Sburătorul – revistă literară artistică şi culturală (19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și martie 1926 – iunie 1927)
Sburătorul – revistă literară artistică şi culturală (19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și martie 1926 – iunie 1927)
foto preluat de pe dspace.bcucluj.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Sburătorul a fost o revistă periodică literar-artistică modernistă și un cenaclu literar, pornite la București în aprilie 1919. Sub conducerea lui Eugen Lovinescu, cercul de scriitori a fost esențial în extinderea spectrului literaturii române de la simbolismul românesc la temele urbane ale realismului și ale avangardei artistice.
Eugen Lovinescu - foto: preluat de pe ro.wikipedia.org
Revista Sburătorul, subintitulată Revistă literară, artistică și culturală a fost publicată în două serii, 19 aprilie 1919 – 7 mai 1921 și ulterior între martie 1926 – iunie 1927, la care se adăuga și un săptămânal numit Sburătorul Literar, care a fost publicat între septembrie 1921 și decembrie 1922.
În timpul perioadei sale de apariție, mișcarea artistică și membri cenaclului Sburătorul s-au angajat constant într-o polemică literară cu partizanii stilurilor tradiționale ce își aveau sorgintea în secolul trecut, dar apăruseră la începutul anilor 1900, așa cum fusese revista Sămănătorul, fondată de poeții Alexandru Vlahuță și George Coșbuc, apărută între 1901 și 1910, adevărată tribună a neoromantismului și al naționalismului etnic. Mai mult, Eugen Lovinescu combătea el însuși împotriva vederilor etnocentriste ale lui Nicolae Iorga referitoare la cultura teritoriilor medievale românești.
Sămănătorul – foto (Reconstituire coperta Sămănătorul din anii 1901-1902): ro.wikipedia.org
Revista își propunea de asemenea să promoveze scriitorii tineri și o literatură întemeiată pe teoria sincronizării și a împrumuturilor culturale. În jurul ei s-a constituit cenaclul „Sburătorul”, care a funcționat până după moartea lui Lovinescu (16 iulie 1943). Printre colaboratori se numărau și George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Gheorghe Brăescu, Ion Barbu și mulți alții.
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
(1) Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881, Fălticeni – d. 16 iulie 1943, București) a fost un critic și istoric literar, teoretician al literaturii și sociolog al culturii, memorialist, dramaturg, romancier și nuvelist român, si critic literar. Este autorul teoriei Sincronismului și al Mutației valorilor estetice. În ciuda valorii sale incontestabile, a faptului că și-a susținut doctoratul la Paris cu Emile Faguet, a ocupat doar o catedră de profesor de latină la liceul Matei Basarab din București, fost profesor al Colegiului Național Mihai Viteazul din București. Este tatăl criticului Monica Lovinescu și unchiul prozatorului Anton Holban, al dramaturgului Horia Lovinescu și al criticului literar și specialistului în ocultism Vasile Lovinescu.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
(2) Sămănătorul a fost o revistă literară săptămânală, concepută de către George Coșbuc și Alexandru Vlăhuță și care a apărut la București, între 2 decembrie 1901 și până la 27 iunie 1910 fără întrerupere. A jucat un rol important în viața literară a vremii și a constituit catalizatorul pentru înființarea curentului ideologic și literar care i-a purtat numele – Sămănătorismul. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei și teoretizat de Nicolae Iorga, susținea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naționale tradiționale și folclorice, necesitatea culturalizării țărănimii, etc. „Sămănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum și comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală, etc.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Gala Galaction (1879 – 1961) scriitor, preot ortodox și profesor de teologie român
Gala Galaction (1879 – 1961)
foto preluat de pe adevarul.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; istoria.md
Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, București) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română din ebraică și greacă (împreună cu Vasile Radu și Nicodim Munteanu). În 1947 a fost ales în Academia Română.
Biografie
S-a născut în familia unui țăran care era căsătorit cu fiica unui preot. În 1922, este hirotonit preot și, în 1926, devine profesor la Universitatea din Chișinău. În perioada interbelică desfășoară o susținută activitate publicistică, cu ajutorul lui Tudor Arghezi, și editează revistele „Cronica” și „Spicul”, care apar în perioada 1915-1918.
Face liceul Sfîntul Sava din București și este coleg cu Tudor Arghezi. Urmează Facultatea de litere și filosofie apoi Facultatea de teologie și dă doctoratul în teologie. A fost defensor al episcopiei Olteniei și a Curții de Argeș. A fost membru al Academiei Române (1947).
Devine defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (1909-1922), preot (1922) și misionar al Arhiepiscopiei Bucureștilor (1922-1926), profesor titular la catedra de Introducere și Exegeza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chișinău (1926-1941), decanul acesteia (1928-1930), profesor de Exegeza Vechiului Testament la Facultatea de Teologie din București (1941-1947), membru în Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Bucureștilor (din 1954).
Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).
A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.
După 1944, este prezent în viața literară sau politică, este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România în 1947, deputat în Marea Adunare Națională în sesiunea 1948 – 1952 și primește Ordinul Muncii, clasa întâi în 1954.
A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat.
În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare.
La Mangalia și la Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele.
Deși a continuat să scrie pînă după al doilea război mondial, Galaction aparține, ca scriitor, epocii dinaintea primului. Piesele de rezistență ale operei sale, cele care-i asigură și-i definesc locul în literatura română, sunt nuvelele și povestirile scrise în intervalul 1902-1910, publicate în rev. Literatura și arta română (1902, Moara lui Califar), Linia dreaptă (1904), Revista idealistă (1907, Copca radvanului).
Jurnalul scriitorului Galaction are valoare literara prin trăsăturile inedite cu care adîncește portretul moral și psihologic al omului Galaction, iar această nouă întelegere a autorului deschide dintr-o dată și o nouă, nebănuită falie înspre profunzimile operei, într-acolo unde mocnește ascuns, dar iradiant, nucleul ei generator și întegrator.
Left to right: Gala Galaction, I. Rosenthal, D. D. Pătrășcanu, Panait Istrati and Mihail Sadoveanu – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Opere publicate
Lucrări teologice
- Minunea din drumul Damascului. Argument apologetic. Teză de licență, București, 1903, 67 p.;
- Scrisori teologice. Piatra din capul unghiului, București, 1926, 111 p.;
- Cartea creștinului ortodox, București, 1926, 31 p. (sub numele Grigorie duhovnicul);
- Meditare la rugăciunea domnească adică Tatăl nostru, Arad, 1927, 50 p.;
- Răbdare și nădejde, conferință, București, 1928, 33 p.;
- Scrisori către Simforoza. În pământul făgăduinței, București, 1930, 179 p. (ed. a II -a, 1934 – însemnări de călătorie în Țara Sfântă);
- Biblia Românească, în BOR, an. LXI, 1943, nr. 4-6, p. 175-184;
- Epistola lui Aristeia, în BOR, an. LXVI, 1948, nr. 5-8, P. 272-283 (Discurs de recepție la Academia Română);
- Din exegeza Noului Testament, în BOR, an.LXIV, 1948, nr. 11-12, p. 572-580;
- De la „mormântul gol” la porțile Damascului, în ST, an.III, 1951, nr. 7-8, p. 386-39,7;
- Ziua Domnului, București, 1958, VII + 343 p. (cuprinde articole publicate în ziarul “Curentul“).
- Noul Testament. Traducerea Părintelui Grigorie (Gala Galaction), București, 1927, 353 p. (în anexa – Registru de trimiteri și de citate biblice la Simbolul credinței); ed. a II-a, 1930, identică;
- Psaltirea proorocului și împăratului David. Traducerea preoților Vasile Radu și Gala Galaction, București, 1929, 116 p.;
- Sfânta Scriptură, tradusă după textul grecesc al Septuagintei confruntat cu cel ebraic. Din îndemnul și cu purtatea de grijă a I.P.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României. Cu aprobarea Sf. Sinod, București, Tipografia Căilor Bisericești, 1936, XXXII + 1525 p. (în colaborare cu pr. Vasile Radu și Mitropolit Nicodim Munteanu; lui Gala Galaction îi aparțin cărțile deuterocanonice, lov și Noul Testament);
- Biblia adică Sfânta Scriptură. Traducere după textele originale ebraice și grecești de preoții profesori Vasile Radu și Gala Galaction, – București, Fundația pentru Literatură și Artă, 1938, X + 1376 p. (tiraje noi în 1939 și 1940);
- Biblia sau Sfânta Scriptură, după textul grecesc al Septuagintei. Prin osârdia Înalt Prea Sfințitului Nicodim, Patriarhul României și binecuvântarea Sfântului Sinod. Ediția a doua (= socotită după ed. 1936), București Editura Institutului Biblic al Bisericii Ortodoxe Române, 1944, XXVIII + 1395 p. (28 de cărți traduse de V. Radu și G. Galaction);
- Noul Testament tradus de Gala Galaction, reeditat în 1951, cu îndreptările de limbă necesare – apoi în 1979;
* Notă: Edițiile Bibliei sinodale din 1968, 1975, 1982 și 1988 reproduc cărțile Vechiului Testament după Biblia sinodală din 1936 (cu excepția Psaltirii), iar Noul Testament după ediția din 1951, cu îndreptări de limbă.
* Câteva din cărțile Vechiului Testament (Cântarea Cântărilor, lov, Ecleziastul) au fost traduse și separate între anii 1934-1936.
Opera literară
- Bisericuța din Răzoare. Nuvele și schițe, lași, 1914, 202 p. ; ed. a III-a, București, 1924, 215p.;
- Eminescu, București, 1914, 109 p. (ed. a II-a: Viața lui Eminescu, București, 1924, 94 p.),
- Clopotele din mănăstirea Neamțu, București, 1916, 236 p. (ed. a II-a, București, 1933, 230 p.);
- La țărmul mărei (Reverii. Note), București, 1916, 88 p.;
- O lume nouă. Articole, București, 1919, 95 p.;
- Răboj pe bradul verde, Iași, 1920, 167 p.;
- Toamne de odinioară, București, 1924, 80 p.;
- De la noi la Cladova, București, 1924, 32 p.;
- Caligraful Terțiu. Adevăr și închipuire, București, 1929, 179 p.;
- Roxana, Roman, București, 1930, 235 p.;
- Papucii lui Mahmud, Roman, București, 1931, 236 p. (ed. a II-a, Sighișoara, 1939, 273 p.);
- Doctorul Taifun, Roman, București, 1933, 191 p.;
- La răspântie de veacuri, Roman, 2 vol., București, 1935, 182 + 363 p.;
- Rița Crăița. Fantezie dramatică în trei acte, București, 1942, 47 p.;
- În grădinile Sf. Antonie, București, 1942, 222 p. (nuvele, foiletoane);
- Vlahuță, București, 1944, 59 p.;
- Mangalia, București, 1947, 1116p. (memorial de călătorie).
Reeditări
- Bisericuța din Pala. Răzoare. Caligraful Terțiu, București, 1944, 345 p.;
- Opere, Vol.I (Bisericuța din răzoare, Clopotele din Mănăstirea Neamț, La țărmul mării, Caligraful Terțiu), București, 1949, 688 p.;
- Nuvele alese, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955, 136 p.;
- Oameni și gânduri din veacul meu, cu un cuvânt înainte de Teodor Vîrgolici, București, 1955,323 p.;
- Opere alese, cu o prefață de Teodor Vîrgolici, 2 vol., București, 19561958, 408 + 448 p. (vol. 1. Doctorul Taifun, Roxana, Papucii lui Mahmud. Nuvele și povestiri;
- Opere alese. Ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici. Cu o introducere de D. Micu, 4 vol., București, 1959-1965, LXXII + 384 p. (I) + VI + 530 p. (II) + 360 (III) + 416 p. (IV); Vol. I. Nuvele, povestiri, amintiri, reverii. Vol. II. Articole. Vol. III. Roxana. Papucii Iui Mahmud. Doctorul Taifun. Vol. IV. La răspântie de veacuri.
- Lângă apa Vodislavei, Nuvele și povestiri. Prefață de D. Micu, București, 1961, XXXI + 280 p.;
- La vulturi! Antologie întocmită de Virgiliu Ene. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1962, 176 p.;
- Nuvele și povestiri, București, 1967, 171 p.;
- Roxana. Papucii lui Mahmud. Doctorul Taifun, Romane. Prefață de Teodor Vîrgolici, București, 1969, XXVIll + 347 p.;
- O lume nouă. Articole. Studiu introductiv și antologic de Gheorghe Cunescu, București, 1970, 288 p.;
- Jurnal, 3 vol. Ediție îngrijită de Mara Galaction Pisculescu și Teodor Vîrgolici, București, 1973-1980, 720 p. (I) + XVIII + 605 p. (II) + XVIII + 296 p. (III);
- Sub feeria lunii. Ediție îngrijită, prefațată și note de T. Tihan (însemnări de călătorie);
- Prin țară, Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic și note de Gheorghe Cunescu, București, 1975, 156 p. (note de călătorie);
- Opinii literare, Ediție de Gheorghe Cunescu, București, 1979, 362 p.;
- La Vulturi!, Prefață, tabel cronologic și selecție de aprecieri critice de Tudor Cristea, Editura Ion Creangă, Colecția “Carte școlară”, București, 1988;
- Opere. Ediție îngrijită, prefață, tabel cronologic, note și comentarii de Teodor Vîrgolici, vol. I-VI, București, 1994-2006;
- Jurnal, ediția a II-a, text integral, ediție îngrijită, prefață și note de Teodor Vîrgolici, vol. I-V, București, 1996-2003;
- Jurnal, 1947-1952 (pagini inedite cenzurate), ediție îngrijită de Teodor Vîrgolici, București, 2006.
Premii și distincții
- Premiul Academiei Române (1915)
- Premiul Societății Scriitorilor Români (1933)
- Medalia „Meritul Cultural” cl. a II-a (1934)
- Premiul Național Literar (1935)
- Premiul Național pentru proză (1942)
- Medalia „Meritul Cultural” în grad de comandor (1947)
- Ordinul Muncii, cl. I (1954)
Afilieri
- Vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români (1947)
- Membru activ al Academiei Române (1947), apoi membru titular onorific (1955)
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; www.istoria.md
cititi despre Gala Galaction si pe: en.wikipedia.org; adevarul.ro
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945)
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945)
foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Bătălia Berlinului a fost una dintre ultimele bătălii finale, două grupuri de armate sovietice au atacat Berlinul pe direcțiile sud și est. Bătălia a durat de la sfârșitul lunii aprilie până la începutul lunii mai. Mai înainte ca lupta să se încheie, Adolf Hitler s-a sinucis. Apărătorii orașului s-au predat pe 2 mai 1945. Au mai existat câteva centre izolate de rezistență, care au încetat luptă până la predarea necondiționată a Germaniei de pe 8 mai (9 mai pentru URSS) 1945.
Cadrul general
După evenimentele din lunile august – septembrie 1944, (încheierea Operațiunii Bagration) până la începutul anului 1945, frontul de răsărit a fost relativ stabil. România și Bulgaria părăsiseră Axa și se alăturaseră forțelor antifasciste. Germanii au pierdut controlul asupra Budapestei și cea mai mare parte a Ungariei. Marile câmpii ale Poloniei erau acum deschise atacului sovietic.
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Comandanții sovietici, după perioada de așteptare, inactivitate și neintervenție militară din timpul insurecției din Varșovia, au cucerit capitala Poloniei în ianuarie 1945. După trei zile, o masivă concetrare de forțe sovietice – patru fronturi – a început Ofensiva Vistula-Oder. După patru zile, armatele sovietice au reușit să străpungă liniile germane și au avansat cu 30 – 40 km pe zi, cucerind statele baltice, Danzigul, Prusia Răsăriteană, Poznańul, atingând un aliniament aflat la 60 de km est de Berlin, de-a lungul râului Oder.
O contraofensivă de pe 24 februarie a nou creatului Grup de Armate Vistula de sub comanda lui Heinrich Himmler nu a reușit să obțină rezultatele scontate, iar rușii au invadat Pomerania și au ocupat tot malul drept al râului Oder, de aici continuând atacul către Silezia. În sud, trei încercări ale germanilor de despresurare a Budapestei au eșuat, iar sovieticii au ocupat orașul pe 13 februarie. Hitler a insistat ca armatele germane să recucerească linia Dunării și de aceea a fost organizat un contraatac, care însă a eșuat până pe 16 martie, permițându-le sovieticilor să reia ofensiva în aceeași zi. Pe 30 martie, Armata Roșie a ajuns în Austria și au cucerit Viena pe 13 aprilie.
În acest moment era clar pentru toată lumea că înfrângerea Germaniei era o chestiune de săptămâni. Wehrmacht-ul nu mai dispunea decât de cam a douăsprezecea parte din combustibilul de care avea nevoie să-și desfășoare forțele, iar producția de benzină de avion și de combustibili pentru tancuri ajunsese la cote nesemnificative, cu o calitate mult inferioară celei din 1944. Cu toate aceste, luptele au continuat cu ferocitate, poate chiar mai mare decât în alte perioade ale războiului. Mândria națională, insistența aliaților pentru capitularea necondiționată ca și dorința militarilor de a asigura cât mai mult timp refugiaților să se retragă către vest din fața Armatei Roșii, toate acestea au contribuit la creșterea hotărârii cu care au luptat forțele germane.
Adolf Hitler a hotărât să rămână în capitala țării, în ciuda sfaturilor consilierilor săi.
Aliații occidentali au conceput un plan pentru cucerirea Berlinului cu ajutorul trupelor aeropurtate, dar au renunțat în cele din urmă. Eisenhower a hotărât că nu este nevoie să jertfească viețile soldaților săi pentru a ocupa un oraș care avea să rămână în sfera de influență sovietică după război. În plus, planul era greu de pus în practică datorită numărului mare de parașutiști pe care îl presupunea, dar și datorită cantității uriașe de materiale care trebuia aprovizionată pe calea aerului. Nu în ultimul rând, pentru sovietici devenise o chestiune de onoare să cucerească capitala inamicului lor, ceea ce le creștea hotărârea în luptă.
Ofensiva sovietică
Preparativele
Ofensiva sovietică în Germania centrală, (în ceea ce avea să devină după câțiva ani Germania Răsăriteană), a avut două obiective majore:
- Ocuparea Berlinului. Capitala Germaniei era și un imporatant punct strategic, care putea fi folosit cu succes în perioada postbelică. În Berlin se aflau cele mai importante trofee de război: Adolf Hitler și instalațiile programului nuclear german.
- Ocuparea unui teritoriu cât mai întins. Stalin nu credea că, după ce ar fi cucerit anumite teritorii, Aliații occidentali ar fi fost dispuși să cedeze ceva zonei de ocupație sovietice postbelice. De aceea, sovieticii au conceput o ofensivă pe un front extrem de larg și au avansat rapid către vest, pentru a le ieși în întâmpinare aliaților cât mai către apus.
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Pe 9 aprilie 1945, Königsbergul (Prusia Orientală) a fost în cele din urmă cucerit de armata sovietică. Astfel, Frontul al II-lea Bielorus de sub comanda generalului Rokossovski a avut posibilitatea să se deplaseze cu toate efectivele în ajutorul atacatorilor Berlinului. În primele două săptămâni, sovieticii au reușit cea mai rapidă realocare a unui Front din tot războiul.
Generalul Jukov și-a concentrat oamenii din Frontul I Bielorus, aflați pe un front larg, de la sud de Marea Baltică până la Frankfurt pe Oder, reamplasându-i în zona restrânsă a Înălțimilor Seelow. Oamenii generalului Rokossovski au ocupat pozițiile părăsite de soldații lui Jukov, la nord de Înălțimile Seelow. În timp ce se petreceau aceste reașezări, au fost lăsate spații neacoperite de sovietici, prin care rămășițele Armatei a II-a Germană, încercuită lângă Danzig, au reușit să se retragă peste Oder. La sud, generalul Konev a schimbat greutate principală a atacului său din Silezia Superioară spre râul Neisse. Cele trei fronturi sovietice aveau împreună apoximativ 2,5 milioane de oameni, dintre care 78.556 soldați ai Armatei I Poloneze, 6.250 de tancuri, 7.500 de avioane, 41.600 piese de artilerie, 3.255 lansatoare de rachete Katiușa montate pe camioane, (poreclite Orgile lui Stalin) și aproximativ 95 – 96 mii de autovehicule.
Generalul Gotthard Heinrici l-a înlocuit pe Heinrich Himmler în funcția de comandant al Grupului de Armate Vistula pe 20 martie. El era considerat cel mai bun tactician al defensivei din toată armata germană. El a început imediat să organizeze apărarea. A presupus în mod corect că principalul efort al atacatorilor va fi făcut peste râul Oder și de-a lungul autostrăzii principale est-vest. Generalul a decis că trebuie să încerce să apere malul Oderului doar cu forțe nesemnificative. În schimb, el a ordonat geniștilor să fortifice Înălțimile Seelow care străjuiau râul Oder în dreptul podului autostrăzii de peste râu, la aproximativ 90 de km est de Berlin. De asemenea, el a stabilit alte câteva linii de apărare în alte regiuni din apropiere, în sprijinul apărătorilor înălțimilor. Geniștii au transformat câmpiile din zonă, care erau deja saturate de apă, în mlaștini, prin golirea unui baraj hidrotehnic. În continuare, geniștii au construit mai multe rânduri de linii defensive, care ajungeau până în suburbiile Berlinului. Aceste linii erau formate din șanțuri, poziții de artilerie antitanc și o rețea complexă de tranșee și buncăre.
Bătălia de pe Oder-Neisse
În primele ore ale zilei de 16 aprilie, ofensiva sovietică a început cu un bombardament masiv a numeroase piese de artilerie și lansatoare de rachete Katiușa, carea a durat câteva zile. Imediat după încetarea barajului de artilerie, Frontul I Bielorus a atacat traversând Oderul. Frontul I Ucrainean a atacat traversând Neisse în dimineața aceleiași zile. Frontul bielorus era mai puternic, dar a trebuit să facă față unei sarcini mai dificile, trebuind să dea piept cu ceale mai numeroase și mai hotărâte trupe inamice.
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Atacul inițial al Frontului I Bielorus a fost un dezastru. Heinrici anticipase atacul și își retrăsese apărătorii din primele linii chiar mai înainte ca artileria sovietică să le spulbere. Lumina celor 143 de proiectoare care ar fi trebuit să-i orbească pe apărători a fost dispersată de ceața dimineții, în schimb a făcut foarte vizibile siluetele formațiilor de atacanți sovietici. Pământul mocirlos s-a dovedit a fi o piedică importantă în calea atacatorilor și, împreună cu barajul de artilerie german de răspuns, a făcut ca pierderile sovietice să fie uriașe. Nemulțumit de ritmul mult prea redus al avansării, sau la ordinul direct al lui Stalin, generalul Jukov a ordonat intrarea imediată în luptă a rezervelor. Inițial, trupele de rezervă trebuiau să exploateze străpungerea inițială făcută de primele atacuri. În acea dimineață, sovieticii avansaseră până la 6 km în unele sectoare, dar liniile germane principale rămăseseră intancte. În sud, atacul Frontului I Ucrainean se desfășura conform planificării. Jukov a fost obligat să raporteze că lupta pentru Înălțimile Seelow nu se desfășura conform planului ințial. Pentru a-i da un impuls lui Jukov, Stalin i-a cerut generalului să-i permită lui Konev să atace Berlinul cu armatele de tancuri din sud.
A doua zi, comandanții Frontului I Bielorus au căutat în spatele frontului orice unitate militară care putea fi aruncată în luptă. Tactica sovietică de folosire atacurilor unor mari mase de oameni s-a dovedit mult mai costisitoare din punct de vedere al numărului de soldați morți decât până atunci. În seare zilei de 17 aprilie, frontul german din fața lui Jukov era neînfrânt. În sud, Grupul de Armate Centru nu a reușit o rezistență la fel de îndârjită. Tancurile germane ale Armatei a IV-a de pe flancul nordic nu au rezistat impetuăzității atacului sovietic. Comandatul german a păstat două divizii Panzer în rezervă pentru apărarea centrululi frontului și nu le-a trimis în sprijinul tancurilor Armatei a IV-a. Acesta a fost punctul de cotitură al bătăliei, deoarece, la căderea serii, atât pozițiile Grupului de Armate Vistula, cât și ale Grupului de Armate Centru nu au mai putut fi menținute, fiind obligate să se retragă și să refacă legătura cu Armata IV-a Panzer, altfel fiind în primejdie să fie încercuite. Ca urmare a succesului lui Konev, prăbușirea frontului apărat de Schörner a făcut ca apărarea excelent organizată de Heinrici în dreptul Înălțimilor Seelow să devină inutilă.
Pe 19 aprilie, ambele fronturi sovietice au avansat foarte mult, dar, din nou, pierderile lor au fost foarte ridicate. Până la căderea serii, Frontul I Bielorus a ajuns în fața celei de-a treia și ultima linie de apărare germană, iar Frontul I Ucrainean a cucerit Forst și era gata să intre în zona de câmpii neinundate.
Pe 19 aprilie, a patra zi după ce Frontul I Bielorus reușise să depășească liniile defensive de pe Înălțimile Seelow, nu a mai avut de înfruntat decât formații dezorganizate care încercau în zadar să încetinească înaintarea sovietică spre Berlin. Rămășițele Armatei a IX-a Germane, care apăraseră flancul nordic al Armatei a IV-a Panzer, s-au găsit în fața pericolului de a fi încercuite de trupele Frontului I Ucrainean, care spăseseră liniile tancurilor germane și își schimbaseră direcția de atac spre Berlin. Alte elemente ale Frontului I Ucrainean s-au îndreptat în viteză spre vest, în întâmpinarea americanilor. Până la sfârșitul zilei de 19 aprilie, linia răsăriteană a apărării germane încetase să mai existe. Rămășițele armatelor germane mai rezistau în pungi izolate. Pierderile sovietice au fost foarte ridicate între 1 și 19 aprilie, în afară de soldați, sovieticii pierzând și 2.807 de tancuri. În perioada similară, aliații occidentali pierduseră numai 1.709 de tancuri.
Încercuirea Berlinului
Pe 20 aprilie, de ziua de naștere a lui Hitler, artileria Frontului I Bielorus a început bombardarea centrului Berlinului. Bombardamentele de artilerie nu au încetat până la capitularea orașului. După război, sovieticii au afirmat că greutatea proiectilelor lansate de artileria lor în timpul acestei ultime bătălili a fost mai mare decât tonajul bombelor de aviație lansate de aliații occidentali asupra Berlinului. Frontul I Bielorus a avansat către nord-estul și estul capitalei germane.
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Frontul I Ucrainean a învins ultimele formații germane și a depășit prin nord Juteborgul, pentru a se întâlni la cu americanii care traversaseră râul Elba la Magdeburg. La nord, Frontul al II-lea Ucrainean a atacat între Stettin și Schwedt pozițiile apărate de Armata a III-a Panzer.
Pe 21 aprilie, Armata a II-a de Gardă a avansat aproximativ 50 km la nordul Berlinului, după care a atacat la sud-vest de Werneuchen. Alte unități sovietice au reușit să ajungă în fața ultimei linii defensive germane. Planul sovitic prevedea ca, în prima fază, să fie încercuit Berlinul, după care să fie încercuită și Armata a IX-a Germană.
Corpul al V-lea German continua să lupte la nord de Forst, unde era încercuit, în vreme ce comandanții lor au reușit să se strecoare către pozițiile Armatei a IX-a. Acest corp de armată a continuat să păstreze controlul la Cottbus. Când flancul sudic al Armatei a IV-a Panzer a reușit să obțină câteva succese locale contraatacând spre nord împotriva Frontului I Ucrainean, Hitler a dat o serie de ordine care au demonstrat că dictatorul nu mai avea simțul realității. El a ordonat Armatei a IX-a să apere Cottbusul și să formeze un front cu fața la vest. După aceasta, ei ar fi trebuit să atace coloanele sovietice pe direcția nord. Asta le-ar fi permis să formeze un clește la nord împreună cu Armata a IV-a Panzer, care ar fi trebuit să atace dinspre sud, încercuind astfel Frontul I Ucrainean și distrugându-l. De asemenea, la sud, Armata a III-a Panzer trebuia să execute o manevră de învăluire a Frontului I Belarus împreună cu Armata a XI-a Panzer, care ar fi atacat dinspre nordul Berlinului. Mai târziu în aceeași zi, a devenit clar că germanii nu mai aveau efectivele necesare să execute un asemenea atac, mai mult chiar, Armata a XI-a a trebuit să se retragă pentru a nu fi încercuită. În loc să atace spre nord-vest, Heinrici a declarat că va fi nevoit să se retragă către vest, iar dacă nu i se permitea să facă o asemenea manvră, el era gata să demisioneze.
Pe 22 aprlie, la conferința de la prânz, Hitler a avut un acces de furie când și-a dat seama că planurile pe care le făcuse cu o zi în urmă nu erau realizabile. El a declarat ca războiul era pierdut și și-a acuzat generalii pentru eșec. A mai anunțat că avea să rămână în Berlin până la sfârșit și că avea să se sinucidă. Într-o încercare de a-l calma pe Hitler, generalul Alfred Jodl a propus ca Armata a XII-a Germană, care lupta în acel moment cu americanii, să se îndrepte către Berlin, deoarece, aceștia din urmă, după ce atinseseră malurile râului Elba, era puțin probabil că mai aveau să continue atacul spre est. Hitler a fost imediat de acord cu această idee și, în câteva ore, generalul Walther Wenck a primit ordinul să-și dezangajeze oamenii din lupta cu americanii și să se îndrepte către nord-vest spre Berlin. S-a remarcat mai apoi că, dacă Armata IX-a se mută spre vest, și-ar putea uni trupele cu cele ale Armatei a IX-a. La venirea serii, Heinrici a primit permisiunea să facă acestă mișcare.
Spre deosebire de Sala hărților din Führerbunker, unde oamenii din jurul lui Hitler mutau pe hârtie divizii fantomatice în atacuri imaginare, sovieticii avansau neîntrerupt și se îndreptatu către victorie. Frontul al II-lea Bielorus reușise să stabilească un cap de pod pe malul estic al Oderului pe o adâncime de 15 km și lupta din greu cu Armata a III-a Panzer. Armata a IX-a pierduse Cottbusul și era sub contina presiune a atacurilor sovietice dinspre răsărit. Coloanele sovietice de tancuri au reușit să străpungă ultima linie defensivă a capitalei germane în două puncte.
Pe 23 aprilie, Fronturile I Ucrainean și I Bielorus au continuat să strângă încercuirea Berlinului, reușind să taie ultima legătură a Armatei a IX-a cu apărătorii orașului. Elementele Frontului I Ucrainean au continuat să avanseze către apus și au intrat în luptă cu Armata a XII-a, care avansa în sprijinul berlinezilor. Hitler l-a numit pe generalul Helmuth Weidling în funcția de comandant al Berlinului. Până pe 24 aprilie, cele două fronturi sovietice, (ucrainean și bielorus), au reușit să închidă încercuirea Berlinului, tăind orice legătură a orașului cu exteriorul.
În ziua următoare, 25 aprilie, Frontul al II-lea Bielorus a reușit să străpungă frontul Armatei a III-a Panzer din jurul capului de pod de la sud de Stetin și a traversat Mlaștina Rando. În acest moment puteau să se îndrepte către vest spre pozițiile Grupului de Armată al XXI-lea Britanic și spre nord spre portul baltic Stralsund. Divizia a 59 Sovietică de Gardă a Armatei a V-a de Gardă a făcut contactul cu Divizia de 69-a de Infanterie Americană a Armatei I Americană lângă Torgau, pe râul Elba.
Bătălia Berlinului
Forțele disponibele pentru apărarea orașului erau compuse din câteva divizii secătuite ale armatei și Waffen-SS, efective ale polițieei, adolescenți din Tineretul Hitlerist și bătrâni din Volkssturm, unii dintre ei veterani ai primului război mondial.
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
În vest se afla Divizia de Infanterie Motorizată a XX-a Germană, la nord Divizia de Parașutiști a IX-a, la nord-est Divizia Panzer Müncheberg, la sud-est Divizia de Panzergrenadieri Voluntarii SS a XI-a Nordland, (la est de Aeroportul Tempelhof), iar Divizia de Panzergrenadieri a XVIII-a se afla în rezervă, în districtul central.
Soarta Berlinului era pecetluită, dar rezistența apărărtorilor a continuat cu dârzenie. Sovieticii au avansat în oraș pe mai multe direcții principale:
- dinspre sud-est, de-a lungul Frankfurter Allee, până în Alexanderplatz;
- dinspre sud
- de-a lungul Sonnen Allee până în Belle Alliance Platz,
- până în Potsdamer Platz până la Potsdamer Platz;
- din nord până lângă Reichstag.
Reichstagul, podurile Havel, Spandau și Moltke și Alexanderplatz au fost locurile în care s-au dat cele mai grele lupte, sovieticii fiind obligați să cucerească casa una câte una și etaj cu etaj, angajându-se de multe ori în lupte corp-la-corp. Contingentele ne-germane din SS au lupta cu o dârzenie ieșită din comun, pe de-o parte pentru că erau motivate ideologic, pe de alta pentru nu credeau că, odată căzuți prizonieri, nu ar fi fost executați ca trădători.
Pe 28 aprilie, Heinrici a refuzat să execute ordinul lui Hitler de a a apăra Berlinul cu orice preț și a fost înlocuit la comandă de generalul Kurt Student în ziua următoare.
Pe 30 aprilie, în timp ce trupele sovietice avansau spre centrul Berlinului, Adolf Hitler s-a căsătorit cu Eva Braun, după care s-a sinucis împreună cu proaspăta sa mireasă. Generalul Weidling, comandantul militar al capitalei germane, a ordonat apărătorilor Berlinului să se predea pe 2 mai. În ciuda ordinului, în special subunități fanatice ale SS-ului, dar și ale adolescenților din Tineretul Hitlerist au continuat să lupte cu îndârjire. De-abia pe 8 mai, ultimii apărători germani, inclusiv cei comandați de Wilhelm Mohnke, s-au predat ca urmare a semnării capitulării necondiționate de Germania Nazistă.
Bătălia de la Halbe
La sud de Berlin, în timpul luptelor pentru cucerirea orașului și câteva zile după predarea capitalei, Armata a IX-a Germană a luptat cu disperare pentru a sparge încercuirea și pentru a ajunge la pozițiile deținute de Armata a XII-a Germană, în speranța că pot să traverseze împreună Elba pentru a se preda americanilor.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Urmări
Bătălia Berlinului s-a încheiat după o săptămână de lupte grele, în principal datorită faptului că puținii apărători germani rămăși în viață au terminat munițiile și carburanții. Depozitele aprovizionării germane erau între ultima și penultima linie de apărare și au fost cucerite de sovietici chiar în primele zile ale asaltului sovietic. În lupta pentru cucerirea orașului, sovieticii au pierdut aproximativ 2.000 de vehicule blindate, în mare parte datorită tirului armei fără recul germane cunoscută ca Panzerfaust, acestea fiind distribuite în număr mare civililor, deși și alte măsuri împotriva blindatelor fusese luate de tacticienii germani. Germanii opuseseră atacului sovietic numai un număr nesemnificativ de tancuri.
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
În multe zone ale orașului au fost raportate acțiuni violente împotriva civililor germani ale soldaților sovietici, în special ale celor din eșaloanele de rezervă. (Pentru mai multe amănunte, vedeți articolele Marta Hillers și Atrocități ale Armatei Roșii). La început, această comportare răzbunătoare a fost tolerată de numeroși ofițeri ai Armatei Roșii, dar după ce invazia s-a transformat în ocupație militară, autoritățile militare și NKVD-ul au pus capăt atrocităților comise de soldați.
Sovieticii au pierdut în timpul atacului direct asupra orașului între 20.000 și 25.000 de soldați, din totalul de 81.000 din întreaga acțiune. Alți 280.000 de soldați au fost răniți sau au rămas infirmi ca urmare a luptelor din zonă. Germanii au pierdut aproximativ 450.000 de oameni, (uciși, răniți sau dispăruți), numeroși dintre aceștia fiind civili.
Conform ultimelor dorințe și testamentului lui Adolf Hitler, după moartea sa amiralul Karl Dönitz a devenit noul Reichspräsident, iar Joseph Goebbels noul Reichskanzler. Goebbels s-a sinucis pe 1 mai 1945, lăsându-l pe Dönitz să se ocupe de unul singur de negocierile pentru capitulare. Înaltul Comandament german și cele mai multe unități germane s-au predat necondiționat Aliaților occidentali pe 8 mai 1945, devenită cunoscută ca Victory Day. Deși au mai existat câteva subunităti germane care au mai continuat lupta și după această dată, se consideră că 8 mai (9 mai pentru sovietici) este data la care s-a încheiat al doilea război mondial în Europa, odată cu încheierea războiului dispărând și Al treilea Reich.
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) si pe en.wikipedia.org
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Bătălia de la Berlin (16 aprilie – 2 mai 1945) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com