(Miercuri 5 octombrie 2016) Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu; Sfintele Muceniţe Haritina şi Mamelta

Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misailde la Mănăstirea Turnu s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei. Prăznuirea lor de catre Biserica Ortodoxă Romana se face la data de 5 octombrie - foto: basilica.ro

Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu

foto: basilica.ro

 

Sfinţii Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu; Sfânta Muceniță Haritina; Sfânta Muceniță Mamelta; Soborul Sfinților Ierarhi ai Moscovei; Sfântul Evdochim Vatopedinul; Ap. Galateni 6, 2-10; Ev. Marcu 7, 14-24


Sf. Cuv. Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu; Sf. Mc. Haritina și Mamelta

articol: basilica.ro

5 octombrie 2016

 

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române reunit joi, 25 februarie 2016, în şedinţă de lucru la Reşedinţa Patriarhală a hotărât canonizarea Sfinţilor Cuvioşi Daniil şi Misail de la Mănăstirea Turnu, având ca zi de prăznuire data de 5 octombrie.În decursul veacurilor creştine, numeroşi sihaştri s-au nevoit pe Muntele Coziei. Aceşti plăcuţi ai lui Dumnezeu au mers departe de lume, în sihăstria munţilor, întocmai marilor nevoitori ai Bisericii, devenind călugări desăvârşiţi, iubitori de nevoinţă şi de viaţă pustnicească. Ei se pregătiseră din vreme în post şi rugăciune, în ascultare şi citirea dumnezeieştilor Scripturi, ajungând să cunoască Psaltirea pe de rost. Alţii se rugau cu Rugăciunea lui Iisus în desăvârşită linişte şi ascultare, nevoindu-se singuri ani îndelungaţi. La început şi-au construit bordeie, iar apoi şi-au săpat chilii în stânca muntelui, unde au trăit în post şi rugăciuni neîncetate, răbdând frigul, suferinţele şi ispitele de tot felul de la viclenii diavoli. Sfinţenia vieţii lor s-a făcut cunoscută multor călugări şi creştini, devenind adevărate pilde de rugăciune, nevoinţă şi vieţuire în Mântuitorul Hristos.

 

Sfinţii Cuvioşi pustnici Daniil şi Misail s-au născut în a doua jumătate a veacului al XVI-lea în părţile Olteniei. Amândoi, încă din tinereţile lor, erau iubitori de nevoinţe pentru Dumnezeu şi doritori de viaţă sfântă, având o fierbinte dragoste către Mântuitorul Iisus Hristos şi către Preacurata Sa Maică. Drept aceea, ascultând de porunca cea sfântă a Domnului: Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea sa şi să urmeze Mie, au lăsat casă, părinţi, fraţi, rude şi prieteni, şi au intrat în Mănăstirea Cozia ca fraţi, vieţuind în ascultare şi smerenie, urmând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a făcut ascultător Tatălui pentru noi, până la moartea pe cruce. Ei au deprins taina nevoinţelor, dobândind darul rugăciunii şi al iubirii de Dumnezeu. Deci, parcurgând după rânduială, toate încercările duhovniceşti, s-au supus poruncilor stareţului lor şi ale fraţilor, fiind exemple vii de nevoinţă întru toate. Nu mult după ce au intrat în mânăstire, pentru multele lor osteneli şi pentru râvna lor după Dumnezeu, s-au făcut vrednici de mult dorita schimă a călugăriei, primind tunderea de la egumenul lor. Cuviosul Daniil, fiind cunoscător al Sfintelor Scripturi şi al învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, dar având şi viaţă vrednică şi iscusinţă în viaţa călugărească, a fost învrednicit de harul preoţiei. Deci, ajuns ca făclia în sfeşnic, prin viaţă smerită şi curată, s-a făcut repede cunoscut de părinţii din mânăstire, care şi l-au ales duhovnic şi povăţuitor pe calea mântuirii. Printre cei care se mărturiseau la cuviosul Daniil a fost şi vrednicul de pomenire, fericitul Misail, care i-a devenit şi ucenic duhovnicesc. Primind ascultarea de duhovnic, Sfântul Daniil a început şi mai cu osârdie a se nevoi, mergând din putere în putere şi sporind întru faptele cele bune, chip şi pildă făcându-se tuturor. După o vreme, dorind împlinire duhovnicească şi arzând de dragostea cea dumnezeiască, au hotărât să părăsească viaţa de obşte şi să meargă în pustnicie. Primind binecuvântare de la stareţul lor, au mers dincolo de Turnul lui Traian, în ţinuturile Muntelui Cozia, unde şi-au săpat chilii în stânca muntelui lângă izvoarele de apă ale pădurii liniştite. Multe au fost ispitele Cuvioşilor, însă niciuna n-a biruit setea lor de rugăciune, de linişte şi de osteneliSub acoperământul Maicii Domnului, în jurul Cuvioşilor s-a adunat o mică obşte de fraţi nevoitori întru rugăciunea neîncetată, în privegheri, post şi în citirea cărţilor folositoare de suflet. De aceea, fericiţii Daniil şi Misail au ridicat o biserică de lemn pentru trebuinţele lor, în cinstea Intrării în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cuviosul Daniil era duhovnic al tuturor pustnicilor din împrejurimi, la el spovedindu-se, după tradiţie, şi Sfinţii sihaştri Neofit şi Meletie. Aceştia coborau din când în când, mai cu seamă în duminici şi sărbători, pentru a se spovedi şi pentru a se împărtăşi la Sfânta Liturghie săvârşită în acest schit, care, aflându-se în apropierea vechiului turn roman, s-a numit Schitul Turnu.

Spre sfârşitul vieţii, Cuviosul Daniil, a dat părinţilor care se nevoiau acolo rânduieli de viaţă pustnicească, apoi, cunoscându-şi mai înainte sfârşitul, le-a pus povăţuitor în locul lui pe ucenicul său, Cuviosul Misail. Amândoi fericiţii, Daniil şi Misail, după trecerea la cele veşnice, în prima jumătate a veacului al XVII-lea, au fost îngropaţi lângă altarul bisericuţei lor. Când, în anul 1676, mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti a construit la schit o nouă biserică, de piatră, a aşezat sfintele moaşte ale Cuvioşilor Daniil şi Misail la temelia altarului bisericii celei noi.

Astfel, Cuvioşii Daniil şi Misail, avva şi ucenicul, s-au arătat vase alese ale Duhului Sfânt, înscriindu-se în rândul Sfinţilor Cuvioşi sihaştri români, ca purtători de daruri duhovniceşti şi luminători prin vieţuirea sfântă.

 

Sfintele Mucenite Haritina si Mamelta. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la data de 5 octombrie - foto: crestinortodox.ro

Sfintele Mucenite Haritina si Mamelta - foto: crestinortodox.ro

Sfânta Muceniță Haritina lucra în casa lui Claudiu, un om bogat și bun la suflet, dar păgân. Deși rămăsese orfană de ambii părinți și fusese crescută de Claudiu, ea nu uitase de credința în Mântuitorul Iisus Hristos pe care o primise de la mama sa. În anul 303 a început persecuția împăratului Dioclețian împotriva creștinilor. Haritina a fost dusă înaintea judecătorului împărătesc Domițian. Fiind supusă supliciilor, Sfânta Muceniță Haritina nu a renunțat la credința creștină, mărturisind cu putere pe Domnul nostru Iisus Hristos. A suferit moarte martirică, iar trupul ei a fost îngropat creștinește de păgânul Claudiu.

 

Sfânta Muceniță Mamelta († 344) a trăit în Persia și a fost preoteasă a zeiței Artemida (Artemis). Avea însă o soră creștină cu care vorbea adesea despre credința în Mântuitorul Iisus Hristos. În cele din urmă s-a dus la episcopul orașului și s-a botezat, însă păgânii au ucis-o cu pietre.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. Galateni 6, 2-10

Fraţilor, purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos. Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic, se înşeală pe sine însuşi. Iar fapta lui însuşi să şi-o cerceteze fiecare, şi atunci va avea laudă, dar numai faţă de sine însuşi şi nu faţă de altul. Căci fiecare îşi va purta sarcina sa. Cel care primeşte cuvântul învăţăturii să facă parte învăţătorului său din toate bunurile. Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Deci dar, până când avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi.

 

Ev. Marcu 7, 14-24

În vremea aceea, chemând Iisus toată mulţimea, le-a zis: ascultaţi-Mă pe Mine toţi şi înţelegeţi. Nimic din ceea ce intră în om dinafară nu poate să-l spurce pe el; ci cele ce ies dintr-însul, acelea îl spurcă pe om. De are cineva urechi de auzit, să audă. Apoi, după ce a intrat de la mulţime în casă, L-au întrebat ucenicii Săi despre această pildă, iar El le-a răspuns: şi voi sunteţi, aşadar, nepricepuţi? Nu înţelegeţi, oare, că nimic din ceea ce intră în om dinafară nu poate să-l spurce, pentru că nu intră în inima lui, ci în pântece şi iese afară pe calea sa, bucatele fiind toate curate? Apoi le-a mai spus: ceea ce iese din om aceea spurcă pe om, pentru că dinăuntru, din inima oamenilor pornesc gândurile cele rele, desfrânările, poftele trupeşti, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, neruşinarea, ochiul viclean, hula, trufia, uşurătatea, toate relele acestea ies dinăuntru şi spurcă pe om. După aceea a plecat de acolo şi s-a dus în ţinutul Tirului şi al Sidonului.

 

articole preluate de pe: doxologia.ro


Sf. Muceniţă Haritina; Sf. Mc. Mamalta

articol: calendar-ortodox.ro

 

Sinaxar 5 Octombrie

 

În această lună, în ziua a cincea, pomenirea Sfintei Muceniţe Haritina.

Sfânta Muceniță Haritina - foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniță Haritina – foto: doxologia.ro

Aceasta a fost pe vremea împăratului Diocleţian si a lui Dometie comitul, slujnica fiind a unui oarecare Claudie, de care aflând comitul că este creştina, a scris stăpânului ei să o trimită la dânsul să-i facă cercetare, căci este creştina şi întoarce pe mulţi la credinţa creştinească. Iar stăpânul său întristându-se s-a îmbrăcat cu sac şi o plângea, iar ea mângâindu-l îi zicea: “Nu te mâhni, domnul meu, ci te bucură, că şi pentru păcatele mele şi pentru ale tale voi fi socotita jertfă bine-primită lui Dumnezeu”. Deci zicând şi el: “Pomeneşte-mă şi pe mine la Cerescul Împărat”, o trimise la comitul, la care sosind şi pe Hristos mărturisind, i-au ras capul, i-au turnat pe cap jăratic de cărbuni aprinşi şi cu frigări de fier înroşite i-au împuns sânii şi coastele, apoi i-au legat o piatra grea şi au aruncat-o în mare şi ieşind vie s-a arătat iarăşi comitului şi mult chinuind-o şi scoţându-i unghiile de la mâini şi de la picioare din rădăcina şi dinţii, şi-a dat duhul la Dumnezeu.

 

Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Metodia din Kimolo.

 

Tot în această zi, Sfânta Muceniţă Mamelhta.

Sfânta Muceniță Mamelta - foto: doxologia.ro

Sfânta Muceniță Mamelta – foto: doxologia.ro

Aceasta a fost din Persida, preoteasă a capiştei Artemidei, având şi sora creştina şi văzu în vis îngerul lui Dumnezeu unde-i arăta tainele creştinilor şi sculându-se cu frică povesti surorii sale. Şi ea o duse la episcop şi botezându-se i se făcu singură soră-sa naşă de a o primi din botez. Pentru care pornindu-se elinii asupră-i cu mânie, o uciseră cu pietre, fiind încă îmbrăcată cu hainele sfântului Botez şi o aruncară într-o groapa adâncă din care abia au putut-o creştinii să o scoată. Iar episcopul, mergând la împăratul Perşilor, a luat stăpânire să strice capiştea Artemidei şi să zidească o biserică în care au pus cinstitele moaşte ale sfintei Muceniţe Mamelhta.

 

Tot în această zi, vedenia lui Cosma Monahul, înfricoşătoare şi folositoare.

În al treisprezecelea an al împărăţiei lui Romano, care ocârmuia cu cucernicie împărăţia romanilor, se afla un oarecare om la Constantinopol, fiind din cei ce slujeau la camera de culcare a lui Alexandru (ce fusese cu puţin mai înainte împărat, care era fiu al lui Vasile Macedon şi frate al lui Leon împăratul), şi din cele mai de casă slugi. Acesta alergând la viaţa călugărească, a ajuns egumen călugărilor, ce se aflau la mănăstirea ce este la apa Sangarului.

Trecând câţiva ani i s-a întâmplat de a căzut într-o boală foarte grea şi a zăcut multă vreme. După cinci luni, într-o zi la trei ceasuri s-a trezit puţintel şi venindu-şi în fire s-a sculat încetişor din pat, şi a şezut sprijinit şi de o parte şi de alta de către cei de casă. Şi aşa şezând îşi ieşi din fire şi era mintea lui dusă cu ochii aţintiţi în sus la podul casei de la trei ceasuri până la al nouălea şi şoptea cu gura cuvinte neîncheiate şi neînţelese, şi întru aceste ceasuri, ce s-au zis mai sus, mai venindu-şi în fire oarecum, ceru de la cei ce erau cu dânsul două bucăţi de pâine uscată, zicând: “Daţi-mi cele două bucăţi de pâine ce am luat de la bătrânul”, şi zicând aceasta îşi băgă mâinile în sân pipăind şi cercând cele ce căuta. Iar un oarecare din cei ce stăteau acolo se ruga să le spună această mare taină, zicându-i: “Spune-ne, părinte, şi nu te îndura a nu ne fi de folos, unde ai fost atâtea ceasuri? Şi la ce vedenie îţi suiseşi gândul? Şi cu cine vorbeai mişcând din buze?” Iar el văzându-i pe ei foarte întristaţi şi plânşi a zis: “Încetaţi fiilor, că de va da Domnul sa îmi viu în fire, voi plini cererea voastră”.

Deci când fu dimineaţa, se strânse la dânsul toata obştea frăţească şi începu el povestea aşa: “De voi vrea să le spun întocmai toate câte una cu gândul meu, părinţilor şi fraţilor, şi să le povestesc cu amănuntul, trece peste mintea şi limba omenească, dar câte voi ţine minte şi voi putea să povestesc, acestea vă voi povesti. Acolo unde şedeam pe patul meu sprijinit de doi fraţi, mi se păru ca vedeam în partea de-a stânga mulţime, de nişte omuleţi neînchipuiţi, cu obraji negri şi negreaţă nu era la toţi într-un fel, ci la unii mai multă şi la alţii mai puţină, şi unii erau cu obrajii schimonosiţi, alţii cu vânătăi la ochi, alţii cruntaţi de sânge, având căutătura groaznică şi sălbatecă şi unii cu buzele umflate, alţii cu buzele vinete, la unii cele de sus, la alţii cele de jos, aceştia dar veneau de se apropiau de patul meu şi se nevoiau sa mă ia de la voi şi întâi văzându-vă ca staţi împrejurul meu, mi se părea ca nu îmi era prea frică, nici nu mă temeam de pornirea lor. Apoi nu ştiu cum am rămas singur de voi şi am fost cuprins de dânşii, şi au cutezat şi m-au luat; deci unii mă trăgeau înainte legat, alţii mă împingeau dinapoi, şi unul de o parte, altul de alta parte mă strângeau tare şi aşa m-au dus la o râpă foarte mare; lăţimea ei nu era mai mult decât o aruncătură de piatră, iar adâncimea până la tartar şi mă trăgeau cu sila la acea râpă. Şi era dinspre acea râpă o cărăruie foarte strâmtă, atât cât nici o urmă de picior nu încăpea, deci pe acea cărăruie strâmtă mă trăgeau şi eu mă lăsam tot spre partea dreaptă, de mă cumpăneam, ca nu cumva să scapăt, ca să cad în acea prăpastie adâncă peste seamă; şi întru acea prăpastie se vedea un râu unde curgea cu mari şiroaie, zgomotoase. Deci trecând cu multă groază acea cărăruie strâmtă, se făcea că mergeam spre partea răsăritului şi aflarăm o poartă mare deschisă la capul acelei prăpăstii. Acolo şedea un om mare ca un uriaş, negru şi groaznic la chip, ai cărui ochi erau strâmbaţi şi foarte mari şi sângeraţi şi lăsau din ei pară de foc multă şi fum din nări, iar limba lui spânzura afară din gură de un cot şi mâna lui dreaptă era de tot seacă, iar cealaltă era umflată, ca un stâlp gol şi foarte întinsă, care apuca pe cei osândiţi de-i arunca în acea prăpastie şi toţi câţi se osândeau întru acea prăpastie, strigau: “Vai, vai!”.

Apropiindu-mă eu de acel om înfricoşător şi groaznic, el striga tare către cei ce mă duceau, zicând: “Acesta este prietenul meu”, tinzându-şi mâna cu poftă să mă apuce. Iar eu, spăimântându-mă de frică, m-am cutremurat şi m-am tras spre sine-mi şi îndată se arătară doi bărbaţi ca şi cum i-ar fi trimis cineva, oameni bătrâni şi cuvioşi, care socoteam să fie Andrei şi Ioan, Sfinţii Apostoli, semuindu-i după chipurile din sfintele icoane. Pe aceştia văzându-i acel scârnav şi groaznic, îndată s-a tras şi s-a ascuns. Deci luându-mă aceşti doi bătrâni şi trecând prin porţile de care am spus mai înainte, şi prin oraşul care era între porţi, am ieşit la un loc şes, unde erau nişte sate frumoase şi trecând până unde se sfârşea acea câmpie, am ieşit la o vale ierboasă cu pajişte foarte frumoasă, care frumuseţe şi darul ce-l avea, este peste putinţă a o povesti şi a o arăta cu cuvintele. Iar în mijlocul ei şedea un bătrân, om foarte vesel şi de cinste, având împrejurul lui mulţime de copii ca nisipul mării. Atunci părăsindu-mă frică, am întrebat cu smerenie pe cei ce mă purtau, cine era bătrânul acela? Şi ce era acea mulţime nenumărată dimprejurul lui? Şi ei ziseră: “Acesta este Avraam şi sânul lui Avraam, de care ai auzit”, şi îndată fiind purtat de ei mă închinai cu plecăciune şi sărutai pe acel ce ziceau ei, ca este Avraam şi iarăşi mergând înainte noi pe cale şi sfârşindu-se valea, am aflat un pomet foarte mare de măslini, care precum mi se pare, erau mai mulţi pomi decât stelele cerului, şi la fiecare pom era ca un cort şi cu pat sub cort şi pe fiecare pat era un om, între care am cunoscut pe mulţi din cei ce se aflau la curtea împărătească şi pe mulţi din oraş şi pe unii din ţărani, încă şi pe unii dintre ai mânăstirii noastre, şi aceştia câţi am cunoscut sunt toţi morţi mai demult.

Cugetând eu să întreb, ce era pometul acela de măslini aşa de mare şi minunat, bătrânii apucară a vorbi înainte de întrebarea mea, zicând: “Ce cugeţi despre acest mare şi prea înfrumuseţat pomet de măslini? Şi care sunt toate câte sunt în el? Acestea sunt acele: “Multe locaşuri la Tine, Doamne, sunt, după vrednicia tuturor împărţite după măsura virtuţii”; şi după măslinişul acela era o cetate, a cărei frumuseţe şi împestritură şi încheietură şi tocmirea zidurilor cu neputinţă este a povesti cineva. Erau douăsprezece rânduri împrejurul a tot zidul, ca douăsprezece brâie din cele douăsprezece pietre scumpe, şi fiecare brâu dintre acestea era întreg făcut dintr-o piatra şi fiecare îşi făcea înconjurarea lui, şi ce pot să zic de netezitura zidului şi de bună alcătuire şi tocmire ce era la toate; şi în zidul acela erau porţi pestriţe, cu aur şi cu argint amestecătură, şi din porţi înăuntru era pardoseală de aur, şi case de aur cu scaune de aur, şi cu mese de aur, şi toată cetatea era plină de lumină nepovestită, plină de miros, plină de bucurie, prin care trecând n-am văzut nici om, nici vită, nici pasăre zburătoare, nici altceva nimic din câte se mişca pe pământ şi în văzduh; iar despre marginea cetăţii aceleia erau zidite curţi minunate împărăteşti, şi la intrarea curţilor era o boltă de lungă cât ai azvârli cu o piatră, şi din marginea bolţii până în cea margine era întinsă o masă de marmură ce se numeşte Romancon, de înaltă cât se rezema omul şi era plină de oaspeţi, ce şedeau, şi toată casa era plină de lumină foarte vie şi de un bun miros şi de daruri, iar în fundul bolţii era o scărişoara învârtită de ieşea într-un foişor fermecător care se vedea de la masă, din care plecându-se şi ivindu-se din afară doi tineri luminaţi la faţă ca fulgerul şi plini de toată strălucirea, ziseră bătrânilor care mă ţineau: “Să şadă şi acesta la masă”, şi îndată cum ziseră au arătat şi locul, la care aducându-mă bătrânii m-au pus, iar el a şezut de o parte. Iar tinerii, au intrat până în casa cea dinăuntru de la fereastra soarelui, şi zăbovindu-se ei, eu mă uitam şi foarte luam aminte la masa aceea şi cunoşteam mulţi prieteni din cei ce şedeau şi din mireni şi din monahii cei din mânăstirea noastră, iar unii erau şi din cei ce se aflau la împărăţie.

Dupa aceea târziu iarăşi venind acei tineri strigară pe cei doi bătrâni, zicându-le: “Ridicaţi-l pe acesta, ca mult îl plâng fiii lui cei duhovniceşti şi împăratului i s-a făcut milă şi vrea să-l lase să petreacă cu monahii în viaţă şi ducându-l pe altă cale, luaţi în locul lui pe monahul Atanasie de la Traian”. Şi îndată luându-mă bătrânii, degrabă am ieşit din bolta şi din cetate şi am mers pe altă cale, aflând şapte iezere pline de munci şi de chinuri, unul era plin de întuneric, altul plin de foc, altul de negura împuţită, altul cu viermi, altele cu alte feluri de munci şi toate erau pline de nenumărată mulţime, care plângea şi se tânguia cu jale. Deci trecând aceste iezere şi puţin loc mai înainte, iarăşi am aflat pe bătrânul acela ce zicea că este Avraam, şi închinându-mă la dânsul iarăşi l-am sărutat, iar el mi-a dat un pahar de aur, plin de vin mai dulce decât mierea, şi trei bucăţi de pâine uscată, din care una o am muiat în vin, precum mi se pare ca o am mâncat şi am băut şi vinul tot, iar celelalte două ce le ceream ieri, le-am băgat în sân; după aceea peste puţin iarăşi am mers la locul acela unde şedea uriaşul acela, ce era peste seamă de grozav, şi obrazul lui asemenea cu noaptea, care văzându-mă scrâşnea din dinţi greu împotriva mea, şi-mi zicea cu mânie şi cu amar: “De aicea mi-ai scăpat, dar de acum înainte nu voi înceta a face tot felul de uneltiri asupra ta şi asupra mânăstirii tale”.

Până aicea, fraţilor au fost câte am cunoscut şi am ţinut minte de v-am spus, iar cum mi-am venit în fire nimic nu ştiu. Deci, trecând vedenia aceasta în acest chip, îndată am trimis la Mânăstirea lui Traian şi au aflat pe monahul Atanasie mort şi-l scoteau din chilie pe patul cel ce poartă morţii. Şi întrebând când a murit, au aflat ca a murit ieri pe la al nouălea ceas, în ziua în care a văzut părintele acesta vedenia şi şi-a venit în fire. Şi peste scurtă vreme s-au făcut aceste două mânăstiri tot una, fiind aproape una de alta, şi până în ziua de astăzi se chivernisesc de un egumen. Şi cârmuindu-se amândouă mânăstirile cu viaţa plăcută lui Dumnezeu, treizeci de ani, de către acest părinte ce a văzut aceasta vedenie, trăind el atâta vreme, mult au sporit aceste mânăstiri, atât cu petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu a monahilor cât şi cu veniturile din toate părţile spre chivernisirea şi hrana lor, întru slava iubitorului de oameni, Dumnezeului nostru. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe: calendar-ortodox.ro


Maine, 6 octombrie, facem pomenirea,

✝ Sfântul Apostol Toma; Sfânta Muceniță Erotiida; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Cea de toți fericită”; Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „Odighitria” de la Xenofont; Ap. Efeseni 1, 1-9; Ev. Marcu 7, 24-30

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Toma este unul din Sfinții Doisprezece Apostoli ai Mântuitorului. El este prăznuit în 6 octombrie și în 30 iunie la Soborul Slăviților și Drept-lăudaților Doisprezece Apostoli ai lui Hristos - foto: doxologia.ro

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Toma este unul din Sfinții Doisprezece Apostoli ai Mântuitorului. El este prăznuit în 6 octombrie și în 30 iunie la Soborul Slăviților și Drept-lăudaților Doisprezece Apostoli ai lui Hristos – foto: doxologia.ro

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Toma este unul din Sfinții Doisprezece Apostoli ai Mântuitorului. El este prăznuit în 6 octombrie și în 30 iunie la Soborul Slăviților și Drept-lăudaților Doisprezece Apostoli ai lui Hristos.

 

Sf. Ap. Toma; Sf. Mc. Erotiida

articol: basilica.ro

5 octombrie 2016

 

Biserica Ortodoxă sărbătorește astăzi pe Sfântul Apostol Toma și pe Sfânta Muceniță Erotiida.

 

Sfântul Apostol Toma s-a născut în cetatea Paneada (numită şi Cezareea lui Filip), din Galileea. Numele de Toma, în limba aramaică, înseamnă geamăn, ca şi cel de Didymos în greacă, fiindu-i adăugat pe lângă numele său de Iuda, primit la tăierea împrejur. El L-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos, a crezut în El şi L-a urmat. Nu era un cărturar, dar el aducea lui Hristos un suflet cinstit şi curajos, care-L putea iubi până la moarte. Drept aceea, a şi fost el ales de Hristos şi numărat între cei doisprezece ucenici ai săi.

Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte despre Toma spunând că, după moartea lui Lazăr, Apostolii Îl roagă pe Mântuitorul să nu se întoarcă în Iudeea, unde, cu puţin mai înainte, fusese ameninţat să fie ucis cu pietre, dar Apostolul Toma arătând ascultare şi dragoste jertfelnică pentru Domnul, zice: „Să mergem să murim şi noi împreună cu El!” (Ioan 11, 16). De asemenea, în seara Cinei celei de Taină, când Iisus spune „Unde Mă duc Eu voi ştiţi; şi ştiţi şi calea”, Apostolul Toma întreabă: „Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti calea?”, iar Iisus îi răspunde: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine!” (Ioan 14, 4-6). Aceeaşi Evanghelie vorbeşte, apoi, de îndoiala lui Toma, de a crede că Domnul a înviat din morţi cu trupul, după ce toţi ceilalţi Apostoli i-au spus că Domnul a fost văzut de ei toţi înviat şi că a vorbit cu ei. Toma, nefiind de faţă în ceasul acela, le-a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Dar, din rânduiala lui Dumnezeu, îndoiala aceasta a lui Toma a dus la sporirea cu şi mai multă putere a credinţei în Învierea lui Hristos. Într-adevăr, după opt zile, ucenicii fiind adunaţi în acelaşi loc şi fiind şi Toma cu ei, S-a arătat iarăşi Domnul înviat şi a zis lui Toma: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). În acest chip, cu şi mai mult temei, s-a propovăduit Învierea Domnului, că El, adică, nu cu alt trup, ci cu acelaşi trup al Său, cu care a pătimit şi a murit, cu acela a şi înviat, deschizând, astfel, lumii şi nouă tuturor, calea mântuirii şi a învierii.

După Înălţarea la cer a Domnului şi după Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli, trăgând la sorţi încotro să propovăduiască fiecare, Sfântului Toma i-a căzut sorţul să meargă în India. Şi, mâhnindu-se el că era trimis la nişte popoare atât de îndepărtate şi sălbatice, i S-a arătat Domnul în vedenie, întărindu-l să îndrăznească şi să nu se teamă, făgăduindu-i că va fi cu el.

În anul 37, la cererea regelui Avgar al V-lea al Edesei, Apostolul Toma a trimis acolo pe Sfântul Tadeu, întrucât el, alături de Apostolul Bartolomeu, a mers spre a evangheliza cetatea Ninivei, din Persia. Apoi, a rânduit Dumnezeu că împăratul indian Gundafor (Gondofares al IV-lea Sases), care stăpânea Imperiul indo-part (în Pakistan şi nord-vestul Indiei), vrând să zidească palate după modelul celor din lumea greco-romană, a trimis pe un negustor, Avan cu numele, ca să caute un meşter iscusit la aceasta. Atunci Domnul Iisus i-a poruncit lui Toma în vedenie să meargă cu Avan în India.

În drum spre India, Sfântul Toma a săvârşit o seamă de minuni, aducând multe suflete la Hristos. Ajungând la curtea împăratului Gundafor, acesta i-a dat mult aur ca să-i construiască palate măreţe, dar Apostolul a împărţit aurul la cei săraci, propovăduind zi de zi Evanghelia. După o vreme, împăratul, văzând că nu s-a zidit nimic, l-a întemniţat pe Apostol şi pe negustorul Avan, cu gând să-i dea la moarte. Dumnezeu a rânduit însă ca fratele împăratului să moară, iar sufletul lui să vadă palatul pe care Toma îl zidise în ceruri, prin milostenie. Apoi sufletul i s-a întors în trup şi a înviat. Atunci a aflat Gundafor că Toma i-a zidit cu adevărat un palat, dar nu pe pământ. Astfel au crezut în Hristos, ei şi mulţime de popor, fiind botezaţi în cetatea Taxila.

Sfântul Apostol Toma a fost adus apoi, în chip minunat, la Ierusalim, acolo unde se adunaseră toţi Apostolii pentru prohodirea Maicii Domnului. Din îngăduinţa lui Dumnezeu, Apostolul Toma a sosit cu trei zile mai târziu. El însă a văzut-o pe Născătoarea de Dumnezeu pe când era ridicată la ceruri cu trupul, primind de la ea, spre încredinţare, cinstitul ei brâu. Ajuns la Ierusalim, Toma a cerut să fie deschis mormântul Preacuratei, care acum era gol, dovedind şi celorlalţi Apostoli mutarea la cer a Preasfintei Fecioare.

Întors în India, Sfântul Toma a mers şi în ţinuturile dinspre miazăzi, ajungând în anul 52 la Muziris, pe coasta de Malabar, săvârşind minuni şi botezând pe mulţi, rânduind preoţi şi întemeind biserici. De acolo a plecat spre coasta de răsărit a Indiei, unde a adus pe mulţi la Hristos, săraci şi bogaţi. Tradiţia creştinilor indieni arată că Apostolul a întreprins o călătorie misionară şi în China, de unde s-a întors la Mylapore, în sud-estul Indiei. În cele din urmă, în anul 70, împăratul Muzdie (Misdeu), mâniat pentru creştinarea soţiei şi a fiului său, a poruncit uciderea Sfântului Toma, în afara cetăţii. Astfel a primit Apostolul moarte martirică, fiind străpuns cu suliţele. Mormântul său de la Mylapore (lângă oraşul Chennai, în sud-estul Indiei) este până astăzi loc de pelerinaj. Cea mai mare parte a moaştelor sale au fost mutate la Edesa Mesopotamiei în anul 232. Astăzi capul Sfântului Toma se află în Mănăstirea ortodoxă din insula Patmos (Grecia), iar alte părţi din moaştele sale se păstrează în oraşul Ortona din Italia. În Biserica Ortodoxă pomenirea sa se face la 6 octombrie şi în prima duminică după Paşti.

articol preluat de pe: basilica.ro


Ap. Efeseni 1, 1-9

Pavel, apostol al lui Iisus Hristos prin voinţa lui Dumnezeu, sfinţilor care sunt în Efes şi credincioşilor întru Hristos Iisus: Har vouă şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Iisus Hristos! Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi, prin Fiul Său cel iubit; întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui, pe care l-a făcut să prisosească în noi, în toată înţelepciunea şi priceperea; făcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotinţă, aşa cum hotărâse în Sine mai înainte.

 

Ev. Marcu 7, 24-30

În vremea aceea a venit Iisus în ţinutul Tirului şi al Sidonului şi, intrând într-o casă, dorea să nu ştie nimeni de El, dar n-a putut să rămână necunoscut. Căci, auzind despre El, o femeie, a cărei fiică avea duh necurat, a venit şi a căzut la picioarele Lui. Iar femeia era din neamul grecilor, din Fenicia Siriei. Ea îl ruga să scoată afară diavolul din fiica ei. Dar Iisus i-a zis: lasă să se sature întâi fiii; căci nu este bine să iei pâinea fiilor şi s-o arunci câinilor. Ea însă, răspunzând, I-a zis: adevărat, Doamne, dar şi câinii mănâncă, sub masă, din fărâmiturile fiilor. Atunci Iisus i-a spus: pentru acest cuvânt, du-te; a ieşit diavolul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar diavolul ieşise.

 

articole preluate de pe: doxologia.ro