test

(Marius Vintila) Ce n-a văzut Parisul (Nici restul occidentului)

articol: Marius Vintila – mrvintila.wordpress.com
foto: mediafax.ro

19 noiembrie 2015

A doua zi dupa atentatele de la Paris avioane franceze au bombardat o localitate, distrugand o baza sau ceva ce parea din aer sau din satelit sau din rapoartele de spionaj, o baza ISIS. Poate nu era, dar Franta trebuia sa isi arate muschii dupa cum ii duce mintea pe aproape toti oamenii politici ai secolului nostru: distrugand, omorand. Stai, dar astia parca erau teroristii. Pai nu, terorism e cand il fac ei. Cand il facem noi se numeste “prevenirea unor atentate”, “lupta impotriva extremismului”, “razboiul impotriva terorii”, eventual “represalii”. Povestea cu bombardamentele tintite la precizie de 1 metru pe care Bush Sr. si Jr. o invatasera de la acelasi prof si o repetau mecanic nu mai tine, fiindca in timp s-a verificat ca e BS (bullshit adica). Nici macar dronele lui Obama nu garanteaza ca prin Pakistan (numai in “zona tribala”, desigur) nu mor si niscai civili odata cu presupusii teroristi cand cade bombardeaua. In patru ani au murit aproape 1000 de civili. Intre ei, bunica unui baietel de 8 ani care dupa aia spunea ca el nu isi mai doreste zile senine, ca daca cerul e senin sigur vin dronele. (Daca e innorat opereaza mai greu). Tineti minte operatiunea pentru care americanii au fost batuti pe spate de 99 la suta din presa lor dupa ofensiva din Fallujah ? Atacul asupra unui spital, unde ranitii au fost ridicati din paturi sub amenintarea armei, pusi la podea si incatusati. Dupa toate conventiile semnate si nesemnate din lumea asta, asa ceva se numeste crima de razboi. Dar mai trebuie ca cineva sa o si spuna. Au fost vreo doi.

La inceputul lui octombrie 2015, spitalul din Kunduz a fost bombardat, peste 20 de civili au murit – inclusiv membri ai Medecins Sans Frontieres. In ciuda apelurilor disperate ale MSF pentru oprirea bombardamentului, acesta a durat, conform BBC, peste o ora.

Din pacate exemple din acestea sunt cu miile si se intind pe sute de ani, ceea ce face sa ne fie greu sa ne dam seama in ce fel suntem noi diferiti fata de ei sau, mai concret, in ce fel e crestinismul, prin asemenea manifesatri ale adeptilor lui, mai bland ca Islamul, acuzat mai ales zilele astea ca e o “religie violenta”. In realitate nu religiile sunt violente, ci oamenii. Asta in ciuda faptului ca pot sa nu fie, daca ALEG sa nu fie.

Un amic imi scrie ca a inceput sa ii placa de Putin si de Orban in ceea ce priveste politica fata de refugiatii musulmani. Sa completez eu: ii uraste atat de tare pe refugiati (fara un motiv anume, numai fiindca sunt diferiti fata de noi), incat incepe sa fie de acord cu niste politicieni ultranationalisti, cunoscuti pentru intoleranta lor, pentru coruptie, pentru nerespectarea drepturilor omului, a Constitutiei propriilor tari si pentru cenzurarea presei. Pe scurt, daca as fi in locul amicului meu si as baga de seama ca incepe sa imi placa de Putin mi-as pune niste intrebari in legatura cu corectitudinea felului in care gandesc.

Cred ca de fapt problema alora din ISIS cu noi, care e tradusa gresit in problema noastra cu musulmanii in general, este ura. E drept ca asimilarea extremistilor si a faptelor lor cu Islamul cuprinde niste suprapuneri recunoscute. Ura ancestrala si comuna tuturor oamenilor pentru tot ce le e strain, pentru o cultura de neinteles si pe care nu am avut timpul si curiozitatea sa o intelegem (aici vorbesc despre ambele parti), desi suntem in contact de zeci de ani. Ura unei civilizatii pe care am adoptat-o doar la modul fizic si pe care am hranit-o numai cu mancare crezand ca asta e de ajuns. Ura unor popoare secatuite de averea luata de omul alb prin dreptul celui mai tare. Si in fine, ura unor emigranti fara accent – a treia generatie – fata de o societate care le-a promis totul si nu le-a dat nimic.

Am auzit de curand o poveste clasica budista: un monstru a venit in lipsa imparatesei si s-a asezat pe tronul din palatul ei. Slujitorii au incercat sa il goneasca cu ocari din cele mai aprige fiindca nu aveau curajul sa se apropie prea mult. Cu fiecare vorba plina de ura monstrul crestea pana cand a ajuns la tavanul salii tronului. Atunci a venit acasa imparateasa, care s-a apropiat de monstru in ciuda marimii si duhorii lui care se simtea rau in jur, si l-a intrebat senin daca vrea un ceai, apoi a inceput sa ii vorbeasca cu blandete. Vorbele bune curgeau una dupa alta din gura imparatesei si odata ce le auzea, monstrul se micsora pana cand a disparut de tot. Buddha a spus: ”trebuie sa fi fost unul din demonii aceia care se hranesc cu ura.”

Sigur, in poveste oamenii aia aveau noroc de un lider intelept – imparateasa – in vreme ce noi nu putem visa ca loazele care conduc destinele Europei, Americii, Asiei etc. sa ne dea asa o pilda.

De aia lupta cu monstrul trebuie pornita de noi. Sa ne pregatim rabdarea, bunatatea si vorbele frumoase. Pentru ca in ceea ce ii priveste pe vorbitorii limbajului urii, ei nu pot avea niciodata ultimul cuvant, desi asta e singurul lucru pe care si-l doresc.

articol preluat de pe: mrvintila.wordpress.com