(Alexandru Cristian Surcel) „Revoluţia luminii” şi teoria conspiraţiei

Q.E.D. #rezistam (Cluj-Napoca, 11 februarie 2017) - foto: Stefan Voinea

Q.E.D. #rezistam (Cluj-Napoca, 11 februarie 2017)

foto: Stefan Voinea

 

„Revoluţia luminii” şi teoria conspiraţiei

articol: Alexandru Cristian Surcel

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist - foto: facebook.com

Alexandru Cristian Surcel, avocat, activist civic, fost jurnalist – foto: facebook.com

10 februarie 2017

Înainte, dar în special după manifestaţiile uriaşe de duminica trecută, am putut vedea cum un întreg aparat de comunicare şi de propagandă al celor două partide din coaliţia de guvernare, în special al PSD, s-a pus în mişcare pentru a discredita protestele şi a le nega caracterul de mişcare populară autentică. O teorie a conspiraţiei după alta a fost rostogolită pe rând, tactică deloc nouă, dar înnoită şi dezvoltată în actuala epocă a post-adevărului, în care inclusiv internetul a devenit o armă puternică cu două tăişuri, care poate propaga ştirile reale, dar ignorate de media tradiţională din cauza partipriurilor patronilor şi redactorilor şefi, dar şi minciunile cele mai sfruntate într-o manieră coerentă şi cu aparenţă de realitate, potrivit principiului leninist „calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne„. Două exemple clasice de post-adevăr, practicate chiar de cele mai puternice guverne din lume: campania SUA dinainte de invazia Irakului în 2003 despre armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein, care de fapt nu mai existau de la primul război din Golf tocmai pentru a nu deveni pretextul unei noi invazii, şi ideea repetată obsesiv de Rusia privind încercuirea ei de către NATO pentru a-şi justifica agresiunile şi subversiunile din ţările vecine, deşi oricine se uită pe o hartă îşi dă seama că toate bazele NATO, poate mai puţin în regiunea baltică din cauze ce ţin de geografie (acel cui al lui Pepelea numit Kaliningrad), sunt la mare distanţă de graniţele Rusiei.

Fac însă o mică digresiune, pentru că la fiecare articol postat în ultimul timp am făcut şi un rezumat al protestelor. Aşadar după ce duminică Guvernul a abrogat infama OUG nr. 13/2017, protestele au continuat în Piaţa Victoriei şi în alte oraşe din ţară la scară ceva mai mică, coborând de la sute de mii la mii. Este clar însă că dacă vreuna dintre temerile legate de eventuala respingere în Parlament sau declarare neconstituţională a OUG nr. 14/2017, cea care abrogă, vor fi din nou sute de mii de protestatari pe stradă. La rândul lor, câteva sute de protestatari pro-guvernamentali, unii aduşi organizat din ţară de organizaţiile PSD, au continuat să manifeste zi de zi în faţa Palatului Cotroceni. Unii cer demisia Guvernului, ceilalţi demisia Preşedintelui.

Protest ANTI - Iohannis (București, Palatul Cotroceni) - foto: agerpres.ro

Protest ANTI – Iohannis (București, Palatul Cotroceni) – foto: agerpres.ro

Ultimele două zile au fost cele mai interesante. Miercuri, 8 februarie, protestatarii din Piaţa Victoriei au deszăpezit voluntar platoul central, unde se desfăşoară protestul. Seara, la Cotroceni, Preşedintele Klaus Iohannis a ieşit să discute cu protestatarii pro-guvernamentali, dar, evident, cine ştie ce dialog nu a fost posibil, iar angajaţi ai Preşedinţiei au încercat să le dea ceai cald, dar aceştia, în majoritate bătrâni, pare-se că au refuzat. În aceeaşi zi, CCR a respins cererile CSM şi ale Preşedintelui privind constatarea conflictului între puterile statului legat de maniera în care a fost adoptată OUG nr. 13/2017. Joi, 9 februarie, aceeaşi CCR a respins cu majoritate şi nu cu unanimitate ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, pe motiv că OUG 13 este abrogată de OUG 14 şi cererea nu mai are obiect. În acest fel, CCR, al cărei actual preşedinte, Valer Dorneanu, este un fost membru marcant al PSD şi fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, şi-a contrazis propria practică anterioară, când s-a mai pronunţat pe fond asupra constituţionalităţii unor acte normative abrogate. Tot joi Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, artizanul OUG 13, cel căruia i-am zis încă de la dezbaterea publică din 30 ianuarie că este, de pe atunci, un personaj de tristă amintire, şi-a dat în fine demisia.

Bun, şi acum hai să ne întoarcem la post-adevăr, teoriile conspiraţiei şi încercarea de a compromite ceea ce unii numesc deja „revoluţia luminii” (referire al momentul aprinderii lanternelor telefoanelor mobile la unison de către toţi protestatarii) prin astfel de false realităţi, dar despre care protestatarii pro-guvernamentali au fost convinşi că reprezintă adevărata realitate. Voi încerca să le iau pe rând, cu menţiunea că e posibil să-mi scape una sau două mai absurde, pentru că şi răbdarea mea în faţa stupidităţii are o limită.

Prin urmare, cea mai la modă acum, construită pe constatarea evidentă că foarte mulţi dintre protestatarii antiguvernamentali sunt angajaţi ai multinaţionalelor, dar şi pe prezenţa la proteste a directorului austriac al Raiffeisen Bank România, este că protestele sunt o conspiraţie a acestor multinaţionale, care-şi trimit şi plătesc angajaţii să participe la demonstraţii. Sigur, nimeni nu spune foarte clar şi de ce ar face multinaţionalele asta. A existat o încercare când s-a afirmat că ar fi replica la faptul că guvernul Grindeanu a mărit salariul minim pe economie. Atât doar că asta l-a nemulţumit poate pe Gigi SRL, multinaţionalele oricum plătesc salarii substanţial peste nivelul salariului minim. De fapt, oricine ştie câte ceva despre cum funcţionează o multinaţională, îşi poate da seama că toată această teorie este ridicolă. Scopul multinaţionalelor e să facă cât mai mult profit, iar pentru asta ele preferă contextele liniştite şi predictibile (paradoxal, un motiv al prezenţei lor masive în China este tocmai natura dictatorială a regimului, care menţine mâna de lucru ieftină şi care face protestele şi grevele aproape imposibile). Aşadar, o multinaţională nu va stârni o revoluţie ci, cel mult, se va reloca dacă ceva nu-i mai convine atât de tare.

Nu, toată această nebunie cu multinaţionalele este o continuare şi o upgradare în post-adevăr a campaniei electorale a PSD şi ALDE dinainte de alegerile din 11 decembrie 2016, campanie construită pe sloganuri naţionaliste anti-Bruxelles, anti-multinaţionale etc. Ipocrizia este însă evidentă: tocmai din cauza politicilor perpetuate timp de douăzeci şi şapte de ani de diferitele guverne, majoritatea ale actualului PSD, dar şi cele „de dreapta” precum guvernul Tăriceanu, s-a ajuns ca multinaţionalele să ocupe un loc atât de important în economia românească. Mai bine de două decenii, statul a împilat efectiv întreprinzătorii autohtoni, nelăsându-i să crească (decât cu rare excepţii din domenii mai de frontieră precum IT-ul), încurajându-i doar pe cei abonaţi la contractele cu statul pe baze de corupţie şi care au devenit doar nişte miliardari de carton. În schimb, s-au dat tot felul de facilităţi, unele de-a dreptul nejustificate, investitorilor străini. Cei mai serioşi dintre aceştia au fost multinaţionalele, alţii au fost pur şi simplu nişte piraţi care au vândut fabricile preluate la fier vechi, repede, şi apoi au dispărut. Şi sigur că sunt lucruri în neregulă şi cu multinaţionalele, cât timp acestea practică scheme de optimizare fiscală (în engleză spus de multe ori pe şleau tax avoidance- evitarea impozitelor) şi câtă vreme la aceeaşi muncă angajaţii români sunt mai prost plătiţi decât angajaţii străini. Dar, dacă mâine aceste multinaţionale, aşa cum sunt ele, cu toate defectele lor, ar părăsi România, bugetul consolidat s-ar prăbuşi iar bătrâneii care, în virtutea post-adevărului, protestează la Palatul Cotroceni, nu şi-ar mai putea primi pensiile. Deci, puţină atenţie cât de departe este împins post-adevărul, salvarea unor penali nu merită colapsul economiei româneşti (başca că, într-un astfel de caz extrem, confruntaţi cu mulţimile furioase, respectivii penali ar ajunge repede să regrete că nu sunt la închisoare).

Post-adevărul cu George Soroş este clasic şi folosit nu numai în România. Putin, Orban şi alţii ca ei îl invocă pe faimosul miliardar american drept Antichristul şi, prin urmare, instrumentul perfect pentru compromiterea opoziţiei. În România, primul care a văzut în Soroş răul suprem a fost Corneliu Vadim Tudor. În epoca respectivă, anii ’90, mulţi dintre cei care azi, în PSD, în ALDE sau în presă, acuză protestatarii, de acum, dar şi pe cei din 2013, că ar fi plătiţi de Soroş, USR că ar fi partidul lui Soroş etc., beneficiau de bursele Fundatiei Soroş. Aşa cum a beneficiat şi Viktor Orban. În România, Soroş este în plus dubios şi antipatic pentru că e evreu ungur, iar unii-l suspectează că nu poate să doarmă nopţile din cauză că Transilvania nu e a Ungariei. Soroş este însă mai degrabă un duşman al naţionalismului în general, ceea ce îl face indigest şi în Ungaria criptofascistă din prezent. Faptul că ONG-iştii care au beneficiat sau beneficiază de finanţările lui Soroş au un discurs eminamente de stânga, mai mult sau mai puţin neomarxist, sau măcar progresist, fie el şi de dreapta, secularist, internaţionalist, feminist, pro-LGBT, pro-imigraţie, eventual vegan, şi, oricum, „corect politic” (iar la unii activişti de-a dreptul isteric) pare să creeze aparenţa unei conspiraţii la adresa societăţii şi a valorilor tradiţionale. Pe care, şi ne întoarcem la campania electorală, PSD şi ALDE, care şi-au asumat o retorică conservatoare, pretind că le apără.

Bun, dacă considerăm valorile fanariote ale „peşcheşului” şi „hatârului” valori tradiţionale, putem spune că, într-adevăr, PSD şi ALDE apără valorile sociale tradiţionale. Cât îl priveşte pe Soroş, realitatea despre acesta este, de fapt, mult mai puţina conspirativă. Într-adevăr, Soroş finanţează ONG-uri care îşi propun instaurarea democraţiei şi a drepturilor omului. A făcut-o în Europa de Est fostă comunistă în anii ’90, o face şi acum în America Latină sau în spaţiul ex-sovietic. Unele din susţinerile acestor ONG-uri pot fi într-adevăr discutabile- nici eu nu sunt vreun fan al „corectitudinii politice”, consider neomarxismul reşaparea unei utopii născute moarte, nu văd în naţionalism, cât timp e moderat, răul suprem, iar veganismul chiar îmi repugnă-, dar nu se poate nega că, cel puţin într-o anumită fază a dezvoltării democratice, finanţările lui Soroş au avut un efect pozitiv. Aşadar, omul e şi cu rele, dar şi cu bune. Şi poţi să nu fii de acord cu el şi cu cei finanţaţi la un moment dat de el, dar să presupui că Soroş ar plăti câte 30 de lei pentru fiecare câine adus la protest, că, în general, ar plăti sute de mii de protestatari, este absurd. Păi, dacă Soroş ar fi dat bani şi protestatarilor de la Moscova din 2011-2012, cum susţine Putin, şi celor din România din 2013 şi 2017, şi celor din Polonia din 2016 etc., ar fi dat de mult faliment, oricât de multimiliardar în dolari e el.

Următorul suspect străin e Vladimir Vladimirovici Putin, „ţarul” Federaţiei Ruse. Asta parcă sună o idee mai credibil, este cert că aparatul lui Putin a dus post-adevărul la nivel de artă, ajungând să influenţeze până şi alegerile prezidenţiale din SUA (ceea ce aproape îl aduce la nivelul lui Mircea cel Bătrân, care a reuşit la un moment dat cu succes să se implice în succesiunea lui Baiazid Ildîrîm la tronul Imperiului Otoman). Dar nici Putin nu aveam cum să plătească sutele de mii de protestatari; de fapt, este destul de evident că finanţele Rusiei nu sunt pe măsura ambiţiilor, un adevăr crud de care s-a lovit deja Alexis Tsipras şi urmează Igor Dodon. Trolii lui Putin, cel mult, creează şi încurajează curente de opinie care apoi să producă efectul scontat. De asemenea, nu întotdeauna când ruşii şi activiştii susţin acelaşi lucru, au aceleaşi motive sau sunt în aceeaşi tabără, ori ultimii sunt manipulaţi de primii (a se vedea cazul Campaniei Stop TTIP&CETA, care ridică obiecţii pertinente faţă de aceste acorduri de liber schimb- imaginaţi-vă numai arbitrajul Gabriel Resources contra României cu o CETA intrată în vigoare).

Pe de altă parte însă, este din ce în ce mai clar că dacă Putin e de partea cuiva în conflictul în curs în România, nu este vorba de protestatarii antiguvernamentali, care sunt manifest pro-europeni şi pro-occidentali. Mult mai pe gustul lui este discursul preşedintelui Camerei Deputaţilor, Călin Popescu Tăriceanu, care de dragul penalilor vrea să denunţăm MCV-ul, să arătăm degetul mijlociu Comisiei Europene şi partenerilor noştri euro-atlantici, eventual să comitem şi un Romexit.

În fine, ajungem şi la principalul suspect intern, SRI. În acest caz, teoria conspiraţiei a fost lansată nu dinspre majoritatea parlamentară, care doar a preluat-o, ci de către Alina Mungiu Pippidi, ONG-istă cu ştate vechi, dar cunoscută şi recunoscută pentru ambiţia ei de a demonstra că orice s-ar întâmpla bun, trebuie să fie meritul domniei sale, precum degetul lui Stalin pe vremuri. Iar dacă domnia sa a fost prinsă complet în offside de evoluţia evenimentelor, atunci trebuie să fie vorba de o forţă ocultă, precum SRI, care a împiedicat-o pe domnia sa să-şi aroge meritul de mastermind al mişcării din stradă. În fine, am mai scris despre asta, nu reiau.

Bun, e greu să ştim exact ce face şi ce nu face un serviciu secret. Dar a presupune că serviciul a scos personal în stradă sute de mii de oameni, care altfel nu ar fi ieşit, ca şi cum nemulţumirea nu ar fi fost acolo, fie că vorbim de „agenturili” din decembrie 1989, fie că discutăm de protestele din ianuarie-februarie 2017, este proba unei minţi paranoice şi nu tocmai raţionale. Acolo unde nu ştim, pentru că timp de decenii vor fi informaţii clasificate, ne mai pot ajuta logica şi bunul simţ. Iar, apropo de SRI, atunci când aflăm, cum a fost cazul cu parangheliile familiilor Ghiţă, Coldea şi Maior, hm, ne putem întreba dacă nu cumva supralicităm noi capacităţile şi puterea acestui serviciu …

„Revoluţia luminii” şi teoria conspiraţiei

articol preluat de pe: marturiilehierofantului.blogspot.ro