Constantin Leancă (1893 – 1942) președintele Zemstvei Bălți, deputat în Parlamenul României
Costache Leancă (1893-1942)
foto preluat de pe istoria.md
articol de Igor Cașu – istoria.md
Constantin Leancă s-a născut la 10 aprilie 1893 în satul Cuhneşti, judeţul Bălţi (n.r. Gubernia Basarabia). În 1915 se înrolează în armata imperială rusă şi participă la Primul Război Mondial pe frontul de est. În 1917, după revoluţia din februarie, când e abolită monarhia în Rusia, revine în Basarabia şi devine preşedinte al Zemstvei judeţene din Bălţi.
La începutul lui martie 1918 a fost unul dintre autorii unei scrisori trimise Sfatului Ţării de la Chişinău (n.r. Repblica Democratică Moldovenească, succesoarea Guberniei Basarabia) în care era revendicată Unirea Basarabiei cu România. În perioada Interbelică a fost membru al Partidului Ţărănesc din Basarabia, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc din momentul creării acestuia, prin fuziunea, în 1926, a Partidului Ţărănesc (Ion Mihalache) şi a Partidului Naţional din Transilvania (Iuliu Maniu).
 |
| Leancă Constantin, deputat în Parlamentul României 1919-1939 |
Considerat „element periculos“
În 1932, dezamăgit de guvernarea naţional-ţărănistă, devine unul dintre conducătorii unui nou partid – Partidul democrat ţărănesc, devenit ulterior Partidul radical ţărănesc. Între 1939 şi 1940, în plină dictatură regală, a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale.
La 28 iunie 1940, când Armata Roşie ocupă Basarabia, era deputat în Lgislativul de la Bucureşti şi se afla la Bălţi. Sovieticii îl consideră „element periculos” şi îl condamnă la ani grei de gulag. Se stinge din viaţa în timpul detenţiei.
De ce a avut acest destin? Despre soarta unor fruntaşi ai vieţii politice şi culturale din Basarabia interbelică de după 1940 o dată cu ocupaţia sovietică au scris numeroşi autori, printre care evidenţiem contribuţiile publicistului Iurie Colesnic, a istoricilor Elena Postică şi Lilia Crudu şi a juristului Mihai Taşcă.
Ca membru al Comisiei pentru studierea comunismului, am descoperit dosarul lui Constantin Ion Leancă în depozitul special al Serviciului de Informaţii şi Securitate de la Chişinău, alias fostul Comitet pentru Securitatea Statului (KGB). Potrivit acestuia, Constantin Leancă a fost arestat în data de 16 iulie 1940 – şi nu 6 iulie cum se menţionează în mai toate publicaţiile – de către grupul special de anchetă al NKVD-ului din RSS Ucraineană, care avea jurisdicţia asupra teritoriului basarabean în primele săptămâni după ocupaţia sovietică.
 |
| Leancă Constantin, arestat de sovietici în 1940, decedat în detenție în 1942 la doar 49 ani |
De șapte ori ales deputat
Imediat i se face o fişă de arestat din care reiese că deţinea 8 hectare şi jumătate de pământ. Tot din fişa de la NKVD aflăm că avea 6 clase de gimnaziu, ceea ce echivala în vremurile celea cu studii superioare şi ceea ce i-a permis să se menţină aproape 20 de ani la rând în Parlamentul României.
A fost ales deputat din partea Basarabiei de 7 ori, prima dată în 1919 din partea Partidului Ţărănesc din Basarabia şi ultima dată, în 1939, din partea Frontului Renaşterii Naţionale. Era unicul partid legal din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, celelalte fiind interzise, după modelul regimurilor autoritare care domina atunci cea mai mare parte a Europei.
Frontul Renaşterii Naţionale grupa din oficiu toţi funcţionarii care altfel îşi pierdeau calitatea de demnitar (printre membrii FRN a fost reputatul istoric C.C. Giurescu etc).
În cadrul procesului intentat, lui Leancă i se incriminează activităţi zise contrarevoluţionare. Printre acestea se numără participarea sa la viaţa politică din România interbelică, ca membru fruntaş al Partidului Ţărănesc din Basarabia, Partidului Naţional Ţărănesc şi altor formaţiuni democratice româneşti (a criticat, de altfel, politica extremistă a guvernului Goga-Cuza). Toate aceste partide în care a fost implicat erau considerate contrarevoluţionare.
În logica sovieticilor, numai Partidul Comunist din România avea dreptul la existenţă. O să vedem din alte materiale de arhivă însă că până şi membrii ilegalităţii comuniste basarabene au fost trataţi cu suspiciune de către „eliberatorii” din Est.
Lui Leancă i se incriminează că era apropiat al primarului de Bălţi, Ştefan Pirogan, tatăl regretatului Vadim Pirogan, ex-preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici şi autor al unor memorii despre experienţa sa în gulag.
Revenind la cazul lui Leancă, observăm că regimul sovietic urmărea încă din primele săptămâni ale impunerii regimului său între Prut şi Nistru pedepsirea în primul rând a liderilor de opinie care au făcut posibilă Unirea de la 1918, dar şi procesul de integrare, atât cât s-a reuşit într-un timp prea scurt, a Basarabiei în cadrul României întregite.
Fară drept la apărare
Pentru sovietici crima nu era definită din punct de vedere juridic, dar din perspectivă politică, în mod absolut arbitrar. Participarea la viaţa publică din România interbelică era deja un criteriu suficient pentru „eliberatori” de a condamna la pedepse inumane persoane absolut inocente din Basarabia.
După o anchetă preliminară efectuată începând cu data de 16 iulie 1940, dosarul lui Constantin Leancă este transmis Consfătuirii Speciale (Особое Совещание) din cadrul NKVD-ului. Acest organ era unul extrajudiciar, la fel ca şi troicile, deci nu se supunea nici unor rigori procedural-legale.
Leancă nu avea dreptul nici măcar formal la un avocat, iar cele 4 persoane care îi decideau soarta erau scutite de a aduce probe în susţinerea incriminărilor aduse. Majoritatea condamnărilor operate de acest organ extrajudiciar nu implicau prezenţa inculpatului. Verdictele se pronunţau în lipsa persoanelor vizate.
Organele de genul Consfătuirii Speciale a NKVD îndeplineau orbeşte ordinul partidului. În 11 ianuarie 1941, acum 70 de ani, Constantin Leancă era condamnat la 8 ani de lagăr de corecţie prin muncă conform articolului 54, punct 13 al Codului Penal al RSS Ucrainene („activitate contrarevoluţionară“).
Deşi era cetăţean român, în verdictul organului extrajudiciar se menţionează cu nu deţine nici un fel de cetăţenie. A fost judecat pentru că a vrut binele comunităţii în care s-a născut. Nu a rezistat mult timp condiţiilor dure de detenţie şi s-a stins din viaţă în 1942, la vârsta de 49 de ani.
articol preluat de pe istoria.md
Victorie la CCR! Inițiativa Fără Penali în funcții publice este constituțională
Victorie la CCR! Inițiativa Fără Penali în funcții publice este constituțională
foto preluat de pe facebook.com/Uniunea Salvați România – USR
articol preluat de pe www.usr.ro
Uniunea Salvați România – USR – foto preluat de pe facebook.com
9 aprilie 2019
Curtea Constituțională a României a validat astăzi constituționalitatea inițiativei Fără Penali în funcții publice. Decizia CCR aduce inițiativa cetățenească semnată de peste un milion de români mai aproape de Constituție.
“Decizia de astăzi a Curții Constituțională arată încă o dată că inițiativa Fără Penali trebuie să fie în Constituție. Fără Penali este dorința a un milion de români care vor o Românie îndreptată spre dezvoltare, iar primul pas este ca în fruntea țării să nu mai fie persoane condamnate penal pentru fapte de corupție. Îmi exprim încrederea că va fi votată și sprijinită de parlamentarii tuturor partidelor politice, asemeni cetățenilor care au semnat inițiativa“, transmite președintele USR Dan Barna.
După pronunțarea Curții Constituționale, inițiativa va intra în circuitul parlamentar, cu dezbateri în comisii și vot în plenul Camerei Deputaților și Senatului, urmând ca apoi să se organizeze un referendum decizional care trebuie să aibă cvorum și vot majoritar.
“Decizia CCR este o confirmare a ceea ce știam de la început și anume că inițiativa respectă toate reglementările naționale și internaționale legate de drepturile omului. Mai mult, această decizie crează un precedent în Europa. Este posibil ca astfel de legi să apară și în alte țări din Europa, cum ar fi Italia, Bulgaria sau Ungaria”, susține președintele grupului de inițiativă, avocatul Mihai Badea.
Inițiativa Fără Penali în funcții publice a strâns peste 1 milion de semnături, la Parlament au fost depuse 950.000 de semnături, dintre care 830.000 validate de către primării.
Inițiativa Fără Penali în funcții publice propune ca articolul 37 din Constituție, care reglementează dreptul de a fi ales, să fie completat cu un nou alineat, având următorul conținut: “Nu pot fi aleși în organele administrației publice locale, în Camera Deputaților, în Senat și în funcția de Președinte al României cetățenii condamnați definitiv la pedepse privative de libertate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, până la intervenirea unei situații care înlătură consecințele condamnării.”
articol preluat de pe www.usr.ro
cititi aici detalii despre Fără Penali în funcții publice – Inițiativa cetățenească de modificare a Constituției
“Fără penali în funcții publice” – foto preluat de pe facebook.com/Uniunea Salvați România – USR
Gheorghe Magheru (1802 – 1880) general și om politic, conducător al armatei revoluționare române din Muntenia, la 1848
Gheorghe Magheru (1802 – 1880)
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro
Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj – d. 23 martie 1880, București) a fost un comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu (1821), apoi comandant în Războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic.
Originea şi familia
Gheorghe Magheru s-a născut în familia preotului Ion Magheru. Strămoşii familiei sale proveneau din Transilvania. A fost căsătorit şi a avut mai mulţi copii.
Cariera militară
Haiduc celebru din zona Băileștiului, pandur în armata lui Tudor Vladimirescu, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, membru în guvernul provizoriu revoluționar pașoptist, generalul armatei din principat, luptător pentru Unirea Principatelor Române. Era văr cu Tudor Vladimirescu, prieten apropiat cu Nicolae Bălcescu și sprijinitor al lui Avram Iancu.
La o vârstă foarte fragedă a fost obligat, împreună cu familia, să ia calea pribegiei, când, în august 1806, un corp expediționar turc sub comanda lui aga Bechir, nepotul pașei Regep a prădat Oltenia, incendiind și satul Bârzeiu de Gilort. Însă turcii au fost capturați și omorâți de haiduci în apropierea satului Obârșia, Gorj. Printre acei haiducii se aflau tatăl și fratele său mai mare.
Devine vestit de foarte tânăr, la doar 16 ani, când se face remarcat pentru vitejia sa luptând cu ceata de haiduci din care făcea parte împreună cu fratele său, împotriva turcilor.
În 1821 i s-a alăturat cu grupul său de panduri lui Tudor Vladimirescu. După plecarea lui Tudor Vladimirescu împreună cu grosul armatei pandurilor la Craiova, Gheorghe Magheru a fost lăsat la mânăstirea întărită de la Tismana pentru asigurarea ariergărzii, împreună cu fratele și cu vărul său, Papa Vladimirescu, fratele lui Tudor Vladimirescu. Împreună cu alți panduri din subordine, s-au ținut de răzbunări împotriva boierilor și slujbașilor domnești. Aflând de faptele lor, Tudor Vladimirescu a decis să-i aducă lângă el.
După moartea lui Tudor Vladimirescu, Gheorghe Magheru a mai haiducit câțiva ani, apoi a fost înrolat în armată, unde a fost avansat rapid în grad datorită calităților sale.
S-a înrolat apoi în armata rusă şi a participat la luptele împotriva turcilor între anii 1828-1829. În timpul acestei campanii s-a evidenţiat în luptele de la Siseşti, Băileşti, Covei, Catane, Golenţi, Breasta şi Maglavit. La 14 septembrie 1828, la Băilești a avut loc o importantă luptă între turci (25.000), care ocupaseră satul, și ruși (28.000), alături de care luptă și un detașament de1.200 de panduri. După bătălie, turcii au fost izgoniți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul războiului ruso-turc, Magheru a primit rangul de căpitan de panduri și a fost decorat de țarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler.
Gheorghe Magheru – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Cariera politică
După Pacea de la Adrianopol a intrat în magistratură şi a devenit preşedinte de tribunal. În 1846 a devenit prefect de Romanaţi.
A fost membru al Societății secrete masone Frăția, 1840, alături de Nicolae Bălceascu, Ion Ghica, Christian Tell, care conspira împotriva prințului Bibescu.
A format la Craiova guvernul provizoriu revoluționar alături de Nicolae Bălcescu, și Costache Romanescu.
Odată cu detronarea prințului Bibescu și instalarea guvernului revoluționar la București, a făcut parte din guvernul provizoriu revoluționar național, apoi a devenit generalul armatei române.
După ce armata otomană a înlăturat guvernul revoluționar, Magheru a refuzat să accepte înfrângerea revoluției și s-a retras cu trupele revoluționare în Oltenia, unde a organizat tabăra militară de la Râureni, pe câmpul lui Traian, lângă Râmnicu Vâlcea.
Declarația lui Gheorghe Magheru: Eu, fraților, sunt român și, ca român, mă simt ferice de a muri pentru țara mea. Pe aleea ce duce spre Complexul muzeal Gheorghe Magheru a fost montată o placă de marmură cu istoricul locului: Pe acest loc, în toamna anului 1848, generalul Gheorghe Magheru și-a instalat tabăra militară revoluționară de panduri și voluntari. În memoria acestui eveniment, în anul 1973, cu prilejul aniversării a 125 de ani de la Revoluția din 1848, s-a ridicat un obelisc și a fost inaugurat muzeul de la Râureni.
Nevoit să se exileze la Viena, a continuat să susțină cauza revoluționară și unirea principatelor Moldova și Țara Românească.
A revenit în Țara Românească în august 1857, iar în decembrie 1857 a fost ales deputat de Gorj în adunarea ad-hoc de la București. În 1860 a fost ales deputat. În 1864 a devenit comisar special pentru Oltenia. Între 1868-1877 a fost deputat liberal de Târgu Jiu. A fost unul dintre fondatorii Partidei Naționale, mișcare care a promovat unirea principatelor române și a sprijinit democratizarea și modernizarea lor.
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro
Cum a salvat generalul Magheru Oltenia de ocupaţia turcilor. A înfruntat câteva mii de soldaţi cu ajutorul a 300 de panduri
Gheorghe Magheru – foto preluat de pe adevarul.ro
articol de Alin Ion (preluat de pe adevarul.ro)
28 mai 2015
În Bătălia de la Şişeşti, de lângă Târgu Jiu, generalul Gheorghe Magheru a reuşit să se opună invaziei şi ocupării Olteniei de către trupele otomane cu doar 300 de panduri.
La începutul toamnei lui 1828, Gheorghe Magheru se afla într-o situaţie dificilă ca urmare a contraofensivei otomane în Oltenia. În calitate de comandant de panduri al unei importante zone din Oltenia, mai exact tot nordul acestei provincii, Gheorghe Magheru s-a trezit în faţă cu câteva mii de turci pe care trebuia să îi înfrunte cu 300 de panduri. De asemenea, de partea pandurilor se afla şi o mică oştire sârbească.
„Va fi ajutat de căpitanii Ion Solomon şi Panaiot Fochiano, totalul trupelor române fiind de până în 1000 de soldaţi. Eroismul lui Gheorghe Magheru a fost determinant, după cum o să vedem. A fost o întreagă dispută pentru identificarea locului bătăliei, deoarece mai există un sat Şişeşti şi în judeţul Mehedinţi.
Desfăşurată la începutul lunii septembrie 1828, bătălia de la Şişeşti va marca începutul unei înfruntări de mai mulţi ani între Ion Solomon, căpitan de panduri căruia i se va încredinţa comanda «ca unuia mai bâtrân», şi Gheorghe Magheru, cel care se va remarca şi cu acest prilej. Ion Solomon a declanşat un atac frontal care nu avea nici o şansă ca urmare a inegalităţii efectivelor dintre cele două armate. Mai mult, planul lui Gheorghe Magheru de a da un atac prin surprindere era anulat. Fuga lui Ion Solomon de pe câmpul de luptă l-a pus într-o serioasă dificultate pe căpitanul sârb care probabil ar fi fost răpus cu toată trupa sa dacă nu ar fi intervenit Gheorghe Magheru şi pandurii săi. Atacul prin surprindere al lui Gheorghe Magheru i-a despresurat pe sârbi şi ei s-au putut retrage. Căpitanul sârb i-a mulţumit lui Magheru pentru că i-a salvat viaţa şi a avut o înfruntare cu Ion Solomon, pe care a vrut să îl omoare“, spune istoricul Cornel Şomâcu.
Importanţa luptei de la Şişeşti
Respingerea trupelor otomane în lupta de la Şişeşti a avut o mare importanţă în războiul ruso-turc. Cea mai mare parte a luptelor s-au purtat în Oltenia pentru că armata otomană care se afla în sudul Dunării a trecut fluviul şi a pornit ofensiva. În aceste condiţii, singura rezistenţă era formată din panduri care luptau în armata rusă, alături de alte detaşamente de români, sârbi şi bulgari. Bătălia de la Şişeşti le-a permis ruşilor să pornească o contraofensivă şi să câştige războiul. În cazul în care lupta era pierdută, riscau ca să fie alungaţi din Oltenia şi din Ţara Românească şi să piardă, astfel, războiul.
„Prin bătălia de la Şişeşti ca şi cele ulterioare, Gheorghe Magheru a reuşit să se remarce ca un ofiţer destoinic dar a salvat şi oraşele Târgu-Jiu şi Craiova de posibila ocupaţie otomană cu toate problemele pe care le-ar fi putut ridica. Fără victoria lui Magheru de la Şişeşti, armata rusă, de partea căreia au luptat în mod tradiţional pandurii gorjeni, ar fi putut pierde războiul din 1828-1829 cu Imperiul Otoman. Ar trebui să reţinem şi eroismul românilor, faptul că victoriile lor erau obţinute cu efective şi resurse reduse, animaţi de dorinţa de a-şi apăra ţara şi propriile cămine pe care le aveau în zonă”, a precizat istoricul Cornel Şomâcu.
Conflictul dintre Magheru şi Solomon
Între Gheorghe Magheru şi Ion Solomon a izbucnit un conflict care nu s-a terminat decât prin moartea combatanţilor. Solomon a murit în anul 1865.
„Deşi eroismul lui Magheru a fost răsplătit de ruşi cu Ordinul „Sf. Ana”, clasa a IV-a, în grad de cavaler şi cu o sabie de onoare, felicitat de autorităţile române, va părăsi rândurile primei armate naţionale din epoca modernă ce număra trei regimente de infanterie şi 6 escadroane de cavalerie. Gheorghe Magheru ar fi trebuit să facă parte din regimentul cu sediul la Craiova condus de Ion Solomon. Magheru a considerat total inacceptabilă situaţia de fi subordonat lui Ion Solomon şi va părăsi armata până la momentul Revoluţiei paşoptiste“, mai arată Cornel Şomâcu.
Conflictul va reizbucni pe timpul Revoluţiei de la 1848. Dacă Gheorghe Magheru va fi unul dintre stâlpii taberei revoluţionare, Ion Solomon-comandant al polcului III, regimentul, cu sediul în Bucureşti, va fi unul din capii contrarevoluţiei. „Va fi chiar un moment în care cei doi se vor confrunta faţă în faţă. „Complotul contrarevoluţionar din 19 iunie 1848 va fi dejucat atât de intervenţia populaţiei Bucureştilor, dar şi de eroismul lui Gheorghe Magheru. În momentul arestării guvernului revoluţionar, cei prezenţi povestesc că Solomon a acordat o atenţie specială lui Gheorghe Magheru. Nu doar că acesta nu s-a predat, dar s-a baricadat într-o încăpere cu doi dintre soldaţii săi aşteptând atacul. Paul Cernovodeanu aminteşte acest episod în „Pe urmele Magherilor”, citând aici amintirile maiorului Lăcusteanu, unul dintre complotişti, care spune că Solomon „se smucea să spargă uşa, să omoare pe Magheru, căruia îi păstra o veche rancună”. Complotul a fost dejucat, iar Solomon s-a retras în cazarmă cu soldaţii săi. Solomon a riscat la un moment să fie linşat de populaţia revoltată dar a scăpat cu exilul“, mai scrie istoricul Cornel Şomâcu.
cititi mai mult pe adevarul.ro
1848… și IUBIREA: Gheorghe Magheru și Maria Caramalău – O căsnicie sortită eșecului
Gheorghe Magheru și Maria Caramalău – foto preluat de pe www.historia.ro
articol de Corneliu Senchea (preluat de pe www.historia.ro)
(…)
Nu toate soțiile eroilor pașoptiști și prepașoptiști au dovedit energia, devotamentul și spiritul de sacrificiu al soției lui Câmpineanu. A doua căsătorie a generalului Gheorghe Magheru, „generalul re volu ției”, om trecut atunci de 40 de ani, a fost opera prietenului său, Ion Câmpineanu. Și această afacere matrimonială, începută ca o mare iubire promițătoare de speranțe și împliniri în plan afectiv, s-a înscris între eșecurile personale ale lui Ion Câmpineanu, eșuând în parte și din cauza evenimentelor politice care l-au ținut permanent pe Magheru departe de a doua aleasă a inimii lui.
După moartea rapidă a primei soții, Ancuța Pleșoianu, Gheorghe Magheru și-a concentrat toată atenția creșterii și educării fiicei și fiului lor, Alexandrina și Ghiță, fără a nutri gândul unei a doua căsătorii. Aceasta până când prie tenul său, Ion Câmpineanu, i-a făcut cunoștință cu tânăra în vârstă de 26 de ani, Maria Caramalău, fiica clucerului Iordache Cârcotă și sora pitarului Alecu Caramalău din București.
Așa cum susțin istoricii Paul Cernovodeanu și Marian Ștefan, într-o monografie dedicată Magherilor, generalul (care nu prea stătea prin București, prins fiind cu atribuțiile sale militar-administrative în părțile Olteniei), ar fi cunoscut-o în timpul peregrinărilor lui prin București, prin intermediul lui Șerban Caramalău, subcârmuitor al plășii Gilortului din județul Dolj. Dar cel care l-a determinat să-și ostoiască văduvia a fost Ion Câmpineanu, iar căsătoria celor doi a avut loc la București, la 2 septembrie 1846 și a decurs bine, se pare, în cei doi ani care mai rămăseseră până la izbucnirea revoluției, proaspătul cuplu fiind răsplătit cu un băiat pe nume Romulus.
Anii care au urmat înregistrează însă, dacă luăm în calcul corespondența dintre cei doi, o răcire a relațiilor. Magheru absorbit cu totul de pregătirile revoluției în Oltenia, absent frecvent din București, prins apoi, după victoria revoluției, în Capitală, de organizarea guvernului provizoriu care funcționa în palatul familiei Golescu de pe Podul Mogoșoaiei (fost Palat Domnesc), a sfârșit prin a o pierde definitiv pe Maria, care nu i-a împărtășit idealurile… spre deosebire de o altă femeie celebră în epocă, Anica Ipătescu.
Aceasta (caracterizată de Gazeta de Transilvania drept „o română ce poartă arma ca orice bărbat”), soția revoluționarului Nicolae Ipătescu, la vestea arestării guvernului provizoriu de către coloneii trădători Odobescu și Solomon, știindu-și soțul în primejdie, s-a înarmat cu pistoale și a antrenat populația bucureșteană într-un iureș care a avut ca efect eliberarea guvernului arestat. Cât despre omul de acțiune care era Gheorghe Magheru, acest eșec sentimental nu l-a copleșit. El și-a găsit consolarea în focul luptei.
Să nu uităm că, urmărit de dorința colonelului Solomon de a-l ucide, în urma unei ranchiuni mai vechi, pe tărâm militar și politic, Magheru, în momentul arestării guvernului, a fost singurul care a înfruntat cu spada în mână baionetele soldaților și atacul personal al lui Solomon, reușind să scape și să se baricadeze într-una din camerele palatului guvernamental, refugiu pe care l-a părăsit, după pierderea partidei de către gruparea contrarevoluționară. În ziua de 12 iulie a anului 1848, generalul părăsea Capitala, îndreptându-se spre Oltenia pentru a lua comanda trupelor neregulate de dorobanți și panduri și a organiza tabăra de la Râureni, ultimul sprijin armat al revoluției. Nu știa atunci că se va întoarce la București abia după nouă ani de exil dureros în străinătate, alături de prietenii săi.
cititi mai mult pe www.historia.ro