Arhiva tag-ul pentru: Calendar Ortodox

articole preluate de pe basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 13 septembrie 2025

---

 

Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci;

† Târnosirea Bisericii Învierii din Ierusalim;

†) Sf. Cuv. Ioan de la Prislop;

† Sf. Mc. din Dobrogea: Macrobie, Gordian, Ilie, Zotic, Lucian şi Valerian;

Sf. Mc. Corneliu Sutașul;

Sf. Sfințit Mc. Ciprian, episcopul Cartaginei

 

Sinaxar 13 Septembrie

---

 

Înainte-prăznuirea Înălțării Sfintei Cruci

Sărbătorile mari din timpul unui an bisericesc sunt precedate de o zi de preserbare pentru pregătirea sufletească a credincioșilor.

Între aceste sărbători se înscrie și cea închinată Sfintei Cruci.

Ziua de astăzi a Înainteserbării Înălțării Sfntei Cruci înseamnă începutul acestei sărbători.

La slujbele din această zi se adaugă cântări, rugăciuni și lecturi biblice în legătură cu sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

Este un moment de pregustare a bucuriei sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci.

Tropar Glasul 2

Cu crucea cea de viaţă făcătoare a bunătăţii Tale, Doamne, pe care ne-ai dat-o nouă nevrednicilor spre mântuire, milostiveşte-Te, Stăpâne şi mântuieşte pe poporul cel dreptcredincios şi ţara aceasta. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

 

În această lună, în ziua a treisprezecea, pomenirea sfințirii dumnezeiescului locaș al Sfintei Învieri a lui Iisus Hristos, Dumnezeul nostru, de la Ierusalim, în anul 335

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul

Sfântul Sfințit Mucenic Corneliu Sutașul a fost unul din centurionii împăratului Tiberiu (14-37) din cohorta Italica din orașul Cezareea Palestinei.

Deși era păgân, Corneliu era un om bun și milostiv așa cum vedem în Faptele Apostolilor, capitolul X.

Aflând despre învățăturile și patimile Domnului nostru Iisus Hristos începuse să creadă și se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a primit Sfântul Botez.

Acest lucru nu era tocmai ușor de împlinit, deoarece creștinii veniți din Iudeea în frunte cu Sfântul Apostol Petru susțineau că păgânii trebuie să fie mai întâi tăiați împrejur, să primească legea mozaică și pe urmă să fie botezați.

În Faptele Apostolilor capitolul X, versetele 10-16 se arată descoperirea lui Dumnezeu către Sfântul Apostol Petru prin care i se arată că și păgânii pot fi primiți la creștinism numai prin sfântul botez.

Corneliu Sutașul a fost cel dintâi păgân primit în creștinism, în felul acesta el a deschis calea păgânilor către Hristos.

După ce a primit sfântul botez, Corneliu a însoțit pe Sfântul Apostol Petru în misiunea de propovăduire, iar mai pe urmă a fost hirotonit Episcop.

În timp ce se afla în Efes cu Petru și Timotei, sunt înștiințați că în orașul Schepsia există păgâni.

Au tras la sorți și aceștia au căzut asupra lui Corneliu.

Ajungând în oraș, senatorul Dimitrie îl prinde pe Corneliu și îl obligă să jertfească idolilor.

Atunci Corneliu s-a rugat lui Dumnezeu și s-a cutremurat pământul, prinzând sub dărâmături pe soția și fiul senatorului.

Dumnezeu ascultă rugăciunea lui Corneliu și Evdochia împreună cu Dimitrie sunt scoși teferi de sub dărâmături.

În urma acestei minuni, senatorul Dimitrie se botează împreună cu familia sa și alți 277 de păgâni.

Episcopul Cornelie a construit pe locul vechiului templu păgân, o frumoasă biserică.

Despre moartea sa unii spun că a rămăs până la sfârșit în orașul Schepsia, iar alții spun că Sfântul Apostol Pavel l-a trimis ca Episcop în Troada (Troia – Ilion) și că acolo a murit.

Tropar Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Corneliu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfințit Mucenic Ciprian, Episcopul Cartaginei († 258)

Sfântul Sfințit Mucenic Ciprian, Episcopul Cartaginei s-a născut pe la anul 210 în Cartagina, într-o familie păgână nobiliară, foarte bogată, primind numele de Caecilius Ciprianus, poreclit și Thascius.

Nu avem informații despre anii tinereții sale, nici despre școlile urmate, dar luând în considerare reputația sa de la vârsta de 35 de ani, când s-a convertit la creștinism, deducem că și-a însușit o cultură profană vastă și profundă.

Convertirea la creștinism în anul 245 a fost pregătită timp îndelungat de preotul Caecilianus, pe care Sfântul Ciprian îl repspecta și îl iubea ca pe un părinte.

Convertirea a produs o schimbare radicală a concepției Sfântului Ciprian despre viață, schimbare de care este uimit el însuși.

A fost înzestrat cu două mari virtuți: castitatea și dragostea.

În anul 247 este hirotonit preot, iar după moartea Episcopului Donatus este ales în anul 249 Episcop al Cartaginei.

Ca Episcop s-a preocupat de disciplina în Biserică punând mare accent pe ascultare.

În anul 250 în timpul persecuției împăratului Deciu a crescut numărul creștinilor din Africa care au apostaziat.

Pentru a curma tulburarea în Biserică, Sfântul Ciprian s-a retras într-un loc ascuns.

După aproximativ 15 luni de absență, Sfântul Ciprian a a avut mult de luptat cu cei care au apostaziat de la creștinism și a introdus ca regulă generală, pentru reintegrarea acestora, penitența.

Sfântul Ciprian, cu Biserica Romei și cu Episcopii africani, a reprimit pe apostați, însă treptat, după un timp de penitență, excepție făcând cei bolnav pe moarte.

O contribuție deosebită a avut Sfântul Ciprian pe tărâm social, o dată cu izbucnirea ciumei, între anii 252-254 și a unui nou val de persecuții, implincâdu-se în numeroase acte de milostenie și întrajutorare creștină.

În anul 256 izbucnind persecuția lui Valerian, Sfântul Ciprian a fost exilat la Curubis în luna august.

În anul 257 este chemat din exil de Galeriu Maximus și după unele încercări de atragere a sa la păgânism, nereușite, este condamnat la moarte și executat la data de 14 septembrie 258.

Executarea sa s-a făcut prin sabie în localitatea Ager Sexti, lângă Cartagina.

Sfântul Ciprian al Cartaginei este părintele ecclesiologiei creștine.

Glasul al 4-lea

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu însuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Ciprian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Ioan de la Prislop (Secolele XV – XVI)

Cuviosul Ioan s-a născut spre sfârşitul veacului al XV-lea, în satul Silvaşul de Sus, din apropierea oraşelor Haţeg şi Hunedoara.

El îşi însoţea părinţii la lucrul câmpului unde, treptat, a început să înţeleagă, din contemplarea naturii, înţelepciunea şi atotputernicia Ziditorului tuturor.

Credinţa i-a sporit prin învăţăturile primite de la părinţii săi dreptcredincioşi şi prin rugăciunile făcute în biserica satului, dar şi în singurătate.

Dorind să-şi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu, a părăsit casa părintească şi s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Mănăstirea Prislop, ctitorită de Sfântul Nicodim de la Tismana (†1406), în care se păstrau încă vii amintirea şi rânduiala lăsate de marele stareţ.

După mai mulţi ani şi după ce s-a deprins cu virtuţile ascultării şi smereniei, cu binecuvântarea duhovnicului său s-a retras pe malul abrupt al pârâului Slivuţ, nu departe de mănăstire, unde şi-a săpat singur o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „Chilia” sau „Casa Sfântului”.

Aici a vieţuit în neîncetate rugăciuni şi posturi, bine plăcând lui Dumnezeu.

Viaţa sa îmbunătăţită s-a sfârşit, potrivit tradiţiei locului, în acest fel:

Pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători, de pe versantul celălalt al prăpastiei, l-au vânat, neştiind că vieţuia în acele locuri.

Poporul dreptcredincios l-a cinstit cu evlavie ca sfânt încă din timpul vieţii, dar şi după neaşteptatul lui sfârşit.

Vestea despre el s-a răspândit şi în Ţara Românească, de unde au venit câţiva călugări care i-au cerut trupul, ducându-l şi tăinuindu-l într-una din mănăstirile de peste munţi.

Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop stă până astăzi pildă vie de sfinţenie pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei, iar chilia Sfântului rămâne loc de pelerinaj pentru toţi cei ce se îndreaptă către străvechea mănăstire a Prislopului.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ziua de 19 iunie 1992 a trecut în rândul Sfinţilor din calendar pe Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, având zi de prăznuire data de 13 septembrie a fiecărui an.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Glasul 1

Iubitorule de nevoinţă şi râvnitorule întru cele sfinte, Cuvioase Părinte Ioan, părăsit-ai cele trecătoare şi ai ales pe cele veşnice; luat-ai jugul lui Hristos în Mănăstirea Prislop şi în peşteră pustnicească, împreună cu îngerii, L-ai slăvit pe Dumnezeu. Pentru aceasta, nu înceta a te ruga pentru sufletele noastre.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Gordian şi Sfinţii Mucenici Macrobie, Helie, Valerian, Zotic, Seleuc şi Lucian († 323 – 324)

Acești mucenici au pătimit prin anii , în timpul persecuţiei lui Liciniu.

Sfinţii Macrobiu şi Gordian erau doi tineri de prin părţile Asiei Mici, unul era din Paflagonia, iar celalalt din Capadocia.

Amândoi slujeau la curtea împaratului Liciniu.

Dar, într-o zi aflându-se că sunt creştini, au fost exilaţi în Scythia Minor, la Tomis.

Aici a avut loc judecarea şi execuţia Sfinţilor Zotic, Lucian şi Helie, care în final au şi fost decapitaţi pentru faptul că au refuzat să se lepede de credinţa creştina.

La aceasta au fost nevoiţi să asiste şi cei doi sfinţi exilaţi de Liciniu.

Ulterior, Macrobiu şi Gordian au primit şi ei mucenicia, fiind condamnaţi la moarte prin ardere în foc.

Ultimul dintre cei prăznuiţi în această zi, Sfântul Mucenic Valerian, a murit plângând pe mormintele fraţilor săi de credinţă.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfinților Mucenici Cronid, Leontie, Serapion, Straton și Seleuc

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Petru cel din Agreia

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Mare Muceniță Ketevan, regina Georgiei

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Ierotei cel nou, Iviritul

 

Tot în această zi, pomenirea Sf. Aristide din Atena, filozoful (Secolul al II-lea d.Hr.)

Aristide Atenianul a fost un filozof grec şi apologet creștin din secolul al II-lea d.Hr., contemporan cu apostolul Cvadrat.

Aristide este un sfânt al Bisericii Ortodoxe şi prăznuirea sa este celebrată pe 13 septembrie (iar în Biserica Catolică pe 31 august).

Informaţiile cu privire la viaţa lui sunt foarte puține. Singurele lucruri pe care le știm despre el sunt că era din Atena și că și-a păstrat haina de filosof și după convertirea la creștinism.

A rămas cunoscut în istoria Bisericii pentru o Apologie pe care ar fi scris-o și adresat-o împăratului Adrian.

Ieronim, care îl numește „ucenic foarte elocvent al lui Hristos sub vechea haină (de filosof)”, spune că Aristide a înmânat o Apologie pentru creștini împăratului Adrian (care a împărăție în anii 117-138).

La fel, Eusebiu de Cezareea, spune: „Aristide, la rândul lui, credincios ucenic al religiei noastre, a lăsat o Apologie a credinței dedicată împăratului Adrian.”

Scrieri

Apologia lui Aristide

Apologia lui Aristide a fost considerată pierdută timp de mai multe secole, până la sfârșitul secolului al XIX-lea.

În 1878, un fragment armenian al apologiei a fost editat de călugării de la Mănăstirea Sfântul-Lazăr din Veneția.

Intitulat „Împăratului Adrian Cezar, de la filosoful atenian Aristide”, fragmentul de traducere în limba armeană veche provenea dintr-un manuscris din secolul al X-lea.

În 1889, autenticitatea fragmentului din Veneția a fost confirmată de descoperirea unei traduceri siriace complete a Apologiei lui Aristide în codicele 16 din Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai, de către cercetătorul americanul Rendel Harris.

Odată cu editarea acestui manuscris, cercetătorii au aflat că o scriere foarte populară scrisă probabil în secolul al VII-lea, Viața lui Varlaam și Ioasaf, s-a inspirat din Apologia lui Aristide.

Manuscrisul siriac a mai adus și aprecierea că Apologia ar fost dată împăratul Antonin Pius în anul 140. Fără să se poată pune de acord, mai multe grupuri de cercetători consideră că Aristide a scris Apologia sa fie în anii 124-125, fie undeva între anii 133 și 134, fie în anul 140 (cum spune manuscrisul siriac).

În 1922, alte două fragmente ale Apologiei, în limba greacă originală a scrierii au fost descoperite și publicate, după un papirus din British Museum.

Apologia lui Aristide este cea mai veche apologie creștină ajunsă până în zilele noastre.

Alte scrieri

În căutarea unui autor pentru scrierea Epistola către Diognet, unii patrologi l-au sugerat Aristide ca posibil autor, din cauza unor similitudini în stilul celor două scrieri, în descrierea creștinilor, în aprecierile față de evrei, precum și alte similitudini.

Abatele H. Doulcet a fost unui din principalii susținători ai acestei presupoziții, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Lui Aristide i se mai atribuie și o omilie la cuvântul „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca 23, 43), adresat de Mântuitorul Iisus Hristos tâlharului celui de-a dreapta.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; ro.orthodoxwiki.org; www.unitischimbam.ro; basilica.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 7 septembrie 2025

---

 

Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului;

†) Sf. Cuv. Simeon și Amfilohie de la Pângărați;

Sf. Mc. Sozont;

Sf. Cuv. Casiana Imnografa

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

 

Sinaxar 7 Septembrie

---

 

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)

Textul evanghelic (Ioan 3:13-17)

Zis-a Domnul:

Nimeni nu s-a suit la Cer decât Cel ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer.

Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului,

Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.

Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

 

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Sfântului Mucenic Sozont († 304).

Acest sfânt se tragea după neam din Licaonia (Asia Mică) şi a trait în timpul împaraţiei lui Diocletian (către 304).

Înainte de a primi sfântul botez se numea Tarasie, şi era păstor de oi.

De la păstorit el a învăţat arta de a paşte oile duhovniceşti, şi a adus un mare număr de păgâni la credinţă prin propovăduirea sa.

Primind încredinţare printr-o vedenie că a venit vremea de a-şi vărsa sângele pentru Hristos, sfântul s-a dus la un templu idolesc de lânga Pompeiopolis (în Cilicia), unde păgânii adorau o statuie în aur a Artemisei, a tăiat mâna de aur a idolului, iar preţul ce a luat pe ea l-a împărţit săracilor.

Pentru care domnitorul locului făcând rău multor bănuiţi nevinovaţi, sfântul s-a vădit pe sine, spre uimirea păgânilor.

Şi îndată fost dus în faţă lui Maximian, guvernatorul Ciliciei, a fost supus la bătaie cumplită şi la alte multe chinuri, încât sfântul şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Atunci păgânii au aprins un foc mare, ca să ardă trupul sfântului mucenic.

Insă o furtună puternică s-a pornit ca din senin şi ploaia a stins focul, iar păgânii s-au împraştiat înspăimântaţi, lăsând pe creştinii pioşi să ia moaştele sfântului.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Apostoli Evod şi Onisifor.

Sfântul Evod s-a numărat între cei 70 de apostoli şi a fost în urma lui Petru episcop la Antiohia cea mare (Siria).

Succesorul său, sfântul sfinţitul mucenic Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu, prăznuit la 20 decembrie), ucenic al sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, îl pomeneşte în scrisoarea sa către Antiohieni cu aceste cuvinte:

“Amintiţi-vă de binecuvântatul părinte Evod, care a fost făcut de către Apostoli primul vostru păstor“.

Precum se vede din Epistolele Fericitului Pavel, săvârşind el nevoinţa mare între cei şaptezeci, s-a făcut predicator vestit al Cuvântului.

Sf. Evod a slujit ca episcop timp de 27 de ani şi a murit ca mucenic în zilele împăratului Nero (54-68). Sfântul Evod a lăsat mai multe scrieri.

În una din acestea el scrie că Prea Sfânta Fecioară Maria a născut pe Mântuitorul lumii la vârsta de 15 ani.

Alte scrieri ale sfântului nu ni s-a păstrat.

Istoricul bisericesc Nichifor Calist pomenea însă, în secolul al XIV-lea, o altă carte, numită Steaua. Sfântul Evod a primit cununa muceniciei în anul 66 după Hristos.

Iar Onisifor, este cel pe care îl pomeneşte Apostolul în Epistola a doua către Timotei:

“Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit.

Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine.” (II Timotei 1, 16-18).

Acesta a fost făcut episcop al Colofoniei (Asia Mica), iar mai târziu în Corint, că era vrednic şi puternic la cuvânt, şi pâna la sânge a întărit credinţa, murind muceniceşte în oraşul Pariul, nu departe de Efes, pe când propovăduia pe Hristos locuitorilor păgâni din Helespont.

Acesta în ceata propovăduitorilor împreună cu Apostolul Evod se sălăşluieşte în cereştile locaşuri.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Evpsihie, care de sabie s-a savârsit.

Sf. Mucenic Eupsihie s-a născut în Cezareea Capadociei, în unele sinaxare spunându-se că ar fi fost fiul senatorului Dionisie.

În timpul unei persecuţii a creştinilor sub împăratul Adrian, acesta a fost prins şi torturat.

După ce l-au torturat, l-au aruncat în temniţă, unde un înger i-a vindecat rănile.

Când l-au eliberat, Evpsihie şi-a împărţit toată averea săracilor ba chiar a dat o parte şi duşmanilor săi care l-au denunţat şi l-au dat pe mâna călăilor.

Sub noul guvernator, sfântul a fost arestat din nou. Păgânii l-au agăţat sus şi i-au scrijelit trupul cu gheare de fier după care i-au tăiat capul.

Martirul s-a stins din viaţă în timpul împăratului Hadrian (117-138).

 

Tot în aceasta zi s-a savârsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mântuitorului, unde se cheama Pârâul Adânc.

Sfântul Luca din Prusa a fost al treilea sfânt egumen al Mănăstirii Mântuitorului, în Batheos Ryakos (lângă Triglia, Lykaonia). A murit în pace, la sfârşitul secolului al X-lea.

Primul sfânt egumen a fost Sf. Vasile care s-a săvârşit la începutul secolului al IX-lea, la 1 iulie după calendarul grecesc; al doilea egumen a fost Sf. Ignatie (prăznuit la 27 septembrie).

Mănăstirea era renumită pentru stricteţea vieţii ascetice a vieţuitorilor ei.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Macarie de la Optina (1788-1860).

Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie).

Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel.

Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau.

Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.

Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic.

Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev.

Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.

Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, când a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov.

Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgând atenţia autorităţilor provinciei.

În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk.

În timpul liber îi plăcea să citească şi să cânte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormântat la biserica parohială din Turischev.

În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino.

De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gând să rămână la mănăstire.

Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormântat tatăl lor.

Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întâmplătoare.

Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decât după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.

Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vârsta de 22 de ani.

Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate.

Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rând pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie.

La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec.

Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vârstă care să-i îndrume duhovniceşte.

Auzind de părinţii bătrâni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvântul lor, dar nu a avut ocazia.

În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.

Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat râvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale.

În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie.

La numai câteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.

Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815.

El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir.

În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior.

În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cârjă.

În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.

Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său.

Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski.

Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luând ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.

Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducând Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante.

Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.

Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mâna Episcopului Dositei al Orel şi Sevsk în 27 mai 1817.

Când egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă.

Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.

Cu binecuvântarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie.

Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk.

La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii.

Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.

În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitând şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.

Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826.

Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel.

Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.

În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii.

În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începând astfel drumul său duhovnicesc care a durat până la sfârşitul vieţii sale.

El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.

În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întâmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească.

Acest sfânt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite.

El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1).

Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc.

După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.

Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod.

Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă.

Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tânjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire.

Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.

După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk.

Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimându-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămâne la Schit în Optina, cât de curând posibil.

Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decât în 14 ianuarie 1834.

După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire.

În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.

La vârsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătând ascultare şi smerenie totală.

La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut.

În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii.

După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839.

Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid.

Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvântarea celui de-al doilea, punându-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.

Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc până în clipa când acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841.

Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerându-i sfatul în diverse probleme.

Pe timpul cât a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală.

Observând la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încât numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an.

Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.

Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa până seara, rezolvând pe lângă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase.

Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.

Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi.

La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie.

Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie.

Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.

În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei “Moscovitul”, l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa.

În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atât de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor.

Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie câteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.

La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale.

De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.

În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie.

Aceasta s-a întâmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.

În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte.

Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei.

Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amândoi vor muri cam în acelaşi timp.

Bătrâna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgându-le atenţia că moartea ei este în legătură strânsă cu moartea părintelui.

Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.

În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci.

Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş.

Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul.

Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mântuitorului.

În 2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult.

Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului.

Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie.

În timpul cât a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite.

De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi.

În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit.

În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgându-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, când murea unul din fraţi.

Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi până când s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.

In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfânta Împărtăşanie, ajungând la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic.

Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00.

Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.

Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun.

S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mântuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.

În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit.

La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară.

La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup.

Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormântul Mântuitorului a fost pusă pe trupul său.

S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.

Părintele Macarie a fost înmormântat în 10 septembrie într-un mormânt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare.

El a fost înmormântat în partea dreaptă a mormântului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.

Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996.

Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.

Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor,

Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment.

Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați (Secolele XV-XVI)

Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432).

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Cuvios Daniil Katunakiotul (1846 – 1929)

Cuviosul Daniil Katunakiotul (gr. Δανιήλ Κατουνακιώτης ο Σμυρναίος ; n. 1846 – d. 8 septembrie 1929) a fost monah și stareț cu viață sfântă din Muntele Athos. A fost întemeietorul Chiliei Danieleilor di pustia Katunakiei din Sfântul Munte Athos. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 septembrie.

Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Daniel Katunakiotul (civil: Dimitrie Dimitridis – gr. Δημήτριος Δημητριάδης) s-a născut în anul 1846 în Asia Mică, la Smirna, fiind cel mai mic dintre copiii unei familii creștine numeroase.

La vârsta de 19 ani a vizitat mai multe mănăstiri din Peloponez și din câteva insule – Hydra, Tinos, Paros și Ikaria – unde a întâlnit mulți părinți îmbunătățiți și cunoscuți pentru sfințenia vieții lor. Cuviosul Arsenie din Paros i-a recomandat să meargă și să se închinovieze în obștea Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Sfântul Munte. Mai mult, Cuviosul Arsenie i-a prorocit că va avea să moară la poalele Sfântului Munte.

Făcând ascultare față de Cuviosul Arsenie, tânărul Dimitrie a mers la mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde a fost tuns monah în 1866, la vârsta de 20 de ani. În timpul disputelor etnice la Rusikon din anii 1874-1875, părintele Daniil a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viața duhovnicească a Mănăstirii Sf. Anastasia Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic.

Întors în Sfântul Munte, Părintele Daniil avea să rămână vreme de aproape 5 ani la Mănăstirea Vatoped, cu ascultarea de arhondar. Mai apoi, a fost trimis pentru nouă luni la Smirna pentru a se ocupa de un metoc pe care mănăstirea îl avea acolo. Revenit în Athos cu dorința de isihie și însingurare, cuviosul Daniil s-a așezat în Katunakia. Între anii 1875-1881 și-a ridicat o colibă, care a devenit baza sihăstriei de astăzi a Danieleilor.

După întemeierea chiliei de la Katunakia, părintele Daniil a întreținut corespondențe cu importante personalități duhovnicești ale timpului său, precum Sfântul Nectarie din Eghina. Viețuind în coliba mică și sărăcăcioasă, Părintele Daniil a început să fie considerat apărător al vieții și al credinței creștine. Lucrările sale având ca subiect viața monahală reprezintă esența și rezultatul experienței ascetice îndelungate.

Bătrânul Daniil a fost și un iscusit pictor de icoane, meșteșug pe care l-a transmis obștii care duce și ea mai departe arta iconografiei.

A trecut la cele veșnice în data de 8 septembrie 1929.

Pe 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a înscris oficial în calendarul Bisericii Ortodoxă pe părinții Efrem Katunakiotul, Daniil Katunakiotul și pe Sfântul Iosif Isihastul. Prăznuirea cuviosului Daniil Katunakiotul în Biserica Ortodoxă se face la 7 septembrie.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântei Cuvioase Casiana Imnografa (Secolul al IX)

Cuvioasa Casiana s-a născut pe la anul 805 în Constantinopol, fiind fiica unui înalt dregător al Curții împăratului Teofil al Constantinopolului. Ea a fost rodul rugăciunii părinților ei către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care le-a dăruit-o după mulți ani de nerodire. La botez a fost numită Icasia (sau Casia) și a primit de mică bună învățătură, cunoscând Sfintele Scripturi și împodobindu-se cu bunătatea și cu toate virtuțile.

Când a ajuns la vârsta tinereții și era vestită atât pentru învățătură și noblețe, cât și pentru frumusețea ei, a făcut parte dintre acele tinere chemate la palatul imperial ca dintre ele să-și aleagă soție împăratul Teofil. Astfel, mergând înaintea acestor fecioare, Teofil ținea în mână un măr de aur, pentru a-l da celei care avea să fie aleasă. Teofil, uimit de istețimea Icasiei, s-a răzgândit și a dat mărul de aur altei tinere. Atunci Icasia, care era sub povața Sfântului Cuvios Teodor Studitul (†826), a înțeles că Dumnezeu a ferit-o de ispita slavei deșarte și s-a încredințat cu totul lui Hristos, Mirele ceresc al inimii ei, și a întemeiat o mănăstire de călugărițe în Constantinopol, numită a Icasiei, la locul numit Xenolofos sau Evdomon (a șaptea colină a Capitalei).

Deoarece împărații bizantini din acea vreme erau luptători împotriva cinstirii sfintelor icoane (iconomahi), Sfânta Casiana a fost neclintită în păstrarea dreptei credințe și a purtat grijă de cei prigoniți, ajungând ea însăși să rabde pătimiri pentru cinstirea icoanelor. Totodată, din inspirație dumnezeiască, a alcătuit rugăciuni și cântări bisericești, pentru care este cea mai cunoscută femeie imnograf (scriitoare de cântări) și melod (compozitoare de melodii pentru sfintele slujbe) din istoria Bizanțului.

La scurt timp după vizita împăratului Teofil, Sfânta a părăsit cetatea împărătească, împreună cu altă monahie, și a mers în Sicilia iar, de acolo, în Creta, și, în cele din urmă, în insula Casos (Kassos), unde s-a nevoit într-o peșteră, numită până azi „a Bătrânei”. În același loc a și adormit întru Domnul și a fost înmormântată în raclă de piatră în biserica Maicii Domnului de la Empurio.

Troparul, glas 5:

Pe ceea ce a trecut cu vederea înțelepțește dorul iubirii împăratului pământesc, pentru dragostea Împăratului a toate, pe vestita Casiana să o lăudăm, ca pe o pildă a virtuții și cinstită alăctuitoare de cântări, strigând: Fă-ne și pe noi părtași Împărăției lui Dumnezeu, prin rugăciunile tale”.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.