foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro (Pr. Ştefan Sfarghie – 21 Feb 2021); www.calendar-ortodox.ro; doxologia.ro
Calendar Ortodox 21 februarie 2024
† Sf. Cuv. Timotei;
† Sf. Ier. Eustație, arhiepiscopul Antiohiei
Sfântul Cuvios Timotei
Sfântul Cuvios Timotei (†795) a fost ucenicul stareţului Teoctist al mănăstirii din pustiul Simvoli, de lângă muntele Olimpului.
De tânăr, fericitul Timotei a îmbrăţişat îngerescul chip al monahismului şi trăia prin munţi şi pustietăţi, nevoindu-se în post şi în rugăciune, împreună cu un alt ucenic al stareţului Teoctist, Sfântul Platon mărturisitorul (†814), cel care a ajuns mai târziu nevoitor în mănăstirea studiţilor din Constantinopol.
Pentru viaţa sa curată, Sfântul Cuvios Timotei a primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni, pe mulţi tămăduindu-i de diferite boli trupeşti şi sufleteşti.
Din tinereţe şi-a propus ca niciodată să nu privească la faţă femeiască, înlăturând astfel ispita desfrânării.
Şi aşa vieţuind, la adânci bătrâneţi ajungând, s-a mutat în pace la Domnul.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Sfântul Ierarh Eustație, Arhiepiscopul Antiohiei
Tot astăzi, Biserica Ortodoxă îl pomeneşte şi pe Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (†325).
Acesta a participat la lucrările întâiului Sinod Ecumenic de la Niceea, unde a combătut cu mult curaj erezia lui Arie.
Fericitul Ieronim şi Sfântul Ioan Gură de Aur spun că Sfântul Eustatie a fost exilat pe nedrept în Tracia şi apoi în Iliria, dar el a rămas statornic în credinţa sa.
A murit în cetatea Filipi din Macedonia, iar trupul său a fost adus în Antiohia pe când împărăţea Zenon (476-491).
Sfântul Ierarh Eustatie este socotit unul dintre stâlpii cei mai de seamă ai Bisericii.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Kozelscianskaya”
Icoana Maicii Domnului „Kozelscianskaya” – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
A desfăcut benzile de metal și a început să meargă prin cameră, în timp ce ținea în brațe icoana Maicii Domnului.
Această icoană a fost proslăvită pentru harul facerii de minuni la sfârșitul veacului al XIX-lea, chiar dacă este mai veche de atât. Obârșia icoanei este necunoscută, știm despre ea numai că a fost făcută în Italia și a fost adusă în Rusia de una dintre însoțitoarele împărătesei Elisabeta (1741-1761).
Cea care avea icoana s-a căsătorit cu un militar din Ucraina, luând icoana cu sine. În veacul al XIX-lea, a aparținut familiei nobilului Vladimir Kapnist, care o păstra cu evlavie în satul Kozelscina, guberia Poltava. În Săptămâna brânzei de dinaintea Postului Mare din anul 1880, Maria, fiică a nobilului Vladimir, și-a fracturat piciorul. Doctorul satului i-a spus că nu este grav. Nici doctorul Grube, vestit chirurg din Harkov, nu a socotit accidentul grav, punând numai un pansament și recomandând băi fierbinți și suplimente de fier. Pentru că Maria mergea anevoios, i s-a făcut un pantof special cu benzi din metal pentru piciorul vătămat. La sfârșitul postului, nu s-a văzut nici o ameliorare.
După praznicul Sfintelor Paști, s-a lezat și celălalt picior al fetei, iar apoi ambii umeri și șoldul stâng s-au dislocat, provocându-i dureri mari ale coloanei vertebrale. Atunci, doctorul l-a sfătuit pe nobil să o ducă grabnic pe fiica sa în Caucaz pentru un tratament cu ape minerale și aer curat de munte. Călătoria lor spre Caucaz i-a pricinuit dureri și mai mari copilei, care nu își mai simțea mâinile și picioarele nici la ciupituri.
Astfel, avansarea bolii și ineficacitatea tratamentului i-au silit să se întoarcă acasă.
În luna octombrie, nobilul a călătorit împreună cu fiica sa la Moscova, unde au consultat mai mulți specialiști care au mărturisit că nu pot face nimic pentru sărmana copilă. Atunci, părinții ei au fost cuprinși de deznădejde. Însă, pe neașteptate, au mai căpătat puțină nădejde căci, peste puțin timp, la Moscova avea să sosească un profesor din străinătate. La cererea copilei, s-au reîntors acasă până la sosirea acestuia. La 21 februarie 1881, au primit o telegramă care îi înștiința de sosirea doctorului la Moscova.
Cu o zi înainte, mama Mariei i-a propus fiicei sale să se roage dinaintea icoanei Maicii Domnului:
– Masha, mâine mergem la Moscova. Ia icoana și hai să o curățăm și să ne rugăm Maicii Domnului să îți tămăduiască boala.
Copila, care era neîncrezătoare în medici, și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu și a luat icoana și a început a o curăța cu o pânză, iar apoi a strâns-o la piept, rugându-se din adâncul sufletului pentru tămăduire. Dintr-o dată, simțind că îi revine puterea în trup, a strigat-o pe mama sa, plângând:
– Mamă, mamă, îmi simt picioarele! Îmi simt mâinile!
A desfăcut benzile de metal și a început să meargă prin cameră, în timp ce ținea în brațe icoana Maicii Domnului.
Preotul satului a fost chemat îndată și a săvârșit o slujbă de mulțumire dinaintea icoanei. Vestea minunii s-a răspândit prin satele din împrejurimi. Nobila și Maria au mers la Moscova, luând cu ele icoana. Vestea se răspândi și în Moscova, iar oamenii au început a veni să o vadă, iar mai apoi au mers la biserica în care a fost dusă spre închinare.
Icoana Maicii Domnului a săvârșit și alte tămăduiri. Când familia nobilului s-a întors în Kozelscina, oamenii deja știau de minunile săvârșite de icoană și mulți veneau să i se închine. Datorită cinstirii crescânde, familia nu mai putu ține icoana casă așa că, la 23 aprilie 1881, episcopul Ioan al Poltavei a spus să fie dusă pentru o vreme într-un paraclis.
În fiecare dimineață se slujeau acatiste sau slujbe de mulțumire dinaintea icoanei.
În anul 1882 s-a ridicat un nou paraclis, apoi o biserică, iar la 1 martie 1885 s-a înființat o mănăstire de maici care, la 17 februarie 1891, a fost închinată Nașterii Maicii Domnului.
În prezent, icoana Maicii Domnului se află în Mănăstirea din Krasnogorsk, aproape de Kiev. Cu timpul s-a alcătuit și Acatistul icoanei.
Sinaxar 21 Februarie
În această lună, ziua a douăzeci şi una, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Timotei, cel din Simboli.
Acest fericit, intrând de mic în viaţa monahală şi stingându-şi cu totul săltările patimilor cu multă înfrânare şi cu neîncetate rugăciuni şi ajungând mai presus de patimi, s-a arătat vas vrednic al Sfântului Duh, rămânând până la sfârşitul vieţii sale în feciorie şi sufleteşte şi trupeşte.
El nu a îngăduit niciodată să vină înaintea lui vreo femeie; ci aflându-se în munţi şi locuind în pustietăţi îşi uda sufletul cu roua lacrimilor.
Pentru aceasta a luat şi darul tămăduirilor; căci şi demonii din oameni a alungat, şi toate celelalte boli a tămăduit. Astfel vieţuind şi ajungând la bătrâneţi bune, şi-a săvârşit viaţa, mutându-se către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Eustaţiu, patriarhul Antiohiei celei mari.
Acest mărturisitor Eustaţiu a trăit pe vremea lui Constantin cel Mare.
Învăţător fiind, prin cuvântul înţelepciunii sale, Eustaţiu a trimis razele dreptei credinţe în toată lumea.
A fost de faţă la cel dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea fiind unul dintre cei 318 purtători de Dumnezeu părinţi.
Astfel, fiind adânc cunoscător al dogmelor dreptei credinţe, a înfruntat pe arienii ce se încercau să despartă firea dumnezeiască zicând că Fiul este doar o făptură şi-L înstrăinau în felul acesta de părintească cinste.
Pentru îndrăzneala şi râvna dumnezeiască ce avea pentru ajutorarea dreptei credinţe, a fost pizmuit de Eusebiu al Nicodimei şi de Teognis al Niceei şi de Eusebiu al Cezareii, şi de toţi ceilalţi care erau părtaşi ai hulelor lui Arie, sau mai vârtos zicând ai nedumnezeirii Fiului.
Pentru aceasta făcându-se că merg să-l vadă, pe când se găseau în drum spre Ierusalim, au ajuns la Antiohia, unde se găsea sfântul Eustaţiu şi făcând sfat l-au caterisit.
Dar pentru ca să se arate că l-au caterisit cu pricină binecuvântată, au cumpărat cu daruri multe pe o femeie desfrânată ca să facă năpastă sfântului.
Aceasta venind cu un copil de curând născut, a mers înaintea adunării lor, mărturisind că a rămas însărcinată de pe urma lui Eustaţiu şi a născut acel copil.
Iar ei cercând pe femeie să adeverească vina numai cu jurământul, îndată l-au judecat şi l-au scos pe sfânt din scaun şi au înduplecat şi pe împărat să-l izgonească.
Astfel sfântul Eustaţiu a fost trimis în Tracia, în cetatea lui Filip Macedoneanul, unde s-a şi săvârşit din viaţă.
Cât priveşte femeia aceea care l-a năpăstuit, căzând în boală grea, a mărturisit tot vicleşugul ce s-a făcut asupra sfântului, şi a spus pe nume pe fiecare dintre cei ce au îndemnat-o să mărturisească împotriva lui, şi că fiind amăgită şi îndemnată a făcut pâra aceea cu cuvinte de către dânşii şi cu bani.
Şi a mai spus că dacă a jurat cu vicleşug, nu a spus totuşi nici un fel de minciună; căci pruncul a fost făcut cu adevărat cu un Eustaţiu, care însă era fierar şi care trăise cu dânsa.
După o sută de ani, pe vremea împărăţiei lui Zenon, au fost ridicate sfintele lui moaşte şi au fost trimise la Antiohia.
Atunci a ieşit înainte toată mulţimea cetăţii, cale de vreo optsprezece mile, şi l-au primit cu cântări, cu lumină şi cu tămâieri.
Pe sfântul Eustaţiu l-a cinstit cu laude şi dumnezeiescul Gură de Aur.
Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi părintelui nostru Gheorghe, episcopul Amastridiei.
Acest cuvios era fiu de părinţi binecredincioşi, al căror nume era Teodor şi Megeta şi locuia în ţinutul numit Cromin.
Părinţii lui, neavând copii, se rugau lui Dumnezeu prin post şi fapte bune, să le dea şi lor un prunc.
Ajungând ei la adânci bătrâneţi li s-a vestit prin dumnezeiesc glas atât zămislirea celui ce era să se nască din ei, cât şi numirea şi darul preoţiei pe care avea să le poarte.
Născându-se acesta, a lepădat îndulcirile tinereţilor, şi a îmbrăţişat pe cele stătătoare şi nu s-a lenevit la învăţăturile dumnezeieşti şi omeneşti.
Pentru aceasta părinţii săi, văzând propăşirea lui, slăveau pe Dumnezeu.
Şi astfel după ce s-a învăţat de-ajuns, s-a dus la muntele Siriei, şi aflând acolo un cinstit bătrân a luat de la el schima monahicească; mutându-se acela către Domnul, s-a dus la Vunita, supunându-se la toată aspra vieţuire şi sihăstrie.
Şi fiindcă episcopul bisericii Amastridei s-a mutat către Domnul, acest sfânt prin voinţă dumnezeiască şi cu acordul preoţilor, fără ca el să voiască, a fost suit pe scaunul arhieriei, şi aşezat ca lumina în sfeşnic.
Fiind hirotonit în Constantinopol şi ducându-se la scaunul său, toate se săvârşeau prin osârdia sa, adică: aşezămintele cele sfinte, bună podoabă Bisericii, orânduiala sfinţitei tagme, ajutorarea orfanilor şi a văduvelor, case de ospătare pentru săraci, plăţi de datorii şi înainte de toate dreapta credinţă către Dumnezeu.
Pe lângă acestea încă şi semne şi minuni de tot felul se săvârşeau printr-însul.
Şi astfel bine petrecându-şi viaţa, s-a mutat din acestea de aici în pace, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Ioan Scolasticul, patriarhul Constantinopolului, care în pace s-a săvârşit.
Sfântul Ioan Scolasticul, Patriarhul Constantinopolului s-a născut în Sirimion, lângă Antiohia şi a studiat dreptul.
A fost hirotonit preot datorită pioşeniei şi sfinţeniei de care dădea dovadă. Mai târziu a fost ridicat la rangul de patriarh, şi a păstorit între anii 565 şi 577.
Pe când era încă presbiter, Ioan a întocmit o compilaţie de Reguli în Biserică în 50 de Capitole, iar mai târziu, în perioada cât a fost patriarh a scris un Cod de legi civile raportate la Biserică.
Din aceste colecţii a fost compilat Nomocanon-ul (adică “Legea-canon”), folosit în administraţia bisericii.
Sf. Ioan a mai compus “Imnul heruvimilor” şi “La cina ta de taina.”
Tot în această zi, pomenirea sfântului Zaharia, patriarhul Ierusalimului, care în pace s-a săvârşit.
Sfântul Zaharia, Patriarhul Ierusalimului, a trăit între sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea, devenind patriarh în anul 609.
În anul 614 împăratul persan Chosroes a atacat Ierusalimul, l-a prădat şi a întemniţat o mulţime de creştini, printre care şi pe Sf. Zaharia.
Chosroes a capturat, de asemenea, şi Crucea dătătoare de viaţă a Mântuitorului Hristos.
În timpul invaziei au murit în jur de 90.000 de creştini.
La puţin timp, Chosroes a fost obligat să încheie pace cu împăratul bizantin Heraclius (610-641).
Crucea Domnului a fost dusă înapoi la Ierusalim, la fel ca şi prizonierii creştini care mai rămăseseră în viaţă, printre care şi Sf. Zaharia, care mai apoi a murit în pace în anul 633.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Mauriciu şi a celor împreună cu dânsul, şaptezeci de mucenici.
Aceştia au trăit pe vremea împăratului Maximian, căruia, pe când trecea prin cetatea Apamiei, i-au fost pârâţi că sunt creştini.
Înfăţişându-se înaintea lui şi creştini pe sine mărturisindu-se, îndată li s-au luat cingătorile şi au fost aruncaţi în închisoare.
Iar după trei zile fiind chemaţi, iarăşi au fost întrebaţi, şi rămânând neclintiţi în credinţa lor, au fost chinuiţi cumplit.
Şi socotind împăratul Maximian ca să mâhnească şi mai mult pe sfântul Mauriciu, a poruncit ca fiul acestuia Fotino, să fie ucis înaintea lui.
După ce a văzut însă că ei păzesc credinţa neclintită şi nu se pleacă, i-a trimis într-un loc de luncă, ce se afla între două pâraie şi un lac, fiind plin acel loc de viespi şi de muşte, de ţânţari şi de bondari.
Şi ajungând chinuitorii cu ei acolo şi dezbrăcându-i şi legându-i de stâlpi, i-a uns cu miere şi apoi au plecat după ce au aruncat trupul neînsufleţit al lui Fotino, în faţa tatălui său.
Iar fericiţii şi vitejii aceştia zece zile şi zece nopţi răbdând chinurile de pe urma înţepăturilor viespilor şi ciupiturile altor gâze şi făcând rugăciune către Dumnezeu, s-au săvârşit în pace.
Viața Sfântului Mucenic Mavrichie (Mauriciu)
articol preluat de pe doxologia.ro
„Fraților iubiți, să ne pregătim toți sufletele prin rugăciune și cu dinadinsul să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne dea înțelepciune prin Duhul Sfânt și să pună în gurile noastre ce vom răspunde împăratului, ca să se minuneze tiranul de credința noastră cea adevărată.”
Maximian, nelegiuitul și păgânul împărat, socotind că prin slujba sa cea făcută la zeii cei cu nume mincinos își va câștiga ajutor și mai multă înălțare a împărăției sale, a poruncit ca toți cei ce sunt sub stăpânirea lui să aducă jertfe la idoli. El singur s-a sârguit a fi săvârșitor și slujitor diavolilor, silindu-i la necuratele jertfe ale acelora. Dar nu-i era lui destul ca să scrie ighemonilor cetății și țărilor, precum scriau și împărații cei ce erau mai înainte de el, ca să se îngrijească de cinstirea idolilor; ci singur, cu sârguință, înconjura lumea, slujind cu osârdie altarelor diavolești, nădăjduind ticălosul ca, oriunde, prin mergerea sa, să facă pe toți cei ce s-au lepădat de rătăcire și s-au apropiat de cunoștința lui Hristos, iarăși să se aducă la a lui rea credință.
Cu un gând ca acela lăsând el Roma și venind în părțile Răsăritului, a intrat în Apamia, cetatea Siriei unde, apropiindu-se de dânsul slujitorii idolești, au clevetit împotriva creștinilor: „Prea puternice împărate, deoarece zeii ne-au dat nouă liberă grăire către măria ta, drept aceea înștiințăm a ta nebiruită putere că toți cei ce sunt între noi cu frică cinstesc pe zeii părintești cei mari și mai ales pe tatăl Dia și pe minunatul Apolon, care sunt mai mari decât alți idoli; iar pe împărăția puterii tale o păzesc foarte mult și o apără. Dar Mavrichie și cei cu dânsul 70 de ostași ai tăi, îngâmfați cu cinstirile și îmbogățiți cu darurile tale cele mari, pe zei nu-i socotesc întru nimic și se împotrivesc împărăției tale celei mari și nebiruite, înșelați fiind de rătăcirea creștinească”. Acestea auzindu-le, împăratul Maximian s-a mâniat foarte tare și s-a aprins mai mult decât cuptorul de foc, mai ales pentru că între ale lui cete se aflau niște ostași ca aceia.
Venind o zi anumită, a poruncit să gătească divan, la locul ce se numea Amaxic, la porțile cetății dinspre miazănoapte, ca tot poporul să privească la aceea. Acolo a poruncit să-i aducă pe sfinții mucenici. Șezând pe acel divan înalt, Maximian, tiranul, și adunându-se toată cetatea și poporul de toată vârsta la priveliște, încât nici fecioarele n-au rămas în căminele lor, au fost duși acolo purtătorii de arme, sfinții cei 70 de ostași ai lui Hristos, în frunte cu Sfîntul Mavrichie, mai marele lor, spre care, căutând împăratul, a zis către povățuitorul lor: „Noi așteptăm, o! Mavrichie, ca voi, săturându-vă de darurile noastre și hrănindu-vă cu bunătățile împărătești și cea mai de frunte cinste și vrednicie de la noi luând, să urmați dragostei noastre, iar pe cei ce s-ar abate de la a noastră lege plăcută lui Dumnezeu, pe aceia să-i întoarceți cu bărbăteștile lucruri și cu înțeleptele învățături la sănătoasa înțelegere, tămăduind toată neputincioasa părere și pe cea oloagă îndreptând-o, iar pe cea rea, ce ridică război, îmblânzind-o. Dar voi, precum am auzit, faceți cele potrivnice, că nu numai nu întoarceți pe cei ce se scoală asupra legii noastre, ci și singuri împotriva prea puternicilor noștri zei, cu vrajbă vă sculați și strâmbătate le faceți lor, luându-le cinstea, jertfele și prinoasele. Încă v-ați făcut și altora povățuitori spre prăpastia pieirii, dacă sunt adevărate cele spuse nouă despre voi”.
Grăit-a Sfântul: „Împărate, strîmbătatea făcută de noi nesimțitorilor voștri zei, ne gătește cununa cea slăvită a biruinței la adevăratul nostru Dumnezeu. Noi nu defăimăm pe Dumnezeul cel ce ne-a făcut pe noi și nici nu-L socotim întru nimic, precum tu nebunește Îl socotești, ci preamărim pe Acela, Care este singur adevăratul Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele. Iar pe diavolii cei necurați, care aduc oamenilor pierzare și pe idolii cei surzi, orbi și nesimțitori, nu se cade a-i numi dumnezei”. Zis-a împăratul: „O mulțumire ca aceasta dai tu zeilor, o! Mavrichie, tu care te-ai învrednicit de la dânșii de cinste și locul cel dintâi în oaste îl ai?”. Grăit-a Sfântul Mavrichie: „Niciodată n-am luat vreo cinste de la zeii voștri și nici nu voiesc să-i cinstesc pe ei, pentru că cine din oamenii care au cunoștință dumnezeiască au voit să cinstească lucrurile cele nesimțitoare, fără numai oamenii cei care n-au înțelegere și care s-au asemănat dobitoacelor celor fără de minte. Aceia fac dumnezei pietrele și lemnele, zicând că acelea au înțelegere și ca pe niște dumnezei le cinstesc pe ele”. Zis-a împăratul: „De vreme ce ai câștigat întâiul loc în rânduiala celor ce ne slujesc nouă, pentru aceea ești îndrăzneț și fără temere răspunzi împotriva noastră?”.
Zicînd aceasta, împăratul a poruncit să-l separe pe Sfîntul Mavrichie de cei 70 de ostași și a început a-i întreba cu momiri pe ei: „Cine v-a înșelat, fraților, ca să vă depărtați de la mîntuitorii dumnezei și să vă apropiați de rătăcirea oamenilor celor ce cinstesc pe un Om răstignit și făcător de rele?”. Atunci fericiții Teodor și Filip, în numele tuturor sfinților mucenici, au grăit împăratului: „Noi, o! tiranule, atît de mult ne depărtăm de rătăcire, încît și pe tine dorim să te izbăvim de aceia de care noi ne-am izbăvit, închinîndu-ne adevăratului Dumnezeu, Tatălui celui atot puternic și Fiului celui Unul-Născut, adică Domnului nostru Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevărat, înțelepciunea lui Dumnezeu și Duhului celui Sfînt, Care a insuflat în noi cunoștința și înțelegerea, ca să mărturisim pe Treimea cea de o ființă. Apoi ne îngrețoșăm de necurata ta credință și lepădăm vremelnica ostășire, făcîndu-ne ostași ai lui Dumnezeu, Împăratul puterilor”.
Zis-a Maximian: „Te văd, o! Filipe, că ai bătrîneți cinstite, dar înțelegerea îți este mai rea decît a tinerilor. Aleargă la zei și fii bun sfetnic și celorlalți prieteni ai tăi, împreună ostași, ca să cinstească pe zei, că de mai mare cinste și daruri te vei învrednici de la noi”. Grăit-a Sfîntul Filip: „Să știi tu, împărate, că nu voi fi rău sfetnic celor ce de voie s-au pătruns de frica lui Dumnezeu, pentru că este scris: Amar celui prin care vine sminteala”. Zis-a Maximian: „Blîndețile și răbdarea noastră, mai îndrăzneț te-au făcut, o! Filipe. Lăsați credința cea rea a voastră, ca să nu ne porniți spre mînie și iuțime, căci veți lua cumplite munci, îndrăznind a mărturisi pe Omul care se cinstește de voi între dumnezei”.
Răspunzînd sfinții 70 de mucenici, au zis tiranului: „Deșartele îngroziri ale urîciunii tale, o! împărate, ne dau putere și tărie ca să nu ne temem de toate muncile, pentru că nu este frică în sufletele cele ce au bună minte și ale celor ce iubesc pe Dumnezeu”. Mîniindu-se Maximian, a poruncit ca să le ia brîiele și hainele ostășești și a zis către dînșii: „Vedeți din cîtă cinste și slavă ați căzut și în ce fel de necinste ați ajuns pentru neascultarea voastră”. Sfinții i-au zis: „Deși ne-ai luat rînduiala ostășească, dezbrăcîndu-ne de haine și de brîie, avem pe Dumnezeul nostru, în ceruri, pe Care Îl cinstim. Acela ne va îmbrăca cu hainele și brîiele slavei sale, celei nestricăcioase și veșnice, pe care tu nu ești vrednic a o vedea sau a auzi, pentru că satana este tatăl tău, acela care grăiește și lucrează în tine”.
Atunci, împăratul mai mult s-a mîniat și a zis către sfinți: „O! blestemați și nevrednici de darul zeilor noștri, voi singuri ați adus vouă necinste, căci zeii cei mari fiind de noi cinstiți, i-ați necinstit și prietenia noastră ați defăimat-o. Primiți de acum cele vrednice, după faptele voastre”. Sfinții au răspuns: „Împărate, această luptă a ta trece, fiind ca un nimic, iar cinstea ta este necinste, de vreme ce ai uitat pe Dumnezeu, Care ți-a dat putere împărătească, iar pe idolii cei deșerți și neînsuflețiți, care nu-ți folosesc la nimic, nici nu înțeleg dacă cineva îi cinstește sau îi necinstește, pe ei, nebunește și fără pricepere, îi socotești dumnezei”. Zis-a împăratul: „Pentru bunătatea noastră cea împărătească, vrînd să feresc întreaga voastră viață, încă vă voi mai răbda”. Și a poruncit să-i arunce în temniță, trei zile, ca, gîndindu-se, să aleagă cele de folos.
Sfinții, fiind legați cu lanțuri în temniță, au zis între dînșii: „Fraților iubiți, să ne pregătim toți sufletele prin rugăciune și cu dinadinsul să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne dea înțelepciune prin Duhul Sfînt și să pună în gurile noastre ce vom răspunde împăratului, ca să se minuneze tiranul de credința noastră cea adevărată”.
Începînd sfinții a se ruga, grăiau cu suflet: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, a Cărui stăpînire este veșnică și împărăție fără de sfîrșit, trimite nouă pe Sfîntul Tău Duh și prin Acela povățuiește-ne, ca să ne bucurăm și să ne veselim întru El, să biruim răutatea rătăcirii și să ne întărim cu adevărata credință, prin Duhul Tău cel Sfînt, Care grăiește în noi și se unește cu făgăduința Ta cea adevărată și nemincinoasă. Iar pentru lumeasca cinste ce s-a luat de la noi, să ne săvîrșim ostași în Sfîntă Cetatea Ta cea cerească și să fim rînduiți în numărul cetățenilor celor de sus, cu toți sfinții Tăi, care din veac bine Ți-au plăcut întru dreapta credință; căci Tu ești unul Dumnezeu și Ție Ți se cuvine slava și puterea, în veci. Amin”.
După trei zile, Maximian împăratul, șezînd iarăși în acel loc de la poarta Amaxic, a pus înaintea judecății sale pe sfinții mucenici, adunîndu-se toată cetatea la priveliște.
Tiranul, amestecîndu-și mînia cu momiri, a zis către sfinți: „O! bărbaților, alegeți-vă cele de folos și, apropiindu-vă, aduceți zeilor jertfe și veți lua viață, iar nu moarte amară”. Sfinții au răspuns: „Despre aceasta bine ne-am sfătuit, o! împărate. Ascultă-ne cu luare aminte și nu ne sili mai mult la jertfele voastre, pentru că am întărit sfatul nostru ca să urîm această viață vremelnică și să iubim moartea care este înaintea noastră, pentru dragostea lui Hristos, de la Care nădăjduim să cîștigăm viața cea veșnică. De acum fă degrab cu noi ceea ce voiești, căci noi nu ne vom lepăda de Dumnezeul nostru, iar diavolilor tăi niciodată nu ne vom închina, căci prin osîndirea la vremelnica moarte, ne eliberăm de veșnica osîndire”.
Zicînd acestea sfinții, tiranul a văzut în mijlocul lor un tînăr și i-a zis: „Spune, tînărule, cum este numele tău și de ce neam ești?”. Tînărul a răspuns: „Mă numesc Fotin, și numele meu e de la adevărata lumină și sînt ostaș al Hristosului meu, Care a rușinat pe tatăl tău, satana, iar de neam sînt roman. Ca fiu, după trup și după duh, sînt al prealuminatului Mavrichie, pentru că de dînsul sînt născut și de la dînsul am luat cunoștința lui Dumnezeu și sînt crescut în sfînta credință cea întru Iisus Hristos, Domnul, de Care tu, lepădîndu-te, o! împărate, te-ai alăturat cu dobitoacele cele fără de minte și te-ai asemănat lor”. Zis-a tiranul: „Nebun ești, o! tînărule, și cuvintele tale sînt după anii tăi. Învață-te de acum a ști ce-ți este de folos și, apropiindu-te, jertfește zeilor, marelui Dia și cruță-ți tinerețea ta”. Zis-a tînărul: „Fiindcă nu fac voia ta, nici nu mă închin idolilor, pentru aceea mă numești nebun. Eu însă sînt mai înțelept decît voi cei bătrîni, crezînd în Domnul meu, Iisus Hristos, în Care voi nu credeți și nici nu-L știți”.
Zis-a iarăși tiranul către sfinți: „Pînă cînd vom răbda nebunia voastră, o! ticăloșilor? Oare credeți că fiind biruiți de nemăsurata noastră bunătate nu vă chinuim pe voi? Jertfiți zeilor, ca să nu întărîtați judecata noastră cea milostivă și dreaptă, ca să nu ne porniți spre nemilostivire și iuțime”. Sfinții au răspuns: „Necuratule slujitor al diavolului, de ai avea ceva pricepere, ai cunoaște acum, de la Fotin, credința și puterea noastră. Dacă acela, fiind tînăr de ani, a rușinat păgînătatea ta prin dreapta credință și cunoștință a lui Hristos, cu atît mai mult noi dorim toate muncile, ca să rușinăm pe tatăl tău, diavolul, și să plăcem lui Hristos Dumnezeul nostru”.
Atunci, umplîndu-se de mînie tiranul, a poruncit ca, dezbră-cînd pe sfinți, să-i bată cu vine de bou. Și au început slujitorii a săvîrși porunca, întinzînd pe fiecare din ostașii lui Hristos și bătîndu-i fără milă. Atît de mult bătură pe sfinți, pînă ce oasele lor s-au zdrobit și cu mulțimea sîngelui celui vărsat s-a înroșit pămîntul.
Sfinții fiind în munci, strigau lui Dumnezeu, cerînd ajutor de la El. Domnul, prin nevăzuta Sa putere, venind de față, le ușura durerile, le întărea inimile întru răbdare și în dragoste dumnezeiască. Slujitorii, ostenind și slăbind, împăratul a zis către sfinții mucenici: „Oare ați cunoscut, o! îndrăzneților și nesocotiților oameni, cît de ușor îmi este să pierd viața voastră? Jertfiți zeilor, ca să nu luați și mai cumplite munci”. Sfinții au răspuns: „Să știi necuratule și străinule de Dumnezeul nostru, că așa cum tu nu cunoști dragostea și lumina lui Hristos, împăcat fiind cu întunericul diavoleștii rătăciri, așa nici noi nu simțim chinurile cele ce prin tine ni se dau nouă, avînd mintea luminată cu credința și cu dragostea lui Hristos, Dumnezeul nostru. Născocește, o! tiranule, și alte munci asupra noastră, mai noi și mai grele, pentru că însetează sufletele noastre și dragostea lui Hristos cea din noi dorește ca prin muncile tale sfîrșindu-ne să vedem pe Dumnezeul cel viu, Care împărățește în veci”.
Auzind acestea, tiranul s-a umplut de și mai multă mînie și a poruncit să pregătească un foc mare, ca să arunce într-însul pe sfinții mucenici. Fiind aprins focul foarte tare, sfinții mucenici n-au așteptat să fie aruncați în focul acela de slujitorii tiranului, ci singuri, apropiindu-se ca de o apă, au intrat în mijlocul văpaiei și umblînd prin foc, nevătămați, ocărau pe tiran și pe zeii lui. Toți se mirau de acea minune preaslăvită. Însă tiranul, din început fiind vasul pierzării, nu cunoștea puterea lui Dumnezeu care era în sfinți și biruia focul și cu mare mînie tulburîndu-se se gîndea cum să-i piardă pe sfinți. Și a poruncit ca, legîndu-i de lemnele cele de tortură, cu unghii de fier să-i strujească amar.
Sfinții au răbdat cu tărie și acea chinuire cumplită, nebăgînd în seamă durerile trupești, încît se mira poporul de mînia și de nebunia împăratului. Sfîntul Mavrichie, rîzînd de el, i-a zis: „Nu-ți cunoști slăbiciunea și ticăloșia ta, o! necuratule tiran, că Fotin, tînărul acesta, atîtea și atîtea munci răbdînd, a sfărîmat și a zdrobit puterea împărăției tale de tiran. Cum vei putea să biruiești toată tabăra noastră, singur fiind, biruit de acest tînăr?”. Maximian, căutînd cu ochi mari și aspri și scrîșnind din dinți, a poruncit să-l ucidă îndată pe tînărul sfînt Fotin înaintea tatălui său, cu sabia, vrînd ca să-i arate lui Mavrichie, socotind că va umple de mare mîhnire sufletul lui, prin moartea fiului. Dar Sfîntul Mavrichie se umplea însă de bucurie și de veselie, privind la moartea fiului său pentru Hristos și la sfîrșitul lui mucenicesc.
Fiind tăiat Sfîntul Fotin și ducîndu-se către Domnul, Sfîntul Mavrichie a zis către Maximian: „A noastră dorire ai împlinit-o, o! tiranule, trimițînd înainte pe Fotin către Hristos Dumnezeu. De acum grabnică este alergarea noastră spre cer, căci cine din ceata noastră va rămîne după Fotin, ostașul lui Hristos, cel ce s-a dus către Dumnezeu și a rușinat pe satana, tatăl tău? Scornește mai mari și mai amarnice munci asupra noastră și nimic să nu lași din cele ce ne încearcă pe noi, de păzim tare credința lui Hristos”. Maximian, văzînd pe sfinții mucenici că rabdă toate muncile cu osîrdie și tărie și nicidecum nu se depărtează de credința lor, a chemat suita sa, cea fără de omenie și cu nărav de fiară. Apoi s-a sfătuit cu dînșii cu ce fel de moarte să-i piardă pe mucenici, spre înfricoșarea tuturor creștinilor care sînt în lume.
Sfătuindu-l pe el mulți, unul dintr-înșii mai cumplit și mai păgîn, rădăcină a răutății și a obrăzniciei, a zis către sfatul acela: „Acum, o! împărate, este vreme de vară, căci este luna iulie. Iată, se află afară din cetate, spre partea de apus, un loc de luncă și ierbos între două pîraie și bălți. Acolo sînt acum o mulțime de țînțari, tăuni, viespi și bărzăuni, încît abia poate cineva să treacă pe acolo; iar a zăbovi vreun ceas nu se poate. Poruncește să-i ducă acolo pe ei și, legîndu-i de copaci, să-i ungă cu miere, ca mîncîndu-i țînțarii, bărzăunii și toate muștele, să aibă mai greu chin decît toate celelalte chinuri și să cunoască că nu se cuvine a ocărî pe zeii noștri cei nebiruiți și veșnici”.
Acestea zicîndu-le, acel sfat nedrept a plăcut păgînului împărat precum și la toată suita. Deci au fost osîndiți sfinții lui Hristos răbdători de chinuri, la cumplita tortură. Luîndu-i ostașii, i-au dus legați la locul mai sus pomenit și, legîndu-i de copaci, lîngă un izvor de apă și baltă mare, au uns cu miere trupurile goale, de la cap pînă la picioare. Acolo au aruncat și trupul fericitului Fotin înaintea feței tatălui său și s-au dus. Apoi, năvălind asupra lor tot felul de muște, țînțari, viespi și bărzăuni, i-au acoperit pe ei ca un nor, rănindu-le sfintele trupuri mucenicești.
Într-o nesuferită muncire ca aceasta au răbdat sfinții zece zile și zece nopți. Apoi, ridicîndu-și ochii spre Dumnezeu, s-au rugat: „Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai zidit după chipul și asemănarea Ta, Care ne-ai adus pe noi la adevărul Tău, la cunoștința dumnezeirii Tale, a unuia născut Fiului Tău și a Prea-sfîntului și făcătorului Tău Duh, Ție Îți încredințăm sufletele noastre și ne rugăm ca să le sălășluiești cu toți sfinții Tăi, cei ce din veac bine Ți-au plăcut Ție; căci Te-am iubit și Te-am dorit din tot sufletul nostru și pentru Tine la moarte ne-am dat. Tu ești Dumnezeu Însuți, bun și milostiv și Ție Ți se cuvine slava în veci. Amin”.
Acestea zicînd și-au dat în mîinile lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Astfel s-au învrednicit de cununile slavei celei veșnice. Nelegiuitul tiran, Maximian împăratul, chiar și după moarte se tulbura asupra sfinților mucenici celor ce locuiau în viața cea fără de moarte, pentru că viețuiesc lui Dumnezeu cei ce s-au sfîrșit în credință, deși s-au dus din cele de aici. Auzind el că acum au murit, a poruncit ca să le taie cinstitele lor capete și să-i lase neîngropați. Sfintele lor trupuri și capetele erau aruncate în luncă și în pădurea aceea, spre mîncarea păsărilor și a fiarelor. Unii frați credincioși, venind noaptea, cu frică și cu cutremur au adunat moaștele sfinților mucenici cele aruncate și acolo și le-au îngropat în pămînt, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
