Sfântul Ierarh Eutihie, patriarhul Constantinopolului († 582)
Sfântul părintele nostru Eutihie al Constantinopolului (m. 582) a fost patriarh al cetății Constantinopolului – precedat de: Sf. Mina; Sf. Ioan al III-lea (Scolasticul), urmat de: Sf. Ioan al III-lea (Scolasticul); Sf. Ioan al IV-lea (Postitorul) - și a apărat cu tărie Biserica împotriva ereticilor.
Este prăznuit la 6 aprilie.
Sfântul Eutihie, Patriarh al Constantinopolului, s-a născut în provincia Frigia și a fost crescut de părinți binecunoscuți și credincioși. De la o vârstă fragedă, viitorul sfânt a studiat științele.
În timpul acestor studii, Eutihie a aflat cu cât este mai măreață ințelepciunea lui Dumnezeu în comparație cu orice știință.
După ce a realizat aceasta, el s-a alăturat unei mănăstiri din Amasia pentru a-și trăi viața în slujba Domnului.
Sfântul a primit aprobarea Sfântului Patriarh Mina al Constantinopolului pentru a deveni succesorul acestuia deoarece starea sănătății lui Mina se înrăutățise.
Chiar Apostolul Petru a apărut într-o vedenie a Împăratului Iustinian cel Mare insistând ca Eutihie sa devină patriarh.
În primii ani ca patriarh, Eutihie a convocat Sinodul V Ecumenic, la care au fost anatematizate unele erezii.
Însă, deoarece chiar Împăratul Iustinian ar fi fost înșelat, Eutihie a avut mai mari probleme luptându-se cu erezia aftartodochetismului care susținea că Iisus Hristos nu putea să sufere în timpul morții de pe Cruce.
Împăratul s-a mâniat pe Eutihie și l-a trimis în exil la o mănăstire a Amasiei în anul 565.
Trăind o viață ascetică în exil, sfântul a continuat să slujească Domnului cu sârguință. A vindecat bolnavi și a dezlegat pe mulți.
După ce perșii au invadat și ruinat Amasia, sfântul s-a rugat Domnului ca grânele strânse să nu se termine; rugăciunea i-a fost ascultată. De asemenea Eutihie a primit darul profeției, el prezicând succesorii lui Iustinian.
După doisprezece ani de exil, în anul 577, Eutihie s-a întors la poziția ce i se cuvenea. La data de 6 aprilie, anul 582, și-a adunat clerul după care a adormit în pace.
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Eutihie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, glasul al 8-lea:
Să lăudăm toți cu credință pe dumnezeiescul Eutihie, și cu dragoste să-l fericim, ca pe un mare păstor și slujitor, și preaînțelept învățător și izgonitor al eresurilor. Că se roagă Domnului pentru noi toți.
Viața Sfântului Ierarh Eutihie, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Eutihie, patriarhul Constantinopolului(†582) – foto preluat de pe doxologia.ro
Țara Frigiei și satul ce se numea Dumnezeiesc a fost patria Sfântului Eutihie, pe care el după aceea îngrădindu-l cu ziduri de piatră, a zidit într-însul o biserică mare în numele Sfinților patruzeci de Mucenici și a făcut acolo obște de bărbați îmbunătățiți, care petreceau viața îngerească în rânduiala monahicească, pentru ca nu numai cu numele, ci și cu lucrul să fie satul acela Dumnezeiesc. Și de atunci nu numai sat, ci cetate puternică s-a făcut, cu sârguința sfântului. Părinții lui au fost Alexandru, cu rânduiala ostaș, și Sinezia, fiica unui cinstit și îmbunătățit preot Isihie, care slujea în biserica Augustopoliei.
Iar Sinezia, când purta în pântece pe acest dreptcredincios rod, odihnindu-se într-o noapte pe pat, s-a văzut pe sine într-o lumină negrăită strălucind și s-a înspăimântat, apoi gândea în sine, ce să însemne aceasta. Dar a fost ca o însemnare a luminii celei duhovnicești, care avea să se nască dintr-însa, adică a luminătorului multora, care erau în întunericul rătăcirii. Pentru că Domnul pe robul său – precum altădată pe Ieremia Proorocul mai înainte de a ieși din pântecele maicii sale, l-a sfințit și l-a însemnat să fie mare arhiereu și lumină a lumii. Și a fost botezat pruncul de bunicul său mai sus amintit, adică de prezbiterul Isihie, și a fost dat la învățătura cărții, căci se arătau din copilăreasca lui vârstă semnele rânduielii în care avea să fie. Pentru că pruncii ce erau de o seamă cu el, care mulți învățau la prezbiterul acela, jucându-se și scriindu-și numele pe ziduri, se numeau unii prezbiteri, alții cu alte dregătorii, iar acest fericit prunc și-a scris vrednicia patriarhiei lui astfel: „Eutihie patriarhul”, ca și cum proorocea, adeverind cinstea patriarhiei, ce era să i se dea de la Dumnezeu.
Iar când era de doisprezece ani, a fost trimis de părinți și de moșul lui la Constantinopol pentru învățătura cea mai mare. Acolo sporind bine în înțelepciunea cea din afară și pe mulți covârșindu-i, s-a convins că înțelepciunea din afară nu este de sus pogorâtă, după cuvintele Sfântului Apostol Iacov; ci pământească, sufletească, diavolească – adică care caută bunătăți pământești, slujind poftelor întru simțirile trupești cele iubitoare de desfătări ale sufletului, și urmând diavolului mândriei care nu le aduce iubitorilor săi nici un rod duhovnicesc. Iar înțelepciunea cea de sus este curată mai întâi, după aceea pașnică, blândă, bineascultătoare, plină de milă și de rodurile cele bune, cu care se satură iubitorii ei.
Deci, înțelepciunea care se coboară de sus căutând-o acest binecunoscător tânăr cu sârguință și cu minte bărbătească, apoi aflând-o, a pus sfat bun în mintea sa, ca nu lumii, ci lui Dumnezeu să slujească în ceata monahicească. Deci ajungând la vârsta și la anii bărbatului desăvârșit și gândind în minte la călugărie cu neschimbat scop, i s-a întâmplat, după rânduiala lui Dumnezeu, puțină împiedicare, care l-a oprit oarece vreme de la rânduiala monahicească. Aceasta s-a întâmplat astfel: Mitropolitul cetății Amasia și alți oarecare din cei cinstiri au silit pe fericitul cu mare rugăminte, ca să primească chiar și fără de călugărie episcopia cetății Lazichia. Deci fericitul Eutihie, supunându-se voii mitropolitului și a celorlalți ca însăși voii lui Dumnezeu, s-a dat pe sine, ca un miel celui ce-l tunde, arhiereului acela al Amasiei, care zăbovea atunci la Constantinopol pentru oarecare trebuințe bisericești. Iar acela luându-l pe el, l-a dus în biserica Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, ce se numea Urbichiul, căci fusese ridicată cândva de către Urbichie, voievodul Răsăritului, și acolo la un loc deosebit, i-a tuns perii lui întru clericia bisericească. Iar când se tundea el, din întâmplare i-au căzut toți perii în sfânta apă din cristelniță și grăiau cu mirare cei ce erau de față, că maica (Sfânta Scăldătoare), ce l-a născut pe el cu duhovnicească naștere (adică cu botezul), chiar aceea i-a fost primitoare din tunderea clericiei lui, primind într-însa perii lui.
După aceasta a fost hirotonisit diacon, apoi prezbiter, în al treizecilea an al vieții sale. Și acum fiind aproape de primirea vredniciei episcopiei, rânduind purtarea de grijă a lui Dumnezeu cele mai bune pentru robul Său în vremea cea viitoare, a schimbat acest sfat și s-a dat altui bărbat acea episcopie a Lazichiei. Iar Sfântul Eutihie, având scopul cel mai dinainte spre călugărie, s-a dus într-una din mănăstirile Amasiei și s-a îmbrăcat în călugărească rânduială. Iar mănăstirea aceea era zidită de sfinții bărbați Meletie, Uranie și Selevchie, din care doi, Meletie și Selevchie, fuseseră odată episcopi, fiecare la vremea sa, ai Bisericii din Amasia și în sfințenia lor au odihnit întru Domnul, dând din mormintele lor tămăduiri bolnavilor, prin minuni. Și se povestește de acel mare Selevchie, că și în viața sa fusese făcător de minuni. Pentru că odată, cuprinzând țara aceea o foamete mare și alergând la Sfântul Selevchie, pentru hrană, mulțime fără număr de săraci și scăpătați, el și-a deșertat toate hambarele. împărțitorul de grâu nemaiavând ce să împartă la cei ce cereau și nesuferind supărările de la dânșii, s-a dus la sfântul și i-a dat cheile. Iar el luând cheile, le-a pus pe patul său și toată noaptea s-a rugat lui Dumnezeu să nu omoare cu foame pe poporul său, ci să le trimită hrană cu atotputernica Sa mână.
Și a doua zi s-a găsit hambarul atât de plin de grâu, încât nici ușile nu era cu putință a se deschide. Și lua poporul fără de opreală, cât le trebuia și cât putea să ia și, luându-se din grâu, nu se împuțina. Iar pentru câți au luat cu măsură și cu număr, acel număr de măsuri a fost socotit laolaltă o sută de mii de măsuri din grâul scos din hambarele lui Selevchie, care îl înmulțise Dumnezeu cu rugăciunile aceluia. Acestea despre Sfântul Selevchie. Iar mormântul Sfântului Uranie – care a împodobit odată scaunul în Iberia și a fost îngropat acolo asemenea s-a arătat dătător de tămăduiri pentru toate neputințele. De niște bărbați ca aceștia a fost zidită mănăstirea Amasiei, în care, după aceea, primind Cuviosul Eutihie asupra sa îngerescul chip cu îmbrăcăminte călugărească, și-a încins mijlocul său cu adevărul, a luat armele lui Dumnezeu și a fost pus arhimandrit al tuturor mănăstirilor din mitropolia Amasiei și ales povățuitor al călugărilor.
În acea vreme împărățea Iustinian cel Mare, de către care au fost chemați arhiereii la al cincilea Sinod a toată lumea. Și se întâmplase atunci că mitropolitul Amasiei era cuprins de o boală și l-a rugat pe Cuviosul Eutihie Arhimandritul, ca să se ducă în locul lui la sinod în Constantinopol. Deci, gătindu-se fericitul de cale, i s-a arătat în vis o vedenie în acest fel: Degetul lui Dumnezeu îl vedea întins pe tăria cerului, spre muntele ce era deasupra mănăstirii lui, care era foarte înalt și avea pe el o biserică de rugăciune a Sfântului mucenic Talaleu. Deci, arătând degetul lui Dumnezeu înălțimea muntelui, s-a auzit un glas de sus, zicând către Eutihie: „Acolo vei fi episcop”.
Și deșteptându-se din somn, se minuna de vedenia aceea și nu se pricepea ce va fi aceasta. Iar aceea însemna cinstea cea înaltă a patriarhiei Constantinopolului, la care avea să se ridice, prin bunăvoința lui Dumnezeu. Iar după ce s-a dus la Constantinopol, atunci preasfințitul patriarh Mina, fiind bătrân și aproape de sfârșit, văzând pe fericitul Eutihie, a zis în chip proorocesc despre dânsul către clerul său, că acela are să fie patriarh după dânsul, și i-a poruncit ca să locuiască în casele cele patriarhicești. Și cu dragoste vorbea cu dânsul, îndulcindu-se cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate. Apoi l-a trimis și la împărat, vestindu-i aceluia mai înainte despre buna cunoștință și despre bunul obicei al bărbatului aceluia. Și din întâmplare erau în ceasul acela unii din eretici înaintea împăratului. Aceia au început a pune întrebări sfântului despre dogmele credinței și n-au putut să stea împotriva înțelepciunii lui și a duhului cu care grăia. Iar întrebarea le era aceasta: „Oare se cade să-i anatemizeze pe eretici după moartea lor?”. Și grăiau unii că asupra acelora care după moarte sunt cunoscuți ca eretici, nu se cade a pune anatema. Iar Sfântul Eutihie grăia împotrivă: „Cu adevărat, pe eretici se cade și după moarte a-i pedepsi cu anatema”. Și a adus mărturie din scriptura lui Iosie, împăratul Ierusalimului, cum că oasele închinătorilor de idoli celor morți, după mulți ani le-a scos din morminte și le-a ars cu foc. Deci, asemenea și pe eretici, după moartea lor, se cuvine a-i pedepsi. Din acel ceas Cuviosul Eutihie era iubit de împărat și de toți cinstit și lăudat.
În acea vreme, Sinodul încă neadunându-se, s-a îmbolnăvit preasfințitul patriarh Mina, fiind plin de zile, și s-a dus către Domnul. Și mulți din duhovniceasca rânduială căutând acea cinste de la împărat, cu daruri și cu mijlociri, împăratul, a cărui inimă era în mâinile lui Dumnezeu, gândea la fericitul Eutihie și a poruncit unuia din sfetnicii săi, bărbat cinstit, cu numele Petru, ca să păzească cu cinste pe arhimandritul Amasiei, ca să nu fugă în taină din Constantinopol, ferindu-se de lauda omenească. Atunci i s-a arătat sfântului o altă vedenie în vis, pe care singur mai pe urmă a spus-o casnicilor săi: „Mi se părea că vedeam o casă mare și prealu- minoasă și într-însa era un pat așternut cu podoabe de mare preț. Și ședea o femeie cinstită pe patul acela, cu numele Sofia, care, chemându-mă la sine, mi-a arătat podoabele sale. Atunci am văzut îndată acoperământul casei plin de zăpadă și pe un prunc care stătea în zăpadă, cu numele Soteric, care era gata să alunece și să cadă jos de pe acoperământ. Iar eu, apucând înainte, l-am coborât de pe acoperământ și din zăpadă și l-am izbăvit de la cădere”. Această vedenie a avut-o el în noaptea dinaintea alegerii lui la patriarhie, și s-a împlinit îndată.
Pentrucă acea cinstită femeie pe care o văzuse, cu numele Sofia, nu însemna altceva decât Sfânta Sofia, soborniceasca Biserică a Constantinopolului. Iar podoabele ei însemnau bisericeștile lucruri, în timp ce pruncul Soteric, care era gata să cadă de pe acoperământ, însemna dogmaticeasca mărturisire, care era aproape de eretica alunecare și cădere, având trebuință de grabnicul ajutor al bunului păstor. încă și împăratul a avut o dumnezeiască descoperire despre Cuviosul Eutihie, precum singur împăratul a spus senatului său și la tot clerul Bisericii celei mari, adeverind cu jurământ: „Fiind eu în biserica Sfântului Apostol Petru din Atira, la rugăciune, am dormitat și am văzut pe verhovnicul acela arătând cu mâna spre Eutihie și zicând către mine: «Acesta să se așeze episcop la voi»”.
Aceasta auzind-o toți, într-un glas au strigat: „Vrednic este! Vrednic este!”. Și a fost ridicat Sfântul Eutihie la scaunul patriarhiei Constantinopolului, după voirea și descoperirea lui Dumnezeu, în al patruzecilea an al vieții sale. Iar la începutul patriarhiei lui, adunân- du-se Sfinții Părinți în Constantinopol, s-a făcut Sinodul al cincilea din toată lumea, la care a fost Vigilie, papă al Romei celei vechi, Apolinarie, patriarhul Alexandriei, Domnos al Antiohiei, care împreună cu preasfințitul acesta Eutihie, Patriarhul Romei celei noi, și cu ceilalți Sfinți Părinți, au întărit dreapta credință, dând anatemei pe eretici și a lor socotință rău credincioasă.
Deci, îndreptând bine Sfântul Eutihie Biserica lui Hristos, a ridicat prigonire diavolul asupra sa, prin eretici și slujitorii săi. Pentru că, după câțiva ani, împăratul Iustinian s-a înduplecat de niște eretici, fiind amăgit în taină de dânșii și, sub chipul dreptei credințe, a început a semăna eresul aftartodochiților, adică al socotitorilor de nestricăciune, zicând că trupul lui Hristos, și mai înainte de moarte și de învierea Sa, a* fost nestricăcios, fiind nesupus omeneștilor pătimiri, pentru unirea dumnezeirii cu dânsul. Prin acea eretică socoteală, împăratul tulbura Biserica, silindu-i pe toți ca să creadă ca dânsul și să mărturisească. Și se împotrivea lui preasfințitul Patriarh Eutihie, spunându-i că o învățătură ca aceea nu este a Bisericii celei drept credincioase, ci a ereticilor. Și dovedea din dumnezeieștile Scripturi și din Sfinții Părinți, că trupul lui Hristos în toate a fost asemenea stricăcios ca al nostru, afară de păcat, și se afla sub pătimire. Pentru că, născându-se din Preacurata Fecioară, S-a înfășat în scutece și cu lapte S-a hrănit, tăiere împrejur a suferit și în toată viața Sa de pe pământ avea trebuință de hrană și de băutură. Cum ar fi suferit un trup nestricăcios și nesupus la patimi, piroane și suliță pentru noi? Ci numai una cunoaștem că este nestricăciunea Lui, că a fost slobod de stricăciunea păcatului și în mormânt nu S-a stricat. Însă împăratul nu numai că nu voia să asculte învățătura dreptcredincioasă a patriarhului, dar încă îl și silea în tot chipul, ca să se învoiască la acea socotință a lui. Și nevrând patriarhul să încuviințeze o rea credință ca aceea a împăratului, se mânia împăratul asupra lui foarte tare.
Iar mai pe urmă, după împotrivirile cele multe de amândouă părțile, împăratul Iustinian, fiind îndemnat de eretici și mai ales de eparhii Eterie și Adeia, a strâns o adunare fără de lege din episcopii cei de un gând cu ei, și a fost asta în anul al doisprezecelea al patriarhiei lui Eutihie. Și, purtând clevetiri mincinoase cu mărturii așijderea asupra celui nevinovat și sfânt, a făcut asupra lui judecată nedreaptă și a izgonit de pe scaun pe păstorul cel bun, pe bărbatul cel sfânt, pe dreptcredinciosul arhiereu Eutihie, iar în locul lui a ales pe mincinosul păstor Ioan, ce se numea scolastic, răucredincios și lingușitor. Iar Sfântul Eutihie, pe 22 ianuarie, la pomenirea Sfântului Apostol Timotei, a fost scos de mâinile ostașilor din biserică. Pentru că Eterie eparhul, mergând cu arme și cu sulițe, și ca o fiară cumplită răcnind, a poruncit să tragă afară cu sila pe sfântul și singur l-a dezbrăcat de arhiereștile veșminte și l-a trimis la izgonire în țara Amasiei. Apoi nici el însuși n-a scăpat de dumnezeiasca răzbunare; căci la vremea sa, el împreună cu cel de un gând și de un obicei prieten al său, Adeia, s-au lipsit de boierii, de bogății și de viață, și într-o zi amândoi, la 3 octombrie, cu dreaptă judecată au fost osândiți la moarte pentru răutățile lor și cu securea li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul lui Hristos, Eutihie, fiind dus în părțile Amasiei, în mănăstirea sa, petrecea acolo în post și rugăciuni și tămăduia neputințele omenești, cu darul lui Hristos, făcând multe minuni, dintre care unele se pomenesc aici.
Un oarecare om din cetatea Amasiei, ce se numea Androghin, era în mare mâhnire, împreună cu soția sa, că li se nășteau copiii morți. Adică mai înainte de a ieși din pântecele maicii, cel ce se năștea murea. Deci a alergat cu rugăminte și cu lacrimi la acest arhiereu al lui Dumnezeu, precum oarecând șunamiteanca la Elisei, ca să se roage lui Dumnezeu pentru dânșii, că doar și-ar vedea ei vii roadele însoțirii lor. Iar el, ungându-i pe amândoi cu sfânt untdelemn de la făcătoarea de viață Cruce și de la icoana Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, cea din Sozopoli, le-a zis: „Pruncului ce se poartă în pântece – căci femeia era îngreunată să-i puneți numele Petru și va fi viu”. Iar preotul Eustatie ce era lângă dânsul – scriitorul vieții acestuia a zis: „Dar de se va naște parte femeiască, cum se va numi?”. Iar sfântul, prorocind, grăia că parte bărbătească se va naște și Petru să se numească.
Și după împlinirea zilelor, a născut femeia prunc de parte bărbătească și l-a numit Petru, și a fost viu și a crescut. Și a mai născut după aceea și alt fiu, pe care, ducându-l în brațe la arhiereul lui Dumnezeu, întreba cum să-l numească. Iar el a zis: „Să se numească Ioan, de vreme ce în biserica Sfântului Ioan a auzit Domnul rugăciunea voastră”. Și au ajuns acei prunci în vârstă înaintată și moștenitori ai părinților lor.
Un prezbiter oarecare, fiind din sfatul bisericesc, a adus pe un fiu al său de patrusprezece ani, mut și surd, cu numele Nunehie, iar sfântul ungându-l cu sfânt untdelemn, i-a deschis auzul și i-a dezlegat limba, făcându-l a auzi și a vorbi.
Un oarecare din clericii bisericești, cu numele Chirii, avea un fiu ca de cinci ani, care asemenea, era mut și jumătate mort, și nici a muri, nici a trăi nu putea. Și pe acela arhiereul lui Dumnezeu cu rugăciunea l-a făcut sănătos și grăitor.
Iarăși din cetatea Zila i-au adus un prunc de patru ani, uscat, neavând nici puțină carne, decât oasele și pielea, care nu putea să mănânce altceva decât sugea puțin de la pieptul maicii sale. Și acela s-a tămăduit prin mâinile sfântului, fiind uns cu untdelemn sfânt. Asemenea, alt prunc, fiu al unui meșter din Amasia, căzând într-o boală năprasnică și fiind aproape de moarte, s-a sculat de la porțile morții, prin rugăciunile Sfântului Eutihie, plăcutul lui Hristos și cu ungerea sfântului untdelemn.
O femeie dintr-un sat mergea la cetate pentru trebuința sa, cu fiul său de șapte ani, împreună cu alți oameni, dar, întâmpinându-i vicleanul diavol de năprasnă, a rănit pe prunc la picioare și se tăvălea acesta pe pământ, neputând nicidecum să stea pe picioarele sale. Deci, luându-l maica sa împreună cu călătorii, l-au dus pe mâini în mănăstire la fericitul patriarh, rugându-se cu lacrimi, ca să se milostivească pentru dânsa și să-l tămăduiască pe fiul ei. Iar arhiereul, prin obișnuita lui doctorie, prin rugăciune și prin sfântul untdelemn l-a făcut sănătos, încât umbla bine ca și mai înainte.
Aproape de cetatea Amasiei era o mănăstire de femei care se numea Flavia. De acolo s-a adus la sfântul o fecioară tânără, care nu putea să se împărtășească cu Tainele dumnezeiești. Căci atunci când venea vremea împărtășirii, îndată năvălea asupra ei frică și cutremur și striga, întorcându-se și fugind de sfintele Taine. Iar dacă cândva cu sila i se dădeau Preacuratele Taine, îndată le vărsa, ca pe o amărăciune nesuferită, pentru că duhul cel viclean era într-însa. Deci, arhiereul lui Dumnezeu, făcând pentru dânsa rugăciuni cu dinadinsul la Dumnezeu, a izgonit dintr-însa duhul cel viclean. Iar fecioara, dobândind tămăduire, a primit fără tulburare dumnezeiasca împărtășire, din mâinile arhiereului.
Un tânăr care știa bine a împodobi bisericile cu zugrăveli, lucra în casa unuia, Hrisatie, cetățean al Amasiei, și luând de pe pereți zugrăveala cea veche, închipuia cu alta nouă sfintele icoane. Deci era acolo o închipuire veche a Venerei celei fără de rușine, pe care când a început a o șterge de pe perete, diavolul cel ce era în închipuirea aceea i-a vătămat mâna cu o boală cumplită, care se numește cancer. Și curgea mâna lui și se umpluse de puroi, și era o rană netămăduită, încât toți cei ce o vedeau, ziceau: „Se cade a o tăia, ca nu cumva tot trupul să-i putrezească”. Iar tânărul fiind în durerea aceea și în mâhnire mare, a alergat la plăcutul lui Dumnezeu, Eutihie, cu multă tânguire, cerând ajutor sănătății sale. Iar sfântul, făcând rugăciune către Dumnezeu pentru el și ungându-i mâna cu untdelemn sfințit, în trei zile l-a tămăduit desăvârșit și l-a liberat sănătos. Deci, cu acea mână tămăduită, tânărul acela, la locul unde luase vătămarea aceea, ștergând asemănarea zeiței celei fără de rușine, a făcut chipul celui fără de plată doctor al său, preasfințitul Patriarh Eutihie.
Asemenea și mâna altui tânăr, vătămată cu o boală netămăduită, pe care doctorii îl sfătuiau să o taie, a tămăduit-o sfântul. Iarăși, pe un îndrăcit l-au dus la sfântul, căci se muncea cumplit în toate zilele. Pe acesta fericitul l-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și i-a uns fruntea cu sfântul untdelemn, rănind puterea drăcească ca și cu o suliță de foc. Și a început tânărul acela cu un glas înfricoșat a răcni, scrâșnind cu dinții, încât se vedea că era muncit nu de un diavol, ci de mai mulți. După aceea, înțepenind, zăcea la pământ ca un mort și după puțin timp aceleași și mai cumplite pătimea mai multe zile. Iar sfântul se minuna, pentru ce atât de lungă vreme nu lasă îndrăcirea pe tânărul acela, și a poruncit lui Eustatie, preotul său și scriitorul vieții acestuia, ca să întrebe pe acel tânăr, cine și de unde este, ce fel îi este petrecerea și faptele lui și cum i s-a întâmplat îndrăcirea aceea”.
Deci, fiind întrebat tânărul, pe toate cele despre sine le-a mărturisit cu de-amănuntul, zicând: „Eu am fost monah în Mănăstirea Sfântului Ioan din Acropoli, și am lepădat de pe mine rânduiala monahicească și m-am dus în lume. Apoi am cunoscut o femeie, cu care am făcut multe păcate, de aceea pedepsindu-mă Dumnezeu, pătimesc acestea după cum vedeți, iar voi, dacă puteți ceva, ajutați-mă”. Aceasta auzind-o sfântul și făcând pentru dânsul rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, după obiceiul său, sfatuia pe acel tânăr să se întoarcă iarăși în mănăstirea sa, la monahiceasca rânduială. Și după ce tânărul a făgăduit cu hotărâre să facă aceasta, îndată s-a izbăvit de muncirea diavolească, cu rugăciunile arhiereului lui Dumnezeu, Eutihie.
Un om oarecare bolnav a alergat la cuviosul, cerând tămăduire, și a luat sănătate cu porunca să nu bea vin niciodată. Alt om, ducându-se cu aproapele său la judecată, s-a jurat cu nedreptate. Și cu pedeapsa lui Dumnezeu, a dreptului Judecător, pierzându-și vederea ochilor, un an întreg nu a văzut lumina, și ducându-l alții, a mers cu pocăință la acel făcător de minuni, mărturisindu-și păcatul său și căuta tămăduire de boala sufletească și de cea trupească. Și le-a câștigat pe amândouă prin dumnezeiasca milostivire, din arhiereasca putere, și prin rugăciunile cele primite de Dumnezeu, ale arhiereului lui Hristos, Eutihie, și s-a dus întru ale sale, văzând cu ochii ca mai înainte. încă și mulțime fără de număr de bărbați, femei și copii, cu felurite boli, alergau la acest bun doctor și toți câștigau grabnice tămăduiri, cu rugăciunile lui.
În timpul năvălirii perșilor, mulți oameni din cetățile pustiite și robite de primprejur adunându-se la Amasia și fiind foamete foarte mare, acest plăcut al lui Dumnezeu a făcut ca în mănăstirea sa să fie nelipsită hrana. Căci în toate zilele venind la mănăstirea lui popor fără de număr pentru hrană, când iconomii au spus sfântului că nu numai celor ce vin nu au ce să le dea, ci și singuri monahii nu au cu ce să se hrănească, fiindcă grâul și făina s-au sfârșit, el intrând în hambar și lipsa aceea desăvârșită văzând-o, s-a rugat lui Dumnezeu și mângâind pe frați, a zis: „Nădăjduiți și credeți spre Dumnezeu, că cele ce dați celor ce au trebuință, pe acelea îndoite vi le va da Dumnezeu. Căci cu neîndoire nădăjduiesc spre îndurările lui Dumnezeu, că precum în zilele lui Ilie, la Sarepta Sidonului, n-a scăzut la femeia cea văduvă vadra cu făină, așa și la noi acum nu vor lipsi cele de trebuință, ci vor mânca toți, se vor sătura și vor lăuda pe Domnul Dumnezeul nostru”.
Și a fost aceea după credința și după cuvântul sfântului, căci pâinile împărțindu-se neîncetat, nu numai că nu se împuținau, ci și mai mult se înmulțeau. Și cu cât mai mult se cheltuia mâncarea la cei ce veneau, cu atât mai mult toate se înmulțeau în hambar și în cămară. Deci toți străinii și casnicii s-au hrănit din destul în zilele acelea de foamete.
Încă și de darul proorociei era nelipsit acest plăcut al lui Dumnezeu. Căci cu trei ani mai înainte de moartea împăratului Iustinian, s-a întâmplat că era în Amasia – ducându-se la slujba împărătească undeva -, Iustin, nepotul împăratului, cu boieria fiind atunci curopalat. Pe acela luându-l fericitul Eutihie deosebi, i-a zis: „Ascultă-mă, domnule curopalate, deși eu sunt păcătos, însă sunt rob și preot al Dumnezeului meu, Care m-a înștiințat că tu vei împărăți după moartea unchiului tău. Deci caută să nu zăbovești îndeletnicindu-te în multe lucruri, ci ia aminte la tine, ca să fii vrednic spre săvârșirea voii Domnului degrabă”.
Auzind aceasta, Iustin a mulțumit lui Dumnezeu și cerea de la sfântul său prooroc ajutor de rugăciuni. Asemenea, mai pe urmă și lui Tiberie comitul, care avea să împărățească după Iustin, i-a făcut înștiințare, prin scrisoarea sa în acest chip, scriind către dânsul pe când era în Siria:
„Acum din parte ți-a dat ție Dumnezeu povățuirea poporului, dar fără zăbavă îți va încredința ție și desăvârșit ocârmuirile împărăției”. Acest lucru s-a împlinit după aceea.
Și murind împăratul Iustinian și venind la împărăție nepotul lui, Iustin, iar Ioan scolasticul, cel mai sus zis patriarh al Constanti- nopolului, sfârșindu-și viața, preasfințitul Patriarh Eutihie, după cei doisprezece ani și opt luni ai izgonirii sale, s-a întors la scaun cu negrăită bucurie a întregului popor, întâmpinându-l toți pe mare și pe uscat și strigând: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!”. Și și-a luat scaunul său într-o zi de Duminică, în trei zile ale lunii octombrie, în care, nu cu mult înainte, cu judecata noului împărat, vrăjmașii lui cei mai sus amintiți, eparhii Eterie și Adeia, au fost pedepsiți cu moartea.
Și a petrecut celelalte zile ale vieții sale în pace, împodobind Biserica cu drepte învățături și cu faceri de minuni. Pentru că molima ce năpădise de năprasnă, cu rugăciunea a potolit-o și pe cei bolnavi i-a tămăduit. După aceea și el singur vrând să plătească fireasca datorie, a căzut în boală trupească la praznicul prealuminatei Învieri a lui Hristos și a venit să-l cerceteze dreptcredinciosul împărat Tiberiu. Și a proorocit sfântul împăratului, că degrabă după dânsul se va sfârși, lucru care s-a și împlinit. Că bolind preasfințitul Eutihie în săptămâna luminată, a chemat în Duminica Tomii tot clerul său și dându-le pace, binecuvântare și cea din urmă sărutare; după ce a înnoptat, a adormit cu somnul morții celei vremelnice întru Domnul, iar sfântul lui suflet s-a dus în ziua cea neînserată și veșnică la sfinții ierarhi.
El a stat pe scaun, după întoarcerea sa din surghiun, patru ani și șase luni, iar toți anii de la nașterea sa au fost șaptezeci. Și a fost îngropat cu slavă în biserica apostolilor, înaintea treptelor altarului, unde erau moaștele sfinților apostoli Andrei, Timotei și Luca.
Iar după mutarea preasfințitului Patriarh Eutihie, dreptcredinciosul împărat Tiberiu a trăit numai patru luni și trei zile și s-a săvârșit cu pace, după proorocia sfântului. Iar noi pentru toate acestea, să slăvim pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu în Treime. Amin.
Notă: Nichifor scrie în cartea a 17-a, capitolul 31, că împăratul Iustinian când era să moară, urmând marelui împărat Constantin, care, fiind aproape de sfârșitul său, și-a făcut testament ca preasfințitul Atanasie cel Mare să se întoarcă la al său scaun; așa a făcut și Iustinian, poruncind cu așezământ lui Iustin, nepotul său, care avea să ia împărăția după dânsul, ca pe preasfințitul Patriarh Eutihie să-l întoarcă la scaunul Patriarhiei Constantinopolului. Deci este și aceasta de crezut, că înaintea sfârșitului său, împăratul s-a lepădat de cel mai de sus eres și s-a sfârșit în dreapta credință. De aceea Biserica îl pomenește pe el cu împărații cei dreptcredincioși și întotdeauna îi face pomenirea lui la 11 noiembrie, pentru lucrurile cele multe și bune ale lui, pentru osârdia către Dumnezeu și pentru pocăința lui.
Sfântul Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (550/560 – 638)
Cel întru sfinți părintele nostru Sofronie I al Ierusalimului a fost patriarh al Ierusalimului între anii 634-638.
A fost patriarh atunci când Ierusalimul a căzut în mâinile sarazinilor, sub conducerea lui Omar I, în 637.
A fost un luptător hotărât împotriva ereziei monotelite.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 martie.
Sfântul Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (550/560 – 638) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sofronie (gr. Σωφρόνιος) s-a născut la Damasc, Siria, în anul 560.
Era de origine arabă. Nu se cunoaște nimic despre viața lui de dinainte. A fost călugăr și teolog.
Om foarte instruit și profesor de retorică, devine ascet în Egipt în jurul anului 580, iar apoi intră în mănăstirea sfântului Teodosie cel Mare (situată între Betleem și Ierusalim).
Pe timpul controverselor hristologice, Sofronie a fost un puternic apărător al credinței ortodoxe.
În tinerețe vizitează așezările monahale din Asia Mică, Egipt și Roma împreună cu prietenul său mai mare, scriitorul bizantin Ioan Moshu.
În anul 605, Sofronie fuge în Alexandria înainte ca perșii să invadeze Palestina. Apoi în 616, fuge din nou, din Alexandria înainte ca perșii să invadeze Egiptul.
După moartea lui Ioan Moshu la Roma (după anul 620), Sofronie aduce moaștele acestuia în Țara Sfântă pentru a le îngropa acolo (634), după dorința lui Ioan Moshu.
În 633 se găsea din întâmplare în Alexandria și se opune unirii cu monofiziții „teodosieni”.
Când apar semnele monotelismului, Sofronie încearcă să-l convingă pe patriarhul Chir al Alexandriei să nu accepte această erezie.
În anul 634 este ales Patriarh al Ierusalimului.
El continuă să-și susțină poziția sa împotriva monotelismului la Ierusalim, dedicând predica din ziua Nașterii Mântuitorului pentru a-i întări pe clerici în a menține învățăturile dumnezeiești ale sinodului de la Calcedon.
În acele vremuri arabii musulmani câștigau controlul asupra Palestinei.
În 637 sau 638 negociază cu califul Omar predarea Ierusalimului în schimbul recunoșterii libertăților civile ale populației creștine și a plății unui tribut (jizya).
Mâhnit peste măsură datorită ocupării Ierusalimului, Patriarhul Sofronie moare pe 11 martie 638 la Ierusalim, la puțin timp după căderea acestuia sub musulmani.
Scrieri
Scriitor prolific, o bună parte din lucrările sale sunt pierdute astăzi. Scrierile sale includ:
- Un elogiu adus mucenicilor din Alexandria, Chir și Ioan – drept mulțumire că a fost vindecat de orbire -, intitulat Minunile sfinților Chir și Ioan).
- 23 de poeme anacreontice la sărbătorile bisericești. Anacreonticele 19 și 20 sunt două poeme ce descriu un circuit complet al celor mai importante biserici din Ierusalim de la sfârșitul secolului al șaselea, perioadă ce a fost descrisă ca fiind perioada de aur a creștinătății din Țara Sfântă.
- Viața sfintei Mariei Egipteanca
- Viața sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (scrisă în 619 sau 620 împreună cu Ioan Moshu)
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Sofronie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
De râvna cea Dumnezeiască fiind pus în mişcare şi lărgind gura Poruncilor celor adevărate, temeliile Bisericii după Lege le-ai aşezat; şi cuvinte preaînţelepte dând călugărilor celor ce se aflau acolo, te-ai arătat lumii preaînţelepte între patriarhii Ierusalimului, Sfinte Ierarhe Sofronie. Prin care, îndreptându-ne, strigăm ţie: bucură-te, lauda cea luminoasă a credincioşilor!
Viața Sfântului Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
Sfântul Ierarh Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (550/560 – 638) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Sofronie, cel numit cu numele întregii înțelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinți dreptcredincioși și deplin înțelepți, ale căror nume au fost Plintos și Mira, și erau cetățeni vestiți. Din tinerețile sale fericitul Sofronie și-a câștigat viața potrivit cu numele său, iubind înțelepciunea cea duhovnicească și cea dinafară, păzindu-și fecioreasca sa curăție, întreagă și neprihănită din pântecele maicii sale. Căci amândouă acestea, adică înțelepciunea duhovnicească și fecioreasca curăție, se numesc întreaga înțelepciune, mai ales după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul, care zice: „Întreaga înțelepciune este o numire de obște a tuturor faptelor bune”. Pe acestea și pe toate faptele bune le-a câștigat pe deplin înțeleptul Sofronie.
El a deprins mai întâi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit și „sofist”, adică preaînțelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită și cei mai aleși filosofi cu acest nume erau numiți, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfântului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrând să câștige înțelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri și prin sihăstrii pustnicești, adunând de la plăcuții lui Dumnezeu părinți folos pentru sufletul său.
Mergând și la Sfânta Cetate a Ierusalimului și umblând prin mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viața de obște a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu și Evirat, preot cu rânduiala, bărbat îmbunătățit și foarte iscusit într-amîndouă înțelepciunile, și în cea din afară și în cea duhovnicească.
Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osârdia, ca fiul de tată și ucenicul de dascăl, îi urmă lui întru toate căile, până la sfârșitul aceluia, umblând prin mănăstiri și prin pustietăți, împreună cu dânsul cercetând pe sfinții părinți și scriindu-le viețile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amândoi, care se numește „Limonariu” sau „Grădină de flori” și care este mărturisită de al șaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfântul Sofronie adeseori se numește sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dânsul în învățătura filosofiei. Dar nu numai sofist numește acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri și domn al său, iar alteori și părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten și împreună călător și ostenitor, fiind ales cu viața. Pe lângă această vedea și mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor și stâlp neplecat al Bisericii lui Hristos.
Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfântul Sofronie mai înainte de călugăria sa mai întâi în Palestina, în aceeași viață de obște a Sfântului Teodosie – în pustiul Iordanului și în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfântul Sava.
După aceea Ioan și Sofronie, lăsând Palestina de frica Perșilor care năvăliseră, s-au dus în părțile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel tânăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpânirii grecești, pentru o pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) și i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la împărăția persană și scăpând în stăpânirea grecească, Mavrichie îi fusese ca un tată; și-i ajutase cu bani împărătești și cu putere de oaste de-și luase iarăși scaunul în Persia, și se făcuse pace întărită între greci și perși. Iar când a auzit Hosroe de uciderea făcătorului său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dânsul și, stricând toate așezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părți grecești, mai ales contra Siriei, Feniciei și Palestinei și le robeau.
Atunci sfinții părinți care petreceau viață pustnicească în acele părți, lăsând mănăstirile și pustniceștile lor locuințe, au fugit fiecare pe unde putea. Într-acel timp acești doi sfinți, Ioan și Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de perși Sfânta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfințitul patriarh; și patrusprezece ani a fost ținut în Persia în robie, nu cu puțină mâhnire și jale pentru toată creștinătatea.
Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, acești sfinți, trecând prin părțile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea albinelor ce zboară pe flori și adună miere, înconjurau oriunde auzeau că sunt părinți făcători de fapte bune și, adunând frumusețea sufletului cea mai dulce decât mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numește „Limonariu”. Iar după ce și acolo s-au apropiat aceleași războaie persane, s-au dus în Egipt și Alexandria, unde, făcând asemenea, au dobândit multe învățături, pe care le-au lăsat spre folos neamului creștinesc celui mai de pe urmă, scriind faptele și vorbele multor sfinți părinți, pe care singuri cu ochii le-au văzut și cu urechile le-au auzit.
Sfântul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc când a mers în Alexandria. Acest lucru se dovedește din capitolul șasezeci și nouă al „Limonariului”, unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel: „Am mers în Alexandria eu și domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de călugăria lui, și ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătățit și robul lui Dumnezeu”. Și iarăși, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu și domnul meu Sofronie am mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte îmbunătățit egiptean de neam și am zis acelui stareț: „Părinte, spune-ne un cuvânt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea să se lepede de lume și să se facă monah”. Atunci ne-a zis starețul: „Bine faceți, fiilor, că lăsați cele lumești pentru mântuirea sufletelor voastre. Ședeți dar în chilii, liniștiți-vă și, păzindu-vă mintea, rugați-vă neîncetat, având nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da înțelegerea Sa și va lumina mintea voastră”.
De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfântului, întregului la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atât de mare osteneală a călătoriei suferea într-acele vremi pe la mănăstiri și prin pustietăți și atât de multă sârguință adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea să se povățuiască la calea mântuirii; și, mai înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se arăta desăvârșit monah, având viață monahicească, desăvârșită în fapte bune.
După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întâmplându-se lui o boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicând: Vrând să se sfârșească fratele meu Sofronie înțeleptul, eu și ava Ioan scolasticul stând lângă el, ne-a zis: „Mi se părea că merg undeva pe cale și am văzut că niște fecioare dănțuiau înaintea mea, zicând: Bine că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie! Pentru aceasta dănțuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu numele întregii înțelepciuni”.
Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea, însănătoșindu-se și fiind în chipul monahicesc, și mai multe osteneli adăuga, îngrijind de mântuirea sa și de a altora, pentru că, înmulțindu-se atunci în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau ereticilor amândoi, împreună cu dascălul, ca niște înțelepți și iscusiți în dumnezeiasca Scriptură, întrebându-se cu ei și biruindu-i. Pentru aceea prea sfințitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau foarte iubiți și se cinsteau mult de dânsul, ca niște adevărați prieteni ai lui și ajutători contra ereticilor și mângâietori în întristări.
Se povestește în viața aceluia, scrisă de Leontie, episcopul Neapolei, că Sfântul Ioan Milostivul avea obicei de ședea miercurea și vinerea lângă ușile bisericii, dând voie tuturor celor ce voiau să vină la dânsul, ascultând trebuințele fiecăruia, ajutându-le, potolind certurile și sfezile și făcând pace între oameni. Iar dacă se întâmpla cândva, șezând acolo, de nu venea nimeni la el și nu cerea nimic, apoi se scula mâhnit și cu lacrimi se ducea în casa sa, zicând: „Acum smeritul Ioan n-a câștigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale”. Astfel și fericitul Sofronie, despre care ne este cuvântul, mângâindu-l pe prietenul lui, îi zicea: „Cu adevărat, astăzi ți se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în pace, fără ceartă și fără sfadă ca și îngerii lui Dumnezeu”. De aici arătat este în câtă cinste și dragoste a fost Sfântul Sofronie, împreună cu dascălul său, la acel prea sfințit patriarh.
La acești sfinți părinți era obiceiul și sârguință ca în fiecare zi, să se folosească cu un lucru nou, văzând sau auzind sau învățând ceva. Și li s-a întâmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:
Eu și domnul Sofronie înțeleptul, am mers în casa lui Ștefan filosoful, care era lângă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a zis: „Încă se odihnește stăpânul meu, mai zăboviți puțin”. Atunci a zis domnul meu Sofronie: „Să mergem la Tetrafil și acolo vom zăbovi”. Locul acela este cinstit de alexandreni, căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducând din Egipt moaștele Sfântului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc când a zidit cetatea Alexandria în numele său.
După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decât numai pe trei orbi. Și am șezut încetișor aproape de ei, având la noi cărțile noastre. Deci, vorbind mult între ei acești orbi, a zis unul către altul: „Prietene, cum ai orbit tu?” Acela i-a răspuns: „Am fost corăbier în tinerețile mele și, plutind dinspre Africa, din multă privire spre mare, s-a făcut albeața pe ochii mei și am orbit”. Apoi i-a povestit și celălalt cum a orbit, zicând: „Am fost sticlar și, lucrând odată cu sticla fără pază, m-am ars și din dogoarea focului mi-am pierdut vederea”.
Amândoi orbii spunându-și pricina orbirii lor, au întrebat și pe al treilea, iar acela le-a răspuns: „Când eram tânăr, mi-a fost urât a mă osteni și a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura și a face multe răutăți. Iar într-una din zile am văzut ducându-se spre îngropare un mort. Și am mers în urma celor ce-l duceau, vrând să văd unde-l vor pune; și a fost îngropat mortul lângă biserica Sfântului Ioan. După ce a înnoptat, am descoperit mormântul, am intrat înăuntru, am luat toate hainele de pe mortul acela și numai o cămașă am lăsat pe el.
Și, ieșind din mormânt, mi-a zis gândul cel rău: Întoarce-te de ia și cămașa, căci este foarte bună. Și eu ticălosul m-am întors, vrând a dezbrăca și cămașa, ca să las mortul gol; dar, ridicându-se mortul, a stat înaintea mea și, ridicând mâinile, mi-a zgâriat obrazul cu degetele și mi-a scos amândoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie și durere, abia am ieșit din mormânt. Așa am orbit”.
Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn și ne-am dus de la dânșii, apoi mi-a zis Sofronie: „Cu adevărat, părinte Ioan, astăzi nu mai este nevoie să învățăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că oricine făcând rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu”. De aceea, arătat este, cum că amândoi Sfinții Ioan și Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate zilele. Căci zicând el „nu este nevoie astăzi ca mai mult să învățăm, pentru că ne-am folosit destul”, dovedește că toată ziua se sârguia a se folosi cu ceva.
Petrecând fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile Sfinților Chir și Ioan, dându-le mulțumire pentru vindecarea ochilor săi. Căci atunci când a căzut bolnav, a alergat la sfinții doctori fără de arginți cu rugăciune și cu credință și a câștigat de la dânșii vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, având către dânșii mare osârdie. Dar după câtva timp, părțile acelea ale Egiptului, unde este Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perșilor. Deci au fost nevoiți Sfinții Părinți Ioan și Sofronie să fugă și de acolo, că și prea sfințitul Patriarh Ioan Milostivul începuse să fugă de frica barbarilor.
Vrând să meargă cu el la Constantinopol, au venit și ei în corabie, nevrând să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dânșii. Deci sfințitul patriarh Ioan, căzând în boală pe drum, a murit în cetatea Amatunta, iar viața lui cea înaltă și milosteniile cele multe le-a lăudat înțeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan și cu frații care se întâmplaseră cu dânșii, doisprezece la număr. Acolo petrecând câtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrân, s-a dus către Domnul. Și, când era să moară, a poruncit iubitului și duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizându-l, să-l ducă în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putință să-l ducă până la muntele Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea cea de obște a Sfântului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se călugărise și acolo să-i îngroape moaștele. Deci, așa s-a și făcut.
Căci Sfântul Sofronie, urmând lui Iosif cel din Legea Veche, care a dus trupul lui Iacob în mormântul părinților săi, a luat din Roma trupul Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, și, împreună cu frații, s-a întors în țările grecești. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu putință să treacă la muntele Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpânit de perși, și au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obște a lui Teodosie. Iar el împreună cu frații săi locuia în Ierusalim, având atunci scaunul Patriarhiei Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în robie la perși.
După puțin timp de la plecarea Sfântului Sofronie de la Roma în Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfântul Lemn al Crucii și pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigând pe tiranul împărat Foca și luând singur împărăția grecească (610-641), s-a ostășit asupra ținutului grecesc și, biruind de multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetățile acelea șapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigând pe tatăl său și luând împărăția grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar condițiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul Persiei să lase grecilor Ierusalimul și să întoarcă cinstitul lemn al Sfintei Cruci, cum și pe Patriarhul Zaharia. Și așa s-a și făcut.
Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii cu mare cinste, pe care însuși împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi în Sfânta Cetate – precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia și-a luat iarăși scaunul său. După câțiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viață Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de același împărat Ieraclie din Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmași acea mare vistierie a creștinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăși de vrăjmași, după cum vom vedea mai pe urmă.
Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind puțin, s-a dus către Domnul. După dânsul Modest iarăși a luat scaunul, dar n-a stat pe el decât numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfântul Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat și eresul monoteliților, adică al celor ce mărturisesc o voie și o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui – în cea dumnezeiască și în cea omenească -, ca și cum fiecare fire n-ar fi avut deosebită lucrare și voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este desăvârșit în amândouă firile, aceia Îl prihănesc.
Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viața Cuviosului Maxim Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al monoteliților, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunând sinod și poruncind a crede că el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului, iar după dânsul Piros și alții, pentru care au pătimit mulți din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a împotrivit foarte mult prea sfințitul Patriarh al Ierusalimului, Sfântul Sofronie. Căci, adunând la dânsul sinod, a blestemat acel eres al monoteliților și a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni. După aceea au fost citite acele scrisori la al șaselea Sinod ecumenic și de Sfinții Părinți s-au mărturisit și s-au primit ca niște scrieri ortodoxe.
Sfântul Sofronie a scris și alte multe cuvinte și învățături folositoare Bisericii lui Hristos, cum și viața câtorva sfinți, printre care și a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în pustie, mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe niște lupi, de la turma cea cuvântătoare. Apoi iarăși, cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei și a Palestinei. Însă acum nu era a perșilor, ci a mahomedanilor, care mai întâi au luat cetatea Damasc.
Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, și au bătut-o aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dânșii în Siria și a fost ucis Serghie voievodul, prea sfințitul Patriarh Sofronie, împreună cu creștinii din Palestina, s-au închis în Sfânta Cetate. Se află cuvântul lui pe care l-a grăit către popor în ziua Nașterii lui Hristos, când s-a făcut înconjurarea cetății, în care, ca un alt Ieremia, plângea cu jale risipirea și pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vârtos plângea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua Nașterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era în mâinile agarenilor.
Sfârșindu-se alt an al înconjurării, când creștinii erau strâmtorați, s-a simțit nevoia a se da pe sine vrăjmașilor și a le deschide cetatea. Dar mai întâi prea sfințitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcând cu dânsul așezământ de pace, întru care la început se cerea ca credinței creștinești și Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă și de strâmbătate. Omar voievodul a făgăduit că acel așezământ, precum și altele să le păzească întregi. Și, întărind cuvântul acesta, creștinii au deschis porțile cetății voievodului agarenesc; iar el, fiind fățarnic și viclean, s-a prefăcut blând ca o oaie și smerit, dar în inimă era lup răpitor.
Îmbrăcându-se în niște vechituri de păr de cămilă, a intrat în cetate pe jos și întreba unde este biserica lui Solomon ca să-și săvârșească acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urâte. Iar prea sfințitul Sofronie, ieșind întru întâmpinarea lui și văzându-l într-un chip ca acela fățarnic, a zis: „Iată va fi urâciunea pustiirii, cea mai înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfânt”. Deci a plâns mult cu toți creștinii și-l îndemna pe voievod ca, lepădând acele vechituri, să se îmbrace în hainele boierești cele cuviincioase lui.
Și astfel Sfânta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de agareni și s-a strâmtorat creștinătatea de grea robie. Pentru că păgânul voievod al agarenilor n-a păzit așezământul de pace făcut cu prea sfințitul Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Și a început a face multe strâmbătăți creștinilor din Ierusalim. Văzând aceasta, Sfântul Sofronie se tânguia de-a pururea și rugă pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pământ, ca să nu vadă mai mult chinuirea creștinilor, urâciunea pustiirii și necinstirea locurilor celor sfinte. Și, fiind auzit, degrabă și-a săvârșit viața și a trecut de la pământescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde este locașul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul Ierarh Tarasie, patriarhul Constantinopolului
Cel întru sfinți părintele nostru Tarasie al Constantinopolului, (gr. Ταράσιος), a fost patriarh al Constantinopolului între anii 784-806 (precedat de Pavel al IV-lea, urmat de Nichifor I).
A acceptat tronul constantinopolitan cu condiția convocării unui Sinod Ecumenic care să tranșeze chestiunea cinstirii icoanelor.
Se crede că Tarasie s-a născut la Constantinopol în preajma anului 730, fiind fiul Encratiei și al lui Gheorghe, un judecător de rang înalt.
Provenea dintr-o familie ilustră, având legături de sânge cu familia viitorului patriarh, Sf. Fotie cel Mare.
A primit o educație aleasă și a urmat o carieră în administrația civilă a Imperiului Bizantin.
A fost repede promovat la curtea împăratului Constantin al VI-lea și a mamei sale, Binecredincioasa Irina Împărăteasa.
A ajuns până la rangul de senator și în cele din urmă a devenit secretar imperial (asekretis) al lui Constantin al VI-lea și al împărătesei Irina.
În acea vreme, Biserica era răscolită de tulburările iconoclaste.
Patriarhul Pavel al IV-lea, care fusese inițial un susținător al iconoclaștilor, însă mai apoi se pocăise, a demisionat din funcție pe motiv de boală și de vârstă înaintată.
S-a retras la o mănăstire și a îmbrăcat Marea Schimă.
Când împărăteasa Irina și fiul ei Constantin au apelat la el, cerându-i sfatul cu privire la succesorul său, Pavel le-a recomandat drept cel mai potrivit urmaș pe Tarasie, care la acea vreme era încă mirean.
Însă, deși era mirean, Tarasie era, ca mulți dintre membrii familiilor bizantine de vază, cunoscător în ale teologiei, iar alegerea unor mireni competenți ca episcopi nu era un lucru nemaiauzit în istoria Bisericii.
Când împăratul și împărăteasa i-au oferit această însărcinare, Tarasie a refuzat multă vreme, considerându-se nevrednic de a primi un asemenea rang.
În cele din urmă, a cedat insistențelor, însă cu condiția ca un Sinod Ecumenic să fie convocat pentru a rezolva problema ereziei iconoclaste.
Tarasie a fost repede hirotonit diacon, apoi preot și în cele din urmă ca episcop.
Pe 25 decembrie 784, episcopul Tarasie a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului.
Pe 17 august 786, sinodul a fost convocat în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol pentru a discuta chestiunea iconoclastă.
Lucrările au fost însă întrerupte de niște trupe de soldați răzvrătiți care i-au alungat pe participanții la sinod.
Abia în anul următor, în septembrie 787 a fost convocat din nou sinodul, de data aceasta la Niceea.
La lucrări au luat parte 367 de episcopi.
Patriarhul Tarasie a prezidat lucrările acestui al VII-lea Sinod Ecumenic, cunoscut și sub numele de „al doilea Sinod de la Niceea”.
Sinodul a condamnat iconoclasmul și a validat formal practica cinstirii icoanelor.
Patriarhul Tarasie a avut o poziție moderată față de foștii iconoclaști, ceea ce i-a atras criticile Sf. Teodor Studitul și ale sprijinitorilor lui.
Cu toate acestea, episcopii care s-au pocăit de iconoclasmul lor au fost reprimiți în Biserică.
Opt ani mai târziu, în ianuarie 795, Tarasie a fost implicat în divorțul lui Constantin al VI-lea de soția lui, Maria din Amnia.
Pentru a obține divorțul, împăratul Constantin a calomniat-o pe împărăteasa Maria, soția lui și nepoata Sf. Filaret cel Milostiv, pentru a o putea trimite la mănăstire și a se putea căsători cu o altă femeie, Teodota, cu care era înrudit.
Comunitatea monahală a fost scandalizată. Patriarhul Tarasie însuși a refuzat sa recunoască desfacerea căsătoriei împăratului, motiv pentru care a căzut în dizgrație.
La scurtă vreme însă, Constantin a fost detronat de mama lui, împărăteasa Irina.
Patriarhul Tarasie a păstorit Biserica vreme de douăzeci și patru de ani. A trăit o viață de nevoință aspră, mulțumindu-se cu puțin.
Şi-a cheltuit averile în chip bineplăcut lui Dumnezeu, îngrijindu-se să aducă alinare celor bătrâni, nevoiași, văduvelor și orfanilor.
De Sfintele Paști, a slujit el însuși la masa pe care o pregătise pentru săraci.
A rămas patriarh al Constantinopolului și în timpul domniei împărătesei Irina și apoi al împăratului Nichifor I, slujindu-i cu credință și înțelepciune pe toți.
A trecut la Domnul pe 25 februarie 806, la Constantinopol.
A fost înmormântat în mănăstirea pe care a ctitorit-o pe malul Bosforului.
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Tarasie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului – tradus din limba engleză
Glasul al 3-lea:
Ca o lumină a Duhului ai strălucit, împodobit cu viață aleasă și îmbrăcat în veșmintele arhieriei. Potolit-ai tulburarea ereziei și stâlp și temelie a Bisericii te-ai făcut, pentru care lăudăm nevoința ta, sfinte părinte Tarasie.
(Audio) Troparul Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Ca un soare mare, cu strălucirile dogmelor și ale minunilor luminezi totdeauna plinirea lumii, tăinuitorule al celor cerești, Preafericite Tarasie.
Iconografie
Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 152, 198, 220), Sf. Ierarh Tarasie se zugrăvește ca un bătrân ierarh de statură potrivită, palid la față, cu nările late, puțin pleșuv, cu sprâncene groase și barba stufoasă, neagră sau sură și ascuțită și chipul vesel.
Se zugrăvește și în icoana Sinodului al VII-lea Ecumenic, alături de împăratul Constantin și împărăteasa Irina, împreună cu trimișii papei Adrian I al Romei și cu ceilalți sfinți părinți care au luat parte la sinod.
Viața Sfântului Ierarh Tarasie, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Tarasie, Patriarhul Constantinopolului (730 – 806) – foto preluat de pe doxologia.ro
Din acea vreme sfântul și plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace și în liniște, bine păscând turma cea cuvântătoare și ocârmuind Biserica lui Hristos și curățind-o de eresuri.
Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe și maică să Encratia, care era de neam bun și cu dregătorie de patriciu. Ajungând în vârstă și trecând toată înțelepciunea cărții, a primit în palatele sale împărătești diferite dregătorii și cinste; căci pentru bună înțelegere și obiceiul său cel bun era iubit și cinstit de toți, și ajunsese unul din sfetnicii împărătești.
Împărățind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maică să Irina, Constantin avea de la nașterea sa zece ani; și când a început a împărăți, iarăși a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătățit, drept credincios și care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăției pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzând tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, își tăinuia dreapta credință și se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deși voia să preamărească dreapta credință și închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur. De aceea era foarte mâhnit și, văzând că nimic nu sporește, gândea să lase scaunul patriarhiei, în care nu șezuse decât patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfântului Flor, și a luat pe el sfânta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încât toți erau în mare mirare.
Împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceea nespunând nimănui și s-a dus la dânsul cu fiul său Constantin, împăratul, și l-a întrebat: „De ce ai făcut aceasta, părinte?”. Iar el a răspuns: „Boala mea și așteptarea morții celei grabnice m-au adus să iau acest sfânt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii și grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica bolește de eresul luptei contra sfintelor icoane și a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mâna mea și cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinței celei rele de m-am legat cu limba și cu mâna și de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce rănește sufletul meu cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: „Văd în toate părțile, peste tot pământul care este sub stăpânirea voastră, că nu se păzește rânduiala credinței nemișcată și nu petreceți întru credincioasa învățătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră și se gonesc creștinii de la turma lui Iisus, ca niște oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostolești.
Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mâinile voastre ca să aveți purtare de grijă de turma cea creștinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceți mâhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsați întru nemângâiata întristare mai mult; ci să vă sârguiți ca aceasta să-și primească iarăși bună sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsați mai mult ca eresul cel urât, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască și să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărății, și să o întineze cu păgâneasca socoteală. Aveți lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înțelepciune și va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.
Apoi l-a întrebat pe el: „Pentru cine grăiești acestea, părinte?”. Răspuns-a patriarhul: „Pentru Tarasie grăiesc, care este întâi între sfetnicii voștri cei împărătești; pe acela îl știu că este vrednic de ocârmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înțelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvântătoare și să o adune într-o singură ogradă a dreptei credințe”. Niște cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina și fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dânsul: „O, mai bine de n-aș fi șezut eu vreodată pe acel scaun, când Biserică era tulburată de tiranie și blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al șaptelea, și eresul luptei contra icoanelor de nu se va șterge, nu veți putea să vă mântuiți”. Grăit-au lui senatorii: „Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?”. Răspuns-a Pavel: „Pentru aceea acum am făcut pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit și mă tem că să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut și nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc și vă spun că nu este nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”. Apoi, după puține zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate și fără de temere și să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putință cuiva să-și deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.
Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutând în locul lui Pavel un om vrednic și înțelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decât pe Tarasie, care era încă în rânduiala mirenească, și pe care și Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunându-se de împărăteasa Irina toată rânduiala duhovnicească și mirenească și pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetății, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: „Știți că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor și învățător bun Bisericii”. Și au strigat toți, zicând: „Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!”. Iar fericitul Tarasie, stând în mijloc, a zis: „Văd iarăși Biserica lui Dumnezeu risipită și despărțită, iar cei de la Răsărit și cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; și cumplit este blestemul, și depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea și toți ne vom uni într-o credință – ca, precum Botezul este unul, așa și credința să fie una – pentru că nimic nu este așa de plăcut lui Dumnezeu, ca toți să petreacă în unirea credinței și în dragoste. Apoi voi primi, deși sunt nevrednic și neiscusit, a lua cârmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, și de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului și ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat și osândit și nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată și din veșnica pedeapsă”.
Aceasta auzind-o toți, au voit să se facă al șaptelea sobor din toată lumea. Și a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, știind despre dânsul cu încredințare, că va povățui la adevărata cale turma cea cuvântătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfântul a primit sfatul lor și soborniceasca rugăminte și a luat rânduiala sfințirii după trepte și scaunul patriarhiei, având scăpare și nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor”. Deci, schimbându-se Sfântul Tarasie din mireneasca rânduiala în cea duhovnicească, îndată a început o viață sfântă, măcar că și în mirenie a viețuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca viețuire, cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a făcut înger în trup, slujind Domnului și robind pe trup duhului și, prin chinuirea aceluia, păzindu-și curăția neprihănită, făcând-o părtașă îngerilor.
Înfrânarea și postirea lui era mare de-a pururea, având somn puțin, și petrecea în gândiri dumnezeiești și în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat și în așternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădând cândva brâul său și hainele, când avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălțările din picioare, având întru pomenire cuvintele lui Hristos: „N-am venit ca să-mi slujească mie”. Ci singur își era slugă, dând altora pildă de smerenie. Spre cei săraci și scăpătați era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămânzi și îmbrăcând pe cei goi, cărora și bolniță le-a făcut și în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; și singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mâinile sale; apoi și în alte zile aceeași făcând, având scris pe nume pe fiecare dintre dânșii. După aceea a făcut casă de străini și o mănăstire din averile părintești în Bosforul Traciei și a adunat ceată de monahi îmbunătățiți într-însa, dintre care mulți, în atâta sfințenie și desăvârșire au ajuns, încât au fost chemați și la arhiereștile scaune și s-au făcut stâlpi nemișcați soborniceștii credințe.
Sfântul Tarasie avea mare sârguință și neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintâi, surpând hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împărați ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împărații Constantin și Irina, care atunci cârmuiau toată împărăția – fiind împăratul minor; iar cu dânșii a scris și Sfântul Tarasie, la toți patriarhii și episcopii, chemându-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părțile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea și greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbați aleși în dreapta credință și în înțelepciunea cea duhovnicească.
Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în care, șezând prea sfințitul Tarasie și cu trimișii celorlalți patriarhi, episcopii fiind acolo, și însuși împăratul cel tânăr, Constantin, și cu maică să Irina – a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moșul împăratului, care fusese înainte împărat și în acel eres a îmbătrânit; aceia, îndemnați în taină de unii episcopi și boieri, îmbolnăviți de eresul acela, adunându-se înarmați, au intrat în biserică, strigând cu multă tulburare: „Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său și ca pe niște legi le-a întărit, acelea să fie tari și neschimbate; nu vom lăsa că idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduși iarăși în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin și dogmele aceluia să le lepede și să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pământul acesta se va înroși cu sângele episcopilor”. Împărații, văzând o gâlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor și, îndată, toți s-au risipit. Iar ostașii aceia și povățuitorii lor, după câteva zile au fost pedepsiți de drept-credincioasa Irina și scoși din rânduiala ostășească și risipiți prin sate, ca să lucreze pământul.
După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost și altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinți Părinți, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Și a mers Sfântul Tarasie, având cu sine trimișii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul și un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul și preotul; iar de la Teodorit antiohianul și de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul și preotul. Sfântul Tarasie a mai luat cu sine și pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales și care mai pe urmă, după Sfântul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viața sa cea îmbunătățită. Cu aceștia și cu toți Sfinții Părinți, care erau trei sute șaizeci și șapte, adunându-se prea sfințitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăți. Și a fost întâia ședință a Sfinților Părinți în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Mucenițe Tecla, unde prea sfințitul Tarasie, făcând înainte cuvântare pentru care pricină sunt adunați, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinând învățăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfârșitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinții Părinți au binecuvântat pe împăratul și pe maică să, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credință.
După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăință și mărturisirea credinței episcopilor celor căzuți în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ținând în mâinile sale o hârtie, citea dintr-însa astfel: „Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinților Părinți, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, și nu voiesc să le primească pe acelea care sunt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sunt date de către Sfinții Părinți să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primește idoli să fie anatema”. Astfel au făcut și ceilalți episcopi și li s-a primit pocăința lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioșii episcopi. Iar alții, nelepădându-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfântul Tarasie zicea: „Bolile cele învechite și năravurile rele cele obișnuite, cu greu se tămăduiesc”. Însă și pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfântul Sinod și nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfânt Sinod până la 20 de zile și vorbeau din dumnezeiasca Scriptură și din scrierile celor mai înainte sfinți mari părinți și învățători și din predaniile bisericești cele vechi, pentru cinstitele icoane; și astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.
După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfânta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfânta Sa față, a trimis-o lui Avgar, stăpânitorul Edesei, și cum acesta, închinându-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea și despre icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel, pe care Sfântul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum și despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povestește Sfântul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toți sfinții părinți au plâns.
La sfârșit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o și s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintâi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urând mulți ani împăraților și păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfințitului patriarh Tarasie și prin sârguință drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.
Sfântul Tarasie, cârmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiți și ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întâiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpând din legături noaptea a alergat la biserică și apucându-se de colțurile mesei sfântului altar, cerând milă și izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat și nu l-a dat ostașilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lângă ușile bisericii străjuiau ziua și noaptea până ce va ieși, pentru că așteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile firești. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dându-i hrană din masa sa; iar când avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe ușa din dreapta și, ducându-l la locul de ieșire, aștepta afară; apoi iarăși pe sub mantie îl ducea în altar. Și aceasta o făcea în toate zilele, cât era trebuința omului aceluia, slujindu-i ca un rob și neîngrețoșîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păștea oaia sa, apărând-o de moarte. La sfârșit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, amenințându-i cu despărțirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Și a fost liber de judecată și de pedeapsă întâiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfântului Tarasie.
Ajungând împăratul Constantin la 20 de ani și întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maică să, care cârmuia bine și cu înțelepciune toată împărăția. Deci, împărățind singur și având viața liberă – nu precum era înainte sub stăpânirea maicii -, s-a răzvrătit foarte și viețuia cu necuviință, urând fără pricină pe Maria, împărăteasa, soția sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia și voia s-o facă soție și împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Și, căutând vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicând că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr și toți îl credeau pe împărat. Și a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înștiințat despre aceea pe sfințitul patriarh Tarasie, care s-a mâniat foarte, cunoscând meșteșugul împăratului și nevoința împărătesei Maria, și se gândea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat și apoi să-l aducă spre îndreptare.
În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfințitul patriarh și i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicând „că a pregătit otravă împăratului și este trebuință, ca negreșit, prea sfințite părinte, să lași pe împărat să-și ia altă soție mai credincioasă”. Iar sfântul, suspinând din adâncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: „Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, și trupul cu care s-a însoțit și s-a făcut una cu dânsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu știu cum va suferi de la toți rușinea și defăimarea și cum pe cei ce sunt sub stăpânirea lui îi va îndemna către întreaga înțelepciune și înfrânare, cum va judeca și va pedepsi păcatele desfrânării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuință însă a asculta glasul Domnului Care zice: „Tot cel care își lasă femeia sa, fără de cuvânt de desfrânare, o face să fie desfrânată”. Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea și mai împodobită cu frumusețea să-l aibă bărbat, decât pe acesta, fiind împărat frumos și tânăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoțire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre uriciunea desfrânării și să se înalțe. Deci să primești acest răspuns de la noi și de la alți părinți ca noi și să-l duci celor ce te-au trimis: „Nu credem cele spuse de tine și voim a suferi mai bine moarte și munci grele decât să slujească binecuvântarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să știe împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept”. Auzind acestea acel boier, s-a dus mâhnit și a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit și s-a mirat de o asemenea tărie a minții patriarhului și se temea că nu cumva să-l împiedice de la dorința lui; apoi a trimis de a chemat pe sfânt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte și să-l plece spre voința sa.
Venind sfântul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareț Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei și al Ierusalimului și șezând după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfințitul patriarh, astfel: „Am vestit sfinției tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întâmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te și cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuință ca și cu gura să-ți spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum și vicleșugul soției mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi poruncește a mă despărți și nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta și lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori – ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plângă și să se căiască în toate zilele vieții sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios și înfricoșat barbarilor; și dacă s-ar fi săvârșit aceea, în toată împărăția ar fi fost mare tulburare și ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer”. Acestea zicând, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de față și au adus niște vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure și le arătă patriarhului, spunându-i că aceea este otravă cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viața aceasta, zicând: „Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea și de ce este vrednică și este trebuință a lungi vremea, amânând judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuiește-o să se călugărească îndată de voiești s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dânsa în însoțire, și nici să privesc la dânsa, nici să rabd mai mult, văzând înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaț”.
Iar prea sfințitul Tarasie, văzând pe împărat legat în cursele desfrânării și că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei și nevinovatei împărătese, a zis către dânsul cu curaj: „Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oștești prin vicleșugul cel tăinuit asupra adevărului, calcând și stricând poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptății, pentru că semnul de stăpânire împărătească este că pe toate să le faci la arătare cu libertate și cu știință nemustrătoare; și să nu se înceapă nimic în taină și cu meșteșug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcând dumnezeieștile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca și cum ea ți-ar fi pregătit moarte; căci cine – precum am zis – cu frumusețile tinereților sale lăudându-se, ar putea să se asemene cu frumusețile tinereților tale, cu care împărăteasa înșelându-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decât pe tine și ar fi gândit cu otravă să te piardă din viața aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpânirea, cu bunul neam, cu slavă, cu bogăția mai mult decât cinstea împărăției tale, decât cu stăpânirea și cu bunul neam, cu slava și cu bogăția pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt și mai bun decât pe tine, care ești împărat, stăpânind atâtea țări și covârșind prin bunul tău neam împărătesc pe toți? Căci cu neamul ești fiu, nepot și strănepot de împărat și slava ta ajunge la marginile pământului, iar bogăția ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun și mai iubit împărătesei tale decât tine? Nu este așa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor și spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoțirea voastră cea legiuită și împărăteasca unire, temându-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se clevetește soția ta, chiar de am suferi noi și munci; pentru că știm de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrânata aceea cu care acum voiești a greși cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, când pe față te vom vedea făcând desfrânare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtășești cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îți facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deși ești împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtășanie, pentru că s-a zis preoților celor de demult: „Să nu lăsați să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege”.
Acestea zicându-le, prea sfințitul patriarh cu râvnă și cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea și Ioan starețul a grăit multe cuvinte sfătuitoare și cu bună înțelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuțea și se mânia. Dar se mâniau și toți boierii și stăpânitorii care erau acolo, lingă împărat, dintre care unul, având dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mâinile sale în pântecele starețului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mânie ca să-i izgonească de la sine pe amândoi, cu necinste, pe prea sfințitul patriarh Tarasie și pe cinstitul Ioan și de Dumnezeu înțelepțitul stareț. Deci au ieșit cei izgoniți pentru dreptate, următorii Sfântului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecând nunta cea fără de lege a lui Irod. Și ieșind, și-au scuturat picioarele de praf, zicând: „Curați suntem de fărădelegea voastră”. Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugărițe și călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui și rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neștiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.
Atunci se sârguia prea sfințitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrânata a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfințitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, că nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naștere rădăcină eretică, fiu, nepot și strănepot de împărați luptători contra sfintelor icoane, care pe mulți sfinți, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.
Și mâniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfântul le răbda pe toate, mulțumind lui Dumnezeu și făcând cele cuvincioase rânduielii sale celei păstorești; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după câtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzând viața lui cea rea și în fărădelege, dumnezeiasca lege călcându-se de dânsul, apoi vrând să ridice iarăși lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mânie, iubind mai mult pe Dumnezeu și dreptatea lui, decât pe fiul său. Și, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul și l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum și el făcuse la trei unchi de-ai săi, frați ai tatălui său, Nichita, Antim și Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoțându-le ochii. Și așa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăși a luat sceptrul împărăției și a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.
Din acea vreme sfântul și plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace și în liniște, bine păscând turma cea cuvântătoare și ocârmuind Biserica lui Hristos și curățind-o de eresuri. Iar în ziua sfințirii sale ca arhiereu, săvârșea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie și niciodată nu a lăsat-o, chiar și în boală fiind. Pentru că, ajungând la adânci bătrânețe și apropiindu-se de sfârșitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, până ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încât nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.
Iar la ieșirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebându-se cu dânșii și la toate le răspundea, ca un biruitor. Când aceia, urmându-i viața lui din tinerețe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: „Nevinovat sunt de ceea ce ziceți; minciună clevetiți asupra mea și nu aveți întru mine parte!”. Era lângă dânsul scriitorul vieții sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rânduiala, atunci șezând lingă bolnav, auzea cuvintele sfântului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.
Deci, slăbindu-i limba, cu mâna gonea pe diavoli și-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecându-se ziua și săvârșind cântărea de seară după obicei, când s-a început psalmul lui David: „Pleacă, Doamne, urechea Ta și mă auzi”, prea sfințitul patriarh Tarasie, cu pașnic chip și cu fața luminoasă, și-a dat duhul său în mâinile Domnului, păscând Biserica Domnului 22 de ani, și s-a sfârșit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plângând după dânsul împăratul, boierii și toată cetatea, bărbații cei duhovnicești și mirenii, dar mai ales săracii și scăpătații, sărmanii și văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit și învățător folositor și fiecăruia ajutător și apărător în primejdii.
Apoi a fost înmormântat în mănăstirea cea zidită de dânsul în Bosfor și se da tămăduire de la mormântul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sânge de mulți ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbându-se în haină bărbătească a intrat acolo și, atingându-se de mormântul Sfântului Tarasie, apoi luând untdelemn din candelă care era la mormânt, îndată a câștigat tămăduire. Făcând același lucru și alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormântul sfântului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mână uscată, venind cu credință, a uns-o cu untdelemn și îndată s-a întins mâna lui și s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau și alte neputințe și se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea și pe aceasta: acest mare râvnitor al credinței nu numai că s-a nevoit în viața sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci și după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulți ani trecând și Leon Armeanul luând împărăția grecească și înnoind lupta de icoane, Sfântul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mânie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, și a poruncit unui ostaș, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deșteptându-se Leon din somn, cu frică și cutremur, era în mare nepricepere, părându-i-se că în mănăstirea Sfântului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neștiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua nașterii lui Hristos și a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfântului Tarasie și de izbândirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică și cu toți sfinții cinstit și închinat, Căruia I se cuvine cinste și slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Sfântul Ierarh Pavel Mărturisitorul, arhiepiscopul Constantinopolului
Cel între sfinți, părintele nostru Pavel Mărturisitorul sau Pavel I al Constantinopolului a trăit în secolul al IV-lea și a slujit ca Arhiepiscop al Constantinopolului (337-339, 341-342, 346-351). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 noiembrie.
Arienii, susținuți de împăratul din răsărit, s-au revoltat la alegerea lui Pavel în acest scaun. Împăratul Constanțiu al II-lea (fiul și urmașul lui Constantin cel Mare) a ținut un sinod care l-a alungat pe Pavel și a ales în locul lui pe Eusebiu de Nicomidia.
La rândul lui, Eusebiu i-a alungat la Roma pe ceilalți episcopi ortodocși. La moartea lui Eusebiu, Pavel s-a reîntors la Constantinopol.
Deși a fost primit cu multă căldură de popor, împăratul Constanțiu l-a exilat din nou la Roma. Împăratul apusean, Constans, l-a trimis pe Pavel la Constantinopol cu o scrisoare de amenințări către omologul său răsăritean, ceea ce a dus la reinstalarea lui Pavel ca arhiepiscop.
După asasinarea lui Constans într-o lovitură de palat (în anul 350), Pavel a fost din nou exilat, dar de data aceasta la Cucusus în Armenia. Acolo, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, arienii au venit și l-au ștrangulat cu omoforul.
În 381, împăratul Teodosie cel Mare a adus moaștele Sfântului Pavel la Constantinopol. Aproape o mie de ani mai târziu, în 1326, acestea au fost din nou mutate, de data aceasta la Veneția.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Glasul al 3-lea:
Pentru mărturisirea…
Pentru mărturisirea dumnezeieștii credințe ca alt Pavel pe tine Biserica te-a arătat râvnitor între preoți. Strigă împreună cu tine și Abel și sângele cel drept al lui Zaharia. Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Condacul Sfântului Ierarh Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Glasul al 2-lea:
Căutând cele de sus…
Luminând pe pământ, ca o stea din cer luminătoare luminezi acum Biserica cea a toată lumea, pentru care și pătimind, sufletul tău, Pavele, ți-ai pus, și ca al lui Zaharia și al lui Abel lămurit strigă sângele tău către Domnul.
Viața Sfântului Ierarh Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Când Constantie, fiul marelui Constantin, ținea sceptrul împărăției grecești, arienii au ridicat prigoană asupra celor binecredincioși, având ajutor pe împăratul, care era amăgit de același eres al lor. În acea vreme Biserica lui Hristos era în mare tulburare și necaz, având puțini stâlpi care o întăreau. Căci Sfântul Atanasie al Alexandriei, apărătorul cel mai mare al Ortodoxiei, era izgonit din scaunul său, iar Sfântul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, își schimbase viața aceasta vremelnică pe cea veșnică.
Când era să moară fericitul Alexandru, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului și-l întrebau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Cine ne va fi nouă păstor în locul tău, care să meargă pe urma ta și să îndrepteze bine Biserica lui Hristos?”.
Atunci patriarhul Alexandru a pus înaintea lor doi bărbați: pe fericitul Pavel, de neam din Tesalonic, care era preot, și pe Macedonie, diaconul. Apoi a zis către dânșii: „Dacă voiți să aveți păstor învățat, strălucind cu faptele cele bune, alegeți pe Pavel; iar dacă voiți numai cu chip frumos și cinstit cu înfrumusețările din afară, să alegeți pe Macedonie”. Acestea zicând către oile sale pururea pomenitul patriarh Alexandru, s-a dus către Domnul.
Apoi făcându-se adunare și sfat pe care din cei doi să-i ridice la scaunul patriarhiei – Pavel sau Macedonie -, era neînțelegere în adunare, adică între cei dreptcredincioși și între arieni, care erau mulți acolo. Dreptcredincioșii voiau pe fericitul Pavel, iar arienii mai mult pe Macedonie. Însă a biruit partea celor dreptcredincioși și a fost ales ca patriarh Sfântul Pavel, în Biserica Sfintei Irina.
Deci, suindu-se pe scaun, a început a paște bine turma cea încredințată lui. Iar împăratul Constantie nu era atunci în Constantinopol, ci în Antiohia, și se făcuse alegerea fără dânsul; de aceea nu voia pe fericitul Pavel. Iar când s-a întors împăratul din Antiohia la Constantinopol, a început a se mânia asupra sfântului patriarh, că se suise fără voia lui pe scaunul arhieresc. Apoi, fiind îndemnat de arieni, a adunat un sobor nedrept și a depus din scaunul patriarhal pe Sfântul Pavel, care era nevinovat și curat cu inima, iar Bisericii lui Hristos de mare folos. Căci și cu înțelepciunea și cu viața, acest fericit părinte era lumina lumii și strălucea în Biserică ca o stea de dimineață în mijlocul norilor.
După detronarea lui, împăratul a pus patriarh pe Evsevie din Nicomidia și iarăși s-a dus în Antiohia. Dar Evsevie fiind eretic, a început a tulbura Biserica cu învățăturile sale cele nedrepte și a o întuneca cu eresul. Deci se sârguia cu toată puterea să șteargă din mărturisirea de credință cuvântul omousion, adică de o ființă, ca să nu se citească cuvintele acestea: născut iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl. Căci răucredinciosul nu mărturisea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fi deopotrivă cu Dumnezeu Părintele.
Fericitul Pavel, după detronarea sa, s-a dus la Roma, căci atunci Biserica Romei era în bună credință și papa ținea credința cea dreaptă. Deci, mergând Sfântul Pavel la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie și pe alți episcopi, care erau izgoniți de Evsevie și a rămas împreună cu dânșii. Dar Evsevie, voind ca nici Roma să nu dea pace lui Atanasie și lui Pavel, a scris papei Iuliu al Romei; iar acesta, luând scrisoarea de la Evsevie, a cunoscut în ea mincinoasa clevetire a slujitorilor celor nevinovați ai lui Dumnezeu. Apoi a sfătuit pe Atanasie, pe Pavel și pe ceilalți episcopi, să se ducă la scaunele lor. După aceea a scris către episcopii Răsăritului să-i primească cu dragoste și să nu-i împiedice a-și lua scaunele.
Episcopii, plecând din Roma, au mers fiecare la Biserică sa și au trimis celor ce-i scoseseră pe dânșii, scrisorile pe care le aduseseră de la papă. Iar aceia primindu-le, iarăși se nevoiau să acopere dreptatea cu minciuna și au gândit să adune sobor în Antiohia; iar lui Papa Iuliu se sârguiau a-i răspunde prin scrisoare. Însă Evsevie n-a reușit aceasta, căci a murit cu puțină vreme mai înainte. Iar poporul cel dreptcredincios care era în Constantinopol, primind pe Pavel cu bucurie, l-a dus în biserică. Însă cei ce erau de credința cea rea a lui Arie, văzând că după moartea episcopului lor, Evsevie, cei binecredincioși iarăși au ridicat pe fericitul Pavel la scaunul arhiepiscopiei, s-au adunat în altă biserică și și-au ales episcop pe rău credinciosul Macedonie. Și era atunci tulburare mare în cetate, încât mulți au murit în războaie și în certurile ce se făceau. Apoi a ajuns aceasta și la urechile împăratului Constantie, când era în Antiohia.
Trimițând el pe voievodul Ermoghen în părțile Traciei, i-a poruncit să izgonească pe Pavel din Biserică. Și, venind Ermoghen în Constantinopol, a tulburat toată cetatea, silind pe popor să izgonească pe Sfântul Patriarh Pavel. În această mare tulburare, poporul se împotrivea lui Ermoghen, voievodul. Dar el a vrut ca, cu puterea mâinilor ostășești să izgonească pe Pavel. Atunci, mulțimea poporului cu mare mânie pornindu-se asupra lui, i-a ars casa cu foc, iar pe dânsul l-au ucis.
Auzind împăratul Constantie despre uciderea voievodului Ermoghen, a mers degrabă din Antiohia în Constantinopol și a izgonit pe fericitul Pavel din Biserică și din cetate. Iar pe popor s-a mâniat foarte, căci nu numai pe Pavel l-a primit fără poruncă lui ci și război și tulburare a ridicat pentru dânsul și au murit mulți, ucigând și pe voievod. De aceea a retras jumătate din dăruirea împărătească, pe care tatăl său, binecredinciosul Împărat Constantin, o făcuse cetății. Și dăruirea aceea consta în opt mii de pâini, care se dădeau în fiecare zi. Deci a retras de la cetate patru mii, iar pe Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt, așezându-l episcop al cetății, iarăși s-a dus în Antiohia.
Atunci, fericitul Pavel, plecând către părțile Apusului și venind la dreptcredinciosul Iuliu, Papă al Romei, i-a spus toate ce i s-au întâmplat, precum și împăratului Constans. Iar împăratul Constansa făcut scrisoare către fratele său Constantie, la fel a făcut și papa, că Pavel să fie primit în scaunul său, ca un binecredincios. Deci, luând el scrisoarea de la împărat și de la papă, s-a dus la Constantinopol și a fost primit cu mare bucurie de cei credincioși. Iar scrisorile cele aduse de la Roma, le-a trimis printr-un om însemnat în Antiohia, la împăratul Constantie. Acesta însă a nesocotit scrisoarea fratelui său și s-a mâniat și mai mult asupra fericitului Pavel, pentru că iarăși, fără poruncă lui, a primit scaunul. Apoi, degrabă a trimis poruncă la Constantinopol lui Filip eparhul, poruncindu-i să-l dea jos pe Pavel din scaun și să-l izgonească, și iarăși să pună pe Macedonie.
Filip, temându-se de ridicarea poporului, ca să nu-i facă și lui ca lui Ermoghen voievodul, a plănuit să scoată pe Pavel din scaun în taină. De aceea a tăinuit porunca împărătească și a intrat în casă ce era lângă mare, unde se adunau birurile poporului, al cărei nume era Zevxip. Acolo a chemat cu vicleșug la sine pe fericitul Pavel, ca și cum ar fi voit să primească de la el un sfat pentru folosul de obște. Iar el, fiind în fericită nevinovăție, netemându-se de nimic, a mers acolo. Dar eparhul, temându-se de mulțimea mare de popor, care era împrejur și care venise cu Sfântul, n-a făcut nimic pe față, ci în ascuns. Deci, luând pe fericitul Pavel de mină și vorbind cu dânsul, a intrat în camerele cele mai din fund și a poruncit să se deschidă ușile din dos, care erau spre mare. Pe acolo scoțând pe fericitul, i-a spus porunca împărătească, l-a pus în corabia care era pregătită pentru acest lucru și a pornit pe Sfântul degrabă în surghiun. Apoi i-a poruncit să viețuiască în Tesalonic, căci aceea era patria lui și i-a dat voie să umble în toate cetățile cele dimprejur fără temere, numai să nu îndrăznească a se întoarce spre părțile Răsăritului.
După surghiunirea fericitului Pavel, eparhul s-a dus din casa mai sus zisă spre biserică, șezând în caretă cu Macedonie iar mulțime de oaste înarmată îl înconjura. Această faptă ajungând degrabă în auzul poporului, alergară spre biserică toți dreptcredincioșii, precum și arienii, sârguindu-se să se întreacă unii pe alții și să ajungă mai degrabă la biserică. Iar eparhul, fiind aproape de biserică, nu putea să intre într-însa de mulțimea poporului ce se adunase. Deci, a coborât pe Macedonie din caretă, iar ostașii împingeau cu sila poporul, care de multă strâmtoare nu se putea da la o parte. Dar ostașilor, părându-li-se că mulțimea poporului li se împotrivește, s-au mâniat foarte tare și au început a-i ucide cu săbiile, făcând eparhului și lui Macedonie cale către biserică. Deci, au fost omorâți trei mii o sută cincizeci, unii de ostași iar alții înghesuiți de popor. Și tuturor acestor fapte a fost pricinuitor răucredinciosul Macedonie. Acesta a șezut pe scaunul patriarhal după pofta împăratului și cu puterea ostașilor, iar nu după rânduielile bisericești. O astfel de silă și cumplită ucidere au făcut Bisericii, arienii cei fărădelege.
În acea vreme împăratul Constantie a ridicat biserica cea mare a Sfintei Sofia pe care a unit-o prin împrejmuire cu biserica Sfintei Irina, pe care a zidit-o Sfântul Constantin.
După câtva timp, fericitul Pavel și-a pus în gând să meargă de la Tesalonic la Corint și s-a întors la Roma unde, aflând pe Marele Atanasie, i-a spus toate cele ce i se întâmplaseră. Apoi, amândoi au mers și au spus împăratului Constanscele suferite. Iar acesta, cu mare supărare a scris fratelui său să trimită la dânsul din partea Răsăritului trei episcopi, care au fost pentru izgonirea lui Atanasie și a lui Pavel, aducând cu ei și așezământul credinței cel scris.
O scrisoare ca aceea primind de la fratele său, împăratul Constantie, care era în Antiohia, s-a temut de mânia fratelui său și a trimis la dânsul patru episcopi, pe Narcis al Ciliciei, pe Teodor al Traciei, pe Maris al Calcedonului și pe Marcu al Siriei. Aceștia, mergând la Roma la împărat, nu au îndrăznit a se da în vorbă și a disputa cu Atanasie și cu Pavel, tăinuind și credința lor cea eretică, pe care o așezaseră în Antiohia, și alcătuind alta au dat-o împăratului Constans, care era scrisă astfel:
„Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul și Ziditorul tuturor, prin Care toate s-au făcut în cer și pe pământ. Și întru Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel mai înainte de toți vecii din Tatăl născut, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și de pe pământ, cele văzute și nevăzute, fiind cuvânt și înțelepciune și putere și viață și lumină adevărată, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut om pentru noi și S-a născut din Sfânta Fecioară și S-a răstignit și a murit și S-a îngropat și a înviat a treia zi din morți. Și S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină la sfârșitul veacului să judece viii și morții și să dea fiecăruia după faptele lui. A Cărui împărăție este neîncetată și rămâne în nesfârșitul veac.
Credem încă și în Duhul Sfânt, Care este Mângâietorul pe Care L-a făgăduit Sfinților Apostoli, și după înălțarea Lui la cer a trimis pe Acela prin Care se sfințesc sufletele celor ce cu adevărat și curat cred în Domnul. Iar pe cei ce grăiesc că Fiul este din altă ființă, iar nu din Dumnezeu-Tatăl și cum că ar fi fost o vreme când nu era Fiul, pe aceia nu-i primește Sfânta sobornicească și apostolească Biserică”.
Astfel de așezământ al credinței dând episcopii aceia împăratului și altora mulți, s-au dus din Roma. Iar după trei ani, episcopii Răsăritului, iarăși adunând sobor, au dat alt așezământ al credinței și l-au trimis la episcopii din Italia. Aceștia, pentru mulțimea cuvintelor, nu l-au primit, fiind îndestulați cu acea mărturisire a credinței pe care au așezat-o dumnezeieștii Părinți din Niceea.
Fiind din amândouă părțile multă neunire și tulburare, amândoi împărații au poruncit să se adune sobor în Sardica pentru mărturisirea credinței, precum și pentru Atanasie și Pavel, ca și pentru dânșii să ia sfârșit neînțelegerea. Aceasta a fost în al unsprezecelea an după moartea marelui Constantin. Deci, s-au adunat în Sardica, din partea Apusului, mai mult de trei sute de episcopi, iar din partea Răsăritului, numai șaptezeci și șase. Episcopii Răsăritului nu voiau să primească în sobor disputa celor din Apus, până când nu vor izgoni de la dânșii pe Atanasie și pe Pavel, apărătorii dreptei credințe; căci răsăritenii aceia erau vătămați de eresul lui Arie și se temeau a sta de vorbă cu Atanasie și cu Pavel, apărătorii bunei credințe. Pentru aceea voiau să nu fie aceștia în sfânta adunare. De aceea, Protoghen care era episcop al Sredței și Cuviosul Cudrovie, cum și toți cei ce erau împreună cu dânșii, au zis către răsăriteni: „Nu numai pentru credință ne-am adunat aici, adică să credem că Fiul este de o ființă cu Tatăl, ci și pentru Atanasie și Pavel”.
Auzind acestea, răsăritenii s-au despărțit de apuseni și, întorcându-se, au ajuns la cetatea Filipopoli, care este în Macedonia. Acolo făcând necurată adunare, au îndrăznit a da anatemei învățătura prin care se mărturisea că Fiul este de o ființă cu Tatăl. Apoi acel eres al lor l-au împărțit prin scrisori în toate eparhiile.
Despre aceasta înștiințându-se episcopii sfintei adunări din Sardica, mai întâi au osândit pe acei eretici care au îndrăznit a face o păgânătate ca aceea, apoi pe clevetitorii lui Atanasie și Pavel i-au scos din treptele lor și, întărind așezământul dreptei credințe cel hotărât în Niceea, pe cei ce nu mărturiseau pe Fiul a fi de o ființă cu Tatăl, i-au dat anatemei.
După acestea, împăratul Constansa scris fratelui său Constantie, rugându-l să primească pe Pavel și pe Atanasie în scaunele lor. Apoi îndată a trimis pe Pavel în Constantinopol, dându-i și doi episcopi împreună călători, precum și scrisoarea către fratele său, în care era scris așa: „Atanasie este încă la mine, iar pe Pavel îl trimit la tine pentru ca să-i poruncească stăpânirea ta să-și primească scaunul său. La fel și Atanasie, voiesc să-și primească scaunul său, căci am cunoscut că ei pentru bună credință sunt izgoniți și clevetiți cu minciuni”. Și a adăugat în scrisoare cuvinte și mai amenințătoare: „Dacă nu vei porunci să fie astfel, apoi eu singur cu putere și cu arme voi veni asupra ta și chiar nevoind tu, le voi da bisericile și îi voi pune în scaunele lor”.
Ajungând Sfântul Pavel la împăratul Constantie, i-a dat scrisoarea aceea de la fratele său Constans; iar el, primind-o și citind-o, s-a temut de îngrozirea fratelui său și a izgonit din Biserică pe Macedonie, iar pe fericitul Pavel l-a ridicat în scaun. La fel și pe Atanasie, chemându-l prin scrisorile sale, l-a trimis în Alexandria să-și primească scaunul său. Deci s-a adus bucurie mare creștinilor pentru păstorii lor și au petrecut câtăva vreme mângâindu-se cu învățăturile cele de Dumnezeu insuflate ale acestor învățători mări a toată lumea. Căci Atanasie în Alexandria, iar Pavel în Constantinopol, îndreptând Biserica lui Hristos, luminau lumea cu bună credință și izgoneau întunericul eresului lui Arie.
După multă vreme, Magnențiu, povățuitorul oștilor împăratului Constans, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, au ucis pe stăpânul lor, pe când era la vânat. Deci, fiind ucis bunul și binecredinciosul împărat al Romei, Consta, îndată arienii și-au înălțat capul și au ridicat prigoană asupra celor binecredincioși. Mai întâi s-au sculat asupra apărătorilor bunei credințe, a dascălilor a toată lumea, asupra lui Atanasie și a lui Pavel. Atunci Atanasie singur a fugit de la scaunul său, temându-se de mânia ereticilor arieni, pentru că îl căutau să-l ucidă. Iar fericitul Pavel a fost trimis la închisoare în cetatea Cucus din Armenia și închis într-o biserică, unde slujind odată dumnezeiasca Liturghie, au năvălit arienii asupra lui și l-au sugrumat cu omoforul lui. Și astfel și-a dat Domnului sufletul său.
Macedonie iarăși s-a suit pe scaunul patriarhal la Constantinopol, aducând nespusă răutate Bisericii lui Dumnezeu, izgonind și ucigând pe cei dreptcredincioși și înlocuind pe episcopi cu eretici de-ai lui. Având ajutător pe eparhul Filip, mulți, în diferite feluri, au fost omorâți, adică aceia care nu voiau să aibă unire cu dânsul. Femeilor celor binecredincioase li s-au tăiat sânii cu cuțitele, iar altora, deschizându-le gura cu fierul, li se punea într-însa cu sila împărtășire arienească. Altora, arienii le tăiau nasurile și urechile și pe alții îi pecetluiau cu fier roșu. Astfel de prigoană era asupra celor binecredincioși, vărsându-se fără cruțare sângele creștinilor.
În acea vreme arienii au ucis cu sabia pe doi clerici, pe Marchian și pe Martirie, care fuseseră notari ai fericitului Pavel și apărători ai bunei credințe. Apoi tirania lui Macedonie s-a întins până la părțile Paflagoniei, auzind cum că sunt acolo mulțime de dreptcredincioși. Deci, a trimis trei sute de ostași înarmați, și în latura aceea, pentru ca să silească cu sabia pe cei binecredincioși la unirea arienească.
Auzind credincioșii care viețuiau în cetatea Mantinei despre venirea ostașilor trimiși de arieni, s-au aprins de râvna. Și, adunându-se toți la un loc, au apucat unii topoare, alții coase, iar alții drugi și au alergat împotriva ostașilor care se apropiau. Apoi făcându-se război între dânșii, a căzut mulțime mare de popor din amândouă părțile, încât puțini dintre ostași au scăpat vii, dar și din cetățeni nu puțini au fost uciși. Acestei vărsări de sânge a fost pricinuitor blestematul eretic Macedonie. Iar când, fără poruncă împărătească, a îndrăznit să dezgroape din pământ moaștele binecredinciosului împărat Constantin cel Mare și a le muta în alt loc, atunci toată Biserica s-a umplut de sânge, căci mulți dintre ei nu voiau acest lucru, pentru care s-a făcut război și ucidere între dânșii.
De aceasta auzind împăratul, s-a mâhnit asupra lui Macedonie și asupra eparhului Filip. Deci, Macedonie a fost scos din scaunul patriarhal, iar Filip din cârmuire. Însă eresul lui Arie și al lui Macedonie se lățea și a făcut rău Bisericii lui Dumnezeu, încă patruzeci de ani, până la împărăția lui Teodosie, când acesta, adunând sobor de Sfinți Părinți la Constantinopol, a nimicit eresul, a ridicat bună credință și a adus cu mare cinste moaștele Sfântului și fericitului mărturisitor al lui Hristos, Pavel, din Cucusa Armeniei, în Constantinopol, slăvind astfel pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.
Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului
Cel între sfinți, părintele nostru Alexandru al Constantinopolului a fost primul episcop al Constantinopolului, el fiind deja episcop al Bizanțului atunci când numele orașului a fost schimbat în Constantinopol.
Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Se crede despre Sfântul Alexandru că s-a născut între 237 și 244.
A fost ales vicar pentru a-l asista pe Mitrofan, care era episcop al Bizanțului în primele decade ale secolului al IV-lea și care era foarte bătrân în vremea Sinodului de la Niceea.
Există o mare incertitudine legată de transferul dintre Alexandru și Mitrofan privind episcopia Bizanțului și decesul lui Mitrofan.
Hirotonirea lui Alexandru ca vicar a avut loc, probabil, între 313 și 314, când Alexandru avea 72 de ani.
Din cauza vârstei lui Mitrofan, Alexandru a fost cel care a participat la Sinodul de la Niceea, deși se poate ca și Mitrofan însuși să fi participat la acest sinod (1). În realitate, Alexandru i-a succedat lui Mitrofan numai după decesul acestuia, conform voinței lui Mitrofan (2).
Punctul central al Sinodului de la Niceea a fost disputa teologică provocată de Arie și învățătura sa numită arianism.
Alexandru l-a sprijinit pe Alexandru al Alexandriei în apărarea poziției trinitare la sinod, în final sinodul condamnându-l pe Arie și arianismul.
După sinod, Arie a cerut să fie reprimit în comuniune. Cu sprijinul lui Eusebiu de Nicomidia, care l-a convins pe împărat, Constantin cel Mare l-a obligat pe Alexandru să îl reprimească oficial pe Arie în comuniune.
În conformitate cu relatarea lui Socrate Scolasticul, Arie nu s-a dezis faptic de erezia lui, ci a adoptat o poziție echivocă, lucru de care Episcopul Alexandru fusese avertizat.
Deși adepții lui Eusebiu l-au amenințat pe Alexandru cu depunerea și alungarea, el a persistat în a refuza să-l admită pe Arie înapoi în sânul Bisericii.
Alexandru s-a închis singur în Biserica Sfânta Irina, care la acea vreme era catedrala Constantinopolului, în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu cerând să fie luat din lumea aceasta mai degrabă decât să fie forțat să refacă comuniunea cu cineva care doar se prefăcea că se pocăiește.
Așa cum se cunoaște, Arie a murit în 336 în drum spre biserică, înainte de a putea fi reprimit în comuniune.
Alexandru nu i-a supraviețuit mult timp lui Arie. Se spune că pe patul de moarte el și-a numit succesorul în persoana vicarului său, Pavel și că și-a avertizat clerul împotriva lui Macedonius, un semi-arian care a devenit episcop de Constantinopol în 342 și ale cărui învățături au inspirat macedonianismul.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului
Glasul al IV-lea:
Dumnezeul Părinților noștri, care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci pentru rugăciunile lor Sfinților Patriarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, în pace îndreptează viața noastră.
Condacul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului
Glasul al VIII-lea:
Apărătoare Doamnă…
Cu turma ta, ca cel ce m-am izbăvit de cei răucredincioși, aduc semne de biruință și mulțumire, ție nebiruitului viteaz, ierarhe. Pentru că ai omorât pe Arie cel nebun și ai amuțit pe filosoful cel semeț. Pentru aceea grăiesc către tine: Bucură-te, Părinte, de trei ori fericite.
Alt condac, glasul al VIII-lea:
Aprinși fiind de dragostea lui Hristos, slăviților, ați luat jugul sfintei Sale Cruci, următori arătându-vă Lui în viețile voastre, și astfel făcutu-v-ați părtași dumnezeieștii Sale slave, înțeleptule Alexandru împreună cu minunatul Ioan și cu slăvitul Pavel. Stând înaintea tronului Său, rugați-vă statornic pentru sufletele noastre.
Dionisie din Furna arată că Sf. Sfințit Alexandru de Constantinopol se zugrăvește sub chipul unui bătrân (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 212, 218).
Note și referințe
1 – Site-ul Patriarhiei Ecumenice spune că Alexandru i-a succedat lui Mitrofan în 314.
2 – Datarea tranziției scaunului patriarhal dintre Mitrofan și Alexandru din acest articol urmărește informațiile postate pe site-ul Patriarhiei Ecumenice [lista patriarhilor].
Totuși, aceste informații nu coincid cu cele din biografia lui Mitrofan I de pe același site și nici cu perioada Primului Sinod Ecumenic, Alexandru fiind deja Episcop al Bizanțului cu zece ani înainte de sinod
Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După săvârșirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: „După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.
Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfânt”. Așa s-a și întâmplat.
Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.
Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte toți. Sfântul le zicea: „Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toți, când veți striga și vă veți gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeți pe care îl știți că este mai înțelept”. Deci, ei au ales unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.
Începând, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!”. Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic.
Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amuțit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor cre-dincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toți.
După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câțiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Așa cred”. Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.
Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.
Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar!
Văzând cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut până la sfârșitul său.
Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorât pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.
Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.
Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți; iar când a fost aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”. Iar el, arătând spre cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!”. Acestea zicându-le, Preasfințitul Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.
După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios și la sfârșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârșitul lui, fiind urât și gonit de dânsul.
Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul și trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta și Biserica; Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios și potrivnic al credinței celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, și „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuiește-ne pe noi.
De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioși, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpânește celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor, la dânșii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paști și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel de credință nedreaptă voia, și, luând învățăturii socotința cea adevărată, învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânșii, potrivnic unul altuia.
Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: „Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui”. Dar, nu este cu necuviință a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezând pe scaun înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: „Eu voiam să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața ta paisprezece ani”.
Aceasta zicând-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurând și, chemând pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această și înspăimîntîndu-se, a zis: „În noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trântit la pământ”. Niște visuri înfricoșate ca acestea spunându-și unul altuia, s-au înspăimântat și au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.
După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin, bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dânsul, ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind turma cea încredințată lui și placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.
Sfântul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui Copronim.
Despre acest sfânt se scrie astfel în viața lui Tarasie: „Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporește, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor și a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, și l-a întrebat: „O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?”.
El a răspuns: „Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întâmplat și cu limba și cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părțile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinței păzindu-se nemișcat și petrecând și veselindu-se în credincioasa învățătură, se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.
De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și bună sa podoabă. Nu lăsați mai mult eresul cel urât, care a ieșit ca un porc din pădure, să pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății, și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.
Apoi l-au întrebat pe el: „Despre cine grăiești aceasta, părinte?”. El a răspuns: „Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniți. Iar Pavel a zis către niște senatori care rămăseseră la dânsul: „O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mântui”. Senatorii au zis: „Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?”. Pavel a răspuns: „De aceea acum am luat pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”.
După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.
Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului
Cel întru sfinți părintele nostru Nifon al Constantinopolului (Nifon al II-lea al Constantinopolului), a fost Patriarh al Constantinopolului între anii 1486-1488 și 1497-1498.
În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară pe tronul patriarhal, dar a refuzat invitația.
A fost și mitropolit al Ungro-Vlahiei între anii 1502-1505.
Biserica Ortodoxă îi face prăznuirea la 11 august.
Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Preafericitul patriarh Nifon s-a născut în Peloponez, în sudul Greciei, primind la botez numele de Nicolae.
Mama lui era grecoaică, iar tatăl albanez, amândoi de viță nobilă.
A studiat cu mai mulți dascăli, apoi a intrat în monahism la Epidauros și, după ce ș-a petrecut vremea uceniciei pe lângă mai mulți părinți îmbunătățiți, a plecat la Muntele Athos, stabilindu-se la mănăstirea Dionisiu, unde a primit și marele și îngerescul chip al schimniciei.
Aici a fost hirotonit diacon, apoi preot.
Era iubitor de frați și râvnitor în viața monahală, nevoindu-se în posturi, rugăciuni și privegheri.
Era și un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi și al teologiei.
Faima lui s-a răspândit atât în Sfântul Munte cât și dincolo de hotarele acestuia.
Arhiepiscop al Tesalonicului
De aceea, la moartea arhiepiscopului Partenie al Tesalonicului, Sf. Nifon a fost cel ales să-i urmeze în scaunul arhiepiscopal.
A păstorit aici vreme de trei ani, între anii 1483 și 1486, purtând mare grijă mai ales de cei sărmani, de cei bolnavi și neputincioși, de orice credință ar fi fost aceștia.
A luat parte și la Sinodul din 1484 care a respins definitiv hotărârile Sinodului unionist de la Ferrara-Florența din 1439.
Patriarh al Constantinopolului
A fost ales patriarh al Constantinopolului în anul 1486, rămânând în scaun până în 1488, când a fost alungat din scaun datorită intrigilor din sânul Bisericii Constantinopolului.
Afost trimis în exil la Mănăstirea Sozopoli.
De-a lungul întregii sale păstoriri pe scaunul ecumenic a trebuit să se confrunte cu diferitele facțiuni din sânul Bisericii Constantinopolului, ceea ce a făcut mai dificilă încercarea sa de a reorganiza patriarhia, și a condus la depunerea sa repetată din scaunul de patriarh.
După prima depunere, în 1488, el a fost readus în scaun după nouă ani, dar pentru scurtă vreme, între 1497-1498, dar a fost alungat din nou din scaun din pricina acelorași intrigi și exilat la Adrianopol.
În anul 1502 a fost chemat pentru a treia oară să preia tronul ecumenic, dar de data aceasta a refuzat.
Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mitropolit al Țării Românești
Probabil în perioada ultimei păstoriri pe scaunul ecumenic l-a întâlnit la Constantinopol pe domnul Țării Românești, Radu cel Mare (1496-1508), care a rămas profund impresionat de înțelepciunea ierarhului.
Aflând de scoaterea lui din scaun, acesta l-a chemat pe sfântul episcop la el, rugându-l să urce în scaunul mitropolitan al Țării Românești.
Devenit mitropolit al Ungrovlahiei (cca. 1502), sfântul Nifon a ținut un sinod de clerici și mireni pentru a pune în rânduială viața bisericească de aici.
La acest sinod s-a hotărât înființarea episcopiilor Râmnicului și Buzăului.
La scurtă vreme însă, între mitropolit și domnitor a izbucnit un conflict.
Un boier pe nume Bogdan, fugit din Moldova, unde era și căsătorit, la curtea lui Radu cel Mare, dorea să o ia de soție acum pe sora domnitorului.
Mitropolitul Nifon, cunoscând situația, a refuzat categoric să accepte o asemenea situație, afurisindu-l pe boierul moldovean și pe toți cei care ajutaseră la o asemenea faptă.
Tot atunci a proorocit și despre necazurile care aveau să se abată asupra domnitorului, a boierului și a țării, și care aveau să se împlinească întocmai.
Toate acestea i-au atras mânia domnitorului, care a poruncit ca sfântul ierarh să fie alungat din țară (pe la anul 1505) și tratat ca un proscris.
Moartea și posteritatea
Mitropolitul a plecat atunci și din Țara Românească și, după un popas la Sofia, s-a retras din nou la Sfântul Munte, la mănăstirea de metanie, Dionisiu, de unde plecase.
A trecut la Domnul în ziua de 11 august 1508, fiind în vârstă de 90 de ani.
După doar șapte ani, în anul 1515, domnitorul Neagoe Basarab al Țării Românești (1512-1521) a trimis la Muntele Athos o delegație condusă de logofătul Danciul pentru a cere și a aduce înapoi în țară moaștele sfântului Nifon, pentru a-i putea cere astfel iertare acestuia și a răscumpăra greșelile domnitorului Radu și ale poporului față de sfântul mitropolit.
Așezate într-un coșciug de lemn și însoțite mitropolitul Neofit de Anchialos și de mai mulți călugări de la mănăstirea Dionisiu, moaștele sfântului au fost purtate cu cinste până în Țara Românească.
Moaștele sfântului Nifon au ajuns la mănăstirea Dealu pe 16 august 1517, fiind așezate pe mormântul lui Radu cel Mare, ca semn de dezlegare a domnitorului de blestemul ce-l pusese sfântul asupra sa, și tot atunci s-a făcut proslăvirea sfințitului Nifon.
Așezate într-o raclă de argint aurit, moaștele sfântului au fost înapoiate, cu toată cinstea, mănăstirii Dionisiu.
Capul și o mână a sfântului au fost dăruite de monahii de aici domnitorului, care le-a așezat în noua mănăstire ctitorită de el la Curtea de Argeș.
În anul 1949, moaștele sfântului Nifon au fost mutate în Catedrala mitropolitană din Craiova.
În anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sf. Nifon al Constantinopolului în întreaga țară și înscrierea sa în calendarul bisericesc anual.
Sfinte moaște
Părticele din moaștele Sf. Nifon se găsesc și în România:
- în Catedrala Mitropolitană Sf. Dumitru din Craiova
Cu faptele dreptei credințe strălucind, toată Biserica ai luminat, însoțindu-te cu smerenia cea dătătoare de înălțare, tu, cinstea cea mărită a celor două sfinte locașuri, podoaba și înfrumusețarea patriarhilor, Mărite Nifon. Iar acum umple de dumnezeiești daruri pe cei ce cu credință te măresc pe tine.
Pomenirea nevoințelor tale cea strălucită și de lumină purtătoare răsărind în chip luminat, veselește, Părinte, sufletele tuturor celor binecredincioși; iar atingerea de sfintele tale moaște îndulcește simțirile lor, îndulcindu-le. Pentru aceasta, după cuviință te mărim, înțelepte Nifon, de Dumnezeu cugetătorule, părintele nostru.
Viața Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Nifon, Patriarhul Constantinopolului (†1508) – foto preluat de pe doxologia.ro
De vreme ce străbătuse vestea despre Sfântul Nifon și în Valahia, domnul de atunci, cu numele Radu, a mijlocit și l-a luat cu sine în Valahia și toți l-au primit ca pe un apostol al Domnului.
Acest dumnezeiesc părinte al nostru Nifon era din Moreea. El s-a născut din părinți străluciți în lume și de bun neam; dar mai străluciți și mai de bun neam cu dreapta credință și cu fapta bună, care se numeau Manoil și Maria. Din Sfântul Botez el a fost numit Nicolae și, venind în vârstă, a fost dat la școală ca să învețe Sfintele Scripturi. Deci, având din început cugetări bătrânești, el nu se îndeletnicea cu jocuri copilărești, ca ceilalți copii, ci, ca albina cea înțeleaptă, mergea la dascăli înțelepți și îmbunătățiți ca să adune mierea faptei bune, făcându-se ascultător și următor tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și folositoare de suflet. El era încă și atâta de isteț la minte, încât în puțină vreme a întrecut la învățătură pe cei care învățau împreună cu dânsul. Citea adeseori și Viețile Sfinților Părinți și se veselea sufletul lui, sârguindu-se, după putință, să urmeze faptelor lor celor bune. El era și păzitor minunat al întregii înțelepciuni, pentru că s-a dat cu multă osârdie la înfrânare, mâncând puțină pâine și bând puțină apă, doar pentru a-și potoli trebuința trupului. Asemenea se nevoia și la toate celelalte fapte bune.
În zilele acelea a trecut pe la școală un ieromonah cu numele Iosif, dascăl desăvârșit și foarte îmbunătățit. Bunul Nicolae a petrecut împreună cu dânsul vorbind mult, apoi l-a rugat să-l ia cu el, fără să știe altcineva, pentru că se temea să nu-l împiedice cumva. Iar Iosif primindu-l cu bucurie, Nicolae s-a dus pe ascuns și a învățat de la el filosofia. Și mergând la Epidauron, au auzit că în părțile acelea sihăstrea un bătrân cu numele Antonie, foarte îmbunătățit și următor întru toate lui Antonie cel Mare. Deci s-au dus la dânsul amândoi, ca să-l întâlnească și să ia binecuvântare; iar după ce au vorbit din destul cu dânsul și au auzit dumnezeieștile lui cuvinte, s-au veselit cu sufletul. Apoi Iosif, luând desăvârșita rugăciune a bătrânului, s-a dus, iar Nicolae, aruncându-se la picioarele lui Antonie, l-a rugat cu lacrimi să rămână cu dânsul. Dar Antonie, punându-i înainte ostenelile pustniciei, petrecerea cea aspră, și mai ales tinerețea vârstei lui, se sârguia să-l oprească pe el de la aceea. Insă Nicolae, fiind aprins de dumnezeiescul dor, și mai mult îl ruga și zicea: „Orice îmi vei porunci, părinte, cu bucurie te voi asculta, numai să nu mă lipsești de însoțirea ta”. Și văzând bătrânul osârdia lui cea mare, l-a primit, i-a dat chilie și i-a pus rânduială cum să se nevoiască. Deci bunul Nicolae s-a dat cu totul la nevoințele pustniciei, urmând întru toate pe bătrân, pe care, după puțină vreme, l-a rugat să-l îmbrace în chipul monahicesc. Iar dumnezeiescul Antonie a zis către dânsul: „Fiule, fiindcă voiești să iei și chipul monahicesc, să știi că trebuie să te dai la mai multe nevoințe și osteneli pustnicești, ca să nu te afle vrăjmașul dormind și să te rupă, ca un bântuitor și zavistnic ce este nouă, monahilor; de aceea se cuvine să ne nevoim ca să dobândim veșnica viață, prin calea cea strâmtă și necăjită”. Aceasta și altele multe zicând bătrânul către el, l-a îmbrăcat în chipul monahicesc, punându-i numele Nifon.
De atunci fericitul Nifon se nevoia mai mult la toate nevoințele petrecerii monahicești. Iar când îi venea lui gând de bogăție sau aducere aminte de părinți, pe care vrăjmașul nu înceta a i le aduce ca să-l biruiască, atunci alerga îndată la bătrân, cădea cu lacrimi la picioarele lui și se mărturisea. Și împuternicindu-se de la el și mângâindu-se, lua rugăciunea și binecuvântarea bătrânului și se ducea în chilia sa.
Iar lucrul mâinilor sale era scrierea frumoasă, cu care își scotea hrana vieții sale, pentru că era preaiscusit și bun scriitor. Fericitul Nifon păzea încă și acestea: cuvânt deșert n-a vorbit niciodată, nici n-a râs în schit, nici carte bisericească n-a citit fără lacrimi și nici cuvânt n-a grăit cândva fără binecuvântarea bătrânului său. De aceea s-a făcut desăvârșit în toate rânduielile monahicești, dar n-a trecut multă vreme și de-a pururea pomenitul Antonie a adormit întru Domnul, iar Nifon plângea nemângâiat pierderea duhovnicescului său părinte.
Deci îngropându-l pe el și stând multă vreme singur întru liniște, a auzit că în cetatea Nardei este un dascăl înțelept și foarte îmbunătățit, cu numele Zaharia, care mai înainte cu puține zile ar fi venit din Sfântul Munte. Și, dorind să se îndulcească de la dânsul de roadele înțelepciunii și să învețe și rânduielile Sfântului Munte, s-a dus la el și, mărturisindu-se, l-a rugat să petreacă împreună cu dânsul. Iar Zaharia, primindu-l pe el, îl învăța sârguința lui cea dorită.
Dar fiindcă în vremea aceea era mare amestecare și tulburare în biserici, pentru mincinosul sinod ce s-a ținut în Florența de către Ioan Paleologul, pe care răsăritenii nu voiau să-l primească nicidecum, pentru aceasta înțeleptul Zaharia împreună cu sfințitul Nifon s-au dus la Ascalon, învățând în biserică pe creștini ca să stea neclintiți în dreapta credință și în hotărârile Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor celor a toată lumea.
Întorcându-se de acolo, s-au dus în cetatea Truiei, iar stăpâni-torul Gheorghe, cu numele Skanderbeg, i-a primit cu toată cinstea și evlavia, căci auzise mai înainte de vestea lor și, primindu-i cu mare bucurie, i-a ținut cu dânsul în palat, făcându-l și părinte duhovnicesc al său pe preaînțeleptul Zaharia.
Într-acea vreme a murit în Constantinopol și împăratul Ioan Paleologul, iar în locul lui a împărățit Constantin, fratele său, care, adunând sobor, a propovăduit ca neadevărat sinodul din Florența. Deci, trecând puțină vreme, cu judecățile lui Dumnezeu, turcii au supus Constantinopolul în anul 1453. Și era mare vifor și tulburare în toate părțile din vărsările de sânge ale războaielor, iar creștinii fugeau din loc în loc ca să se ascundă. Atunci și fericiții aceștia s-au ascuns pentru o vreme într-un munte, până ce au încetat tulburările, apoi s-au dus în cetatea Ahridonului, în care era o mănăstire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și au rămas într-însa împreună cu ceilalți frați. Iar sfințitul Nifon petrecea sârguindu-se la învățăturile pe care i le dădea dascălul său, Zaharia.
Însă, în zilele acelea, arhiereul Nicolae al Ahridonului a adormit în Domnul și, adunându-se episcopii, clericii și toată mulțimea, au rugat pe sfințitul Zaharia să primească dregătoria arhieriei, ca unul ce era vestit tuturor pentru faptele bune și pentru înțelepciunea lui. Iar el făcându-se netrebnic pe sine, zicea că nu este vrednic să ia asupra sa atâta greutate de suflete asupra sa, care de-abia putea să-și mântuiască sufletul său. Insă ei nu încetau rugându-l și îndemnându-l, până ce l-au înduplecat a primi hotărârea lor.
Iar câteva zile după ce a fost hirotonit arhiereu Sfințitul Zaharia, fericitul Nifon a cerut să-i dea binecuvântare să se ducă în Sfântul Munte să se liniștească. Iar arhiereul a zis către dânsul: „Fiule, acum aveam mare trebuință să te am împreună cu mine, ca să mă mângâi și să mă ușurez de greutatea care, fără voia mea, s-a pus pe umerii mei, iar tu acum cauți să mă lași? Știi că în vreme de nevoie sunt trebuincioși prietenii și fiii, ca să ajute părinților când se primejduiesc. Fiul meu, Nifone, să nu mă lipsești de vederea ta cea preafericită!”. Când arhiereul zicea acestea cu lacrimi, dumnezeiescului Nifon îi curgeau lacrimile ca pârâul, încât nu putea să-i dea răspuns. Deci în noaptea aceea au petrecut amândoi priveghind, iar arhiereul, adormind înspre ziuă, a văzut în vis pe sfântul înger, zicându-i: „Să lași pe Nifon să meargă unde voiește, că este vas ales al lui Dumnezeu”. Și dimineața, făcând rugăciune, a eliberat pe dumnezeiescul Nifon, zicându-i: „O, fiule, du-te unde te va povățui Domnul, pe Care îl rog eu, nevrednicul, să mă învrednicească să te văd iarăși în această viață de acum, când va voi pronia Lui cea dumnezeiască”.
Iar fericitul Nifon, luând împreună călător rugăciunea arhiereului, a alergat la Sfântul Munte ca un vultur înaripat. Și, mergând la cinstita mănăstire a Vatopedului și închinându-se sfintelor minuni ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a căutat și a găsit acolo mulți bărbați îmbunătățiți, cărora s-a făcut osârdnic râvnitor. Apoi mergând la Careia, a întâlnit pe cel dintâi al Muntelui, pe Daniil, om foarte îmbunătățit și cu socoteală. Acela, văzându-l pe el, s-a bucurat foarte mult și, sărutându-l, a zis: „O, preaînțelepte Nifone, eu m-am înștiințat de la mulți despre tine și m-am rugat lui Dumnezeu să mă învrednicească să te văd mai înainte de moartea mea. Iată că Preabunul Dumnezeu a auzit smerita mea rugăciune; pentru aceea te rugăm să înveți pe frații care s-au adunat cu osârdie pentru tine”. Iar Nifon, smeritul cugetător, a zis: „Preacuvioși părinți, nu sunt vrednic să dau doctorie sănătoșilor și iscusiților doctori, ci mai vârtos eu am trebuință de vindecare de la dânșii”. Atunci dumnezeiescul Daniil i-a zis: „Părinte, nu se cade să păstrezi dumnezeieștile cuvinte numai pentru tine, ci să le împărtășești și altora, ca să le aduci folos”.
Deci sfântul, plecându-și capul și făcând obișnuita metanie, a început să grăiască preaînțeleptele lui cuvinte, încât toți se minunau de priceperea cuvintelor lui; căci era atât de dulce în vorbire, încât nimeni nu putea să se despartă de dânsul, iar de dulceața cuvintelor lui își uitau și hrana cea trupească.
Și umblând împrejurul schitului Careii, a găsit mulți bărbați îmbunătățiți și sufletul lui se bucura. Apoi s-a dus și în sfințita Mănăstire a Pantocratorului, și zăbovind destulă vreme, s-a dus și la peștera care se numește Criti, în care locuiau și viețuiau cu mare asprime pustnici minunați, de care minunându-se pentru covârșitoarea lor răbdare, a rămas împreună cu dânșii, învățându-se și trăind din scrierea mâinilor sale.
După acestea a fost chemat de proiestoșii Lavrei celei Mari a Sfântului Atanasie să meargă și acolo ca să ia folos și ei din cuvintele lui cele curgătoare cu miere. Iar el, ca să nu se arate neascultător, s-a dus cu bucurie, ca un următor osârdnic al Stăpânului Hristos. Deci, învățându-i multă vreme, a auzit și despre sfânta Mănăstire a Inainte-mergătorului, care se numește a Dionisiului, că într-însa erau mulți monahi îmbunătățiți care păzeau toate rânduielile petrecerii monahicești, având viață de obște și toate de obște, după rânduiala Sfântului Vasile, și petreceau întocmai ca îngerii. Deci a ieșit din lavră și a mers acolo. Și văzând greutatea și asprimea locului, atât s-a bucurat fericitul, încât i se părea că vede pe dumnezeiescul Inaintemergător petrecând în munți și în peșteri, și mâncând acride și miere sălbatică. Și toată noaptea aceea a petrecut-o fără de somn, rugându-l pe cinstitul Inaintemergător să-l învrednicească să rămână în acel loc cinstit. Deci, făcând metanie egumenului, îndată s-a îmbrăcat cu îngerescul și dumnezeiescul chip al schimniciei. Apoi, fiind rugat de frați să ia dregătoria preoției, a zis, ca un smerit cugetător, că nu este vrednic. Apoi iarăși fiind rugat foarte mult, s-a supus și a fost hirote-sit citeț și ipodiacon, iar după aceea a fost hirotonit diacon și preot.
Astfel se nevoia mai mult întru nevoințele cele duhovnicești, la privegheri, la postiri, la rugăciune și la dragoste adevărată către toți. Și, ca să zic pe scurt, de trei ori fericitul Nifon era mare luminător, strălucind nu numai în Mănăstirea Dionisiu, ci și în tot Sfântul Munte, precum a mărturisit un bătrân îmbunătățit, cu numele Petronie. Acela, petrecând într-o noapte afară din mănăstire împreună cu dumnezeiescul Nifon, s-a sculat la miezul nopții ca să se roage și a văzut pe sfântul că stătea drept și își avea ochii și mâinile înălțate la cer, fiind tot plin de o lumină care se suia până la cer și strălucea peste tot, încât, din pricina acestei străluciri, Petronie a căzut la pământ ca un mort, iar sfântul l-a ridicat uimit. Și după ce și-a venit în fire, a căzut la picioarele lui, iar fericitul Nifon căuta să ascundă de dânsul dumnezeiasca vedenie. Petronie însă s-a dus în taină la egumen și i-a spus vedenia. Iar acela i-a răspuns: „Părinte Petronie, aceasta arată curăția cea desăvârșită a bărbatului și că prin el se vor lumina mulți. Păzește-te însă să nu spui aceasta altcuiva, ca să nu audă și să se ducă de la noi, fugind de laudă; căci ne vom păgubi de un om ca acesta, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit ca scăpare și întărire în zilele noastre”.
În vremea aceea au venit acolo doi cetățeni tesaloniceni spre închinare la sfințitele mănăstiri ale Sfântului Munte. Și aflându-se ei în Mănăstirea Dionisiu, în ziua în care sfântul a slujit Sfânta Liturghie în biserica cea sobornicească, și auzind învățătura lui cea purtătoare de miere, s-au minunat, fiindcă și ei erau învățați. Iar după sfârșit, întâlnindu-se cu sfântul, s-au veselit de vorbele lui cele folositoare de suflet; apoi, întorcându-se în patria lor, au spus toate cele ce auziseră și văzuseră la dumnezeiescul Nifon.
Iar în zilele acelea a murit Partenie, mitropolitul Tesalonicului, și adunându-se episcopii și tot clerul tesalonicenilor, au hotărât cu toții de obște ca păstor al lor pe prea înțeleptul Nifon. Deci, trimițân-du-se doi episcopi și clerici, s-au dus în cinstita Mănăstire Dionisiu și vorbind deosebi cu proiestoșii, i-au rugat ca să îndemne pe sfânt să primească hotărârea lor. Iar aceia, suspinând greu, au zis: „O, sfinți arhierei, cine este acela care să dea altora pe dascălul lor? Noi, fiind flămânzi și însetați, cum să dăm mâncarea și băutura noastră? Până la atâta a ajuns Tesalonicul cel vestit, încât să nu aibă pe cineva vrednic de păstor și ați venit la noi, smeriții, să ne lipsiți de lumina ochilor noștri, când voi singuri vedeți în ce locuri prăpăstioase și greu de umblat locuim, încât ne lipsim și de cele de nevoie ale trupului? Domnul ne-a trimis nouă mângâietor în necazurile noastre și noi, ticăloșii, să ne lipsim acum de dânsul? Acest lucru ni se pare foarte greu, căci cu adevărat mare primejdie ne va urma nouă, de ne vom păgubi de un astfel de luminător, apoi și toți frații cu adevărat vor pătimi supărare nemăsurată”. Zicând acestea, proiestoșii s-au dus.
Atunci episcopii și clericii, văzând că n-au făcut nimic, rugau cu lacrimi fierbinți pe Dumnezeu și pe înaintemergătorul Ioan să nu se ducă înapoi deșerți; iar sfântul, întrebând pe egumen despre dânșii, nu i-a dat nici un răspuns, din pricina mâhnirii lui celei nemărginite pe care o avea. Dar sfântul, fiind luminat de darul Sfântului Duh, a priceput și i-a zis lui: „Nu te mâhni, părinte, că eu voi fi cu voi și într-acest loc mântuitor de suflete am să-mi dau datoria cea de obște, după cum am rugat pe dumnezeiescul Ioan Inaintemergătorul, când am venit în mănăstire, și a ascultat rugăciunea mea”. Iar egumenul a zis către dânsul: „Facă-ți-se ție, iubite, după cum ai cerut de la dumnezeiescul Inaintemergător. Insă îi vezi pe aceia despre care m-ai întrebat? Ei sunt episcopi ai Tesalonicului și sunt trimiși de tot clerul și poporul să te ia pe tine ca păstor al lor, și noi rămânem orfani fără tine! Deci eu, mai ales, nu te voi mai vedea pe tine!”. Iar aceasta o zicea fiind luminat de Dumnezeu, căci fericitul Nifon când a venit a doua oară la mănăstire, egumenul era mort și nu l-a mai văzut pe el, după cum a prorocit. Deci acestea zicându-le, îi curgeau lacrimile ca pârâul.
Și auzindu-le acestea Nifon, smeritul cugetător, a căzut la pământ în biserică și, udând pământul cu lacrimi, zicea: „Cine sunt eu, puturosul și păcătosul, să primesc acest fel de jug prea greu asupra grumazului meu cu totul rănit?”. Atunci frații, auzind tânguirea sfântului, au alergat cu toții la biserică, ca să vadă care era pricina mâhnirii lui; iar egumenul, văzând că s-au adunat toți frații la biserică, le-a spus toate ale episcopului și clericilor. Și cum au auzit frații acestea, au înconjurat pe sfânt, plângând și tânguindu-se atât de mult, încât au auzit aceasta episcopii și clericii, care, venind înăuntru, au dat în mâinile sfântului scrisorile clerului din Tesalonic. Iar sfântul, plângând, zicea: „Eu, sfințiți arhierei, fiindcă sunt cu totul rănit de multele mele păcate, am venit în locul acesta ca să mă liniștesc și să mă sfârșesc; deci cum pot să fug de calea pocăinței și să iau asupra mea grija de atâtea suflete, când abia pot să-mi mântuiesc sufletul meu cel păcătos?”.
Episcopii au zis: „Părinte, să nu te arăți împotrivitor dumnezeieștii hotărâri, că toți de obște, cu o socoteală și un glas, te cer pe tine a fi păstor al lor”. Atunci egumenul, ca luminat de Sfântul Duh, a zis: „Du-te, cinstite părinte, că așa este voia lui Dumnezeu, ca să înmulțești talantul și să se mântuiască mulți prin tine! Adu-ți aminte totdeauna de acest sfințit locaș, de dragostea noastră și a fraților și ajută-ne nouă cu desele tale rugăciuni, și orice vei putea alt lucru trupesc de nevoie spre chiverniseala noastră; iar noi te vom avea pe tine întotdeauna întru pomenirea noastră, ca pe un viețuitor de obște și fiu al sfințitei noastre mănăstiri. Căci Domnul mi-a poruncit mie în noaptea aceasta să nu-ți împiedic calea ta!”. Acestea zicându-le, a sărutat pe fericitul Nifon, asemenea l-au sărutat pe el și toți frații cu lacrimi, iar el, pe urmă, a zis: „Părinților și frații mei, fie voia Domnului precum hotărâți, însă primejdie mare îmi va urma mie, nevrednicului; de aceea, rugați-vă Domnului pentru mine!”.
Deci, luând episcopii pe sfânt, s-au dus bucurându-se și, mergând ei în Tesalonic, a alergat atâta mulțime de popor ca să-l vadă și să ia binecuvântare, încât se îndesa care să apuce mai înainte. Iar Duminică l-au hirotonit pe el arhiereu și păstor al lor. După câteva zile sfântul, văzând pe creștini tulburați de cei de un cuget cu latinii -adică cu papistașii -, și de noua izvodire a mincinosului sinod din Florența, învăța în fiecare zi dumnezeieștile dogme ale apostolilor și ale dumnezeieștilor sinoade, lepădând desăvârșit născocirile cele noi și dovezile cele sofistice ale latinilor, poruncindu-le să păzească credința ortodoxă curată. El îi mai mângâia pe dânșii și pentru neorându-ielile și ispitele agarenilor, care împărățeau de curând, îndemnându-i să rabde fără de cârtire necazurile și pedepsele robiei, pentru nădejdea bunătăților celor făgăduite, și să păzească credința neclintită.
Iar pe bogații cei nemilostivi și neîndurători îi îndemna cu sfaturi înțelepte să fie milostivi și să miluiască pe cei săraci, pentru că atâta de milostiv și iubitor de săraci era, încât de multe ori, noaptea, el însuși ducea cele de trebuință bolnavilor și neputincioșilor și cu dulceața cuvintelor sale trăgea pe fiecare la dumnezeiasca voie. încă și pe mulți necredincioși, preaînțeleptul îi aducea la credința în Hristos și în fiecare zi îi întorcea de la rătăcirea lor. De aceea s-a auzit pretutindeni vestea despre el și mulți alergau la dânsul. Faima aceasta a ajuns încă și la biserica cea mare, încât și arhiereii doreau să se îndulcească de dânsul. Deci, după doi ani a fost chemat de toată adunarea arhiereilor la Constantinopol, pentru oarecare pricini de nevoie ale Bisericii. Și aceasta s-a făcut cu iconomia lui Dumnezeu, ca să se pună lumina în loc mai înalt și să lumineze pe toți de obște. Deci mergând sfântul la Constantinopol, a fost primit cu toată cinstea de către patriarh, de arhierei și de tot clerul și poporul, pentru fapta lui cea bună și ocârmuirea cea înțeleaptă a turmei sale. Acolo a aflat și pe dascălul său, Zaharia, și, sărutându-se unul cu altul, s-au bucurat peste măsură. Deci s-a împlinit rugăciunea dumnezeiescului Zaharia, care a zis că se vor întâlni iarăși în viața aceasta de acum. Iar după puține zile, preasfințitul Zaharia, îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul, și sfințitele lui moaște le-a îngropat dumnezeiescul Nifon cu cinste și cu evlavie.
Apoi, după puțină vreme a adormit întru Domnul și patriarhul Constantinopolului și, fără întârziere, toți arhiereii și clericii au pus, cu stăpânire împărătească, pe prea înțeleptul Nifon în scaunul cel a toată lumea, deși el nu-l voia. Apoi, având dumnezeiască râvnă în sfântul său suflet, el propovăduia cu mare glas dogmele dumnezeiești, învățând în fiecare zi ca un alt apostol, sfătuind, certând cu măsură și sârguindu-se cu tot felul de chipuri să izgonească pe lupi din turma lui Hristos și să întărească credința ortodoxă. Deci, cu dumnezeieștile și prea înțeleptele lui cuvinte, câștiga și pe mulți necredincioși, care luau în taină dumnezeiescul Botez de la dânsul și, împuternicindu-se cu rugăciunile lui, se lepădau de patrie și de neam, fugind departe, ca să nu se primejduiască de păgâni.
Deci Biserica lui Hristos se bucura având un luminător ca acesta, care strălucea în toată lumea; căci în acele vremi nu se găsea un alt ierarh asemenea lui. Dar diavolul, urătorul de bine, n-a suferit să vadă niște bunătăți ca acestea și a pornit pe niște clerici făcători de sminteală să izgonească pe sfânt departe de la turma lui și făcând tovărășii împotriva bunului păstor, au năvălit cu stăpânire împărătească, gonindu-l din patriarhie.
Iar dumnezeiescul Nifon, neștiind pentru care pricină se izgonește cu atâta mânie fără de socoteală, nu se dumirea și se mâhnea, nu pentru că a fost scos din scaun, ci pentru lipsirea mântuirii creștinilor, cunoscând că toate cele pornite asupra sa sunt de la vicleanul diavol. Pentru aceea s-a rugat Domnului să ierte păcatul făcătorilor de sminteală și să le dea gând bun, ca să se pocăiască; iar el s-a dus pe calea lui, bucurându-se că s-a izbăvit de griji și că are să se îndulcească de liniștea cea dorită lui. Deci mergând la Sozopoli, se liniștea într-o mănăstire a Sfântului Ioan Inaintemergătorul, pe care îl iubea din tot sufletul. Și petrecând el o viață prea minunată, vestea despre el a străbătut în toate părțile acelea, iar creștinii alergau să-l vadă și să audă învățătura lui cea folositoare de suflet.
Și petrecând fericitul în mănăstire doi ani întregi, a fost chemat iarăși în Constantinopol și suit a doua oară pe scaunul patriarhal a toată lumea. Și a strălucit iarăși lumina în sfeșnic; și s-a luminat toată lumea cu desele lui învățături. Dar diavolul, nesuferind iarăși venirea sfântului, a măiestrit împotriva lui un alt meșteșug ca să-l gonească. Intr-o zi, pe când se întorcea în patriarhie de la o biserică unde slujise, s-a întâmplat că a întâmpinat fără de veste pe cale pe împărat și, dându-se la o parte, i-a urat de bine după cuviință. Iar fudulul împărat, vrând cinste întocmai ca lui Dumnezeu, a ocărât pe sfânt că nu știe să cinstească cum se cade pe împărați. Iar smeritul cugetător Nifon, negrăind nimic, s-a dus, zicând în sine: „Diavole, al tău este acest meșteșug viclean”. Deci, ducându-se împăratul la palat, a izgonit pe sfânt în Adrianopol, porancind ca acolo să-l păzească ostașii. Iar aceia care l-au dus pe el, i-au făcut multe rele pe dram, dar Dumnezeu l-a păzit nevătămat. Și acolo l-au lăsat să locuiască într-o biserică a Sfântului Ștefan, cu mare pază. Iar sfântul mulțumind lui Dumnezeu că i s-a dat spre mângâiere biserica întâiului mucenic, se bucura și slăvea pe Domnul, Căruia i s-a dat cu tot sufletul, fără să mai nădăjduiască la vreun ajutor omenesc.
Iar de vreme ce străbătuse vestea despre Sfântul Nifon și în Valahia, domnul de atunci, cu numele Radu, a vrut să-l vadă pe sfânt. Deci, mergând în cetatea împărătească să plătească dajdiile, a trecut pe la Adrianopol și, făcând în tot chipul, a luat voie de la oamenii împărătești și a mers de s-a întâlnit cu sfântul; și, plecându-și capul, i s-a închinat cu mare evlavie. Apoi, sărutându-i cu dorință nemăsurată sfânta lui dreaptă, a zis: „Eu, stăpâne sfinte, de mult doream să mă învrednicesc să văd prea fericita ta față și să iau rugăciunea și binecuvântarea ta. Slăvit să fie Dumnezeu că m-am învrednicit azi și am dobândit ce doream, dar mă mâhnesc de ispitele ce le pătimești”. Sfântul a răspuns: „Prea strălucite domn, prin multe necazuri se cuvine nouă să intrăm în Impărăția cerurilor, zice Domnul. Iar dumnezeiescul Pavel scrie: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, față de slava ce va să se descopere. Deci se cade să suferim primejdiile vieții acesteia cu bucurie, precum se bucurau și dumnezeieștii Apostoli când erau bătuți de iudei, pentru că au fost necinstiți pentru numele Domnului, după cum istorisește dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor. Și fericitul Pavel scrie în epistolele sale: Acum mă bucur întru pătimirile mele. Deci de trei ori fericiții se bucurau în necazuri, suferindu-le cu mulțumire, pentru că așteptau fericita nădejde; dar noi suntem puțini la suflet și ce putem să suferim?”.
Auzind domnul acestea, s-a umilit și i-a zis: „Mă rog arhieriei tale să vii în Valahia să ne înveți pe noi, că suntem cu totul lipsiți de învățătura duhovnicească și de păstor învățător. Acolo te voi odihni și toți te vor primi cu bucurie. Numai dă-mi cuvântul tău, ca să mijlocesc la păgâni să ne dea voie”. Și primind sfântul aceasta, Radu a mijlocit și l-a luat cu sine în Valahia și toți l-au primit ca pe un apostol al Domnului. Domnitorul i-a zis: „Părinte, de astăzi te avem povățuitorul și păstorul nostru, ca să ne înveți pe noi calea mântuirii și să ai stăpânire asupra lucrurilor bisericești și orice vei porunci, să se facă”.
Iar dumnezeiescul Nifon a zis către el: „îți laud socoteala ta cea bună, dar să dea Dumnezeu s-o ai până la sfârșit. însă mă rog, orice voi face spre îndreptarea voastră, să o primiți cu mulțumire și chiar tu de vei greși, să primești duhovnicescul meu sfat; căci atunci când poporul cel de obște va vedea pe domnul țării că primește îndreptare de pocăință, atunci și ei cu înlesnire se îndreaptă; iar dimpotrivă, când domnul țării va călca legea și va defăima sfintele canoane, atunci se face mare cădere tuturor, pentru că oamenii se pleacă lesne spre cel rău”. Iar domnul a zis către el: „Părinte, orice vei face pentru folosul sufletelor noastre, vom primi cu bucurie”.
Atunci preaînțeleptul Nifon a poruncit să se facă sinod local, unde să se adune toți preoții Bisericii, egumenii mănăstirilor, boierii divanului și domnul. Deci, fiind toți adunați, fericitul a început să le propovăduiască dumnezeieștile cuvinte și să-i îndemne la obiceiurile cele bune, cu dovezi din insuflatele de Dumnezeu Scripturi și de la părinții dumnezeiești, ca să-i taie de la fiecare obicei rău. Deci toți au primit învățătura lui cea curgătoare de miere și, plecându-se dumnezeieștilor lui cuvinte, se sârguiau să-și îndrepteze toate rânduielile și obiceiurile lor.
Sfântul a hirotonit și doi episcopi și, dându-le rânduitele episcopii Râmnic și Buzău, le-a poruncit să se îngrijească de turma lui Hristos, că au să dea seamă pentru dânșii la înfricoșatul Judecător. Apoi, întorcându-se către domnul țării, a zis în auzul tuturor: „Fiule Radu, și tu, care ai stăpânirea în mâinile tale, se cade să sfătuiești pe toți supușii tăi, să pedepsești pe cei fără rânduială și să nu cauți în față nici la mare, nici la mic; ci să faci judecată dreaptă, că judecata este a lui Dumnezeu, după cum zice dumnezeiasca Scriptură”.
Învățându-le sfântul toate acestea cu multă smerenie, a slobozit sinodul, ținând destulă vreme pe preoții și pe monahii care erau din locuri îndepărtate, până să-i îndrepteze. Deci toți slăveau pe Dumnezeu că le-a trimis un luminător ca acesta, care i-a povățuit la calea adevărului, și-l numeau pe el nou Gură de Aur. Iar el slujea dumnezeiasca Liturghie în fiecare Duminică și praznic, ca toți să vină la biserică și să audă învățătura lui. Și se sârguia minunatul în tot chipul să-i scoată pe ei din obiceiul cel rău al beției, căci mai toți erau aplecați cu covârșire la acea patimă, din care se nasc toate păcatele cele de moarte și mai ales necurata desfrânare, la care erau dedați cei mai mulți. Pentru aceea se silea preaînțeleptul să stingă văpaia beției și cu învățătura lui cea cu osteneală întorcea la pocăință mulțime multă, care se îndrepta. Dar diavolul, urătorul de bine, ce a lucrat iarăși împotriva sfântului, ca să împiedice dumnezeiasca lui propovăduire?
Un boier mare din Moldova, fiind cu rău obicei și făcând multe rele, a fugit din patria sa, ca să scape de stăpânirea domnească, lăsându-și casa, femeia și copiii și a venit în Valahia. Și împriete-nindu-se foarte cu Radu, domnul țării, a voit să locuiască acolo și să ia altă femeie. Pentru aceea domnul, deși știa că moldoveanul avea femeie la locul său, a trecut cu vederea și legile părinților și canoanele, și i-a dat de soție chiar pe sora sa, afară de lege. Iar femeia lui cea după lege, auzind acel lucru, a scris o scrisoare Sfântului Nifon, plângându-se și arătându-i că acela este însurat și are copii. Și luând sfântul scrisoarea, a chemat pe moldovean și i-a vorbit cu blândețe și cu smerenie cele cuviincioase, ca să lase pe femeia aceea afară de lege și să se ducă la femeia lui cea după lege. Dar acela, fiind cu rău obicei și nepocăit, a plecat de la sfânt cu multe înfricoșări. Și ducându-se el la domnul țării, l-a pornit spre mânie asupra sfântului, căutând să-l izgonească din Valahia.
Iar dumnezeiescul Nifon, netemându-se nicidecum de înfricoșări, s-a dus în palatul domnului și a dat întâi scrisoarea pe care i-o trimisese femeia lui după lege; apoi, deschizând dumnezeiasca lege, l-a rugat să nu defaime hotărârea dumnezeiască și dumnezeieștile canoane ale Bisericii. Dar Radu, lepădând fățărnicia evlaviei cea mai dinainte, și-a sălbăticit năravul asupra sfântului și i-a zis: „Stăpâne, nu se cade să arăți atâta asprime către noi, ci să ai rușine și frică de stăpânitori. Eu voiam și mai înainte să-ți zic că, îndată ce te-am adus aici, ai călcat și ai defăimat toate predaniile și rânduielile noastre și ai schimbat toate lucrurile după socoteala ta. Pentru aceea, de astăzi înainte nu mai voim nici învățătura ta, nici predaniile și rânduielile tale, că noi suntem oameni ai lumii și nu putem să urmăm după socoteala ta”.
Sfântul, auzind aceste cuvinte fără de nădejde, i-a zis: „Prea-strălucite domn, oare acestea nădăjduiam să-mi zici? Oare n-ai venit strălucirea ta cu boierii tăi de două și de trei ori și m-ai rugat să vin aici, pentru folosul sufletelor voastre? Arată-mi, preaînălțate, ce pre-danie și rânduială rea v-am dat vouă și am defăimat pe ale voastre? Vai mie! Acum văd arătat că are să vină mare urgie asupra voastră și mă mâhnesc pentru sufletele voastre. Iar despre mine nu mă îngrijesc nicidecum, că nădejdea mea este la Acela pe Care L-am iubit și-L iubesc din tinerețile mele și pentru a Cărui dragoste am mare bucurie să-mi vărs și sângele, dacă va cere trebuința. Domnule Radu, să știi că toată puterea mea este legea Bisericii, pentru care Domnul meu Și-a vărsat preasfântul Său Sânge, ca s-o curățească de tot păcatul și s-o sfințească. Ea va fi curată și sfântă cu lucrarea dumnezeieștilor porunci, pe care doresc să le păzesc până la sfârșitul vieții mele”.
Zicând acestea, a ieșit din palat și, ducându-se în biserică, a poruncit celor cu bună rânduială să adune poporul. Și învățându-i pe ei din destul, s-a îmbrăcat în veșmintele arhierești și a afurisit pe moldoveanul cel fără de lege și pe cei care îl ajutau la a lui fărădelege, depărtându-l de la Biserică împreună cu preadesfrânata, ca pe niște călcători de lege. Apoi, sfătuind mult poporul, a spus mai înainte câte au să se întâmple Valahiei și că domnul Radu și moldoveanul au să primească rea moarte și au să se sfârșească întru fărădelegea lor. După aceea a pus veșmintele arhierești pe Sfânta Masă, a sărutat sfintele icoane și s-a dus.
Auzind acestea, domnul Radu a dat poruncă la toți cetățenii să nu-l mai numească arhiereu, nici să-i mai dea vreo cinste și căutare. Și dacă se va auzi că cineva i-a dat pâine sau altceva, sau l-a primit în casa sa, aceluia să-i piardă viața și lucrurile să-i rămână domniei. Pentru aceea, sfântul a dat loc mâniei și s-a dus într-o margine de sat, într-o casă mică, având toată nădejdea în Dumnezeu, Care, ca un mult-milostiv, i-a trimis cele de trebuință, precum de demult a trimis prorocului Ilie hrană prin corbi și lui Daniil prin Avacum; pentru că un fecior de boier din neamul Basarabilor, cu numele de Neagoe, fiu duhovnicesc al sfântului, văzându-l în atâta strâmtorare, se mâhnea foarte și îi ducea toate cele trebuincioase pe ascuns, căci se temea de mânia domnului.
Iar Radu, gândindu-se la blestemul sfântului și temându-se să nu vină asupră-i fără veste vreo urgie de la Dumnezeu – pentru că, deși avea necaz pe sfântul, îl cunoștea că este drept în toate și cinstitor de Dumnezeu – a făcut chip și a adus pe sfântul cu cinste în palatul său, socotind ca, prin momeli, să ia iertare. Deci i-a zis: „Prea dumne-zeiescule și preaînțelepte părinte, iartă-ne nouă toate câte ți-am greșit ca niște oameni și să ai și preasfinția ta iertare de la noi pentru cele ce ai zis și ai făcut împotriva noastră; deci te rugăm să nu mai ai vreo supărare asupra noastră, iar noi să te îngrijim cu bani și haine câte îți vor trebui, și să te trimitem cu multă cinste unde vei voi să te duci; și, acolo unde te vei sălășlui, să-ți trimitem toate cele trebuincioase. Cât despre soția moldoveanului să nu ai grijă, că el a luat iertare de la tot soborul arhiereilor care sunt în Constantinopol și să dai iertare și preasfinția ta, cum se cade”.
Iar dumnezeiescul Nifon, suspinând din adâncul inimii, a zis către el, ca unui om de rând: „Radule, Radule, nu voiesc pentru trebuința mea banii tăi, nici hainele tale nu-mi trebuiesc pentru acoperirea mea, nici vreo cinste nu cer de la tine, să mă ferească Dumnezeu! Adu-ți aminte câte ai făcut să mă aduci pe mine în Valahia, ca să vă învăț pe voi cuvântul lui Dumnezeu; și de v-am făcut vreo fărădelege, mărturisește. Eu am fost rânduit de Domnul meu ca să cert pe cei fără de lege, și la această fărădelege nu voi să fiu eu părtaș, pentru că nici o lege nu mă lasă. Singur tu m-ai adus pe mine și iarăși tu singur mă gonești! Deci eu mă voi duce unde mă va îndrepta Domnul, însă voi veți muri întru fărădelege. Multe necazuri și dureri și nenumărate rele au să vină pe capul vostru și atunci mă veți căuta, dar nu mă veți găsi”.
Zicând sfântul acestea cu multă îndrăzneală, s-a dus de acolo și, aflând pe Neagoe, fiul său duhovnicesc, i-a spus lui la o parte: „Văd, fiul meu, că mare urgie are să vină peste locul acesta și ai să te primejduiești și tu cu tot neamul tău; dar Preaînduratul Dumnezeu te va păzi de tot răul, de vei păzi poruncile pe care ți le-am dat ție. Și nu numai că te vei izbăvi de orice primejdie, ci te vei sui la mare cinste și se va vesti numele tău în toate părțile; dar să-ți aduci aminte și de mine, părintele tău duhovnicesc, și eu, de voi avea îndrăzneală către iubitorul de oameni Dumnezeu, Il voi ruga pe Dânsul pentru tine”. Apoi l-a binecuvântat și l-a sărutat, iar Neagoe plângea și se tânguia de lipsa unui părinte ca acesta.
După aceasta, Sfântul Nifon luând pe Macarie și pe Ioasaf, ucenicii săi, s-a dus în Macedonia și de acolo în Petolia, învățând și întărind pe creștini. Apoi s-a dus iarăși în Sfântul Munte, la sfințita mănăstire a Vatopedului, unde părinții de acolo l-au primit cu toată evlavia și bucuria, slăvind pe Dumnezeu că i-a învrednicit a dobândi un luminător și un dascăl ca acesta. Iar pustnicii muntelui, auzind de venirea lui, alergau în fiecare zi la el, ca să ia binecuvântare și să asculte învățăturile lui cele folositoare de suflet.
Iar Macarie, ucenicul lui, fiind râvnitor al faptelor bune ale sfântului întru toate și nevoindu-se cu multe nevoințe ale pustniciei, s-a suit la vârful dumnezeieștii iubiri și ardea inima lui să-și săvârșească viața prin moarte mucenicească, pentru care și-a arătat dorința sa sfântului. Și cunoscând sfântul că dorința ucenicului este după dumnezeiasca voie, i-a zis: „Mergi, fiule, în calea mărturisirii, că, după dorința ta, te vei învrednici să iei cununa muceniciei și să te bucuri veșnic împreună cu mucenicii și cu cuvioșii”. După aceea, pecetluindu-l pe el cu seninul făcătoarei de viață cruci, l-a binecuvântat. Și, după prorocia sfântului, așa s-a și întâmplat; pentru că acel cu adevărat fericit, mergând în Tesalonic, a propovăduit pe Hristos, îmbărbătându-se împotriva otomanilor. Deci a fost pedepsit de dânșii fără de milă, iar pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap, luând astfel cununa muceniciei. Iar dumnezeiescului Nifon i s-au descoperit acestea de la Sfântul Duh și a zis către Ioasaf, celălalt ucenic al lui: „Să știi, fiule, că astăzi s-a săvârșit prin mucenicie fratele tău, Macarie, și merge să se bucure în ceruri”.
După aceasta, luând pe Ioasaf, a plecat pe ascuns din Mănăstirea Vatopedului, neștiind nimeni, și a mers necunoscut la Mănăstirea Dionisiu, în care era – după cum se știe -, acest fel de obicei, hotărât de către ctitorul mănăstirii, ca oricine va merge în mănăstire pentru a se face monah, dacă va fi primit, întâi să se facă argat la catâri, ca să aducă lemne și să facă orice altă slujbă proastă, atâta vreme cât ar fi fost rânduit de întâistătător, și apoi să-l ia în mănăstire și să-l facă monah. Iar de era monah de mai înainte, îl socoteau în rând cu frații mănăstirii. Deci mergând și Sfântul Nifon necunoscut în mănăstire, ca un simplu monah, și după obicei fiind întrebat de cel mai mare, a pus metanie și slujea catârilor ca argat. Și câtă vreme a rămas necunoscut, au venit oameni trimiși de la biserica cea mare din Constantinopol ca să-l caute și să-l pună iarăși în scaunul cel a toată lumea, cu hotărâre împărătească. Dar, fiindcă n-au putut să-l afle, s-au întors înapoi.
Iar într-una din zile, Sfântul Nifon a fost rânduit să fie de strajă într-un loc înalt în dreptul mănăstirii, ca să păzească împotriva tâlharilor ce veneau în vremea aceea fără de veste la Sfântul Munte, robind pe mulți și răpind tot ce apucau. Deci, la miezul nopții, pe când sfântul stătea la rugăciune acolo unde străjuia, niște monahi îmbunătățiți, care privegheau împrejurul locului aceluia, au văzut o văpaie de foc care se suia de la pământ până la cer. Iar un frate care era împreună cu sfântul de strajă, deșteptându-se în ceasul acela, a văzut pe sfânt că era tot înfocat și, tremurând, s-a tras de la locul lui și a mers la mănăstire, povestind tuturor vederea cea înfricoșătoare pe care a văzut-o. Asemenea au spus și ceilalți monahi și i-au încredințat pe preoți. Deci, adunându-se cu toții în biserică, se rugau lui Dumnezeu să le arate cine este acest om, la care se arată astfel de semn. Iar Domnul a ascultat rugăciunea lor și a arătat în acest fel:
Egumenul mănăstirii a văzut în vedenia sa că era în biserică și acolo i s-a arătat dumnezeiescul Inaintemergător și i-a zis: „Adună toată frățimea și ieșiți în întâmpinarea patriarhului Nifon, că îi ajunge atâta smerenie ce a arătat-o și s-a făcut argat, ca să nu vă păgubiți mai mult”. Deci, deșteptându-se egumenul, a rămas uimit. Iar după câtăva vreme, venindu-și în fire, a bătut toaca și, adunându-se toți frații, le-a povestit și lor vedenia pe care a văzut-o, și atunci au aflat ei că acel monah necunoscut era patriarhul Nifon. Iar când fericitul venea ca un argat, au ieșit cu toții în dreptul gropniței, cu făclii și cu tămâieri și l-au întâmpinat cu mare cinste. Atunci, îndată ce i-a văzut minunatul, s-a aruncat la pământ, udându-l cu lacrimi; iar egumenul, făcând metanie, i s-a închinat și i-a sărutat sfintele lui mâini, zicându-i: „O, luminătorule al lumii, ajunge atâta răbdare din partea ta; ajunge ticăloșia desăvârșită pe care ai suferit-o de bună voie; ajunge atâta smerenie pe care ai arătat-o, neștiindu-te noi, proștii!”. Iar frații plângeau cu toții și mai ales aceia care l-au mâhnit întru neștiință și se tăvăleau la sfințitele lui picioare, cerând iertare.
Atunci sfântul, cu multe lacrimi, a zis: „Părinți și frați ai mei, pentru aceasta m-a ascuns pe mine Domnul în acest loc de suflet mântuitor, căci eu am cerut de la Dânsul să mă izbăvesc de grijile lumii și să fiu miluit la judecata Lui cea înfricoșată. Căci dacă nu ne vom lepăda de părinți, de frați, de rudenii și de toată slava cea omenească și împătimirea acestei lumi – după cum El ne poruncește nouă -, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui; pentru că de vom câștiga toată lumea și ne vom pierde sufletul nostru, ce folos ne este?”. Iar către cei ce cereau iertare, a zis: „O, fiii și frații mei! Aceia care se nevoiesc la fapta bună se cade să aibă blândețe și dragoste către cei de aproape și să nu se mânie asupra lor, măcar de ar pătimi de la ei nenumărate rele; pentru că toți suntem oameni și nici unul nu este curat de la sine”. Și așa sfătuindu-i ca să nu facă altora la fel, ci să-și facă fiecare slujba sa fără mânie și cârtire, ajutându-se unul pe altul după putere, i-a sărutat și i-a binecuvântat.
Apoi, intrând în mănăstire, se nevoia cu atâta asprime, încât este cu neputință ca cineva să povestească cu de-amănuntul nevoințele și ostenelile pe care le făcea, căci deși era bătrân și cu totul obosit de primejdii și de izgoniri, iarăși slujea la toate trebuințele mănăstirești, ca unul dintre cei mai de jos monahi. Și a făcut multe zidiri din temelie, pe cei bolnavi îi cerceta și pe cei necăjiți îi mângâia.
De multe ori când mergeam – zice scriitorul acestei povestiri -și rămâneam acolo ca să iau folos din învățăturile lui cele de suflet folositoare, îl vedeam săpând în grădină, ajutând la moară, pogorându-se la arsana pentru trebuințele corăbierilor. Și se ostenea, de trei ori fericitul, împreună cu slujitorii, ca să nu cârtească și să nu-și piardă plata ostenelii lor. Cu toate acestea, urătorul de bine diavolul nu lipsea de a-i da război, pentru că, aflând pe unii unelte ale lui, i-a ridicat să ocărască și să osândească pe sfânt, numindu-l fățarnic și bârfitor. Insă sfântul, ca un prea înțelept, cunoscând vicleșugurile satanei, se ruga lui Dumnezeu să-l împuternicească să sufere toate ispitele până la sfârșit, iar pe ocărâtorii lui să-i ierte și să-i mântuiască ca un iubitor de oameni. Și atâta smerenie, răbdare, petrecere aspră și sărăcie de bunăvoie avea pururea pomenitul, încât nu se gândea că a avut dregătoria arhierească și că a fost patriarh a toată lumea, ci toate le socotea ca și umbre și visuri.
Și văzând sfântul odată că frații, care aduceau cu corabia hrana mănăstirii de la metocuri, erau în primejdie din pricina furtunii, a intrat în corabie, că era aproape de mănăstire, și îndată – o, minunile tale, Hristoase împărate! – a încetat furtuna și marea s-a liniștit. Iar frații, căzând la sfintele lui picioare, au zis: „Preacinstite părinte, credem că orice vei cere de la Dumnezeu, toate îți va da; pentru aceasta te rugăm să faci rugăciune către Domnul, ca unul ce ai îndrăzneală către El, ca să călătorim de aici înainte fără primejdie pe mare și să aducem fără pagubă hrana mănăstirii”. Iar sfântul a răspuns: „Dacă nu vă veți lenevi de canoanele și de pravila voastră și dacă nu veți grăi cuvinte necuviincioase și urâte, atunci cu lesnire vă va auzi Domnul și vă va feri de toată întâmplarea cea rea”.
Apoi, plecându-și genunchii pe fierul corăbiei, și-a înălțat mâinile și ochii la cer și s-a rugat în taină multă vreme. Și ridicându-se, a binecuvântat fierul de trei ori și a zis: „Fraților, luați aminte să puneți întotdeauna acest fier la loc curat, iar când vă va ajunge primejdia, să-l atârnați în mare și atunci veți călători fără primejdie”. De atunci se făcea acea minune mare la fiecare primejdie a mării și îndată ce s-ar fi întâmplat furtună, monahii atârnau fierul în mare, chemând cu evlavie numele sfântului, și astfel se făcea liniște. Și atât se cucerniceau monahii de fierul acela, încât, când tămâiau în vremea pravilei la cântare, tămâiau și fierul cu evlavie, socotind că văd pe Sfântul Nifon. Iar când era furtună pe mare, frații strigau unul către altul: „Coborâți, coborâți pe patriarhul în mare ca să înceteze furtuna!”. Și ca o comoară de mult preț a fost păzit fierul acela și a fost ținut în mănăstire mai mult de 150 de ani.
Iar sfântul ajungând la adânci bătrâneți, până la 90 de ani, și cunoscând din dumnezeiasca descoperire că a venit vremea să se ducă către Hristos cel dorit, a adunat toată frățimea și le-a arătat vremea sfârșitului său, poruncindu-le să păzească cu dinadinsul rânduielile vieții monahicești și să se nevoiască în tot chipul, ca să se învrednicească Impărăției cerului. Iar frații, auzind această veste, plângeau și se jeleau pentru pierderea unui părinte ca acela. Și mai ales doi frați care mai înainte îl ocărâseră din neștiință, plângeau nemângâiați, cerând iertare de la el. Iar sfântul, sfătuindu-i, îi mângâia și, binecu-vântându-i, a zis către proiestoși: „Frații mei, cereți orice cerere duhovnicească voiți de la smerenia mea, mai înainte de a-mi da duhul către Domnul”. Și toți au răspuns: „Voim, preasfinte Părinte, să ne dai în scris dumnezeieștile tale rugăciuni, ca să se citească la mormântul fiecărui frate când va muri și să ia dezlegarea păcatelor care le-a făcut ca om”. Iar sfântul, fiind ascultător până la sfârșit, n-a trecut cu vederea cererea lor, ci, făcând către Dumnezeu rugăciune cu lacrimi fierbinți ca să se împlinească cererea lor, a zis către ucenicul său Ioasaf: „Fiule, scrie pe hârtie cele ce voi zice, ca să rămână fraților mângâiere neîncetată”.
Iar după ce Ioasaf a scris rugăciunile cele de iertare, i-a zis sfântul: „Eu mă duc către Domnul cel dorit, iar tu, fiule, mergi la Constantinopol și fă câte ți-am poruncit, că acolo vei lua cununa muceniciei ca să te bucuri veșnic în cer”. Apoi, luând iertare de la toți frații, s-a împărtășit cu Preacuratele Taine și astfel și-a dat fericitul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în 11 zile ale lunii august. Și câți părinți de pe la schituri și de pe la mănăstiri s-au înștiințat de aceasta, au alergat să sărute sfințitele lui moaște, iar frații plângeau lipsa bunului lor păstor. Deci, adunându-se mulțime multă, au făcut priveghere de toată noaptea și a doua zi au îngropat cu mare cinste pe strălucitul luminător al lumii, pe piatra cea tare a suferinței, pe răbdătorul în primejdii și ispite, pe cel lămurit ca aurul în cuptor, pe cel care a suferit toate pentru dragostea Domnului.
În acest fel a petrecut pururea pomenitul și Sfântul Patriarh Nifon în această viață de acum. Cu acest fel de isprăvi, nevoințe și fapte bune a strălucit în lume cel care, fiind patriarh, a născut a doua oară, prin dumnezeiescul botez, o mulțime de armeni, evrei și otomani, și i-a adus la Domnul cu dumnezeieștile și curgătoarele de miere învățături, mântuindu-i. Incă și cu cununi mucenicești a trimis către Domnul pe ucenicii lui.
Pentru că și fericitul Ioasaf, după adormirea Sfântului Nifon, mergând în Constantinopol și făcând cum i-a poruncit el, a îndrăznit înaintea turcilor și a propovăduit pe Sfânta Treime. El a fost muncit de ei cu multe feluri de munci și pe urmă i s-a tăiat sfântul lui cap și a luat cununa mărturisirii după prorocirea sfântului.
Este timpul să povestesc și cele ce s-au întâmplat în Valahia după prorocia dumnezeiescului Nifon. Pentru că după ce el a plecat de acolo, a fost mare amestecare în Biserica Valahiei, căci s-au ridicat mari sminteli de la cei bisericești și de la boieri, și în tot locul s-au făcut tulburări de vânturi, secetă și foamete mare. Deci toți au cunoscut că toate acestea s-au făcut pentru că a fost izgonit sfântul de acolo. Pentru aceasta, domnul Radu a trimis în toate părțile și l-a căutat pe Sfântul Nifon, dar nu l-a găsit, după cum îi spusese sfântul mai înainte.
Iar după adormirea sfântului, Radu a căzut în boală cumplită și de nevindecat – tot trupul i s-a spart și ieșea din el duhoare urâtă și nesuferită, încât nimeni nu putea să se apropie de el. Deci s-a sfârșit cu multe dureri și a fost îngropat în mănăstirea Sfântului Nicolae, care se numește Mănăstirea Dealului, pe care a zidit-o el. Iar după îngroparea lui, pentru frica celor ce erau de față, a tremurat mormântul lui trei zile, după cum s-a întâmplat împărătesei Eudoxia, pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, încât frică și cutremur i-a cuprins pe toți. Deci toți își aduceau aminte de Sfântul Nifon, căci toate au urmat după cum a prorocit el. Asemenea s-a primejduit și bunul Neagoe, duhovnicescul lui fiu, după cum i-a spus mai înainte dumnezeiescul părinte. S-a primejduit încă și cu cele mai de pe urmă primejdii de la doi domni tirani, care au domnit după moartea domnului Radu, întâi de la Mihnea și pe urmă de la Vlad. Insă, după prorocia sfântului, nu numai că s-a izbăvit de fiecare primejdie prin rugăciunile lui, dar și prin cererea a tot poporul, s-a făcut domn a toată Ungrovlahia.
Deci văzând Neagoe că s-au împlinit toate prorociile părintelui său duhovnicesc și cugetând la dumnezeieștile lui învățături, s-a aprins cu totul de dor dumnezeiesc și a dorit să aducă în Valahia sfințitele lui moaște, ca să se binecuyinteze cu venirea lor de față și el și tot locul acela, care era cu totul împilat de atâtea pedepse dumnezeiești; dar mai ales ca să ia iertare Radu, care era sub blestemul Sfântului. Deci așa a făcut Neagoe, ca un al doilea Teodosie, căci precum acela, pentru maica sa, Eudoxia, a adus de la Cucuso sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, tot așa și prea cinstitorul de Dumnezeu Neagoe a făcut cu dumnezeiescul Nifon, noul Gură de Aur. El a trimis doi egumeni ai mănăstirilor și doi cinstiți boieri în Sfânta Mănăstire Dionisiu din Sfântul Munte, cu scrisori și cu daruri multe ca să aducă sfintele moaște.
Iar aceia venind, au dat scrisorile egumenului mănăstirii, care citindu-le în auzul tuturor fraților, toți au rămas fără de glas multă vreme. Apoi unul dintre bătrânii cei vechi a zis către cei trimiși: „Preacinstiți egumeni și prea binecredincioși boieri, noi nu defăimăm porunca domnului țării, dar nici nu îndrăznim să ne atingem de mormântul sfântului și mai ales nu suferim să ne păgubim de o comoară ca aceasta, care este mântuirea mănăstirii noastre. Căci, precum în viața lui era păzitor și mântuitor al nostru, tot așa și acum, după moarte, sfintele lui moaște ne pricinuiesc nouă mare mângâiere la tot necazul și strâmtorarea ce sunt aduse asupra noastră de păgâni și la alte greutăți ce le pătimim. Singuri vedeți în ce loc cu anevoie de umblat și prăpăstios locuim și nu avem altă mângâiere decât numai sfințitele moaște ale Sfântului Nifon, care s-a nevoit în această mănăstire. Iar acum să le ia în alt loc ni se pare lucru străin și ni se va pricinui nouă supărare și durere neasemănat de mare”. Dar aceia au zis: „Preacuvioși părinți, ascultați-ne pe noi și faceți după cuvântul domnului nostru, adică să dați cu bunăvoirea voastră sfintele moaște și alegeți dintre voi doi proiestoși care să meargă cu noi și vă făgăduim vouă că domnul vă va trimite mare ajutor și multe faceri de bine va face acestei mănăstiri, trimițând înapoi și sfintele moaște”.
Iar părinții, auzind acestea, au răspuns: „Noi nu îndrăznim să săpăm, faceți singuri ceea ce voiți!”. Atunci unul din boieri, adică marele logofăt, apucând un târnăcop și făcând semnul Sfintei Cruci, a zis: „Eu, întărindu-mă pe credința și evlavia domnului meu, mă apuc de lucru și nădăjduiesc în rugăciunile sfântului că nu voi lua nici o vătămare!”. Și astfel a început a săpa. Și cum s-a apropiat de sfintele moaște – o, negrăitele Tale minuni, Hristoase! –, tot locul acela s-a umplut de o bună mireasmă nepovestită. Deci, luând sfintele moaște, le-au pus într-un sicriu și le-au dus în mijlocul bisericii, iar biserica s-a umplut de bună mireasmă. Apoi frații, adunându-se, au făcut priveghere de toată noaptea. Și s-a auzit vestea pe la chiliile, schiturile și mănăstirile care erau acolo pe aproape, și părinții au alergat cu credință și cu evlavie să sărute sfintele moaște.
Iar Atotputernicul Dumnezeu, vrând să slăvească pe Sfântul Nifon și după adormire, pentru covârșitoarele nevoințe și sudori ale pustniciei lui, a rânduit ca un monah mut și surd să meargă și el să sărute sfintele lui moaște. Și îndată ce s-a apropiat de ele și le-a sărutat, a început a vorbi fără împiedicare și, mulțumind sfântului, povestea pretutindeni minunea. Altul, orb de amândoi ochii, fiind dus de mână, a mers să sărute și, atingându-se cu ochii de sfintele moaște, a văzut. Multe alte minuni a făcut Sfântul Nifon, pe care le trec pentru scurtime; dar și acestea puține le-am scris ca să arăt îndrăzneala pe care o avea sfântul către Dumnezeu.
Iar după trei zile, cei trimiși, luând sfintele moaște și oarecare monahi din mănăstire, au pornit spre Valahia și, trecând apa Dunării, au înștiințat pe domnul țării, care a trimis îndată arhierei, preoți, diaconi și monahi spre întâmpinarea sfântului; și când s-au apropiat sfintele moaște de târgul Bucureștilor, a ieșit și însuși preacinstitorul de Dumnezeu domnul țării, Neagoe Basarab, și toată mulțimea poporului, cu făclii și cu tămâieri și, îmbrățișând racla, au sărutat cu evlavie sfintele moaște. Și ridicând voievodul pe umerii săi racla cu sfintele moaște, împreună cu cinstiții boieri, au mers la Mănăstirea Dealului și au pus sfintele moaște pe mormântul domnului Radu. Apoi au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se fierbinte sfântului să ierte fărădelegea ticălosului Radu.
Iar la miezul nopții, pe când privegheau, domnul Neagoe a adormit și a văzut în vedenia sa că s-a deschis mormântul lui Radu și s-a arătat trupul lui cu totul negru și din toate mădularele lui curgea puroi și ieșea o putoare rea neasemănată. Și neputând să sufere putoarea, ruga pe sfântul să facă milă cu domnul Radu și îndată a văzut că din racla sfintelor moaște curgea ca un izvor, și că sfântul spăla tot trupul acela puturos al lui Radu și l-a făcut preafrumos și preastrălucit, și așa s-a închis iarăși mormântul lui Radu. Apoi sfântul s-a dus lângă Neagoe și i-a zis: „Iată, fiule, că am auzit rugăciunea ta! Numai îți poruncesc să te împaci totdeauna cu poporul tău și să trimiți moaștele mele la mănăstirea mea, spre mângâierea fraților care se nevoiesc acolo”. Apoi s-a dus și a intrat iarăși în sicriu.
Și deșteptându-se iubitorul de Dumnezeu, Neagoe, a rămas uimit multă vreme, cugetând la cele ce văzuse și, venindu-și în sine, a strigat cu glas mare: „Slavă Ție, Impărate ceresc, Cel ce ai slăvit cu slavă negrăită pe robul Tău cel iubit, pe Sfântul Nifon!”. Și așa au încetat cântările de psalmi și domnul a povestit tuturor cele ce le-a văzut în vedenia sa și toți au slăvit pe Dumnezeu. Iar a doua zi, când s-a săvârșit dumnezeiasca Liturghie, s-au adunat și de prin satele din afară ale Valahiei mulțime multă, aducând cu ei nenumărați bolnavi, care sărutau pe sfântul cu lacrimi și cu credință și își căpătau sănătatea. Șchiopii se îndreptau, orbii vedeau, cei ce se chinuiau de friguri se vindecau și mai toate bolile se goneau de la cei care alergau cu credință la moaștele Sfântului Nifon.
Iar domnul țării, văzând că în fiecare zi sfântul făcea minuni, a adunat sobor și a hotărât să se prăznuiască Sfântul Ierarh Nifon în ziua de 11 august, zi în care el a adormit, și i-a alcătuit toată slujba. După acestea Neagoe, cinstitorul de Dumnezeu, a poruncit de a făcut cu multă cheltuială un sicriu foarte frumos de aur, împodobit cu pietre scumpe și cu mărgăritare, iar deasupra acoperământului a zugrăvit pe Sfântul Nifon, și înaintea lui s-a zugrăvit pe sine în genunchi. Apoi a pus într-însul moaștele sfântului, luând numai sfântul lui cap și o mână, cu voia părinților.
Iar spre răsplătirea lor, le-a dat preacinstitul cap al preaslăvi-tului Inaintemergătorului și Botezătorului Ioan, pus în raclă de aur împodobită cu pietre scumpe, pe care a trimis-o în sfințita Mănăstire Dionisiu, împreună cu celelalte cinstite moaște ale Sfântului Nifon. Și a dat părinților mult ajutor, ridicând din temelie multe zidiri în acea mănăstire și de aceea se pomenește neîncetat ca ctitor. Iar sfântul cap și mâna dumnezeiescului Nifon, cât a trăit pururea pomenitul Neagoe, le avea cu el spre sfințenie și spre izgonirea potrivnicului ori unde se ducea. Iar după ducerea lui din viață, le-a lăsat Mănăstirii Curtea de Argeș, pe care a zidit-o el, unde se află până astăzi (In prezent, ele se află la Craiova, în biserica Sfântul Dumitru, catedrala mitropoliei Olteniei), întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.
Sfântul Ierarh Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului
Cel între sfinți părintele nostru Nichifor I (gr. Nikephoros), Mărturisitorul, a fost Patriarh al Constantinopolului în timpul iconoclasmului, la începutul secolului al IX-lea (precedat de Sf. Tarasie, urmat de Teodot I).
El a pus apărarea doctrinei ortodoxe în fața ereziilor, și a conștiinței ortodoxe în fața dictaturii statului, mai presus de poziția sa socială.
Perioada în care a fost patriarh (806-815) a fost marcată de acțiunile instigate de împăratul Leon al V-lea împotriva reluării cinstirii (icoanelor).
Lucrările sale principale care s-au păstrat sunt trei scrieri împotriva iconoclasmului.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în ziua de 2 iunie, iar aducerea moaștelor sale din Prokonnis la Constantinopol la 13 martie.
Sfântul Nichifor s-a născut în preajma anului 758, la Constantinopol. A primit o educație aleasă, tatăl său, Theodor, fiind secretar al împăratului Constantin al V-lea Copronimul.
Deși la curtea imperială predomina erezia iconoclastă, împăratul persecutându-i pe creștinii drept-credincioși care se închinau la icoane, Theodor era totuși iconodul. Aflându-se acest lucru, el a fost înlăturat din funcție, biciuit, torturat și apoi surghiunit.
Astfel, Nichifor a crescut având ca exemplu tăria tatălui său de a apăra cinstirea icoanelor cu orice risc.
Atunci când pe tronul imperial a ajuns Constantin al VI-lea Orbul, mama acestuia, drept-credincioasa Împărăteasă Irina a restaurat cultul icoanelor în biserici.
Nichifor a obținut în curând favoarea lor și a dobândit poziția inițială a tatălui său la curtea imperială.
El a fost trimisul împăratului la Sinodul VII Ecumenic (al doilea sinod de la Niceea) din anul 787, unde a fost condamnat iconoclasmul ca fiind o erezie și s-a restabilit cultul sfintelor icoane; Nichifor a fost secretarul acestui sfânt sinod, având sarcina de a nota discuțiile purtate acolo și hotărârile finale ale sinodului.
După moartea patriarhului Tarasie al Constantinopolului (25 februarie 806), nu a fost găsit nimeni mai demn să îi succeadă decât Nichifor.
Pentru a sublinia dreapta sa credință, în timpul consacrării sale, el a ținut în mână o lucrare scrisă de el întru apărarea cultului icoanelor, iar după încheierea ceremoniei a pus acea lucrare în spatele altarului ca legământ pe care l-a făcut pentru a menține întotdeauna Sfânta Tradiție a Bisericii.
În următorii ani o succesiune de evenimente au influențat profund viața politică și religioasă a Imperiului Roman de Răsărit: împăratul Constantin al VI-lea a fost orbit (797), apoi împărăteasa Irina a fost exilată (802), succesorul ei, împăratul Nichifor I Genikos a fost ucis în timpul luptelor cu bulgarii conduși de Hanul Krum (811), iar după scurta domnie a lui Mihail I Rangabe (811-813) pe tronul Imperiului Bizantin a ajuns Leon al V-lea Armeanul, în anul 813.
Acesta din urmă era un adversar al cultului sfintelor icoane, începând astfel o a doua perioadă iconoclastă (prima fiind cea inițiată de împăratul Leon al III-lea Isaurul, cel care prin edictul imperial dat în anul 730 interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise distrugerea acestora).
Împăratul Leon al V-lea Armeanul a început o campanie pentru a suprima cinstirea icoanelor și pentru a-l convinge pe patriarhul Nichifor să aprobe îndepărtarea icoanelor din biserici.
Dar Sf. Nichifor nu s-a aplecat în fața pretențiilor imperiale; prevăzând însă represaliile ce aveau să urmeze, împreună mai mulți episcopi și egumeni, își petreceau cea mai mare parte a timpului în rugăciune.
La scurt timp, împăratul Leon, sprijinit de o parte din episcopii iconoclaști, l-a convocat pe Sf. Nichifor la palat și i-a cerut în mod imperios să renege cultul icoanelor.
Deoarece Sf. Nichifor a refuzat acest lucru, împăratul i-a cerut să se retragă de la conducerea Bisericii Ortodoxe a Constantinopolului, dar patriarhul a refuzat și această solicitare, spunând că nu își poate abandona credincioșii pe care îi păstorește.
Episcopii iconoclaști, la instigarea împăratului Leon al V-lea, au adoptat o hotărâre de depunere a patriarhului. După mai multe încercări făcute în secret de a i se lua viața, Sf. Nichifor a fost trimis de împărat în exil.
Urmașul lui Leon al V-lea, Mihail al II-lea „Bâlbâitul” (820-829), a favorizat, de asemenea, facțiunea iconoclastă, și a continuat să îl hărțuiască pe Sf. Nichifor, care a murit în exil, la 2 iunie 828, în mănăstirea Sfântul Teodor.
Ulterior, la ordinul Sfântei și drept-credincioasei împărătese Teodora a II-a (cea care a restabilit pentru a doua oară cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit), rămășițele pământești ale Sf. Nichifor au fost aduse cu mare pompă la Constantinopol și înhumate (13 martie 846).
De la Sf. Nichifor I al Constantinopolului s-au păstrat trei scrieri în care combate erezia iconoclastă.
Mărturisirea ta cea inspirată adus-a Bisericii biruință, Sfinte Ierarhe Nichifore. Surghiun nedrept ai suferit pentru cinstirea icoanei lui Dumnezeu Cuvântul. Părinte drepte, roagă-te lui Hristos, Dumnezeul nostru, să ne dăruiască nouă mare milă.
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Nichifor, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Ca unul ce ai primit de la Dumnezeu cunună de biruință astăzi din cer, o Nichifore, izbăvește pe cei ce cu credință te cinstesc pe tine ca pe un ierarh împreună și învățător.
Viața Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului – foto preluat de pe doxologia.ro
Acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu.
Sfântul Nichifor, marele ajutător al dreptei credințe, s-a născut în Constantinopol, din părinți binecredincioși și temători de Dumnezeu, anume Teodor și Evdochia. Tatăl lui s-a învrednicit de cununa mărturisirii, suferind răni și îngroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au întâmplat pe vremea împărăției lui Constantin Copronim, pentru că, fiind el în dregătoria însemnării lucrurilor împărătești de taină și cinstind sfintele icoane cu bună credință, a fost clevetit la împăratul cel rău credincios, cum că se închină chipului Mântuitorului și al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și al tuturor sfinților.
Împăratul, auzind acestea, îndată a chemat la sine pe fericitul Teodor și, cercetându-l și înștiințându-se că toate cele spuse împotriva lui sunt adevărate, l-a silit să se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar după ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii împăratului, a fost bătut și trimis în surghiun într-o cetate ce se numea Molina și acolo, fiind aruncat într-o temniță cumplită, a pătimit pentru dreapta credință. Iar după câtăva vreme, chemat fiind la Constantinopol și silit din nou la eresul împăratului, n-a voit să se supună dorinței lui, ci a petrecut nestrămutat în buna credință, alegând să primească bătăi și moarte, decât să calce legile bisericești și rânduielile Sfinților Părinți. Deci, cu porunca împăratului celui fără de lege, fiind muncit cu nemilostivire, în multe chipuri, a fost trimis iarăși în Niceea, unde a petrecut șase ani în multă chinuire și a trecut către Domnul spre veșnica și fericita viață.
Iar soția lui, cinstita Evdochia, a fost părtașă la toate primejdiile și chinurile bărbatului său, pentru că îi urma lui întru prigoane și pătimea împreună întru legături, nedespărțindu-se de dânsul cu trupul și cu duhul. Apoi, după sfârșitul bărbatului său, ea s-a întors în Constantinopol și își petrecea zilele sale cu dumnezeiască cuviință, precum se cădea unei văduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, în vremea aceea, se îndeletnicea mai întâi cu învățătura filosofiei, apoi a fost pus la curtea împărătească în locul tatălui său. Iar fericita Evdochia n-a murit până ce n-a văzut pe fiul său în rânduiala călugărească și arhierească. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, s-a dus în mănăstirea de fecioare și s-a tunș în călugărie; și, plăcând foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, întru adânci bătrâneți.
Al unor părinți ca aceștia a fost odraslă acest fericit Nichifor, pentru care ne stă nouă înainte cuvântul. Astfel, mlădița cea sfântă a rădăcinii celei sfinte, hrănindu-se de la pieptul maicii sale în dreapta credință, a crescut în bune obiceiuri și, povățuit fiind la viața cea plăcută lui Dumnezeu, își petrecea anii tinereților sale cu întreagă înțelepciune întru mare înfrânare. Și era fericitul Nichifor plin de înțelepciunea cea din afară și dinlăuntru, adică, de cea lumească și de cea duhovnicească, știind desăvârșit nu numai cărțile filosofilor elini, ci și dumnezeieștile Scripturi. El era și ritor renumit; și, pe lângă aceasta, a fost împodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit și cinstit de toți pentru înțelegerea și bunul său obicei. Și venind în vârstă de bărbat, a fost cinstit între sfetnicii împărătești în vremea împărăției lui Leon, fiul lui Copronim. Și păzea dreapta credință în mijlocul celor răucredincioși, închinându-se sfintelor icoane și aducând și pe alții la acea cinstită închinare.
Iar după moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a ținut în Niceea al șaptelea Sinod a toată lumea al Sfinților Părinți, asupra eresului cel luptător împotriva sfintelor icoane, pe vremea împărăției lui Constantin, fiul lui Leon, și a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind în rânduiala mirenească, a ajutat mult Sfinților Părinți, ca un prea înțelept și foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură și ca cel ce era întru mare cinste, căci lui, la acel sinod, îi era încredințată socoteala voii împărătești și vorbirea cuvintelor împărătești. Deci el s-a arătat, mai înainte de arhieria sa, a fi mărturisitor și învățător al dreptei credințe, biruind pe eretici și rușinându-i; și era fericit și binecuvântat de Sfinții Părinți.
Iar după sinodul acela, Nichifor a mai petrecut câțiva ani în rânduiala și în cinstea lumească, întru sfaturile împărătești. Dar, socotind că nu-i este de folos sufletului său aceea, ca să slujească lumii celei cu multă tulburare și cu multă gâlceavă, de vreme ce vedea că în dregătoria sa cea cinstită și, trecând cu vederea toată slava cea deșartă, a ieșit din cetate, sălășluindu-se la un loc liniștit și osebit, lângă Bosforul Traciei. Acolo a început în singurătate a sluji lui Dumnezeu, în rugăciuni și în posturi, luând aminte la mântuirea sa. Iar după o vreme oarecare, zidind o biserică și adunând acolo monahi, a făcut o mănăstire; și deși era fără chipul monahicesc, se ostenea călugărește, încercându-se pe sine, dacă va putea suferi ne voința vieții celei aspre a călugăriei.
Și a petrecut acolo mulți ani, până la împărăția lui Nichifor. Apoi, preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducându-se către Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, căci deși era cu chipul mirean, însă cu viața era desăvârșit monah. Din acea vreme a îmbrăcat mai întâi chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar după aceea, și nevrând, împăratul Nichifor l-a silit să primească scaunul patriarhal în prealuminata zi a Sfintelor Paști. Deci împodobea Sfânta Biserică cu cuvântul cel de învățătură și cu viața cea îmbunătățită, îndreptând pe cei răzvrătiți și întărind pe cei drepți; iar pe eretici îi gonea de la turma cea cuvântătoare, ca pe niște lupi răpitori.
In acea vreme, grecii aveau război cu bulgarii, și ieșind împăratul Nichifor la război, a fost ucis. După dânsul a luat împărăția Stavrichie, fiul lui, dar nu multă vreme, deoarece numai două luni a împărății și a murit. Iar după Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, bărbat binecredincios, care a avut mai întâi rânduială de curopalat. Pe acela, izgonindu-l Leon Armeanul după doi ani, i-a răpit scaunul împărăției grecești. Atunci Preasfințitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credințe la răpitorul acela, mai înainte de încoronarea lui la împărăție, rugând pe noul împărat ca, după obiceiul împăraților drept credincioși de mai dinainte, s-o iscălească cu mâna sa, ca să țină neschimbate dogmele sfintei credințe, care sunt scrise în cartea aceea. Iar vicleanul împărat fățărnicindu-se, se arăta prin cuvinte că este osârdnic către dreapta credință și a făgăduit că va iscăli cartea, dar nu mai înainte de încoronare, zicând: „După ce se va pune pe mine coroana împărătească, atunci voi iscăli”. Și a fost crezută vulpea aceea. Iar înșelătorul, lepădând iscălitura credinței celei drepte, a iscălit în taină cartea adusă lui de eretici, supunându-se mai mult lupilor răpitori celor asemenea lui, decât adevăraților păstori.
După aceea a venit în biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multă mândrie și cu slavă multă. Iar când se săvârșea rânduiala cea obișnuită a încoronării împărătești și când preasfințitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului în ce fel are să fie împăratul acela; deoarece coroana cea împărătească, pe care o punea pe capul lui, s-a făcut în mâinile patriarhului ca o cunună de spini, încât înțepa mâinile arhiereului cu durere. Și a cunoscut patriarhul că aceea înseamnă prigonirea și muncirea care degrab avea să fie asupra Bisericii de la acel împărat; și spunea aceasta cu suspinuri clerului său.
Iar a doua zi după încoronare, a trimis din nou la împărat ca să împlinească făgăduința dată și să iscălească dreapta credință, precum au iscălit și ceilalți împărați dreptcredincioși dinainte. Dar el s-a lepădat cu totul, întinând de la început porfira împărătească cu minciuni. Apoi, după câtăva vreme, a început pe față a huli sfintele icoane; și astfel s-a înarmat, nu împotriva vrăjmașilor, care năvăleau de pretutindeni asupra țării grecești și o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfinților și asupra celor ce se închinau sfintelor icoane.
Deci adunând la el în Constantinopol pe toți episcopii și preoții care după pravilă erau îndepărtați de la slujirea Sfântului Altar pentru oarecare pricini ale lor, și dându-le locuri în palatele împărătești și hrănindu-i cu hrană îndestulată ca pe niște vieri, al căror dumnezeu era pântecele, vorbea adeseori cu ei, învățându-se eresul iconoclast și alcătuindu-și sfatul cu dânșii, cum ar putea să înnoiască acea hulitoare dogmă împotriva sfintelor icoane, care fusese lepădată la Sinodul al șaptelea a toată lumea. Deci, ca să-i înduplece pe ei mai cu înlesnire spre socoteala sa, le făgăduia să le dea lor rânduielile cele mai dinainte, din care erau lepădați, și să le adauge mai mari dregătorii și cinste.
Iar aceia, îngâmfându-se de atâta milă împărătească ce venise peste ei, au început a-i ajuta cu osârdie și astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredincioși. Și mergând ei pretutindeni, adunau cărțile în numele împăratului și le cercetau împreună. Și dacă aflau vreuna ereticească, scrisă împotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstită Evanghelie și o păstrau la dânșii. Iar dacă era vreuna scrisă împotriva eresului iconoclast, pe aceea îndată o aruncau în foc și o ardeau ca pe o urâciune.
După aceea, împăratul a poruncit ca toți episcopii greci să se adune la sinod în Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul său și sosind în cetate, se duceau, după obiceiul lor, la Preasfințitul patriarh Nichifor, iar împăratul a poruncit să-i prindă îndată pe acei episcopi și să-i arunce în temniță. Și care dintre dânșii se temeau de groaznica mânie și de certarea împărătească și se în voiau la eresul cel de un gând cu dânsul, pe aceia eliberându-i din legături și din temniță, îi învrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neînduplecați în dreapta credință, pe aceia, batjocorindu-i, îi chinuia cu foame și cu sete.
Deci cei mai mulți, fiind siliți de frică, s-au unit la un gând cu împăratul și astfel adunarea ereticească s-a întărit foarte. Și au început mincinoșii învățători a răspândi cu îndrăzneală și fără de opreală, prin toate bisericile, învățăturile lor hulitoare, plecând poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe învățătorii adevărați ai dreptei credințe îi izgoneau din biserici și îi necăjeau. Și se sârguiau ei să-l facă să tacă și să-l oprească de a intra în biserica sobornicească și pe însuși prea sfințitul patriarh, trâmbița cea cu dumnezeiască glăsuire.
Iar Sfântul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind și văzând toate cele ce se făceau, se ruga neîncetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca să păzească Biserica Sa fără de prihană și să ferească nevătămată de eretici turma sa. Și chemând la sine pe mulți dreptcredincioși, îi sfătuia, îi ruga și îi învăța să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor și să fugă de învățătura lor ca de mușcătură de viperă; să nu se înfricoșeze de acea cumplită vreme, nici să se teamă de îngrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu și sufletul. Și chiar dacă tot poporul s-ar duce cu împăratul în urma eresului și ar rămâne doar puțini în dreapta credință, cei rămași însă să nu se îndoiască de puținătatea lor, știind că nu în mulțime binevoiește Domnul, ci binevoiește și caută și numai spre unul care se teme și se cutremură de cuvintele Lui, mai mult decât spre mulțimea care trece cu vederea frica Lui, precum și în Evanghelie grăiește Hristos:Nu te teme, turmă mică, că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția.
Apoi, sfințitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei aleși: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei și pe mulți alți Sfinți Părinți, între care erau și Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, și alți bărbați binecredincioși, cu care vorbind multe din dumnezeieștile Scripturi și din așezămintele Sfinților Părinți, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seară în biserica sobornicească a Sfintei Sofia și a început cu soborul cântarea cea de toată noaptea, rugând pe Dumnezeu pentru împăcarea Bisericii și pentru izbăvirea de eres.
Și înștiințându-se împăratul de aceea, s-a îndoit de spaimă, căci se adunase mult popor în biserică la cântarea aceea de toată noaptea; și astfel împăratul se temea ca patriarhul să nu ridice poporul spre tulburare împotriva lui, căci știa răucredinciosul că patriarhul era iubit de popor, încât toți erau gata să-l asculte pe el, de ar fi chiar să moară pentru dânsul. Deci, la cântatul cocoșilor, împăratul îndată a trimis în biserică la patriarh, zicându-i: „Pentru ce tulburi poporul și ridici vicleșug asupra împăratului, care voiește să facă pace și un gând între toți? Pentru ce ridici pe poporul cel fără de minte spre război și voiești ca, prin bătălia dintre noi, să umpli împărăteasca cetate de sânge?”. Dar preasfințitul patriarh a răspuns trimișilor împărătești: „Noi nu gândim nimic de acest fel din cele ce grăiți voi, nici n-a venit în mintea noastră cândva aceea pe care o socotește despre noi împăratul. Noi ne-am adunat în casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic împăratului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugăciuni și cereri, milostivind pe Dumnezeu ca să îngrădească cu pace pe Biserica Sa, pe împărat și pe tot poporul, și să strice meșteșugirile ereticilor, ca să-i întoarcă pe toți la dreapta credință”.
Iar trimișii au zis: „Nu este astfel precum grăiești, pentru că din gură grăiești unele și în inima ta gândești altele și voiești ca cele gândite să le pui în lucru. Iar de vreme ce este arătat că aduni poporul împotriva împăratului, ca să te răscoli; deci tu însuți și cei împreună cu tine, după ce se va face ziuă, să mergeți la palatul împărătesc și să răspundeți la întrebările pe care vi le-a pus prin noi, ca și împăratul însuși să cunoască scornirile voastre”. Aceasta zicând-o trimișii, s-au dus. Deci, auzind acestea toți cei ce erau în biserică, au cunoscut ce fel de prigonire și necaz așteaptă pe slujitorul lui Dumnezeu și pe toată Biserica lui Hristos; și au început a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi și suspinuri.
Iar după săvârșirea privegherii celei de toată noaptea, Preasfințitul Nichifor stând în mijlocul bisericii, a început a zice în auzul tuturor: „O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se aștepta ca niște primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, să năvălească asupra Sfintei Biserici? Cum ea primește mâhnire în loc de bucurie, și, din alinare, intră-n tulburare? Turma cea cuvântătoare, care se păștea la pășunea cea bună, rabdă răpire de la cei ce s-au răzvrătit, iar maica, care pe toți fiii săi îi sfătuiește la un cuget de obște, este ruptă în multe bucăți.
Această Biserică pe care Hristos a câștigat-o cu cinstitul Său sânge, pe care a ferit-o curată de toată prihana, pe care îngrădind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici și prin cetele tuturor sfinților, a arătat-o ca pe un rai întărit cu ziduri și încuiat, acum câte primejdii primește de la cei care se văd a fi ai noștri cu chipul, iar cu fapta s-au depărtat foarte mult de noi și ni s-au făcut vrăjmași. Până într-atât a ajuns răutatea lor, că necinstesc împreună cu chipul și pe Cel închipuit, căci împreună cu fața lui Hristos zugrăvită pe scândură, însuși Hristos este lepădat de ei. Căci precum cinstea tot așa și necinstea cea făcută chipului se suie la însuși Acela Care este închipuit. Acum vechiul așezământ al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se șterge de vrăjmașii dreptății, și cel nou potrivnic, aflat de eretici, se așează ca o nouă lege; și sunt tulburate sufletele credincioșilor.
O, fraților și fiilor, rogu-vă pe voi să nu fim fricoși și mici la suflete! îngrozirile lor să nu înfricoșeze inimile noastre, ci să așteptăm ajutor de la Dumnezeu. Pentru că cei ce ne urăsc pe noi și se sârguiesc să piardă dreptatea din Biserică, asemenea sunt cu cei ce înoată împotriva repeziciunii râului și care, ostenind, se îneacă în adânc, pentru că dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, îi încununează, iar pe cei ce se luptă împotriva ei, îi biruiește. Cel ce se ține de ea – chiar de va fi fără de arme – biruiește pe împotrivitor; iar ostașul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi îmbrăcat și în platoșă, este biruit cu înlesnire. Iar martori a celor grăite de noi sunt aceștia pentru care grăim, căci nu au nici o cunoștință a dreptății, și se fac mai de râs și decât copiii cei ce învață literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici în socotelile lor cele deșarte, și pe ale lor cărnuri și le mănâncă după asemănarea celor îndrăciți. O, fraților, oare înțelegeți cele ce am grăit?”.
Toți cei din biserică au strigat: „O, preasfințite părinte, le știm și suntem încredințați că este adevărată credința noastră cea dreptmăritoare și pentru aceasta toți suntem gata a muri!”. Patriarhul a zis: „Deci se cade, fraților, să petrecem în mărturisirea dreptei credințe, uniți și cu un suflet, ca potrivnicii noștri să nu poată întoarce pe nici unul din noi la credința lor cea ereticească; pentru că suntem mai mulți decât dânșii, cu darul lui Hristos!”. Deci poporul, strigând iarăși cu glas mare, se întărea ca să apere Biserica până la moarte.
Iar preasfințitul patriarh, după ce a vorbit în biserică cu poporul din destul, luminându-se acum de ziuă, și-a pus pe umeri omoforul, și împreună cu episcopii și cu egumenii care erau lângă el, încă și cu tot clerul, s-a dus la palatul împărătesc, urmând mult popor după ei. Și ajungând ei la porțile palatului, toți au fost opriți și numai patriarhul a fost lăsat să intre. Și nu i-a dat împăratul obișnuita cinste cea cu dragoste, căci împărații grecești aveau obicei de a lua binecuvântare de la patriarhul și unul altuia sărutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicești. Iar răucredinciosul împărat Leon Armeanul, căutând cu groază spre patriarhul care intra, n-a vrut să ia de la el binecuvântare, ci i-a poruncit să șadă, vorbindu-i cu mânie: „Ce fel de întărâtare ați făcut între voi cu vicleșug și ridicare asupra cinstei împărătești, încât fără de știrea noastră adunați sobor, tulburați poporul și-l porniți spre gâlceavă și tulburare? Oare aceasta nu este arătată vrajbă și întărâtare, când adunați sobor fără voia și sfatul nostru și semănați în popor dușmănie, cum că noi credem rău, iar nu precum ține Biserica? Căci, de am fi voit să dezrădăcinăm așezămintele cele drepte și pe ale lor vechimi, precum ziceți, nu fără de socoteală ar putea cineva să ne hulească și să ne defăimeze și să aducă asupra noastră pricina eresurilor celor de rea credință. Iar acum, fiind cuprinși de dragostea credinței celei drepte, dorim ca să pierdem întărâtările și neunirile, și pe toți să-i aducem într-o împreună glăsuită credință. Deci pentru ce ne huliți pe noi și vrăjmășuiți asupra noastră și ne ziceți cum că noi facem strâmbătate Bisericii, de a cărei pace și liniște ne îngrijim? Au nu știi că mult popor s-a tulburat și s-a rupt de la Biserică pentru că icoanele se zugrăvesc și se pun într-însa? Și ei aduc cărți și arată în ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, prin care se oprește închinarea și cinstirea icoanelor.
Și dacă împotriva întrebărilor puse de dânșii nu vor fi răspunsuri, apoi ce oprește a se rupe credința și a nu veni niciodată într-o unire? Deci pentru cei care se învăluiesc cu mintea și se tulbură cu nedumerire, se cade ca, fără de zăbavă, să aveți întrebare cu cei ce se rup de Biserică pentru icoane. Astfel voiește și poruncește stăpânirea noastră: ca ori pe aceia, biruindu-i, să-i aduceți la socoteala voastră, ori voi singuri, fiind biruiți de dânșii, să vă supuneți lor; ca și noi, văzând ce este mai adevărat, să ne plecăm spre partea cea mai bună și s-o întărim cu puterea noastră împărătească, ca astfel să poată să stea nemișcată”.
Iar Patriarhul Nichifor a grăit către împărat astfel: „Mă rog măririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de întărâtări și tulburări, nici că am uneltit cu rugăciune în loc de arme împotriva împărăteștii tale stăpâniri, de vreme ce noi ne-am învățat din dumnezeiasca Scriptură a ne ruga pentru împărat, iar nu a-i dori lui rău. Noi nu răsturnăm spre socoteala ereticească și spre vătămare cuvintele și învățăturile cele sănătoase ale credinței; căci pe cei ce îndrăznesc a face unele ca acestea, poruncește învățătorul dreptății, Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, să nu-i primim în casă, nici să le zicem a se bucura. Și pe aceasta o știm cu adevărat – nu numai noi, ci fiecare, a cărui minte este luminată câtuși de puțin că pacea și liniștea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adică al liniștii, unul ca acela, de către toți poate să se numească cu dreptate lucrător de răutăți.
Deci acel împărat este bun împărat, care știe a preface războaiele în pace și tulburările în liniște; iar tu și cu cei de un gând cu tine ați gândit a aduce război asupra Bisericii, ea fiind în pace. Și lăsând sfintele legi prin care se preamărește Crucea lui Hristos – dreapta credință strălucind luminos în toată lumea -, ai socotit să aduci asupră-i întunecata învățătură a oamenilor celor pierzători, pe care nu o primește nici o Biserică. Pentru că nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapădă icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Apostolilor și ale celorlalți plăcuți ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credință, după predania Sfinților Părinți. Și care sinod din cele a toată lumea, care au întărit prin Duhul Sfânt dogmele cele ortodoxe ale credinței, a lăudat și a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, împărate, nu ridica pe acel eres lepădat, nu băga în Sfânta Biserică acea blestemată socoteală; iar nouă să nu fie a ne întreba cu ereticii. Pentru că ce trebuință este a se întreba despre aceea care acum de Sfinții Părinți este sobornicește dovedită, lepădată și dată anatemei?”.
Atunci împăratul a grăit către patriarh: „Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu:Să nu-ți faci ție idol și toată asemănarea, câte sunt în cer sus, pe pământ jos, și câte sunt în ape, sub pământ! Să nu te închini, nici să le slujești lor! Iar voi cu ce fel de înțelegere faceți chipurile, zugrăviți icoanele, și cinstea care se cade lui Dumnezeu o dați chipurilor și icoanelor celor făcute și zugrăvite de voi? Deci ceea ce mai înainte făceau închinătorii de idoli, aceea faceți și voi acum, nebăgând în seamă porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise și, printr-însul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar și nouă, credincioșilor creștini din Darul cel nou”.
Patriarhul a răspuns: „Oare nu știi pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de către Dumnezeu, după ce au ieșit din Egipt, ca să nu-și facă idoli și orice fel de asemănare? Pentru aceea că, viețuind israelitenii în Egipt, se obișnuiseră cu păgânătatea și cu închinarea de idoli cea cu mulți zei împreună cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niște oameni spurcați, care muriseră încă de demult, unii păsările cerești, alții fiarele pământului, alții târâtoarele și peștii, alții pe niște sluțenii, și făceau asemănările acelea și se închinau lor ca unui adevărat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu să dezrădăcineze năravul închinării de idoli de la israelitenii care se deprinseseră în Egipt la aceasta, le-a dat acea poruncă ca să nu facă idoli, nici orice asemănare, dar nu i-a oprit a face chipuri și icoane cinstite, care se fac nu spre defăimare, ci spre înmulțirea cinstei lui Dumnezeu. Căci oare nu cu porunca aceluiași Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul mărturiei și chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, în care se păzeau tablele, toiagul lui Aaron și mana?
Asemenea și heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca să-i facă și să-i pună în cort deasupra chivotului? încă și pe catapetesme, pe uși și pe poalele cortului, oare nu erau cusături închipuite care se asemănau cu fețele heruvimilor? Și toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niște cinstiri aduse lui Dumnezeu? Și oare înaintea tuturor acelora nu se închinau israelitenii lui Dumnezeu și nu-I aduceau jertfe? Iar când se închinau și aduceau jertfe înaintea cortului, ei nu se închinau și aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se închinau și aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece în ceruri, iar cortul și chivotul cu cele ce erau într-însul și asemănările heruvimilor, le cinsteau ca pe niște lucruri dumnezeiești, iar nu îndumnezeite.
Asemenea facem și noi acum, și închinându-ne sfintelor icoane, și aprinzând lumânări înaintea lor, nu ne închinăm și nu așezăm candele nici scândurii, nici vopselelor, ci feței închipuite pe icoană, adică lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a întrupat. Și nu zugrăvim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevăzută și neajunsă, așa și necuprinsă; ci însemnăm omenirea lui Hristos, Care a fost văzută oarecând de ochi omenești, și a fost pipăită cu mâinile. Și noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci închipuire a feței lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne închinăm înaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o îndumnezeim pe ea. De asemenea, tot așa putem să zicem despre icoanele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și ale celorlalți sfinți, întru care Se cinstește însuși Dumnezeu, Cel minunat întru sfinții Lui.
Dar începând pe cele din Legea veche, încă nu le-am sfârșit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise să înalțe șarpele de aramă în pustie ca să alerge și să privească spre dânsul oamenii cei mușcați de șerpi? Oare acel șarpe de aramă nu era un chip făcător de minuni, tămăduind cu minune pe aceia care erau mușcați de șerpii cei vii? Deci acel șarpe avea putere tămăduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai înainte îl închipuia; pentru că mai înainte închipuia pe Hristos, Mântuitorul nostru, Care avea să fie înălțat pe lemnul Sfintei Cruci, după cuvântul pe care însuși Hristos l-a zis în Evanghelie despre Sine:Precum Moise a înălțat șarpele în pustie, tot așa se cade a Se înălța și Fiul Omului.
Și ce minune este dacă și acum sfintele icoane sunt făcătoare de minuni, precum și șarpele cel de aramă făcător de minuni în Legea veche? Și precum șarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai înainte îl închipuia, făcea niște minuni ca acelea, tot astfel și sfintele icoane cu puterea feței celui închipuit pe ele, se fac făcătoare de minuni. Însă să ne aducem aminte și de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de păcat, când a făcut în biserica pe care a zidit-o, afară de heruvimii făcuți de Moise, alți heruvimi mai mari de aur, și pe ale acelorași asemănări le-a închipuit pe pereți, pe stâlpi și pe uși; făcând și o mare de aramă așezată pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai că n-a socotit-o ca păcat, ci a și binevoit într-acel lucru al Lui, când singur a cercetat biserica aceea și pe cele dintr-însa; pentru că scris este:Slava Domnului a umplut biserica, încât preoții nu puteau să stea să slujească de fața norului.
Deci, o, împărate, Legea lui Dumnezeu cea mai înainte pomenită de tine și dată lui Moise pentru nefacerea a toată asemănarea, pierde numai închinarea cea păgânească de idoli, iar nu cinstirea noastră drept credincioasă și creștinească a sfintelor icoane. Iar dacă Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintâi, ar fi pierdut cu totul toată zugrăvirea și asemănarea, precum a acelor fețe necinstite așa și a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui însuși potrivnic, poruncindu-i lui Moise după aceea – precum s-a zis – ca să facă cortul și cele dintr-însul, și încă să înalțe și șarpele de aramă cel ferecat.
Dar nu se cuvine să grăim așa, pentru că Dumnezeu nu este Lui însuși potrivnic și, precum este credincios în toate cuvintele Sale, tot așa este și drept în toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvântul a nu face idoli păgânești, iar a închipui sfintele icoane, spre împodobirea bisericească și spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a închipuit-o și învățat-o cu lucrul, povățuind singur la aceasta pe Moise, când i-a poruncit să închipuiască asemănările heruvimilor”.
O grăire împotrivă ca aceasta, atât din partea împăratului cât și a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai întâi numai între ei amândoi, iar după aceea și cei ce stăteau afară la uși, episcopii și clericii, au fost lăsați înăuntru. încă au intrat și mulți senatori și ostași înarmați, care au stat acolo înainte cu săbiile trase, după porunca împăratului, spre înfricoșarea celor ce nu voiau să se învoiască cu împăratul.
Iar ce a fost acolo, ce fel de grăire împotrivă și ce fel de mărime de suflet și îndrăznire a inimilor celor neînfricate, s-a scris despre toate acestea în viața Cuviosului Teodor Studitul, prăznuit la ll noiembrie; și în viața Sfântului Nichita Mărturisitorul, care se pomenește la 3 aprilie. Deci sfârșitul a tot lucrul aceluia a fost mânia și iuțimea împăratului, precum și izgonirea fără de cinste din palatul împărătesc a patriarhului și a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimiși îndată la închisoare în felurite locuri. Iar pe patriarh l-a lăsat încă la locul lui până la o vreme, pe de o parte rușinându-se să-i facă îndată rău desăvârșit, iar pe de alta temându-se de scularea poporului asupra lui și de tulburare. Astfel, închizând în temniță și în închisori pe mulți din rânduiala clericilor și a monahilor, îi muncea cu bătăi și-i chinuia cu foamea și cu setea, silindu-i pe ei la lepădarea sfintelor icoane.
Deci văzând prea sfințitul patriarh pe împăratul căzut cu totul din dreapta credință, Biserica foarte tulburată și rânduiala duhovnicească prigonită și asuprită, a scris împărătesei, îndemnând-o să-l sfătuiască pe împărat ca să înceteze de la o răutate ca aceea. A scris încă și eparhului cetății, Eutihian, cel de un gând cu împăratul și cel dintâi în sfaturile lui. Și a adăugat ceva mai aspru, grăindu-le cu râvnă apostolească și cu duh proorocesc: „De nu veți înceta de a răzvrăti căile Domnului cele drepte, mâna Domnului cea răzbunătoare va fi degrabă asupra voastră”.
Dar Sfântul Nichifor n-a putut să înduplece pe cei neplecați, ci mai ales i-a pornit spre mai mare mânie. Deci împăratul a trimis pe un bărbat oarecare, cu numele Toma și cu dregătoria patriciu, ca să ia de la patriarh ocârmuirea bisericii sobornicești a Sfintei Sofia, să o ocârmuiască el, nelăsând pe patriarh să slujească în ea, nici să grăiască învățături poporului. Și era arhiereul ca și încuiat în casa sa cea patriarhală, neieșind nicăieri. Deci slăbind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru ne voințele cele multe, a căzut în boală și zăcea pe patul durerii, așteptându-și sfârșitul.
Iar adunarea ereticească nu înceta să se tulbure, căutând a se întreba cu patriarhul. Atunci împăratul și adunarea lui au trimis la patriarh un frate al împărătesei, cu numele Teofan și cu dregătoria spătar, ca să-l aducă la adunarea lor spre întrebare. Insă patriarhul a răspuns trimisului: „Păstorul cel lipsit de oi nu iese la luptă împotriva lupilor, și cel ce-și cearcă sănătatea sa nu se luptă cu fiarele. Pentru ce voi ați luat de la mine oile cele încredințate mie de Hristos și acum mă chemați la întrebare, ca să mă lupt cu ereticii ca și cu niște lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiți aceasta, apoi să-mi întoarceți oile mele, să se libereze din legături și din temnițe clericii și preoții, și fiecare să-și primească locul său. Să se întoarcă arhiereii de unde sunt izgoniți și să-și ia scaunele lor; iar episcopii mincinoși și ereticii, care acum nu sunt ridicați după pravilă în locurile lor, aceia să se scoată. Și toți dreptcredincioșii cei izgoniți și supărați, să primească slăvire și libertatea lor cea dintâi. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni și eu la sănătatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vădi în adunare vătămările cele rele ale ereticilor. Însă se cade ca soborul și vorbirea cea despre credință să fie în soborniceasca biserică cea mare, unde însuși Hristos Dumnezeu stă de față, în Preacuratele Lui Taine, iar nu în palatul împărătesc; ca să se grăiască cele bisericești în biserică, iar în palat să se orânduiască treburile cetăților”.
Cu un răspuns ca acesta întorcându-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au mâniat asupra sfântului. Și iarăși au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemându-l acum nu la întrebare, ci la judecată. Acelora sfântul le-a răspuns, zicându-le: „Cine mă cheamă la judecată? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Dacă aceia nu sunt în soborul vostru, atunci la cine mă voi duce? Oare voi mă chemați pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fără pravilă, să mă judecați pe mine, păstorul vostru cel după pravilă? Nu voi merge la vrăjmașii mei cei arătați, care s-au gătit ca niște fiare cumplite să mă sfâșie fără de vină. Dar cum voi merge, fiind și bolnav, neputând a mă scula nici de pe pat? Decât numai cu patul dacă mă veți lua”. Astfel trimișii s-au întors deșerți.
Deci acea adunare ereticească, plină de multă răutate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, și a dat lepădării și anatemei pe Sfântul Nichifor patriarhul, bărbatul cel plăcut lui Dumnezeu, pe când ei singuri erau vrednici de mii de lepădări și de blesteme. Și anatema- tizând nu numai pe Sfântul Nichifor, dar și pe prea sfințiții patriarhi dreptcredincioși ce au fost mai înainte și care se duseseră către Domnul prin sfârșit fericit, adică pe Tarasie și pe Ghermano, și-au sfârșit adunarea lor cea vicleană. Deci fiind seara târziu, împăratul a trimis ostași ca să scoată pe Nichifor din casele patriarhicești și să-l ducă în surghiun. Deci niște ostași sălbatici au năvălit cu arme asupra caselor, făcând gâlceavă și tulburare, ocărând pe preasfințitul patriarh Nichifor, pe Ghermano și pe Tarasie, care fuseseră mai înainte patriarhi.
Iar patriarhul, auzind acelea, a lăcrimat și a mulțumit lui Dumnezeu, că s-a învrednicit a auzi niște ocări ca acelea pentru dreapta credință. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, căruia i se încredințase de împăratul soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, acela fiind atunci și păzitor al caselor sobornicești, a certat pe ostași și le-a poruncit să înceteze gâlceava. Apoi, încuind tare ușile intrării în casele patriarhicești, s-a dus la împăratul, zicându-i: „Stăpâne, nu este trebuință de mulțime de ostași, ca nu cumva, simțind poporul gâlceava, să se strângă și să facă vreun rău. Ci numai doi oameni să trimiți și câteva slugi cu ei ca să-l ducă cu mâinile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate să meargă singur”.
Și așa a făcut împăratul. A poruncit ostașilor trimiși mai înainte să se depărteze de casele patriarhului. Apoi, după un ceas, a trimis doi oameni din palatul său și a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Și dorind el să se roage în biserica cea mare, în Sfânta Sofia, scaunul său, a intrat într-însa sprijinindu-se de doi oameni, și poruncind să aprindă lumânări și să cădească cu tămâie, s-a întins pe pământ la rugăciune, în chipul crucii; și astfel s-a rugat multă vreme cu tânguire și a udat pământul cu lacrimi. Iar după multă rugăciune, sculându-se de la pământ, a văzut pe unii din cei dreptcredincioși care într-acea vreme alergaseră acolo și plângeau pentru dânsul. Deci binecuvântându-i și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Fiilor, creștini dreptcredincioși v-am găsit, creștini dreptcredincioși vă las!”, și a ieșit din biserică.
Iar ostașii, punându-l într-o căruță, l-au dus pe el la malul mării, pe la miezul nopții, când toți dormeau. Și ajungând acolo, l-au pus în corabie și l-au dus în Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era și o mănăstire. Astfel a fost izgonit fără nici o vină de la scaunul său marele plăcut al lui Dumnezeu, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, care a păstrat dreapta credință și a păstorit Biserica lui Hristos nouă ani.
Apoi, nu după multă vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o mănăstire a Sfântului Marelui Mucenic Teodor. Iar când îl duceau în corabie spre insula aceea și treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lăcaș, s-au văzut unul pe altul cu ochi înainte văzători și s-au închinat unul altuia astfel:
Cuviosul Teofan fiind în chilia sa, a poruncit ucenicului său să aducă în cădelniță cărbuni aprinși și să aprindă lumânarea; apoi, punând tămâie pe cărbuni, s-a închinat până la pământ și vorbea ca și către o față oarecare ce trecea alăturea. Atunci ucenicul l-a întrebat: „Ce faci, părinte? Cui vorbești, închinându-te?”. Cuviosul a răspuns: „Iată, Prea Sfințitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credință, se duce la închisoare și trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dânsul am aprins lumânarea și tămâia, ca să dăm patriarhului cinstea cea cuvenită”.
Aceasta a văzut-o și Prea Sfințitul Patriarh Nichifor pe când era în corabie; căci, plecându-și genunchii deodată, s-a închinat și el sfântului stareț și l-a binecuvântat, întinzându-și mâinile în văzduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul în corabie l-a întrebat: „Pe cine binecuvintezi, preasfințite părinte, și înaintea cui te-ai închinat în genunchi?”. Patriarhul a răspuns: „Iată, Teofan Mărturisitorul, egumenul marelui lăcaș, ni s-a închinat nouă și ne-a cinstit cu lumânări aprinse și cu tămâie; deci m-am închinat și eu lui, căci nu după multă vreme va pătimi și el cele asemenea cu noi”.
Iar acest lucru s-a și împlinit degrab. Deci, ajungând arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani în izgonire, în strâmtorare, în lipsa celor de trebuință și în bolile cele dese, după care s-a dus către Domnul spre odihna cea veșnică. Iar când își dădea obștescul sfârșit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David:Bine este cuvântat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinților lor. Sufletul nostru s-a izbăvit ca o pasăre din cursa vânătorilor; cursa s-a sfărâmat și noi ne-am izbăvit.
După ce a zis acestea, și-a dat sufletul în mâinile Domnului său. Și se tânguiau după dânsul toți credincioșii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a îngropat în biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor. După aceea, murind începătorii de eresuri, a încetat tirania asupra sfintelor icoane și a început a străluci iarăși alinarea și dreapta credință. Iar cinstitele lui moaște s-au adus în Constantinopol, pe vremea împărăției lui Mihail, fiul lui Teofil, și a maicii lui. Teodora, și cu cinste s-au pus în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofia, în slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh în veci. Amin.
Părintele nostru în rând cu sfinții Tihon al Moscovei (în rusește: Святитель Тихон, Патриарх Московский и всея Руси) (1865–1925), Luminătorul Americii de Nord, a fost Patriarh al Moscovei și Întregii Rusii (1917–1925).
El și-a stabilit scaunul episcopal în New York City de unde a păstorit o arhiepiscopie vastă, încurajând și autorizând numeroase publicații în limba engleză.
Printre acestea, el a încurajat traducerea liturghiei răsăritene în engleză, realizată de Isabel Florence Hapgood. În plus el a scris un catehism extensiv bazat pe Crezul de la Niceea și pe Tatăl nostru.
Prăznuirea sa se face în 25 martie de către bisericile de stil nou și în 7 aprilie de către bisericile de stil vechi iar canonizarea sa este prăznuită în 26 septembrie.
De asemenea, el este prăznuit împreună cu Noii martiri și mărturisitori ai Rusiei, prăznuiți în duminica cea mai apropiată de 25 ianuarie, care este data morții mucenicești a Mitropolitului Vladimir Bogoiavlenski al Kievului și Galiciei, primul episcop dintre noii martiri.
Viața laică
Sfântul Tihon (născut Vasili Ivanovici Belavin, în rusește: Василий Иванович Белавин) s-a născut în 19 ianuarie 1865.
Tatăl său, Ioann Belavin, era preot de țară în districtul Toropeț din eparhia Pskov.
„Încă din copilărie, el a manifestat o înclinație specială pentru religie, dragoste de biserică dar și o rară blândețe și smerenie. … Între 1878 și 1883, Vasili a studiat la Seminarul Teologic din Pskov. … Colegii săi de studenție l-au simpatizat și respectat pentru pietatea sa, pentru progresele deosebite în studii și pentru disponibilitatea constantă de a-i ajuta pe ceilalți, care adesea se transformau în explicarea lecțiilor și, în special, în ajutor pentru schițarea și corectarea numeroaselor compoziții. Vasili era numit de colegii săi de clasă episcop și patriarh.”
„După absolvirea seminarului din Pskov și a Academiei Teologice din St. Petersburg, el a devenit profesor, întâi la Seminarul din Pskov (1888–1891), apoi la Seminarul din Kholm (1891–1897), unde a devenit repede rector. Chiar înainte de transferul său la Kholm e a fost tuns călugăr cu numele de Tihon și hirotonit.”
Viața și opera de după hirotonie
După multe convertiri pe continentul american, Sf. Tihon a înființat Eparhia Aleutinelor și a Americii de Nord, el fiind unul dintre primii episcopi ortodocși cu activitate semnificativă în America de Nord. Considerat cetățean de onoare al Statelor Unite, el a târnosit multe biserici ortodoxe din America la începutul secolului al XX-lea. De asemenea, el este fondatorul principal al Mănăstirii Ortodoxe Sfântul Tihon, numită astfel după hramul acesteia, Sfântul Tihon din Zadonsk.
După reîntoarcerea în Rusia în 1907, el a continuat să câștige afecțiunea miilor de credincioși prin pietatea sa umilă și afecțiunea iubitoare. În timpul Primului Război Mondial, ajutoarele sale caritabile au mișcat cetățenii care curgeau spre el. În plus, el a fost cinstit în august 1917 prin alegerea sa ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse. Sfântul Tihon a trebuit să depășească fărâmițarea din interiorul Bisericii.
Când regimul bolșevic ateu a preluat controlul țării, proprietățile Bisericii au fost confiscate iar Biserica Ortodoxă Rusă a avut de suferit multe persecuții. Sfântul Tihon a condamnat deschis uciderea familiei țarului Nicolae al II-lea în 1918 și a protestat împotriva atacurilor violente ale bolșevicilor asupra Bisericii. În acele vremuri, el a chemat creștinii ortodocși ruși să se unească și să-și întărească tradițiile. Pentru a evita persecuțiile ulterioare, el a emis un mesaj prin care clericii nu aveau voie să facă nici un fel de declarație politică.
În 1922 și 1923, Patriarhul Tihon a fost întemnițat în Mănăstirea Donskoy după ce s-a opus deschis decretului prin care erau confiscate proprietățile Bisericii. Mii de credincioși ruși au fost împușcați. După ce a fost eliberat, el a asigurat regimul de loialitatea sa într-o încercare aparentă de a reduce presiunea aspră pusă asupra Bisericii. În ciuda declarației sale de loialitate, el a continuat să se bucure de încrederea comunității ortodoxe din Rusia.
Pe măsură ce persecuțiile au continuat, el a început să se simtă copleșit, iar puterea și sănătatea au început să i se înrăutățească. În duminica din 5 aprilie 1925, el a slujit ultima sa Liturghie. El a murit făcându-și Semnul crucii și spunând: „Slavă Ție, Doamne, slavă Ție”. Nu a apucat să-și facă cruce decât de două ori, adormind în Domnul înainte de a termina al treilea Semn al Crucii. După adormirea sa, el a fost considerat mucenic al credinței.
În 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă. Acest proces este considerat, în general, un exemplu de de dezghețare a relațiilor dintre Biserică și puterea sovietică, în epoca „Glasnost”-ului.
Moscova, 1917. Mitropolitul Moscovei Tihon binecuvântează batalionul de șoc înainte de a fi trimis pe front – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Citate ale Sfântului Tihon
„Dedicați-vă întreaga energie propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu și adevărului lui Hristos, în special în zilele noastre, când necredința și ateismul atacă cu multă îndrăzneală Biserica lui Hristos. Fie ca Dumnezeul păcii și iubirii să fie cu voi cu toți!”
„Fie ca Dumnezeu să Îl învețe pe fiecare dintre noi să năzuiască pentru adevărul Său și spre binele Sfintei Biserici, mai degrabă decât pentru ceva de dragul său.”
Imnografie
Tropar (Glasul 1)
Să-l lăudăm pe Tihon, patriarh al întregii Rusii, și luminător al Americii de Nord zelos următor al Tradiției apostolice, și bun păstor al Bisericii lui Hristos. Care a fost ales de Pronia dumnezeiască Și care și-a dat viața pentru oile sale. Să-i cântăm cu credință și nădejde Și să-i cerem arhierească mijlocire: Păstrează Biserica din Rusia în liniște, Și Biserica din America de Nord în pace. Adună-i fiii împrăștiați într-o singură turmă, Adu-i la pocăință pe cei ce au renunțat la credința adevărată, Păzește pământurile noastre de luptele civile, Și imploră mila Domnului pentru tot poporul!
Condac (Glasul 3)
Astăzi soborul Noilor Martiri Stă împreună cu noi în Biserică Și împreună înălțăm cântare de sărbătoare Prăznuind descoperirea moaștelor ierarhului nostru, Părintele Tihon Care pe dușmani i-a înfrânt și credința o a păstrat Păzind turma ce i-a fost încredințată. Pentru că el întotdeauna se roagă pentru noi Ca noi nicicând să fim lipsiți de dragostea lui Dumnezeu.
Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon, în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili! Poate că propriile cuvinte ale Sfântului pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă decât pentru binele nostru”.
Sfântul Ierarh Tihon este prăznuit pe 22 februarie (aflarea moaștelor), 7 aprilie (adormirea), 9 octombrie, 5 octombrie (Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei), 18 noiembrie (alegerea pe Tronul Patriarhal).
Sfântul Tihon, la botez Vasile Ivanovici Belavin, s-a născut pe 19 ianuarie 1865. Tatăl său, Ioan Belavin, era preot de țară în districtul Toropeț din eparhia Pskov. Copilăria și adolescența lui s-au petrecut în contact direct cu țărani și muncile lor. Din primii ani, micul Vasile a manifestat o înclinație specială pentru religie, dragoste pentru Biserică, precum și o rară blândețe și smerenie.
Când Vasile era încă un copil, tatăl său a avut o revelație cu privire la fiecare dintre copiii săi. Într-una din nopți, când el și fiii săi au dormit în pod, printre fân, s-a trezit brusc, trezindu-i și pe cei trei fii ai săi. Mama sa, care era moartă de mult i s-a arătat în vis, prezicându-i că moartea sa era aproape, dar și soarta copiilor săi. Ea i-a zis că unul dintre ei va fi nefericit toată viața, altul va muri de tânăr, iar cel de-al treilea, Vasile, va deveni un mare om. Profeția s-a dovedit a fi exactă în toate privințele.
Între 1878 și 1883, Vasile a studiat la Seminarul Teologic din Pskov. Colegii săi de studenție l-au simpatizat și respectat pentru pietatea sa, pentru progresele deosebite în studii și pentru disponibilitatea constantă de a-i ajuta pe ceilalți, care adesea consta în explicarea lecțiilor și, în special, în ajutor pentru schițarea și corectarea numeroaselor compoziții. Vasile era numit de colegii săi de seminar „episcop” și „patriarh”.
În 1888, la 23 de ani, a absolvit Academia de Teologie din Sankt Petersburg. S-a întors apoi la Seminarul Teologic din Pskov, de data asta ca profesor de Teologie Morală și Teologie Dogmatică. A dus o viață austeră și castă, iar în 1891, când a împlinit 26 de ani, a depus voturile monahale. Toată localitatea a participat la slujba de tundere arătându-și dragostea și devotamentul pentru lucrarea Sfântului. Tânărul blând și smerit a primit numele de Tihon, în cinstea Sfântului Tihon din Zadonsk.
În anul 1892, monahul Tihon s-a transferat de la Seminarul Teologic din Pskov la Seminarul Teologic din Kholm, și a fost ridicat la rangul de arhimandrit. Arhimandritul Tihon a fost hirotonit Episcop de Lublin la 19 octombrie 1897, și a revenit la Kholm pentru un an în calitate de Episcop Vicar al Eparhiei Kholm. Episcopul Tihon și-a dedicat cu multă râvnă tot timpul pentru organizarea noii episcopii. Viața morală a Sfântului a câștigat afecțiunea tuturor credincioșilor nu numai ruși, ci și lituanieni și polonezi. Pe 14 septembrie 1898 a fost numit Episcop al Aleutinelor (arhipelagul de insule ce se întinde în nordul înghețat al Oceanului Pacific, între Alaska și Kamceatka) și Alaskăi.
În munca sa de răspândire a credinței ortodoxe pe tărâmul Americii de Nord, Sfântul Tihon a reorganizat structura episcopiei, schimbându-i chiar și numele, în Episcopia Aleutinelor și Americii de Nord, în 1900. El a devenit atât de îndrăgit în rândul clerului și populației laice, încât americanii i-au acordat titlul de cetățean onorific al Statelor Unite ale Americii.
La data de 22 mai 1901, Sfântul Tihon a pus piatra de temelie pentru Catedrala Sfântul Nicolae din New York , și de asemenea, a fost implicat în zidirea altor biserici. La data de 9 noiembrie 1902, a sfințit biserica Sfântul Nicolae din Brooklyn pentru imigranții ortodocși din Siria, iar două săptămâni mai târziu, a sfințit Catedrala Sfântul Nicolae din New York.
Numărul de parohii a crescut de la 15 la 70, toate întreținându-se singure. Cu binecuvântarea sa, au fost traduse în limba engleză cărțile de rugăciuni ortodoxe.
În 1905, Misiunea Americană a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, iar Tihon a fost făcut Arhiepiscop. A avut drept ajutor în Arhiepiscopie doi episcopi vicari pe PS Episcop Inochentie (Pustznsky) în Alaska și Sfântul Rafail (Hawaweeny) în Brooklyn.
O realizare deosebită a sa a fost unificarea tuturor grupurilor (rusești, grecești, siriene, bulgare, aleutine) sub ocârmuirea sa. Un simbol al acestei unități a fost primul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America, pe care l-a organizat în februarie 1907 în Mayfield, New York.
În iunie 1905, Sfântul Tihon a dat binecuvântarea pentru înființarea Mănăstirii Ortodoxe Sfântul Tihon, din statul Pennsylvania numită astfel după hramul acesteia, Sfântul Tihon din Zadonsk.
În anul 1907 s-a întors în Rusia și a fost numit Arhiepiscop de Yaroslavl, unde a câștigat foarte repede încrederea miilor de credincioși prin smerenia și afecțiunea sa iubitoare.
Când sfântul se pregătea să plece în misiune în Lituania, spre sfârșitul anului 1913, la 22 decembrie autoritățile din Yaroslavl îi vor acorda titlul de cetățean de onoare al orașului.
După transferul la Vilnius, Sfântul Tihon a continuat lucrarea misionară deosebită, iar începutul Primului Război Mondial îl găsește în capitala Lituaniei, unde nu a precupețit atunci nici un efort să ajute pe cei întru nevoință. Acțiunile sale caritative au mișcat mulți compatrioți.
După revoluția din februarie și formarea unui nou Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfântul Tihon devine unul dintre membri. Pe 21 iunie 1917, Sinodul Episcopal îl aleg ca Arhiepiscop. La 15 august 1917, Arhiepiscopul Tihon este ridicat la rangul de Mitropolit al Moscovei, iar după câteva luni a fost ales Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse dintre cei trei candidați, Arhiepiscopul Antonie de Harkov, cel înțelept, Arhiepiscopul Arsenie de Novgorod, cel drept și Mitropolitul Tihon, cel blând, cum erau ei caracterizați de către membrii sinodului. Pe 5 noiembrie, după Sfânta Liturghie săvârșită în Catedrala Hristos Mântuitorul, a avut loc întronizarea Patriarhului Tihon al Rusiei.
Când regimul bolșevic-ateist a preluat controlul țării, proprietățile Bisericii au fost confiscate iar Biserica Ortodoxă Rusă a avut de suferit multe persecuții. Sfântul Tihon a condamnat deschis uciderea familiei țarului în 1918 și a protestat împotriva atacurilor violente ale bolșevicilor asupra Bisericii. În acele vremuri, el a chemat creștinii ortodocși ruși să se unească și să-și întărească tradițiile. Pentru a evita persecuțiile ulterioare, el a emis un mesaj prin care clericii nu aveau voie să facă nici un fel de declarație politică.
Pe 19 ianuarie 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei a anatemizat pe toți cei care, fiind botezați, au ucis oameni nevinovați alături de hoarda comunistă. Trei zile mai târziu, pe 22 ianuarie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a confirmat această anatemă.
În vara anului 1921 regiunea Volgda a fost cuprinsă de o foamete mare. În luna august, Patriarhul Tihon a făcut un apel către poporul rus și către „oamenii din lume”, pentru a ajuta victimele foametei. El a dat binecuvântare pentru ca preoții să doneze obiecte de valoare deținute de Biserică, cu mențiunea ca se vor dona doar obiectele care nu erau utilizate direct în serviciile liturgice. Cu toate acestea, la 23 februarie 1922, Comitetul Executiv Central Rus a publicat un decret prin care spunea că toate obiectele de valoare din biserici vor fi confiscate.
În conformitate cu Canonul 73 Apostolic, astfel de acțiuni au fost considerate ca un sacrilegiu, iar Patriarhul a protestat public împotriva confiscării totale, mai ales că mulți se îndoiau că obiectele de valoare ar putea fi folosite pentru a combate foametea. Această confiscare forțată a stârnit indignarea poporului din toată Rusia.
Mesajul Patriarhului a fost privit ca sabotaj, și pentru aceasta a fost arestat în 1922, petrecând ultimii ani din viață în arest la domiciliu, adică în mănăstirea Donsk din Moscova. Pe 16 mai 1922 toate atribuțiile patriarhale au fost cedate mitropolitului Agatanghel al Yaroslavului.
În iunie 1923, Patriarhul a fost eliberat continuând să se bucure de încrederea comunității ortodoxe din Rusia. Pe măsură ce persecuțiile au continuat, el a început să se simtă copleșit, iar puterea și sănătatea au început să i se înrăutățească. În duminica din 5 aprilie 1925, el a slujit ultima sa Liturghie murind două zile mai târziu.
Pe 7 aprilie, Patriarhul Tihon l-a primit pe Mitropolitul Petru și spre seară după ce s-a odihnit la 23:45 pm, a trecut la Domnul, făcându-și semnul crucii și spunând: „Slavă ție, Doamne, slavă ție.” Mai bine de un milion de credincioși au participat la slujba înmormântării ce s-a săvârșit la Catedrala Mănăstirii Donsk. El a fost considerat încă din acele vremuri mucenic.
La 9 octombrie 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Sinodul Episcopilor din Biserica Ortodoxă Rusă. Pentru aproape șaptezeci de ani s-a crezut ca moaștele Sfântului Tihon s-au pierdut, însă în februarie 1992 au fost descoperite într-un loc ascuns din Mănăstirea Donsk, aflându-se acum la mare cinstire.
Ar fi greu de imaginat care ar fi fost calea Bisericii Ortodoxe Ruse fără Patriarhul Tihon în acei ani. El a făcut atât de mult bine pentru Biserică și pentru întărirea credinței în acei ani dificili. Poate că propriile cuvinte ale Sfântului pot rezuma cel mai bine viața lui: „Fie ca Dumnezeu să ne învețe pe fiecare dintre noi să depunem eforturi pentru Adevărul Său, și pentru binele Sfintei Biserici, mai degrabă decât pentru binele nostru”.
Cel întru sfinți părintele nostru Efrem al Antiohiei (gr. Εφραίμ ο Αντιοχείας) a fost un înalt demnitar al Imperiului Bizantin care a devenit patriarh al Antiohiei (526-545/546, precedat de Euphrasius, urmat de Domus III) în secolul al VI-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 martie (unele sinaxare apusene și slavone îl prăznuiesc la 8 iunie).
Sfântul Efrem era originar din Amida, o localitate din Mesopotamia situată pe malurile Tigrului și Eufratului (în Kurdistan).
A fost ofițer în armata Imperiului Bizantin în timpul împăraților Anastasie I și Iustin I (518-527), care l-a și ridicat la rangul de Conte al Orientului (lat. Comes Orientis).
După cutremurul puternic care a lovit Antiohia în 20 mai 526 [Antiohia a suferit multe cuntremure, dintre care cele mai cunoscute sunt cele din 341, 458, 525, (526 – distrugerea orașului Antiohia, azi Antakya – Turcia de sud, 250.000 morți), 587 și 588], împăratul Iustin I l-a trimis pe contele Efrem să reconstruiască orașul.
Distrugerea cetății Antiohiei era atribuită de unii creștini din cetate căderii în ereziile lui Nestorie și Eutihie.
Înțelepciunea de care a dat dovadă în timpul acestei lucrări a făcut ca poporul din Antiohia să-l aleagă episcop al cetății în locul patriarhului Euphrasius, mort în timpul cutremurului.
Sfîntul Efrem a fost mai întîi voievod al părţilor Răsăritului, pe vremea împărăţiei lui Anastasie şi a lui Iustin, iar după aceea a fost patriarh al Antiohiei. El era bărbat dreptcredincios, cu viaţă îmbunătăţită şi plăcută lui Dumnezeu, foarte milostiv cu cei săraci, îndurător şi împreună pătimitor cu cei ce erau în primejdii. Toate acestea îl făceau să fie iubit de toţi. Alegerea lui la patriarhie a fost cu ştiinţa lui Dumnezeu şi prin descoperirea ce s-a făcut unui sfînt episcop pe vremea cînd se zidea cetatea Antiohiei, după risipire.
În acea vreme, înmulţindu-se în Antiohia diferite eresuri, ca eresul nestorian, eutihian şi altele, iar dumnezeirea lui Hristos fiind hulită şi cinstea Preacuratei Maicii lui Dumnezeu defăimată, mînia lui Dumnezeu s-a atins de cetate; iar în ziua de 29 mai, într-o joi la amiază, s-a făcut un cutremur mare de pămînt, cînd s-a aprins şi un foc nestins.
Deci, din acel cutremur au sfărîmat şi au căzut clădirile şi zidurile cetăţii, iar focul le-a mistuit pe toate, arătînd prin aceasta cumplita mînie a lui Dumnezeu asupra oamenilor celor păcătoşi; şi puţin a fost de nu s-a asemănat Antiohia cu Sodoma şi Gomora, pentru că a pierit cea mai mare parte a cetăţii. Mulţi au fost ucişi de zidurile ce cădeau şi se sfărîmau şi alţii erau cuprinşi de foc. Iar la sfîrşitul tuturor, căzînd un stîlp peste Efrasie, patriarhul Anti-ohiei, l-a omorît; şi a fost în poporul cel rămas plîngere şi tînguire mare şi frica a cuprins toate cetăţile şi ţările dimprejur.
Acea mînie a lui Dumnezeu, care s-a săvîrşit cu iuţime asupra Antiohiei, a fost văzută cu ochii cei mai înaintevăzători de unii din sfinţii părinţi care erau în locuri mai depărtate, precum Cuviosul Teodosie cel mare, care era în Palestina şi Cuviosul Zosima, în Cezareea Palestinei, care se tînguiau, rugîndu-se lui Dumnezeu ca să nu piardă cetatea pînă la sfîrşit, asupra căreia s-a mîniat cu drept cuvînt.
După acel înfricoşat cutremur şi ardere mare, împăratul Iustin a trimis în Antiohia, ca voievod al Răsăritului, pe fericitul Efrem, ca să înnoiască cetatea cu zidiri noi; deci el făcea cu sîrguinţă lucrul poruncit. Erau acolo între lucrători şi un episcop oarecare, neştiut de nimeni, care, lăsîndu-şi cinstea şi rînduiala, lucra la zidire cu lucrătorii, în chip de sărac. Dar, într-una din zile, voievodul Efrem a avut despre episcop o descoperire ca aceasta: episcopul, fiind ostenit de muncă, dormea pe pămînt şi un stîlp se vedea stînd deasupra lui care ajungea pînă la cer. Aceasta a văzu-t-o fericitul Efrem nu odată, nici de două ori, ci de mai multe ori şi s-a înspăimîntat, pentru că acea minune era cu adevărat înfri-coşată şi plină de spaimă. Voievodul nu ştia că lucrătorul acela este episcop, căci cum era cu putinţă să-l cunoască cine este, fiind întocmai ca un om prost şi sărac, capul plin de praf, hainele rupte şi pline de ţărînă, sărăcăcios cu totul, avînd trupul obosit de multă înfrînare şi de osteneala cea fără de măsură.
Efrem, chemînd pe lucrătorul acela, l-a întrebat în singurătate cine şi de unde este şi cum se numeşte. El a răspuns: “Sînt unul din săracii cetăţii acesteia şi nu am cu ce să-mi ţin viaţa; de aceea lucrez, iau plată şi Dumnezeu mă hrăneşte”. Efrem, pornindu-se de Dumnezeu, a zis către dînsul: “Să nu crezi că te voi lăsa, pînă ce nu vei spune tot adevărul despre tine!” Atunci el, fiind silit şi neputînd să se tăinuiască mai mult, a zis către voievod: “Dă-mi cuvînt înaintea lui Dumnezeu, că nu vei spune despre mine la nimeni nimic, cît voi fi între cei vii”. Efrem s-a jurat, iar el i-a spus: “Eu am fost episcop, dar am lăsat episcopia pentru Dumnezeu şi am venit aici între oameni necunoscuţi, ca din osteneala mea, lucrînd, să-mi cîştig această puţină pîine. Numele meu şi al cetăţii în care am fost episcop, nu-ţi voi spune; iar tu, pe lîngă milostenia pe care o faci, mai adaugă încă îndurările tale, pentru că întru aceste zile Dumnezeu are să te ridice la apostolescul scaun al Bisericii Antiohiei, ca să paşti poporul pe care l-a cîştigat Hristos, adevăratul Dumnezeu al nostru, cu sîngele Său. Deci fă mai multă milostenie, precum ţi-am zis, şi să te nevoieşti bine, stînd împotriva ereticilor, să aperi credinţa cea dreptmăritoare, că Dumnezeu Se îmblînzeşte pentru nişte jertfe ca acestea”.
Zicînd acestea, acel neştiut episcop a plecat de la dînsul. Iar fericitul Efrem, voievodul, auzind de la acela unele ca acestea s-a minunat şi a zis în sineşi: “Vezi cîţi robi ascunşi are Dumnezeu, pe care numai El singur îi ştie?” Deci, acel episcop, plecînd de acolo, de atunci nu s-a mai aflat printre lucrători, pentru că într-altă parte s-a dus, fugind de slava omenească. Iar proorocia lui s-a împlinit îndată, pentru că n-au trecut multe zile şi fericitul Efrem, cu dumnezeieştile judecăţi, a ajuns patriarh al marii cetăţi a lui Dumnezeu, Antiohia.
Iată cîtă dragoste avea acest preasfînt patriarh Efrem pentru dreapta credinţă. Într-una din zile, i s-a spus despre un stîlpnic, care era în părţile Erapoliei cum că se împărtăşeşte cu Sevirianii cei rău credincioşi. Deci, singur s-a dus la dînsul, marele arhiereu al Domnului şi îl învăţa, rugîndu-l să se depărteze de la credinţa cea rea a lui Sevir şi să vină întru împărtăşire la Sfînta sobornicească şi apostolească Biserică. Răspuns-a stîlpnicul: “Eu nicidecum nu mă voi împărtăşi soborului vostru”. Zis-a patriarhul: “Cum voieşti să te adeveresc pe tine, că Biserica sobornicească şi apostolească, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, este curată de învăţăturile celor răucredincioşi?”
Stîlpnicul, vrînd să înfricoşeze pe patriarh, a zis: “Stăpîne patriarhule, să poruncim să aprindă un foc mare şi să intrăm în el; şi cine din noi va ieşi din foc nevătămat, cu acela este dreapta credinţă şi aceluia să-i urmăm toţi”. Răspuns-a lui preasfîntul patriarh: “Ţi se cade ţie să mă asculţi pe mine ca pe un părinte şi nimic să nu încerci mai presus de puterea noastră; dar, de vreme ce ispiteşti lucrurile care covîrşesc puterea ticăloşiei mele, eu caut spre milostivirea Fiului lui Dumnezeu Cel Atotputernic şi nădăjduiesc spre Dînsul că pentru mîntuirea sufletului tău va face şi aceasta”.
Atunci a zis patriarhul către cei ce erau de faţă: “Bine este cuvîntat Domnul… aduceţi lemne aici”. Aducîndu-se multe lemne, a poruncit patriarhul să aprindă un foc mare înaintea stîlpnicului şi a zis către el: “Pogoară-te de pe stîlp, ca după judecata ta să intrăm amîndoi în foc”. Iar stîlpnicul s-a minunat de credinţa cea mare a patriarhului şi de nădejdea către Dumnezeu şi nu voia să se coboare de pe stîlp. Zis-a lui patriarhul: “Nu ai judecat tu astfel şi nu ai ales tu ca prin acest chip să ispiteşti pe Dumnezeu? Iar acum de ce nu voieşti să intri în foc?”
Deci, luînd patriarhul de pe sineşi omoforul şi stînd aproape de foc, şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: “Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai voit ca pentru mîntuirea noastră cu adevărat să Te întrupezi, să Te naşti din Preacurata Stăpîna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, arată-ne nouă acum credinţa cea adevă-rată”. Şi sfîrşind rugăciunea şi-a aruncat omoforul în mijlocul focului. Aprinzîndu-se bine lemnele şi arzînd focul vreo trei ceasuri, a luat omoforul din foc, întreg şi nevătămat cîtuşi de puţin. Stîlpnicul, văzînd ceea ce s-a făcut, a cunoscut că este adevărată credinţa patriarhului şi s-a lepădat de reaua sa credinţă. Şi, blestemînd pe Sevir, a venit la Sfînta Biserică sobornicească şi apostolească şi, din mîinile preasfinţitului patriarh Efrem, a primit Sfînta Împărtăşanie cu dumnezeieştile Taine; şi astfel a preamărit pe Hristos Dumnezeu.
Multe şi alte semne a făcut acest mare plăcut al lui Dumnezeu, care, păstorindu-şi bine turma, s-a mutat la Dumnezeu, Căruia în toate zilele vieţii sale I-a slujit cu credinţă adevărată şi a intrat întru bucuria Domnului său, pe Care, cu dreaptă credinţă, L-a preamărit pe pămînt. Acela acum îl slăveşte la cer, împreună cu toţi cei ce-L slăvesc pe El, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă.
În viaţa Sfîntului Patriarh Efrem s-au pomenit doi cuvioşi părinţi mai înaintevăzători, care de departe au văzut risipirea Antiohiei: Teodosie cel Mare şi Zosima. Viaţa cea sfîntă a lui Teodosie este tuturor ştiută pentru că este scrisă în 11 ale lunii lui ianuarie. Iar viaţa şi sfinţenia Cuviosului Zosima, de vreme ce pînă acum nu este ştiută, să se pună aici, ceea ce se poate şti despre dînsul de la Evagrie Grecul, scriitorul de istorie. Mai întîi să se ştie aceasta, că în anii împărăţiei lui Iustin au fost în Palestina doi cuvioşi Zosima: întîiul, cel ce se pomeneşte în viaţa Sfintei Maria Egipteanca; iar alt sfînt Zosima, cel ce s-a pomenit acum în viaţa Sfîntului Efrem, şi de Evagrie în cartea a-IV-a, cap. VII, după cum scrie aici.
Părintele nostru în rând cu sfinții Flavian Mărturisitorul (numit și Phlabianus) a fost Patriarh al Constantinopolului din 446 până în 449.
Sfântul Flavian Mărturisitorul este pomenit de Biserica Ortodoxă la 16 februarie.
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Flavian a devenit patriarh după moartea sfântului patriarh Proclu, într-o perioadă de tulburări și erezii care amenințau unitatea Bisericii.
În anul 448, Sfântul Flavian a convocat un sinod local la Constantinopol pentru a examina erezia lui Eutihie, care admitea doar o fire (cea divină) a Domnului Iisus Hristos.
Persistând în eroarea sa, ereticul Eutihie a fost excomunicat de Biserică și privat de demnitățile sale.
Totuși, Eutihie avea un protector puternic în persoana lui Hrisafie, un eunuc apropiat împăratului Teodosie al II-lea.
Prin intrigi, Hrisafie l-a adus pe patriarhul Dioscor al Alexandriei de partea lui Eutihie și a primit permisiunea împăratului să convoace ceea ce se va numi „Sinodul tâlhăresc de la Efes”.
Dioscor a prezidat acest sinod, obținând achitarea lui Eutihie și demiterea Patriarhului Flavian prin amenințări și presiuni.
Sfântul Flavian a fost bătut cu cruzime în timpul lucrărilor acestui sinod de către niște călugări obraznici conduși de un anume Barsum.
Chiar și președintele sinodului, Dioscor a luat parte la această bătaie.
După aceasta, Sfântul Flavian a fost pus în lanțuri și a fost condamnat la exil în Efes.
Sinodul l-a reabilitat pe Eutihie.
Flavian a murit curând după acestea, în 11 august 449, din cauza rănilor primite.
Papa Leon cel Mare, ai cărui delegați au fost ignorați în timpul sinodului, a protestat și a declarat nule deciziile sinodului.
În curând, intrigile lui Hrisafie au fost dezvăluite.
Moartea subită a împăratului Teodosie, în 28 iulie 450 a readus-o pe sora sa, Pulcheria, pe tronul imperial, ea căsătorindu-se cu generalul Marcian care a devenit astfel împărat.
Prin eforturile împărătesei, moaștele sfântului Patriarh Flavian au fost transferate cu mare pompă de la Efes la Constantinopol.
Sinodul de la Calcedon, convocat în 451, l-a condamnat pe Eutihie, a confirmat Tomosul Papei Leon și l-a canonizat pe Flavian ca mucenic.
Viața Sfântul Ierarh Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. El a fost contemporanul Sfântului Leon Papa Romei și a luptat și el cu hotărâre contra ereziei lui Eutihie și Dioscor. Dar el nu a mai trăit să vadă și triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 pentru că, înainte de acela, la sinodul nelegiuit de la Efes din 431, el a fost bătut cu sălbăticie și călcat în picioare, de unde, după trei zile, i s-a tras și moartea.
Sfântul Ierarh Flavian a fost un mare ostaș al Împăratului Hristos și viteaz apărător și mărturisitor al Ortodoxiei.
