Pamfil din Cezareea (240 – 309)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; doxologia.ro

 

Pamfil din Cezareea

Pamfil din Cezareea (n. ca. 240, Beirut – d. 309, Caesarea Maritima) a fost un teolog și traducător creștin, personalitate marcantă din secolul al treilea.

 

Biografie

A urmat cursurile școlii de drept din Beirut, iar mai târziu a preluat funcții administrative în oraș.

Pleacă la Alexandria, spre a se dedica studiului “cuvintelor sfinte”.

Așa cum ne mărturisește Eusebiu, după ce a vândut întreaga sa avere, Pamfil a început să ducă o viață “profetică și plăcută înaintea lui Dumnezeu“.

Pieriu, conducătorul Didaskaleionului și “noul Origen”, devine magistrul lui Pamfil. În Didaskaleion, moștenirea teologică a lui Origen era încă vie.

Se pare că aici se hotărăște Pamfil să meargă pe urmele lui Origen la Cezareea din Palestina, fapt ce s-a petrecut la sfârșitul secolului al IV-lea.

 

Lucrări

În Cezareea, Pamfil s-a îngrijit de moștenirea lui Origen. Fericitul Ieronim și Eusebiu de Cezareea relatează cu predilecție despre activitatea de colecționare a operelor lui Origen întreprinsă de Pamfil și despre hirotonisirea acestuia din urmă ca preot.

Cât de însemnată a fost activitatea lui Pamfil ca dascăl nu reiese destul de clar. Eusebiu însuși se consideră ucenicul lui Pamfil, dacă este să ne luăm după apelativul ce i-a însoțit numele toată viața.

Activitatea științifică a lui Pamfil cuprindea în primul rând copierea lucrărilor lui Origen.

Pe lângă această activitate, este plauzibilă și ipoteza conform căreia Pamfil ar fi redactat împreuna cu Eusebiu unele excerpte din scrierile origeniene.

Mai multe manuscrise dovedesc continuarea activității biblico-critice de către Pamfil: încă aflându-se în închisoare, acesta corecta în colaborare cu un oarecare Antonin textul cărții Estera, așa cum dovedește o notă marginală scrisă de el însuși pe un Codex.

Activitatea de colecționare a literaturii creștine se pare că nu s-a limitat doar la Origen, ci și la alți scriitori ai Bisericii primare, iudei eleniști sau chiar filosofi păgâni.

Biblioteca din Cezareea devenea pentru universul creștin ceea ce reprezenta pentru lumea păgână museion-ul alexandrin.

Iar aceasta și datorită lui Pamfil.

 

Martiriul

De la Eusebiu aflăm și despre martiriul lui Pamfil.

În anul 303 începea persecuția creștinilor sub Diocletian și Maximian. Pamfil este arestat în jurul anului 307.

Eusebiu ne relatează că prefectul orașului, Urbanus, l-a lăsat să “depună o probă a elocinței și a cunoștințelor sale religioase“, provocându-l ulterior la aducerea jertfelor.

Atunci când acesta respinge propunerea, este aruncat în închisoare. Este omorât la 16 februarie 310, sub Firmilian.

 

Apologia lui Origen

Scrierea apologetică a lui Pamfil din Cezareea în favoarea lui Origen este o lucrare de pionierat, deoarece reprezintă prima încercare de acest fel din Biserică.

Din pacate, lucrarea nu s-a păstrat în limba originală (greaca), ci numai în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea, și acesta la rându-i un asiduu defensor al marelui învățat alexandrin.

Această apologie este rodul colaborării dintre Sf. Pamfil și discipolul său Eusebiu din Cezareea; prima carte a fost scrisa de Pamfil, în timp ce urmatoarele cinci, concepute de el, ar fi primit forma finală din partea lui Eusebiu.

În orice caz, cartea întâi a putut fi transmisă sub numele lui Pamfil, independent de celelalte cărți.

Fericitul Ieronim postulează în anul 393 două apologii, atribuind una lui Pamfil, iar pe cealaltă lui Eusebiu.

Când mai târziu Ieronim deține și citește el însuși această operă – undeva în jurul anului 399 – consideră întreaga lucrare în șase capitole ca fiind scrisă de Eusebiu și îl învinuia pe nedrept pe Rufin de publicarea primului capitol al cărții sub numele fals al Sfântului Pamfil.

Referitor la structura și conținutul întregii opere în șase cărți, se pot constata următoarele aspecte:

Eusebiu amintește că în partea a doua erau scrise informații despre viața și opera lui Origen, în timp ce a șasea carte conținea scrisori către episcopul Romei, Fabian, și către alți capi ai Bisericii, scrisori ce tratau subiectul dreptei credințe origeniene.

Ieronim amintește că în cartea a șasea fusese tematizată printre altele și disputa cu Metodius.

Dintr-o notiță a diaconului Rusticus putem conchide că în discuția învățăturilor lui Origen fuseseră invocate și citate din teologii mai vechi.

Apologia inițiala a lui Pamfil și Eusebiu putea avea următoarea structură:

- Scrisoarea introductivă a lui Pamfil

- Cartea I: Apărare împotriva învinuirilor actuale

- Cărțile II-V: Viața și scrierile lui Origen

- Cartea VI: Scrisori ale lui Origen către capii Bisericii, dispute mai noi

- Cuvântul de mulțumire către Origen al lui Grigore Taumaturgul.

Din toată această operă nu s-au păstrat decât prima carte ce conținea scrisoarea introductivă a lui Pamfil și cuvântul de mulțumire al lui Grigorie Taumaturgul – și anume exclusiv în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea.

 

Traduceri în limba română

Sf. Pamfil din Cezareea, “Apologia lui Origen“, în ~, “Apologia lui Origen“, Rufin din Aquileea, “Despre falsificarea cărților lui Origen“, Cuvânt introductiv și posfață: Georg Röwekamp, Traducere din limba latină: Cosmin Daniel Pricop, Editura Herald, Colecția Spiritualitate Creștină, București, 2009, pp. 25-123.

 

Troparul Sfântului Mucenic Pamfil şi al celor împreună cu dânsul

Glasul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

cititi mai mult despre Sf. Sfinţiţi Mc. Pamfil preotul si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pamfil

articol preluat de pe doxologia.ro

 

Sfântul Pamfil era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos.

În Cezareea Palestinei au pătimit pentru Hristos 12 sfinți mucenici care s-au învrednicit de darul proorocesc și apostolesc. Ei au trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian, iar cel întâi, cu numărul și cu rânduiala, era Sfântul Pamfil, presviterul acelei cetăți. El era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valent, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înțelegerea, că deși era bătrân, totuși ascuțit la minte, căci știa pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credință, arzător cu râvnă dreptei credințe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceștia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncați în temniță, au stat într-însa doi ani, până ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.

În acea vreme, fiind izgoniți din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos și osândiți în Cilicia la săparea minelor de aur, niște tineri, frați după trup și după duh, cinci cu numărul, petrecându-i din Egipt până în Cilicia, când se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrând ei pe poarta cetății, i-au întrebat străjerii, cine sunt și de unde vin. Iar ei, netăinuind adevărul, au mărturisit că sunt creștini și patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins și i-au aruncat în temniță ca pe niște tâlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniță pe sfinții tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniți: Pamfil, Valent și Pavel, și i-a pus ighemonul înaintea judecății sale și a păgânului tiran Firmilian.

Ighemonul încerca mai întâi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoșându-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dânșii, care era mai mare de ani, punându-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dânsul și despre prietenii săi că sunt creștini. Apoi, întrebându-i despre nume, cel dintâi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil și al cincilea Daniil. Căci, lepădând acești sfinți tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli și care li se puseseră de închinătorii lor părinți, în locul acelora s-au numit cu nume proorocești, adeverind la arătare că sunt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci și cu numele.

Firmilian, ighemonul, neînțelegând numele celor cinci sfinți, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moștenirea sa netrupească și duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, având în minte cuvântul apostolului către gălăteni: „Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor”. Apoi, de cuvântul cel către Evrei: „V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu și de Ierusalimul cel ceresc”. Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul și în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfânta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea când Adrian, păgânul împărat al Romei, a zidit în locul cetății celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Țiț, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia și a prihănit toate locurile cele sfinte, astupând Mormântul Domnului cu pietre și cu țarină și punând idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decât Elia. Aceasta o făcuse vrând să piardă de pe pământ pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgânii închinători de idoli aproape 200 de ani, până la venirea credinciosului împărat Constantin și a maicii sale Elena.

Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăției lui Dioclețian, când sfântul tânăr îi spunea despre Ierusalim, nu știa unde și care este acea cetate ce se numește Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tânăr, care se chema Ilie, să-i lege mâinile înapoi, să-l spânzure gol și să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul și în ce parte a pământului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creștinilor și nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-și arăta razele întâi.

Astfel grăia sfântul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc și nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînțelegând despre Ierusalimul povestit de el, credea că creștinii și-au zidit undeva acea cetate și voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfântul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creștinească, Ierusalimul. Neputând afla de la dânsul nimic mai mult decât numai mărturisirea numelui lui Hristos și spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfântul tânăr la moarte, tăindu-l cu sabia.

Apoi, muncind asemenea și pe ceilalți tineri: Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil și neauzind altceva de la ei decât ceea ce auzise de la cel dintâi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfântul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul și despre Pavel și, aflând că au fost chinuiți destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ținuți în temniță atâta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecați, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.

Un tânăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpânul său prin curăția sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinților mucenici, a strigăt din popor: „Doresc ca trupurile sfinților să se îngroape în pământ”. Aceasta cu mare glas strigând-o, a ieșit din mulțime și a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetând și aflând că este creștin, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol și să-l bată cumplit. Și a bătut pe sfântul tânăr Porfirie atât de mult, încât tot trupul lui s-a zdrobit de răni și a căzut la pământ, încât se vedeau numai oasele goale și cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stâlp sau piatră nesimțitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mânia și cu cârpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osândit spre ardere.

Înfigând un par și legând pe sfânt de dânsul, a pus lemne împrejur și le-a aprins. Dar, când l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemând în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dându-și sfântul său suflet în mâinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca și stăpânul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceștii cununi, căci Sfântul Pamfil cu soții lui nu erau încă tăiați, când Sfântul Porfirie, sfârșindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoințe, Hristos.

Pe când se ardea Sfântul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaș, anume Selevchie. Acela, după sfârșitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie și, aflându-i încă vii, tocmai când își cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfântului Pamfil despre sfârșitul cel mucenicesc al lui Porfirie și s-a bucurat Sfântul Pamfil, mulțumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinților mucenici, care și-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostașii, văzând aceea și cunoscându-l că este creștin, l-au prins și l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie și pe acela. Deci Sfântul Selevchie, care era din părțile Capadociei, ostaș viteaz și vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creștinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rânduiala ostășească și de cinste și fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncați pe ulițe și se îngrijea de sărmani și de săraci. În acel timp mucenicul, împărtășindu-se cu sfinții mucenici și cu mărturisitorii, s-a dus bucurându-se către Stăpânul Hristos, Domnul.

După Sfântul Selevchie s-a sârguit a se număra în ceata mucenicilor și Sfântul Teodul, bărbat bătrân și frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toți pentru bătrânețile sale, pentru că el a trăit până și-a văzut strănepoții săi. Acela, în taină crezând în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinții mucenici care erau duși la tăiere și l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dânsul lui Hristos Dumnezeul. Văzând aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpânului său că este creștin. Întrebându-l ighemonul și aflând adevărul, s-a mâniat și mai mult asupra lui și a poruncit să-l răstignească pe cruce.

După aceasta Sfântul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca și Sfântul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios și îmbunătățit dar, mergând după o unealtă în Cezareea Palestinei și, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mâncarea câinilor, păsărilor ori fiarelor și, bucurându-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfârșitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieții celei nesfârșite de la Hristos. Ostașii care pândeau de departe și străjuiau trupurile mucenicești, ca să nu fie furate de creștinii cei tăinuiți, văzând pe omul acela străin, căzând pe trupurile cele lepădate și sărutându-le, l-au cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la ighemonul lor.

Ighemonul, după obișnuita cercetare, l-a judecat spre ardere și l-a ars ca și pe Sfântul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci și apostoli, au stat cu proorocii și cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăție, încoronați cu cununile biruinței. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzând paginii că nu se ating de trupurile acelea nici câinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia și să le îngroape. Deci, luându-le credincioșii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.