Cel întru sfinți părintele nostru Evloghie al Alexandriei a fost Patriarh al Alexandriei între anii 579 și 607 (Precedat de Ioan al IV-lea, Urmat de Teodor I).
Evloghie a fost un râvnitor luptător împotriva ereziilor din vremea lui, și mai ales împotriva monofizitismului sub diferitele lui forme.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 13 februarie.
Sirian de neam, s-a făcut călugăr la Antiohia.
Văzând că erorile lui Eutihie au aruncat Bisericile din Siria și Egipt în negura păcatelor și a greșelilor dogmatice, Evloghie a învățat din greșelile lor și s-a făcut apărător al credinței ortodoxe propovăduite de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.
A fost hirotonit preot în Antiohia de către patriarhul Anastasie I al Antiohiei (561-571 și 594-599) și a devenit stareț al mănăstirii Maicii Domnului din Antiohia.
În anul 579 a fost ales patriarh al Alexandriei.
Către anul 582, patriarhul Evloghie s-a întâlnit cu viitorul papă Grigorie cel Mare în Constantinopol, cu care a legat o frumoasă prietenie.
Din corespondența lor s-au păstrat doar scrisorile trimise de papa Grigorie între anii 595 și 600.
În una din acestea, scrisă probabil în iunie 598, papa Grigore îi dă lui Evloghie detalii despre misiunea reușită a sfântului Augustin de Canterbury în Anglia.
Într-o altă scrisoare, patriarhul Grigorie recunoaște că Cathedra Petri, autoritatea apostolică, nu este un privilegiu local, ci ea este constituită din comuniunea trei scaune patriarhale: Roma, Antiohia și Alexandria.
Patriarhul Evlogie a trecut la Domnul în anul 607.
Posteritatea
Deja, la puțini ani după moartea sa, Ioan Moshu îl numește „cel întru sfinți Evloghie al Alexandriei”, „marele Evloghie” și „dumnezeiescul și iubitorul de mucenici Evloghie” în Limonariu, unde capitole 146-148 sunt legate de viața lui, iar capitolul 195 face mențiune de moartea lui Evloghie.
Capitolul 146 povestește o vedenie a patriarhului Evloghie în care i s-a arătat mucenicul Iulian, și „care l-a îndemnat să ridice biserica lui, care era stricată de vreme și învechită și amenința cu căderea. Iar dumnezeiescul și iubitorul de mucenici Evloghie a pus mâna cu multă râvnă și a ridicat biserica lui, zidind-o din temelie, împodobind-o cu tot felul de podoabe cum se cuvenea mucenicului.”
Scrieri
În scrierile sale, Patriarhul Evloghie respinge greșelile novațienilor, dintre care câteva grupuri mai existau în eparhie în vremea lui. Evloghie mărturisea credința în uniunea ipostatică a celor două firi în Hristos împotriva lui Nestorie și Eutihie.
În plus de diferitele lucrări și comentarii împotriva ereticilor, Evloghie a scris 11 discursuri în apărarea papei Leon cel Mare și a Sinodului IV Ecumenic de la Caelcedon.
Din toate scrierile lui s-a păstrat doar o predică la Duminica Floriilor și câteva fragmente disparate din alte scrieri.
Viața Sfântului Ierarh Evloghie, Patriarhul Alexandriei
Sf. Ier. Evloghie, Patriarhul Alexandriei (secolul al VI-lea)- foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a trăit pe vremea împărăției lui Iraclie, și a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv.
El a făcut multe minuni, printre care și pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o și a primit-o, ci și tuturor a propovăduit-o.
Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulțumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă.
Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca și cu un om, socotindu-l că este diaconul papii.
Și după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulțumind și mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale și-a dat sufletul.
Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402) a fost ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393.
Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei la Târnovo între anii 1375 și 1393.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie.
Sfântul Eftimie s-a născut la Târnovo în anul 1325, în familia boierească Tsamblakis. A primit o educație creștinească la școlile mănăstirești din jurul centrului bisericesc și intelectual de la Târnovo (Veliko Târnovo – Vechiul Târnovo).
În 1350 se face călugăr la mănăstirea Kilifarevo, întemeiată de cuviosul Teodosie de Târnovo (prăznuit la 27 noiembrie), cu o pravilă de viață duhovnicească primită de acesta din urmă de la cuviosul Grigorie Sinaitul (prăznuit la 6 aprilie).
Eftimie devine ucenicul cel mai apropiat al cuviosului Teodosie.
În 1363 Eftimie îl însoțește la Constantinopol pe cuviosul Teodosie și rămâne un timp la Mănăstirea Studion, unul din principalele centre de învățătură și viață duhovnicească din imperiul bizantin.
În timpul șederii la Studion cuviosul Eftimie devine din ce în ce mai cunoscut și apreciat de clerul instruit de la Constantinopol și intră în contact cu mulți gânditori și teologi ai vremii în sud-estul Europei.
Nu după multă vreme, în 1365, cuviosul Teodosie moare și Eftimie, fugind de slava lumească, pleacă la Muntele Athos, la mănăstirea Marea Lavră întemeiată de Atanasie Athonitul, zăvorându-se într-un turn numit Selina.
Din uneltirile diavolului, primind pâră mincinoasă cum că sfântul Eftimie ascunde în turnul său bani și averi, împăratul Ioan Paleologul a mers el însuși să îl cerceteze, însă fiind rușinat de sărăcia desăvârșită în care trăia sfântul, l-a trimis totuși în exil în insula Limnos (Lemnos), aflat la 12 kilometri de mănăstire.
După puțină vreme, împăratul s-a înfricoșat de o dumnezeiască vedenie amenințătoare pentru a-l elibera pe cuviosul Eftimie. Atunci împăratul l-a eliberat din exil și și-a cerut iertare.
Astfel, sfântul Eftimie s-a întors la Muntele Athos, dar nu la Marea Lavră, ci la Mănăstirea Zografu. Aici cuviosul Eftimie a început să se preocupe din ce în ce mai mult de greșelile din traducerile bisericești în limba bulgară și își propune să le corecteze.
În anul 1371 cuviosul Eftimie se întoarce în Bulgaria și întemeiază lângă Târnovo Mănăstirea Sfânta Treime, care va deveni un faimos centru de învățătură pentru evul mediu bulgar, numit „Școala Literară de la Târnovo”.
Aici avea să își întemeieze moștenirea duhovnicească. Eftimie a fost principalul artizan al unei reforme a vechii limbi bulgare, o reformă lingvistică cu un impact semnificativ asupra limbii scrise din principatele Serbiei,
Țării Românești, Moldovei și din Rusia. A eliminat vechile traduceri ale cărților sfinte, pline de greșeli și a pus să se facă noi traduceri, în bulgara veche, pentru a înlătura riscurile disputelor între creștini și pericolul ereziei pe care traducerile greșite îl presupuneau.
În 1375, Patriarhul Ioanichie de Târnovo a murit, iar Eftimie a fost ales ca urmaș al său pe tronul patriarhal de la Târnovo. Ducând o viață ascetică, a combătut toată viața abaterile de la viața morală.
Preocupat totodată de păstrarea și apărarea dreptei credințe, a ajuns cunoscut ca o autoritate în domeniu în întreaga lume ortodoxă, mulți mitropoliți și egumeni adresându-i-se pentru a-i cere ajutorul în interpretarea unor chestiuni teologice.
În vara anului 1393, turcii otomani au asediat orașul Târnovo, în timp ce țarul Ioan Șișman apăra Nicopolul. Sarcina apărării cetății Târnovo i-a revenit Patriarhului Eftimie.
Trupele din oraș au rezistat vreme de trei luni, dar în cele din urmă au fost copleșite și orașul a căzut în mâinile turcilor pe 17 iulie 1393, dată care marchează sfârșitul imperiului bulgar și a Patriarhiei bulgare (până la reînființarea ei în 1953).
Patriarhul Eftimie a fost trimis din nou în exil, la Mănăstirea Bașkovo, azi în regiunea centrală sudică a Bulgariei.
După depunerea din treaptă a patriarhului și exilarea acestuia, Patriarhia de Târnovo și-a încetat existența, iar Biserica Bulgariei și-a pierdut independența, intrând sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice până la întemeierea Exarhatului Bulgar în anul 1870.
Nu se cunoaște data trecerii sale la Domnul, datele propuse oscilând între 1402 și 1404.
Patriarhul Eftimie a fost canonizat de Biserica Ortodoxă, prăznuirea sa fiind așezată pe 20 ianuarie, odată cu avva Eftimie cel Mare.
Imnografie
Tropar
Strălucind întru nevoința cea pustnicească, te-ai învrednicit să șezi în scaunul arhieriei, de unde ai luminat pe toți cu razele cunoașterii celei dumnezeiești și ai băut paharul cel fără de sânge al muceniciei. Iar acum, înaintea prestolului Ierusalimului celui de sus stând, Eftimie, roagă pe Cel ce șade pe dânsul, Hristos, Dumnezeul nostru, pentru aceia care cinstesc sfântă pomenirea ta.
Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595)
Cel întru sfinți părintele nostru Ioan al IV-lea al Constantinopolului, cunoscut adesea sub numele de Ioan Postitorul, a fost al 23-lea episcop al Constantinopolului, între anii 582–595. A rămas în istorie drept primul episcop al Constantinopolului care a luat titlul de „patriarh ecumenic”, dar și pentru nomocanonul său penitențial. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 2 septembrie.
Data nașterii sfântului Ioan este necunoscută. S-a născut probabil în Constantinopol, unde a fost crescut de părinți creștini, meșteri în lucrul aurului. Nu a avut o educație sau instruire lumească deosebită, dar a devenit faimos pentru viața sa ascetică, care a și făcut să fie supranumit “Postitorul”. A fost mai întâi diacon la catedrala Sfânta Sofia din capitala imperiului sub patriarhul Ioan al III-lea (Scolasticul), iar apoi a devenit sachelar (gr. skallarios), adică vicar patriarhal pentru mănăstiri.
Sub patriarhul Eutihie I, care a fost reinstalat ca patriarh după moartea lui Ioan Scolasticul în 577, Ioan a devenit din ce în ce mai apreciat de clerul din Constantinopol. La moartea lui Eutihie în 582, el a fost numit patriarh, cu numele de Ioan al IV-lea, de către împăratul Tiberiu al II-lea, pe 11 aprilie 582. A rămas și în grațiile împăratului Mauriciu, care i-a urmat lui Tiberiu la sfârșitul anului 582.
În 588, Ioan al IV-lea a convocat un sinod în Constantinopol pentru a investiga anumite acuze împotriva patriarhului Grigorie al Antiohiei, care a și fost achitat. Convocarea trimisă către episcopii din Orient a fost făcută în numele lui Ioan al IV-lea, Patriarh Ecumenic. Deși acest titlu mai fusese folosit, drept compliment, și în timpul patriarhatului lui Acachie (471-489), cu referire la Patriarhul de Constantinopol, utilizarea lui de către Ioan al IV-lea ca titulatură oficială în documentele sale de cancelarie a fost o premieră.
Titlul de Patriarh Ecumenic a fost utilizat în actele sinodului, ceea ce i-a atras protestul papei Pelagius al II-lea de la Roma. În 595, papa Grigore I a obiectat și el, destul de aspru, față de folosirea acestui titlu[2], deși Grigorie se afla în termeni buni cu Ioan.
Patriarhul Ioan Postitorul adormit în Domnul pe 2 septembrie 595 în Constantinopol.
Nomocanonul penitențial
În cadrul Bisericii, Ioan al IV-lea mai este remarcat și ca fiind compilatorul unui nomocanon penitențial, conținând canoane de pocăință. Canoanele sunt instrucțiuni pentru preoți cu privire la modul în care spovedesc păcatele cu știința și cu neștiința.
Deoarece vechile canoane bisericești reglau modalitățile și durata unor penitențe publice, a fost necesar să se adapteze aceste canoane pentru păcatele ascunse și respectiv penitențele individuale. Ioan al IV-lea a scris nomocanonul său în așa fel încât să țină cont de pocăința și de intenția bună a omului care-și mărturisește păcatele, precum și de starea conștiinței lui în procesul de împăcare cu Dumnezeu.
În astfel de situații de reală pocăință și conștientizare a păcatului, nomocanomul sfântului Ioan Postitorul reduce penitențele stabilite de Sfinții Părinți din vechime la jumătate sau chiar mai mult. De asemenea, el a definit mai exact caracterul și durata penitențelor, cum ar fi asprimea postului, numărul de metanii pe zi, sau milostenia. Durata penitențelor este stabilită de preotul spoveditor.
Scopul principal al Nomocanonului sfântului Ioan Postitorul a fost tocmai acela de a adapta canoanele de pocăință, astfel încât ele să reflecte starea de spirit a persoanei care se mărturisește.
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea)
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării, te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Ioane, roagă pe Hristos Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre.
Viața Sfântului Ierarh Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595)- foto preluat de pe doxologia.ro
Cel între sfinți Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraților Iustin, Tiberie și Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întâi a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini și temător de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, și petrecea cu dânsul. Odată, ducându-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta lui Ioan și, iată, un om necunoscut i-a zis: „Nu ți se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!”, Dumnezeu înainte vestind spre dânsul că i se va încredința arhieria cea mare.
Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călugărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stând la rugăciune în biserica Sfântului Lavrentie, i s-a întâmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulțime de sfinți se veseleau în altar și toți erau îmbrăcați cu haine albe și strălucitoare și cântau o prea frumoasă cântare; iar un oarecare a ieșit purtând un vas, din care, luând, împărțea la mulțimea săracilor care se adunaseră și vasul nu se mai deșerta. Iar unul din săraci de strâmtorare striga: „Doamne, miluiește, până când nu se poate deșerta această pungă!”. Și îndată punga a rămas deșartă. Această vedenie a avut-o cuviosul și, venindu-și în fire, se miră de ceea ce văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rânduiala lui ce avea să fie și milostivirea cea mare către săraci.
După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit și cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, până ce a văzut o vedenie înfricoșată în acest fel: De o parte vedea cum marea se înălța până la cer și era un cuptor înfocat înfricoșat; iar pe de altă parte, mulțime de îngeri grăind astfel către dânsul: „Nu primești scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toți”. Unele ca acestea zicându-i îngerii cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui și l-au ales patriarh al Constantinopolului.
El a avut postire desăvârșită și viață curată cu toată faptă bună, până la sfârșit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea învăluindu-se foarte mult, Sfântul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea și cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punând pe ochii lui o părticică din trupul lui Hristos și zicând: „Cel ce a tămăduit pe cel orb din naștere, Acela să te tămăduiască și pe tine”, și îndată a văzut orbul.
Odată, când era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga să-Și întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mânie. Și a poruncit unui credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte, iar altul deșert, și să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morți, și să-i numere, mutând pietricelele din vasul cel plin în cel deșert. Numărând slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci și trei de morți, și a spus Sfântului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în fiecare zi. A doua zi, servitorul stând și numărând în același loc, a aflat mai puțini scoși din cei morți, a treia zi și mai puțini, iar la o săptămână a încetat cu desăvârșire secera morții năpraznice, după proorocia Sfântului și cu rugăciunile lui.
Înfrânarea lui era în acest fel: șase zile nu gusta hrană, iar a șaptea zi gusta numai puțin din verdețurile grădinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Așa i-a fost hrana lui în toți anii arhieriei. De dormit dormea foarte puțin, și atunci, șezând cu pieptul lipit de genunchi, înfigând o andrea într-o lumânare aprinsă și când ajungea focul lumânării la andrea, cădea andreaua într-un lighean și se scula. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul andrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune și în nevoințe multe petrecea neîncetat, luptându-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi năvălirile barbarilor și a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea și cu postul. Turma să și-a păzit-o de vrăjmașii văzuți și nevăzuți și era foarte milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiți și râvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinând toată răutatea.
Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfântului că dimineața va fi alergarea cailor și era sâmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfântul: „Alergarea cailor în sfânta zi a Rusaliilor să nu fie”. Și căzând în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoșarea și stricarea unui lucru ca acela, care s-a și făcut. Pentru că, făcându-se adunarea la locul unde era obiceiul și începând alergarea și priveliștea, din văzduh s-a iscat furtună cumplită cu tunete și fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încât toți de frică au fugit.
Mai avea cuviosul putere și asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, având bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru în pustie, iar acela i-a zis: „Mergi la Prea Sfințitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, că acela poate să-ți tămăduiască bărbatul!”. Făcând aceasta, femeia și-a câștigat dorirea, pentru că luându-și bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au dus bucurându-se la locul lor. Mulți bolnavi câștigau tămăduiri și la multe femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.
Păscând bine cuvântătoarea turmă până la bătrânețe, a ajuns la fericitul sfârșit și a trecut de la pământ la cereștile lăcașuri. În timp ce era dus sfântul lui trup, a venit la dânsul, spre sărutare, Nil, slăvitul eparh, și, plecându-se, l-a sărutat. Iar Sfântul, mort fiind și toți văzând și mirându-se, a șoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii Sfinților Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind și binecuvântând pe minunatul între sfinți Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului si pe: doxologia.ro; basilica.ro
Ioan al VIII-lea Xiphilinos (în greacă : Ιωάννης Η΄ Ξιφιλίνος) a fost patriarh al Constantinopolului de la 1 ianuarie 1064 și până la 2 august 1075, când a și murit.
A fost precedat de Constantin al III-lea Lihudas si Urmat de Cosma I.
După unii autori este prăznuit la 30 august în Biserica Ortodoxă, fiind Ioan din prăznuirea sfinților „Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului”.
Ioan al VIII-lea al Constantinopolului (†1075) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Originar din Trebizonda, Ioan al VIII-lea Xiphilinos s-a născut pe la anul 1010 și a venit la Constantinopol pe la anul 1030 ca să studieze.
Aici s-a împrietenit cu Mihail Psellos (cu câțiva ani mai tânăr decât el), dar fără să împărtășească cu el pasiunea pentru filosofia neoplatonică, cea care l-a condus pe acesta din urmă la erezie.
Amândoi au făcut parte din tinerii școliți promovați de împăratul Constantin al IX-lea (1042).
Cum Ioan era foarte învățat în științele juridice, i s-a încredințat catedra de drept a Universității imperiale (în 1045), universitate pe care Mihail Psellos se străduia sa o ridice la renumele de altădată.
Această poziție cu titlul de «nomophylax» îl făcea în același timp membru al senatului imperial.
Dar, în urma unor intrigi de la curte, Ioan și Mihail Psellos au fost dizgrațiați în același timp, în 1054.
Nevoiți să părăsească capitala, ei îmbracă haina monahală într-o mănăstire din Olimpul Bitiniei, unde Ioan va trăi nouă sau zece ani.
La moartea Patriarhului Constantin al III-lea Lichoudes (1063), Ioan a fost chemat de împăratul Constantin al X-lea Doukas și numit Patriarh Ecumenic (cu data de 1 ianuarie 1064), în ciuda reținerilor sale.
În acele vremuri tulburi, când expansiunea turcilor seleucizi devenea din ce în ce mai amenințătoare, patriarhul Ioan, om al păcii și al împăcării, s-a străduit sa refacă legăturile cu Biserica armeană.
A trăit toată viața într-o mare sărăcie ți într-o desăvârșită curăție.
Dădea milostenie tot ce avea, făcea distribuiri publice cu cele necesare vieții și ajuta la întreținerea și refacerea bisericilor.
Slujea zilnic Sfânta Liturghie, în ciuda criticilor unor alți episcopi, mai lumești, și era strălucitor în interpretarea dogmelor și canoanelor Bisericii.
A fost unchiul istoricului bizantin cu același nume, Ioan Xiphilinos.
Scrieri
A fost autorul unor tratate filosofice în care critica neoplatonismul prietenului său Mihail Psellos (dar aceste tratate sunt pierdute azi).
S-au păstrat de la el câteva decizii juridice, în principal în dreptul matrimonial (publicate înJus Græco-Romanum de Leunclavius), câteva scolii la codul bizantin Basilika, și o viață a sfântului mucenic Evghenie din Trebizonda.
Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului
Glasul 4
Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.
Cel întru sfinți părintele nostru Pavel al IV-lea al Constantinopolului, numit și Pavel cel Nou, a fost patriarh al Constantinopolului în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, între anii 780 și 784.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 30 august.
Pavel al IV-lea al Constantinopolului (Secolul al VIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Patriarh Pavel al IV-lea al Constantinopolului era originar din Cipru.
El a fost mai întâi citeț, și, strălucind cu cuvintele și faptele sale virtuoase, a fost ales Patriarh, împotriva voinței sale, în cea dea doua Duminică din Postul Mare din anul 780, după o lungă perioadă în care tronul de patriarh a fost neocupat, din cauza tulburărilor ereziei iconoclaste.
Sub presiunea împăratului persecutor Leon al IV-lea Khazarul (775 – 780), Pavel a trebuit să semneze un document în care declara că nu va accepta cultul icoanelor.
Dar împăratul a murit la puțină vreme după hirotonirea sa, tot în anul 780, așa încât a putut să retracteze cele semnate cu forța.
Totuși, erezia continua să se răspândească, iar el, bătrân și bolnav, se vedea neputincios a-i face față, mai ales că iconoclaștii ocupau încă poziții importante în imperiu și în ierarhia bisericească.
Astfel, în anul 784, sfântul Pavel cel Nou a preferat să renunțe la slujirea de Patriarh și să se retragă la Mănăstirea lui Flor, luând schima monahală, fără sa o prevină însă pe împărăteasa regentă, Sf. Irina (prăznuită la 7 august).
Decum au aflat, împărăteasa și fiul ei Constantin al VI-lea (780 – 797) s-au dus la sfântul episcop și l-au întrebat de ce a plecat.
Fericitul Pavel, în lacrimi, le-a răspuns:
„Nu ar fi trebuit să accept să fiu în fruntea unei Biserici care se separă de împărtășirea cu celelalte scaune patriarhale”.
Plini de întristare și de amărăciune, suveranii au trimis o ambasadă de patricieni și membrii ai Senatului, ca să încerce să-l convingă să revină, dar el le-a răspuns cu hotărâre:
„Dacă nu adunați un Sinod Ecumenic care să corecteze eroarea care este în mijlocul nostru, atunci nu este nicidecum mântuire pentru voi”.
Și cum ei îl întrebau de ce a acceptat să semneze cu împăratul eretic, Pavel le-a răspuns:
„Tocmai din aceasta cauză plâng și mă tânguiesc acum și m-am hotărât să mă pocăiesc, rugând pe Dumnezeu să mă pedepsească pentru că nu am predicat adevărul de frica nebuniei voastre”.
A adormit cu pace două sau trei luni după aceasta (784), aducând mare doliu la palat și printre ortodocși, căci toți îl admirau pentru virtutea și credința sa.
Iar datorită acestei hotărâri și mustrări a lui, împărăteasa și patriarhul ce i-a urmat, ales la sfatul fericitului Pavel, Sfântul Tarasie (prăznuit la 25 februarie), au început pregătirea celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor în anul 787.
Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului
Glasul 4
Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.
Viaţa Sfântului Ierarh Pavel cel Nou, Patriarhul Constantinopolului
Sfântul Alexandru a fost protopop şi horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumuseţat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinţilor Părinţi, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneţilor şi slăbiciunii trupeşti, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credinţe. El, şezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credinţă împotriva răucredinciosului Arie. După săvârşirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârşitul şi poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: “După zece zile îţi vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.
Deci, a venit şi dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alţi părinţi, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav şi zăcea pe patul morţii. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: “Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere şi de darul Duhului Sfânt”. Aşa s-a şi întâmplat.
Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi gonea lupii eretici şi elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar şi cu filosofii. Unii din aceşti filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat şi îl certau, că a lepădat credinţa cea veche părintească, a lepădat legile romane şi greceşti şi a primit o credinţă şi o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăţiei. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credinţă pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deşi era neînvăţat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.
Ducându-se mulţi filosofi şi voind toţi să se întrebe cu episcopul creştinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înţelept şi cuvântător şi să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalţi să asculte toţi. Sfântul le zicea: “Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toţi, când veţi striga şi vă veţi gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeţi pe care îl ştiţi că este mai înţelept”. Deci, ei au ales unul şi l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.
Începând, Preasfinţitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: “În numele Domnului meu Iisus Hristos, îţi poruncesc să taci!” Şi îndată i s-a legat limba filosofului şi a rămas mut, neputând zice nimic.
Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoşat şi s-a ruşinat. Deci, unii din ei au fugit de ruşine, iar alţii au crezut în Hristos. Filosoful cel amuţit, văzând prin ameninţare rătăcirea sa, iar credinţa creştinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului şi i s-a dezlegat limba din amuţire, şi cu mare glas a început a slăvi pe Hristos şi s-a botezat împreună cu ceilalţi prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului şi tuturor cre-dincioşilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toţi.
După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea şi pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câţiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea şi fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleşug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinţii Părinţi au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeştii sale credinţe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: “Aşa cred”. Ca şi cum învoindu-se cu credinţa cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: “Aşa cred, precum am scris cu mâna mea, şi cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că aşa crede, şi împăratul neştiind un vicleşug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meşteşugite; deci, l-a trimis la Preasfinţitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtăşirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.
Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtăşire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie şi să ia împărtăşirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.
Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărăteşti, care erau de eresul lui şi de o mulţime de oameni înarmaţi. Apropiindu-se de locul ce se numea “Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conştiinţa ce-l mustra pe el şi de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, îşi căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru şi a crăpat în două ca şi Iuda, iar maţele lui au ieşit prin şezut. Astfel a pierit cu ticăloşie, lepădându-şi sufletul cu amar!
Văzând cei ce-l aşteptau afară că nu mai iese, au intrat la el şi l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înştiinţat toată cetatea de cumplita moarte neaşteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au ruşinat, iar dreptcredincioşii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmaşului şi hulitorului. Preasfinţitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulţumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa şi a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credinţă, şi dogmele Sinodului din Niceea le-a ţinut până la sfârşitul său.
Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca şi cu o armă ascuţită, a omorât pe vrăjmaşul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea şi Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomeneşte, grăind cu laude: “Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteţi ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh şi propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul şi cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceţi-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul şi povăţuitorul necurăţeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească şi prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veşnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.
Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru şi spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui şi de-a pururea fiitoare, tot aşa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.
Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulaţi, a ajuns la adânci bătrâneţi; iar când a fost aproape de sfârşit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor şi-l între-bau: “Părinte, cui ne laşi pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?” Iar el, arătând spre cei doi bărbaţi cinstiţi, spre preotul Pavel şi spre diaconul Macedonie, a zis: “De voiţi să aveţi păstor învăţător şi strălucit prin fapte bune, alegeţi-l pe Pavel; iar de voiţi să-l aveţi numai frumos la faţă şi cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeţi-vă pe Macedonie!” Acestea zicându-le, Preasfinţitul Patriarh Alexandru şi-a dat sufletul, având de la naşterea sa nouăzeci şi opt de ani.
După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinsteşte la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios şi la sfârşitul împărăţiei lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, şi ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârşitul lui, fiind urât şi gonit de dânsul.
Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ţinea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinţilor Părinţi. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor şi lui Eutihie, care au fost goniţi de la Sinod şi daţi anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul şi trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta şi Biserica; Dumnezeu fiind din fire şi cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Acelaşi răucredincios şi potrivnic al credinţei celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, şi pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, şi “Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuieşte-ne pe noi.
De la acel ticălos Sevir a ieşit erezia achefaliţilor, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioşi, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpâneşte celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător şi învăţător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioşi şi preoţii lor, la dânşii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieştii Liturghii, împărtăşindu-se din agneţul cel de multă vreme pregătit şi păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paşti şi zdrobind acel agneţ în părţi mici, atunci fiecare îşi alegea orice fel de credinţă nedreaptă voia, şi, luând învăţăturii socotinţa cea adevărată, învăţau pe alţii după mintea lor deşartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânşii, potrivnic unul altuia.
Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: “Din nişte eretici ca aceia era şi răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocşii arhierei. Şi pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viaţa lui”. Dar, nu este cu necuviinţă a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puţine zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoşat, şezând pe scaun înalt şi întru slavă ca un judecător, şi mulţi stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: “Eu voiam să te las să trăieşti mai mult; dar pentru necredinţa ta voi şterge din viaţa ta paisprezece ani”.
Aceasta zicând-o, a şters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deşteptat din somn tremurând şi, chemând pe unul din cei mai credincioşi sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile şi răutăţile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această şi înspăimîntîndu-se, a zis: “În noaptea aceasta am văzut şi eu o vedenie înfricoşată: mi se părea că stau în faţa împărăteştii tale feţe, ca şi cum aş sluji, şi iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra şi m-a trântit la pământ”. Nişte visuri înfricoşate ca acestea spunându-şi unul altuia, s-au înspăimântat şi au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărăteşti şi a ucis pe împărat, şi astfel a pierit acel rău împărat.
După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăţie Iustin, bărbat dreptcredincios şi bun. Iar Amantie şi ceilalţi oameni răi ca dânsul, ajutători răutăţii lui Anastasie şi prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost daţi la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie şi lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmaşi ai Bisericii, a luat pace şi Biserica lui Hristos şi păstorii ei. Atunci şi Preasfinţitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, şi cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulţumire şi prăznuire, şi degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, şi alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, şi pe toţi cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit şi l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieţii sale întru liniştea Bisericii, binepăstorind turma cea încredinţată lui şi placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.
Sfântul Pavel care se cinsteşte acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăţia lui Leon, fiul lui Copronim.
Despre acest sfânt se scrie astfel în viaţa lui Tarasie: “Pavel era bărbat îmbunătăţit şi dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioşi, îşi tăinuia dreapta sa credinţă şi fără voie se împărtăşea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporeşte, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor şi a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta şi toţi erau în mare mirare. Asemenea şi împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, şi l-a întrebat: “O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Şi pentru ce pricină?”
El a răspuns: “Boala mea şi aşteptarea cea degrabă a morţii m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane şi de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea şi cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanţurile relei credinţe, ci s-a întâmplat şi cu limba şi cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi răneşte sufletul cu mai multă şi nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părţile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinţei păzindu-se nemişcat şi petrecând şi veselindu-se în credincioasa învăţătură, se înstrăinează de Biserica noastră şi pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe nişte oi străine.
De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticeşti şi am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostoleşti. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveţi împărătească grijă de turma creştinească de sub cer, de aceea să nu treceţi cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsaţi pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiţi-vă ca Biserica iarăşi să-şi primească vechea şi bună sa podoabă. Nu lăsaţi mai mult eresul cel urât, care a ieşit ca un porc din pădure, să pustiască şi să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveţi lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înţelepciune şi va găti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri”.
Apoi l-au întrebat pe el: “Despre cine grăieşti aceasta, părinte?” El a răspuns: “Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărăteşti. El este puternic, cu toiagul înţelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticeşti, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos şi s-o adune în ograda dreptei credinţe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, auzind nişte cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniţi. Iar Pavel a zis către nişte senatori care rămăseseră la dânsul: “O, n-aş fi şezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori şi blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al şaptelea sobor a toată lumea şi de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veţi putea mântui”. Senatorii au zis: “Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?” Pavel a răspuns: “De aceea acum am luat pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică şi nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc şi vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veţi petrece în eresul acela”.
După puţine zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate şi fără de temere şi a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putinţă cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea ştiindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan şi Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Amin.
Cel întru sfinți părintele nostru Anatolie al Constantinopolului a fost patriarh al Constantinopolului între anii 449 și 458. Deși făcea parte din tradiţia școlii catehetice din Alexandria, Anatolie a condamnat erezia lui Eutihie și Dioscor. Este prăznuit de Biserica Ortodoxă la data de 3 iulie.
Sf. Ier. Anatolie, patriarhul Constantinopolului (†458) – foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Anatolie s-a născut în Alexandria, Egipt. Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută, dar s-a născut în a doua jumătate a secolului al IV-lea. A primit o educație aleasă, studiind filosofia.
După moartea Sfântului Chiril, Anatolie a rămas în continuare diacon pe lângă scaunul patriarhal al Alexandriei, ocupat de acum de papa Dioscor.
În anul 449, cu sprijinul împăratului Teodosie al II-lea și a susținătorilor acestuia, s-a organizat așa numitul „Sinod Tâlhăresc” de la Efes, în timpul căruia a fost destituit Patriarhul Flavian al Constantinopolului.
Anatolie, care mai înainte fusese delegatul lui Dioscor și datorită influenței pe care acesta din urmă o avea pe lângă împărat, este numit Patriarh al Constantinopolului.
Întrucât numele lui era asociat cu cel al lui Dioscor, Anatolie era bănuit că pledează în favoarea eutihianismului.
Însă, după ce a fost uns Patriarh al Constantinopolului, acesta condamnă în mod public nu numai învățăturile lui Eutihie ci și pe cele ale lui Nestorie.
De asemenea, își pune semnătura sa atât în scrisorile lui Chiril împotriva lui Nestorie cât și în cele ale papei Leon cel Mare împotriva lui Eutihie.
În anul 450 Anatolie, datorită marei sale râvne pentru restabilirea adevăratei credințe ortodoxe, condamnă, în cadrul unui sinod local din Constantinopol, atât erezia lui Eutihie cât și pe cea a lui Dioscor.
Împreună cu Papa Leon, el cere împăratului Marcian să convoace un sinod general împotriva lui Dioscor și a lui Eutihie.
Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 este prezidat de Anatolie împreună cu delegații romani ai papei Leon.
Părinții Sinodului calcedonian au afirmat dogma despre cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, dumnezeiască și omenească, neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite, Dumnezeu adevărat și om adevărat.
Sinodul a adoptat de asemenea și renumitul canon 28 care a confirmat canonul 3 din cadrul celui de-al doilea sinod ecumenic ce punea pe picior de egalitate în cinstire Biserica din Constantinopol cu Biserica din Roma, iar bisericile din Asia Mică, Grecia și cele din regiunea Mării Negre au fost plasate sub jurisdicția Patriarhului de Constantinopol.
Pe 3 iulie 458, după o viață de luptă statornică împotriva ereziei și pentru afirmarea adevărului, Patriarhul Anatolie moare, aparent de mâna susținătorilor lui Dioscor.
Imnografie
Patriarhul Anatolie şi-a adus o contribuţie importantă la tezaurul imnografiei Bisericii Ortodoxe.
Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei
Cel întru Sfinți Părintele nostru Ioan cel Milostiv (†620) a fost patriarh al Alexandriei la începutul secolului al VII-lea (610–619). A fost numit astfel din pricina dărniciei de care a dat dovadă, împărțind marea avere a Patriarhiei Alexandriei celor săraci și celor necăjiți. Principala sursă pentru reconstituirea biografiei sale este Viața sa scrisă de Leontie de Neapole, din Cipru. Biserica Ortodoxă îl pomenește la 12 noiembrie.
Tinerețea și hirotonia întru patriarh
Sfântul Ioan s-a născut în jurul anului 550 la Amathus (aproximativ 15 km E de Limassol), în Cipru, ca fiu al patricianului Epifanie, guvernatorul insulei. S-a căsătorit și a avut copii, dar, rămânând văduv, a fost chemat să devină patriarh al Alexandriei la propunerea prietenului său Nichita, prefect imperial al orașului. Scaunul calcedonian al Alexandriei era vacant din anul 609, de la moartea Patriarhului Teodor în timpul cuceririi orașului de către Nichita. Ioan a fost înscăunat în anul 611, fiind al cincilea episcop calcedonian al Alexandriei cu acest nume.
Milostenia
Sfântul Ioan era cunoscut pentru milostenia sa sau ajutorarea săracilor (eleemosyne în limba greacă, de unde și numele său de Eleemon, „Milostivul”). Unui om care se minuna de marea lui dărnicie i-a povestit o vedenie pe care o avusese, în care Milostenia îi apăruse ca o fecioară frumoasă, spunându-i că ea era cea dintâi fiică a Domnului. Patriarhia Alexandriei avea la dispoziția sa bogății imense, atât în bani cât și din diferite întreprinderi comerciale, precum navigația, iar Ioan a pus toate acestea la dispoziția săracilor.
Nu era darnic doar cu bunurile Patriarhiei, ci și cu ale sale. Se spune că o dată, primind în dar o pătură cu cusături scumpe, n-a putut adormi până nu a vândut-o, dând banii săracilor. Se afla mereu la dispoziția oricui avea o rugăminte, o plângere sau o cerere. Uneori dărnicia sa părea excesivă. Într-un rând, unul din ajutoarele sale a băgat de seamă că un om încerca să-l înșele pe Sfântul Ioan, revenind de mai multe ori, deghizat, să ia milostenie și ajutorul i-a zis aceasta Sfântului.
Atunci patriarhul a zis că omul acela care lua de fiecare dată alt chip putea fi chiar Hristos. Altă dată, a ajuns să se certe rău cu prietenul său Nichita când acesta, încercând să contribuie mai mult la eforturile de război împotriva perșilor ale împăratului Heraclie, a vrut să-și aproprieze unele din bogățiile Bisericii în acest scop. Ioan a rezistat acestor încercări, iar în sfârșit Nichita și-a cerut iertare.
Grija lui nu s-a mărginit doar la turma lui din Alexandria, ci s-a extins și către poporul din Palestina, când acesta suferea din pricina invaziei perșilor și a jefuirii Ierusalimului. Ioan a trimis în mai multe rânduri ajutoare în Palestina și a primit în Alexandria pe mulți dintre cei refugiați din calea perșilor.
Activitatea duhovnicească și relațiile cu necalcedonienii
Ioan s-a îngrijit atât de hrana trupească, cât și de hrana duhovnicească, astfel că la întâlnirile de la palatul patriarhal nu vorbea decât din Scriptură sau alte lucruri duhovnicești. I-a ocrotit pe învățații călători Sf. Sofronie, viitorul patriarh al Ierusalimului, și pe Ioan Moshu, autorul „Limonariului” (Livada duhovnicească), care i-au slujit ca sfătuitori și teologi. Rămânându-i fideli până la moartea sa (Cipru, 620), Sofronie și Ioan Moshu au și scris împreună prima biografie a patriarhului Ioan cel Milostiv, din care nu se mai păstrează astăzi decât rezumate.
Sfântul Ioan s-a remarcat în acea vreme și pentru blândețea și îngăduința arătate față de necalcedonieni și este chiar venerat ca sfânt în Biserica coptă și de Biserica etiopiană. În ciuda faptului că detesta violența, a fost un ferm susținător al doctrinei calcedoniene și s-a folosit de abilitățile teologice ale unor Sofronie și Ioan Moshu pentru a o apăra și a o răspândi. Ca urmare a blândeții și puterii sale de convingere, numărul calcedonienilor din oraș a crescut înzecit în timpul cât a fost patriarh, după cum ne spune Viața sa (scrisă de Leonțiu de Neapoli pe la jumătatea secolului al VII-lea).
Plecarea din Alexandria și adormirea întru Domnul
Ioan s-a împotrivit public împăratului Heraclie, atunci când acesta a încercat, la început, să impună erezia monotelismului (conform căreia în Hristos s-ar fi găsit două naturi, divină și umană, dar o singură „energie”) ca soluție de compromis în schisma asupra Calcedonului, dar nu a apucat să ia parte la marile controverse care au apărut mai apoi. Sfântul a fost silit sa fugă din Alexandria din pricina invadării Egiptului de către perși în anul 619. Întorcându-se în Cipru, la scurt timp a adormit întru Domnul (620). Moaștele sale s-ar găsi în biserica San Giovanni din Bragora (Veneția), o biserică de la începutul secolul al VIII-lea
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Întru răbdarea ta ți-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase, întru rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind și pe aceia îndestulând. Dar te roagă lui Hristos Dumnezeu, Ioane milostive fericite, să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 2-lea:
Bogăția ta o ai împărțit săracilor și cerească bogăție acum ai luat, Ioane preaînțelepte. Pentru aceasta toți pe tine te cinstim, săvârșind pomenirea ta, o, cel asemenea cu milostenia numite.
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Ioan Milostivul se zugrăvește bătrân, cu barba albă, lungă, ascuțită, poartă un înscris care zice: „Cu aceste fericite puteri și noi, Iubitorule de oameni Stăpâne, strigăm și grăim: Sfânt ești și Preasfânt…” (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pag. 152, 190.) Se zugrăvește în veșminte de episcop.
Tropar
Glasul 8
Întru răbdarea ta ţi-ai agonisit plata ta, părinte cuvioase, întru rugăciuni neîncetat răbdând, pe săraci iubind şi pe aceia îndestulând. Dar, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, Sfinte Ioan, Milostive, Fericite, să mântuiască sufletele noastre.
cititi mai mult despre Sf. Ier. Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sf. Ier. Metodie Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului
Cel între sfinți părintele nostru Metodie I a fost Patriarh al Constantinopolului la mijlocul secolului al IX-lea. Metodie a fost ales ca patriarh de Împărăteasa Teodora a II-a după caterisirea patriarhului iconoclast Ioan al VII-lea Grămăticul. El a purtat o politică moderată față de iconoclaști pe timpul când cinstirea icoanelor se reîntorcea în Biserică. Prăznuirea sa se face pe 14 iunie.
Viața
Metodie s-a născut în Siracuza (Sicilia), în ultima decadă a secolului al VIII-lea, într-o familie înstărită care l-a trimis la Constantinopol spre a-și continua educația și pentru a obține o funcție la curtea imperială. Când a ajuns la Constantinopol, Metodie a fost convins de un călugăr să urmeze viața monahală. A intrat într-o mănăstire din insula Chios, unde mai târziu a devenit și stareț.
La începutul secolului al IX-lea, Leon al V-lea a devenit împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) și, fiind iconoclast, a reînnoit persecuțiile împotriva iconodulilor (cinstitorii icoanelor), între care se găseau și majoritatea membrilor comunităților monahale. Patriarhul Nichifor I a fost depus în anul 815 deoarece se pronunțase împotriva legilor iconoclaste și a fost alungat din oraș.
Se pare că Metodie a fost trimis de patriarhul Nichifor la Roma în anul 815 pentru a-l informa pe papa Pascal despre cele ce se întâmplau la Constantinopol. Metodie a rămas la Roma până când împăratul Leon a fost asasinat în anul 820. La întoarcerea sa la Constantinopol în anul 821, Metodie a fost arestat de regimul împăratului iconoclast Mihail al II-lea, biciuit și trimis în exil la Antigoni, în Propontida. În anul 828, Metodie a fost pus în libertate de împăratul Mihail la puțin timp înainte de moartea sa.
Împăratul Teofil, și el un iconoclast, i-a urmat lui Mihail în anul 829 și a reluat persecuțiile. Metodie l-a înfruntat pe noul împărat, dar acesta a poruncit să fie biciuit și arestat, fiind reținut la palat. Văzând că Metodie rămânea neclintit în convingerile sale, Teofil a încercat să-l convingă cu argumente, însă Metodie a fost cel care a reușit până la urmă să-l convingă într-o oarecare măsură pe Teofil, făcându-l să mai potolească persecuțiile împotriva cinstitorilor icoanelor până la moartea sa în anul 842.
După moartea lui Teofil, situația s-a schimbat dramatic. Văduva lui Teofil, împărăteasa Teodora, o susținătoare convinsă a închinării la icoane a devenit regenta fiului său minor, Mihail al III-lea. A restabilit hotărârile Sinodului VII Ecumenic din anul 787. Patriarhul iconoclast Ioan al VII-lea, care a refuzat să renunțe la erezia sa, a fost depus. În locul său a fost ales Metodie. Acesta a convocat în anul 842 la Constantinopol un sinod care a confirmat depunerea lui Ioan al VII-lea și alegerea lui pe tronul patriarhal.
Pe 11 martie 843, restabilirea cinstirii icoanelor a fost celebrată solemn printr-o procesiune triumfală de la Biserica Maicii Domnului din Vlaherne până la biserica Sfânta Sofia. Atunci s-a stabilit ca în fiecare an, în prima duminică din Postul Mare să se facă pomenirea restabilirii icoanelor – “Duminica Ortodoxiei”. În fiecare an, în această zi se dă citire în biserici “Sinodiconului Ortodoxiei” compilat de Sfântul Metodie (un text prin care sunt condamnate public toate ereziile, sfârșind cu iconoclasmul).
Sfântul Metodie a trecut la Domnul pe 14 iunie 847 la Constantinopol.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Metodie înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 2-lea:
Pe pământ te-ai nevoit ca un fără de trup și cerurile ai moștenit, Metodie, ca cel ce ai apărat până la margini închinăciunea icoanelor, că în dureri și osteneli peste seamă petrecând, n-ai încetat, cu îndrăzneală mustrând pe cei ce se leapădă de icoana lui Hristos.
foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org
Cel întru sfinți părintele nostru Sofronie I al Ierusalimului a fost patriarh al Ierusalimului între anii 634-638. A fost patriarh atunci când Ierusalimul a căzut în mâinile sarazinilor, sub conducerea lui Omar I, în 637. A fost un hotărât luptător împotriva ereziei monotelite. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 martie.
Viața
Sofronie (gr. Σωφρόνιος) s-a născut la Damasc, Siria, în anul 560. Era de origine arabă. Nu se cunoaște nimic despre viața lui de dinainte. A fost călugăr și teolog. Om foarte instruit și profesor de retorică, devine ascet în Egipt în jurul anului 580, iar apoi intră în mănăstirea sfântului Teodosie cel Mare (situată între Betleem și Ierusalim).
Pe timpul controverselor hristologice, Sofronie a fost un puternic apărător al credinței ortodoxe. În tinerețe vizitează așezările monahale din Asia Mică, Egipt, și Roma împreună cu prietenul său mai mare, scriitorul bizantin Ioan Moshu. În anul 605, Sofronie fuge în Alexandria înainte ca perșii să invadeze Palestina. Apoi în 616, fuge din nou, din Alexandria înainte ca perșii să invadeze Egiptul. După moartea lui Ioan Moshu la Roma (după anul 620), Sofronie aduce moaștele acestuia în Țara Sfântă pentru a le îngropa acolo (634), după dorința lui Ioan Moshu.
În 633 se găsea din întâmplare în Alexandria și se opune unirii cu monofiziții „teodosieni”. Când apar semnele monotelismului, Sofronie încearcă să-l convingă pe patriarhul Chir al Alexandriei să nu accepte această erezie.
În anul 634 este ales Patriarh al Ierusalimului. El continuă să-și susțină poziția sa împotriva monotelismului la Ierusalim, dedicând predica din ziua Nașterii Mântuitorului pentru a-i întări pe clerici în a menține învățăturile dumnezeiești ale sinodului de la Calcedon.
În acele vremuri arabii musulmani câștigau controlul asupra Palestinei. În 637 sau 638 negociază cu califul Omar predarea Ierusalimului în schimbul recunoșterii libertăților civile ale populației creștine și a plății unui tribut (jizya).
Mâhnit peste măsură datorită ocupării Ierusalimului, Patriarhul Sofronie moare pe 11 martie 638 la Ierusalim la puțin timp după căderea acestuia sub musulmani.
Scrieri
Scriitor prolific, o bună parte din lucrările sale sunt pierdute astăzi. Scrierile sale includ:
- Un elogiu adus mucenicilor din Alexandria, Chir și Ioan – drept mulțumire că a fost vindecat de orbire -, intitulat Minunile sfinților Chir și Ioan).
- 23 de poeme anacreontice la sărbătorile bisericești. Anacreonticele 19 și 20 sunt două poeme ce descriu un circuit complet al celor mai importante biserici din Ierusalim de la sfârșitul secolului al șaselea, perioadă ce a fost descrisă ca fiind perioada de aur a creștinătății din Ţara Sfântă.
- Viața sfintei Mariei Egipteanca
- Viața sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei (scrisă în 619 sau 620 împreună cu Ioan Moshu)
- viața unui preot martir din Roma
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Sofronie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 2-lea:
De râvna cea dumnezeiască fiind pus în mișcare și lărgind gura poruncilor celor adevărate, temeliile Bisericii după lege le-ai așezat; și cuvinte preaînțelepte dând călugărilor celor ce se aflau acolo, te-ai arătat lumii preaînțelept între patriarhii Ierusalimului, Sofronie. Prin care îndreptându-ne, strigăm ție: „Bucură-te, lauda cea luminoasă a ortodocșilor!”
