, iar focul s-a stins îndată, fiarele s-au răcit și s-au rupt cele ascuțite ca și cum s-au sfiit de trupul mucenicului, mustrând orbirea cea sufletească a aceluia ce-l muncea și atrăgând pe cei ce stăteau împrejur, spre cunoștința lui Dumnezeu, Celui ce făcea acele minuni preaslăvite. Atunci au strigat cei ce erau împrejur: „Mare este Dumnezeul creștinilor, cel mărturisit de Elefterie”. Dar muncitorul rămase în nepricepere și a hotărât să-l bage în temniță și apoi a adunat pe slujitori să se sfătuiască cum să-l omoare pe Elefterie.

Sfântul mucenic Elefterie a fost chinuit cu foame în temniță multe zile; iar cel ce a trimis altădată hrană lui Daniil prin Avacum și lui Ilie prin corb, Acela n-a trecut cu vederea nici pe Elefterie, care se topea de foame, ci îl hrănea cu hrană îngerească. După această a poruncit tiranul să aducă niște cai sălbatici și să-l lege de ei, ca fiind târât de dânșii și rupându-se, să moară. Dar în zadar își pierdea vremea și se muncea, căci pe când el, neînțeleptul, nepriceputul, necuratul nu înceta cele rele a cugeta asupra sfântului, Domnul cel Atotputernic nu întârzia a trimite din înalt ajutor. Și a venit îngerul Domnului și a dezlegat pe Elefterie și, răpindu-l din mâinile celor ce-l munceau, l-a suit într-un munte, aproape de cetate, la loc pustiu unde sălășluiau fiarele sălbatice. Acolo sfântul mucenic, înălțând laude lui Dumnezeu, viețuia împreună cu fiarele, blânde ca niște oi, fără frică, pentru că leii și urșii îl înconjurau și se gudurau auzind glasul său și, că robii, urmau domnului său, slujindu-l și păzindu-l.

După câtăva vreme, au aflat de dânsul și vânătorii care umblau după vânat prin pustie și au spus împăratului Adrian, care a trimis ostași îndată că să-l prindă pe Elefterie. Mergând și năvălind asupra lui ostașii, au năvălit fiarele asupra lor și i-ar fi sfâșiat pe dânșii, de nu le-ar fi oprit sfântul și de nu le-ar fi trimis în pustie; iar el a purces cu ostașii spre împărat, bucurându-se de parcă ar fi mers la ospăț, vorbind cu dânșii pe drum despre Împărăția lui Dumnezeu și despre focul gheenei, care era pregătit închinătorilor de idoli, încât i-a făcut creștini și i-a botezat pe cei ce erau cu dânsul, fiind aproape cinci sute și au venit la împăratul Adrian, la Roma. Iar acesta l-a osândit spre mâncarea fiarelor – trimițând asupra sa o leoaică foarte sălbatecă și neîmblânzită, care mai întâi s-a pornit cu iuțeală asupra sfântului, dar pe urmă s-a domolit și și-a plecat botul la picioarele lui și i-a lins talpele, de parcă ar fi avut glas și a înțeles de sfânt, smerindu-se înaintea lui.

Nici aceste minuni nu le-a crezut tiranul împărat, ci a crezut că leoaica era parte femeiască, care nu are atâta putere și de aceea n-a vătămat pe sfânt. Deci a poruncit să aducă un leu de parte bărbătească, dar și acesta, văzând pe sfânt, s-a arătat mai blând ca leoaica; și acesta îi lingea și-i săruta picioarele, se juca și se gudura pe lângă el bucurându-se, arătând înțelegere și dragoste către sfânt. Cei din jur, care aveau ochii sufletești deschiși, văzând și aceste minuni, au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor”.

Cei orbi ziceau că este vrăjitor și fermecător; pe aceștia i-a pedepsit Dumnezeu după dreptate, ca să se astupe – după cum zice dumnezeiescul părinte David – buzele cele viclene, care grăiesc asupra dreptului fărădelege și defăimare. Căci îndată ce au zis cuvintele cele de hulă, nevăzut rănindu-se, au murit.

Tiranul, nepricepând ce să mai facă, văzând pe sfânt că biruiește toate muncile, a poruncit să-i taie capul cu sabia; și aceasta făcându-se și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Iar maica sfântului, fericită Antia, care privea cu bucurie spre nevoința sfântului, cuprinzând trupul lui cel mort, îl săruta, veselindu-se cu duhul și mulțumind că sângele fiului său cel luat dintr-însa, s-a vărsat pentru Hristos; apoi a căzut moartă lângă el, ucisă fiind cu sabia de cei necredincioși. Iar credincioșii ce erau din Iliric și cei din Avlona, adică din episcopia mucenicului, luând sfintele lor trupuri și cu miresme ungându-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Dumnezeu, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.

Dacia romană (106 – 271)

/0 Comentarii/în /de /51.619 vizite

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Dacia romană (106 – 271)

Dacia romană a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani.

Cum Dacia nu fusese cucerită complet, deseori aveau loc incursiuni ale dacilor liberi cu scopul de a hărțui legiunile romane din această zonă.

De asemenea, au existat și multe revolte împotriva stăpânirii romane în interiorul provinciei, astfel că ocupația romană nu a fost deloc ușoară.

În aproximativ 100 din cei 165 de ani au existat conflicte armate.

 

Localizare geografică

Provincia romană Dacia, după Ptolemeu sau Constantin Giurescu, își avea hotare: spre apus Tisa, spre nord munții Carpați, în sud Dunărea, iar spre răsărit râul Hierosos.

Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova erau locuite de dacii liberi.

La granițele Daciei a fost liniște cât timp a trăit împăratul Traian.

După moartea sa (11 august 117) încep năvăliri ale migratorilor și ale dacilor liberi din nord.

 

Procesul de colonizare

În perioada stăpânirii romane (106 – 271), în provincia cucerită au loc evenimente și transformări importante:

1. construirea a numeroase orașe, cetăți, castre și monumente:

- Tropaeum Traiani

- În 108 – 110 se construiește noua capitală a provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hațegului)

- În jurul lui 210 este refăcut în piatră castrul de la Porolissum

2. construirea unei bogate rețele de drumuri pietruite:

- În 107 – 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunărea (la Dierna) cu interiorul Daciei până la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) și Porolissum (Moigrad).

Acesta este unul dintre cele mai vechi drumuri de piatră de pe teritoriul României.

3. exploatarea masivă a bogățiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)

Coloniile erau locuite de coloni, adică cetățenii romani cu toate drepturile.

Coloniile au constituit o lovitură grea pentru viața tradițională autohtonă, deoarece pe ele se sprijinea întreaga viață constituțională iar dacii au trebuit în cei 170 de ani să se adapteze prezenței zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de limbă latină.

Colonizatorii erau de două tipuri: civili și militari.

Colonizarea cu civili în Dacia e aproape caz unic în vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga).

Cei mai mulți coloniști au venit, firesc, din împrejurimile Daciei, și foarte puțini din inima imperiului, din Italia de astăzi, deoarece populația se rărise acolo, iar împărații au interzis colonizările cu cetățenii născuți în Peninsula Italică.

Cei veniți din apropierea Daciei erau de obicei traci, înrudiți cu geții (dacii), vorbeau aceeași limbă, fapt ce a dus la o apropiere între ei.

Din Imperiu au mai venit cei mai prigoniți, mai ales creștinii și preoții lor.

Limba geților s-a păstrat precum și modul de viață și ocupațiile autohtonilor.

Deși a avut o perioadă relativ scurtă, colonizarea Daciei cu oameni proveniți din toate provinciile imperiului a fost cea mai intensă, iar limba latină s-a impus ca lingua franca.

 

Războaiele daco-romane

Expediția împăratului Domițian

Istoricul Dio Cassius scria că regele dac Duras a renunțat la domnie și i-a transmis funcția lui Decebal-Diurpaneus, ce era “ager în planurile de război ca și în împlinirea lor, știind să-și aleagă timpul când să năvălească asupra inamicilor, fiind asemenea și în momentul când trebuia să se retragă, fiind dibaci la întinderea curselor, viteaz la luptă, folosindu-se cu înțelepciune de victorie și de înfrângere.”

Pe plan intern, Decebal Diurpaneus a reușit să refacă unitatea politică a dacilor.

Decebal a fost regele Daciei între anii 85-106 - in imagine, Portretul lui Decebal în Cartea omului matur a Institutului de Arte Grafice Carol Göbl - foto: ro.wikipedia.org

Portretul lui Decebal în Cartea omului matur a Institutului de Arte Grafice Carol Göbl – foto: ro.wikipedia.org

Conflictul a izbucnit în urma atacului dacilor peste Dunăre în Moesia, la sfârșitul anului 85.

Armata lui Oppius Sabinus a fost distrusă, guvernatorul provinciei fiind ucis.

Vestea înfrângerii îl determina pe împăratul Titus Flavius Domitianus să pornească o expediție împotriva dacilor.

Pentru a înlocui legiunea pierdutǎ și a consolida armata romană în această secțiune, a mutat legiunile IV Flavia din Dalmația , I și II Adiutrix, în Moesia.

Regiunea Sirmium a fost anexată la Moesia Superior, în scopul de a avea o singură comandă pe frontiera dacicǎ.

Împăratul s-a oprit la Naissus unde a organizat petreceri și banchete.

L-a trimis pe Cornelius Fuscus împotriva dacilor, acesta fiind o fire aventuroasă ce iubea primejdia.

S-au desfășurat tratative în ideea evitării unei confruntări, dacii cerând pacea în schimbul a unei sume de doi oboli plătită de orice roman din imperiu.

Expediția lui Fuscus s-a soldat cu un eșec, generalul roman fiind ucis în luptă, iar legiunea V Alaudae fiind anihilată în Prima Bătălie de la Tapae din 87.

Dacii au capturat steagurile și mașinile de luptă romane.

După această victorie, regele dac Diurpaneus a primit supranumele de Decebalus, însemnând “cel curajos” sau “cel puternic”

În 88, Domitian și-a dat seama de puterea adversarului său și a trimis o armata condusă de Tettius Iulianus.

Romanii au traversat Dunărea la Vimiancium și au pătruns în Transilvania dinspre Banat.

Romanii obțin o victorie în Prima Bătălie de la Tapae.

După cum scria Cassius Dio, Decebal a recurs la o stratagemă, tăind copacii unei păduri întregi, îmbrăcându-i cu haine de soldați pentru a-i face pe romani să creadă că el dispunea de forțe mari.

Titus Flavius Domitianus (24 octombrie 51 – 18 septembrie 96), cunoscut ca Domițian, a fost împărat roman al dinastiei Flaviilor din 81 până în 96 - in imagine, Bustul lui Domițian - Muzeul Louvre - foto: ro.wikipedia.org

Bustul lui Domițian – Muzeul Louvre – foto: ro.wikipedia.org

Romanii și dacii au încheiat pace după ce Domițian a suferit înfrângeri și pierderi în confruntările cu quazii și marcomanii, ce îi sprijineau pe daci.

Decebal a încheiat o pace favorabilă lui cu Domițian în anul 89, și Dacia devenind regat clientelar al Romei, primind meșteșugari, constructori, instructori militari și bani pentru a apăra granițele imperiului.

Unii istorici consideră că această pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui Domițian în septembrie 96.

Decebal, în loc să folosească banii așa cum doreau romanii, a hotărât să înceapă construcția unor noi cetăți în munți, în puncte strategice importante, și să le întărească pe cele deja existente.

 

Expedițiile împăratului Traian

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă - foto: ro.wikipedia.org

Marcus Ulpius Nerva Traianus (n. 18 septembrie 53, Italica Santiponce, d. 9 august 117 Selinus Cilicia), Împărat Roman între 98-117, a fost al doilea dintre cei așa-ziși cinci împărați buni ai Imperiului Roman (dinastia Antoninilor) și unul dintre cei mai importanți ai acestuia. În timpul domniei sale, imperiul a ajuns la întinderea teritorială maximă – foto: ro.wikipedia.org

Primind subvenții în bani și ingineri, Decebal se recunoștea ca rege clientelar al Romei, consolidând timp de 12 ani regatul.

Procesul de centralizare a statului dac s-a accelerat, armata fiind echipată și instruită.

S-a inițiat un vast program de construcții civile și militare în regiunea Munților Orăștiei.

S-au stabilit relații cu populații și state inamice Romei.

După moartea lui Domițian, Nerva este numit împărat, încercând să restabilească prestigiul senatului.

A fost succedat de Marcus Ulpius Nerva Traianus sub a cărei domnie, imperiul a atins întinderea teritorială maximă.

Traian consideră pacea încheiată în 89 ca fiind rușinoasă și de aceea, a decis să pornească un nou război.

În primăvară 101 împăratul a traversat Dunărea la Viminacium urmând traseul făcut de Tettius Iulianus.

Romanii îi înving pe daci la A Doua Bătălie de la Tapae.

The Reliefs of Trajan's Column by Conrad Cichorius. Plate number XVIII: The first battle (Scene XXIV) - foto: ro.wikipedia.org

The Reliefs of Trajan’s Column by Conrad Cichorius. Plate number XVIII: The first battle (Scene XXIV) – foto: ro.wikipedia.org

Odată cu venirea toamnei, romanii sunt nevoiți să oprească înaintarea spre capitală dacică.

Decebal își mobilizează armata , și împreună cu sarmații și bastarnii, traversează Dunărea înghețată cu armata dacică, împreună cu roxolanii și iazigii și atacă garnizoanele romane din Moesia pentru a schimbă soarta războiului.

Campania s-a soldat cu un eșec, o parte din cavalerie înecându-se la trecerea fluviului.

Garnizoanele romane au rezistat, iar Traian a plecat cu armata din munți, urmându-i pe daci în Moesia, reușind să ajungă cu o parte din trupele sale pentru a sprijini garnizoanele .

O prima ciocnire a avut loc în timpul nopții, cu pierderi nesemnificative de ambele părți, și fără un rezultat decisiv.

Confruntarea finală s-a dat la Bătălia de la Adamclisi , cu pierderi grele de ambele părți, chiar dacă rezultatul a fost o victorie romană.

În primăvară 102, romanii au reluat înaintarea spre Sarmizegetusa.

Romanii ocupă cu succes cetatea Costești, determinându-l pe Decebal să ceară încheierea păcii.

Condițiile păcii încheiate au fost severe pentru daci: erau înapoiate armele, mașinile de război, prizonierii și stindardele capturate în 87, erau predați prizonierii, zidurile cetăților erau dărâmate, de asemenea, aveau interdicția de a mai primi dezertori.

Decebal a cedat teritorii din regatul sau și a fost silit să renunțe la orice formă de politică externă independența.

Traian a concentrat trupe noi în Moesia și l-a însărcinat pe arhitectul Apolodor din Damasc să construiască un pod de piatră peste Dunăre la Drobeta.

Piciorul podului la Drobeta Turnu Severin, pe malul românesc (August 2009) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Piciorul podului la Drobeta Turnu Severin, pe malul românesc (August 2009) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reconstituirea podului lui Traian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Reconstituirea podului lui Traian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Decebal a încălcat prevederile păcii în 102 și i-a atacat pe iazygii din câmpia Tisei, aliați ai romanilor.

Senatul roman i-a declarat război lui Decebal, declarându-l dușmanul Romei.

Războiul a fost reluat în 105. Decebal a fost atacat din mai multe direcții, cetatea Costești fiind asediată și incendiată.

Capitală sa, Sarmizegetusa Regia, a fost înconjurată și supusă unui asediu îndelungat.

Primul asalt a fost respins cu pierderi grele.

Romanii au construit o fortificație paralelă cu cea a dacilor și la o mică distanță față de această.

La al doilea asalt, romanii pătrund în oraș.

Dacii au incendiat orașul, iar o parte din căpetenii s-au otrăvit pentru a nu cădea prizonieri.

Decebal se refugiază pentru a organiza o nouă rezistență antiromană.

Urmărit fiind de călăreții romani, Decebal a preferat să se sinucidă decât să fie capturat.

Un apropiat al său, Bicilis, l-a trădat și i-a lăsat pe romani să descopere tezaurul dac estimat la 165.500 de kilograme de aur și 331 000 de kilograme de argint.

Al Doilea Război Daco-Roman se încheie la Porolissum în vara 106.

Regatul dac a fost desființat și pe cea mai mare parte a teritoriului este formată provincia romană “Dacia”.

Din ordinul împăratului, a fost clădită o columnă la Roma, în Forul lui Traian, în 113, basorelieful în formă de spirală comemorând victoria romană în războiul cu dacii.

Columna are o înălțime de 30 de metri și conține 18 blocuri de marmură de Carrara, cântărind fiecare 40 de tone.

Inițial, în vârful columnei, se află statuia lui Traian, fiind înlocuită în secolul XVI cu statuia Sfântului Petru.

Basorelieful prezintă scene de lupta din războaiele daco-romane din 101-102 și 105-106, precum și scenele din viețile dacilor și romanilor, din timpul pregătirii războaielor , plecarea romanilor către Dacia, din portul Ancona, armatele romane în zona cetăților dacice, tehnicile de luptă, asaltul cetăților dacice, luptele, victoriile obținute și scene postbelice.

Soldații romani și daci sunt prezentați în timpul bătăliei în 124 de episoade care îmbracă în spirală triunchiul coloanei, ilustrând “Comentariile lui Traian” (De bello dacico), fiind un document istoric și constituind un act de naștere al populației române.

Apar lucrări genistice ale arhitectului Apollodor din Damasc, iar învingătorul Traian apare de 59 de ori, la inagurarea podului peste Dunăre de la Drobeta.

Dacii, fiind învinși, apar în scene apărându-și cetățile lor, în luptele cu romanii, închinarea unor nobili Tarabostes lui Traian și a solilor regelui Decebal.

Către final apar scene normale cu cei învinși.

După scenele cu Sarmizegetusa cucerită, urmează scenele cu sinuciderea apărătorilor sau cu cei care părăsesc cetatea pentru a rezistă în altă parte, precum și o scenă în care romanii descoperă comorile regelui dac.

În final, sunt scenele cu prinderea copiilor lui Decebal, sinuciderea regelui dac și expunerea capului regelui dac în față trupelor romane.

Figura lui Decebal apare doar de 6 ori.

Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian, pentru comemorarea victoriei sale în Dacia, care s-a păstrat până în zilele noastre - foto preluat de pe daciqum.files.wordpress.com

Columna lui Traian – foto preluat de pe daciqum.files.wordpress.com

Traian a ridicat un alt monument triumfal, Tropaeum Traiani, la Adamclisi în anii 106-109 pentru a comemora victoria romanilor asupra dacilor în 102.

Acesta a fost reconstruit în 1977 după unul dintre modelele ipotetice ale vechiului monument aflat în ruine.

În muzeu se găsesc părți ale monumentului original. Tropaeum Traiani reconstruit de către arheologi este alcătuit dintr-un soclu cilindric, care are la bază rânduri de trepte circulare, iar la partea superioară se află un acoperiș conic, cu solzi pe rânduri concentrice de piatră, din mijlocul căruia se ridică o structura hexagonală.

La partea superioară se află trofeul bifacial, înfățișând o armură cu patru scuturi cilindrice.

La baza trofeului se află două grupuri statuare care conțin fiecare reprezentarea trupurilor a trei captivi.

Înălțimea monumentului împreună cu trofeul este aproximativ egală cu diametrul bazei și are circa 40 metri.

De jur împrejur, cele 54 de metope din calcar de Deleni, înfățișează în basorelief scene de război.

Metopele erau lespezi dreptunghiulare cu înălțimea de 1,48-1,49 m.

Din cele 54 de metope inițiale, se mai păstrează doar 48.

Deasupra metopelor se află o friza cu 26 de creneluri, din care s-au păstrat 23, sculptate în basorelief, care alcătuiesc coronamentul nucleului circular.

Ansamblul, din care făcea parte monumentul, mai cuprindea un altar funerar, pe ai cărui pereți erau înscrise numele a 3800 de soldați romani căzuți în lupta de la Adamclisi, și de asemenea, un mausoleu, cu trei ziduri concentrice, în care a fost înmormântat comandantul care a obținut victoria cu prețul vieții sale.

Apar scene cu călăreți catafracți de origine sarmată și bastarnă ce au participat la lupte alături de Decebal.

Romanii au folosit doar piesele de artilerie pentru a rări rândurile catafracților îmbrăcați cu armuri din nenumărate plăcuțe metalice, prinse pe bucăți de piele tăbăcită, ceea ce le asigura un nivel de protecție nemaiîntâlnit.

Tropaeum Traiani - foto preluat de pe wikimedia.org

Tropaeum Traiani – foto preluat de pe wikimedia.org

 

Administrația

Organizarea

Provincia romană Dacia cuprindea Transilvania (fără partea sud-estică dintre Olt și Carpați), Banatul și vestul Olteniei, restul teritoriilor ocupate fiind alipite Moesiei Inferioare.

Noua provincie era una imperială, subordonată împăratului, fiind administrată de un guvernator numit de Senat și purta titlul de “legatus Augusti pro praetore”, fiind de rang consular.

Capitala provinciei era Ulpia Traiana Sarmizegetusa, fondată în 108-110 din ordinul guvernatorului Daciei romane, Decimus Terentius Scaurianus.

După ce o revoltă autohtonă sprijinită de dacii liberi și sarmați a fost suprimată, împăratul Hadrian a abandonat sudul Moldovei și o parte din Muntenia pentru a se ocupat de reorganizarea provinciei.

Din celelalte teritorii ce aparțineau provinciei Moesia Inferioară împreună cu vestul Olteniei, a format provincia Dacia Inferioară, pe când provincia organizată de Traian era denumită Dacia Superioară.

În Dacia Superioară, guvernatorul senatorial era de rang pretorian căci trupele ce staționau erau mai puține numeric decât înainte.

Legatul imperial era comandantul legiunii XIII Germina la Apulum, fiind ajutat de un procurator cu atribuții financiare care rezidă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia.

În Dacia Inferioară staționau trupe mai numeroase, conduse de un procurator presidial cu reședința la Drobeta.

În 124, are loc o a două reorganizare, împăratul desprinzând din Dacia Superioară regiunea nordică de cursul superior al Mureșului și de valea Arieșului, formând Dacia Porolissensis cu capitala la Napoca, guvernată de un procurator.

Împăratul Antonius Pius a dus războaie cu dacii liberi de la hotarele nordice și estice în 143 și 157-158. Sub Marcus Aurelius, Dacia este din nou reorganizată.

Determinat de războaiele cu marcomanii, împăratul a reorganizat Dacia în două rânduri:

- 168: desființează Dacia Inferioară, alipind-o Daciei Superioare, denumind-o Dacia Apulensis

- 169: desprinde Banatul de vest din Dacia Apulensis și îl transformă în Dacia Malvensis cu capitala la Malva.

Dacia romană în 125 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dacia romană în 125 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Toate cel trei provincii erau guvernate de un guvernator ce purta denumirea de “legatus augusti pro praetore Daciarum trium”.

Dacia Malvensis era condusă de un procurator presidial, iar Dacia Porolissensis era condusă de un guvernator fiscal.

Guvernatorul din Dacia Apulensis îl înlocuia la nevoie pe guvernatorul suprem.

Reședința se afla la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Sub împăratul Commodus, populația autohtonă s-a răsculat conform Historia Augusta.

Succesorul său, Septimius Severus a acordat câtorva așezări rangul de oraș, refăcând drumurile și ridicând fortificații pentru a apară Oltenia și teritoriul roman din stânga Oltului, construind un val de pământ “limes Transalutanus” și un șanț, precum și o serie de castre și fortificații.

Caracalla a dus războaie împotriva carpilor și a fortificat granițele nord-vestice ale provinciei.

Sub Severus Alexandrus, a fost înființat conciliul reprezentativ al Daciei-”concilium Daciarum trium“, din care făceau parte delegați ai orașelor și ai districtelor rurale.

Conciliul își desfășura ședințele la metropola Sarmizegetusa, fiind prezidat de marele preot al cultului imperial “coronatus Daciarum trium“, discutând problemele și nevoile provinciei și formulând plângeri împotriva dregătorilor abuzivi, aducând elogii guvernatorului în funcție și exprimându-și loialitatea față de împărat.

Succesorii săi, printre care Maximian Tracus sau Aurelian s-au confruntat cu năvălirile dacilor liberi, sprijiniți de goți.

Fostul guvernator al Moesiei și împărat, Decius, a dus războaie cu carpii și goții și a reorganizat provincia, sprijinind orașele din Dacia după expedițiile de jaf ale goților conform inscripției descoperite la Apulum, prin care colonia îi mulțumea împăratului prin oferirea titlului de reîntemeietor al Daciilor.

În 29 iunie 120 este menţionat pentru prima oară un guvernator al Daciei Superior, într-o diplomă militară.

Prima menţiune epigrafică a Daciei Inferior este localizată temporal în 129.

Provincia Dacia unitară, este împărţită în două unităţi teritorial-administrative, după cum urmează:

Transilvania şi Banatul sunt incluse în provincia Dacia Superior, iar Oltenia în Dacia Inferior.

Dacia Superior era guvernată în numele împăratului de către un legatus Augusti pro praetore, iar Dacia Inferior avea la conducere un procurator Augusti de rang ecvestru.

Singura legiune care rămâne în provincii este legiunea a XIII-a Gemina care îşi avea sediul în capitala prpvinciei Dacia Superior.

Dacia Superior îşi avea capitala la Apulum, devenit unul din cele mai puternice oraşe din Dacia romană, din cauza controlului zonei aurifere.

Dacia Inferior avea stabilit sediul central al aparatului administrativ la Romula.

Dacia romana (106 - 271) a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dacia romana (106 – 271) a fost o provincie romană după cucerirea Daciei de către Imperiul Roman sub conducerea lui Traian în 106 și a durat până în 271, deci un total de 165 de ani – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A DOUA REOGANIZARE

Între anii 132-133 are loc o vizită în Dacia a împăratului Hadrian.

De acest eveniment este legată ipotetic cea de-a doua organizare a provinciei Dacia.

La data de 2 iulie 133 are loc prima menţiune a noii provincii Dacia Porolissensis.

În 8 iulie 158 este datată ultima menţiunea epigrafică cunoscută a Daciei Superior.

Dacia romană este împărţită de la această organizare în trei unităţi teritorial-administrative, după cum urmează: Dacia Inferior, Dacia Superior şi Dacia Porolissensis care conţinea acum partea septentrională a Transilvaniei, bucată desprinsă din anterioara Dacia Superior.

Dacia Superior rămâne la conducere cu un legatus Augusti pro pratore.

Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis aveau la conducere câte un procurator Augusti de rang ecvestru.

La data de 2 iulie 133, guvernatorul Daciei Porolissensis era Flavius Italicus.

Odată cu atacul dacilor liberi din 156-157 este menţionat legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus.

Reclădirea amfiteatrului de piatră de la Porolissum, în 157, aduce şi menţiunea procuratorului Daciei Porolissensis, Tiberius Claudius Quintilianus.

Dacia Superior şi Dacia Inferior îşi păstrează capitalele la Apulum respectiv Romula, cât despre noua provincie Dacia Porolissensis, aşa cum îi spne şi numele, capitala a fost stabilită la Porolissum.

 

A TREIA REORGANIZARE

A treia şi ultima reorganizare a Provinciei Dacia are loc probabil ca urmare a devastatorului atac al costobocilor din anul 167.

Aşadar această reorganizare poate fi situată temporal în perioada 167-169.

În anul 271, împăratul Aurelian, dispune abandonarea provinciei.

Legiuea a XIII-a Gemina este mutată la Ratiaria, iar a V-a Macedonica la Oescus.

Administraţia, negustorimea şi marii proprietari de pământ se retrag la sud de Dunăre.

Structura administrativ-teritorială raămâne practic neschimbată, singura diferenţă faţă de regimul anterior fiind denumirea provinciilor:

Dacia Superior îşi schimbă numele în Dacia Apulensis, Dacia Inferior în Dacia Malvensis, iar Dacia Porolissensis îşi păstrează numele neschimbat.

Probabil ca urmare a gravelor probleme generate de costoboci, guvernarea celor trei provincii este dată unei singure persoane care purta denumirea de legatus Augusti pro prateore trium Daciarum.

Primul guvernator al celor trei provincii dacice este M.Claudius Fronto care guvernează până în 170 când cade într-o luptă împotriva costobocilor.

În 222-223 este atestată adunarea provincială a Daciei la Sarmizegetusa şi care purta numele decocnilium trium Daciarum

În 246, împăratul Filip Arabul acordă Daciei dreptul de a bate monedă proprie, monezi pe care apare inscripţia Provincia Dacia.

Aceste emisii monetare au loc în perioada iulie-august 246.

Emisiunile monetare ale provinciei încetează în anul 256.

Începând din anul 257, nu se mai cunoaşte nici un guvernator şi nici un procurator al nici uneia dintre cele trei provincii Dacice.

Legiunea a XIII-a Gemina îşi păstrează sediul la Apulum, iar legiunea a V-a Macedonica este adusă în Dacia având sediul central stabilit la Potaissa.

Capitalele provinciilor se păstrează la Apulum, Romula şi Porolissum pentru Dacia Superior, Dacia Inferior şi respectiv Dacia Porolissensis, cu Sarmizegetusa, care primeşte statutul de metropolis, ca găzduitoare a adunării provinciale. (Dracones.ro) articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Armata

Pentru apărarea Daciei, erau necesare trupe numeroase.

Conform surselor, armata Daciei era estimata la 30-40 000 de soldați, o zecime din trupele Imperiului.

Armata romana era alcătuita din legiunile următoare:

- XII Gemina-la Apulum

- V Macedonica-la Potaissa

Erau alcătuite din unități de infanterie de elita, recrutate numai din cetățeni romani, și din trupe auxiliare, recrutate dintre provincialii care nu aveau cetățenie romana: cohortele și cavaleria.

Trupele auxiliare au staționat pe cuprinsul provinciei, fiind multi-etnice: britani, asturi, lusitanieini, bosporani, iturei, batavi, commageni, gali, ret, vindelici, numizi, mauri, antiohieni, ubi, panoni, bessi, traci.

Din trupele auxiliare făceau parte numeri, garda guvernatorului și alte detașamente.

După terminarea serviciului roman de 25 de ani, soldații trupelor auxiliare dobândeau cetățenie romana și primeau loturi de pământ în provincia în care servea, constituind un factor de romanizare.

 

Sesterţ emis sub Filip Arabul: avers, circular: MP M IVL PHILIPPVS AVG. Bust laureat şi drapat; revers, circular: PROVINCIA DACIA. Dacia în picioare, spre stânga; leu şi vultur la picioare. AN III (în exergă) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sesterţ emis sub Filip Arabul: avers, circular: MP M IVL PHILIPPVS AVG. Bust laureat şi drapat; revers, circular: PROVINCIA DACIA. Dacia în picioare, spre stânga; leu şi vultur la picioare. AN III (în exergă) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sistemul defensiv

Dacia era apărată de castre care închideau căile de acces spre interiorul provinciei.

Castrele erau tabere întărite permanent, având 1-2 șanțuri de apărare și un val de pământ sau un zid de piatră.

În față liniei castrelor se află o linie de turnuri, că cel de la Messes, la hotarul nord-vestic al provinciei.

Valul de pământ continuu există numai în stânga Oltului (limes Transalutanus) și în fața orașului Porolissum, pe o distanță de câteva zeci de km.

Un val de pământ închidea accesul dinspre vest în Depresiunea Zarandului.

Un val de pământ era alcătuit dintr-un șanț lat și adânc, al cărui pământ era așezat pe lângă șanț și paralel cu el, formă un dublu obstacol pentru atacator.

Valul avea și lucrări făcute din piatră.

Erau castre romane construite și în interiorul provinciei: Apulum, Potaissa, Acidava, Praetorium, Palendava, Buridava, Germisara.

Erau dispuse castrele unor trupe auxiliare care supravegheau ordinea internă la Castra Nova, Islaz, Teregonva, Dichiseni, Listevea, Rusidava, Desa, Romula.

Valurile romane şi goticei (Vallum) pe teritoriul actualelor Ungaria, România, Moldova şi Ucraina, pe baza informaţiile din următoarele surse: http://apar.archaeology.ro/bondoc.htm#coment and The Goths By Peter Heather book - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Valurile romane şi goticei (Vallum) pe teritoriul actualelor Ungaria, România, Moldova şi Ucraina, pe baza informaţiile din următoarele surse: http://apar.archaeology.ro/bondoc.htm#coment and The Goths By Peter Heather book – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Drumurile au constituit importante cai de comunicație, nefiind largi, fiind alcătuite dintr-un strat gros de bolovani și unul de prundiș, legate în ciment, iar deasupra erau plăcile de piatră de dimensiuni mari, legate bine între ele.

De asemenea, erau construite drumuri cu un strat de prundiș, sau erau simple șleauri, apoi erau utilizate și drumurile naturale.

Drumul principal care străbătea întreagă provincie pornea de la Lederata, traversând Banatul, Culoarul depresionar de la Poartă de Fier a Transilvaniei, trecând prin Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Napoca și ajungea la Porolissum.

Porta Praetoria at castra Porolissum - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Porta Praetoria at castra Porolissum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Un alt drum pornea de la Valea Mureșului, ducea la Târnave, Oltul transilvănean și ajungea la Augustiae, ieșind prin pasul Oituz și îndreptându-se prin Moldova spre Tyras, la gurile Nistrului.

Mai erau drumurile Dierna-Tibiscum, Drobeta-pasul Vîlcan și cel care urcă pe la Dunăre pe Valea Oltului.

În Dobrogea sau Dacia Pontică erau trei drumuri, unul de-a lungul Dunării, continuând traseul din Moesia și trecând prin toate localitățile de la Transmarisca și până la Salsovia.

Al doilea era paralel cu țărmul marii și lega orașele grecești de la Histria până la Dionysopolis, unindu-se apoi cu un drum dunărean de la miazănoapte de Halmyrisl.

Cel de-al treilea străbătea Dobrogea prin mijloc de la Abrittus, traversând prin Tropaeum Traiani, prin Ulmetum până la Ibida, unde se bifurcau, formând o ramură spre Aegyssus și cealaltă spre Noviodonum.

 

Răscoale

Dacii (geții) s-au răsculat de mai multe ori. Prima răscoală începe după moartea lui Trăian și începutul domniei succesorului său, împăratul Hadrian.

Răscoala a antrenat și dacii liberi și neamurile vecine.

Alte două răscoale au avut loc în timpul împăratului Antonius Pius (138 – 161).

Cea mai lungă și puternică răscoală a fost între 166 – 175, amenințând la un moment dat capitala Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica.

 

Recucerirea Daciei de către Constantin cel Mare

Împăratul Constantin cel Mare a inaugurat în 328, între Sucidava și Oescus, un pod peste Dunăre, în vederea recuceririi Daciei.

Constantin cel Mare a lansat in iarna anului 332 o campanie împotriva vizigoților de la nord de Dunăre, fiind aliat cu sarmații.

În această campanie, armata romană, condusă de fiul împăratului (Constantin al II-lea), trece pe podul lui Constantin cel Mare de peste Dunăre, construit la Sucidava (azi Celei) și îi înfrânge pe vizigoți și, ca urmare, ținuturile de la nord de Dunăre reintră pentru o perioadă sub stăpânire romană.

Apoi în 334 romanii atacă triburile sarmaților care s-au răsculat și au încălcat înțelegerile, împingând mai la nord frontierele.

Limita de nord din Dacia a imperiului este marcată de Brazda lui Novac întărită cu castrul roman de la Pietroasele unde s-a instalat Legiunea a XI-a Claudia venită de la Durostorum.

Limesul continua apoi la sudul Moldovei (probabil pe râul Buzău) mergând pe la nord de actualul oraș Galați și peste Prut până la lacul (limanul) Sasîc, aproape de Nistru, pe valul de pământ numit uneori și valul lui Athanaric.

Cu această ocazie, Constantin și-a adăugat și titlul de Dacicus Maximus.

Teritoriile romane din Dacia sunt apoi pierdute după domnia lui Iustinian cel Mare.

Dacia în timpul lui Constantin cel Mare (colorată în roz) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dacia în timpul lui Constantin cel Mare (colorată în roz) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dacii “liberi”

Dacii “liberi” erau geți din Muntenia, carpi în Moldova, costoboci din Carpatii Nordici si dacii “mari” din nord-vest ce nu se aflau sub stăpânire romană și nu intrau în componenta provinciei romane Dacia.

Dar s-au aflat în diferite sisteme de dependenta fata de Imperiul Roman, fiind regate clientelare ce întrețineau relații dinamice cu Dacia romana și imperiul, precum și cu celelalte populații vecine ca sarmati, goți și vandali, asimilând elemente de cultura romana provinciala.

O mare parte trăiau dincolo de limesul nordic, răsăritean și vestic al provinciei romane: geto-dacii și tracii liberi septentrionali ca biefii, arsietai, carpii si costobocii.

Erau cunoscuți pentru acțiunile lor războinice.

Dacii din vest sunt atestați în zona Crisanei, Maramures, pana în Slovacia.

După anexarea regatului dacic, așezările fortificate de la vest și nord de provincia romana sunt abandonate și dacii “liberi” se stabilesc în zona colinara și de câmpie.

Dacii de vest erau strâmtorați de sarmati, de vandali și de romani.

Sunt menționați în discursul rostit de retorul Aelius Aruistides, Polyaion și în lucrurile Oracula Sibyllina si Historia Augusta.

Eusebiu din Cezareea amintește triburile dacice aflate în conflict cu Marcus Aurelius la granița dunăreana.

Dacii liberi din vest și-au păstrat organizarea politica și militară proprie, conform unei inscripții de la Roma care o menționează pe Zia, fiica unui tarabostes dac, Tiatus.

In Historia Augusta scrie ca în timpul lui Commodus, triburile de mauri și de daci au fost învinse, iar Dio Cassius scrie ca Sabinanus a adus sub ascultare 12 000 de daci din vecinătate, fiind alungați din țara lor de bastina, făgăduindu-le ca le va oferi pământ în Dacia.

Dio Cassius amintește ca Dacia a fost amenințată cu invazia în timpul lui Caracalla si Macrinus, provincia fiind pustiita, precum și în timpul lui Maximus Tracul ce a purtat războaie cu dacii.

Decius, Gallienus și Aurelian au primit titlul de “dacicus” în anumite inscripții.

În Historia Augusta scrie ca în cursul reprimării răscoalei monetarilor, împăratul a pierdut 7000 de soldați, printre care și daci proveniți din cei supuși împăratului în timpul luptelor și înrolați în armata romana.

Apar daci sculptați pe arcul de triumf de la Thessalonic al împăratului Galerius.

 

Vecini

Costobocii erau un trib dacic situat in nordul Daciei, Moldovei și în Basarabia actuala pana în sudul Galitiei, Polonia.

Locuiau în zona Carpatilor nordici și au rămas independenti pana în secolul II. Apartineau grupelor tracice.

Sunt atestați de Ptolemeu printre cele mai importante 15 triburi dace. Au creat cultura Lipita, atestată arheologic.

O inscripție atesta un rege, Pieporis, cu care orasele ca Piroboridava , Tamasidava, Utidava si Trifulon erau asociate.

Existau doua triburi de costoboci la un moment dat: transmontanoi ce locuiau în extremitatea nordica a Carpaților, locuind la Setidava și costobocii din Dacia Romana.

Sunt menționate și alte nume de regi: Bithoporus,Pieporus,Natoporus.

 

Costobocii au luptat împotriva romanilor în primul război Marcomanic în 166-172, alături de biessoi si sabokai.

Historia Augusta menționează o mare coaliție antiromana a populațiilor barbarice de la frontierele Daciei romane și Moesiei Inferior, cuprinzând sarmații, marcomanii, geții și dacii.

În 170-171, costobocii aliați cu bastarnii și sarmatii, au traversat Dunărea, pustiind Moesia, Tracia, Macedonia, ajungând pana în Grecia. 18 000 de daci “liberi” au fost primit în Dacia Romana, întemeiând orașele Piroboridava și Tamasidava.

 

Carpii erau un trib tracic ce trăia în Moldova, de la Munții Carpați pana la Nistru.

Sunt menționați la Ephoros.

Locuințele lor erau sub forma unor bordeie, fie la suprafața.

Nu erau așezări fortificate.

Se cunosc 50 de necropole carpice, unele lângă așezări în care s-au cercetat 1500 de morminte, multe fiind de incinerație, cu depunerea resturilor funerare în urne sau în groapa.

Se ocupau cu agricultura și creșterea animalelor, cu anumite meșteșuguri ca obținerea și prelucrarea fierului, olăritul și țesutul.

S-a descoperit la Bornis un fragment de vas, pe care era zgâriat în pasta arsa numele Scorilo, cunoscut în antroponimia dacica.

S-au descoperit amfore și obiecte ceramice, obiecte din metal, fibule, catarame, chei, monede provenind din subsidii.

Sunt atestate existenta unei organizări de tip politic și militar, fiind descoperit tezaur de vase de argint la Muncelul de Sus, piesele de harnașament de bronz placate cu foita de argint de la Sabaoni, sau inventar de urne funerare de la Pădureni, incluzând fragmente de țesătura cu fire de aur și obiecte de podoaba.

Trăiau sub tutela altor populații de la est și nord-est de Carpați.

După înfrângerea costobocilor de către Marcus Aurelius, carpii s-au manifestat și au pătruns în Dobrogea în 238.

Împăratul Maxim Tracul l-a trimis pe Iullius Menophilus cu armata sa-i tina în frâu și în 241 încheie pace, convenind sa le plătească bani goților.

Carpii, ce au luptat alături de goți, au cerut și ei bani.

Menophilus a refuzat, și după retragerea armatei romane din Dobrogea, carpii ataca ținutul dintre Dunăre si Marea Neagra în 242.

Împăratul Gordian III se întoarce din Persia și ii confrunta pe navalitori.

In 245, carpii ataca din nou și Filip Arabul ii infrunta, preluand titulatura de “Carpicus”.

Abandoneaza Muntenia si retrage granița provinciei la Olt. Carpii îi sprijina pe goți ce sunt respinși de Decius, ce pierde lupta de la Abrritus si este ucis.

În timpul lui Gallus, goții, boranii, urugunzii si carpii jefuiesc ținutul în 253.

După înfrângerea de la Naissus a goților în 268, carpii organizează o incursiune și sunt învinși în Dobrogea de Aurelian.

Au mai fost respinși de Galerius după ce au fost sprijinit de sarmati și bastarni să atace frontiera dunăreana.

Unii carpi au fost transferați în imperiu, alții au continuat sa traiască în teritoriul de baștina, alături de goți și huni.

Galerius i-a răsândit pe captivi printre posturile de paza de pe frontierele romane.

Un istoric grec, Zosimos, îi menționează pentru ultima oara în 381 sub numele de carpo-daci, fiind învinși de Theodosiu.

 

Cultura materiala a populației dace din Muntenia este cunoscuta sub denumirea de Chilia-Militari, dezvoltându-se pe baza aspectului târziu al Laten-ului dacic, sub influenta romana și sarmatica.

Operațiunile de evacuare intreprinse de Aelius Catus si Plautius Silvanus Aelianus au afectat zona de câmpie, iar populația dacică a coborât din zona subcarpatica și de dealuri, umplând golul demografic.

S-au descoperit 120 de așezări de tip Chilia-Militari, situate în zone de dealuri și de câmpie, în apropierea surselor de apa.

Nu s-au găsit așezări fortificate.

Cimitirele erau plane, iar ca rit funerar se practica incinerația.

Ocupațiile principale erau agricultura, creșterea animalelor, meșteșuguri precum confecționarea ceramicii, prelucrarea lemnului, metalurgia fierului.

Au fost găsite obiecte din metal și ceramică de uz curent de import, monede romane.

Așezarea de la Chilia și celelalte aparțineau culturii situate intre Olt și limesul transalutanus, ce aparținuse provinciei Dacia Malvensis după secolul III.

 

 

Dacii din vestul Munteniei erau incluși printre locuitorii autohtoni ai Daciei Romane, locuind în teritoriul militar al castrelor și fiind obligați sa plătească dijma și sa presteze corvezi pentru garnizoanele romane de pe limes.

 

Populația și așezările

Populația

Dacii au suferit pierderi semnificative în urma războaielor.

Eutropius a susținut că Dacia a fost secătuită de bărbați.

În realitate, majoritatea populației dacice continuă să trăiască sub stăpânire romană.

Este cunoscută existența unor unități militare auxiliare formate din daci după domnia lui Traian, unele fiind recrutate în secolul III.

Chiar au fost daci ce au ocupat funcții în armata și în administrație, ca Regalianus, un dac romanizat ce a fost general și guvernator al Illyricumului în timpul lui Gallienus.

În inscripțiile latine din provincie apar nume traco-getice, aparținând autohtonilor, însă în număr mic: 2% din umele proprii atestate epigrafic, asta pentru că populația dacică ce locuia în zona rurală nu era foarte alfabetizată.

Dacii din elită aristocratică au primit cetățenie romană și au primit nume romane.

Cei ce locuiau în mediul urban nu își afirmau originea datorită intereselor practice.

Nume de orașe din provincia Dacia și-au păstrat denumirile dinainte de cucerirea romană (Tibiscum, Drobeta, Potaissa, Napoca), preluate de la autohtoni de către coloniști.

De asemenea, sunt menținute numele râurilor ca Mariș (Mureș), Samus (Someș), Alutus (Olt) și Tibiscum (Timiș).

Hadrian a adăugat epitetul dacic de Sarmizegetusa capitalei provinciei ce se numea în timpul lui Traian “Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacică“.

S-au descoperit numeroase urme de cultură materială dacică de datează din sec. II-III, în Transilvania, fiind vase și fragmente de vase dacice autohtone amestecate cu obiecte romane.

Au fost descoperite așezări dacice ca Lechinta de Mureș, Casolt, Obreja, Noslac, Calbor, Soporu de Câmpie.

Numeroși coloniști proveniți din Dalmația, Moesia, Pannonia, Tracia, Italia, Grecia, Asia Mică, Siria, Hispania, Gallia s-au stabilit în Dacia, în speranța unei vieți mai ușoare sau a unui câștig mai bun.

Colonizarea a fost organizată de statul roman.

Colonizarea a făcut ca populația să sufere o puternică influență romană, preluând tehnică și cultură spirituală romană, limba latină în administrație is justiție, negustorii, proprietarii de moșii, coloniștii și soldații care primeau loturi de pământ, înrudindu-se cu autohtonii, întemeindu-și gospodării și familii.

Pătrund elementele culturii materiale ca ceramică, uneltele productive, obiectele casnice și podoabele, apoi au fost adoptate credințele și obiceiurile romane, numnele romane alături de vechile nume dacice, folosite că și porecle în limba latină.

La retragerea aureliană, provincia era locuită de o populație profund romanizată.

Dac captiv - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dac captiv – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Femeile dace - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Femeile dace – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mesaj pentru daci (scena CXXXIX); retragerea și sinuciderea dacilor (scenă CXL) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mesaj pentru daci (scena CXXXIX); retragerea și sinuciderea dacilor (scenă CXL) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Orașele

Au existat patru tipuri de așezări:

Urbane:

- coloniae-colonii

- municipia-municipii

Rurale:

- vici-sate

- pagi-comune

Coloniile erau alcătuite din cetățeni romani cu drepturi depline de alegere a înalților demnitari la Roma și beneficiind de sufragii și de “honorum”.

Unele colonii făceau parte din Italia, fiindu-le conferite privilegii de a nu plăti dări directe.

Coloniile constituiau centre puternice de romanizare.

Municipiile erau orașe cu mai puține drepturi decât coloniile, iar locuitorii lor reprezenta sub raport juridic un stadiu intermediar între peregrini și coloniști.

Puteau fi ridicate la rangul de colonii, după cum satele puteau deveni municipii.

Unele municipii aveau multe drepturi, altele mai puține.

Romanii provocau o emulație și dădeau un impuls al acțiunii de asimilare.

Conducerea era orânduită după modelul roman.

Există un ordo decurionum-consiliu municipal și diverși magistrați.

Dregătorii erau doi în colonii și patru în municipii.

Răspundeau de întreagă conducere a orașelor, îndeplineau deciziile luate în consiliul decurionilor, judecau procesele.

Alți magistrați erau edili însărcinați cu îngrijirea clădirilor publice, cu poliția orașului, cu întreținerea străzilor, aprovizionarea publică, organizarea spectacolelor, alții erau questori care se ocupau cu finanțele.

Toți magistrații erau aleși din rândul cetățenilor înstăriți, aceștia fiind plătiți prin renumerație.

Ptolemeu atestă 44 de orașe în Dacia.

Unele ajung la rang superior de colonii precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa Regia, Napoca, Apulum, Drobeta, Romula ,Potaissa, Malva.

Alte orașe dobândesc decât titlul de municipii că Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum.

Porta Principalis Dextra - castrum Apulum, Dacia - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Porta Principalis Dextra – castrum Apulum, Dacia – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cluj-Napoca - Parcul arheologic de pe Str. Deleu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cluj-Napoca – Parcul arheologic de pe Str. Deleu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Drobeta-Turnu Severin, ruine ale orașului roman Drobeta pe Dunăre 2004 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Drobeta-Turnu Severin, ruine ale orașului roman Drobeta pe Dunăre 2004 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roman fort Tibiscum - present day Jupa, Romania - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roman fort Tibiscum – present day Jupa, Romania – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Castrul roman Potaissa - Termele - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Castrul roman Potaissa – Termele – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Jupiter's Temple of Porolissum - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Jupiter’s Temple of Porolissum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Domus Procuratoris de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara, România - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Domus Procuratoris de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara, România – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Așezările rurale

Pagi erau comune mari, situate pe teritoriul unei colonii romane.

Vici erau simple așezări rurale.

Erau conduse de unul sau doi magistrați sau de un prefect.

Dintre așezările rurale din Dacia cele mai importante erau Alburnus Maior, Micia, Aquae, Salinae, Sucidava.

Sunt sate ale căror nume roman nu este cunoscut, dar au fost descoperite: Cristești, Lechinta de Mureș, Obreja.

 

Economia

Deși a continuat viată economică din timpul lui Decebal, s-au produs o serie de schimbări în domeniile economice tradiționale și în noile activități economice înregistrate în nouă provincie imperială.

Principalele sectoare economice erau agricultură, creșterea animalelor, mineritul, meșteșugurile, comerțul și circulația monetară.

Romanii au adus o forță de muncă specializată pentru valorificarea resurselor solului și subsolului.

Cele mai bune pământuri aparțineau coloniștilor. Erau frecvent întâlnite proprietăți mici și mijlocii, pe când cele de dimensiuni mari erau rare.

TRAIAN. 98-117 d.Hr. Æ Sestertius (34 mm, 23,87 g). Lovită în jurul anilor 104-107 d.Hr. IMP CAES NER TRAIANO AUG GER DAC PM TRP COS V PP, Bust laureat la dreapta, draperie pe umărul îndepărtat SPQR OPTIMO PRINCIPI, Tibrul stând stânga, punând genunchiul pe Dacia, pe care o forțează la pământ. RIC II 556; nota BMCRE 793; Cohen 526 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

TRAIAN. 98-117 d.Hr. Æ Sestertius (34 mm, 23,87 g). Lovită în jurul anilor 104-107 d.Hr. IMP CAES NER TRAIANO AUG GER DAC PM TRP COS V PP, Bust laureat la dreapta, draperie pe umărul îndepărtat SPQR OPTIMO PRINCIPI, Tibrul stând stânga, punând genunchiul pe Dacia, pe care o forțează la pământ. RIC II 556; nota BMCRE 793; Cohen 526 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hadrian. 117-138 d.Hr. Æ Sestertius (32mm, 25,19 g, 12h). Monetăria Romei. Lovită în jurul anilor 134-138 d.Hr. HADRIANVS AVG COS III P P, bust laureat și curias la dreapta Dacia așezată în stânga pe grămadă de stâncă, ținând în mână vexillum și sabie curbată; DACIA in exerga. RIC II 849; Banti 237 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Hadrian. 117-138 d.Hr. Æ Sestertius (32mm, 25,19 g, 12h). Monetăria Romei. Lovită în jurul anilor 134-138 d.Hr. HADRIANVS AVG COS III P P, bust laureat și curias la dreapta Dacia așezată în stânga pe grămadă de stâncă, ținând în mână vexillum și sabie curbată; DACIA in exerga. RIC II 849; Banti 237 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Aurelian. 270-275 d.Hr. Antoninianus (20mm, 4,29 g, 5h). Mediolanum (Milan) mentă, 2nd officina. 1 emisie, decembrie 270 d.Hr.-ianuarie 271. IMP AVR E LIANVS AVG, bust radiat și cuirasat dreapta DAC-IA FELIX, Dacia stând cu fața, capul în stânga, ținând toiag depășit de cap de măgar (sau cap de draco?) și draperie; în exerg „S”. RIC V 108; BN 362 (același obv. matriță); Venera 1557 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aurelian. 270-275 d.Hr. Antoninianus (20mm, 4,29 g, 5h). Mediolanum (Milan) mentă, 2nd officina. 1 emisie, decembrie 270 d.Hr.-ianuarie 271. IMP AVR E LIANVS AVG, bust radiat și cuirasat dreapta DAC-IA FELIX, Dacia stând cu fața, capul în stânga, ținând toiag depășit de cap de măgar (sau cap de draco?) și draperie; în exerg „S”. RIC V 108; BN 362 (același obv. matriță); Venera 1557 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În centrul marilor proprietăți se află villa rustică, având locuințe, magazine, ateliere, că cea de lângă Sarmizegetusa, descoperită la Ciumfaia.

Se cultivau cereale, provincia fiind un grânar al trupelor ce staționau în provinciile alăturate.

Se cultiva viță-de-vie.

Pădurile erau exploatate.

Creșterea animalelor era la fel de importantă.

Întinse pășuni erau în proprietatea statului imperial roman ce erau oferite aristocrației.

Pășunile și salinele, precum și comerțul cu sare erau arendate.

Unelte - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unelte – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erau extrase metale din munți, mai ales aur din minele de aur din Munții Apuseni, prin galerii și puțuri, se obținea aur și din nisipul râurilor, prin spălare.

Minele de aur erau exploatate direct de către statul roman fiind o proprietate imperială.

În galerii lucrau sclavi și oameni liberi.

Din Dalmația au venit chiar specialiști în minerit pentru a exploata Baia de Criș, Brad, Baia de Arieș, centrul lor fiind la Alburnus Maior-Roșia Montana.

Administrația minelor de aur avea sediu la Ampelum-Zlatna, condusă de un procurator aurarium, ajutat de o armata de funcționari subalterni.

Erau exploatate argintul și plumbul din mine de aramă de la Micia.

Fierul era extras de la Ghelar și Teliuc.

Se extrăgea piatră de carieră că marmură din Bucova, calcar de la Călan, andezit de la Deva. Sarea era extrasă din Ocna Mureșului, Ocna Dejului, Cojonca.

Unelte agricole - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unelte agricole – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Metalurgia fierului și bronzului, prelucrarea fierului și a lemnului, olăritul, țesutul se dezvoltă.

Meșteșugarii se grupau în asociații profesionale numite collegia, cel mai cunoscut fiind colegiul făurarilor-collegium fabrum, din care făceau parte dulgherii, olarii și zidarii.

Mai erau colegii de aurari, postăvari, lemnari, pietrari, corăbieri, plutăși și purtători de lectică.

Membrii unor colegii aveau rol de pompieri în orașe, fiind împărțiți în decurii și organizați în colegii de tip paramilitar.

Centre importante erau și așezările rurale, ca Micia unde era prelucrată piatră, Cristești-centru de olărit.

Erau des întâlnite cărămidăriile și atelierele de opaițe și statuiete.

Unealta pentru minerit, Ocna Mures - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unealta pentru minerit, Ocna Mures – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Producția meșteșugărească și agricultura s-au intensificat, ceea ce a dus la dezvoltarea unui comerț intens.

Numeroși negustori de origine orientală sunt atestați în inscripții.

Existau și un schimb cu celelalte provincii romane și în afară pe lângă comerțul intern.

Dacia trimitea aur extras din mine la Roma, iar în provincii trimiteau cereale, sare, miere, ceară, lemn, țesături, piei, primind în schimb stofe, undelemn, vinuri superioare și articole de lux.

Roșia Montană - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roșia Montană – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Religia şi cultura

Conform inscripţiilor şi monumentelor artistice descoperite, locuitorii provinciei romane venerau o varietate extraordinară de divinităţi:

- Jupiter – zeul suprem

- Junona (Iunona) – soţia lui Jupiter, zeiţa naşterilor, căsătoriei, protectoarea Romei

- Minerva – zeiţa înţelepciunii şi a meşteşugurilor

- Mercur – zeul comerţului, solul zeilor

- Apollo – zeul luminii, al soarelui şi al prezicerilor

- Venus – zeiţa frumuseţii şi a dragostei

- Silvanus – zeitate a câmpiilor şi pădurilor

- Liber şi Libera – zeităţi ale vegetaţiei

- Bacchus – zeul vinului

- Diana – zeiţa vânătorii

- Mithra – zeul Soarelui nebiruit (de origine persană), principiul binelui în lupta cu principiul răului

Se manifestă sincretismul, fenomen ce constă în contopirea divinităţilor similare, dar de origine diferită într-una singură.

Este răspândit cultul lui Iupiter Dolichenus, divinitate sincretică născută din contopirea romanului Iuppiter cu semiticul Baal din oraşul Doliche din Asia Mică.

Sunt adorate divinităţi neromane cu nume romane (interpretatio romana), ca Diana Augusta, Hercules Invictus, Liber şi Libera.

Era răspândit cultul cavalerilor danubieni, divinităţi iliro-traco-dace.

De asemenea, era venerat cultul lui Augustus şi al împăratului aflat la domnie.

La Ulpia Traiana a fost descoperit un palat al ordinului religios-politic al Augustalilor.[20]

Erau construite clădiri tipice arhitecturii romane: temple, amfiteatre, edificii, băi publice, vile suburbane şi rustice.

Au fost descoperite urme ale unor temple în oraşe şi sate, precum şi a unor amfiteatre pentru luptele de gladiatori la Sarmizegetusa, Porolissum şi Micia.

S-au descoperit băi publice în oraşe şi în castrele de la Bivolari, Bumbeşti, Copăceni.

O baie romană era alcătuită din multe săli, una cuprinzând bazinul cu apă rece, o altă în care venea, printr-un sistem de tuburi aerul cald şi o sală cu pături unde oamenii se odihneau după îmbăiere.

Erau şi săli de aşteptare şi vestibule.

Au existat şi influenţe orientale: contraforţii zidurilor, sarcofage de piatră în formă de casă cu acrotere de la capacele lor, leii funerari care să apere decedatul.

Erau influenţe occidentale: medalioane funerare cu portretele celor decedaţi, monumente în formă de triunchi de piramidă cu lături arcuite.

S-au găsit statui artistice că cea a lui Venus de la Potaissa, capul de bronz al lui Decius de la Sarmizegetusa, fragmentele unei statui ecvestre al împăratului Caracalla de la Porolissum, producţii artistice din Italia şi Grecia, opere ale meşteşugarilor autohtoni, statuete de lut ars.

Erau sculptate geme, pietre semipreţioase ce erau purtate într-un inel, un atelier pentru gravarea gemelor fiind găsit la Romula şi Porolissum.

La Sarmizegetusa şi la Apulum se atestă existenţa artei mozaicului.

 

Creştinismul a pătruns în spaţiul carpato-danubiano-pontic din primul secol.

Conform miturilor, însuşi apostolul Andrei, unul dintre discipolii predicatorului galileean Isus, a predicat noua credinţa în Scytia Minor, în Dobrogea de azi.

Creştinismul, persecutat de autorităţile imperiale în primele trei secole, a avut un rol decisiv în privinţa integrării populaţiilor migratoare ce s-au stabilit pe teritoriul imperiului.

S-au găsit dovezi literare şi arheologice ce datează din secolul IV în spaţiul nord-dunărean, ca gema de la Potaissa, Donariul de la Biertan, discul cu monograma lui Christos, opaite din bronz decorate cu semnul crucii, parţi ale unui candelabru din bronz, ce atesta prezenta unor lăcaşuri de cult.

Pe ruinele fostului castru roman de la Porolissum sunt atestate biserici creştine.

S-au găsit urme de bazilici la Sucidava şi la Morisena. S-au găsit locaşuri de cult ce indica existenta unor preoţi si ierarhi.

S-au găsit marturii lingvistice ce atesta astfel răspândirea creştinismului, păstrându-se cuvinte ca “basilica”, “credinţa”, “lege”, “cruce”, “înviere” etc.

În Scytia Minor, creştinismul a luat avânt mai repede decât în Dacia, Dobrogea rămânând în componenta imperiului mult timp, permiţând existenta vieţii urbane şi a structurilor religioase.

La primul Sinod ecumenic a participat un episcop din Tomis, în anul episcopului Betranion.

În secolul V sunt atestaţi episcopii: Timotim, Timotei, Iona si Alexandru, primii doi participând la cel de-al doilea sinod ecunemic.

În secolul al VI-lea s-au construit 14 episcopii în Dobrogea, în principalele oraşe ale provinciei.

 

Declinul

Scriitori antici ca Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Rufius Festus şi Iordanes au scris despre abandonarea Daciei sub împăratul Gallienus. Ultimii trei scriu că Dacia a fost părăsită sub împăratul Aurelian în timpul incursiunilor goţilor după 271. Flavius Vopiscus, biograf al lui Aurelian scria : “Văzând Illyricul devastat şi Moesia pierdută, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de Traian peste Dunăre, Dacia, disperând de a o mai putea menţine, şi a retras din ea armata şi pe provinciali. Oamenii luaţi de acolo i-a aşezat în Moesia şi a numit (nouă aşezare) Dacia sa Aureliană, care acum desparte cele două Moesii”. În plus, Historia Augusta nu-l învinuieşte pe Gallienus pentru pierderea provinciilor nord-dunărene.[22]

Vizigoţii, ramura apuseana a goţilor, au fost primii migratori ce şi-au făcut apariţia în teritoriul Daciei părăsite de Aurelian, lăsând vestigii materiale ca cimitirul de la Santana de Mureş şi tezaurul de la Simleul Silvaniei, ce aparţin culturii Santana de Mureş-Cerneahov, cimitirele de inhumaţie de la Spantov şi Tirgsor. Goţii au fost învinşi de huni în 376, ceea ce ii vor determina să migreze la sud de Dunăre. Puţinii goţi rămaşi vor dispărea în masa populaţiei autohtone. Conform descoperirilor arheologice, prezenţa goţilor era ca o tabără militară, percepând tribut de la populaţia autohtonă. Goţii nu au avut o influenţă însemnată asupra populaţiei din Dacia romană. Iazygii de neam sarmatic şi vandalii au pătruns în Banat, iar ceilalţi s-au aşezat în zona Crişei fără a traversa munţii. Ostrogoţii, ramura estică a goţilor, au lăsat în urma lor tezaurul de la Pietroasa din Buzău, ce datează din secolul V.

Hunii au pornit spre nord-vest, traversând pasurile Carpaţilor Nordici, coborând şi stabilindu-se în Câmpia Pannonica la vest de Tisa, de unde vor declanşa sub conducerea lui Atiila numeroase expediţii de prada spre vest şi sud, năvălirile respective afectând cetăţile dunărene ca Sucidava. Stăpânirea lui Attila a asigurat stabilitate politica regiunii. După moartea sa din 453, puterea hunilor a slăbit şi sunt împrăştiaţi de gepizi. Au lăsat puţine dovezi arheologice, ce constau în obiecte de podoaba ca diademe de aur, podoabe de căciulite cu încrustaţii de pietre semipreţioase, ce proveneau din morminte ca cele de la Rotopanesti şi cazanele de bronz descoperite la Buhaeni, Balteni, Dulceana, Desa, Hotarani, Sucidava, Bosneagu.

Gepizii, ce au fost supusi un timp hunilor, s-au rasculat si i-au invins in 454, preluand stapanirea asupra Pannoniei. Nu s-au stabilit efectiv in fosta provincie Dacia. S-au gasit asezari gepide din secolul VI, fiind tabere militare atestate la Moresti, pe Mures si la Porumbenii Mici in estul Transilvaniei, gasindu-se rasnite de piatra, vase de lut ars si greutati pentru razboiul de tesut. Unele obiecte apartineau autohtonilor cu care gepizii au convietuit, fiind gasite si asezari cu cimitire gepide si autohtone. Au fost invinsi de longobarzi in 567 si avari, gepizii fiind imprastiati si asimilati de autohtonii teritoriilor stapanite de ei.[23]

Pătrunderea goţilor în zona nord-pontica a determinat apariţia unei noi noţiuni etno-geografice: Gothia, fiind atestata în inscripţia de la Frigia, în care este menţionata Gothia si Carpia, făcând referire la ţinuturile de la Bug şi Nistru, de unde îşi porneau raidurile de prada. Pe emisiunile monetare lui Constantil de la Trier, apare legenda Gothia alături de Alamania, Francia si Sarmatia, populaţiile respective recunoscând stăpânirea romana. Dupa 332, goţii se aflau în Câmpia Muneniei în calitate de federaţi ai imperiului. Dalmatius, nepotul lui Constantin, avea în paza ripa Gothica. Goţii erau catalogaţi ca populaţii getice, şi ajungând la Dunărea de jos, sunt numiţi “geţi”, făcându-se o confuzie dintre geţi şi goţi. Unele edificii au căpătat rol de fortificaţii, ca amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Interiorul vechilor castre de la Slaveni, Racari, Micia, Apulum, Potaissa au prezenta urme de locuire civilă. Viaţa urbană a continuat să existe, oraşele romane păstrându-şi parţial menirea ca centre meşteşugăreşti, locuri de schimb, centre bisericeşti ca cele de la Sucidava si Porolissum, castrul de la Slaveni si termele de la Apulum serveau ca adăpost pentru personalităţile creştine, iar basilicile creştine sunt atestate la Recidava si Litterata, în zona Biertan, precum şi târgurile de la frontieră, acestea fiind deschise pentru romani şi pentru huni de către Attila. Navalirile duc la distrugera centrelor urbane de către huni, afectând legăturile economice şi spirituale dintre Dacia carpatica şi lumea romana, viaţa urbană primind lovitura decisivă în arhitectură şi în funcţiile ei umane cotidiene. Mişcările de populaţii antrenate de năvălirile hunice au produs modificări esenţiale în organizarea şi funcţionarea aşezărilor umane. Îşi fac apariţia slavii în ţinuturile de la Dunăre şi Carpaţi, rămânând impresionaţi de zidurile vechilor oraşe şi cetăţi romane, numindu-le Gradiste, Jidova si Balgrad.

 

Etnogeneza

Limba română reprezintă un idiom romanic, care îşi trage originea din vechea latină. Fiind o limbă romanică de răsărit, limba română, aparţine în acelaşi timp de marele grup al limbilor neolatine din care mai fac parte italiana, franceza, spaniola şi portugheza. Dintre toate acestea, limba română, datorită condiţiilor specifice de evoluare, a conservat cele mai multe elemente arhaice, din care cauza anume ea, în raport cu alte limbi neolatine, se găseşte în cea mai apropiată relaţie cu latina antică. În acelaşi timp, spre deosebire de alte limbi romanice, limba română este unitară în tot spaţiul etnic românesc, fără a avea dialecte regionale.

Numele etnic propriu al românilor sau etnonimul (de la “etnos” – popor si “nyme” – nume) se găseşte în legătură directă cu numele vechilor romani. Etnonimul Roman reprezintă o formă lingvistică evoluată a etnonimului Romanus

Timpul etnogenezei românilor reprezintă o perioadă îndelungată de restructurări etnoculturale, lingvistice şi spirituale, desfăşurate pe parcursul a circa 900 ani, având drept limită inferioară sec. II-I a.Chr. şi limită superioară sec. VII-VIII p. Chr. Procesul etnogenezei romanilor s-a început din momentul declanşării expansiunii civilizaţiei romane în Dacia şi s-a sfârşit odată cu consolidarea daco-romanilor pe o bază etnolingvistică calitativ nouă.

Factorii etnogenezei reprezintă elemente care determină caracterul noului popor. În dependenţă de condiţiile istorice pot fi evidenţiaţi diferiţi factori ai etnogenezei. În cazul etnogenezei românilor rolul decisiv l-au avut doi factori de natură spirituală: romanitatea şi creştinismul.

Romanitatea a determinat profilul etnolingvistic al poporului român, limba şi conştiinţa lui naţională. Prin factorul roman, poporul român a devenit un etnos romanofon.

Creştinismul a determinat mentalitatea romanică a neamului românesc, spiritualitatea, unitatea şi continuitatea lui în condiţiile migraţiunii popoarelor. Prin creştinism românii au devenit un etnos profund spiritual, un etnos religios, calităţi care în mare măsură au contribuit la păstrarea fiinţei romanice a neamului.

Premisele etnogenezei reprezintă condiţiile care au generat noul etnos. La baza procesului de etnogeneză a romanilor s-au aflat trei premise fundamentale. Prima premisă a constituit-o civilizaţia traco-geto-dacă, care servit drept teren al etnogenezei românilor. A doua premisă a rezultat din încadrarea traco-geto-dacilor în sec. VII-II a.Chr. În sistemul valorilor antice greceşti. Cea de-a treia premisă a etnogenezei romanilor a fost integrarea geto-dacilor în sec. I a.Chr. – sec. IV p. Chr. în cadrul civilizaţiei antice de tip roman. Civilizaţia traco-geto-dacă a constituit materialul primar al etnogenezei românilor. Influenţele eline au format condiţiile necesare pentru distanţarea traco-geto-dacilor de lumea barbară şi apropierea lor de valorile civilizaţiei antice. În fine, includerea traco-geto-dacilor în sistema civilizaţiei romane a creat cele mai favorabile condiţii pentru desfăşurarea procesului de asimilare etnoculturala a autohtonilor şi de constituire a unei noi etnii.

Etapele etnogenezei ilustrează fazele de constituire a noului etnos. Procesul etnogenezei romanilor cuprinde doua etape de bază:

- etapa primară (sec. II-I a.Chr. – sec.V p. Chr.) când se formează comunitatea romanică de răsărit (daco-romanii)

- etapa finală (sec. VI-VIII) când se constituie poporul român propriu-zis.

Romanizarea a cuprins doua faze consecutive: asimilarea economico-culturală şi asimilarea lingvistico-spirituală. Procesul romanizării traco-geto-dacilor a avut o durată cronologică destul de mare şi o răspândire teritorială foarte largă. Timpul romanizării cuprinde perioada dintre sec. II-I a.Chr. şi sec. IV-V p. Chr., iar spaţiul romanizării include întregul teritoriu al Daciei istorice, inclusiv regiunile dacilor liberi şi jumătatea de nord a Traciei balcanice.

Premisele romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor a avut la bază un şir de premise favorabile, printre care se evidenţiază: originea comună, indo-europeană, a traco-geto-dacilor şi a romanilor; includerea traco-geto-dacilor în sistemul relaţiilor de tip antic prin intermediul lumii greceşti; gradul relativ înalt de dezvoltare al civilizaţiei traco-geto-dace; gradul înalt de compatibilitate dintre civilizaţia traco-geto-dacă şi cea romană.

Căile romanizării. Fenomenul romanizării a decurs pe două căi de bază: oficială şi populară. Calea oficială a romanizării reprezenta politica de stat a Romei Antice de asimilare a altor popoare. Calea populară a romanizării reprezenta procesul de implementare a civilizaţiei romane, inclusiv a limbii latine, în mediul traco-geto-dacic. Factorii romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor s-a realizat datorită unor factori, care în dependenţă de timp, spaţiu şi alte condiţii au contribuit la asimilarea relativ rapidă a traco-geto-dacilor. Printre factorii de bază ai romanizării traco-geto-dacilor pot fi evidenţiaţi următorii: limba latină, colonizarea romană, armata romană, instituţia cetăţeniei romane, dreptul roman, sistem administrativ provincială, cultele religioase romane, religia creştină, căsătoriile mixte daco-romane, educaţia de tip roman, valorile culturale şi morale romane, urbanizarea, aşezările rurale romane, relaţiile economico-comerciale, sistemele de alianţe cu dacii liberi, limesul dacic etc. Factorii hotărâtori ai romanizării au fost limba latina şi creştinismul.

Etapele romanizării. Procesul romanizării s-a desfăşurat în trei etape de bază: etapa preliminară din sec. II-I a.Chr. – 106 p. Chr., etapa decisivă din perioadei de existentă a provinciei Dacia între anii 106-275 p. Chr. şi etapa finală din perioada antică târzie, de la retragerea administraţiei romane din provincia Dacia în anul 275 pana la definitivarea procesului de formare a comunităţii daco-romane în sec. V.

Procesul romanizării geto-dacilor. În procesul romanizării a fost antrenat tot spaţiul geto-dacic, atât regiunile incluse în cadrul provinciilor romane (Dacia, Moesia Inferior, Scithia Minor, etc.) cât şi regiunile dacilor liberi, rămase în afara limesului roman.

Oraşele din provinciile dunărene (Ulpia Traiana, Apullum, Napoca, Potaisa, Drobeta, Dierna, Tropaeum Traiani, Noviodunum, etc.) erau cele mai efective nuclee de iradiere a romanizării romane, constituind reţele închegate şi bine organizate. În cadrul oraşelor romane erau concentrate majoritatea instituţiilor purtătoare a procesului de romanizare, care reprezentau în acelaşi timp factori fundamentali ai romanizării: administraţia, instanţele judiciare, marile centre religioase, teatre, şcoli, congregaţii meşteşugăreşti etc.

Tabere militare romane au reprezentat un alt nucleu important al romanizării. Teritoriile provinciilor Dacia şi Scithiei Minor erau împânzite cu tabere militare romane de tip castrum şi castella şi aşezări civile ale familiilor ostaşilor romani de tip canabae.

Limba latină a reprezentat principalul factor al romanizării. Răspândirea rapidă a limbii latine printre daci s-a datorat faptului că latina era unicul mijloc de comunicare în administraţie, în instanţe judiciare, în unităţi militare, în relaţiile comerciale, în centrele religioase, în educaţie etc.

Instituţia cetăţeniei romane a reprezentat unul dintre cele mai efective instrumente ale romanizării, dat fiind ca titlul de cetăţean al Romei deschidea numeroase drepturi de ordin social, economic, politic etc. Semnarea de către împăratul Caracala a decretului din anul 212 privind acordarea cetăţeniei romane tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populaţiei dacice a reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de romanizare a populaţiei autohtone din Dacia.

Cel mai important factor a romanizării geto-dacilor din perioada de după anul 275 a fost religia creştina, care pătrunde la nordul Dunării în mod sporadic încă în timpul stăpânirii romane.

Rolul slavilor în etnogeneza românilor. Populaţia slavă veche a migrat în spaţiul Carpato-Dunărean în sec. VI-VII. Extinderea acestor triburi în Balcani, a avut drept consecinţă divizarea lumii romanice orientale în două părţi distincte: romanici nord-danubieni şi romanici sud-dunăreni. Romanicii nord-dunăreni (daco-romanii), în secolele următoare vor supravieţui în vâltoarea migraţiunilor, îi vor asimila pe slavii rămaşi în regiunea Carpato-Danubiano-Nistrean şi vor sfârşi cu formarea unei etnii noi, a poporului român. În acelaşi timp, romanicii sud-dunăreni se vor pierde în cea mai mare parte în masa slavilor şi vor păstra doar unele insule izolate în diferite regiuni ale peninsulei Balcanice.

Finalizarea etnogenezei romanilor. În sec. VII-VIII, În condiţiile presiunii tot mai puternice din partea diferitelor popoare migratoare, la nord de Dunăre are loc un proces de generalizare etnoculturală şi etnolingvistică a populaţiei romanice. În acest context se finalizează procesul etnogenezei şi profilării poporului roman, popor nou cu trăsături distincte şi originale.

Apariţia limbii romane. Odată cu încheierea etnogenezei s-a finalizat şi procesul formării limbii române, care a parcurs practic aceleaşi etape şi a cuprins aceiaşi durată de timp. Limba română s-a format din latină populară (vulgară) răspândită în provinciile romane dunărene şi preluată de către traco-geto-daci.

Civilizaţia veche românească purta un caracter profund rural. În comparaţie cu civilizaţiile agro-urbane din Europa Occidentală, civilizaţia veche românească s-a constituit ca o civilizaţie pur agrară, o civilizaţie ţărănească, o civilizaţie a obştilor săteşti alcătuite din ţărani liberi, care au format uniuni de obşti, sau ţări, care au constituit nucleele viitoarelor state medievale româneşti.

Surse.

- Rufius Festus a scris în anul 372 A.D. despre situaţia din Dacia post-romană în lucrarea sa Scurta istorie a poporului roman;

- Menţionarea românilor în Cântecul nibelungilor sub denumirea de vlachi.

 

cititi mai mult despre Dacia romană (106 – 271) si pe: www.historia.ro; en.wikipedia.org

cititi si Statuia “Chipul lui Decebal”

Iachint (†108)

/0 Comentarii/în , /de /1.518 vizite

foto si articol (de Arhid. Ştefan Sfarghie) preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Mucenic Iachint

Sfântul Mucenic Iachint (†108) era din Cezareea Capadociei şi a trăit în vremea împăratului Traian (98-117).

Pe când avea vârsta de 20 de ani slujea la paza camerelor împărăteşti, adică era cubicular.

În taină, era creştin şi Îl preamărea pe Dumnezeu, păzind poruncile Sale.

Împăratul Traian însă era păgân şi prigonitor al creştinilor.

Sf. Mc. Iachint (†108) - foto preluat de pe www.facebook.com

Sf. Mc. Iachint (†108) – foto preluat de pe www.facebook.com

Pe când era o sărbătoare a păgânilor, Sfântul Iachint a fost pârât de un ostaş că este creştin şi că se roagă unui anume Iisus, numindu-L Dumnezeul său.

Deci, mâniindu-se cumplit împăratul, a poruncit ca Sfântul Iachint să fie adus înaintea lui.

Silit fiind să mănânce din cărnurile jertfite idolilor, tânărul creştin a refuzat, mărturisind cu mult curaj pe Hristos-Domnul.

Pentru aceasta a fost cumplit bătut pe tot trupul, apoi a fost întemniţat.

În temniţă, Sfântului Iachint i se aducea să mănânce numai carne de jertfă şi nimic altceva.

Împăratul poruncise temnicerilor să nu-i dea lui pâine şi mâncare curată, ca astfel să-l silească să mănânce din bucatele spurcate.

Viteazul nevoitor al lui Hristos nu a voit să guste din ele şi, după 40 de zile, slăbit fiind cu totul de foame, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

 

Tropar Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Iachint, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

cititi mai mult despre Sfântul Mucenic Iachint si pe doxologia.ro

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam (19 noiembrie)

/0 Comentarii/în , /de /3.769 vizite

foto si articol preluate de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Proroc Avdie; Sfântul Mc. Varlaam

Sfântul Proroc Avdie

Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. El a trăit cu 600/800 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului.

Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei şi Veniamin va stăpâni Galaadul.

Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la Miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Avdie si pe: basilica.ro; doxologia.ro

https://www.youtube.com/watch?v=wDYs-vkrEQM&ab_channel=TRINITASTV

 

Sfântul Mc. Varlaam (†304)

Tot astăzi îl pomenim pe Sfântul Mucenic Varlaam (†304) care era din Antiohia Siriei. Fiind bătrân şi mărturisind cu mult curaj pe Domnul Hristos, a fost dus la dregătorul Antiohiei, care a poruncit să fie bătut cu vine de bou. După aceasta, l-au chinuit cumplit, smulgându-i unghiile. Apoi, fiind dus la un altar idolesc, dregătorul a poruncit să i se deschidă sfântului palma dreaptă.

Şi a pus în ea cărbuni aprinşi cu tămâie, crezând că nu va putea suferi şi că va arunca tămâia peste altarul idolesc, pentru ca prin aceasta să se arate că a adus jertfe zeilor. Dar Sfântul Varlaam a stat cu bărbăţie până când focul i-a mâncat carnea palmei şi în aceste chinuri şi-a dat sufletul în mâinile Domnului.

cititi mai mult despre Sfântul Proroc Varlaam si pe: basilica.ro; doxologia.ro