Roxelana, soția sultanului Soliman I (1506-1558)
Roxelana (1506-1558) – (Portrait by Titian titled La Sultana Rossa, c. 1550)
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Roxelana, născută Alexandra Anastasia Lisowska și cunoscută sub titlul turcesc de Hŭrrem Haseki Sultan (n. 1506 – d. 15 aprilie 1558) a fost concubina, apoi soția sultanului Otoman, Suleiman Legiuitorul.
Roxelana, născută în 1500 (după unii) sau 1505-1506 (după alții), a fost fiica unui preot ortodox ucrainean din Galiția ruteană, aflată în posesia Poloniei la nașterea ei. O alta versiune insista pe originile ei ruteno-moldovenesti ca fiind fiica unui zlotas roxolan moldovean cu o ruteanca din Snyatin-Lujeni ( Bucovina de Nord-Pocutia) si care ar fi cazut in mainile tatarilor in urma unui raid. Tradiția ucraineană îi atribuie numele de Anastasia Lisowska și localitatea de naștere Rohatyn. O legendă spune că tânăra Anastasia ar fi fost capturată chiar în ziua nunții sale.
A fost capturată de tătari pe timpul unui raid de jaf obișnuit în anul 1518 (după unii) sau 1520 (după alții) și dusă pentru început la Caffa, în Crimeea iar apoi la Istanbul în anul 1518. Roxelana se găsea așadar în haremul sultanului Suleiman Legiuitorul cu doi ani înainte ca acesta să ajungă pe tron în 1520. Acolo și-a petrecut primii ani de captivitate citind și cultivându-se, devenind astfel o bună cunoscătoare a lumii noi în care intrase. Creștinele captive vândute turcilor erau luate în haremuri și trebuiau să se convertească la islam. Istoricii otomani menționează că Roxelana (Roxolana) a arătat un zel islamic deosebit. Ea chiar a construit o moschee în Istanbul. Ca o ironie, banii pentru moschee au fost adunati din taxele impuse pelerinilor creștini care vizitau locurile sfinte în Ierusalim. Taxele nu au fost impuse de Suleiman sau Roxelana, ci existau mult înaintea lor. Doar incidental Suleiman a impus taxe de acest gen (aplicate și moscheelor) ori de câte ori era nevoie de bani mai mulți.

Soliman I (n. 6 noiembrie 1494 – d. 5/6 septembrie 1566) sau Suleiman Legiuitorul a fost al zecelea sultan al Imperiului otoman între anii 1520-1566, fiind unul dintre cei care au domnit o perioadă lungă de timp. În Occident acesta este cunoscut sub numele de Soliman cel Strălucit (“Magnificul”), iar în Orient sub numele de Suleiman Legiuitorul datorită implicării sale în finalizarea sistemului de legi al Imperiului Otoman – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Apreciată și protejată de eunucul responsabil de harem și de către mama sultanului, Roxelana a fost prezentată sultanului. S-a străduit să-i câștige afecțiunea și a devenit în curând favorita lui. Suleiman s-a îndrăgostit de ea si a numit-o „Hŭrrem”: “Cea care râde” pentru firea ei veselă și talentul de a spune povești. Legenda spune că în serai nu se râdea, și la începutul captivității Roxelana ar fi plătit pentru că a îndrăznit să râdă, fiind pedepsită cu biciul. Atunci ar fi jurat răzbunare și a făcut-o din plin. Roxelana nu avea înfățișarea fetelor obișnuite din harem; nu avea ochii mari și negri, nu avea buze cărnoase și nu era cochetă. “Giovane, ma non bella” (tânără, dar nu frumoasă), “mică de statură și destul de grațioasă“, o descrie un ambasador venețian în 1526. Cea mai mare bogație a Roxelanei era mintea ei. Avea talentul de a-l întreține pe sultan cu felul său de a povesti, dându-i astfel, fără să pară, sfaturi. În 1533 ambasadorul venețian Navagero scria “Maiestatea sa sultanul o iubește pe Roxelana atât de mult, încât în tot imperiul otoman în nici o dinastie nu a existat femeie mai respectată ca ea. Se spune despre ea că apare ca fiind modestă și draguță, și că știe ce este natura unui adevărat conducător de oameni.” În 1554, când Roxelana avea deja 50 ani, un alt italian, Dominico Trevisano, scrie din capitala otomană: “Maiestatea sa, sultanul, este atât de îndrăgostit de ea, încât se spune că refuză să fie cu vreo altă femeie în afară de ea. Nici unul din predecesorii săi nu a făcut așa ceva, lucru neauzit la turci care au obiceiul de a avea nenumărate femei.”

Roxelana and Süleyman the Magnificent by the German baroque painter Anton Hickel, (1780) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Câștigând titlul de „Hasseki” (concubina favorită aleasă să dea naștere prinților sultanului, a doua ca importanță în harem după sultana-mamă) i-a dăruit lui Suleiman un moștenitor, Mehmed, în 1521, apoi pe Mihrimah în anul 1522 și pe Abdüllah în 1523. Abdüllah a murit aproape 2 ani mai târziu. Roxelana îl naște pe Selim în anul 1524, apoi pe Bayazid în 1526 și se căsătorește cu Suleiman, încălcând astfel tradiția, în anul 1530. Sub acoperirea convertirii la Islam, a reușit să se emancipeze față de celelalte femei din harem. Ori conform Islamului, o femeie păcătuiește dacă are relații cu un bărbat în afara căsătoriei. Astfel Roxelana-Hŭrrem l-a refuzat pe Suleiman timp de trei zile : în final sultanul a cedat și a acceptat să facă din Hŭrrem singura soție legitimă. Hŭrrem îl naște pe Cihangir în anul 1531 și devine sultană-mamă în anul 1534. Tinerii prinți din acele vremuri nu șovăiau să înfrunte primejdii fizice, la antrenament, la vânătoare sau în război, iar igiena, chiar dacă la Greci și Turci era mult mai eficientă decât la Europenii din apus (toată lumea cunoaște băile moștenite de la bizantini, denumite în Antichitate „Therme” iar în perioada otomană „Hammam”), era totuși insuficientă, mai ales în decursul campaniilor războinice. Astfel, Hŭrrem pierde încă doi băieți : Mehmet moare la vârsta de 22 de ani, în anul 1543, când Hŭrrem avea 37 de ani, iar Cihangir moare la vârsta de 22 de ani, când Hürrem avea 47 de ani.
În 1541, un incendiu a distrus vechiul palat și tot haremul a fost mutat din palatul vechi la Topkapî, unde ea s-a aflat în imediata apropiere de sultan (istoria spune că mutarea se face la cererea Roxelanei) și astfel începe ‘Sultanatul femeilor“. Hŭrrem avea o suita de peste 100 de persoane, 90 fiind numai servitoarele și roabele ei. Deținea o gardă de eunuci, printre care un bucătar și furnizor de merinde de preț, un croitor și furnizor de textile fine. Haremul era acum aproape de Curte (Divan), locul guvernării. Hŭrrem devenise sfatnica de încredere al lui Suleiman și se pare că avea o mare influență în politica externă. Două scrisori ale sale către regele Poloniei, Sigismund al II-lea August, s-au păstrat. Pe timpul vieții ei, Imperiul Otoman a păstrat relații pașnice cu acel stat. Ambasadorii statelor europene i se adresau Roxelanei și îi trimiteau cadouri. Unii istorici afirmă că ea a intervenit pe lângă soțul său pentru a reglementa traficul de sclavi al tătarilor din Crimeea dinspre țara ei natală, Moldova și Caucaz.

Roxelana (16th-century Latin oil painting of Hurrem Sultan titled Rosa Solymanni Vxor) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe lângă politică, Roxelana s-a ocupat și de alte acțiuni, de la Mecca la Ierusalim, inspirându-se după modelul fundațiilor caritabile create de Zubaida, soția califului Harun al-Rashid. Printre primele ei fundații se află o moschee, două școli coranice, o fântână și un spital pentru femei, alături de piața de sclave din Constantinopol. Ea a construit o baie, Haseki Hŭrrem-Sultan Hamami, pentru a servi comunitatea credincioșilor din cartierul bazilicii Sfânta Sofia. În Ierusalim a întemeiat în 1552 Hasseki-Sultan Imaret, o bucătărie care distribuia mâncare săracilor și nevoiașilor.
Prima cadînă, Gülbehar, era firavă și, deși îi fusese amantă cam 10-11 ani și era mama primului născut, Mustafa, nu reușise să îl zăpăcească așa pe sultan. în final, Hŭrrem îi răpește nu numai statutul de primă-cadână a sultanului, ci chiar dreptul de a rămâne în harem, Gülbehar fiind exilată (fără însă să i se retragă averea și privilegiile). Prin intrigă, Hŭrrem care avea mulți “aliați” și “obligați” (cei mai mulți ajutând-o pentru că ea știa foarte multe despre ei) obținea aproape tot ce dorea. Ea știa să găsească și să exploateze slăbiciunile oricui (și în cazul Sultanului, a dat roade). Ca să-și ocrotească fiii de soarta multor eventuali pretendenți la tron (anume uciderea de către primul născut al sultanului) Hŭrrem i-a creat lui Mustafa o reputație de trădator, deși era un excelent conducator, iubit de ieniceri. Astfel, Suleiman l-a ucis.
Mult timp a circulat legenda că Roxelana l-ar fi vrăjit pe sultan prin descântece și poțiuni. În 1554 ambasadorul Austriei, Busbeck, scria că existau în capitală femei care îi duceau sultanei Hŭrrem cranii de hienă, considerate pe atunci ca un puternic afrodisiac. “Dar nici una din ele nu a acceptat să-mi vândă mie oasele, spunând că sunt destinate exclusiv sultanei Hŭrrem care îl ține astfel atașat de dânsa pe sultan, prin poțiuni de iubire și alte incantații magice.” Se spunea prin tot poporul că sultanul era atât de ascultător de soția sa, numai mulțumită băuturilor ei vrăjite. Populația a crezut-o pe ea și în spatele uciderii lui Ibrahim.
Sultanul i-a permis soției sale să rămână cu el la curte pentru tot restul vieții ei. Roxelana a murit cu 8 ani înaintea soțului său.
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Roxelana si pe en.wikipedia.org
Ziua Internationala a Rock and Roll-ului (13 aprilie)
Elvis Presley in a publicity photograph for the 1957 film Jailhouse Rock
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.europafm.ro
Pe 13 aprilie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Rock and Roll-ului. Rock and roll (scris și rock & roll sau rock ‘n’ roll) este un stil muzical cu originar din Statele Unite ale Americii, care s-a dezvoltat în special la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 195o dintr-o combinație de blues, jazz, country și gospel. O formă timpurie a stilului rock and roll este muzica rockabilly. Rock and roll-ul este deseori cântat cu chitare electrice, chitară bas, instrumente cu clape și tobe.
Termenul „rock and roll” a fost ințial un termen nautic care însemna legănarea vasului. La sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea, muzica gospel și jubilee au cooptat termenul, folosindu-l în sensul de a fi legănat în brațele Domnului. Prima folosire înregistrată a termenului este pe un disc din 1916, „Camp Meeting Jubilee”.
Sunt divergențe de opinie referitor la care disc a fost primul disc rock ‘n’ roll, dar “Rock Around the Clock” (1954) a lui Bill Haley, a fost primul disc de acest gen care a ajuns pe locul 1 în topul revistei americane Billboard. Cercetătorul de muzică rock Joseph Burns de la Southeastern Louisiana University susține că prima melodie rock and roll poate fi considerată „That’s All Right, Mama” a lui Arthur “Big Boy” Crudup din septembrie 1946, melodie preluată de Elvis Presley.

Bill Haley- foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Bill Haley (născut William John Clifton Haley) (n. 6 iulie 1925 – d. 9 februarie 1981) a fost unul dintre primii muzicieni rock and roll. Formația sa Bill Haley & His Comets este cunoscută în special pentru melodia Rock Around the Clock (1954) cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Arthur William “Big Boy” Crudup (August 24, 1905 – March 28, 1974) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Un disc jockey din Cleveland, Alan Freed, celebru pentru emisiunile sale, este cel care a folosit fraza rock and roll începând cu 1951, dar fraza ca atare este cunoscută dinainte. Prima piesă care a avut titlul Rock and Roll (1947) îi aparține lui Paul Bascomb.

Paul Bascomb (February 12, 1912, Birmingham, Alabama – December 2, 1986 (aged 74), Chicago) cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe itunes.apple.com
Una dintre primele înregistrări a unei piese rock and roll îi aparține grupului Jackie Brenston and the Delta Cats (unde unul dintre membri era Ike Turner), care a înregistrat în 1951 melodia Rocket 88 în studioul lui Sam Phillips, proprietarul casei de discuri „Sun Records“. Abia peste 4 ani Bill Haley înregistreazā “Rock Around the Clock“. Aceastā piesā este deseori confundată ca fiind prima din acest gen. Istoria rock’n roll-ului poate merge și mai departe în timp, unde pot fi gasite primele așa zise încercāri. Etimologia cuvântului ne duce mai departe în timp, chiar undeva prin 1916 când termenul “rocking and rolling” avea conotații religioase. În etimologia limbii engleze cuvantul „rock” însemna „a distruge, a deranja, a incita”. De aici i-a venit probabil și lui Alan Freed (1921 – 1965) ideea sā denumească așa acest gen, având în vedere reacția celor ce-l ascultau. Expresia rockin mai era folositā și de cântăreții gospel.

Jackie Brenston (right) with Ike Turner – Jackie Brenston (August 24, 1928 or 1930 – December 15, 1979) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Printre legendele internaţionale ale rock and roll-ului se numără Elvis Presley, Chuck Berry, Jerry Lee Lewis, Buddy Holly sau Eddie Cochran.

Elvis Presley - foto preluat de pe europafm.ro
Elvis Aaron Presley (n. 8 ianuarie 1935, Tupelo, Mississippi – d. 16 august 1977, Memphis, Tennessee) a fost un cântăreț și actor american, cunoscut frecvent ca Regele Rock ‘n’ Roll-ului sau simplu, The King, cu toate ca a obținut și trei premii Grammy pentru muzică Gospel. (…) În noiembrie 1955, Elvis semnează cu RCA Records, Colonel Parker negociind vânzarea tuturor înregistrărilor făcute la Sun Studio de către interpret contra imensei (în acele vremuri) sume de 40.000 de dolari plus un bonus de 5.000 de dolari pentru Presley. Cele cinci single-uri au fost relansate de către RCA, Elvis devenind cel mai mediatizat nou interpret din industria muzicală. Pe 10 ianuarie 1956, Elvis participa la o sesiune de înregistrări în studioul RCA din Nashville alături de grupul back in vocals Jordanaires, unde printre alte piese va înregistra și Heartbreak Hotel. Single-ul Heartbreak Hotel / I Was The One este promovat de RCA și a fost vândut în peste 300.000 de exemplare numai în primele trei săptămâni, fiind și primul single al lui Elvis ce va înregistra vânzări de peste un milion de exemplare, aducându-i interpretului primul disc de aur.
28 ianuarie 1956 este momentul primei sale apariții într-o emisiune de televiziune Stage Show la CBS. Tot în acest an îi apare și primul album intitulat Elvis Presley, care a ajuns foarte repede pe prima poziție în Billboard 200 și a rămas acolo timp de zece săptămâni. Semnează un contract pe șapte ani cu Paramount Pictures, apare la The Steve Allen Show la NBC unde cântă Hound Dog, continuă să concerteze în toată America, lansează single după single și semnează un contract pentru o serie de trei apariții la Ed Sullivan Show contra sumei record, în acel moment, de 50.000 de dolari. Pe 26 septembrie este proclamată Ziua Elvis Presley în orașul natal Tupelo, iar la mijlocul lui noiembrie are loc premiera primului său film – Love Me Tender. Pelicula are un succes imens, iar Elvis primește recenzii favorabile din partea criticilor. A fost un an extraordinar pentru copilul minune al Americii, vânzările de pe urma numelui lui Elvis ajungând la un total de 22 de milioane de dolari, nemaivorbind de avântul pe care cariera sa l-a luat atât din punct de vedere muzical cât și actoricesc.
Începutul anului 1957 îl găsește lucrând la al doilea său film – Loving You. În martie cumpără Graceland, atât pentru el cât și pentru familia sa, iar în mai începe lucrul la filmul Jailhouse Rock. Totodată cântă pentru prima data în Canada și Hawaii, filmează King Creole la începutul anului 1958, apoi este recrutat în armata Statelor Unite pentru satisfacerea stagiului militar. Pe 14 august 1958, Gladys Presley moare de hepatită, la doar 46 de ani. Elvis rămâne profund îndurerat. În noiembrie 1959 o cunoaște pe Priscilla Ann Beaulieu, fată vitregă a căpitanului Joseph Beaulieu, ce tocmai fusese transferat din Texas la Weisenbadem Air Force Base unde Elvis fusese repartizat. Aceasta, în vârstă de 14 ani și jumătate îi va deveni mai târziu soție. La începutul lui martie 1960 este lăsat la vatră și începe să lucreze la noul album întitulat Elvis is Back (Elvis s-a întors). începe filmările la GI Blues iar mai târziu la Flaming Star și Wild in the Country.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org

Chuck Berry in 1958 - foto preluat de pe en.wikipedia.org
Charles Edward Anderson „Chuck” Berry (n. 18 octombrie 1926, Saint Louis, Missouri, SUA – d. 18 martie 2017, St. Charles, SUA) a fost un compozitor, cântăreț și chitarist american, de origine afro-americană și unul dintre pionierii muzicii rock ‘n’ roll. În anii ’50 ai secolului al XX-lea el a interpretat, acompaniat de chitara electrică, cântece precum „Roll over Beethoven”, „Rock and Roll Music”, „Route 66” de Bobby Troup, „Johnny B. Goode”, „No Particular Place To Go”, „Sweet Little Queenie”, „Memphis, Tennessee”, „Maybellene”.
Elvis Presley s-a inspirat din stilul și muzica lui Chuck Berry; stil care a influențat și muzica formațiilor Beatles, AC/DC și Rolling Stones. A folosit în concertele sale așa numitul duckwalk („mers de rață”) pe care l-au imitat ulterior și alți soliști, ca de exemplu Angus Young de la AC/DC. În anul 1989, Chuck Berry și-a publicat autobiografia. Revista Rolling Stone l-a clasificat al 5-lea pe lista celor 100 cei mai buni chitariști din lume din toate timpurile. John Lennon a spus despre el: „Dacă veți încerca să dați rock’n rollului un alt nume, puteți să-l numiți Chuck Berry”.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Jerry Lee în anii ’50 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Jerry Lee Lewis (n. 29 septembrie 1935) este un solist şi pianist american de muzică rock and roll, rockabilly şi country. Un pionier al muzicii rock and roll, Lewis a fost introdus în 1986 în Rock and Roll Hall of Fame, contribuţia sa în acest gen muzical fiindu-i recunoscută şi de Rockabilly Hall of Fame. În 2004, Rolling Stone Magazine l-a situat pe locul 24 din lista celor “100 cei mai buni artişti ai tuturor timpurilor”, iar în 2003, au listat colecţia “All Killer, No Filler: The Anthology”, pe locul 242 din lista celor “500 cele mai bune albume ale tuturor timpurilor” – (…) Renunţând la interpretarea muzicii religioase, Jerry a început să performeze în cluburi şi în jurul oraşelor Ferriday şi Natchez, Mississippi. A devenit parte din noua tendinţă rock and roll, lansându-şi primul său album demo în 1954. În jurul anului 1955, Jerry a iniţiat o călătorie la Nashville, unde a cântat în cluburi încercând să obţină profit. A fost refuzat de către Grand Ole Opry, de scena country din Louisiana Hayride şi chiar şi de spactacolul radio din Shreveport.
În noiembrie 1956, Lewis a plecat spre Memphis, Tennessee pentru o audiţie la Casa de discuri Sun. Sam Phillips, deţinătorul casei de discuri, era plecat la momentul respectiv într-o călătorie în Florida, dar producătorul şi inginerul de sunet Jack Clement au înregistrat interpretarea lui Lewis asupra piesei “Crazy Arm” de Ray Price, precum şi compoziţia proprie “End of the Road”. În timpul lunii decembrie 1956, cariera lui Lewis a început să promită din ce în ce mai mult, înregistrând atât ca şi artist solo, cât şi ca instrumentist pentru alţi artişti aparţinând Casei de discuri Sun, artişti precum Carl Perkins şi Johnny Cash. Modul său aparte de a cânta la pian poate fi auzit în multe piese înregistrate la Sun spre sfârşitul anului 1956 şi începutul anului 1957, incluzând piese ale lui Perkins ca “Matchbox” şi “Get Your Cat Clothes On”, şi piesa lui Billy Lee Riley, “Flyin’ Saucers Rock’n’Roll”. Până în acest moment, rareori s-a folosit pianului în muzica rockabilly, însă s-a dovedit a fi o influenţă puternică în dezvoltarea curentului. Artişti rockabilly de la alte case de discuri au început curând să înregistreze cu pianişti.
Pe 4 decembrie 1956, Elvis Presley şi-a făcut apariţia la Casa de discuri Sun, într-o vizită de curtoazie, timp în care Carl Perkins se afla la studio înregistrând noi piese cu Lewis ce îl acompania la pian. Cei trei au început să improvizeze, iar Sam Phillips a pornit caseta de înregistrare. Mai târziu, Phillips l-a sunat pe Johnny Cash pentru a lua parte şi el la această sesiune improvizată. Inregistrările, aproape jumatate au fost piese gospel, au supravieţuit şi au fost descoperite şi lansate pe un disc în 1987 sub titul “Million Dollar Quartet”. Printre melodii se numără: “Don’t Be Cruel” şi “Paralyzed” ale lui Elvis Presley, “Brown Eyed Handsome Man” a lui Chuck Berry, “Don’t Forbid Me” a lui Pat Boone precum şi o interpetare în stilul Jackie Wilson pe piesa “Don’t Be Cruel”.
Single-urile lui Lewis (cunoscute sub interpretarea “Jerry Lee Lewis and his Pumping Piano”) i-au avansat cariera ca şi solist, de-a lungul anului 1957, cu hit-uri precum “Whole Lotta Shakin’ Goin’On” şi “Great Balls of Fire” – cel mai mare hit al său. Respectiva piesă, dar si altele, i-au adus faimă naţională şi internaţională, în ciuda criticilor ce le asociau cu o tentă sexuală. Din această cauză, unele posturi de radio aveau să le boicoteze.
Conform spuselor unor surse de încredere, inclusiv Johnny Cash, Lewis însuşi care era un creştin devotat, era de asemenea tulburat de natura păcătoasă a propriului său material muzical, despre care credea cu fermitate că-l va conduce pe el şi pe audienţa sa în Iad. Aceste covingeri ale lui Lewis au fost expuse şi în portretul realizat de Waylon Payne în filmul din 2005 “Walk the Line”, bazat pe autobiografiile lui Cash.
Lewis, cu toate că nu a fost primul pianist în stilul boogie-woogie, a fost un pionier al pianului rock, nu numai prin sunet, ci şi prin interpretarea sa dinamică. Deseori cânta în picioare, plimbandu-şi mâinile de-a lungul clapelor pentru un accent dramatic, aşezându-se pe clape sau chiar stând deaspura pianului. Prima sa apariţie TV, unde a demonstrat câteva din respectivele mişcări, a fost la The Steve Allen Show pe 28 iulie 1957, unde a cântat “Whole Lot of Shakin’Going On”. Lewis are de asemenea reputaţia de a fi dat foc unui pian la sfârşitul unei interpretări live, ca formă de protest împotriva celor care i-au acordat mai mult credit lui Chuck Berry decât lui.
Stilul său eploziv poate fi observat şi în filme precum “High School Confidential” (1958), unde a cântat în spatele unui camion, sau Jamboree (1957). Lewis a fost numit “primul mare frenetic al rock and roll-ului” precum şi “primul mare eclectic al rock and roll-ului”. Aceste tehnici de interpretare au fost adoptate mai târziu de către alţi artişti piano rock, precum Elton John, Billy Joel şi Ben Folds. Compozitorul clasic Michael Nyman a citat stilul lui Lewis ca fiind predecesor al propiei estetici.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org

Buddy Holly in 1958 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Buddy Holly (n. Charles Hardin Holley, 7 septembrie 1936 – d. 3 februarie 1959) a fost unul dintre primii muzicieni rock and roll. Este considerat unul dintre cei mai influenţi muzicieni ai perioadei. În 3 februarie 1959, zi cunoscută ca „Ziua în care muzica a murit”, Holly şi-a pierdut viaţa într-un accident de avion lângă o fermă de lângă lacul Clear Lake, Iowa, S.U.A., alături de alţi doi mari artişti ai vremii, Ritchie Valens şi Perry Richardson (The Big Bopper). Buddy Holly este cunoscut pentru melodii precum “Everyday”, “That’ll Be The Day” sau “Maybe Baby“. A avut o influenţă majoră asupra unor artişti precum Bob Dylan, Beatles, Rolling Stones şi în general asupra întregului fenomen rock and roll.
Născut pe 7 septembrie 1936 în oraşul Lubbock din statul american Texas, fiul lui Lawrence Odell Holley, a căpătat porecla “Buddy” de la mama sa (Ella Pauline Drake), care considera că “Charles Hardin e un nume prea lung pentru un băieţel atât de mic“.
Buddy Holly a cântat în public pentru prima dată în perioada în care era elev la şcoala J.T. Hutchinson din oraşul natal. În copilărie studiase vioara şi pianul, însă primele acorduri la chitară le-a învăţat de la fratele său Travis. Un moment important pentru artist l-a reprezentat concertul din anul 1955 susţinut de Elvis Presley în Lubbock. Ulterior, într-un interviu acordat jurnalistului Ren Grevatt de la Billboard, Buddy Holly declara: “fără Elvis Presley nici unul dintre noi nu ar fi reuşit“. În 1955 participă la un spectacol în Nashville alături de Bill Haley şi The Comets şi este remarcat de Eddie Crandall, un căutător de talente, care îi obţine lui Holly un contract (ianuarie 1956) cu casa de discuri Decca Records.
Artistul îşi formează propria formaţie, The Crickets, din care făceau parte Buddy Holly (voce şi chitară), Niki Sullivan (chitară), Joe B. Mauldin (bass) şi Jerry Allison (tobe). Pe parcursul anului 1956 înregistrează mai multe piese pentru Decca Records, însă nici una nu obţine succesul aşteptat şi în ianuarie 1957 casa de discuri decide încetarea colaborării. Semnează contracte cu Brunswick Records şi Coral Records, ambele fiind studiouri de înregistrări auxiliare ale Decca Records, iar în toamna anului 1957 piesa “That’ll be the day” ajunge pe prima poziţie în topurile americane şi britanice. Au urmat, până în februarie 1959, o serie de hituri muzicale, unele cu notabile inovaţii în materie de tehnică vocala şi de utilizare a unor instrumente specifice muzicii clasice în orchestrarea unor piese pop-rock, cum sunt: “True love ways”, “Not fade away”, Rave on”, “Peggy Sue”, “Peggy Sue got married”, “Raining in my heart”, “Maby baby”, “You’re the one”, “Crying, waiting, hoping”.
În 1958 a urmat turneul din Marea Britanie, turneu cu o influenţă majoră asupra cântăreţilor britanici, în discografia cărora se vor regăsi elemente de stil şi prelucrări ale pieselor lansate de Buddy Holly şi The Crickets. În acelaşi an cântăreţul se căsătoreşte cu Maria Elena Santiago, jurnalist muzical din New York, care-l va inspira în scrierea piesei “True love ways“.
Pe 3 februarie 1959, grăbindu-se către concertul din Clear Lake, Iowa, Buddy Holly, Ritchie Valens şi Perry Richardson au închiriat un avion care, la câteva minute de la decolare, s-a prăbuşit, toţi cei aflaţi la bord decedând în tragicul accident.
cititi mai mult pe en.wikipedia.org

Edward Ray Cochran (October 3, 1938 – April 17, 1960) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org
Rock and roll-ul britanic este reprezentat de trupele Beatles, Rolling Stones şi The Yardbirds.

The Beatles – foto: ro.wikipedia.org
The Beatles a fost unul dintre grupurile a cărui muzică a fost cea mai influentă pentru era rock care a urmat. Grupul a fost alcătuit din John Lennon (vocal, chitară ritmică), Paul McCartney (vocal, chitară bas), George Harrison (chitară solo) și Ringo Starr (baterie). Ei au avut ca țintă generațiile de tineri rezultate de după al Doilea Război Mondial, în Anglia, SUA, etc. Fără dubiu, “The Beatles” este unul din cele mai faimoase și de succes grupuri în istoria muzicii rock, contorizând peste 1,1 miliarde de discuri vândute în lumea întreagă. În timp ce inițial au devenit faimoși pentru ceea ce unii au etichetat drept muzică pop, lucrările lor de mai târziu au realizat o combinație de laude atât din partea criticilor cât și din partea ascultătorilor inegalată în secolul XX. În cele din urmă, ei și-au dovedit nu doar talentul de muzicieni, au pășit granița spre cinematografie, și în particular, în cazul lui John Lennon este vorba de activism politic. În 2004 revista Rolling Stone clasa trupa The Beatles pe locul 1 pe lista celor 100 cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor. În conformitate cu aceeași revistă, muzica inovativă a trupei The Beatles și impactul cultural au ajutat la definirea anilor 1960.
La 5 octombrie 1962 formația și-a lansat discul de debut Love Me Do pe partea A și P.S. I Love You pe partea B. La 26 noiembrie 1963, Beatles înregistrează al doilea disc Please Please Me care va ajunge numărul doi în topul oficial al Marii Britanii. În decursul anului 1963, discurile formației se statornicesc pe locul întâi din topurile britanice. Numărul total al discurilor care se vânduseră în acest an, de două milioane și jumătate, constituia un record în istoria muzicală a Marii Britanii. În aprilie 1963 apare al treilea single, From Me to You. În perioada mai-iunie, participă la un nou turneu, alături de Roy Orbison, iar in august apare single-ul She Loves You (tirajul precomandat: 500.000 exemplare).
Mania pentru Beatles a început în Anglia pe 13 octombrie 1963 cu o apariție televizată la London Palladium (Sâmbătă seara la Palladium). Turneul în Suedia s-a soldat cu un imens succes. În noiembrie 1963 – Beatles cântă la Royal Command Performance, în același program cu Marlene Dietrich și Maurice Chevalier. La sfârsitul anului 1963, apare albumul With The Beatles (precomandă 1.000.000 de cereri). Un critic de la ziarul Sunday Times scria: “sunt cei mai mari compozitori după Beethoven“. În ianuarie 1964, susțin concertul “Olympia“, alături de Trini Lopez și Sylvie Vartan. Single-ul I Want to Hold Your Hand va ocupa locul I în top-urile americane. Beatlemania a explodat apoi în SUA, în urma a 3 apariții a trupei în show-ul T.V. al lui Ed Sullivan – “The Ed Sullivan Show“, pe 9 februarie (73 milioane de telespectactori), 16 februarie și 23 februarie 1964. A urmat concertul de la “Coliseum“, Washington, care a reușit să strângă 20.000 mii de spectatori.
Această trupă, ce cânta muzică pop pe atunci, a devenit în scurt timp un fenomen mondial cu fani care-i adorau pe membrii trupei, cu adulații isterice din partea fanilor și condamnări din partea comentatorilor culturali și alții, printre care și Frank Sinatra. O parte a criticii adresate trupei își avea originea în confuzia asupra surselor muzicii lor (o confuzie asemănătoare a planat și asupra lui Elvis Presley în 1956, criticile provenind de la persoane care nu cunoșteau tradiția muzicii blues, R&B și gospel din care răzbătea Elvis) iar o parte era cauzată de reacția neîncrezătoare cu privire la lungimea părului membrilor The Beatles.
În 1964, ei au ocupat primele 5 poziții ale Hot 100 din revista Billboard, o realizare care nu a mai fost repetată. În mai-iunie au urmat turnee în Europa și Australia, iar în iulie a avut loc premiera filmului A Hard Day’s Night – single-ul cu acest titlu cucerind rapid locul I în clasamente. În august-septembrie au susținut primul mare turneu peste ocean (întâlnire cu Bob Dylan), continuat cu turneul prin Anglia, show-ul televizat împreună cu The Yardbirds și apariția melodiei I Feel Fine/She’s a Woman (locul I în topuri).
În 1965, cei patru au fost desemnați membri ai Ordinului Imperiului Britanic pentru contribuții deosebite (redresarea balanței financiare a Angliei grație vânzării masive de discuri ale grupului). În același an, începe turnarea filmului Help!, având premiera în luna iunie. În august-septembrie, susțin un nou turneu peste ocean, în cadrul căruia, un concert cu 55.000 de spectatori a fost filmat de Brian Epstein. În același an Lennon și Harrison au început să consume LSD, iar McCartney ceva mai târziu, spre sfârșitul anului 1966. În 1966 a urmat ultimul concert în Anglia organizat de publicația New Musical Express, în iulie turneul în R.F. Germania (primiți triumfal la Hamburg), apoi turneul în Filipine (record al numărului de spectatori – 100.000) și concert în Japonia.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org

The Rolling Stones – foto preluat de pe www.rollingstone.com
The Rolling Stones este o trupă englezească de muzică rock care a devenit populară la începutul anilor 1960. Trupa a fost formată la Londra în 1962 de Brian Jones, Mick Jagger și Keith Richards. The Rolling Stones a lansat 55 de albume și compilații și au avut 37 de piese în top-10 singles . În 1989 trupa a intrat în Rock and Roll Hall of Fame iar în 2004, revista Rolling Stone i-a clasat pe locul 4 în 100 Greatest Artists of All Time. Au vândut peste 200 de milioane de albume în întreaga lume. In octombrie 1960 Mick Jagger și Keith Richards, foști colegi de școală, s-au întâlnit pe peronul gării din orașul lor natal, Dartford. Împreună cu Dick Taylor au format grupul Little Boy Blue & The Blues Boys. Doi ani mai târziu, în iunie 1962, au înființat trupa The Rolling Stones (după piesa “Rollina”½ Stones Blues“, interpretată de Muddy Waters). La 12 iulie 1962 are loc primul concert la Marquee club din Londra. Grupul era format din Mick Jagger (voce), Keith Richards (chitară solo), Ian Stewart (pian), Brian Jones (chitară ritmică), Dick Taylor (bass) și Tony Chapman (tobe). În 1963, casa de discuri Decca și directorul ei artistic Dick Row, celebru pentru refuzul de a-i înregistra pe Beatles, a înregistrat primul lor single. Cu pauze în anii 1970 și 1980, care au variat ca lungime și „intensitate,” în care Mick Jagger și Keith Richards au încercat a-și lansa (fără prea mare succes) cariere personale, de cântăreți solo, The Rolling Stones au fost prezenți permanent în peisajul muzical al muzicii, din 1962 până în prezent.
cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org; www.rollingstone.com

The Yardbirds, 1966. De la stânga: Jeff Beck, Jimmy Page, Chris Dreja, Keith Relf, Jim McCarty – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
The Yardbirds este o formație foarte influent de muzică rock din Marea Britanie, cunoscută mai ales datorită faptului că trei chitaristi renumiți și-au început carierele lor muzicale cu ei: Eric Clapton, Jeff Beck și Jimmy Page; toți trei fiind plasați foarte sus în diverse clasamente ale celor mai buni chitariști ai lumii, după multiple surse. Oricum în clasamentul revistei “Rolling Stone” cei trei se clasează în primii cinci chitariști ai lumii. Inițial o formație de muzică blues, The Yardbirds au avut o serie de hit-uri în mijlocul anilor 1960, așa cum au fost “For Your Love“, “Over, Under, Sideways, Down” și “A Heartful of Soul“, plasându-i și în alte categorii muzicale, precum cele ale rock-blues-ului și ale muzicii soul.
The Yardbirds au fost una dintre formațiile cele mai influente ale valului britanic al anilor 1960 și respectiv una dintre cele mai iubite trupe ale primei invazii muzicale britanice, constituiind totodată o legătură importantă între muzica rythm and blues britanică și rock-ul psihedelic al anilor târzii 1960. În același timp, numeroși critici muzicali creditează The Yardbirds ai deceniului șase al secolului 20 cu „contribuții esențiale la nașterea muzicii psihedelice” , respectiv cu „semănarea semințelor” genurilor muzicale de punk rock, progressive rock și heavy metal, printre multe alte sub-genuri muzicale ale muzicii rock, pe care le-au abordat.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org si en.wikipedia.org
Rock and Roll-ul are reprezentanţi şi în România. Cel mai cunoscut artist din România este Ştefan Bănică, “Un actor, un rock’n’roll” şi “Te… rock frumos” sunt primele albume ale artistului care abordează acest gen muzical.

Ștefan Bănică jr. - foto preluat de pe www.facebook.com
Ștefan Bănică jr. (n. 18 octombrie 1967, București) este un actor, compozitor, interpret, regizor, producător și moderator TV român de origine romă. Având o carieră de peste 30 de ani, este unul dintre cei mai complecși și apreciați artiști din România.A susținut mii de concerte, stabilind adevărate recorduri în România prin concertele sale de Crăciun, susținute consecutiv la Sala Palatului, cea mai longevivă și complexă producție muzicală din România, o adevărată tradiție de peste 15 ani. A lansat 15 albume de autor, vândute în peste 500.000 exemplare, premiate cu 5 discuri de aur și 2 de platină. Zeci de videoclipuri muzicale, peste 30 de roluri în film și teatru și nenumărate alte premii și distincții vin în completarea palmaresului său impresionant. Cu un public foarte variat, începând de la copii, tineri și până la părinți și bunici, Ștefan Bănică reprezintă un adevărat brand în showbizul românesc. Este fiul celebrului actor Ștefan Bănică (senior) și al jurnalistei Sanda Vlad-Liteanu. Președintele României Ion Iliescu i-a conferit actorului Ștefan Bănică (junior) la 13 mai 2004 Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, Categoria D – “Arta Spectacolului”, „în semn de apreciere a întregii activități și pentru dăruirea și talentul interpretativ pus în slujba artei scenice și a spectacolului”.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; www.europafm.ro
cititi mai mult despre Rock and roll si pe en.wikipedia.org
Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918) scriitor, politician român, membru al Academiei Române
Barbu Ştefănescu Delavrancea (1858 – 1918)
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar al Capitalei. Este tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Viața timpurie
S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul unei familii modeste. Tatăl, Ștefan „căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrânceni, „strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grâne pe traseul București-Giurgiu și „staroste al cărăușilor din barieră“. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64 … Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile …“ Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era „fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu“. Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: „Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decât o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mârsă neagră și-l lingușeam și-l mângâiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță“ – și a poveștilor spuse la gura sobei: „Pleoapele-mi cădeau încărcate de lene, de somn, de mulțumire. Și mă simțeam ușor ca un fulg plutind pe o apă care curge încet, încetinel, încetișor …“
Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, „să-l învețe slovele noi și să citească“. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, „om luminat“, urmând ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul „Sf. Sava“, învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul de la „Sf. Sava“ și imaginea adolescentului vibrând de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 – 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877 devine student la Facultatea de Drept.
Debutul literar
Adevărata „producție poetică a liceanului“ poate fi identificată mai târziu, în 1878. După ce începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: „Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu“. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început „de la Vrancea“, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 – 1882, Barbu Ștefănescu publică în România liberă foiletoanele intitulate Zig-Zag, semnând cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 – 15 martie, 1883), semnată Argus. După un scurt popas la Paris (1882 – 1884), pentru a-și desăvârși studiile juridice, Delavrancea publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.

Barbu Ștefănescu Delavrancea – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Activitatea publicistică
Reîntors în țară de la Paris (1884), Delavrancea devine „un nume de circulație și de prestigiu“. Colaborează cu România Liberă, numărându-se printre redactorii ei apropiați, alături de Al. Vlahuță și Duiliu Zamfirescu, semnând cronicile muzicale și plastice, precum și nuvelele și povestirile din prima ediție a volumului Sultănica. Publică, pe rând, Șuier, Fanta-Cella, Iancu Moroi, Răzmirița, Palatul de cleștar și Odinioară, care anunțau cu pregnanță un nume nou în literatura română, culminând cu Trubadurul (1886) și cu Hagi-Tudose (1887). În 1884, Barbu Delavrancea reprezintă redacția României libere la cea de-a XXI-a aniversare a Junimii la Iași, publicând reportajele Ultimele știri și Iași și banchetul Junimiștilor (România liberă, octombrie 1884). Îl cunoaște pe I. L. Caragiale, căruia îi consacră un admirabil portret.
Face cunoștință cu V. Alecsandri (era pentru prima oară când observam de aproape acel izvor limpede de lăcrămioare și mărgăritare, pe artistul de frunte al pastelelor, pe marele liric al lui Dan, căpitan de plai) și cu Titu Maiorescu, citind în 1886 la cercul de la Convorbiri nuvela Trubadurul. Din 1885, scriitorul va publica la ziarul Drepturile omului, iar mai târziu la Literatură și știință, revistă condusă de C.D. Gherea. Scriitorul ia parte, de asemenea, la înființarea ziarului Epoca, al cărui prim-redactor va fi de la 16 noiembrie 1885 până la 23 ianuarie 1886, printre colaboratori aflându-se Al. Vlahuță și Anghel Demetriescu.
Delavrancea va publica aici, printre altele, două articole semnificative: Cum suntem guvernați și Fiii poporului și sărăcia poporului, fiind prezentată, pe un ton patetic, starea de înapoiere și de mizerie a celor sărmani. Prin dezbaterea acestor probleme rurale, sunt dezvăluite primele note ale pamfletarului și ale politicianului de mai târziu. Continuându-și colaborarea la Lupta, ziar condus de Gheorghe Panu, gazetarul probează o bună conduită critică.
În 1888, Delavrancea se angajează ca redactor și colaborator la ziarele Democrația și Voința națională, unde se va remarca prin numeroase articole. Face critică muzicală și dramatică (Epoca, 1886), polemizează cu Maiorescu într-o serie de articole ce vor demonstra multiple însușiri intelectuale (O familie de poeți). E prezent în aproape toate domeniile artei și ale vieții publice, încercându-și talentul în numeroase direcții.
La 19 aprilie 1887 tipărește revista Lupta literară, în paginile căreia apare prima variantă a nuvelei Hagi-Tudose. Printre colaboratori îi descoperim pe Al. Vlahuță, C. Mille, P. Ispirescu și Artur Gorovei. Primul număr din „Lupta literară” a apărut la 19 aprilie 1889, cu mențiunea că „apare în toate Duminicile”. Spre a nu lăsa să se creadă că „Lupta literară” este o revistă personală, Delavrancea a semnat și cu două pseudonime, puțin cunoscute, și nemenționate în bibliografii. Aceste pseudonime sunt: Fra Barbaro și Minchio. Se pare că nu au apărut decât două numere ale revistei, care există și în biblioteca Academiei Române.
Atras de copleșitoarea personalitate a lui B.P. Hașdeu, Delavrancea devine redactor la Revista nouă, condusă de marele savant. Angajându-se tot mai mult în politică și în gazetărie, scriitorul devine redactorul permanent al ziarelor Democrația și Voința națională. Publică, în continuare, la Vieața (1894), revistă săptămânală ilustrată, condusă de Al. Vlahuță și, mai apoi, de Alecu Urechia, acordând același interes tuturor problemelor literare, istorice și filologice, sociale sau politice, în articole de o complexă bogăție de culori.
De la 1 martie 1892, Delavrancea va saluta apariția la Fălticeni a revistei de literatură populară Șezătoarea, apreciind că revista condusă de Artur Gorovei „se cuvine a avea cu precădere înaintea oricărui om cult, literat și bun român, căci cel mai suveran mijloc de a înțelege un popor este acela de a-i cunoaște și aprofunda tradițiile, știința și creațiunile sale simple, naive, dar adeseori străbătute de un spirit vast și genial, pe care numai mulțimile și popoarele îl pot avea“. Redactorul Revistei noi era la curent cu cele mai de seamă și mai noi teorii de folclor comparat.
Prin studiul din Columna lui Traian (1882), intitulat Doina. Originea poeziei poporane la români, Delavrancea se referă la Dimitrie Cantemir, care în Descrierea Moldovei dădea o primă explicație a cuvântului doină, intuind un strâns raport de interdependență dintre om și natură, pe care cântecul popular îl reflectă atât de pregnant. Cel mai important studiu de folclor se intitulează Verbul plastic în creațiile poporane (Șezătoarea, 1929), dezvăluind „spiritul analitic original, acuitatea observației, cunoștințele multilaterale și adânci ale scriitorului“ (Al. Săndulescu), așa cum va dovedi și studiul Din estetica poeziei populare (1913), discurs de recepție cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
Din activitatea publicistică a lui Delavrancea pot fi desprinse și alte articole în care, cu aceeași efervescență intelectuală, scriitorul va exprima puncte de vedere în materie de artă, de limbă și de literatură. Cronicarul va milita pentru dezvoltarea creației dramatice originale, va întâmpina cu entuziasm scrierile lui M. Sadoveanu, „mare talent, cu o limbă bogată, cu un stil minunat“, ale lui Gala Galaction, „unde viața pare aidoma cu cea reală“ sau ale lui D. D. Pătrășcanu.
Un moment important în activitatea sa jurnalistică îl reprezintă revista Lupta literară (1887), cu accentuate atitudini critice în probleme de critică și de istorie literară, intrând adeseori în polemică cu Titu Maiorescu, pe care l-a determinat să scrie articolul Poeți și critici, publicat în Convorbiri literare la 1 aprilie 1886. Cu mult înaintea lui Ibrăileanu, Delavrancea semnala succint ideea caracterului specific național al literaturii, având în vedere o strictă condiționare socială și istorică. Beneficiind, din epoca studiilor pariziene, și de o serioasă cultură plastică, Delavrancea va realiza în câteva articole și unele observații deosebit de interesante în acest domeniu. Seria de foiletoane din România liberă (1883) va reprezenta primul examen al tânărului critic de artă, pe cale de a-și clarifica preferințele și de a-și consolida atitudinile (Salonul 1883, Pictura). Pasionat și entuziast, cronicile de după 1890, semnate Era Dolce sau Viator, vor îmbrățișa un câmp foarte vast de preocupări, cu deosebire despre câțiva din artiștii români de la sfârșitul secolului trecut, în primul rând despre Nicolae Grigorescu și Andreescu, pe care l-a admirat sincer:
„În fața peisajelor lui Andreescu vezi natura vie și mare. (…). Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu este splendoare uscată, la Andreescu se preface în simplu, energic și suculent. La Grigorescu, bogăția aparentă te răpește fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te convinge și te pune pe gânduri, te face să înțelegi, și de aceea admiri fără regret și fără reticență, căci pledoariile lui sunt niște rezumate limpezi ale esențialului din natură“ (Democrația, 1883)

Photograph of Romanian writers Alexandru Vlahuță (right) and Barbu Ștefănescu Delavrancea (left), with Barbu’s daughters, future pianist Cella Delavrancea and architect Henrieta Delavrancea-Gibory – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Delavrancea – orator
Prezentă în toate confruntările și acțiunile politice și culturale, elocința (arta cuvântului) a jucat și la români un rol esențial. Primele noastre manifestații și creații oratorice își găsesc începuturile în cele mai importante împrejurări ale istoriei neamului. De la discursurile lui Gheorghe Lazăr din epoca revoluționară a lui Tudor Vladimirescu se anticipau cele ale lui M. Kogălniceanu și Simion Bărnuțiu, cu un puternic impuls pe care îl dădeau eforturile pentru unirea principatelor și pentru dobândirea independenței naționale.
În același timp s-a afirmat pe un plan superior și elocința universitară și academică, reprezentată îndeosebi de Titu Maiorescu, Alexandru Odobescu și Al. Papiu-Ilarian. Paralel cu aceasta, s-a dezvoltat și oratoria politică parlamentară, în care aveau să strălucească Take Ionescu și Barbu Delavrancea. Take Ionescu venise de la Paris, unde studiase dreptul, cu reputația de a fi o adevărată „gură de aur“, iar Barbu Delavrancea avea să fie numit de Titu Maiorescu, așa de sever în aprecierile lui, drept „fiara cuvântului“. Gheorghe Adamescu, confirmă în Istoria sa a literaturii române: „Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu – după ce Delavrancea s-a alipit la politica conservatoare – l-a declarat “cel mai mare orator al epocii noastre”. E drept că în acțiune sunt puțini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc același efect.”
În campania oratorică dezlănțuită de N. Iorga, Take Ionescu, N. Titulescu, Delavrancea cutreiera țara, cerând intrarea ei în război pentru dezrobirea provinciilor subjugate de Austro-Ungaria. Luând cuvântul la una din ședințele Academiei Române, Delavrancea dădea glas vibrant ideii de unitate națională: „Avem același dor, aceleași dureri, aceleași aspirațiuni. Cântăm aceleași cântece și aceeași doină … Durerile și bucuriile celor de dincolo sunt și ale noastre și ale noastre sunt ale lor. Dușmanii lor sunt și ai noștri … Visul atâtor generații de strămoși, de moși și de părinți l-am visat și noi, și acum îl vedem aevea“. Același orator afirma cu dârză justificare: „Suntem un singur popor, Carpații ne sunt șira spinării“.
Lui Delavrancea i-a fost dat să-și întreacă dotații confrați prin harul genialității. Acesta avea să se manifeste mai ales la oratorul politic și la avocatul penal. De pe tribună și de la bară se desfășura nestăvilit temperamentul vijelios al lui Barbu Delavrancea, numit, pentru puterea cuvântului său rostit, „monstrul“ în acțiune (Șerban Cioculescu). Auzit vorbind, auditoriul se cutremura de forța emotivă a cuvântătorului, capabil să târască după el masele. Așa s-a întâmplat în martie 1909, când acțiunea lui N. Iorga, cu ocazia reprezentației în scop de binefacere, la Teatrul Național din București, de către un grup de amatori din „înalta societate“, în limba franceză, a dus la împiedicarea spectacolului, urmată de o serie de impresionante adeziuni din toate unghiurile țării, marcând începutul ascensiunii politice a profesorului. Cum însă manifestația părea a avea și o atitudine ostilă culturii franceze, Barbu Delavrancea le-a vorbit studenților, entuziasmându-i, ca să-i conducă apoi să manifeste simpatia lor în fața legației franceze. În domeniul oratoriei juridice, de exemplu, Delavrancea va rosti în doi ani consecutivi (1902, 1903) două pledoarii care dezvăluie odioasa calomnie a lui Caion împotriva lui Caragiale, pe care-l acuzase că a plagiat drama Năpasta. În pedoaria intitulată Inocent, Delavrancea apără, chiar și împotriva celui mai mare avocat al timpului, Take Ionescu, pe arhitectul Ion Socolescu, acuzat de crimă cu premeditare.
Oratorul și conferențiarul își păstra intactă puritatea sentimentelor, demonstrând sinceritate și patetism. Ține conferințe la Ateneu, polemizează înflăcărat cu politicienii vremii, fiind prezent la toate întrunirile importante ale timpului, în toate având, cum spunea Vlahuță: „un cult pios pentru popor“ (exemplu, conferința Țăranul nostru și țăranul mizeriei: „Însăși libertatea, supremul element al demnității umane, pentru el nu există aproape cu desăvârșire“). După ce abordase în diverse intervenții Raportul dintre agricultură și industrie, în 1886 va deschide o adevărată serie de prelegeri consacrate poeziei și limbii populare. Va pune, de exemplu, câteva probleme estetice în conferința Despre limba românească, cu ecouri ample în presă. Urmează, în același an, conferința Retorica populară, cu elemente concrete în analiza materialului folcloric. În mai multe localități din țară, va conferenția despre Logica în creațiunile populare și Logica în cântecele populare ale românilor, pregătind într-un anume mod, substanța discursului de recepție de la primirea în Academie.
Oratorul s-a afirmat și în calitate de conferențiar la Universitatea din București într-un curs de folclor, în 1893, „primul ținut de pe o catedră universitară din București“. Ajuns în Parlament, într-o singură stagiune a luat cuvântul de peste 56 de ori, cu o vibrație unică în sprijinul ideii de dreptate și de prosperitate a țăranului român, pentru ridicarea poporului și pentru unitatea noastră națională.
În răspunsul său de la Discursul de recepție la Academia Română, Iacob Negruzzi aducea următorul elogiu oratorului Delavrancea: „Când pentru întâia oară te-am auzit vorbind în public, ți-am rezervat în mintea mea un loc de frunte printre însemnații, dar puținii oratori ce s-au produs la noi în generația mai nouă. Adevăratul orator trebuie să aibă vocea sonoră și accentuată, gestul sobru, dar potrivit, limba curată și curgătoare, înșirarea ideilor trebuie să fie firească, argumentarea gradată, puternică și mai ales logică, căci scopul cuvântării nu este de a impune, ci de a convinge“.

Barbu Ștefănescu Delavrancea – Sala Dacia – Întrunirea Partidului Conservator, de Nicolae S. Petrescu-Găină – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Discursurile sale sunt modele ale genului oratoric:
I. Inocent (11 martie 1902) – „Un popor întreg admiră pe Caragiale. Admirațiunea trece peste Carpați. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Și pe acest om să-l acuzi, sprijinit pe falsuri, că operele sunt jafuri literare? Dar, asta înseamnă a izbi în credința, în admirațiunea și în fala românilor!“
Pledoarie împotriva publicistului Constantin Alexandru Ionescu (Caion), adversar al lui I.L. Caragiale, care-l acuzase pe acesta c-ar fi plagiat în Năpasta.
- Evidențiază personaltiatea marelui dramaturg.
- Apără opera unui mare scriitor.
II. Din estetica poeziei populare (22 mai 1913) – „Poezia este exprimarea artistică a unei acțiuni, fie acțiune obiectivă, fie acțiune subiectivă. Acțiunea, în primul rând, se arată prin verbe. Și este știut că omul care a fost martor la un eveniment poate uita numele și vârsta persoanelor, înfățișarea lor, data întâmplării, dar ceea ce îi rămâne adânc însemnat în amintirea lui este acțiunea petrecută, care constituie evenimentul în sine. Și cel mai important mijloc mnemotehnic al poeziei populare stă în reducerea ei la esențialul acțiunii, la verb“.
Discurs de recepție, rostit cu ocazia alegerii sale ca membru al Academiei Române.
- Omagiu adus geniului creator al poporului.
- Sinteză a cercetărilor sale anterioare despre folclor, cu observații analitice de reală subtilitate și incontestabilă valoare privind unele trăsături ale producțiilor populare.
- „Remarcă printre procedeele poetului noația sintetică a aspectelor văzute, nota fosforescentă, așa cum își va constitui el însuși tablourile sale …“ (T. Vianu)
III. Patrie și patriotism (24 ianuarie 1915) – „Copii, ce e patria, ce e patriotismul? Ce este acest sentiment care răscolește toate puterile din om și, în anumite clipe, îl ridică mai presus de existența lui și-l face să moară de bună voie pentru liniștea și mărirea unor urmași pe care nu-i cunoaște și nu-i vor cunoaște. (…) Patria este înlăuntrul nostru și o ducem cu noi peste țări și peste mări, și numai când suntem departe și în singurătate ne trec fiori amintindu-ne de unde ne-am rupt, și nu găsim mângâiere decât în restriște și în lacrimi. Patria nu e pământul pe care trăim din întâmplare, ci numai pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri“.
Discurs prezentat la Ateneul Român, invitat la Societatea „Tinerimea Română“.
- Frază plină de armonie, prin cadența ritmului, prin plasticitatea imaginilor.
IV. Pământ și drepturi (9 iunie 1917) – „Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împroprietărit la ’64. Nu pot să uit ceea ce am învățat de la cei mai mari dascăli ai mei, de la părinți: basmele, cântecele, obiceiurile, limba aceasta, comoara de limbă unde se găsesc bogățiile cu duiumul, în care mi-am spus durerea și dorul și am încercat să mă apropii de un ideal ce s-a depărtat treptat cu pașii făcuți înspre dânsul (…). Sunt al țăranilor! Îi iubesc fatal. De ei mă leagă suferințele moșilor și strămoșilor mei. În mine se adună suferințele veacurilor trecute și ies la iveală și le dau în clipa aceasta graiul pe care li-l pot da“.
Discurs ținut în ședința Camerei.
- Pagini de vibrantă poezie mesianică.
- Stil solemn – confesiv.
- Statornic în a-și afirma o conștiință a autenticității sale populare.
- „… unul din discursurile sale cele mai răsunătoare“. (T. Vianu)
Delavrancea – academician
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al Bucureștilor. Rămâne în literatură, însă, întâi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească.
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei Române, urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare.
Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație:
„Dar sunt alții cu merite mai de seamă decât ale mele. Caragiale – cine ar fi crezut că ne va lăsa așa de curând – care a zugrăvit nepieritor tipurile lui, mai populare ca ale oricui altuia. Vlahuță, care a turnat în bronz inspirațiunile lui de adevărat poet, Coșbuc, care a desprins dintr-un ghers al poporului strigăte și poeme de care suntem mândri, și alții mai tineri, cărora li s-ar potrivi așa de bine celebrul vers al bătrânului Corneille: «La valeur n’attend pas le nombre des années …»“
Opera literară
Tematică și particularități
Prezentând o anumită tipologie și morală, Delavrancea s-a dovedit un magistral pictor de tipuri și de moravuri. Dincolo de tematica preferată sau de modalitățile artistice folosite, în lumea Paraziților este interesantă, mai întâi, pentru valoarea ei realistă și apoi prin felul în care reflectă produsul unor curente literare interferente, ce caracterizează în mod special opera lui Barbu Delavrancea. Fără a avea adâncimea satirică și arta neîntrecută a lui Caragiale, proza creatorului lui Hagi-Tudose se înscrie în buna tradiție a nuvelisticii românești înregistrate până în acest moment, în ciuda unei interesante oscilații între diversele curente și metode literare.
- Prin temperamentul său liric, Barbu Delavrancea a manifestat la început afinități cu proza romantică eminesciană, pe care, parțial, o și cultivă în Sultănica și Liniște.
- După studiile la Paris, când are posibilitatea de a cunoaște mai bine operele marilor scriitor francezi Balzac, Flaubert și mai ales Emile Zola, Delavrancea caută o altă metodă, care să-i evidențieze mai bine mijloacele de observație și investigare a vieții sociale, devenind tot mai convins că naturalismul va suplini ineficiența critică a romantismului. Adoptat cu entuziasm, noul curent va schimba accentul de la tipic la caz, de la normal la patologic și la viața biologică, instinctuală, din Trubadurul, Iancu Moroi și Paraziții.
- Indeciziile estetice ale lui Delavrancea încep să se elimine prin a imprima celor mai valoroase nuvele și povestiri ale sale linia dominantă a realismului critic, cu o bună tehnică a portretului (Hagi-Tudose, Paraziții).
Interesat de linia melodică a folclorului românesc, temperamental un liric, scriitorul cultivă în același timp o proză realistă a observației vieții, cu o expresie crudă, adoptată ca formă de renunțare la formele idilice ale existenței. Delavrancea respinge „naivitățile romantice“, în numele unei preferințe pentru „autenticitatea“ naturalistă, care n-a dispărut nici în ultima etapă a creației sale. În întreaga sa activitate literară, Delavrancea a demonstrat o mare prețuire pentru valoarea umană a omului simplu, omul naturii, față de țăranul cu întreaga sa zestre spirituală, cu imaginația sa ingenuă, pe care, de altfel, în discursul de recepție la Academie și în articolul necrolog despre Ispirescu o va aprecia într-un mod deosebit. Temperament cu fond romantic, oscilând între realitate și fantezie, prin bogăția problematicii operei sale, Delavrancea reprezintă una din cele mai puternice prezențe literare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.
Nuvele și povestiri
- Sultănica (1885)
- Apă și foc
- Sorcova (1885)
- Odinioară
- De azi și de demult
- Văduvele
- Liniște (1887)
- Paraziții (1892)
- Trubadurul (1887)
- Zobie
- Milogul
- Înainte de alegeri
- Iancu Moroiu
- Domnul Vucea
- Bursierul
- Șuier
- Răzmerița
- Bunicul
- Bunica
- Boaca și Onea
- Micuții
- Angel Demetriescu
- Irinel
- Hagi-Tudose (1903)
Basme
- Neghiniță
- Norocul dracului
- Moș Crăciun
- Palatul de cleștar
- Dăparte, dăparte
- Delavrancea
- Stăpânea odată (1909)
Proză poetică
- Nu e giaba cafea
- Sadi-el-Mahib
- Fanta-Cella
- Sentino
Dramaturgie
Trilogia Moldovei:
- Apus de soare (1909)
- Viforul (1910)
- Luceafărul (1910)
- A doua conștiință
- Irinel (1912)
- Hagi-Tudose (1912)
Traduceri ale operelor sale în limbi străine
Traduceri în limba franceză
- Hagi-Tudose a fost tradusă inițial cu titlul Hadji Tudose în antologia Nouvelles roumaines [Nuvele românești] în 1962 de Constantin Borănescu, ediție aproape disparută astăzi.
- Un volum cu același titlu Hadji Tudose, a apărut în ediție bilingvă, română și franceză în 2016; traducere de Gabrielle Danoux care cuprinde încă două nuvele: Bunica și Neghiniță.
articol preluat de pe ro.wikipedia.org



