Articole

Ioan Postitorul (†595)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595)

Cel întru sfinți părintele nostru Ioan al IV-lea al Constantinopolului, cunoscut adesea sub numele de Ioan Postitorul, a fost al 23-lea episcop al Constantinopolului, între anii 582–595. A rămas în istorie drept primul episcop al Constantinopolului care a luat titlul de „patriarh ecumenic”, dar și pentru nomocanonul său penitențial. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 2 septembrie.

Data nașterii sfântului Ioan este necunoscută. S-a născut probabil în Constantinopol, unde a fost crescut de părinți creștini, meșteri în lucrul aurului. Nu a avut o educație sau instruire lumească deosebită, dar a devenit faimos pentru viața sa ascetică, care a și făcut să fie supranumit “Postitorul”. A fost mai întâi diacon la catedrala Sfânta Sofia din capitala imperiului sub patriarhul Ioan al III-lea (Scolasticul), iar apoi a devenit sachelar (gr. skallarios), adică vicar patriarhal pentru mănăstiri.

Sub patriarhul Eutihie I, care a fost reinstalat ca patriarh după moartea lui Ioan Scolasticul în 577, Ioan a devenit din ce în ce mai apreciat de clerul din Constantinopol. La moartea lui Eutihie în 582, el a fost numit patriarh, cu numele de Ioan al IV-lea, de către împăratul Tiberiu al II-lea, pe 11 aprilie 582. A rămas și în grațiile împăratului Mauriciu, care i-a urmat lui Tiberiu la sfârșitul anului 582.

În 588, Ioan al IV-lea a convocat un sinod în Constantinopol pentru a investiga anumite acuze împotriva patriarhului Grigorie al Antiohiei, care a și fost achitat. Convocarea trimisă către episcopii din Orient a fost făcută în numele lui Ioan al IV-lea, Patriarh Ecumenic. Deși acest titlu mai fusese folosit, drept compliment, și în timpul patriarhatului lui Acachie (471-489), cu referire la Patriarhul de Constantinopol, utilizarea lui de către Ioan al IV-lea ca titulatură oficială în documentele sale de cancelarie a fost o premieră.

Titlul de Patriarh Ecumenic a fost utilizat în actele sinodului, ceea ce i-a atras protestul papei Pelagius al II-lea de la Roma. În 595, papa Grigore I a obiectat și el, destul de aspru, față de folosirea acestui titlu[2], deși Grigorie se afla în termeni buni cu Ioan.

Patriarhul Ioan Postitorul adormit în Domnul pe 2 septembrie 595 în Constantinopol.

 

Nomocanonul penitențial

În cadrul Bisericii, Ioan al IV-lea mai este remarcat și ca fiind compilatorul unui nomocanon penitențial, conținând canoane de pocăință. Canoanele sunt instrucțiuni pentru preoți cu privire la modul în care spovedesc păcatele cu știința și cu neștiința.

Deoarece vechile canoane bisericești reglau modalitățile și durata unor penitențe publice, a fost necesar să se adapteze aceste canoane pentru păcatele ascunse și respectiv penitențele individuale. Ioan al IV-lea a scris nomocanonul său în așa fel încât să țină cont de pocăința și de intenția bună a omului care-și mărturisește păcatele, precum și de starea conștiinței lui în procesul de împăcare cu Dumnezeu.

În astfel de situații de reală pocăință și conștientizare a păcatului, nomocanomul sfântului Ioan Postitorul reduce penitențele stabilite de Sfinții Părinți din vechime la jumătate sau chiar mai mult. De asemenea, el a definit mai exact caracterul și durata penitențelor, cum ar fi asprimea postului, numărul de metanii pe zi, sau milostenia. Durata penitențelor este stabilită de preotul spoveditor.

Scopul principal al Nomocanonului sfântului Ioan Postitorul a fost tocmai acela de a adapta canoanele de pocăință, astfel încât ele să reflecte starea de spirit a persoanei care se mărturisește.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea)

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării, te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Ioane, roagă pe Hristos Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Ierarh Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului

Sf. Ier. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595) - foto preluat de pe doxologia.ro

Cel între sfinți Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraților Iustin, Tiberie și Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întâi a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini și temător de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, și petrecea cu dânsul. Odată, ducându-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta lui Ioan și, iată, un om necunoscut i-a zis: „Nu ți se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!”, Dumnezeu înainte vestind spre dânsul că i se va încredința arhieria cea mare.

Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călugărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stând la rugăciune în biserica Sfântului Lavrentie, i s-a întâmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulțime de sfinți se veseleau în altar și toți erau îmbrăcați cu haine albe și strălucitoare și cântau o prea frumoasă cântare; iar un oarecare a ieșit purtând un vas, din care, luând, împărțea la mulțimea săracilor care se adunaseră și vasul nu se mai deșerta. Iar unul din săraci de strâmtorare striga: „Doamne, miluiește, până când nu se poate deșerta această pungă!”. Și îndată punga a rămas deșartă. Această vedenie a avut-o cuviosul și, venindu-și în fire, se miră de ceea ce văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rânduiala lui ce avea să fie și milostivirea cea mare către săraci.

După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit și cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, până ce a văzut o vedenie înfricoșată în acest fel: De o parte vedea cum marea se înălța până la cer și era un cuptor înfocat înfricoșat; iar pe de altă parte, mulțime de îngeri grăind astfel către dânsul: „Nu primești scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toți”. Unele ca acestea zicându-i îngerii cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui și l-au ales patriarh al Constantinopolului.

El a avut postire desăvârșită și viață curată cu toată faptă bună, până la sfârșit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea învăluindu-se foarte mult, Sfântul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea și cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punând pe ochii lui o părticică din trupul lui Hristos și zicând: „Cel ce a tămăduit pe cel orb din naștere, Acela să te tămăduiască și pe tine”, și îndată a văzut orbul.

Odată, când era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga să-Și întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mânie. Și a poruncit unui credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte, iar altul deșert, și să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morți, și să-i numere, mutând pietricelele din vasul cel plin în cel deșert. Numărând slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci și trei de morți, și a spus Sfântului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în fiecare zi. A doua zi, servitorul stând și numărând în același loc, a aflat mai puțini scoși din cei morți, a treia zi și mai puțini, iar la o săptămână a încetat cu desăvârșire secera morții năpraznice, după proorocia Sfântului și cu rugăciunile lui.

Înfrânarea lui era în acest fel: șase zile nu gusta hrană, iar a șaptea zi gusta numai puțin din verdețurile grădinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Așa i-a fost hrana lui în toți anii arhieriei. De dormit dormea foarte puțin, și atunci, șezând cu pieptul lipit de genunchi, înfigând o andrea într-o lumânare aprinsă și când ajungea focul lumânării la andrea, cădea andreaua într-un lighean și se scula. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul andrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune și în nevoințe multe petrecea neîncetat, luptându-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi năvălirile barbarilor și a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea și cu postul. Turma să și-a păzit-o de vrăjmașii văzuți și nevăzuți și era foarte milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiți și râvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinând toată răutatea.

Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfântului că dimineața va fi alergarea cailor și era sâmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfântul: „Alergarea cailor în sfânta zi a Rusaliilor să nu fie”. Și căzând în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoșarea și stricarea unui lucru ca acela, care s-a și făcut. Pentru că, făcându-se adunarea la locul unde era obiceiul și începând alergarea și priveliștea, din văzduh s-a iscat furtună cumplită cu tunete și fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încât toți de frică au fugit.

Mai avea cuviosul putere și asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, având bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru în pustie, iar acela i-a zis: „Mergi la Prea Sfințitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, că acela poate să-ți tămăduiască bărbatul!”. Făcând aceasta, femeia și-a câștigat dorirea, pentru că luându-și bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au dus bucurându-se la locul lor. Mulți bolnavi câștigau tămăduiri și la multe femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.

Păscând bine cuvântătoarea turmă până la bătrânețe, a ajuns la fericitul sfârșit și a trecut de la pământ la cereștile lăcașuri. În timp ce era dus sfântul lui trup, a venit la dânsul, spre sărutare, Nil, slăvitul eparh, și, plecându-se, l-a sărutat. Iar Sfântul, mort fiind și toți văzând și mirându-se, a șoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii Sfinților Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind și binecuvântând pe minunatul între sfinți Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului si pe: doxologia.ro; basilica.ro

Alexandru al Constantinopolului (†337)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe: ro.orthodoxwiki.orgș doxologia.ro

 

Alexandru al Constantinopolului 

Cel între sfinți, părintele nostru Alexandru al Constantinopolului a fost primul episcop al Constantinopolului, el fiind deja episcop al Bizanțului atunci când numele orașului a fost schimbat în Constantinopol.

Alexandru a participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea și a luptat împotriva ereziei ariene.

El este pomenit de Biserică la 30 august.

Alexandru al Constantinopolului (†337)  - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Se crede despre Sfântul Alexandru că s-a născut între 237 și 244.

A fost ales vicar pentru a-l asista pe Mitrofan, care era episcop al Bizanțului în primele decade ale secolului al IV-lea și care era foarte bătrân în vremea Sinodului de la Niceea.

Există o mare incertitudine legată de transferul dintre Alexandru și Mitrofan privind episcopia Bizanțului și decesul lui Mitrofan.

Hirotonirea lui Alexandru ca vicar a avut loc, probabil, între 313 și 314, când Alexandru avea 72 de ani.

Din cauza vârstei lui Mitrofan, Alexandru a fost cel care a participat la Sinodul de la Niceea, deși se poate ca și Mitrofan însuși să fi participat la acest sinod (1). În realitate, Alexandru i-a succedat lui Mitrofan numai după decesul acestuia, conform voinței lui Mitrofan (2).

Punctul central al Sinodului de la Niceea a fost disputa teologică provocată de Arie și învățătura sa numită arianism.

Alexandru l-a sprijinit pe Alexandru al Alexandriei în apărarea poziției trinitare la sinod, în final sinodul condamnându-l pe Arie și arianismul.

După sinod, Arie a cerut să fie reprimit în comuniune. Cu sprijinul lui Eusebiu de Nicomidia, care l-a convins pe împărat, Constantin cel Mare l-a obligat pe Alexandru să îl reprimească oficial pe Arie în comuniune.

În conformitate cu relatarea lui Socrate Scolasticul, Arie nu s-a dezis faptic de erezia lui, ci a adoptat o poziție echivocă, lucru de care Episcopul Alexandru fusese avertizat.

Deși adepții lui Eusebiu l-au amenințat pe Alexandru cu depunerea și alungarea, el a persistat în a refuza să-l admită pe Arie înapoi în sânul Bisericii.

Alexandru s-a închis singur în Biserica Sfânta Irina, care la acea vreme era catedrala Constantinopolului, în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu cerând să fie luat din lumea aceasta mai degrabă decât să fie forțat să refacă comuniunea cu cineva care doar se prefăcea că se pocăiește.

Așa cum se cunoaște, Arie a murit în 336 în drum spre biserică, înainte de a putea fi reprimit în comuniune.

Alexandru nu i-a supraviețuit mult timp lui Arie. Se spune că pe patul de moarte el și-a numit succesorul în persoana vicarului său, Pavel și că și-a avertizat clerul împotriva lui Macedonius, un semi-arian care a devenit episcop de Constantinopol în 342 și ale cărui învățături au inspirat macedonianismul.

 

Imnografie

Tropar, glasul al IV-lea:

Dumnezeul Părinților noștri, care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci pentru rugăciunile lor Sfinților Patriarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, în pace îndreptează viața noastră.

Condac, glasul al VIII-lea:

Cu turma ta, ca cel ce m-am izbăvit de cei răucredincioși, aduc semne de biruință și mulțumire, ție nebiruitului viteaz, ierarhe. Pentru că ai omorât pe Arie cel nebun și ai amuțit pe filosoful cel semeț. Pentru aceea grăiesc către tine: Bucură-te, Părinte, de trei ori fericite.

Alt condac, glasul al VIII-lea[6]:

Aprinși fiind de dragostea lui Hristos, slăviților, ați luat jugul sfintei Sale Cruci, următori arătându-vă Lui în viețile voastre, și astfel făcutu-v-ați părtași dumnezeieștii Sale slave, înțeleptule Alexandru împreună cu minunatul Ioan și cu slăvitul Pavel. Stând înaintea tronului Său, rugați-vă statornic pentru sufletele noastre.

cititi si Acatistul Sfântului Alexandru, Patriarhul Constantinopolului (30 August)

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Sfințit Alexandru de Constantinopol se zugrăvește sub chipul unui bătrân (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 212, 218).

 

Note și referințe

1 – Site-ul Patriarhiei Ecumenice spune că Alexandru i-a succedat lui Mitrofan în 314.

2 – Datarea tranziției scaunului patriarhal dintre Mitrofan și Alexandru din acest articol urmărește informațiile postate pe site-ul Patriarhiei Ecumenice [lista patriarhilor].

Totuși, aceste informații nu coincid cu cele din biografia lui Mitrofan I de pe același site și nici cu perioada Primului Sinod Ecumenic, Alexandru fiind deja Episcop al Bizanțului cu zece ani înainte de sinod

cititi mai mult despre Alexandru al Constantinopolului si pe: basilica.ro; doxologia.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului

Alexandru al Constantinopolului (†337)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După săvârșirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: „După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfânt”. Așa s-a și întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte toți. Sfântul le zicea: „Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toți, când veți striga și vă veți gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeți pe care îl știți că este mai înțelept”. Deci, ei au ales unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începând, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!”. Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic.

Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amuțit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor cre-dincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toți.

După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câțiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Așa cred”. Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar!

Văzând cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut până la sfârșitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorât pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți; iar când a fost aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”. Iar el, arătând spre cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!”. Acestea zicându-le, Preasfințitul Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.

După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios și la sfârșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârșitul lui, fiind urât și gonit de dânsul.

Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul și trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta și Biserica; Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios și potrivnic al credinței celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, și „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuiește-ne pe noi.

De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioși, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpânește celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor, la dânșii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paști și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel de credință nedreaptă voia, și, luând învățăturii socotința cea adevărată, învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânșii, potrivnic unul altuia.

Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: „Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui”. Dar, nu este cu necuviință a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezând pe scaun înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: „Eu voiam să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața ta paisprezece ani”.

Aceasta zicând-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurând și, chemând pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această și înspăimîntîndu-se, a zis: „În noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trântit la pământ”. Niște visuri înfricoșate ca acestea spunându-și unul altuia, s-au înspăimântat și au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.

După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin, bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dânsul, ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind turma cea încredințată lui și placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

Sfântul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui Copronim.

Despre acest sfânt se scrie astfel în viața lui Tarasie: „Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporește, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor și a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, și l-a întrebat: „O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?”.

El a răspuns: „Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întâmplat și cu limba și cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părțile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinței păzindu-se nemișcat și petrecând și veselindu-se în credincioasa învățătură, se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.

De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și bună sa podoabă. Nu lăsați mai mult eresul cel urât, care a ieșit ca un porc din pădure, să pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății, și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.

Apoi l-au întrebat pe el: „Despre cine grăiești aceasta, părinte?”. El a răspuns: „Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniți. Iar Pavel a zis către niște senatori care rămăseseră la dânsul: „O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mântui”. Senatorii au zis: „Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?”. Pavel a răspuns: „De aceea acum am luat pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”.

După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

Ioan al VIII-lea al Constantinopolului (1010 – 1075)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Ioan al VIII-lea al Constantinopolului

Ioan al VIII-lea Xiphilinos (în greacă : Ιωάννης Η΄ Ξιφιλίνος) a fost patriarh al Constantinopolului de la 1 ianuarie 1064 și până la 2 august 1075, când a și murit.

A fost precedat de Constantin al III-lea Lihudas si Urmat de Cosma I.

După unii autori este prăznuit la 30 august în Biserica Ortodoxă, fiind Ioan din prăznuirea sfinților „Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului”.

Ioan al VIII-lea al Constantinopolului (†1075) - foto preluat de pe doxologia.ro

Ioan al VIII-lea al Constantinopolului (†1075) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Originar din Trebizonda, Ioan al VIII-lea Xiphilinos s-a născut pe la anul 1010 și a venit la Constantinopol pe la anul 1030 ca să studieze.

Aici s-a împrietenit cu Mihail Psellos (cu câțiva ani mai tânăr decât el), dar fără să împărtășească cu el pasiunea pentru filosofia neoplatonică, cea care l-a condus pe acesta din urmă la erezie.

Amândoi au făcut parte din tinerii școliți promovați de împăratul Constantin al IX-lea (1042).

Cum Ioan era foarte învățat în științele juridice, i s-a încredințat catedra de drept a Universității imperiale (în 1045), universitate pe care Mihail Psellos se străduia sa o ridice la renumele de altădată.

Această poziție cu titlul de «nomophylax» îl făcea în același timp membru al senatului imperial.

Dar, în urma unor intrigi de la curte, Ioan și Mihail Psellos au fost dizgrațiați în același timp, în 1054.

Nevoiți să părăsească capitala, ei îmbracă haina monahală într-o mănăstire din Olimpul Bitiniei, unde Ioan va trăi nouă sau zece ani.

La moartea Patriarhului Constantin al III-lea Lichoudes (1063), Ioan a fost chemat de împăratul Constantin al X-lea Doukas și numit Patriarh Ecumenic (cu data de 1 ianuarie 1064), în ciuda reținerilor sale.

În acele vremuri tulburi, când expansiunea turcilor seleucizi devenea din ce în ce mai amenințătoare, patriarhul Ioan, om al păcii și al împăcării, s-a străduit sa refacă legăturile cu Biserica armeană.

A trăit toată viața într-o mare sărăcie ți într-o desăvârșită curăție.

Dădea milostenie tot ce avea, făcea distribuiri publice cu cele necesare vieții și ajuta la întreținerea și refacerea bisericilor.

Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alți episcopi, mai lumești, și era strălucitor în interpretarea dogmelor și canoanelor Bisericii.

A fost unchiul istoricului bizantin cu același nume, Ioan Xiphilinos.

 

Scrieri

A fost autorul unor tratate filosofice în care critica neoplatonismul prietenului său Mihail Psellos (dar aceste tratate sunt pierdute azi).

S-au păstrat de la el câteva decizii juridice, în principal în dreptul matrimonial (publicate înJus Græco-Romanum de Leunclavius), câteva scolii la codul bizantin Basilika, și o viață a sfântului mucenic Evghenie din Trebizonda.

Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului

Glasul 4

Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.

Pavel al IV-lea al Constantinopolului (Secolul al VIII-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro

 

Pavel al IV-lea al Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Pavel al IV-lea al Constantinopolului, numit și Pavel cel Nou, a fost patriarh al Constantinopolului în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, între anii 780 și 784.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 30 august.

Pavel al IV-lea al Constantinopolului (Secolul al VIII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Pavel al IV-lea al Constantinopolului (Secolul al VIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea al Constantinopolului era originar din Cipru.

El a fost mai întâi citeț, și, strălucind cu cuvintele și faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, împotriva voinței sale, în cea dea doua Duminică din Postul Mare din anul 780, după o lungă perioadă în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburărilor ereziei iconoclaste.

Sub presiunea împăratului persecutor Leon al IV-lea Khazarul (775 – 780), Pavel a trebuit să semneze un document în care declara că nu va accepta cultul icoanelor.

Dar împăratul a murit la puțină vreme după hirotonirea sa, tot în anul 780, așa încât a putut să retracteze cele semnate cu forța.

Totuși, erezia continua să se răspândească, iar el, bătrân și bolnav, se vedea neputincios a-i face față, mai ales că iconoclaștii ocupau încă poziții importante în imperiu și în ierarhia bisericească.

Astfel, în anul 784, sfântul Pavel cel Nou a preferat să renunțe la slujirea de Patriarh și să se retragă la Mănăstirea lui Flor, luând schima monahală, fără sa o prevină însă pe împărăteasa regentă, Sf. Irina (prăznuită la 7 august).

Decum au aflat, împărăteasa și fiul ei Constantin al VI-lea (780 – 797) s-au dus la sfântul episcop și l-au întrebat de ce a plecat.

Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a răspuns:

Nu ar fi trebuit să accept să fiu în fruntea unei Biserici care se separă de împărtășirea cu celelalte scaune patriarhale”.

Plini de întristare și de amărăciune, suveranii au trimis o ambasadă de patricieni și membrii ai Senatului, ca să încerce să-l convingă să revină, dar el le-a răspuns cu hotărâre:

Dacă nu adunați un Sinod Ecumenic care să corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”.

Și cum ei îl întrebau de ce a acceptat să semneze cu împăratul eretic, Pavel le-a răspuns:

Tocmai din aceasta cauză plâng și mă tânguiesc acum și m-am hotărât să mă pocăiesc, rugând pe Dumnezeu să mă pedepsească pentru că nu am predicat adevărul de frica nebuniei voastre”.

A adormit cu pace două sau trei luni după aceasta (784), aducând mare doliu la palat și printre ortodocși, căci toți îl admirau pentru virtutea și credința sa.

Iar datorită acestei hotărâri și mustrări a lui, împărăteasa și patriarhul ce i-a urmat, ales la sfatul fericitului Pavel, Sfântul Tarasie (prăznuit la 25 februarie), au început pregătirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.

 

Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului

Glasul 4

Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.

 

Viaţa Sfântului Ierarh Pavel cel Nou, Patriarhul Constantinopolului

Sfântul Alexandru a fost protopop şi horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumuseţat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneţilor şi slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie. După săvârşirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârşitul şi poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: “După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.

Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: “Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de darul Duhului Sfânt”. Aşa s-a şi întâmplat.

Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.

Ducându-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvântător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfântul le zicea: “Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, când veţi striga şi vă veţi gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept”. Deci, ei au ales unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.

Începând, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputând zice nimic.

Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzând prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor cre-dincioşilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.

După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câţiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: “Aşa cred”. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: “Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.

Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.

Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar!

Văzând cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut până la sfârşitul său.

Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorât pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea şi Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: “Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţi-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.

Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.

Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adânci bătrâneţi; iar când a fost aproape de sfârşit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor şi-l între-bau: “Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?” Iar el, arătând spre cei doi bărbaţi cinstiţi, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: “De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicându-le, Preasfinţitul Patriarh Alexandru şi-a dat sufletul, având de la naşterea sa nouăzeci şi opt de ani.

După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinsteşte la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios şi la sfârşitul împărăţiei lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, şi ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârşitul lui, fiind urât şi gonit de dânsul.

Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ţinea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinţilor Părinţi. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor şi lui Eutihie, care au fost goniţi de la Sinod şi daţi anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul şi trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta şi Biserica; Dumnezeu fiind din fire şi cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Acelaşi răucredincios şi potrivnic al credinţei celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, şi pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi “Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuieşte-ne pe noi.

De la acel ticălos Sevir a ieşit erezia achefaliţilor, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioşi, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpâneşte celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător şi învăţător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioşi şi preoţii lor, la dânşii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieştii Liturghii, împărtăşindu-se din agneţul cel de multă vreme pregătit şi păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paşti şi zdrobind acel agneţ în părţi mici, atunci fiecare îşi alegea orice fel de credinţă nedreaptă voia, şi, luând învăţăturii socotinţa cea adevărată, învăţau pe alţii după mintea lor deşartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânşii, potrivnic unul altuia.

Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: “Din nişte eretici ca aceia era şi răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocşii arhierei. Şi pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viaţa lui”. Dar, nu este cu necuviinţă a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puţine zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoşat, şezând pe scaun înalt şi întru slavă ca un judecător, şi mulţi stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: “Eu voiam să te las să trăieşti mai mult; dar pentru necredinţa ta voi şterge din viaţa ta paisprezece ani”.

Aceasta zicând-o, a şters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deşteptat din somn tremurând şi, chemând pe unul din cei mai credincioşi sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile şi răutăţile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această şi înspăimîntîndu-se, a zis: “În noaptea aceasta am văzut şi eu o vedenie înfricoşată: mi se părea că stau în faţa împărăteştii tale feţe, ca şi cum aş sluji, şi iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra şi m-a trântit la pământ”. Nişte visuri înfricoşate ca acestea spunându-şi unul altuia, s-au înspăimântat şi au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărăteşti şi a ucis pe împărat, şi astfel a pierit acel rău împărat.

După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăţie Iustin, bărbat dreptcredincios şi bun. Iar Amantie şi ceilalţi oameni răi ca dânsul, ajutători răutăţii lui Anastasie şi prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost daţi la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie şi lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmaşi ai Bisericii, a luat pace şi Biserica lui Hristos şi păstorii ei. Atunci şi Preasfinţitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, şi cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulţumire şi prăznuire, şi degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, şi alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi pe toţi cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit şi l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieţii sale întru liniştea Bisericii, binepăstorind turma cea încredinţată lui şi placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.

Sfântul Pavel care se cinsteşte acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăţia lui Leon, fiul lui Copronim.

Despre acest sfânt se scrie astfel în viaţa lui Tarasie: “Pavel era bărbat îmbunătăţit şi dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioşi, îşi tăinuia dreapta sa credinţă şi fără voie se împărtăşea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporeşte, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor şi a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta şi toţi erau în mare mirare. Asemenea şi împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, şi l-a întrebat: “O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Şi pentru ce pricină?”

El a răspuns: “Boala mea şi aşteptarea cea degrabă a morţii m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane şi de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea şi cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanţurile relei credinţe, ci s-a întâmplat şi cu limba şi cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi răneşte sufletul cu mai multă şi nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părţile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinţei păzindu-se nemişcat şi petrecând şi veselindu-se în credincioasa învăţătură, se înstrăinează de Biserica noastră şi pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe nişte oi străine.

De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticeşti şi am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostoleşti. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveţi împărătească grijă de turma creştinească de sub cer, de aceea să nu treceţi cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsaţi pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiţi-vă ca Biserica iarăşi să-şi primească vechea şi bună sa podoabă. Nu lăsaţi mai mult eresul cel urât, care a ieşit ca un porc din pădure, să pustiască şi să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveţi lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înţelepciune şi va găti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri”.

Apoi l-au întrebat pe el: “Despre cine grăieşti aceasta, părinte?” El a răspuns: “Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărăteşti. El este puternic, cu toiagul înţelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticeşti, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi s-o adune în ograda dreptei credinţe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, auzind nişte cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniţi. Iar Pavel a zis către nişte senatori care rămăseseră la dânsul: “O, n-aş fi şezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori şi blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al şaptelea sobor a toată lumea şi de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veţi putea mântui”. Senatorii au zis: “Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?” Pavel a răspuns: “De aceea acum am luat pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică şi nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc şi vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veţi petrece în eresul acela”.

După puţine zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate şi fără de temere şi a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putinţă cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea ştiindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan şi Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.

Nifon al II-lea al Constantinopolului (†1508)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Nifon al II-lea al Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Nifon al Constantinopolului (Nifon al II-lea al Constantinopolului), a fost Patriarh al Constantinopolului între anii 1486-1488 și 1497-1498.

În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară pe tronul patriarhal, dar a refuzat invitația.

A fost și mitropolit al Ungro-Vlahiei între anii 1502-1505. Biserica Ortodoxă îi face prăznuirea la 11 august.

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) - foto preluat de pe  doxologia.ro

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Preafericitul patriarh Nifon s-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, primind la botez numele de Nicolae.

Mama lui era grecoaică, iar tatăl albanez, amândoi de viță nobilă.

A studiat cu mai mulți dascăli, apoi a intrat în monahism la Epidauros și, după ce ș-a petrecut vremea uceniciei pe lângă mai mulți părinți îmbunătățiți, a plecat la Muntele Athos, stabilindu-se la mănăstirea Dionisiu, unde a primit și marele și îngerescul chip al schimniciei.

Aici a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Era iubitor de frați și râvnitor în viața monahală, nevoindu-se în posturi, rugăciuni și privegheri.

Era și un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi și al teologiei.

Faima lui s-a răspândit atât în Sfântul Munte cât și dincolo de hotarele acestuia.

 

Arhiepiscop al Tesalonicului

De aceea, la moartea arhiepiscopului Partenie al Tesalonicului, Sf. Nifon a fost cel ales să-i urmeze în scaunul arhiepiscopal.

A păstorit aici vreme de trei ani, între anii 1483 și 1486, purtând mare grijă mai ales de cei sărmani, de cei bolnavi și neputincioși, de orice credință ar fi fost aceștia.

A luat parte și la Sinodul din 1484 care a respins definitiv hotărârile Sinodului unionist de la Ferrara-Florența din 1439.

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Patriarh al Constantinopolului

A fost ales patriarh al Constantinopolului în anul 1486, rămânând în scaun până în 1488, când a fost alungat din scaun datorită intrigilor din sânul Bisericii Constantinopolului.

Afost trimis în exil la Mănăstirea Sozopoli.

De-a lungul întregii sale păstoriri pe scaunul ecumenic a trebuit să se confrunte cu diferitele facțiuni din sânul Bisericii Constantinopolului, ceea ce a făcut mai dificilă încercarea sa de a reorganiza patriarhia, și a condus la depunerea sa repetată din scaunul de patriarh.

După prima depunere, în 1488, el a fost readus în scaun după nouă ani, dar pentru scurtă vreme, între 1497-1498, dar a fost alungat din nou din scaun din pricina acelorași intrigi și exilat la Adrianopol.

În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară să preia tronul ecumenic, dar de data aceasta a refuzat.

 

Mitropolit al Țării Românești

Probabil în perioada ultimei păstoriri pe scaunul ecumenic l-a întâlnit la Constantinopol pe domnul Țării Românești, Radu cel Mare (1496-1508), care a rămas profund impresionat de înțelepciunea ierarhului.

Aflând de scoaterea lui din scaun, acesta l-a chemat pe sfântul episcop la el, rugându-l să urce în scaunul mitropolitan al Țării Românești.

Devenit mitropolit al Ungrovlahiei (cca. 1502), sfântul Nifon a ținut un sinod de clerici și mireni pentru a pune în rânduială viața bisericească de aici.

La acest sinod s-a hotărât înființarea episcopiilor Râmnicului și Buzăului.

La scurtă vreme însă, între mitropolit și domnitor a izbucnit un conflict.

Un boier pe nume Bogdan, fugit din Moldova, unde era și căsătorit, la curtea lui Radu cel Mare, dorea să o ia de soție acum pe sora domnitorului.

Mitropolitul Nifon, cunoscând situația, a refuzat categoric să accepte o asemenea situație, afurisindu-l pe boierul moldovean și pe toți cei care ajutaseră la o asemenea faptă.

Tot atunci a proorocit și despre necazurile care aveau să se abată asupra domnitorului, a boierului și a țării, și care aveau să se împlinească întocmai.

Toate acestea i-au atras mânia domnitorului, care a poruncit ca sfântul ierarh să fie alungat din țară (pe la anul 1505) și tratat ca un proscris.

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Moartea și posteritatea

Mitropolitul a plecat atunci și din Țara Românească și, după un popas la Sofia, s-a retras din nou la Sfântul Munte, la mănăstirea de metanie, Dionisiu, de unde plecase.

A trecut la Domnul în ziua de 11 august 1508, fiind în vârstă de 90 de ani.

După doar șapte ani, în anul 1515, domnitorul Neagoe Basarab al Țării Românești (1512-1521) a trimis la Muntele Athos o delegație condusă de logofătul Danciul pentru a cere și a aduce înapoi în țară moaștele sfântului Nifon, pentru a-i putea cere astfel iertare acestuia și a răscumpăra greșelile domnitorului Radu și ale poporului față de sfântul mitropolit.

Așezate într-un coșciug de lemn și însoțite mitropolitul Neofit de Anchialos și de mai mulți călugări de la mănăstirea Dionisiu, moaștele sfântului au fost purtate cu cinste până în Țara Românească.

Moaștele sfântului Nifon au ajuns la mănăstirea Dealu pe 16 august 1517, fiind așezate pe mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de dezlegare a domnitorului de blestemul ce-l pusese sfântul asupra sa, și tot atunci s-a făcut proslăvirea sfințitului Nifon.

Așezate într-o raclă de argint aurit, moaștele sfântului au fost înapoiate, cu toată cinstea, mănăstirii Dionisiu.

Capul și o mână a sfântului au fost dăruite de monahii de aici domnitorului, care le-a așezat în noua mănăstire ctitorită de el la Curtea de Argeș.

În anul 1949, moaștele sfântului Nifon au fost mutate în Catedrala mitropolitană din Craiova.

În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sf. Nifon al Constantinopolului în întreaga țară și înscrierea sa în calendarul bisericesc anual.

 

Sfinte moaște

Părticele din moaștele Sf. Nifon se găsesc și în România:

- în Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova

- în Catedrala Mitropolitană din Târgoviște

- în Biserica Mănăstirii Mihai Vodă din București

- la Mănăstirea Curtea de Argeș

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea: Podobie: Cu faptele strălucind…

Cu faptele dreptei credințe strălucind, toată Biserica ai luminat, însoțindu-te cu smerenia cea dătătoare de înălțare, tu, cinstea cea mărită a celor două sfinte locașuri, podoaba și înfrumusețarea patriarhilor, Mărite Nifon. Iar acum umple de dumnezeiești daruri pe cei ce cu credință te măresc pe tine.

Condac, glasul al 4-lea Podobie: Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce…

Pomenirea nevoințelor tale cea strălucită și de lumină purtătoare răsărind în chip luminat, veselește, Părinte, sufletele tuturor celor binecredincioși; iar atingerea de sfintele tale moaște îndulcește simțirile lor, îndulcindu-le. Pentru aceasta, după cuviință te mărim, înțelepte Nifon, de Dumnezeu cugetătorule, părintele nostru.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Nifon, patriarhul Constantinopolului si pe: basilica.rodoxologia.roro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Anatolie al Constantinopolului (†458)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Anatolie al Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Anatolie al Constantinopolului a fost patriarh al Constantinopolului între anii 449 și 458. Deși făcea parte din tradiţia școlii catehetice din Alexandria, Anatolie a condamnat erezia lui Eutihie și Dioscor. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă la data de 3 iulie.

Sf. Ier. Anatolie, patriarhul Constantinopolului (†458)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Anatolie, patriarhul Constantinopolului (†458) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

Anatolie s-a născut în Alexandria, Egipt. Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută, dar s-a născut în a doua jumătate a secolului al IV-lea. A primit o educație aleasă, studiind filosofia.

Anatolie a fost hirotonit diacon de Sfântul Chiril al Alexandriei. În anul 431 Anatolie a fost prezent la Sinodul III Ecumenic de la Efes, la care Sfinții Părinți au condamnat învățăturile greșite și înșelătoare ale lui Nestorie.

După moartea Sfântului Chiril, Anatolie a rămas în continuare diacon pe lângă scaunul patriarhal al Alexandriei, ocupat de acum de papa Dioscor.

În anul 449, cu sprijinul împăratului Teodosie al II-lea și a susținătorilor acestuia, s-a organizat așa numitul „Sinod Tâlhăresc” de la Efes, în timpul căruia a fost destituit Patriarhul Flavian al Constantinopolului.

Anatolie, care mai înainte fusese delegatul lui Dioscor și datorită influenței pe care acesta din urmă o avea pe lângă împărat, este numit Patriarh al Constantinopolului.

Întrucât numele lui era asociat cu cel al lui Dioscor, Anatolie era bănuit că pledează în favoarea eutihianismului.

Însă, după ce a fost uns Patriarh al Constantinopolului, acesta condamnă în mod public nu numai învățăturile lui Eutihie ci și pe cele ale lui Nestorie.

De asemenea, își pune semnătura sa atât în scrisorile lui Chiril împotriva lui Nestorie cât și în cele ale papei Leon cel Mare împotriva lui Eutihie.

În anul 450 Anatolie, datorită marei sale râvne pentru restabilirea adevăratei credințe ortodoxe, condamnă, în cadrul unui sinod local din Constantinopol, atât erezia lui Eutihie cât și pe cea a lui Dioscor.

Împreună cu Papa Leon, el cere împăratului Marcian să convoace un sinod general împotriva lui Dioscor și a lui Eutihie.

Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 este prezidat de Anatolie împreună cu delegații romani ai papei Leon.

Părinții Sinodului calcedonian au afirmat dogma despre cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, dumnezeiască și omenească, neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite, Dumnezeu adevărat și om adevărat.

Sinodul a adoptat de asemenea și renumitul canon 28 care a confirmat canonul 3 din cadrul celui de-al doilea sinod ecumenic ce punea pe picior de egalitate în cinstire Biserica din Constantinopol cu Biserica din Roma, iar bisericile din Asia Mică, Grecia și cele din regiunea Mării Negre au fost plasate sub jurisdicția Patriarhului de Constantinopol.

Pe 3 iulie 458, după o viață de luptă statornică împotriva ereziei și pentru afirmarea adevărului, Patriarhul Anatolie moare, aparent de mâna susținătorilor lui Dioscor.

 

Imnografie

Patriarhul Anatolie şi-a adus o contribuţie importantă la tezaurul imnografiei Bisericii Ortodoxe.

A compus tropare şi canoane pentru slujbele de duminică, pentru anumite praznice împărăteşti (cum ar fi Naşterea Domnului şi Botezul Domnului) şi pentru mai mulţi mari mucenici: Sfântul Pantelimon, Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dimitrie.

În cărţile de slujbă româneşti troparele sale sunt numite „anatoliceşti”.

 

cititi mai mult despre Sfântul Ierarh Anatolie, patriarhul Constantinopolului si pe doxologia.ro

Sfântul Ierarh Tarasie, patriarhul Constantinopolului (730 – 806)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului

Cel întru sfinți părintele nostru Tarasie al Constantinopolului, (gr. Ταράσιος), a fost patriarh al Constantinopolului între anii 784-806 (precedat de Pavel al IV-lea, urmat de Nichifor I). A acceptat tronul constantinopolitan cu condiția convocării unui Sinod Ecumenic care să tranșeze chestiunea cinstirii icoanelor. Prăznuirea lui se face pe 25 februarie.

 

Viața

Se crede că Tarasie s-a născut la Constantinopol în preajma anului 730, fiind fiul Encratiei și al lui Gheorghe, un judecător de rang înalt. Provenea dintr-o familie ilustră, având legături de sânge cu familia viitorului patriarh, Sf. Fotie cel Mare. A primit o educație aleasă și a urmat o carieră în administrația civilă a Imperiului Bizantin.

A fost repede promovat la curtea împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale, Binecredincioasa Irina Împărăteasa. A ajuns până la rangul de senator și în cele din urmă a devenit secretar imperial (asekretis) al lui Constantin al VI-lea și al împărătesei Irina.

În acea vreme, Biserica era răscolită de tulburările iconoclaste. Patriarhul Pavel al IV-lea, care fusese inițial un susținător al iconoclaștilor, însă mai apoi se pocăise, a demisionat din funcție pe motiv de boală și de vârstă înaintată. S-a retras la o mănăstire și a îmbrăcat Marea Schimă.

Când împărăteasa Irina și fiul ei Constantin au apelat la el, cerându-i sfatul cu privire la succesorul său, Pavel le-a recomandat drept cel mai potrivit urmaș pe Tarasie, care la acea vreme era încă mirean. Însă, deși era mirean, Tarasie era, ca mulți dintre membrii familiilor bizantine de vază, cunoscător în ale teologiei, iar alegerea unor mireni competenți ca episcopi nu era un lucru nemaiauzit în istoria Bisericii.

Când împăratul și împărăteasa i-au oferit această însărcinare, Tarasie a refuzat multă vreme, considerându-se nevrednic de a primi un asemenea rang. În cele din urmă, a cedat insistențelor, însă cu condiția ca un Sinod Ecumenic să fie convocat pentru a rezolva problema ereziei iconoclaste.

Tarasie a fost repede hirotonit diacon, apoi preot și în cele din urmă ca episcop. Pe 25 decembrie 784, episcopul Tarasie a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului.

Pe 17 august 786, sinodul a fost convocat în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol pentru a discuta chestiunea iconoclastă. Lucrările au fost însă întrerupte de niște trupe de soldați răzvrătiți care i-au alungat pe participanții la sinod. Abia în anul următor, în septembrie 787 a fost convocat din nou sinodul, de data aceasta la Niceea.

La lucrări au luat parte 367 de episcopi. Patriarhul Tarasie a prezidat lucrările acestui al VII-lea Sinod Ecumenic, cunoscut și sub numele de „al doilea Sinod de la Niceea”. Sinodul a condamnat iconoclasmul și a validat formal practica cinstirii icoanelor.

Patriarhul Tarasie a avut o poziție moderată față de foștii iconoclaști, ceea ce i-a atras criticile Sf. Teodor Studitul și ale sprijinitorilor lui. Cu toate acestea, episcopii care s-au pocăit de iconoclasmul lor au fost reprimiți în Biserică.

Opt ani mai târziu, în ianuarie 795, Tarasie a fost implicat în divorțul lui Constantin al VI-lea de soția lui, Maria din Amnia. Pentru a obține divorțul, împăratul Constantin a calomniat-o pe împărăteasa Maria, soția lui și nepoata Sf. Filaret cel Milostiv, pentru a o putea trimite la mănăstire și a se putea căsători cu o altă femeie, Teodota, cu care era înrudit.

Comunitatea monahală a fost scandalizată. Patriarhul Tarasie însuși a refuzat sa recunoască desfacerea căsătoriei împăratului, motiv pentru care a căzut în dizgrație. La scurtă vreme însă, Constantin a fost detronat de mama lui, împărăteasa Irina.

Patriarhul Tarasie a păstorit Biserica vreme de douăzeci și patru de ani. A trăit o viață de nevoință aspră, mulțumindu-se cu puțin. Şi-a cheltuit averile în chip bineplăcut lui Dumnezeu, îngrijindu-se să aducă alinare celor bătrâni, nevoiași, văduvelor și orfanilor.

De Sfintele Paști, a slujit el însuși la masa pe care o pregătise pentru săraci. A rămas patriarh al Constantinopolului și în timpul domniei împărătesei Irina și apoi al împăratului Nichifor I, slujindu-i cu credință și înțelepciune pe toți.

A trecut la Domnul pe 25 februarie 806, la Constantinopol. A fost înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o pe malul Bosforului.

 

Imnografie

Tropar (Glasul al 4-lea)

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Tarasie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Tropar (Glasul al 3-lea) – tradus din limba engleză

Ca o lumină a Duhului ai strălucit, împodobit cu viață aleasă și îmbrăcat în veșmintele arhieriei. Potolit-ai tulburarea ereziei și stâlp și temelie a Bisericii te-ai făcut, pentru care lăudăm nevoința ta, sfinte părinte Tarasie.

Condac (Glasul al 3-lea)

Ca un soare mare, cu strălucirile dogmelor și ale minunilor luminezi totdeauna plinirea lumii, tăinuitorule al celor cerești, preafericite Tarasie.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 198, 220), Sf. Ierarh Tarasie se zugrăvește ca un bătrân ierarh de statură potrivită, palid la față, cu nările late, puțin pleșuv, cu sprâncene groase și barba stufoasă, neagră sau sură și ascuțită și chipul vesel.

Se zugrăvește și în icoana Sinodului al VII-lea Ecumenic, alături de împăratul Constantin și împărăteasa Irina, împreună cu trimișii papei Adrian I al Romei și cu ceilalți sfinți părinți care au luat parte la sinod.

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (730 - 806) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (730 – 806) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult pe despre Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului si pe: basilica.rowww.crestinortodox.rodoxologia.ro

Flavian Mărturisitorul (†449)

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Flavian Mărturisitorul

Părintele nostru în rând cu sfinții Flavian Mărturisitorul (numit și Phlabianus) a fost Patriarh al Constantinopolului din 446 până în 449. Sfântul Flavian Mărturisitorul este pomenit de Biserica Ortodoxă la 16 februarie.

 

Viața

Sfântul Flavian a devenit patriarh după moartea sfântului patriarh Proclu, într-o perioadă de tulburări și erezii care amenințau unitatea Bisericii.

În anul 448, Sfântul Flavian a convocat un sinod local la Constantinopol pentru a examina erezia lui Eutihie, care admitea doar o fire (cea divină) a Domnului Iisus Hristos. Persistând în eroarea sa, ereticul Eutihie a fost excomunicat de Biserică și privat de demnitățile sale. Totuși, Eutihie avea un protector puternic în persoana lui Hrisafie, un eunuc apropiat împăratului Teodosie al II-lea.

Prin intrigi, Hrisafie l-a adus pe patriarhul Dioscor al Alexandriei de partea lui Eutihie și a primit permisiunea împăratului să convoace ceea ce se va numi „Sinodul tâlhăresc de la Efes”. Dioscor a prezidat acest sinod, obținând achitarea lui Eutihie și demiterea Patriarhului Flavian prin amenințări și presiuni. Sfântul Flavian a fost bătut cu cruzime în timpul lucrărilor acestui sinod de către niște călugări obraznici conduși de un anume Barsum.

Chiar și președintele sinodului, Dioscor a luat parte la această bătaie. După aceasta, Sfântul Flavian a fost pus în lanțuri și a fost condamnat la exil în Efes. Sinodul l-a reabilitat pe Eutihie. Flavian a murit curând după acestea, în 11 august 449, din cauza rănilor primite. El a fost înmormântat în secret.

Sfânta Împărăteasă Pulcheria s-a retras de la curtea imperială. Papa Leon cel Mare, ai cărui delegați au fost ignorați în timpul sinodului, a protestat și a declarat nule deciziile sinodului.

În curând, intrigile lui Hrisafie au fost dezvăluite. Moartea subită a împăratului Teodosie, în 28 iulie 450 a readus-o pe sora sa, Pulcheria, pe tronul imperial, ea căsătorindu-se cu generalul Marcian care a devenit astfel împărat. Prin eforturile împărătesei, moaștele sfântului Patriarh Flavian au fost transferate cu mare pompă de la Efes la Constantinopol. Sinodul de la Calcedon, convocat în 451, l-a condamnat pe Eutihie, a confirmat Tomosul Papei Leon și l-a canonizat pe Flavian ca mucenic.

 

cititi mai mult despre Sfîntul Flavian Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului si pe paginiortodoxe.tripod.com

Sfântul Ierarh Evloghie, patriarhul Alexandriei (secolul al VI-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Evloghie, Patriarhul Alexandriei

Cel întru sfinți părintele nostru Evloghie al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei între anii 579 și 607 (Precedat de Ioan al IV-lea, Urmat de Teodor I). Evloghie a fost un râvnitor luptător împotriva ereziilor din vremea lui, și mai ales împotriva monofizitismului sub diferitele lui forme. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 13 februarie.

 

Viața

Sirian de neam, s-a făcut călugăr la Antiohia. Văzând că erorile lui Eutihie au aruncat Bisericile din Siria și Egipt în negura păcatelor și a greșelilor dogmatice, Evloghie a învățat din greșelile lor și s-a făcut apărător al credinței ortodoxe propovăduite de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon. A fost hirotonit preot în Antiohia de către patriarhul Anastasie I al Antiohiei (561-571 și 594-599) și a devenit stareț al mănăstirii Maicii Domnului din Antiohia.

În anul 579 a fost ales patriarh al Alexandriei. Către anul 582, patriarhul Evloghie s-a întâlnit cu viitorul papă Grigorie cel Mare în Constantinopol, cu care a legat o frumoasă prietenie. Din corespondența lor s-au păstrat doar scrisorile trimise de papa Grigorie între anii 595 și 600. În una din acestea, scrisă probabil în iunie 598, papa Grigore îi dă lui Evloghie detalii despre misiunea reușită a sfântului Augustin de Canterbury în Anglia. Într-o altă scrisoare, patriarhul Grigorie recunoaște că Cathedra Petri, autoritatea apostolică, nu este un privilegiu local, ci ea este constituită din comuniunea trei scaune patriarhale: Roma, Antiohia și Alexandria.

Patriarhul Evlogie a trecut la Domnul în anul 607.

Sf. Ier. Evloghie, Patriarhul Alexandriei (secolul al VI-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Evloghie, Patriarhul Alexandriei (secolul al VI-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Posteritatea

Deja, la puțini ani după moartea sa, Ioan Moshu îl numește „cel întru sfinți Evloghie al Alexandriei”, „marele Evloghie” și „dumnezeiescul și iubitorul de mucenici Evloghie” în Limonariu, unde capitole 146-148 sunt legate de viața lui, iar capitolul 195 face mențiune de moartea lui Evloghie.

Capitolul 146 povestește o vedenie a patriarhului Evloghie în care i s-a arătat mucenicul Iulian, și „care l-a îndemnat să ridice biserica lui, care era stricată de vreme și învechită și amenința cu căderea. Iar dumnezeiescul și iubitorul de mucenici Evloghie a pus mâna cu multă râvnă și a ridicat biserica lui, zidind-o din temelie, împodobind-o cu tot felul de podoabe cum se cuvenea mucenicului.”

 

Scrieri

În scrierile sale, Patriarhul Evloghie respinge greșelile novațienilor, dintre care câteva grupuri mai existau în eparhie în vremea lui. Evloghie mărturisea credința în uniunea ipostatică a celor două firi în Hristos împotriva lui Nestorie și Eutihie. În plus de diferitele lucrări și comentarii împotriva ereticilor, Evloghie a scris 11 discursuri în apărarea papei Leon cel Mare și a Sinodului IV Ecumenic de la Caelcedon. Din toate scrierile lui s-a păstrat doar o predică la Duminica Floriilor și câteva fragmente disparate din alte scrieri.

Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei (†619/620)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei

Cel întru Sfinți Părintele nostru Ioan cel Milostiv (†620) a fost patriarh al Alexandriei la începutul secolului al VII-lea (610–619). A fost numit astfel din pricina dărniciei de care a dat dovadă, împărțind marea avere a Patriarhiei Alexandriei celor săraci și celor necăjiți. Principala sursă pentru reconstituirea biografiei sale este Viața sa scrisă de Leontie de Neapole, din Cipru. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 12 noiembrie.

 

Tinerețea și hirotonia întru patriarh

Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 550 la Amathus (aproximativ 15 km E de Limassol), în Cipru, ca fiu al patricianului Epifanie, guvernatorul insulei. S-a căsătorit și a avut copii, dar, rămânând văduv, a fost chemat să devină patriarh al Alexandriei la propunerea prietenului său Nichita, prefect imperial al orașului. Scaunul calcedonian al Alexandriei era vacant din anul 609, de la moartea Patriarhului Teodor în timpul cuceririi orașului de către Nichita. Ioan a fost înscăunat în anul 611, fiind al cincilea episcop calcedonian al Alexandriei cu acest nume.

 

Milostenia

Sfântul Ioan era cunoscut pentru milostenia sa sau ajutorarea săracilor (eleemosyne în limba greacă, de unde și numele său de Eleemon, „Milostivul”). Unui om care se minuna de marea lui dărnicie i-a povestit o vedenie pe care o avusese, în care Milostenia îi apăruse ca o fecioară frumoasă, spunându-i că ea era cea dintâi fiică a Domnului. Patriarhia Alexandriei avea la dispoziția sa bogății imense, atât în bani cât și din diferite întreprinderi comerciale, precum navigația, iar Ioan a pus toate acestea la dispoziția săracilor.

Nu era darnic doar cu bunurile Patriarhiei, ci și cu ale sale. Se spune că o dată, primind în dar o pătură cu cusături scumpe, n-a putut adormi până nu a vândut-o, dând banii săracilor. Se afla mereu la dispoziția oricui avea o rugăminte, o plângere sau o cerere. Uneori dărnicia sa părea excesivă. Într-un rând, unul din ajutoarele sale a băgat de seamă că un om încerca să-l înșele pe Sfântul Ioan, revenind de mai multe ori, deghizat, să ia milostenie și ajutorul i-a zis aceasta Sfântului.

Atunci patriarhul a zis că omul acela care lua de fiecare dată alt chip putea fi chiar Hristos. Altă dată, a ajuns să se certe rău cu prietenul său Nichita când acesta, încercând să contribuie mai mult la eforturile de război împotriva perșilor ale împăratului Heraclie, a vrut să-și aproprieze unele din bogățiile Bisericii în acest scop. Ioan a rezistat acestor încercări, iar în sfârșit Nichita și-a cerut iertare.

Grija lui nu s-a mărginit doar la turma lui din Alexandria, ci s-a extins și către poporul din Palestina, când acesta suferea din pricina invaziei perșilor și a jefuirii Ierusalimului. Ioan a trimis în mai multe rânduri ajutoare în Palestina și a primit în Alexandria pe mulți dintre cei refugiați din calea perșilor.

 

Activitatea duhovnicească și relațiile cu necalcedonienii

Ioan s-a îngrijit atât de hrana trupească, cât și de hrana duhovnicească, astfel că la întâlnirile de la palatul patriarhal nu vorbea decât din Scriptură sau alte lucruri duhovnicești. I-a ocrotit pe învățații călători Sf. Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, și pe Ioan Moshu, autorul „Limonariului” (Livada duhovnicească), care i-au slujit ca sfătuitori și teologi. Rămânându-i fideli până la moartea sa (Cipru, 620), Sofronie și Ioan Moshu au și scris împreună prima biografie a patriarhului Ioan cel Milostiv, din care nu se mai păstrează astăzi decât rezumate.

Sfântul Ioan s-a remarcat în acea vreme și pentru blândețea și îngăduința arătate față de necalcedonieni și este chiar venerat ca sfânt în Biserica coptă și de Biserica etiopiană. În ciuda faptului că detesta violența, a fost un ferm susținător al doctrinei calcedoniene și s-a folosit de abilitățile teologice ale unor Sofronie și Ioan Moshu pentru a o apăra și a o răspândi. Ca urmare a blândeții și puterii sale de convingere, numărul calcedonienilor din oraș a crescut înzecit în timpul cât a fost patriarh, după cum ne spune Viața sa (scrisă de Leonțiu de Neapoli pe la jumătatea secolului al VII-lea).

 

Plecarea din Alexandria și adormirea întru Domnul

Ioan s-a împotrivit public împăratului Heraclie, atunci când acesta a încercat, la început, să impună erezia monotelismului (conform căreia în Hristos s-ar fi găsit două naturi, divină și umană, dar o singură „energie”) ca soluție de compromis în schisma asupra Calcedonului, dar nu a apucat să ia parte la marile controverse care au apărut mai apoi. Sfântul a fost silit sa fugă din Alexandria din pricina invadării Egiptului de către perși în anul 619. Întorcându-se în Cipru, la scurt timp a adormit întru Domnul (620). Moaștele sale s-ar găsi în biserica San Giovanni din Bragora (Veneția), o biserică de la începutul secolul al VIII-lea

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Întru răbdarea ta ți-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase, întru rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind și pe aceia îndestulând. Dar te roagă lui Hristos Dumnezeu, Ioane milostive fericite, să mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 2-lea:

Bogăția ta o ai împărțit săracilor și cerească bogăție acum ai luat, Ioane preaînțelepte. Pentru aceasta toți pe tine te cinstim, săvârșind pomenirea ta, o, cel asemenea cu milostenia numite.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Ioan Milostivul se zugrăvește bătrân, cu barba albă, lungă, ascuțită, poartă un înscris care zice: „Cu aceste fericite puteri și noi, Iubitorule de oameni Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt…” (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pag. 152, 190.) Se zugrăvește în veșminte de episcop.

 

Tropar

Glasul 8

Întru răbdarea ta ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase, întru rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulând. Dar, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Ioan, Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei si pe: basilica.ro; doxologia.ro