Ioan Postitorul (†595)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Ierarh Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului (†595)

Cel întru sfinți părintele nostru Ioan al IV-lea al Constantinopolului, cunoscut adesea sub numele de Ioan Postitorul, a fost al 23-lea episcop al Constantinopolului, între anii 582–595. A rămas în istorie drept primul episcop al Constantinopolului care a luat titlul de „patriarh ecumenic”, dar și pentru nomocanonul său penitențial. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 2 septembrie.

Data nașterii sfântului Ioan este necunoscută. S-a născut probabil în Constantinopol, unde a fost crescut de părinți creștini, meșteri în lucrul aurului. Nu a avut o educație sau instruire lumească deosebită, dar a devenit faimos pentru viața sa ascetică, care a și făcut să fie supranumit “Postitorul”. A fost mai întâi diacon la catedrala Sfânta Sofia din capitala imperiului sub patriarhul Ioan al III-lea (Scolasticul), iar apoi a devenit sachelar (gr. skallarios), adică vicar patriarhal pentru mănăstiri.

Sub patriarhul Eutihie I, care a fost reinstalat ca patriarh după moartea lui Ioan Scolasticul în 577, Ioan a devenit din ce în ce mai apreciat de clerul din Constantinopol. La moartea lui Eutihie în 582, el a fost numit patriarh, cu numele de Ioan al IV-lea, de către împăratul Tiberiu al II-lea, pe 11 aprilie 582. A rămas și în grațiile împăratului Mauriciu, care i-a urmat lui Tiberiu la sfârșitul anului 582.

În 588, Ioan al IV-lea a convocat un sinod în Constantinopol pentru a investiga anumite acuze împotriva patriarhului Grigorie al Antiohiei, care a și fost achitat. Convocarea trimisă către episcopii din Orient a fost făcută în numele lui Ioan al IV-lea, Patriarh Ecumenic. Deși acest titlu mai fusese folosit, drept compliment, și în timpul patriarhatului lui Acachie (471-489), cu referire la Patriarhul de Constantinopol, utilizarea lui de către Ioan al IV-lea ca titulatură oficială în documentele sale de cancelarie a fost o premieră.

Titlul de Patriarh Ecumenic a fost utilizat în actele sinodului, ceea ce i-a atras protestul papei Pelagius al II-lea de la Roma. În 595, papa Grigore I a obiectat și el, destul de aspru, față de folosirea acestui titlu[2], deși Grigorie se afla în termeni buni cu Ioan.

Patriarhul Ioan Postitorul adormit în Domnul pe 2 septembrie 595 în Constantinopol.

 

Nomocanonul penitențial

În cadrul Bisericii, Ioan al IV-lea mai este remarcat și ca fiind compilatorul unui nomocanon penitențial, conținând canoane de pocăință. Canoanele sunt instrucțiuni pentru preoți cu privire la modul în care spovedesc păcatele cu știința și cu neștiința.

Deoarece vechile canoane bisericești reglau modalitățile și durata unor penitențe publice, a fost necesar să se adapteze aceste canoane pentru păcatele ascunse și respectiv penitențele individuale. Ioan al IV-lea a scris nomocanonul său în așa fel încât să țină cont de pocăința și de intenția bună a omului care-și mărturisește păcatele, precum și de starea conștiinței lui în procesul de împăcare cu Dumnezeu.

În astfel de situații de reală pocăință și conștientizare a păcatului, nomocanomul sfântului Ioan Postitorul reduce penitențele stabilite de Sfinții Părinți din vechime la jumătate sau chiar mai mult. De asemenea, el a definit mai exact caracterul și durata penitențelor, cum ar fi asprimea postului, numărul de metanii pe zi, sau milostenia. Durata penitențelor este stabilită de preotul spoveditor.

Scopul principal al Nomocanonului sfântului Ioan Postitorul a fost tocmai acela de a adapta canoanele de pocăință, astfel încât ele să reflecte starea de spirit a persoanei care se mărturisește.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea)

Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării, te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Ioane, roagă pe Hristos Dumnezeu, ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Viața Sfântului Ierarh Ioan Postitorul, Patriarhul Constantinopolului

Cel între sfinți Părintele nostru Ioan a fost pe vremea împăraților Iustin, Tiberie și Mavrichie, născut în Constantinopol. Mai întâi a fost lucrător de aur, bărbat dreptslăvitor, iubitor de săraci, primitor de străini și temător de Dumnezeu. Acesta l-a primit pe un călugăr, anume Evsevie din Palestina, și petrecea cu dânsul. Odată, ducându-se el pe cale, mergea călugărul de-a dreapta lui Ioan și, iată, un om necunoscut i-a zis: „Nu ți se cade, Părinte, să mergi de-a dreapta celui mare!”, Dumnezeu înainte vestind spre dânsul că i se va încredința arhieria cea mare.

Auzind călugărul aceasta, a spus fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, iar Patriarhul l-a sfătuit pe Ioan să se călugărească, fiind vrednic de clerul bisericesc. Stând la rugăciune în biserica Sfântului Lavrentie, i s-a întâmplat lui că a văzut o descoperire ca aceasta: mulțime de sfinți se veseleau în altar și toți erau îmbrăcați cu haine albe și strălucitoare și cântau o prea frumoasă cântare; iar un oarecare a ieșit purtând un vas, din care, luând, împărțea la mulțimea săracilor care se adunaseră și vasul nu se mai deșerta. Iar unul din săraci de strâmtorare striga: „Doamne, miluiește, până când nu se poate deșerta această pungă!”. Și îndată punga a rămas deșartă. Această vedenie a avut-o cuviosul și, venindu-și în fire, se miră de ceea ce văzuse. Aceasta, precum socotesc, însemna rânduiala lui ce avea să fie și milostivirea cea mare către săraci.

După multă vreme Eutihie, Patriarhul Constantinopolului, a murit și cu voia lui Dumnezeu a fost ales Ioan, ca un vrednic la hirotonisire, dar nu voia, până ce a văzut o vedenie înfricoșată în acest fel: De o parte vedea cum marea se înălța până la cer și era un cuptor înfocat înfricoșat; iar pe de altă parte, mulțime de îngeri grăind astfel către dânsul: „Nu primești scaunul? Altul va fi, iar tu vei fi muncit de noi toți”. Unele ca acestea zicându-i îngerii cu îngrozire, s-a supus fără de voia lui și l-au ales patriarh al Constantinopolului.

El a avut postire desăvârșită și viață curată cu toată faptă bună, până la sfârșit, lucru pe care îl mărturisesc minunile lui. Odată marea învăluindu-se foarte mult, Sfântul Ioan a alinat-o, cu rugăciunea și cu semnul Crucii. Pe un orb, anume Ioan de la Gaza, l-a luminat, punând pe ochii lui o părticică din trupul lui Hristos și zicând: „Cel ce a tămăduit pe cel orb din naștere, Acela să te tămăduiască și pe tine”, și îndată a văzut orbul.

Odată, când era ciumă mare în Constantinopol, cu voia lui Dumnezeu, cuviosul se ruga să-Și întoarcă Dumnezeu dreapta Sa mânie. Și a poruncit unui credincios slujitor al său să ia două vase, unul plin de pietricele mărunte, iar altul deșert, și să stea toată ziua în locul unde se scoteau cei morți, și să-i numere, mutând pietricelele din vasul cel plin în cel deșert. Numărând slujitorul, a aflat în prima zi trei sute douăzeci și trei de morți, și a spus Sfântului. Atunci el a proorocit că moartea va înceta, lucru care se arăta în fiecare zi. A doua zi, servitorul stând și numărând în același loc, a aflat mai puțini scoși din cei morți, a treia zi și mai puțini, iar la o săptămână a încetat cu desăvârșire secera morții năpraznice, după proorocia Sfântului și cu rugăciunile lui.

Înfrânarea lui era în acest fel: șase zile nu gusta hrană, iar a șaptea zi gusta numai puțin din verdețurile grădinii, din pepeni, din struguri sau din smochine. Așa i-a fost hrana lui în toți anii arhieriei. De dormit dormea foarte puțin, și atunci, șezând cu pieptul lipit de genunchi, înfigând o andrea într-o lumânare aprinsă și când ajungea focul lumânării la andrea, cădea andreaua într-un lighean și se scula. Iar de se întâmpla să nu audă sunetul andrelei, toată noaptea următoare o petrecea fără de somn. În rugăciune și în nevoințe multe petrecea neîncetat, luptându-se cu patimile. De multe ori a întors înapoi năvălirile barbarilor și a izbăvit cetatea din pierzare cu rugăciunea și cu postul. Turma să și-a păzit-o de vrăjmașii văzuți și nevăzuți și era foarte milostiv; tatăl sărmanilor, hrănitorul săracilor, izbăvitorul celor năpăstuiți și râvnitor de Dumnezeu, dezrădăcinând toată răutatea.

Odată, într-o zi de vineri, i s-a spus Sfântului că dimineața va fi alergarea cailor și era sâmbăta Cincizecimii. Deci a răspuns Sfântul: „Alergarea cailor în sfânta zi a Rusaliilor să nu fie”. Și căzând în genunchi, s-a rugat lui Dumnezeu să fie vreun semn pentru înfricoșarea și stricarea unui lucru ca acela, care s-a și făcut. Pentru că, făcându-se adunarea la locul unde era obiceiul și începând alergarea și priveliștea, din văzduh s-a iscat furtună cumplită cu tunete și fulgere, cu ploaie cu piatră mare, încât toți de frică au fugit.

Mai avea cuviosul putere și asupra duhurilor necurate pe care le izgonea din oameni. O femeie, având bărbat îndrăcit, l-a dus la un sihastru în pustie, iar acela i-a zis: „Mergi la Prea Sfințitul Ioan, Patriarhul Constantinopolului, că acela poate să-ți tămăduiască bărbatul!”. Făcând aceasta, femeia și-a câștigat dorirea, pentru că luându-și bărbatul tămăduit cu rugăciunile cuviosului, s-au dus bucurându-se la locul lor. Mulți bolnavi câștigau tămăduiri și la multe femei se dezlegau legăturile nerodirii, cu rugăciunile lui.

Păscând bine cuvântătoarea turmă până la bătrânețe, a ajuns la fericitul sfârșit și a trecut de la pământ la cereștile lăcașuri. În timp ce era dus sfântul lui trup, a venit la dânsul, spre sărutare, Nil, slăvitul eparh, și, plecându-se, l-a sărutat. Iar Sfântul, mort fiind și toți văzând și mirându-se, a șoptit oarecare cuvinte la urechea lui Nil eparhul, pe care el nu le-a spus nimănui. Deci, l-au îngropat pe el înăuntrul altarului bisericii Sfinților Apostoli, ca pe un vrednic, slăvind și binecuvântând pe minunatul între sfinți Dumnezeu, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. Ier. Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolului si pe: doxologia.ro; basilica.ro