Arhiva tag-ul pentru: Calendar Ortodox

articole preluate de pe: calendar-ortodox.ro; doxologia.ro; basilica.ro; www.crestinortodox.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 18 septembrie 2024

† Sf. Ier. Eumenie, Episcopul Gortinei;

† Sf. Mc. Ariadna;

† Sf. Preot Mucenic Ilarion (Felea) de la Arad

 

Sinaxar 18 Septembrie

---

 

În această lună, în ziua a optsprezecea, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Eumenie, episcopul Gortinei (Secolul al VI-lea).

Acest Eumenie din tinereţea vârstei, alegând viaţa sihăstriei şi petrecând cu multă nevoie, a dobândit smerenia cea desăvârşită.

Drept aceea i s-au încredinţat şi turma Bisericii din Gortina.

Acesta pe un balaur groaznic ce a năvălit asupra lui l-a omorât cu făcliile.

Apoi mergând la Roma, ca un înalt luminător, a luminat cu dumnezeieştile învăţături, spăimântând pe mulţi cu semne şi cu minuni.

Şi de acolo, sosind la Tebaida, numaidecât a potolit întristarea secetei.

Aflându-se acolo, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu.

Iar după mutarea sa, tebanii i-au trimis trupul la moşia şi la turma sa, la locul ce se cheamă Raxos, unde se află şi cinstitul trup al lui Chiril.

Imnografie

Troparul Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei

Glasulul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Eumenie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei

Glasulul al 2-lea

Căutând cele de sus…

Luminându-te cu Dumnezeiască Lumină, preafericite, ne luminezi pe noi cei ce cu dragoste lăudăm cinstită şi sfântă mutarea ta, Părinte Ierarhe Eumenie; căci neîncetat te rogi pentru noi toţi.

Viața Sfântului Ierarh Eumenie, Episcopul Gortinei

articol preluat de pe doxologia.ro

Acest cuvios, părintele nostru Eumenie, prin îmbunătățita viață a plăcut lui Dumnezeu din tinerețe, pentru că a călătorit pe calea cea strâmtă care duce la cer, ascultând pe cela ce zice: „Nevoiți-vă a intra prin poarta cea strâmtă, prin care, ca să poată intra cineva, două sarcini grele are a lepăda: averea și trupul”; Eumenie a lepădat averea pentru că a împărțit-o la săraci, știind că bogatul cu greu va intra în împărăția lui Dumnezeu. Cine va putea să intre prin porțile cerești cele strimte fiind încărcat cu sarcina bogăției?

După cum a sfătuit Domnul pe tânărul acela care a întrebat despre viața cea veșnică: „Vinde-ți – zice – averile și le împarte la săraci și vei avea comoară în Cer” (Matei, 19,21). Pentru că cel ce slujește Mamonei nu poate să slujească și lui Dumnezeu. Și cel însărcinat cu mulțimea bogățiilor nu va trece prin ușile cerești cele strâmte, precum nici cămila prin urechea acului. Cel ce voiește să treacă prin strâmtoare, nu numai sarcina, ci și hainele le leapădă. Cel ce dorește ca să fie în cer următorul Domnului, nu numai averile acelea care sunt de prisosit ca o netrebnică sarcină le leapădă, ci și pe acelea ce sunt de nevoie, care ca o haină pe neajungerea trupului o acopere, și pe acelea le împarte la săraci.

Unul ca acesta era Sfântul Eumenie. El pe toate le-a socotit a fi gunoaie, de toate s-a lepădat, pe toate le-a lăsat, ca să alerge după Hristos, și pentru ca să-L afle și să-L dobândească. Averea, dezbrăcând-o de pe sine ca pe o haină, pe cei săraci, pe cei goi și pe cei lipsiți i-a îmbrăcat, apoi el însuși, dezbrăcându-se de toată dulceața pământească, a trecut prin strâmtoarea sărăciei și a intrat prin poarta cea îngustă care duce la cereasca bogăție.

Acest cuvios a lepădat și altă grosime a trupului când cu nevoințele, cu ostenelile, cu înfrânarea, cu postul și cu pribegirea și-a supus poftele sale și s-a făcut subțire, ferindu-se de toată plăcerea trupească și de iubirea dulceților lumești. Pentru că „cel ce se luptă – precum zice apostolul – se înfrânează de la toate” (I Corinteni 9, 25). S-a înfrânat și el de toate acelea prin care trupul s-ar fi îngrășat și s-ar fi îngroșat poftele, născându-se patimile. Nu și-a dat ochilor săi somn, până ce sufletul și trupul, curățindu-se de patimi, s-a făcut locaș Sfântului Duh. Așa lepădând amândouă sarcinile cele groase: una de avere, iar altă a trupului mult pătimașului, s-a făcut ușor trecerea pe calea cea îngustă a porților celor strimte care duc la viața veșnică. Iar când viața lui îmbunătățită strălucea ca o lumină și era de folos tuturor, atunci a fost ales și ridicat la scaunul episcopal al Bisericii Gortinei, unde ca o lumină stând în sfeșnic, a luminat păstoria sa și ca un soare a luminat Biserica lui Hristos cu lucrurile și cu cuvintele, pentru că așa se cade să fie lumina lumii, ca fapta să meargă înaintea cuvintelor, precum raza apucă înaintea luminii. Drept aceea și acest sfânt, șezând pe scaunul său de episcop, învăța pe fiii săi sufletești mai întâi cu fapta, chip și pildă făcându-se turmei cu viața cea curată și plăcută lui Dumnezeu, apoi îi învăța și cu cuvântul.

Mai întâi fiind lumină pentru sine, a luminat și pe alții. Întâi cugetând el la legea Domnului ziua și noaptea și pe alții după aceea i-a învățat. Întâi el a viețuit cu sfințenie și apoi i-a sfințit pe alții. Întâi a câștigat știința sa curată și apoi a curățit științele altora. Era încă și foarte milostiv și după numele său Eumenie, care se tâlcuiește milostiv, avea viața plină de lucruri bune. Era tată al sărmanilor, bogăție a săracilor, dătător celor ce cer, mângâietor, pătimitor celor ce pătimesc și făcător de minuni prea minunat.

O dată a omorât cu rugăciunea un șarpe mare ce se repezise asupra lui, dar mai mare minune a făcut că pe șarpele iadului, pe diavolul l-a călcat, pășind peste dânsul prin rugăciune și l-a alungat pe el de la turma lui Hristos cea încredințată lui. Și nu numai în Gortina, ci și în Roma asupra diavolilor s-a înarmat pentru că, ajungând la Roma, prin semne și minuni, pe mulți i-a făcut a se mira; pe duhurile cele viclene le-a alungat din oameni, bolnavii a tămăduit, era făcător de pace în mijlocul vrajbelor și al mâniilor. Ajungând la Tebaida în vreme de secetă, a pogorât ploaie din cer cu rugăciunea și acolo sfârșindu-se cu pace, a început după viața cea vremelnică viața cea veșnică și nesfârșită. Iar sfântul lui trup a fost mutat în Gortina, la scaunul lui, și acolo l-au îngropat cu cinste.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfintelor Muceniţe femei Sofia şi Irina.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Ariadna (în altă parte numită Maria) din Frigia (Secolul al II-lea).

Această sfântă a trăit pe vremea împăraţilor Adrian şi Antonin (între 117 şi 139). Era roaba unui anume Tertulus, ce era mare în cetatea Promises în Frigia.

Şi pentru că n-a vrut să prăznuiască împreună la naşterea copilului stăpânului său, în capiştea idolilor, a fost foarte rău chinuită, dar a scăpat. Stăpânul ei căuta să o prindă.

Atunci ea, apropiindu-se de o piatră, s-a rugat lui Dumnezeu să o izbăvească; şi din dumnezeiasca voie crăpând piatra, s-a ascuns sfânta într-însa, şi iar s-a aşezat piatra cum a fost. Iar cei ce o căutau au pierit toţi, ucişi de îngerii ce s-au ivit.

Viața Sfintei Mucenițe Ariadna

articol preluat de pe basilica.ro

A pătimit pentru Hristos pe vremea împărăţiei lui Adrian (117-138), fiind roabă la oarecare Tertil, mai mare al cetăţii Promisia, din ţara Frigiei. Acel Tertil a făcut praznic în capiştea idolească la naşterea unui prunc al său, jertfind şi închinându-se zeilor şi dănţuind cu toţi casnicii şi cu prietenii şi megiaşii săi.

Sfânta Ariadna a rămas acasă şi n-a vrut să intre în capiştea idolească şi să prăznuiască împreună cu stăpânul său. Deci mâniindu-se stăpânul ei, a bătut-o fără milă, apoi, spânzurând-o, a strujit-o cu unghii de fier, după această a aruncat-o în temniţă şi a chinuit-o cu foamea multă vreme, ca să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor neînsufleţiţi.

Apoi, i-a dat drumul din temniţă şi ea s-a dus din cetate. Dar stăpânul ei, căindu-se că a liberat-o, a alergat după dânsa cu slujitorii săi, iar ea uitându-se înapoi şi văzând pe urmăritorii săi, a fugit şi, apropiindu-se de o oarecare piatră, s-a rugat lui Dumnezeu ca să o izbăvească pe ea din mâinile vrăjmaşilor.

Şi îndată, cu dumnezeiască putere, s-a desfăcut piatra şi a intrat sfânta înlăuntru, iar piatră s-a strâns la loc cum a fost, pentru că îngerul Domnului, arătându-se acolo, a făcut această minune. Deci, prigonitorii s-au tulburat de frică şi, hărţuindu-se cu suliţele lor, singuri s-au împuns pe ei şi au pierit.

Aşa a izbăvit Domnul pe roaba sa din mâinile lor, ca pe o pasăre din cursă vânătorilor. Cu ale cărei rugăciuni să ne izbăvească Domnul şi pe noi de vrăjmaşii noştri şi cu aceeaşi sfânta să ne învrednicească şi pe noi a dănţui în bucuria cea cerească în veci. Amin.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Castor din Alexandria.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Romil de Ravaniţa (Secolul al XIV-lea)

Sfântul Romil de Ravaniţa a fost ucenicul direct al Sfântului Grigorie Sinaitul, marele îndrumător isihast din secolul al XIV-lea.

Virtuțile pe care Roman le câștigase ca pe o a doua natură și îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, și mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea de a viețui pustnicește.

Viața Cuviosului Romil de Ravanița

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfâtul Romil s-a născut din părinţi evlavioşi în jurul anului 1300, în oraşul Vidin, aflat pe malul Dunării. Tatăl său era grec de origine, iar mama sa bulgară. Prenumele său era Raicu, şi încă de la vârstă fragedă a dat dovadă de dragoste pentru învăţat, uimindu-şi dascălii prin inteligenţa şi înţelepciunea sa.

Potriva voinţei părinţilor, a fugit în taină din patria sa pentru a deveni monah la Mănăstirea Maicii Domnului Hodighitria de la Târnovo. După o perioadă de noviciat, a îmbrăcat haina cu numele de Roman şi a primit ca ascultare îngrijirea bisericii, datorie pe care o împlinea cu mare evlavie.

În acea vreme, venind din Muntele Athos, s-au retras în ţinutul Paroriei (Stranţa de astăzi) Sfântul Grigorie Sinaitul şi ucenicii săi [27 noiembrie]. Cum fusese înştiinţat de faima acestui părinte al rugăciunii inimii şi al vieţii isihaste, Roman a primit binecuvântarea de a se aşeza sub îndrumarea duhovnicească a acestuia dimpreună cu un alt frate, pe nume Ilarion (1340). Vânjos, Roman împlinea lucrările cele mai grele, dând dovadă de ascultare desăvârşită faţă de părintele nostru Grigorie. Avea în grijă şi pe cei bolnavi, mai ales pe un bătrân arţăgos care, din pricina sănătăţii sale şubrede, avea nevoie tot timpul de peşte proaspăt. Roman avea cu el o răbdare fără margini. Până şi în toiul iernii mergea la râul din apropiere pentru a prinde peşte într-o copcă pe care o făcea în gheaţă. Toate aceste virtuţi au făcut din el un mucenic de voie, care şi-a jertfit în toată vremea sufletul pentru dragostea de aproapele său. Când a murit bătrânul şi, la puţină vreme după aceea, şi Sfântul Grigorie (1346), Roman şi Ilarion s-au aşezat sub ascultarea unui alt părinte duhovnicesc. Dar nu pentru mult timp, căci nişte tâlhari care bântuiau în acel ţinut i-au silit să meargă în apropiere de Stara Zagora, unde părintele lor duhovnicesc a murit la rândul său.

Atunci Roman l-a ales pe Ilarion, mai în vârstă decât el, ca îndrumător întru Domnul. Când Regele bulgarilor, Ioan Alexandru (1331-1371), datorită intervenţiei tovarăşului lor, Sfântul Teodosie [27 noiembrie], i-a alungat pe tâlhari, sfinţii s-au întors la Paroria (1350), pentru a-I vorbi pururea Domnului prin rugăciunea inimii. Virtuţile pe care Roman le câştigase ca pe o a doua natură şi îndeletnicirea de toată vremea cu rugăciunea l-au învrednicit să dobândească mult har, şi mai cu seamă darul lacrimilor neîncetate. După ce a luat Schima Mare sub numele de Romil, a primit binecuvântarea lui Ilarion de a vieţui pustniceşte.

Cum turcii invadaseră acel ţinut, distrugând printre altele şi mănăstirea de la Paroria (în jurul anului 1355), Romil a plecat din nou la Zagora, iar apoi în Sântul Munte al Athosului, unde s-a aşezat dimpreună cu ucenicul său Grigorie în apropierea Marii Lavre (1360). Cum părinţii din Sfântul Munte au băgat lesne de seamă virtuţile lui şi veneau mereu să îl cerceteze spre folosul sufletelor lor, sfântul i-a povăţuit o vreme, iar mai apoi s-a retras într-o chilie mai singuratică, aflată pe coastele Athosului. Însă războiul pornit de turci împotriva sârbilor şi bulgarilor şi moartea Despotului Ioan Ugleş în bătălia de la Mariţa (1371) i-au determinat pe mulţi monahi să fugă din Athos ca măsură de precauţie.

Sfântul Romil i-a urmat şi s-a dus la Avlona (în Albania), unde pentru o vreme s-a îndeletnicit cu îndreptarea moravurilor şi cu învăţarea locuitorilor acelui ţinut. Însetat după singurătatea ce înlesneşte vorbirea cu Domnul şi primind sfat de la un părinte athonit care vieţuia la Constantinopol, a mers în Serbia şi s-a stabilit în apropierea Mănăstirii Ravaniţa (1375).

În acel loc, după câţiva ani petrecuţi cu pace, sufletul său a plecat spre locaşurile cereşti (1381), trupul său răspândind o mireasmă dumnezeiască şi tămăduind bolile acelora ce se apropiau de el cu credinţă.

(Ieromonahul Macarie de la Simonopetra, Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti, 2011, pp. 213-215)

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ilarion de la Optina (1805 – 1873)

articol preluat de pe www.crestinortodox.ro

Parintele Ilarion de la Optina este unul dintre parintii cu viata sfanta care au sfintit pamantul de taina al Manastirii Optina, din Rusia. Nascut in data de 9 aprilie 1805 si trecut la cele vesnice in data de 18 septembrie 1873, parintele Ilarion s-a alaturat celorlalti parinti sfintiti ai manastirii, in rugaciune neincetata catre Dumnezeu.

Manastirea Optina ste una dintre cele mai mari si renumite manastiri de calugari din intreg Rasaritului Ortodox. Aceasta se afla in Rusia Centrala, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova si la mica distanta de localitatea Kozelsk. Ea este considerata a fi centrul spiritualitatii Bisericii Ruse, inca din secolul al XIX-lea. Obstea acestei manastiri a dat lumii multi sfinti cuviosi parinti.

Parintele Ilarion de la Optina

Rodion Nikitici Ponomarev, dupa numele sau de mirean, s-a nascut in noaptea de Inviere, in dimineata zilei de 9 aprilie 1805, din parintii crestini Nikita Filimonovici si Eufimia Nikiforovna, in localitatea Novohopersk, din regiunea Voronej. Tatal sau, croitor de meserie, va imbratisa si el viata monahala, la cativa ani dupa intrarea in monahism a fiului sau, primind numele Nifont si fiind randuit cu ascultarea la ingrijijrea albinelor (la stupi). Acesta a trecut la cele vesnice in anul 1849.

Vreme de peste douazeci de ani, tanarul a locuit in casa parinteasca, ajutandu-si tatal in toate cele de croitorie. Mai apoi, in anul 1829, pe cand tanarul avea 24 de ani, familia sa s-a mutat in orasul Saratov. In acest loc, el a petrecut vreme de noua ani, in apropierea atelierului de croitorie al tatalui sau. In acest loc munceau numai crestini, care Il iubeau pe Dumnezeu si Biserica Sa. Pe acestia i-a invatat vrednicul Rodion sa scrie si sa citeasca, dupa sfintele carti.

Incepand sa simta chemarea monahala, in anul 1837, tanarul Rodion a plecat intr-un pelerinaj hotarator, pe la cele mai mari manastiri rusesti ale vremii sale. Dupa aproape doi ani, timp in care a putut cunoaste mai in detaliu viata monahala din manastirile vizitate, sfantul a ales sa se opreasca in Manastirea Optina.

Parintele Ilarion a fost primit in obstea din Sihastria Optina in ziua de 13 martie 1839, pe cand in obste se nevoiau cuviosii Leonid si Macarie. Noul vietuitor a fost randuit in apropiere de chilia cuviosului Varlaam, egumenul de la Manastirea Valaam. Pe langa spovedania facuta catre cuviosul Macarie, sfantul mergea periodic la cuviosul Leonid, pentru povatuire duhovniceasca.

Incepand cu ziua de 1 decembrie 1839, cuviosul Macarie l-a randuit pe parintele Ilarion drept ajutor de chilie pentru staret, slujire pe care a indeplinit-o cu smerenie vreme de peste douazeci de ani, pana in anul 1860, cand cuviosul Macarie a trecut la cele vesnice. Pe langa ascultarea primita, parintele Ilarion s-a nevoit si cu munca in gradina, cu framantarea painii si cresterea albinelor.

Cu ceva timp mai inainte de a trece la cele vesnice, cuviosul Macarie l-a randuit pe parintele Ilarion drept staret si parinte duhovnicesc al multor vietuitori din obstea manastirii. Aceasta ascultare a tinut-o parintele Ilarion pana la sfarsitul vietii sale, cu multa smerenie, dragoste si rabdare. Primirea oficiala a acestei ascultari a inceput din ziua de 8 aprilie 1863, cand acesta a fost numit conducator al schitului si duhovnic general al manastirii.

Potrivit celor care l-au cunoscut si l-au ascultat, pe langa darul binecuvantat al discernamantului, cuviosul parinte Ilarion avea inca si darul cunoasterii duhovnicesti, ca urmari ale unei vieti pustnicesti incarcate cu multa smerenie si dragoste.

Incepand cu anul 1870, parintele a inceput sa sufere, de pe urma unor boli. Mai tarziu, in ziua de 4 martie 1872, in Sambata Mare, parintele Ilarion a savarsit ultima Sfanta Liturghie. In ziua de 9 martie 1872, dupa cateva zile de stat in pat, rapus de boala, cuviosul parinte a fost tuns in schima mare, fiindu-i pus numele de Ilarion. Parintele Ilarion de la Optina a trecut la cele vesnice in ziua de 18 septembrie 1873, cunoscandu-si sfarsitul cu patru saptamani mai inainte, dupa cum a marturisit celor de aproape ai sai.

“O, preaslaviti drepti ai lui Hristos, Cuviosilor Parinti si Stareti, Moise, Antonie, Isaachie, Ilarion, Anatolie; Iosif si al doilea Isaachie, Leon, Macarie, Ambrozie, Varsanufie, al doilea Anatolie, Nectarie si Nicon, ca sapte stalpi si sapte luminatori ati stralucit in Sihastria de la Optina! Auziti aceasta rugaciune a noastra si pogorati-ne de la Hristos dar de smerenie si pomenire a mortii, sa ne izbaveasca cu harul Sau de tot raul si sa ne invredniceasca de sfarsit crestinesc pe toti care ii cantam Lui: Aliluia!”

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961)

Părintele Ilarion Felea (n. 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara; decedat la 18 septembrie 1961) a fost preot și profesor de teologie, provenit dintr-o familie de preot.

A murit în închisoarea de la Aiud.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Vindecătoarea” (Țelitelnița)

Icoana originală, cunoscută sub numele de „Țelitelnița” sau „Vindecătoarea” s-a aflat în Biserica Țilkan din regiunea Kartli, Georgia. Aceasta a fost zugrăvită pe vremea Sfintei Nina, cea întocmai cu Apostolii, și luminătoarea Georgiei.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 12 septembrie 2024

† Odovania praznicului Nașterii Maicii Domnului;

† Sf. Mc. Avtonom, Macedonie și Teodul

 

Sinaxar 12 Septembrie

---

 

În această lună, în ziua a douăsprezecea pomenirea Sfântului Sfinţit Mucenic Autonom (†303).

Sfântul ierarh mucenic Autonom a fost episcop în Italia.

În vremea persecuţiilor asupra creştinilor ale împăratului Diocleţian (284-305), Sfântul Autonom şi-a părăsit ţara şi s-a statornicit în Bitinia (Asia Mică), în aşezarea de la Soreus, dimpreună cu un alt bărbat numit Cornelius.

Sfântul Autonom şi-a îndeplinit îndatoririle apostoleşti cu râvnă, drept care mulţi păgâni au fost botezaţi în Hristos şi o mare comunitate a fost formată, comunitate a cărei biserică a primit hramul Sfântului Arhanghel Mihail.

Pe seama acestei biserici sfântul hirotoneşte pe Cornelius, mai întâi diacon, iar mai apoi îl ridică la cinstita treaptă a preoţiei.

În peregrinările sale apostoleşti, predicând învăţătura mântuitoare despre Hristos, Sfântul Autonom a ajuns şi în ţinuturile Lykaonia şi Isauria.

Împăratul Diocleţian a ordonat arestarea sfântului, drept pentru care sfântul se retrage la Claudiopolis, la Marea Neagră.

Întorcându-se mai apoi la Soreus l-a înălţat pe Cornelius la treapta de episcop.

A plecat după acestea să predice în Asia, iar la întoarcerea din Asia a predicat în împrejurimile Soreusului, la Limna.

Odată, unii dintre noii convertiţi au distrus unul dintre templele păgâne, pentru care păgânii s-au decis să se răzbune împotriva creştinilor.

Văzînd aceştia ceasul potrivit, au năvălit asupra bisericii Sfântului Arhanghel Mihail, chiar pe când Sfântul Autonom slujea dumnezeiască Liturghie acolo. şi după ce l-au căznit, omorât-au pe dânsul, înroşind cu sângele lui mucenicesc sfântul altar.

Diaconiţa Maria a scos mai apoi trupul sfântului de sub o gramadă de dărâmături şi i-a dat îngropăciunea cuvenită .

În vremea sfântului împărat Constantin, s-a construit o biserică deasupra mormântului.

În 430 un anume preot a dărâmat biserica, făra să cunoască că aceasta fusese construită deasupra mormântului, şi a reconstruit-o într-un alt loc.

După alţi 60 de ani, moaştele sfântului au fost găsite nestricăcioase, şi s-a construit acolo o sfânta biserică închinată sfântului ierarh martir Autonom.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea Sf. Sfintitului Mucenic Curnut, episcopul Iconiei.

Acest sfânt, aflîndu-se în satul Sursalul, a fost prins de prigonitori şi dus înaintea lui Perinie domnitorul, pe care mustrîndu-l pentru nebunia lui, acela a poruncit de i s-a tăiat capul.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cel din Alexandria.

Acesta nu este sfântul mucenic Teodor, arhiepiscop de Alexandria, care este prăznuit în ziua de 3 decembrie.

Ci pe sfântul acesta prinzîndu-l alexandrinii că propovăduia cu îndrăzneală pe Hristos, şi aprinzîndu-se ei de mânie, îl încununară cu spini, îl bătură peste obraz, îl purtară legat prin oras şi îl aruncară în mare.

Dar din toate acestea rămânînd nevatamat cu dumnezeiescul ajutor, la sfârşit din porunca domnitorului i s-a tăiat capul şi s-a suit la ceruri purtător de biruintă.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Machedonie, Tatian şi Teodul.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ochian, care prin foc s-a săvârşit.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iulian cel din Galatia, şi cei 40 de împreună-pătimitori cu el.

Acest sfânt a trăit pe vremea lui Diocletian, şi era în cetatea Galatia.

Domnitor al cetătii aceleia fiind Antonie, căruia făcându-i-se ştire că sfântul este crestin şi stă cu alti patruzeci într-o peşteră, a poruncit să fie prins şi silit să spună şi pe ceilalţi.

Văzând însă că avea a sta înaintea domnitorului, a strigat sfântul cu glas mare către cei împreună pustnici cu dânsul, zicând:

“Iată m-au prins şi merg să mărturisesc şi nu vă vând; iar voi sârguiţi de veniţi să mă aflaţi“.

Iar Antonie i-a zis:

“Apropie-te către zeu şi adu jertfă“.

Iar fericitul i-a zis:

“Tu te făcuşi nouă bun sfetnic, de vreme ce alt lucru mai bun şi mai de folos la noi nu este decât a muri pentru credinţa cu care ne-am crescut“.

Sfârşind iarăşi judecătorul întrebările, a poruncit să fie ars cu foc un pat de fier, şi să fie pus sfântul deasupra patului cu faţa în sus.

Iar sfântul, însemnîndu-se peste tot trupul cu semnul cinstitei Cruci, s-a suit pe acel pat încins, dar îngerul Domnului rourînd văpaia, a păzit nevătămat pe mucenic.

Antonie s-a îngrozit foarte şi a început a întreba pe sfântul:

“Cine eşti tu, de biruieşti şi focul aşa lesne?”

Zise mucenicul:

“Slujitor al lui Dumnezeu sunt, şi Iulian mă cheamă“;

iar Antonie zise:

“Dar care îti sunt părintii?”

şi sfântul zise:

“O bătrână este maica mea iar tatăl meu s-a mutat către Domnul“.

Atunci a poruncit ca degrab’ să vina maica-sa înaintea lui; şi venind ea de faţă, căutând asupra ei cu sălbăticiune, răstit îi zise:

“Pleacă-ţi, femeie, pe cel născut al tău să tămâieze la zei, că de nu, te vor apuca oamenii şi-ţi vor ruşina trupul tău, cu necinste“.

Dar viteaza mamă zise:

“Dar ce osândă voi avea dacă în silă mi se va ruşina trupul? Ci mai vârtos aceasta îmi va fi mie răsplătire şi cunună“.

De acestea mirându-se tiranul, a poruncit să se dea drumul mamei sfântului, iar Fericitului Iulian să-i taie capul.

Mergând în munte, la locul de execuţie, sfântul, rugîndu-se să-l lase puţin ca să-şi facă rugăciunea, zise:

“Multumescu-ţi, Doamne, că m-ai păzit neruşinat până la vărsarea sângelui meu; şi dă celor ce vor lua din ţărână mormântului meu, iertare de păcate şi ferire de patimi. şi să nu vina asupra ţarinilor lor păsări stricătoare sau lăcuste sau alte vietăţi pricinuitoare de stricăciune; şi-mi primeşte duhul cu pace“.

Atunci s-a auzit glas din cer, zicând:

“Puitorul de nevoinţe a deschis porţile, şi tu intră ca cel ce te-ai nevoit după lege“.

Acest glas auzindu-l şi ceilalţi patruzeci de creştini ce erau ascunşi la poalele muntelui, au aflat săvârşit pe mucenicul lui Hristos.

 

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Daniil cel din Tasios, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Andronic cel de la Atroa, în Muntele Olimp al Bitiniei, care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

foto preluat de pe viecontemplative.saintefamille.fr

articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; basilica.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 9 septembrie 2024

† Sf. şi Drepţii dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana;

† Sf. Cuv. Chiriac de la Tazlău;

† Sf. Cuv. Onufrie de la Vorona;

† Sf. Părinți de la Sinodul al III-lea Ecumenic

 

Sinaxar 9 Septembrie

---

 

În această lună, în ziua a noua, pomenirea Sfinţilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana.

Prăznuim în această zi pe sfinţii Ioachim şi Ana, ca unii prin intermediul cărora noi toţi am aflat Mântuirea, pentru naşterea Preasfintei Stăpânei Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoarea.

Sfântul Ioachim, fiul lui Barpatir, era din neamul regelui David, căruia Dumnezeu i-a rânduit ca Mântuitorul să se nască din urmaşii lui.

Sfânta Ana era fiica lui Matan. Din partea tatălui ei, era din tribul lui Levi, iar dinspre mama sa, era din tribul lui Iuda.

Prin post şi rugăciune, dar mai ales prin rânduiala lui Dumnezeu, ei au avut un copil la bătrâneţe, pe Fecioara Maria, Prea Sfânta Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul Ioachim a murit la ani după ce au avut copila, în vârsta de 80 de ani, după aducerea şi intrarea fiicei lui în Templul de la Ierusalim.

Sfânta Ana a murit în vârstă de 70 de ani, la doi ani după sfântul Ioachim, ani pe care i-a petrecut în Templu cu fiica ei.

Sfinţii Ioachim şi Ana sunt adesea invocaţi în rugăciuni de cuplurile care nu reuşesc să aibă copii.

Iar la 25 iulie prăznuim Adormirea sfintei Ana, mama Maicii Domnului.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Chiriac de la Tazlău (Secolul al XVII-lea)

Sfântul Cuvios Chiriac s-a născut la începutul secolului al XVII-lea într-o familie de credincioşi din satul Mesteacăn, din ţinutul Neamţului.

De mic copil, fiind luat de către părinţi la sfintele slujbe de la Mănăstirea Tazlău, a simţit că sufletul ,,i se întraripează cu dumnezeiescul dor”, pentru care, luând binecuvântare părintească, a intrat din fragedă tinereţe în obştea acestei mănăstiri.

A deprins viaţa monahală, apoi a primit îngerescul chip al călugăriei.

Aici el a dat dovadă de multă dragoste şi râvnă duhovnicească, devenind un ales lucrător al smereniei întru ascultare, al rugăciunii neîncetate şi al postirii îndelungate.

După puţină vreme a fost hirotonit, fără voia lui, diacon şi preot, devenind în scurtă vreme un iscusit povăţuitor de suflete.

Dorul pentru o nevoinţă mai aspră l-a făcut să se retragă în pustnicie într-o peşteră de pe Măgura Tazlăului, unde s-a ostenit în privegheri de toată noaptea, răbdând şi biruind frigul cumplit şi ispitele diavoleşti.

Dobândind darul rugăciunii curate, al vindecării bolilor şi al izgonirii demonilor, el devine foarte căutat de către mulţimile de călugări şi credincioşi.

Cuviosul a fost şi un adevărat apărător şi mărturisitor al dreptei credinţe, păstrând aprinsă flacăra Ortodoxiei în tot ţinutul Neamţului.

Urcând în scurt timp pe treptele sfinţeniei, multora le aducea folos duhovnicesc prin vieţuirea sa aleasă, prin rugăciunile şi sfaturile sale, deoarece era binecuvântat de Dumnezeu cu darul deosebirii gândurilor şi s-a arătat făcător de minuni încă din timpul vieţii.

A trecut la Domnul în jurul anului 1660, fiind înmormântat în pridvorul bisericii Mănăstirii Tazlău.

Încă din timpul vieţii, poporul l-a socotit drept sfânt, lucru adeverit şi de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care l-a cunoscut şi, apoi, i-a sărutat cinstitele moaşte, după cum însuşi mărturiseşte:

,,Apucat-am în zilele noastre părinţi înalţi la podvig (nevoinţă) şi plecaţi la smerenie adâncă: pe părintele Chiriac de la Bisericani şi pe Chiriac de la Tazlău”, iar în Patericul Sfinţilor moldo-români, din anul 1888, se scrie:

,,Asemenea, tot întru această vreme, s-a nevoit sihăstreşte şi alt preacuvios părinte Chiriac de la Schitul Tazlăul şi tare mult s-a luptat împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi şi desăvârşit i-a biruit”.

Drept mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este aceea că după moarte, trupul fiindu-i dezgropat, a fost găsit nestricat.

Cu credinţă adâncă şi cu nădejde vin şi astăzi să se închine la mormântul său călugări şi credincioşi de pretutindeni.

A fost trecut în rândul Sfinţilor de către Biserica Ortodoxă Română în anul 2008, având zi de pomenire la 9 septembrie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Tropar

De dragostea lui Hristos fiind înflăcărat, viață sihăstrească ai petrecut în peștera din Măgura Tazlăului. Pe Dumnezeu slăvind și pe diavol biruind. Pentru aceasta cu credință te lăudăm pe tine Cuvioase Chiriac.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Onufrie de la Vorona (†1789)

Între numeroşii Părinţi care au sfinţit pământul ţării noastre prin înalta lor viaţă duhovnicească se numără şi Cuviosul Onufrie, cel mai mare sihastru al ţinuturilor botoşănene.

El s-a născut în jurul anului 1700, în Rusia, într-o familie nobilă, ajungând să fie guvernator al unui ţinut.

Dorind viaţa pustnicească şi aprinzându-se cu dumnezeiasca râvnă, a lăsat familia, cinstea rangului şi patria sa, în jurul anului 1749, venind în ţinuturile Moldovei.

Îl atrăsese aici renumele unor mari pustnici, nevoitori în osteneli tăcute şi smerite, ascunşi de ochii lumii în adâncul codrilor.

S-a îndeletnicit cu citirea Scripturii şi a altor cărţi folositoare, pe care le va copia mai târziu cu multă râvnă şi răbdare, împodobindu-le cu o scriere frumoasă.

A vieţuit astfel timp de 15 ani, crescând duhovniceşte în preajma unor aleşi Părinţi duhovniceşti, precum Sfinţii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ.

Acesta din urmă îl va afla pe Cuviosul Onufrie la Mănăstirea Dragomirna, în jurul anului 1763, la venirea sa din Muntele Athos.

Între cei doi se va înfiripa o strânsă legătură duhovnicească, povăţuindu-se unul pe altul pentru a deprinde desăvârşita rugăciune a inimii, Cuviosul Paisie fiindu-i şi duhovnic.

Auzind de alţi pustnici români şi ruşi sporiţi duhovniceşte, care vieţuiau în codrii Voronei, va intra în anul 1764 în obştea Schitului Sihăstria Voronei, retrăgându-se în pustie spre liniştire.

Timp de 25 de ani va vieţui într-o peşteră pe malul pârâului Vorona, într-o aspră nevoinţă, petrecând în smerenie, înfrânare, tăcere şi neîncetată rugăciune.

Mânca doar o dată în zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea priveghind, aţipind doar două-trei ore pe un scaun, pentru odihna trupului, după cum mărturiseşte ucenicul său, Ieromonahul Nicolae.

Cuviosul a îmbrăcat schima cea mare, pe care a primit-o din mâna duhovnicului său, stareţul Paisie, în anul 1774.

Astfel va stărui în chemarea numelui preadulcelui Iisus, pentru a stinge toată patima trupului, învrednicindu-se de vederea luminii dumnezeieşti şi primind roua Duhului Sfânt.

Făcând inima sa locaş neprihănit Mântuitorului Hristos, se va bucura întru adâncul ei de mari daruri şi mângâieri duhovniceşti, odihnindu-se cu lacrimile cele aducătoare de bucurie.

Şi atât monahii, cât şi credincioşii de rând îl căutau, iar el pe mulţi i-a îndreptat pe calea cea bună, risipind cursele vrăjmaşilor şi arătându-se făcător de minuni încă din timpul vieţii sale.

Iar când a săvârşit călătoria cea bună şi a sosit timpul să încredinţeze curatul său suflet Stăpânului Hristos, a fost vestit mai înainte de aceasta.

În noaptea Sfintelor Paşti, dorind a se împărtăşi pentru ultima dată cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, un înger s-a arătat preotului din satul Tudora, aflat în apropiere, şi i-a cerut să ia cu sine Sfintele Taine şi să meargă la robul lui Dumnezeu Onufrie.

Acelaşi înger îl va călăuzi până la peştera Cuviosului, pe care îl va afla foarte slăbit.

Şi, cerând să meargă la Sihăstrie, după câteva zile a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat de către câţiva călugări în livadă, la rădăcina unui măr.

Nu după mult timp, la mormântul Cuviosului au început să se petreacă fapte minunate, care adevereau sfinţenia sa.

În iarna anului 1846 s-a arătat din nou puterea făcătoare de minuni a Cuviosului Onufrie.

Pe când domnitorul Mihail Sturza (1834-1849) se afla la vânătoare, a găsit un fruct mare şi frumos la rădăcina mărului ce străjuia mormântul Cuviosului, l-a luat cu sine şi l-a dat fiicei sale care era bolnavă de epilepsie.

Cu harul lui Dumnezeu, aceasta s-a vindecat de boală.

Minunându-se, domnitorul se va întoarce la Vorona şi, aflând despre viaţa nevoitorului pentru Dumnezeu, va porunci să se dezgroape osemintele lui şi să fie aşezate spre cinstire într-o raclă în altarul bisericii Mănăstirii Vorona.

Zece ani mai târziu, în urma unui vis în care însuşi Cuviosul Onufrie s-a arătat stareţului Mănăstirii Vorona, cerându-i să fie dus în Sihăstrie, racla cu sfintele sale moaşte a fost aşezată într-o firidă din pronaosul bisericii „Buna-Vestire“ din Sihăstria Voronei, unde se află şi astăzi.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinţilor în anul 2005.

Cuviosul Onufrie continuă să săvârşească numeroase minuni pentru cei care îi cer ajutorul cu multă credinţă şi smerenie.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin

Tropar

Cu ostenelile sihăstriei, la viața cea fără de prihană ai ajuns, fericite, și ca un luceafăr din pământul Rusiei răsărind, întru singurătatea codrilor Moldovei te-ai sălășluit. Monahilor ai fost învățător, făcându-te pildă, prin aspra ta viețuire, Cuvioase Părinte Onufrie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Alt tropar – Glasul 4

Viețuind în rugăciune și tăcere, te-ai suit pe treptele sfințeniei, Cuvioase Părinte Onufrie, chip al blândeții te-ai arătat și tuturor bun sfătuitor te-ai făcut prin pilda vieții tale, căci iubind mai mult pe Dumnezeu, te-ai depărtat de cele lumești și în pustietăți te-ai sălășluit. Roagă-te Domnului pentru sufletele noastre.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Severian, care s-a săvârşit legându-i-se de picioare bolovani de piatră şi apoi spânzurat pe zid.

Sfântul Severian (+ 320) a mucenicit pentru Hristos în cetatea Sevastia (Sebastia) din Armenia în zilele guvernatorului Licius, în anii când creştinii erau persecutaţi de împăratul Licinius.

A fost descoperit crestin, pentru că îndemnase şi pe cei patruzeci de mucenici de la Lacul Sebastiei (prăznuiţi la 9 martie) spre nevoinţa muceniciei.

Drept aceea, câteva luni mai târziu (în luna septembrie a aceluiaşi an 320) păgânii l-au adus şi pe el în faţa judecătorului pentru a vina de a fi mărturisit credinţa creştină.

L-au supus la multe chinuri, iar mai apoi l-au agăţat pe zidul cetăţii Sebastiei, şi îngreunându-i picioarele şi grumazul cu bolovani mari de piatră, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

 

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Teofan mărturisitorul, care a sihăstrit mai înainte de Diocleţian.

Acest sfânt era din părinţi elini; şi apropiindu-se către Hristos, fiind încă prunc, a văzut un copil pătimind foarte rău de frig, şi l-a îmbrăcat cu hainele sale. Întrebându-l tatăl său: “Unde-ţi sunt hainele, fiul meu?” A răspuns: “Pe Hristos L-am îmbrăcat”.

Iar tatăl său zise:

“Cine este Hristos? De vreme ce noi cinstim pe Ermes şi pe Apolon“.

Atunci copilul, lepădându-se de tatăl său, l-a luat îngerul Domnului, şi l-a suit în muntele ce se cheama Diavinon, şi l-a dat în seama unui părinte sihastru, care petrecea viaţa călugărească de şaptezeci şi cinci de ani.

Şi luându-l acel părinte l-a învăţat Sfânta Carte şi viaţa călugărească; şi erau hrăniţi amândoi de un înger.

După cinci ani, răposând stareţul, copilul a sihăstrit în acea peşteră cincizeci şi opt de ani.

După aceea, fiind povăţuit de dumnezeiescul înger, a ieşit din peşteră, şi încălecând pe un leu, a umblat şaizeci de stadii, şi a predicat pretutindeni credinţa în Hristos.

Dar fiind prins, împăraţii Caros, Carin şi Numerian au pus şi i-au dat o sută de palme.

După aceea, supunându-l la felurite chinuri, şi văzând că prin minunile ce facea el, venea către Hristos multa multime şi se boteza de dânsul, s-au ruşinat, şi l-au lăsat să petreacă în sihăstria sa.

Şi suindu-se iarăşi la peştera în care locuise mai înainte, şi petrecând acolo şi alti şaptesprezece ani în sihăstrie, până s-au făcut toţi anii sihăstriei lui şaptezeci şi cinci, s-a mutat către Domnul.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Hariton, care de sabie s-a săvârşit.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Părinţilor celor ce s-au adunat în Efes la Sfântul şi a toată lumea al treilea Sinod, în zilele împăratului Teodosie cel Mic, şi au caterisit pe necredinciosul Nestorie, episcop de Constantinopol.

Acest Sfânt şi a toată lumea Sinod s-a adunat pe vremea împăratului Teodosie cel mic, la anii de la Hristos 431, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantinopolului, care despărţea în două pe unul Hristos, căci îl zicea că Hristos nu reuneşte în El însusi în mod desarvârşit firea umană şi firea dumnezeiască, şi îl vedea deci pe Hristos a fi un simplu om divinizat, şi nu Dumnezeu întrupat.

Astfel, după învăţătura acestui Nestorie, Preasfânta Maria, Mama lui Iisus, nu poate fi numită Născătoare de Dumnezeu (Theotokos).

Mai ales datorită harului apostolic şi scrierilor inspirate de Duhul Sfânt ale sfântului Chiril de Alexandria (prăznuit la 9 iunie), Sfinţii Părinţi în număr de două sute, reuniţi în anul 431 la Niceea într-un Sinod a toată lumea (ecumenic) sub conducerea sfântului Chiril, au zdrobit erezia lui Nestorie şi au confirmat credinţa primelor două Sinoade Ecumenice, proclamând clar că Domnul Iisus Hristos a asumat firea omenească în intregime, ca să ne deschidă nouă posibilitatea unei adevarate uniri cu firea Sa divina (îndumnezeirea).

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; ro.orthodoxwiki.org; www.unitischimbam.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 7 septembrie 2024

† Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului;

† Sf. Mc. Sozont;

† Sf. Cuv. Simeon și Amfilohie de la Pângărați;

† Sf. Cuv. Casiana Imnografa

 

Sinaxar 7 Septembrie

---

 

În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Sfântului Mucenic Sozont (†304).

Acest sfânt se tragea după neam din Licaonia (Asia Mică) şi a trait în timpul împaraţiei lui Diocletian (către 304).

Înainte de a primi sfântul botez se numea Tarasie, şi era păstor de oi.

De la păstorit el a învăţat arta de a paşte oile duhovniceşti, şi a adus un mare număr de păgâni la credinţă prin propovăduirea sa.

Primind încredinţare printr-o vedenie că a venit vremea de a-şi vărsa sângele pentru Hristos, sfântul s-a dus la un templu idolesc de lânga Pompeiopolis (în Cilicia), unde păgânii adorau o statuie în aur a Artemisei, a tăiat mâna de aur a idolului, iar preţul ce a luat pe ea l-a împărţit săracilor.

Pentru care domnitorul locului făcând rău multor bănuiţi nevinovaţi, sfântul s-a vădit pe sine, spre uimirea păgânilor.

Şi îndată fost dus în faţă lui Maximian, guvernatorul Ciliciei, a fost supus la bătaie cumplită şi la alte multe chinuri, încât sfântul şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Atunci păgânii au aprins un foc mare, ca să ardă trupul sfântului mucenic.

Insă o furtună puternică s-a pornit ca din senin şi ploaia a stins focul, iar păgânii s-au împraştiat înspăimântaţi, lăsând pe creştinii pioşi să ia moaştele sfântului.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Apostoli Evod şi Onisifor.

Sfântul Evod s-a numărat între cei 70 de apostoli şi a fost în urma lui Petru episcop la Antiohia cea mare (Siria).

Succesorul său, sfântul sfinţitul mucenic Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu, prăznuit la 20 decembrie), ucenic al sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, îl pomeneşte în scrisoarea sa către Antiohieni cu aceste cuvinte:

“Amintiţi-vă de binecuvântatul părinte Evod, care a fost făcut de către Apostoli primul vostru păstor“.

Precum se vede din Epistolele Fericitului Pavel, săvârşind el nevoinţa mare între cei şaptezeci, s-a făcut predicator vestit al Cuvântului.

Sf. Evod a slujit ca episcop timp de 27 de ani şi a murit ca mucenic în zilele împăratului Nero (54-68). Sfântul Evod a lăsat mai multe scrieri.

În una din acestea el scrie că Prea Sfânta Fecioară Maria a născut pe Mântuitorul lumii la vârsta de 15 ani.

Alte scrieri ale sfântului nu ni s-a păstrat.

Istoricul bisericesc Nichifor Calist pomenea însă, în secolul al XIV-lea, o altă carte, numită Steaua. Sfântul Evod a primit cununa muceniciei în anul 66 după Hristos.

Iar Onisifor, este cel pe care îl pomeneşte Apostolul în Epistola a doua către Timotei:

“Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit.

Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine.” (II Timotei 1, 16-18).

Acesta a fost făcut episcop al Colofoniei (Asia Mica), iar mai târziu în Corint, că era vrednic şi puternic la cuvânt, şi pâna la sânge a întărit credinţa, murind muceniceşte în oraşul Pariul, nu departe de Efes, pe când propovăduia pe Hristos locuitorilor păgâni din Helespont.

Acesta în ceata propovăduitorilor împreună cu Apostolul Evod se sălăşluieşte în cereştile locaşuri.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Evpsihie, care de sabie s-a savârsit.

Sf. Mucenic Eupsihie s-a născut în Cezareea Capadociei, în unele sinaxare spunându-se că ar fi fost fiul senatorului Dionisie.

În timpul unei persecuţii a creştinilor sub împăratul Adrian, acesta a fost prins şi torturat.

După ce l-au torturat, l-au aruncat în temniţă, unde un înger i-a vindecat rănile.

Când l-au eliberat, Evpsihie şi-a împărţit toată averea săracilor ba chiar a dat o parte şi duşmanilor săi care l-au denunţat şi l-au dat pe mâna călăilor.

Sub noul guvernator, sfântul a fost arestat din nou. Păgânii l-au agăţat sus şi i-au scrijelit trupul cu gheare de fier după care i-au tăiat capul.

Martirul s-a stins din viaţă în timpul împăratului Hadrian (117-138).

 

Tot în aceasta zi s-a savârsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mântuitorului, unde se cheama Pârâul Adânc.

Sfântul Luca din Prusa a fost al treilea sfânt egumen al Mănăstirii Mântuitorului, în Batheos Ryakos (lângă Triglia, Lykaonia). A murit în pace, la sfârşitul secolului al X-lea.

Primul sfânt egumen a fost Sf. Vasile care s-a săvârşit la începutul secolului al IX-lea, la 1 iulie după calendarul grecesc; al doilea egumen a fost Sf. Ignatie (prăznuit la 27 septembrie).

Mănăstirea era renumită pentru stricteţea vieţii ascetice a vieţuitorilor ei.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Macarie de la Optina (1788-1860).

Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie).

Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel.

Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau.

Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.

Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic.

Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev.

Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.

Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, când a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov.

Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgând atenţia autorităţilor provinciei.

În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk.

În timpul liber îi plăcea să citească şi să cânte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormântat la biserica parohială din Turischev.

În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino.

De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gând să rămână la mănăstire.

Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormântat tatăl lor.

Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întâmplătoare.

Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decât după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.

Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vârsta de 22 de ani.

Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate.

Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rând pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie.

La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec.

Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vârstă care să-i îndrume duhovniceşte.

Auzind de părinţii bătrâni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvântul lor, dar nu a avut ocazia.

În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.

Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat râvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale.

În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie.

La numai câteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.

Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815.

El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir.

În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior.

În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cârjă.

În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.

Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său.

Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski.

Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luând ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.

Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducând Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante.

Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.

Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mâna Episcopului Dositei al Orel şi Sevsk în 27 mai 1817.

Când egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă.

Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.

Cu binecuvântarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie.

Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk.

La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii.

Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.

În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitând şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.

Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826.

Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel.

Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.

În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii.

În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începând astfel drumul său duhovnicesc care a durat până la sfârşitul vieţii sale.

El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.

În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întâmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească.

Acest sfânt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite.

El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1).

Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc.

După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.

Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod.

Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă.

Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tânjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire.

Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.

După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk.

Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimându-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămâne la Schit în Optina, cât de curând posibil.

Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decât în 14 ianuarie 1834.

După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire.

În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.

La vârsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătând ascultare şi smerenie totală.

La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut.

În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii.

După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839.

Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid.

Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvântarea celui de-al doilea, punându-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.

Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc până în clipa când acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841.

Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerându-i sfatul în diverse probleme.

Pe timpul cât a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală.

Observând la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încât numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an.

Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.

Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa până seara, rezolvând pe lângă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase.

Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.

Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi.

La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie.

Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie.

Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.

În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei “Moscovitul”, l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa.

În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atât de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor.

Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie câteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.

La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale.

De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.

În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie.

Aceasta s-a întâmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.

În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte.

Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei.

Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amândoi vor muri cam în acelaşi timp.

Bătrâna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgându-le atenţia că moartea ei este în legătură strânsă cu moartea părintelui.

Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.

În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci.

Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş.

Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul.

Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mântuitorului.

În 2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult.

Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului.

Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie.

În timpul cât a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite.

De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi.

În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit.

În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgându-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, când murea unul din fraţi.

Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi până când s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.

In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfânta Împărtăşanie, ajungând la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic.

Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00.

Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.

Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun.

S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mântuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.

În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit.

La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară.

La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup.

Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormântul Mântuitorului a fost pusă pe trupul său.

S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.

Părintele Macarie a fost înmormântat în 10 septembrie într-un mormânt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare.

El a fost înmormântat în partea dreaptă a mormântului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.

Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996.

Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.

Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor,

Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment.

Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.

Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați (Secolele XV-XVI)

Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432).

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Cuvios Daniil Katunakiotul (1846 – 1929)

Cuviosul Daniil Katunakiotul (gr. Δανιήλ Κατουνακιώτης ο Σμυρναίος ; n. 1846 – d. 8 septembrie 1929) a fost monah și stareț cu viață sfântă din Muntele Athos. A fost întemeietorul Chiliei Danieleilor di pustia Katunakiei din Sfântul Munte Athos. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 septembrie.

Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Daniel Katunakiotul (civil: Dimitrie Dimitridis – gr. Δημήτριος Δημητριάδης) s-a născut în anul 1846 în Asia Mică, la Smirna, fiind cel mai mic dintre copiii unei familii creștine numeroase.

La vârsta de 19 ani a vizitat mai multe mănăstiri din Peloponez și din câteva insule – Hydra, Tinos, Paros și Ikaria – unde a întâlnit mulți părinți îmbunătățiți și cunoscuți pentru sfințenia vieții lor. Cuviosul Arsenie din Paros i-a recomandat să meargă și să se închinovieze în obștea Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Sfântul Munte. Mai mult, Cuviosul Arsenie i-a prorocit că va avea să moară la poalele Sfântului Munte.

Făcând ascultare față de Cuviosul Arsenie, tânărul Dimitrie a mers la mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde a fost tuns monah în 1866, la vârsta de 20 de ani. În timpul disputelor etnice la Rusikon din anii 1874-1875, părintele Daniil a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viața duhovnicească a Mănăstirii Sf. Anastasia Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic.

Întors în Sfântul Munte, Părintele Daniil avea să rămână vreme de aproape 5 ani la Mănăstirea Vatoped, cu ascultarea de arhondar. Mai apoi, a fost trimis pentru nouă luni la Smirna pentru a se ocupa de un metoc pe care mănăstirea îl avea acolo. Revenit în Athos cu dorința de isihie și însingurare, cuviosul Daniil s-a așezat în Katunakia. Între anii 1875-1881 și-a ridicat o colibă, care a devenit baza sihăstriei de astăzi a Danieleilor.

După întemeierea chiliei de la Katunakia, părintele Daniil a întreținut corespondențe cu importante personalități duhovnicești ale timpului său, precum Sfântul Nectarie din Eghina. Viețuind în coliba mică și sărăcăcioasă, Părintele Daniil a început să fie considerat apărător al vieții și al credinței creștine. Lucrările sale având ca subiect viața monahală reprezintă esența și rezultatul experienței ascetice îndelungate.

Bătrânul Daniil a fost și un iscusit pictor de icoane, meșteșug pe care l-a transmis obștii care duce și ea mai departe arta iconografiei.

A trecut la cele veșnice în data de 8 septembrie 1929.

Pe 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a înscris oficial în calendarul Bisericii Ortodoxă pe părinții Efrem Katunakiotul, Daniil Katunakiotul și pe Sfântul Iosif Isihastul. Prăznuirea cuviosului Daniil Katunakiotul în Biserica Ortodoxă se face la 7 septembrie.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântei Cuvioase Casiana Imnografa (Secolul al IX)

Cuvioasa Casiana s-a născut pe la anul 805 în Constantinopol, fiind fiica unui înalt dregător al Curții împăratului Teofil al Constantinopolului. Ea a fost rodul rugăciunii părinților ei către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care le-a dăruit-o după mulți ani de nerodire. La botez a fost numită Icasia (sau Casia) și a primit de mică bună învățătură, cunoscând Sfintele Scripturi și împodobindu-se cu bunătatea și cu toate virtuțile.

Când a ajuns la vârsta tinereții și era vestită atât pentru învățătură și noblețe, cât și pentru frumusețea ei, a făcut parte dintre acele tinere chemate la palatul imperial ca dintre ele să-și aleagă soție împăratul Teofil. Astfel, mergând înaintea acestor fecioare, Teofil ținea în mână un măr de aur, pentru a-l da celei care avea să fie aleasă. Teofil, uimit de istețimea Icasiei, s-a răzgândit și a dat mărul de aur altei tinere. Atunci Icasia, care era sub povața Sfântului Cuvios Teodor Studitul (†826), a înțeles că Dumnezeu a ferit-o de ispita slavei deșarte și s-a încredințat cu totul lui Hristos, Mirele ceresc al inimii ei, și a întemeiat o mănăstire de călugărițe în Constantinopol, numită a Icasiei, la locul numit Xenolofos sau Evdomon (a șaptea colină a Capitalei).

Deoarece împărații bizantini din acea vreme erau luptători împotriva cinstirii sfintelor icoane (iconomahi), Sfânta Casiana a fost neclintită în păstrarea dreptei credințe și a purtat grijă de cei prigoniți, ajungând ea însăși să rabde pătimiri pentru cinstirea icoanelor. Totodată, din inspirație dumnezeiască, a alcătuit rugăciuni și cântări bisericești, pentru care este cea mai cunoscută femeie imnograf (scriitoare de cântări) și melod (compozitoare de melodii pentru sfintele slujbe) din istoria Bizanțului.

La scurt timp după vizita împăratului Teofil, Sfânta a părăsit cetatea împărătească, împreună cu altă monahie, și a mers în Sicilia iar, de acolo, în Creta, și, în cele din urmă, în insula Casos (Kassos), unde s-a nevoit într-o peșteră, numită până azi „a Bătrânei”. În același loc a și adormit întru Domnul și a fost înmormântată în raclă de piatră în biserica Maicii Domnului de la Empurio.

Troparul, glas 5:

Pe ceea ce a trecut cu vederea înțelepțește dorul iubirii împăratului pământesc, pentru dragostea Împăratului a toate, pe vestita Casiana să o lăudăm, ca pe o pildă a virtuții și cinstită alăctuitoare de cântări, strigând: Fă-ne și pe noi părtași Împărăției lui Dumnezeu, prin rugăciunile tale”.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.