Duminica aceasta este a doua din perioada liturgică a Triodului şi are ca temă pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie de la Luca 15, 11-32, despre Întoarcerea Fiului risipitor.
În această lună, ziua a şaisprezecea, pomenirea sfinţilor mucenici: Pamfil, Valent, Pavel, Seleuc, Porfiriu, Iulian, Teodul, Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil.
Aceşti măreţi mucenici, în anul al şaselea al prigoanei lui Diocleţian împotriva creştinilor, au fost aduşi la mucenicie, din multe cetăţi şi din felurite chipuri de viaţă, de meşteşuguri şi de dregătorii, uniţi fiind însă numai prin credinţa lui Hristos.
Şi fuseseră prinşi în acest chip: vrând să treacă prin porţile Cezareei şi întrebându-i păzitorii care erau la porţi, cine sunt şi din ce loc vin, ei au răspuns că sunt creştini, şi că patria lor este Ierusalimul cel de sus.
Drept aceia au fost prinşi şi duşi înaintea ighemonului cu toţii: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil; după multe chinuri au primit condamnarea la moarte prin sabie.
O dată cu ei au fost tăiaţi şi Pamfil, Seleuc, Valent şi Pavel; iar Porfiriu cerând trupul lui Pamfil, stăpânul său, a fost prins şi băgat în foc; asemenea şi Iulian, îmbrăţişând trupurile sfinţilor şi sărutându-le, a fost băgat şi el în foc;
iar Teodul, fiind răstignit pe un lemn, şi-a săvârşit în acest chip mucenicia sa.
Sfântul Mucenic Valent a fost diacon şi cunoştea pe de rost Sfânta Scriptură. Slujea la Ierusalim în Biserica unde a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici cei din Martiropole, şi a preacuviosului Maruta, cel ce a făcut cetatea pe numele mucenicilor.
Acest cuvios Maruta a fost episcop.
El a fost trimis de împăratul Teodosie, sol către împăratul perşilor.
Pentru prisosul bunătăţii sale, de mare cinste învrednicindu-se la perşi, mai vârtos şi din aceea că a izbăvit pe fiica împăratului ce era ţinută de un duh viclean, a cerut moaştele sfinţilor ce suferiseră mucenicia în Persia.
Şi zidind cetate în numele lor, a pus moaştele într-însa; iar după câţiva ani de la aceasta, a adormit şi el în ziua în care se făcea pomenirea sfinţirii cetăţii acesteia. Pentru aceasta şi prăznuirea sa se face împreună cu mucenicii.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Flavian.
Acest cuvios părinte al nostru Flavian, ducându-se pe vârful unui munte şi făcându-şi o chilioară, s-a închis într-însa.
Şi a petrecut acolo şaizeci de ani, fără să vorbească cu cineva şi fără să fie văzut de cineva; şi plecându-şi cugetul în inima sa, gândea la Dumnezeu şi de la El lua toată mângâierea, după proorocia ce zice: “Dasfătează-te în Domnul, şi-ţi va da ţie cererile inimii tale“.
Printr-o deschizătură mică într-unul din pereţii chiliei sale scotea afară mâna şi primea hrana ce i se aducea; însă ca să nu fie văzut de cei din afară, locul pe unde scotea mâna afară era săpat ca un arc de cerc.
Hrana lui era legumele muiate, pe care le mânca o dată pe săptămână.
În asemenea chip vieţuind fericitul, toţi cei şaizeci de ani nu şi-a schimbat nicidecum hrana, nici această înaltă petrecere a sa.
Prin aceasta s-a îmbogăţit de la Dumnezeu cu darul minunilor şi al tămăduirilor.
Astfel petrecându-şi viaţa sa fericitul, a schimbat această vremelnică viaţă plină de osteneli cu viaţa veşnică şi fericită, întru care acum se veseleşte.
Acest sfânt a fost preot al sfintei Biserici din Constantinopol; şi pentru multa sa înfrânare şi îmbunătăţită petrecere, cu voinţa lui Dumnezeu şi cu alegerea împăratului, a Senatului şi a Sfântului Sinod a fost hirotonit patriarh al acestei Biserici.
Iar prin îngăduinţa lui Dumnezeu, a fost scos de ereticul Dioscor şi cei de un cuget cu el, după ce ţinuse patriarhia un an şi zece luni şi a fost trimis în surghiun.
Şi multe chinuri suferind pentru credinţa ortodoxă şi căzând în boală, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului cuvios şi mucenic Romano cel din Carpenisia, care mărturisind în Constantinopol, la anul 1694, prin sabie s-a săvârşit.
Acest sfânt neomartir a fost ucenic al Sfântului Acachie Kavsokalivitul, iar viaţa lui este scrisă pe larg în Viaţa cuviosului Părintelui nostru Acachie Kasokalivitul şi Athonitul.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Sfântul Mucenic Pamfil preotul (Pamfil din Cezareea, n. ca. 240, Beirut – d. 309, Caesarea Maritima) a fost un teolog și traducător creștin, personalitate marcantă din secolul al treilea.
A urmat cursurile școlii de drept din Beirut, iar mai târziu a preluat funcții administrative în oraș.
Pleacă la Alexandria, spre a se dedica studiului “cuvintelor sfinte”.
Așa cum ne mărturisește Eusebiu, după ce a vândut întreaga sa avere, Pamfil a început să ducă o viață “profetică și plăcută înaintea lui Dumnezeu“.
Pieriu, conducătorul Didaskaleionului și “noul Origen”, devine magistrul lui Pamfil.
În Didaskaleion, moștenirea teologică a lui Origen era încă vie.
Se pare că aici se hotărăște Pamfil să meargă pe urmele lui Origen la Cezareea din Palestina, fapt ce s-a petrecut la sfârșitul secolului al IV-lea.
Lucrări
În Cezareea, Pamfil s-a îngrijit de moștenirea lui Origen.
Fericitul Ieronim și Eusebiu de Cezareea relatează cu predilecție despre activitatea de colecționare a operelor lui Origen întreprinsă de Pamfil și despre hirotonisirea acestuia din urmă ca preot.
Cât de însemnată a fost activitatea lui Pamfil ca dascăl nu reiese destul de clar.
Eusebiu însuși se consideră ucenicul lui Pamfil, dacă este să ne luăm după apelativul ce i-a însoțit numele toată viața.
Activitatea științifică a lui Pamfil cuprindea în primul rând copierea lucrărilor lui Origen.
Pe lângă această activitate, este plauzibilă și ipoteza conform căreia Pamfil ar fi redactat împreuna cu Eusebiu unele excerpte din scrierile origeniene.
Mai multe manuscrise dovedesc continuarea activității biblico-critice de către Pamfil: încă aflându-se în închisoare, acesta corecta în colaborare cu un oarecare Antonin textul cărții Estera, așa cum dovedește o notă marginală scrisă de el însuși pe un Codex.
Activitatea de colecționare a literaturii creștine se pare că nu s-a limitat doar la Origen, ci și la alți scriitori ai Bisericii primare, iudei eleniști sau chiar filosofi păgâni.
Biblioteca din Cezareea devenea pentru universul creștin ceea ce reprezenta pentru lumea păgână museion-ul alexandrin.
Iar aceasta și datorită lui Pamfil.
Pamfil a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi şi o şcoală în care se studia Sfânta Scriptură, pe care a copiat-o de mai multe ori şi a răspândit-o în dar multor credincioşi. (ziarullumina.ro)
Totodată, a întemeiat şi o şcoală publică pentru învăţarea Sfintelor Scripturi. (basilica.ro)
Martiriul
De la Eusebiu aflăm și despre martiriul lui Pamfil.
În anul 303 începea persecuția creștinilor sub Diocletian și Maximian. Pamfil este arestat în jurul anului 307.
Eusebiu ne relatează că prefectul orașului, Urbanus, l-a lăsat să “depună o probă a elocinței și a cunoștințelor sale religioase“, provocându-l ulterior la aducerea jertfelor.
Atunci când acesta respinge propunerea, este aruncat în închisoare.
A fost omorât la 16 februarie 310, sub Firmilian.
Faima credinţei şi a înţelepciunii sale ajungând pretutindeni, şi-a atras mânia lui Urban, cârmuitorul Palestinei, care l-a închis şi l-a chinuit în temniţă timp de doi ani. Şi urmaşul lui Urban, Firmilian, i-a chinuit pe Pamfil şi pe cei care erau cu dânsul: diaconul Valent din Ierusalim, un bătrân înţelept care ştia pe de rost Sfânta Scriptură şi Pavel din Iamnia Palestinei. Alături de ei au fost aruncaţi în temniţă şi cinci tineri creştini din Egipt: Ilie, Ieremia, Isaia, Samuil şi Daniil. Au fost prinşi atunci şi Porfirie, slujitorul Sfântului Pamfil, ostaşul Seleuc şi sclavul Teodul. Cu toţii au primit cununa muceniciei pentru curajul mărturisirii credinţei celei adevărate în Mântuitorul Iisus Hristos, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Tot în acea vreme a pătimit şi un oarecare Iulian, care era din Capadocia. El venind în Cezareea Palestinei a văzut trupurile mucenicilor aruncate afară din cetate spre mâncare fiarelor sălbatice. Atunci, Iulian, plin de milă şi de râvnă duhovnicească, le-a îmbrăţişat şi le-a sărutat cu evlavie. Pentru aceasta a fost prins şi osândit să fie şi el omorât, fiind ars de viu. (ziarullumina.ro)
Pamfil din Cezareea (240 – 309) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Apologia lui Origen
Scrierea apologetică a lui Pamfil din Cezareea în favoarea lui Origen este o lucrare de pionierat, deoarece reprezintă prima încercare de acest fel din Biserică.
Din pacate, lucrarea nu s-a păstrat în limba originală (greaca), ci numai în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea, și acesta la rându-i un asiduu defensor al marelui învățat alexandrin.
Această apologie este rodul colaborării dintre Sf. Pamfil și discipolul său Eusebiu din Cezareea; prima carte a fost scrisa de Pamfil, în timp ce urmatoarele cinci, concepute de el, ar fi primit forma finală din partea lui Eusebiu.
În orice caz, cartea întâi a putut fi transmisă sub numele lui Pamfil, independent de celelalte cărți.
Fericitul Ieronim postulează în anul 393 două apologii, atribuind una lui Pamfil, iar pe cealaltă lui Eusebiu.
Când mai târziu Ieronim deține și citește el însuși această operă – undeva în jurul anului 399 – consideră întreaga lucrare în șase capitole ca fiind scrisă de Eusebiu și îl învinuia pe nedrept pe Rufin de publicarea primului capitol al cărții sub numele fals al Sfântului Pamfil.
Referitor la structura și conținutul întregii opere în șase cărți, se pot constata următoarele aspecte:
Eusebiu amintește că în partea a doua erau scrise informații despre viața și opera lui Origen, în timp ce a șasea carte conținea scrisori către episcopul Romei, Fabian, și către alți capi ai Bisericii, scrisori ce tratau subiectul dreptei credințe origeniene.
Ieronim amintește că în cartea a șasea fusese tematizată printre altele și disputa cu Metodius.
Dintr-o notiță a diaconului Rusticus putem conchide că în discuția învățăturilor lui Origen fuseseră invocate și citate din teologii mai vechi.
Apologia inițiala a lui Pamfil și Eusebiu putea avea următoarea structură:
- Scrisoarea introductivă a lui Pamfil
- Cartea I: Apărare împotriva învinuirilor actuale
- Cărțile II-V: Viața și scrierile lui Origen
- Cartea VI: Scrisori ale lui Origen către capii Bisericii, dispute mai noi
Din toată această operă nu s-au păstrat decât prima carte ce conținea scrisoarea introductivă a lui Pamfil și cuvântul de mulțumire al lui Grigorie Taumaturgul – și anume exclusiv în traducerea latină a lui Rufin din Aquileea.
Traduceri în limba română
Sf. Pamfil din Cezareea, “Apologia lui Origen“, în ~, “Apologia lui Origen“, Rufin din Aquileea, “Despre falsificarea cărților lui Origen“, Cuvânt introductiv și posfață: Georg Röwekamp, Traducere din limba latină: Cosmin Daniel Pricop, Editura Herald, Colecția Spiritualitate Creștină, București, 2009, pp. 25-123.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Pamfil şi al celor împreună cu dânsul
Glasul al 4-lea
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Pamfil era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos.
În Cezareea Palestinei au pătimit pentru Hristos 12 sfinți mucenici care s-au învrednicit de darul proorocesc și apostolesc. Ei au trăit pe vremea împărăției lui Dioclețian, iar cel întâi, cu numărul și cu rânduiala, era Sfântul Pamfil, presviterul acelei cetăți. El era de neam din Beirut, deprins din tinerețe cu înțelepciunea cea din afară, plin de duhovnicească filosofie, deosebit prin viața îmbunătățită și slăvit prin mărturisirea Domnului Hristos. Al doilea a fost Valent, diaconul bisericii Eliei, bărbat cinstit cu înțelegerea, că deși era bătrân, totuși ascuțit la minte, căci știa pe de rost dumnezeiasca Scriptură. Al treilea era Pavel, cel fierbinte în credință, arzător cu râvnă dreptei credințe. El era din cetatea ce se numea Iamnia, care mai înainte suferise pentru Hristos arderea focului. Aceștia trei, după diferitele munci ce au suferit pentru Hristos de la ighemonul Urban, fiind aruncați în temniță, au stat într-însa doi ani, până ce a luat ighemonia Firmilian, care a urmat după Urban.
În acea vreme, fiind izgoniți din Egipt 130 de mărturisitori ai lui Hristos și osândiți în Cilicia la săparea minelor de aur, niște tineri, frați după trup și după duh, cinci cu numărul, petrecându-i din Egipt până în Cilicia, când se întorceau în patria lor, au venit în cetatea Cesareei, că pe acolo le era calea. Intrând ei pe poarta cetății, i-au întrebat străjerii, cine sunt și de unde vin. Iar ei, netăinuind adevărul, au mărturisit că sunt creștini și patria lor este Ierusalimul de sus. Deci i-au prins și i-au aruncat în temniță ca pe niște tâlhari. A doua zi, care era în 16 februarie, au scos din temniță pe sfinții tineri din Egipt, cinci la număr, împreună cu mărturisitorii lui Hristos cei mai înainte pomeniți: Pamfil, Valent și Pavel, și i-a pus ighemonul înaintea judecății sale și a păgânului tiran Firmilian.
Ighemonul încerca mai întâi să biruiască pe tinerii cei din Egipt, înfricoșându-i cu diferite munci; iar pe unul dintre dânșii, care era mai mare de ani, punându-l în mijloc îl întreba cine este. El răspunse cu îndrăzneală despre dânsul și despre prietenii săi că sunt creștini. Apoi, întrebându-i despre nume, cel dintâi se numea Ilie, al doilea Ieremia, al treilea Isaia, al patrulea Samuil și al cincilea Daniil. Căci, lepădând acești sfinți tineri numele cele necurate, luate de la închinătorii de idoli și care li se puseseră de închinătorii lor părinți, în locul acelora s-au numit cu nume proorocești, adeverind la arătare că sunt robi ai lui Dumnezeu, nu numai cu lucrurile, ci și cu numele.
Firmilian, ighemonul, neînțelegând numele celor cinci sfinți, îi întreba de patria lor. Ilie spunea de moștenirea sa netrupească și duhovnicească, adică de Ierusalimul de sus, având în minte cuvântul apostolului către gălăteni: „Ierusalimul de sus este liber, acela este maică tuturor”. Apoi, de cuvântul cel către Evrei: „V-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu și de Ierusalimul cel ceresc”. Ighemonul Firmilian nu pricepea ce este Ierusalimul și în ce parte se află, pentru că în vremurile acelea sfânta cetate nu se mai numea Ierusalim, ci Elia. Aceasta, din vremea când Adrian, păgânul împărat al Romei, a zidit în locul cetății celei preafrumoase a Ierusalimului, risipită de Țiț, o altă cetate în acel loc, în numele său, pentru că el se numea Elie Adrian. Deci, în locul Ierusalimului, s-a numit cetatea Elia și a prihănit toate locurile cele sfinte, astupând Mormântul Domnului cu pietre și cu țarină și punând idoli pretutindeni, apoi a poruncit să nu îndrăznească nimeni să numească cetatea într-alt chip, decât Elia. Aceasta o făcuse vrând să piardă de pe pământ pomenirea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Ierusalimul a fost în uitare la păgânii închinători de idoli aproape 200 de ani, până la venirea credinciosului împărat Constantin și a maicii sale Elena.
Firmilian ighemonul, care era în Palestina pe vremea împărăției lui Dioclețian, când sfântul tânăr îi spunea despre Ierusalim, nu știa unde și care este acea cetate ce se numește Ierusalim. Atunci a poruncit ca acelui fecior tânăr, care se chema Ilie, să-i lege mâinile înapoi, să-l spânzure gol și să-l bată cumplit, ca să spună cu adevărat care este acea cetate Ierusalimul și în ce parte a pământului se află. Dar el le spunea că Ierusalimul este patrie numai a creștinilor și nimeni altul nu poate să aibă parte într-însa; iar acea cetate este la răsărit, unde soarele începe a-și arăta razele întâi.
Astfel grăia sfântul despre Ierusalimul cel de sus, cel duhovnicesc și nu băga în seamă muncile, fiind ca fără trup. Ighemonul, neînțelegând despre Ierusalimul povestit de el, credea că creștinii și-au zidit undeva acea cetate și voiesc să se împotrivească romanilor. De aceea chinuia mai cu amar pe Sfântul Ilie, ca să spună cu adevărat unde este zidită acea cetate creștinească, Ierusalimul. Neputând afla de la dânsul nimic mai mult decât numai mărturisirea numelui lui Hristos și spunerea despre Ierusalimul cel de sus, a condamnat pe sfântul tânăr la moarte, tăindu-l cu sabia.
Apoi, muncind asemenea și pe ceilalți tineri: Ieremia, Isaia, Samuil și Daniil și neauzind altceva de la ei decât ceea ce auzise de la cel dintâi, i-a judecat să-i ucidă cu sabia. Apoi a întrebat despre Sfântul Pamfil presviterul, despre Valent diaconul și despre Pavel și, aflând că au fost chinuiți destul, mai înainte cu doi ani de către ighemonul Urban, care fusese înaintea lui, fiind ținuți în temniță atâta vreme, n-a voit să-i chinuiască mai mult, ci numai i-a întrebat dacă vor a se supune la împărăteasca poruncă. Dar, fiind neînduplecați, i-a judecat asemenea la tăiere cu sabia.
Un tânăr oarecare din slugile lui Pamfil, anume Porfirie, care era de 18 ani, fiind foarte mult iubit de stăpânul său prin curăția sa, auzind de răspunsul de moarte ce s-a dat asupra sfinților mucenici, a strigăt din popor: „Doresc ca trupurile sfinților să se îngroape în pământ”. Aceasta cu mare glas strigând-o, a ieșit din mulțime și a stat înaintea ighemonului. Acesta, cercetând și aflând că este creștin, a poruncit ca îndată să-l spânzure gol și să-l bată cumplit. Și a bătut pe sfântul tânăr Porfirie atât de mult, încât tot trupul lui s-a zdrobit de răni și a căzut la pământ, încât se vedeau numai oasele goale și cele dinăuntru ale lui. Iar el, într-un chin ca acela, era ca un stâlp sau piatră nesimțitoare, fără de glas, pentru că n-a arătat nerăbdare, n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea ca un zid. Pentru acest lucru tiranul mai mult se mânia și cu cârpe aspre de păr a poruncit să-i frece rănile, apoi l-a osândit spre ardere.
Înfigând un par și legând pe sfânt de dânsul, a pus lemne împrejur și le-a aprins. Dar, când l-a împresurat focul, mucenicul a strigat cu glas mare, chemând în ajutor pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După aceea a tăcut, dându-și sfântul său suflet în mâinile Domnului. El a răbdat pătimirea ca și stăpânul său, ba încă l-a întrecut în primirea muceniceștii cununi, căci Sfântul Pamfil cu soții lui nu erau încă tăiați, când Sfântul Porfirie, sfârșindu-se în văpaia focului, s-a dus către începătorul de nevoințe, Hristos.
Pe când se ardea Sfântul Porfirie, se afla acolo în popor un bărbat dreptcredincios, care altădată a fost ostaș, anume Selevchie. Acela, după sfârșitul lui Porfirie, a alergat în urma ucenicilor celor ce se duceau la tăiere de sabie și, aflându-i încă vii, tocmai când își cereau de la călăi vreme de rugăciune, a spus Sfântului Pamfil despre sfârșitul cel mucenicesc al lui Porfirie și s-a bucurat Sfântul Pamfil, mulțumind lui Dumnezeu. Iar Selevchie dădea închinăciunea sa cea mai de pe urmă sfinților mucenici, care și-au plecat sub sabie capetele lor. Iar ostașii, văzând aceea și cunoscându-l că este creștin, l-au prins și l-au dus la ighemon, iar acesta a poruncit ca îndată să-l taie și pe acela. Deci Sfântul Selevchie, care era din părțile Capadociei, ostaș viteaz și vestit în cetele Romei, care la începutul prigoanei contra creștinilor a mărturisit pe Hristos, a fost bătut foarte mult. Apoi, lipsindu-se de rânduiala ostășească și de cinste și fiind izgonit din cetatea sa, slujea bolnavilor celor aruncați pe ulițe și se îngrijea de sărmani și de săraci. În acel timp mucenicul, împărtășindu-se cu sfinții mucenici și cu mărturisitorii, s-a dus bucurându-se către Stăpânul Hristos, Domnul.
După Sfântul Selevchie s-a sârguit a se număra în ceata mucenicilor și Sfântul Teodul, bărbat bătrân și frumos la chip, unul din casnicii ighemonului Firmilian, care era cinstit de toți pentru bătrânețile sale, pentru că el a trăit până și-a văzut strănepoții săi. Acela, în taină crezând în Hristos, s-a apropiat de unul din sfinții mucenici care erau duși la tăiere și l-a sărutat, poftindu-l să se roage pentru dânsul lui Hristos Dumnezeul. Văzând aceasta, una dintre slugile ighemonului a clevetit pe Teodul stăpânului său că este creștin. Întrebându-l ighemonul și aflând adevărul, s-a mâniat și mai mult asupra lui și a poruncit să-l răstignească pe cruce.
După aceasta Sfântul Iulian a împlinit ceata celor doisprezece. Acesta, ca și Sfântul Selevchie, era din Capadocia, bărbat credincios și îmbunătățit dar, mergând după o unealtă în Cezareea Palestinei și, apropiindu-se, a văzut aruncate afară din cetate trupurile mucenicilor, spre mâncarea câinilor, păsărilor ori fiarelor și, bucurându-se cu duhul, săruta mădularele lor cele ce au pătimit pentru Hristos, fericind sfârșitul lor mucenicesc, prin care s-au învrednicit vieții celei nesfârșite de la Hristos. Ostașii care pândeau de departe și străjuiau trupurile mucenicești, ca să nu fie furate de creștinii cei tăinuiți, văzând pe omul acela străin, căzând pe trupurile cele lepădate și sărutându-le, l-au cunoscut că este creștin. Deci, l-au prins și l-au dus la ighemonul lor.
Ighemonul, după obișnuita cercetare, l-a judecat spre ardere și l-a ars ca și pe Sfântul Porfirie. Astfel, cei 12 mucenici, întocmai ca cei 12 prooroci și apostoli, au stat cu proorocii și cu apostolii înaintea lui Hristos Domnul, întru cereasca împărăție, încoronați cu cununile biruinței. Iar trupurile mucenicilor, cele aruncate afară din cetate, au zăcut acolo patru zile. Văzând paginii că nu se ating de trupurile acelea nici câinii, nici păsările, nici fiarele, au poruncit ca să le ia și să le îngroape. Deci, luându-le credincioșii, le-au îngropat cu cinste, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.
Părintele nostru în rând cu sfinții Flavian Mărturisitorul (numit și Phlabianus) a fost Patriarh al Constantinopolului din 446 până în 449.
Sfântul Flavian Mărturisitorul este pomenit de Biserica Ortodoxă la 16 februarie.
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Flavian a devenit patriarh după moartea sfântului patriarh Proclu, într-o perioadă de tulburări și erezii care amenințau unitatea Bisericii.
În anul 448, Sfântul Flavian a convocat un sinod local la Constantinopol pentru a examina erezia lui Eutihie, care admitea doar o fire (cea divină) a Domnului Iisus Hristos.
Persistând în eroarea sa, ereticul Eutihie a fost excomunicat de Biserică și privat de demnitățile sale.
Totuși, Eutihie avea un protector puternic în persoana lui Hrisafie, un eunuc apropiat împăratului Teodosie al II-lea.
Prin intrigi, Hrisafie l-a adus pe patriarhul Dioscor al Alexandriei de partea lui Eutihie și a primit permisiunea împăratului să convoace ceea ce se va numi „Sinodul tâlhăresc de la Efes”.
Dioscor a prezidat acest sinod, obținând achitarea lui Eutihie și demiterea Patriarhului Flavian prin amenințări și presiuni.
Sfântul Flavian a fost bătut cu cruzime în timpul lucrărilor acestui sinod de către niște călugări obraznici conduși de un anume Barsum.
Chiar și președintele sinodului, Dioscor a luat parte la această bătaie.
După aceasta, Sfântul Flavian a fost pus în lanțuri și a fost condamnat la exil în Efes.
Sinodul l-a reabilitat pe Eutihie.
Flavian a murit curând după acestea, în 11 august 449, din cauza rănilor primite.
Papa Leon cel Mare, ai cărui delegați au fost ignorați în timpul sinodului, a protestat și a declarat nule deciziile sinodului.
În curând, intrigile lui Hrisafie au fost dezvăluite.
Moartea subită a împăratului Teodosie, în 28 iulie 450 a readus-o pe sora sa, Pulcheria, pe tronul imperial, ea căsătorindu-se cu generalul Marcian care a devenit astfel împărat.
Prin eforturile împărătesei, moaștele sfântului Patriarh Flavian au fost transferate cu mare pompă de la Efes la Constantinopol.
Sinodul de la Calcedon, convocat în 451, l-a condamnat pe Eutihie, a confirmat Tomosul Papei Leon și l-a canonizat pe Flavian ca mucenic.
Viața Sfântul Ierarh Flavian, Arhiepiscopul Constantinopolului
Sf. Ier. Flavian, arhiepiscopul Constantinopolului (†449) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. El a fost contemporanul Sfântului Leon Papa Romei și a luptat și el cu hotărâre contra ereziei lui Eutihie și Dioscor. Dar el nu a mai trăit să vadă și triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451 pentru că, înainte de acela, la sinodul nelegiuit de la Efes din 431, el a fost bătut cu sălbăticie și călcat în picioare, de unde, după trei zile, i s-a tras și moartea.
Sfântul Ierarh Flavian a fost un mare ostaș al Împăratului Hristos și viteaz apărător și mărturisitor al Ortodoxiei.
Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o grevă a muncitorilor feroviari care a avut loc la Atelierele Grivița din București, la 16 februarie 1933. Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu.
Vasile Roaită (n. 1914 – d. 16 februarie 1933, București) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Contextul istoric și economic
În 1932, Guvernul român a impus o serie de măsuri nepopulare pentru a face față marii crize economice, începută în 1929. Cea mai importantă măsură a fost introducerea „Curbelor de sacrificiu“, prin care întreprinderile industriale au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpete“, ceea ce a provocat reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai daca lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani.
Când s-a declanșat greva muncitorilor curățitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate a lansat un apel la solidaritate. Conflictul de muncă de la Atelierele Grivița a fost organizat de sindicat și a pornit ca o „grevă demonstrativă”.
Greva
În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul.
Pe fondul tratativelor sindicale, grupul de agenți comuniști au provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-au atacat pe muncitorii sindicaliști. Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”.
În jurul orei 16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor”. Ziarul Scânteia relata că „La București armata și poliția nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Totuși, grupul comunist a încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului din partea forțelor de ordine.
Au apărut instigările, inspirate de modelul diversiunii sovietice: zvonul că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; apariția la poarta Atelierelor a două femei disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță. Niciodată nu se dădeau nume precise și nu era identificat locul de muncă al victimei. Acești „eroi” nu s-au regăsit pe nicio ierarhie a PCR, ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.
Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie a plecat la Direcția generală. Vreo 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.
Înăbușirea grevei
A doua zi, pe 16 februarie, forțele de ordine (Armata și Jandarmeria) au primit ordin să tragă. Pe la șase fără un sfert, au început sa tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu), printre ei a fost și Vasile Roaită, ucenic în ultimul an la căldărărie (cazangerie). El nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi. Ulterior, propaganda comunistă l-a transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare.
S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru.
Oliviu Beldeanu (16 februarie 1924, Dej – 18 februarie 1960, Jilava) a fost un activist anticomunist român, inițiatorul și conducătorul acțiunii de ocupare a legației Republicii Populare Române din Elveția, acțiune cunoscută ca Incidentul de la Berna.
Tinerețea
Oliviu Beldeanu s-a născut în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.
În 1949, Beldeanu a reușit să părăsească România, traversând granița în Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.
În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. A trecut în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.
Incidentul de la Berna
Împreună cu patru prieteni, Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină, Beldeanu a organizat în 1955 atacarea și ocuparea legației Republicii Populare Române (14 – 16 februarie) din Berna. În timpul acțiunii a fost grav rănit șoferul ambasadei, care avea să moară mai târziu la spital. Cei cinci au cerut eliberarea unor deținuți politici (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu). După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.
Oliviu Beldeanu a fost arestat, judecat și condamnat de autoritățile elvețiene la 4 ani de închisoare. Avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957.
Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea: „Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.
Arestarea și condamnarea
Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.
Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI.
Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior. Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte.
Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.
Incidentul de la Berna a fost reprezentat de o scurtă ocupare a legației României Populare din Berna, Elveția, de un grup de emigranți români, care se opuneau regimului comunist. Evenimentul s-a petrecut între 14 – 16 februarie 1955.
Istoric
Atacul a fost plănuit de Oliviu Beldeanu. Oliviu Beldeanu s-a născut la 16 februarie 1924, în orașul Dej, în familia lui Oliver și Maria Beldeanu, proprietari de cinematograf și restaurant. La 15 ani, Beldeanu a devenit membru al organizație de tineret Frunză Verde, organizație asociată de comuniști cu mișcarea fascistă Garda de Fier. A urmat cursurile Facultății de Arte Frumoase din București și a devenit sculptor. Despre el, autoritățile comuniste aveau să noteze într-un raport că „era conducător al organizației de tineret PNȚ”. După venirea la putere a comuniștilor, ambii părinți au fost închiși pentru propagandă în favoarea Partidului Național Țărănesc.
După al doilea război mondial, Beldeanu s-a alăturat mișcării anticomuniste românești. În 1949 a reușit să fugă din țară prin Republica Populară Federativă Iugoslavia, pentru a se reîntoarce după numai câteva luni, după cum se spune, ca agent al UDBA (serviciile iugoslvave de securitate). Despre el s-a afirmat că, atâta vreme cât a stat în străinătate, a colaborat cu mai multe servicii de informații, cu Securitatea iugoslavă dar și cu serviciile de informații americane și britanice.
În Iugoslavia i-a cunoscut pe Ioan Chirilă și Dumitru Ochiu, viitorii membri ai „grupului Beldeanu”. În 1951, Beldeanu a ajuns în Italia, unde a muncit în portul Triest ca hamal și pentru Agenția de presă Foreign News Service în funcția de corespondent. A părăsit Triest în 1953 împreună cu Ioan Chirilă și s-a stabilit pentru un timp la München, după care s-a mutat la Konstanz. Aici, împreună cu prietenii săi Teodor Ciochină și Ioan Chirilă, s-a angajat la unitatea militară auxiliară de pe lângă trupele franceze de ocupație din Germania de Vest.
În 1954, Beldeanu a început să pregătească asaltul asupra legației României: el a călătorit de mai multe ori în Elveția, a făcut rost de armele și sculele de care considera că va avea nevoie și a organizat ședințe de antrenament cu ceilalți membri ai grupului, (Ion Chirilă, Stan Codrescu, Dumitru Ochiu și Tudor Ciochină).
În dimineața zilei de 15 februarie 1955, grupul s-a deplasat de la Konstanz la Berna, iar doi dintre membrii săi au intrat în apartamentul șoferului legației, unde au găsit-o numai pe soția acestuia. După aceasta, membrii grupului au trecut la cercetarea discretă a documentelor din ambasadă.
Atașatul Miron, secretarul Sandru și “șoferul” Șețu s-au deplasat în după amiaza zilei de 14 februarie 1955 la Zürich pentru a prelua curierul diplomatic, sosit din România cu trenul Arlberg-Express. Acești funcționari ai legației s-au întors la Berna la 15 februarie, oraele 01:30. Șandru, Miron și Șețu au remis curierul diplomatic însărcinatului cu afaceri al RPR, Stoffel.
Zece minute mai târziu, secretarul Șandru s-a reîntors la apartamentul său de la reprezentanța comercială a RPR (din Brunnadernstrasse), însoțit de “șoferul” Șețu, după care acesta a revenit apoi singur la sediul legației (Schlösslistrasse), pe la ora două dimineața. Atunci, “șoferul” Aurel Șețu, (presupus agent al Securității) a fost somat de Stan Codrescu, de santinelă în acel moment împreună cu Ochiu; el nu a răspuns somației.
Apoi, s-a reîntors spre mașina (Buick) parcată în curtea legației, moment în care Codrescu a deschis focul. Nu se știe din ce motive, rănitul a ajuns la spital numai șase ore mai târziu, când nu s-a mai putut face nimic pentru el. A murit la Inselspital din Berna în jurul orei 10. După focurile de armă, o parte din funcționarii legației au reușit să fugă din clădire.
A fost anunțată poliția elvețiană, clădirea legației fiind încercuită, dar nu s-a declanșat nicio intervenție în forță. Grupul atacatorilor a cerut eliberarea din închisoare a mai multor personalități române (generalul Aurel Aldea, episcopul unit Ioan Suciu, fostul redactor al ziarului țărănist, Anton I. Mureșanu, liderii țărăniști Ilie Lazăr și Dinu Brătianu).
În noaptea de 15-16 februarie, Dumitru Ochiu a părăsit clădirea ambasadei, ducând cu el un număr de documente diplomatice, dar a fost imediat arestat de poliția elvețiană. După 40 de ore, „grupul Beldeanu” s-a predat, oferind poliției elvețiene o serie de documente ale legației, care se pare că puneau autoritățile comuniste din România într-o situație delicată.
Apoi, poliția elvețiană a restituit imediat documentele furate. De aceea s-au născut zvonuri despre conținutul acestora. Agenția de presă “Globe Press” a susținut că Aurel Șețu era de fapt capul legației și un ofițer înalt al Securității și că documentele furate erau mesaje cifrate pentru Moscova. Însă, după cum poliția din Berna a reușit să demonstreze, informațiile acelea au fost născocite de un refugiat cehoslovac.
Motivele acțiunii
În conformitate cu afirmațiile organizatorilor, atacul avea ca scop să atragă atenția autorităților din occident asupra abuzurilor, nedreptății și violării drepturilor omului comise de autoritățile comuniste române, dar și asupra activităților de spionaj ale membrilor ambasadei române din Elveția.
Guvernul român din acele vremuri a acuzat structurile Gărzii de Fier și pe Horia Sima, dar și agențiile de informații ale statelor occidentale pentru punerea la cale, cu complicitatea autorităților elvețiene, a unui complot antiromânesc de factură fascistă.
Unii istorici au sugerat că grupul a acționat într-adevăr în folosul unui serviciu străin de informații, care dorea să găsească documente legate în mod special de programul de parașutare a agenților români sub acoperire în țările din blocul răsăritean.
Urmări
Membrii grupului au fost judecați la Berna și au primit pedepse relativ ușoare: Oliviu Beldeanu, 4 ani de închisoare, (avea să fie eliberat înainte de termen, pe 15 octombrie 1957) Stan Codrescu (care a deschis focul asupra asa-zisului șofer Aurel Șețu întrucât acesta nu a vrut să se supună somației sale) și Ion Chirilă au primit 3 ani și 6 luni de închisoare, iar Dumitru Ochiu numai 1 an și patru luni.
În România, au fost organizate proteste publice în mai multe orașe, iar, cu ocazia înmormântării lui Aurel Șețu, s-au ținut întâlniri comemorative.
Regimul comunist român nu a vrut să lase atacul asupra legației din Berna nepedepsit. Autoritățile comuniste au declanșat urmărirea capului „grupului Beldeanu”. Într-un raport special din 28 septembrie 1958 privind organizarea și executarea răpirii lui Beldeanu se spunea:
„Organele Direcției I din MAI au fost sesizate, din mai multe țări și pe mai multe linii, că teroristul Beldanu Oliviu pregătește noi acțiuni teroriste împotriva unor legații ale Republicii Populare România și diplomați români aflați în țările capitaliste”. În viziunea autorităților române, strădaniile lui Beldeanu pentru găsirea vinovaților pentru răpirea de către agenții Securității a doi anticomuniști (Aurel Decei și Traian Puiu) erau „acțiuni teroriste”.
Beldeanu a fost atras în Berlinul de Vest de agentul Securității Gheorghe Kehayoglu, grec originar din România, același care ajutase la răpirea istoricului Aurel Decei. Securitatea încercase să-l convingă pe Beldeanu să-i aducă în Berlin și pe colaboratorii săi Chirilă și Ochiu, el preferând în final să vină singur.
Sub pretextul unui tur al proprietăților „bogatului” Gheorghe Kehayoglu, agentul securității și Beldeanu au traversat linia de demarcație în Berlinul de Est, zona fiind „abandonată” de grănicerii est-germani. Odată ajuns în Berlinul Răsăritean, Beldeanu a fost arestat de ofițerii Securității române și cei ai STASI. Înainte de a fi imobilizat, în încercarea de a se apăra, Beldeanu a reușit să facă uz de cele două arme de foc pe care le avea, rănind un ofițer est-german și fiind, la rândul lui, ușor rănit în abdomen și la un picior.
Pe 2 septembrie 1958, Oliviu Beldeanu a fost adus la București. A fost anchetat timp de un an, iar în noiembrie 1959 un tribunal militar l-a condamnat la moarte. Pe 18 februarie, Oliviu Beldeanu ar fi trebuit să fie executat prin împușcare la Penitenciarul Jilava, dar istoricul Neagu Djuvara nu exclude ipoteza ca acesta să fie omorât în bătăi înainte de data respectivă.
cititi mai mult despre Incidentul de la Berna (14 – 16 februarie 1955) si pe www.historia.ro
Sfântul Mucenic Pamfil, originar din oraşul Berit (azi Beirut), Sfântul Mucenic Pamfil a fost un om învăţat care a studiat Sfânta Scriptură şi a împlinit virtuţile creştine în timpul vieţii sale. El a înfiinţat în Cezareea Palestinei o bibliotecă foarte importantă pentru vremea aceea care avea peste 3000 de cărţi.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Sfântul Mucenic Valent a fost diacon şi cunoştea pe de rost Sfânta Scriptură. Slujea la Ierusalim în Biserica unde a suferit moarte martirică în timpul împăratului Diocleţian.
Sfântul Ierarh Flavian a fost Patriarh al Constantinopolului după Sfântul Proclu. Sfântul a fost contemporan cu Sfântul Leon, Papa Romei şi a luptat contra ereziei lui Eutihie şi Dioscor. El nu a mai reuşit să se bucure de triumful Ortodoxiei de la Sinodul al Patrulea Ecumenic de la Calcedon din anul 451, pentru că la sinodul de la Efes din 431 a fost bătut, iar după trei zile a trecut în veşnicie.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
(BRU) Ss. Pamfil, preot, martir († 309) și alți 11 însoțitori
(BRC) Ss. Iulian și Iuliana, frați martiri
Lituania — Ziua națională - Aniversarea proclamării independenței (1918)
A fost al cincilea împărat al dinastiei Song din China. Numele lui a fost inițial Zhao Zongshi, dar mai târziu s-a schimbat la Zhao Shu, care înseamnă „strămoș Deosebit de talentat”.
16 februarie 1222 – S-a născut Nichiren Daishonin, fondatorul budismului Nichiren din Japonia ; (d. 1282).
Nichiren (n. 16 februarie 1222, d. 13 octombrie 1282) a fost un călugăr budist și filozof japonez. El este fondatorul sectei budiste cu același nume.
Numărul mare de dezastre naturale care au afectat Japonia secolului al XIII-lea i-a determinat pe gânditorii acelei vremi să afirme că trăiau o epocă de degenerare. În timpul acestei perioade și-a format concepția despre lume tânărul călugăr. Nichiren (Lotusul Soarelui) este numele religios adoptat de Zennichi Maro, născut sărac, în satul de pescari Kominato. La vârsta de 12 ani Nichiren a intrat la un templu din satul său natal unde maestrul Dozen-bo l-a instruit în doctrinele școlii budiste Tendai.
Declarându-se nesatisfăcut de învățăturile acestui maestru, el vizitează alte centre de învățare budiste, printre care și reședința școlii Tendai, templul Enryaku-ji, care își va lăsa amprenta asupra viitoarei sale concepții filozofice. Puternic convins de adevărul la care ajunsese pe parcursul studiilor sale, el își exprimă public noile sale opinii, fapt ce va duce la alungarea sa din templu, urmând în viața lui o perioadă de misionariat și exil.
El considera că budismul contemporan lui era corupt și trebuia revitalizat. De aceea, în anul 1253 întemeiază o nouă sectă budistă numită tot Nichiren, ce are la bază credința în Sutra Lotusului, ultima sūtră revelată de Buddha. Concepția lui Nichiren este strâns legată de școala Tendai, el considerând că acceptarea textului Sutrei Lotusului este unica cale spre cunoașterea adevărului final al budismului.
Va muri la Ikegami cu convingerea că este cel care a descoperit adevărul ultim revelat de Buddha. Conform legendei, Nichiren a făcut mai multe vindecări miraculoase și chiar ar fi prezis invazia mongolilor în Japonia, lucru care i-a adus un deosebit respect și o mare influență.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
16 februarie 1249 - Misionarul si diplomatul dominican Andre de Longjumeau, este trimis de către Ludovic al IX al Franţei, ambasador la curtea imparatului mongol Güyük Khan. El a condus două ambasade la curtea hanilor mongoli : una ca trimis al papei Innocentiu al IV-lea si a doua pentru regele francez Ludovic al IX-lea. A murit la puțin timp după 1253, în timp ce activa ca misionar în Palestina.
16 februarie 1270 - S-a desfășurat Bătălia de Karuse sau Bătălia pe gheață dintre armata Marelui Ducat al Lituaniei și cea a Ordinului Livonian.
Map of Livonia in 1260 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Locuită la început de triburi baltice fragmentate, în deceniul anilor 1230 teritoriile lituaniene au fost unificate de către Mindaugas, încoronat rege al Lituaniei la 6 iulie 1253. După asasinarea sa în 1263, Lituania păgână a devenit țintă a cruciadelor creștine ale Cavalerilor Teutoni și ale Ordinului Livonian. În ciuda devastatoarei lupte seculare cu cavalerii, Marele Ducat al Lituaniei s-a extins rapid, cucerind fostele principate slave ale Rusiei Kievene.
La 16 februarie 1270 a avut loc Bătălia de Karuse sau Bătălia pe gheață dntre armata Marelui Ducat al Lituaniei si cea Ordinul Livonian. Lituanienii au obținut o victorie decisivă. Lupta, numita dupa satul Karuse, a fost a cincea cea mai mare înfrângere a Livonienilor teutoni în secolul al 13-lea. Aproape tot ceea ce se stie despre aceasta lupta a fost consemnat in Cronica livoniana Rhymed. Ordinul Livonian a fost o ramură autonoma a Ordinului Cavalerilor Teutoni și membru al Confederatiei Livoniene (1435-1561).
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
16 februarie 1279 - A murit Regele Alfonso al III-lea al Portugaliei; (n. 1210).
King Afonso in Genealogia dos Reis de Portugal (António de Holanda; 1530-1534) foto preluat de pe en.wikipedia.org
Afonso al III-lea, Rege al Portugaliei, (n. 5 mai 1210 în Coimbra – d. 16 februarie 1279 în Alcobaça, Coimbra sau Lisabona) supranumit Bolognezul, in urma căsătoriei sale cu contesa Matilda II de Boulogneal, a fost al cincilea rege al Portugaliei și primul care a folosit titlul de Rege de Portugalia și de Algarve, din 1249. A fost al doilea fiu al lui Afonso al II-lea al Portugaliei, și a Urracăi, prințesa Castiliei; a urmat la tron fratelui său Sancho al II-lea al Portugaliei, pe 4 ianuarie 1248.
Determinat să nu comită aceleași erori ca și fratele său, Afonso al III-lea a acordat mare atenție opiniei clasei mijlocii, formată din negustori și mici proprietari de pământ. În 1254, în orașul Leiria, a avut loc prima sesiune a Cortes, o adunare generală formată din reprezentanți ai nobilimii, ai clasei mijlocii, și a tuturor municipalităților. A emis de asemenea legi care aveau drept scop protejarea claselor neprivilegiate de abuzurile claselor înalte. Rămas în istorie ca un administrator remarcabil, Afonso al III-lea a fondat mai multe orașe, a acordat statutul de oraș multor altora, și a reorganizat administrația publică.
După ce și-a asigurat tronul, Afonso al III-lea a declarat război comunităților musulmane care prosperau în sud. Algarve a început să facă parte din Regatul Portugaliei în timpul domniei sale, în urma cuceririi orașului Faro; Portugalia a devenit astfel primul regat iberic care și-a încheiat Reconquista.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
16 februarie 1391 - A murit împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul; (n. 18 iunie 1332).
Ioan al V-lea Paleologul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Ioan al V-lea Paleologul (n. 18 iunie 1332 la Didymoteicho – d. 16 februarie 1391 la Constantinopol) a fost fiul împăratului Andronic al III-lea Paleologul şi al Anei de Savoy. Bunicul din partea mamei este contele Amadeus al V-lea de Savoy. Prima soţie a fost Elena Cantacuzino şi a doua soţie a lui a fost Maria de Brabant. A urmat, după tatăl său, la tronul imperiului bizantin în 1341, la vârsta de 9 ani.
A domnit intr-o perioada de decadere a Bizantului. În vara anului 1369, el a vizitat Roma, in carese mutase de la Avignon papa Urban al V-lea. La 18 octombrie, Ioan V a trecut la catolicism și a semnat hotărârea privind unirea celor două Biserici sub oblăduirea pontifului roman.
Însă la semnarea documentului n-a fost prezent nici un preot grec! Folosind fapta autocratorului drept pretext, Papa a refuzat categoric să participle la un sinod ecumenic. Demersul disperat al Paleologului nu le-a adus bizantinilor, în afară de promisiuni și subsidii bănești neînsemnate, nimic concret.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org
16 februarie 1646 - A avut loc Bătălia de la Torrington, din cadrul primului război civil englez. Forțele parlamentare conduse de Thomas Fairfax au obținut victoria punând capăt rezistenței regaliste în vestul țării.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
16 februarie 1699 - A fost emisă prima diplomă leopoldină austriacă, în care se recunoaşte clerului greco-catolic, aceleaşi privilegii de care se bucurau şi preoţii catolici.
16 februarie 1742 - Spencer Compton, Conte de Wilmington, a devenit prim-ministru britanic.
Spencer Compton – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Spencer Compton (n. 1673 ?, Warwickshire – d. 2 iulie 1743, Londra) a fost un politician britanic, prim ministru al Marii Britanii între 16 februarie 1742 și 2 iulie 1743.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org
16 februarie 1834 - S-a născut Ernst Heinrich Philipp August Haeckel ( d. 8 august 1919). A fost un eminent biolog și filozof german, profesor universitar la Jena, rămas în istoria științei pentru faimoasa “lege a lui Haeckel” ( Legea fundamentala a biogenezei). A studiat medicina și s-a dedicat studiului anatomiei comparate. Numele său este legat și de câteva scandaluri, provocate de descrierea unor specii inexistente.
16 februarie 1848 - S-a nascut Octave Mirbeau ( d.16 februarie 1917), jurnalist, pamfletar, critic de artă, romancier și autor dramatic francez, una dintre figurile cele mai originale din literatura perioadei “Belle Époque”.
16 februarie 1875 - A avut loc prima ședință publică a Societatea Studenților în Medicină din București.
Societatea Studenților în Medicină din București – Membrii fondatori ai Societății de la 1875 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Societatea Studenţilor în Medicină din Bucureşti, cunoscută şi sub abrevierile SSM sau SSMB, a fost înfiinţată la 1 ianuarie/13 ianuarie 1875, la şase ani după întemeierea Facultăţii de Medicină din Bucureşti şi la optsprezece ani după prima societate ştiinţifică a medicilor din Bucureşti (Societatea Medicală Ştiinţifică – 1857), din necesitatea şi dorinţa studenţilor de a se sprijini reciproc, de a se manifesta ştiinţific într-un cadru organizat, dar mai ales din necesitatea documentării ştiinţifice într-o vreme în care literatura medicală românescă se afla la începuturile sale, iar bibliotecile de stat şi cea a Facultăţii de Medicină nu posedau cărţile şi revistele medicale necesare viitorilor medici. Promotorul acestei idei a fost Nicolae Manolescu, atunci student, ulterior profesor de oftalmologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
16 februarie 1899 - A decedat in urma unei apoplexii, Félix François Faure (n.30 ianuarie 1841), presedinte al Frantei din 1895 până la moartea sa. Faure a murit subit în timp ce facea sex în biroul său cu o tânăra de 30 de ani, Marguerite Steinheil.
16 februarie 1907 - A murit Giosuè Carducci, poet, prozator şi eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1906 (“Versuri şi ritmuri”, “Mărturisiri şi bătălii”); (n.27.07.1835).
16 februarie 1918 -Consiliul Lituaniei a adoptat Declarația de Independență, prin care cerea crearea unui stat lituanian democratic. Lituania isi declara independenta fata de Imperiul Rus si Germania. Lituania a intrat in istoria europeană când pentru prima dată a fost menționată într-un manuscris medieval german, cronica Quedlinburg din 14 februarie 1009.
Declaraţia de Independenţă a Lituaniei – Cei 20 de membri ai Consiliului Lituaniei după semnarea Actului de la 16 februarie 1918 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Declaraţia de Independenţă a Lituaniei sau Actul de la 16 februarie a fost semnată de Consiliul Lituaniei la 16 februarie 1918 şi proclama restaurarea unui stat independent lituanian, guvernat pe principii democratice, cu capitala la Vilnius. Actul a fost semnat de toţi cei douăzeci de reprezentanţi, în frunte cu Jonas Basanavičius.
Actul de la 16 februarie a fost rezultatul final al unei serii de rezoluţii pe această problemă, inclusiv una emisă de conferinţa de la Vilnius şi Actul de la 8 Ianuarie. Drumul spre declararea independenţei a fost unul lung şi complex, deoarece Imperiul German exercita presiuni asupra Consiliului în vederea formării unei alianţe. Consiliul a trebuit să manevreze cu atenţie între interesele germanilor, ale căror trupe erau prezente în Lituania, şi dorinţele poporului lituanian.
Declaraţia de Independenţă a Lituaniei (16 februarie 1918) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Efectele imediate ale anunţării restabilirii independenţei Lituaniei au fost puţine. Publicarea Actului a fost interzisă de autorităţile germane, iar textul a fost distribuit şi tipărit ilegal. Activitatea Consiliului a fost împiedicată, iar germanii au rămas la controlul Lituaniei. Situaţia s-a schimbat în toamna lui 1918, după ce Germania a pierdut Primul Război Mondial. În noiembrie 1918 s-a format primul Cabinet al Lituaniei, iar Consiliul Lituaniei a preluat controlul asupra teritoriului ţării. Lituania independentă, deşi avea în curând să ducă un război pentru apărarea independenţei, a devenit o realitate.
Jonas Basanavičius (n. 23 noiembrie 1851 în Ožkabaliai – d. 16 februarie 1927 în Vilnius) a fost un activist, fondator al primului ziar în limba lituaniană, “Aušra”, precum şi semnatar al Declaraţiei de Independenţă a Lituaniei (președintele Consiliului la semnarea Actului de la 16 februarie) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Deşi documentul iniţial s-a pierdut, moştenirea sa rămâne. Acele fraze laconice sunt baza legală pentru existenţa Lituaniei moderne, atât a celei din perioada interbelică, cât şi a celei din 1990. Declaraţia formula principiile constituţionale de bază, care au fost urmate de toate constituţiile Lituaniei. Declaraţia însăşi este un element-cheie în restaurarea independenţei Lituaniei în 1990. Separându-se de Uniunea Sovietică, Lituania a subliniat că este doar restaurată ca stat independent existent între cele două războaie mondiale şi că Actul nu şi-a pierdut puterea de lege.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
16 februarie 1923 - Mormântul faraonului Tutankamon a fost inclus în circuitul turistic egiptean.
Mormântul faraonului Tutankamon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tutankhamon (n. 1341 î.Hr. – d. 1323 î.Hr.) a fost un faraon din dinastia a 18-a, conducătorul Egiptului între anii 1332 î.Hr. – 1323 î.Hr, urcând pe tron la 9 ani. El este fiul faraonului Amenhotep IV (Akhenaton) şi al reginei Kiya, făcând parte din Noul Regat, dinastia a 18-a, numită şi Epoca de aur a faraonilor.
Tutankhamon a murit la vârsta de 19 ani. Se presupune că ar fi fost ucis printr-o lovitură la cap,dar există mai multe teorii. Suspectul principal ar fi fost Ay, succesorul său, al cărui motiv consta în preluarea tronului. O radiografie indică un cheag de sânge în craniul său.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
16 februarie 1923 - S-a născut Oliviu Beldeanu, activist anticomunist român (d. 1960)
16 februarie 1926 - S-a înființat Fundaţia Culturala “Regele Ferdinand I”.
Palatul Fundaţiei Universitare „Regele Ferdinand I” din Iaşi – carte poştală interbelică. În partea dreaptă a imaginii, acolo unde începe Bulevardul Carol I, se poate observa Monumentului Unirii, distrus în 1947 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Fundaţia a fost creată la iniţiativa Regelui Ferdinand I care dorea să-şi marcheze aniversarea a 60 de ani. Statutul legal al Fundaţiei a fost decis printr-o lege aprobată de Adunarea Deputaţilor şi Senatul României în şedinţele din 29 octombrie, şi, respectiv, 19 noiembrie 1925. Legea, care a fost publicată la 11 februarie 1926, cuprindea doar două articole care precizau:
- scopul şi modul de administrare al Fundaţiei: aşezământ cu persoană juridică de drept public având o activitate culturală;
- modul de finanţare: o dotare iniţială de la bugetul statului în valoare de 200.000.000 lei, dobânzile obţinute fiind împărţite în mod egal pentru finanţarea de acţiuni culturale şi ştiiţifice şi pentru ajutorarea culturală a familiilor militarilor. La aceasta s-au adăugat ulterior alte donaţii (imobiliare, financiare) ale unor particulari
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
16 februarie 1930 -Federația Română de Fotbal s-a afiliat la Federația Internațională a Asociațiilor de Fotbal (FIFA).
România jucând cu Peru la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 din Uruguay. În imagine portarul Ion Lăpușneanu și atacantul peruan Julio Lores – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La 16 februarie 1930 asociația Comisia Centrală de Fotbal se transformă în Federația Română de Fotbal, organism independent cu autoritate juridică, acesta hotărînd participarea României la Campionatul Mondial din Uruguay în luna iulie a aceluiași an. Participarea României la Campionatul Mondial de Fotbal din 1930 a fost mult discutată în ţară, urmînd a fi prima manifestare internaţională a României Mari.
Primul președinte al Federației Române de Fotbal este avocatul Aurel Leucuția, fostul președinte al asociației Comisia Centrală de Fotbal. Aurel Leucuția (n.1894-d.1964) a fost avocat, om politic român, care a îndeplinit și funcția de ministru. Începînd cu ediția 1932-1933, în România funcționează sistemul divizionar, cu un campionat unitar al primei divizii (inițial în două serii). Disputarea Cupei României a început în sezonul 1933-1934. Federația Româna de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; www.facebook.com; www.frf.ro
16 februarie 1933 - Pactul de reorganizare a Micii Înțelegeri (Mica Antantă) de la Geneva. Se formează Consiliul Permanent, alcătuit din miniștrii de Externe ai României, Iugoslaviei și Cehoslovaciei.
Reuniunea Consiliului Permanent al Micii Înţelegeri, Praga, 29 mai – 1 iunie 1933. Nicolae Titulescu, Edvard Beneš şi Bogoljub Jevtic – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
Mica Antantă, numită și Mica Înțelegere a fost o alianță formată în 1920 și 1921 de Cehoslovacia, România și Iugoslavia (de fapt Regatul Sârbo-Croato-Sloven, denumit Iugoslavia abia din 1929) pentru a se apăra de revizionismul maghiar (în urma Tratatului de la Trianon care prevedea că partea de nord a Republicii Croația și Voivodinei intrau în cadrul Regatul Sârbilor, Slovacia și Rutenia – azi Regiunea Transcarpatia din Ucraina – era cedată Cehoslovaciei, iar Transilvania și partea răsăriteană a Banatului era recunoscută în cadrul României) și pentru a împiedica întoarcerea casei de Habsburg la putere.
Mica Înțelegere, inițiată de ministrul de externe al Cehoslovaciei, Edvard Beneš, ca organizație de securitate regională, a apărut prin semnarea succesivă de convenții bilaterale de alianțe între Cehoslovacia și Iugoslavia (14 august 1920), România și Cehoslovacia (Convenția de alianță defensivă româno-cehoslovacă, 23 aprilie 1921) și România-Iugoslavia (7 iunie 1921).
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu. După 1965, s-a spus că Ceaușescu, gelos pe faima lui Dej, a pus cercetătorii să caute prin arhive și să descopere până la urmă că “Grivița Roșie” era un fals istoric, o falsă legendă, iar celebrul trăgător al sirenei, Vasile Roaită, un “idol fals“.
Dispariția subită a lui Roaită din discursul propagandistic al PCR nu s-a datorat, așa cum s-a speculat în epocă, nevoii lui Ceaușescu de a fi singurul erou din ilegalitate, ci unei descoperiri neașteptate făcută de istoricii comuniști în arhivele Siguranței: Vasile Roaită nu numai că nu fusese nici măcar grevist, dar era unul dintre informatorii pe care Siguranța îi infiltrase printre muncitorii de la Atelierele Grivița. Cu alte cuvinte, din motive propagandistice, PCR-ul îi furase meritele lui Constantin Negrea, grevist care luptase cot la cot cu Dej pentru drepturile muncitorilor, și i le atribuise unei unelte a “regimului burghezo-moșieresc”.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
16 februarie 1935 - S-a născut Sonny (Salvadore) Bono, membru al grupului Sonny and Cher (d. 1998)
Salvatore Phillip „Sonny” Bono (n. 16 februarie 1935, Detroit, Michigan – d. 5 ianuarie 1998, Stateline, Nevada, lângă South Lake Tahoe, California) a fost un artist american, producător de înregistrări, actor și politician a cărui carieră s-a întins de-a lungul a peste trei decenii.
A fost soţul cantaretei Cher în anii 1960 (cu care a format duetul Sonny şi Cher)si a devenit cunoscut pentru hit-uri, cum ar fi I Got You Babe şi The Beat Goes On. Cuplul a mai găzduit de asemenea un program de televiziune în anii 1970 şi s-a separat în 1975. Ulterior, Cher a avut o impresionantă carieră artistică, atât ca solistă vocală, cât și ca actriță. Sonny a devenit actor în anii 1980, apoi a încearcat să deschidă un restaurant si s-a decis sa intre in politica, fiind ales primar al orasului Palm Springs. Intrand in Partidul Republican, a fost ales în 1994 in Camera Reprezentanţilor a S.U.A., unde a activat până la moartea sa, ca urmare a unui accident de schi.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.imdb.com
16 februarie 1942 - S-a născut Kim Jong-il, fiul dictatorului Kim Ir Sen, președinte nord-coreean (d. 2011)
Kim Jong-il – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Kim Jong-il (n. 16 februarie 1942, Veatskoe, Ținutul Habarovsk, URSS – d. 17 decembrie 2011, Phenian, Coreea de Nord) a fost un om politic din Coreea de Nord, comandant militar cu gradul de mareșal al R.P.D.Coreene, conducătorul suprem al Republicii Populare Democrate Coreene între anii 1994 și 2011. După moarte, în 2012, a fost proclamat generalisim al R.P.D.Coreene.
În mod oficial, a fost președintele Comisiei de Apărare Națională din Coreea de Nord, Comandant Suprem al Armatei Poporului și Secretar General al Partidul Muncitoresc Coreean (aflat la putere din 1948). Îi succede tatălui său Kim Ir-sen, fondatorul Republicii Populare Democrate Coreene (Coreea de Nord), care a decedat în anul 1994. În constituția nord-coreeană din aprilie 2009, este numit implicit „conducător suprem”
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
16 februarie 1959 - Comunistul Fidel Castro a preluat conducerea Cubei. Fostul “comandant suprem al „Frontului Democrat Revoluţionar” din Cuba, Fidel Castro, a devenit prim-ministru.
Fidel Castro during a visit to the United States in 1959 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fidel Castro, pe numele său complet Fidel Alejandro Castro Ruz (n. 13 august 1926, Birán, Cuba – d. 25 noiembrie 2016, Havana, Cuba) revoluționar cubanez care a participat la răsturnarea dictaturii lui Fulgencio Batista și transformarea Cubei în primul stat comunist din emisfera vestică. A deținut titlul de premier până în 1976, când a devenit președintele Consiliului Statului și Consiliului Miniștrilor. Fidel Castro Ruz a fost prim-secretar al Partidului Comunist Cubanez (PCC) de la formarea sa în 1965. Fratele său, Raúl, a devenit succesorul lui Fidel Castro în 2008.
Fidel Castro a fost unul dintre cei mai „vânați” oameni din istorie, asupra vieții sale fiind comise numeroase atentate, toate soldate cu eșec. Fabián Escalante, fostul șef al serviciilor de contrainteligență ale Cubei, cel care a fost împuternicit cu protejarea lui Fidel Castro pe durata celor 49 de ani cât s-a aflat la putere, a estimat numărul atentatelor la viața lui Castro la 638. În 2006 pe acest subiect a fost produs un film documentar britanic intitulat 638 Ways to Kill Castro.
Fidel Castro deține Recordul Guinness pentru cel mai lung discurs ținut la ONU, cu o durată de 4 ore și 29 de minute, în data de 29 septembrie 1960. Cel mai lung discurs al său în Cuba, a durat 7 ore și 10 minute, în anul 1986, în Havana, la cel de-al III-lea Congres al Partidului Comunist.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org
16 februarie 1968 - România a renunțat la organizarea administrativă tipic sovietică în regiuni și raioane și a reînființat unitatea administrativ-teritorială tradițională: județul; au fost organizate 39 de județe, plus municipiul București.
Împărţirea administrativ-teritorială a României (1960-1968) – foto: ro.wikipedia.org
Marea Adunare Naţională a adoptat Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România Prin Legea nr. 2 s-a revenit la împărțirea administrativ – teritorială a țării pe județe. În 14 ianuarie 1968 a fost publicată o hartă – proiect cu 35 de județe, care a fost discutată în organizațiile partidului comunist, suferind unele modificări. Rezultatul final, substanțial diferit de situația tradițională, anterioară anului 1950, a cuprins 39 județe, municipiul București, 236 orașe, dintre care 47 de municipii și 2706 comune având în componență 13149 sate.
Impartirea pe judete pe actualul teritoriu al Romaniei este atestata inca din 8 ianuarie 1392, când domnitorul Nircea cel Batran printr-un hrisov numește „ținutul Vâlcii” județ. Astfel, Judetul Valcea este primul județ romanesc atestat documentar.
16 februarie 1976 - S–a desemnat, la Barcelona, de către reprezentanții a 12 state mediteraneene, “Convenția pentru protecția Mediteranei împotriva poluării“.
16 februarie 1985 - Șeicul Ibrahim al-Amin face public manifestul grupării islamice Hezbollah, care luase recent ființă, pe fondul războiului din Liban.
Flag of Hezbollah – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Hezbollah a apărut pentru prima dată ca o miliție drept răspuns în fața invadării de către Israel a Libanului în 1982. Obiectivele sale erau de a rezista în fața ocupației israeliene în Liban în timpul războiului civil libanez. Liderii săi au fost inspirați de ayatollahul Khomeini, iar forțele sale erau antrenate și organizate sub îndrumarea unor experți ai Gărzilor Revoluționare iraniene.
Programul Hezbollah din 1985 declara cele trei obiective principale ale organizației: “încetarea oricărei entități colonialiste israeliene în Liban“, aducerea în fața justiției a Falangiștilor “pentru crimele comise” și instaurarea unui regim islamic în Liban. Totuși, în ultima perioadă, Hezbollah nu a mai menționat atât de des intențiile sale de instaurare a unui regim islamic și a încheiat alianțe trecând peste interesele religioase.
Liderii Hezbollah au declarat de asemenea în numeroase rânduri că scopul lor este distrugerea statului israelian vecin, pe care-l definesc ca o “entitate sionistă“, construită pe pământuri furate de la arabi, proprietarii lor de drept. Steagul organizatiei, are culoarea galbenă înfatiseaza un glob pământesc, o pușcă si un citat din Coran:„Numai Obștea lui Allah este învingătoare“, care este și sloganul Gărzilor revoluției iraniene.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org
16 februarie 1986 - Politicianul socialist Mario Soares este ales presedinte al Portugaliei. În Portugalia, candidatul Partidului Socialist Mario Soares, a fost ales preşedinte cu 51% din voturi. Acesta a fost primul şef de stat portughez ales democratic in ultimii şaizeci de ani.
16 februarie 1987 - A avut loc greva de la atelierele Nicolina din Iaşi
16 februarie 1990 - A fost acceptată (Decret CPUN nr. 124) cererea de eliberare din funcţia de ministru al apărării naţionale a generalului Nicolae Militaru. În locul sau este numit generalul-colonel Victor Atanasie Stănculescu.
16 februarie 1990 - Este adoptat drapelul Hong-Kongului de dupa incheierea perioadei coloniale. Drapelul a fost adoptat în Hong Kong la 16 februarie 1990, a primit aprobarea oficială la 10 august 1996 si a fost inaltat pentru prima dată la 1 iulie 1997, în timpul ceremoniei istorice care a marcat transferul teritoriului de la Regatul Unit al Marii Britanii, catre Republica Populara Chineza.
16 februarie 1995 - Cantareata Vanessa Paradis, este arestata pe aeroportul din Dorval (Montreal) din Canada. Vanessa Paradis Au fost gasite asupra sa trei grame de hasis.
16 februarie 1996 - A decedat Nicolae Carandino, gazetar, traducător și director al Teatrului Național din București, ultimul dintre supraviețuitorii procesului Iuliu Maniu; (n. 1905).
Nicolae Carandino (foto - www.revistaclipa.com – preluat de pe braila-portal.ro)
Nicolae Haralambie Carandino (n. 19 iulie 1905, Brăila – d. 16 februarie 1996) a fost un ziarist, cronicar plastic și dramatic, traducător și memorialist din România. A doua zi după 23 august 1944, N. Carandino a primit din partea lui Iuliu Maniu ”ordinul” de a edita noua ediție a ziarului ”Dreptatea” (care a fost interzis în timpul administrației Mareșalului Antonescu). Sub coordonarea lui N. Carandino, ”Dreptatea” a fost cel mai important ziar al opoziției democratice anticomuniste, fiind însă interzis de două ori de către noile autorități, aflate în subordonarea sovieticilor.
Internat în Lagărul de la Târgu-Jiu (1942). Arestat în 1947, ca urmare a ”înscenării de la Tămădău”, anchetat, judecat în cadrul procesului fruntașilor Partidului Național-Țărănesc. Condamnat în același an la 6 ani temniță grea, 2 ani de degradare civică, confiscarea averii și 1,000 de lei cheltuieli de judecată. În închisoarea de la Sighet,
N. Carandino l-a îngrijit pe Iuliu Maniu în ultimele luni de viață, fiind martor la agonia și moartea sa; marele politician i-a împărtășit ”testamentul politic” și ”testamentul religios”, publicate în cartea sa de memorii,Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste.
A fost deținut în realitate 9 ani în închisorile din Galați, Sighet și București. Domiciliu forțat, pînă în 1962, în Bărăgan, la Bumbăcari și Rubla. După o tăcere de aproape 19 ani, revine în presă cu numeroase cronici teatrale, plastice și traduceri.
Memoriile sale de după 1944 au circulat ca samizdat în mediile literare din țară, fiind publicate pentru prima dată în volum la editura „Dreptatea“ din New York, sub titlul „Zile de istorie“ (1986). După cum a explicat Paul Lăzărescu, prietenul lui Carandino și deținătorul manuscrisului originar, ”Zile de istorie” nu era titlul dat de autor, Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste (vezi ediția îngrijită de Paul Lăzărescu și publicată în 2017 de către Fundația Academia Civică).
16 februarie 2000 - A murit actrița de origine rusă Lila Kedrova. A fost laureată a Premiului Oscar, pentru cel mai bun rol secundar feminin, în filmul Zorba grecul; (n. 1919).
16 februarie 2005 - A intrat în vigoare Protocolul de la Kyoto, după ratificarea sa de către Rusia.
Protocolul de la Kyoto este un acord internațional privind mediul. Protocolul a fost negociat în decembrie 1997 de către 160 de țări. Acordul prevede, pentru țările industrializate o reducere a emisiilor poluante cu 8% în perioada 2008-2012 în comparație cu cele din 1990. În octombrie 2004, Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră, a ratificat acordul, lucru care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în vigoare a protocolului.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro
