Calendar Ortodox 8 septembrie 2025
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; basilica.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 8 septembrie 2025
Sinaxar 8 Septembrie
În această lună, în ziua a opta, pomenirea Naşterii Preasfintei Stăpânei noastre Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.
Nașterea Maicii Domnului – foto preluaat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Tatăl Sfintei Fecioare, Ioachim, se tragea din neam împărătesc.
Acesta cu toate că-si ducea la Dumnezeu darurile îndoite, ca un iubitor de Dumnezeu şi bogat ce era; dar pentru nerodire era defăimat căci erau sterpi şi nu aveau copii.
De aceea mâhnindu-se la inima, el în munte, iar femeia lui Ana în grădină, se rugau cu lacrimi lui Dumnezeu, Care ascultându-i, le-a dat rod sfânt pântecelui, pe Preasfânta Născatoare de Dumnezeu.
Iar Sfânta Ana se trăgea din Matan al douăzeci şi treilea din neamul lui David şi al lui Solomon; acesta a luat pe Maria din neamul lui Iuda, şi a născut pe Iacov tatăl lui Iosif teslarul, şi trei fete: pe Maria, Sovi şi pe Ana.
Maria a născut pe Salomi moaşa; Sovi a născut pe Elisabeta, iar Ana a născut pe Născătoarea de Dumnezeu.
Deci Preasfânta este nepoată lui Matan şi a Mariei femeia sa.
Iar Elisabeta şi Salomi erau nepoate ale Anei de surori, şi verişoare cu Născătoarea de Dumnezeu.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Ruf şi Rufian.
Sfinţilor Ruf şi Rufian erau fraţi buni (de sânge) şi s-au săvârşit de sabie.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sever, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Artemidor, care în foc s-a săvârşit.
Povestire foarte de folos
Un oarecare preot şi cu un diacon, Evlavist, având între dânşii dragoste multă spre Dumnezeu, dar învrăjbindu-se ei din drăcească înşelăciune, multă vreme au fost neîmpăcaţi.
Întâmplându-se să moară preotul în acea vrajbă, diaconul s-a întristat că nu se împăcase, cât a fost preotul viu.
De această întâmplare vorbind el cu un om bine chibzuitor, acela l-a îndreptat să meargă la un sihastru în pustiu.
Şi aşa cu multă sârguinţă înconjurând el locurile cele mai pustii, îsi caută tămăduitorul.
Şi aflând pe un oarecare părinte bătrân, îi descoperi acestuia aducerea aminte de rău, cerând de la dânsul iertare.
Iar bătrânul zise către dânsul:
“Cel ce va cere cu credinţa, va lua; şi celui ce va bate i se va deschide. Însă nu este cuvântul acesta prin putinţa mea, o, frate; ci tu nevoindu-te spre bine, Domnul va face de-ţi vei lua curând dezlegare; deci, mergi de unde ai venit, şi către seară mergând la biserica cea mare, să apuci mai înainte decât toti cu taina la uşile cele frumoase, şi opreşte pe cel ce va intra întâi înăuntru, şi te închina lui din partea mea, dându-i şi această scrisoare pecetluită, şi de la dânsul îti vei lua cu adevarat îndreptarea greşelilor tale“.
Atunci diaconul, a făcut după cum l-a îndreptat acel parinte: la miezul noptii, a sosit înaintea uşii bisericii; şi îndată s-a ivit omul de care spusese părintele acela, căruia închinându-se, i-a dat scrisoarea bătrânului, descoperindu-i ceea ce i se întâmplase.
Iar omul acela fiind întelept, a socotit că de la Dumnezeu era acea îndreptare, şi vărsând lacrimi multe, zise:
“Dar cine sunt eu, un om prost ca mine, să îndrăznesc a mă apuca de un lucru ca acesta? Însă având nădejde spre rugăciunile celui ce te-a trimis voi ţine seama de lucrul acesta“.
Şi stând înaintea acelor uşi încuiate, ridicându-si mâinile la cer, şi îngenunchind, şi-a pus capul la pământ şi se ruga lui Dumnezeu şoptind. Şi fără zăbavă sculându-se îndată ce zise:
“Deschide nouă uşa milei Tale, Doamne“, i se deschise uşa singură, şi intrând diaconul împreună cu dânsul, au stat în tinda bisericii.
Şi mergând mai departe la uşile bisericii celei de argint, zise acel om sfânt către diacon:
“Stai aici şi nu merge mai înainte”;
iar el făcându-şi iarăşi obişnuita metanie la pragul de jos, deschise şi uşile cele de argint ce erau încuiate.
Şi intrând în biserică, minunată vedere a văzut: o lumină luminoasă se pogora din bolta bisericii pe capul omului aceluia, de strălucea biserica, şi tot de dânsul se ţinea făcând el ruga.
Dacă a sosit şi în altar, plecându-şi şi acolo capul la ruga, iarăşi a ieşit încetişor afară la diacon, şi iarăşi se încuiară uşile singure.
Atunci îl cuprinse frica şi spaima pe diacon, şi nu cuteza el nicidecum a se apropia de acel om.
Căci din ruga precum zicea, îi era fata preamărită că fata îngerului, încât se tulbura diaconul cu cugetul, zicând:
“Nu cumva este înger acesta ce se arată şi nu om?”
Dar încă şi gândul acesta l-a cunoscut sfântul acela, că zise către diacon:
“De ce te tulbura şi te lupta gândurile pentru mine, o, omule? Crede că şi eu sunt om pământean, şi din sânge şi carne alcătuit, şi din casă strălucită. Sunt Hartularie, adică vistier de cărti, fiindu-mi hrană din venitul acela. Iar pronia lui Dumnezeu ce ocârmuieşte toate spre bine, de multe ori prin cei proşti şi mici obişnuieste a face minuni mari. Să mergem, frate, spre lucrul ce ne stă înainte“.
Şi mergând amândoi degrab spre târg, au sosit la biserica ce era acolo a Născătoarei de Dumnezeu, şi apropiindu-se de uşile încuiate ale bisericii şi pe acelea le-au deschis cu rugăciunea.
Şi intrând în altar, şi-a săvârşit rugăciunea după obicei.
Şi ieşind afară către diacon, care sta de se mira, zise:
“Doamne miluieşte”, şi se închiseră uşile amândouă singure.
După aceea au mers iarăsi la biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, şi spunea diaconul:
“Aşa de repede socoteam că ne facem calea pe la biserici, cât nici pasăre zburătoare n-ar fi putut a se asemăna cu iuţimea noastră“.
Apropiindu-ne şi acolo de uşile bisericii Născătoarei de Dumnezeu, se deschiseră şi acelea bărbatului acela, şi făcându-şi şi acolo rugăciunea, şi udându-şi faţă sa cu lacrimile, a sosit şi la uşile sfintei racle, unde era sfântul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Născătoare.
Şi punând pe diacon să stea între uşi, îi porunci să ia aminte bine şi să bage seama pe cei ce vor intra; şi făcând el obişnuita sa rugăciune la pragul de jos, i se deschiseră uşile şi dădură loc de au intrat, şi mergând în mijlocul bisericii, punând genunchii la pământ, făcea rugăciune fierbinte, precum după aceasta cu jurământ diaconul ne încredinţa şi ne adeverea:
“La pragul uşii unde stăm şi mă cutremuram, cu ochii mei aievea am văzut cum ieşea un diacon luminos din altar cu cadelniţă în mână, şi cădea toată biserica; peste puţin am văzut pe unii ca nişte clerici intrând, îmbrăcaţi fiind cu podoabe albe preoţeşti; şi iarăşi altă ceată de preoţi intrară îmbrăcaţi în veşminte mohorâte până la pământ, şi aceştia de amândouă părţile adunându-se, cântau un vers foarte frumos şi minunat“,
din care nu putea să mai priceapă diaconul altceva, decât “Aliluia“.
Şi după ce a săvârşit rugăciunea, a ieşit Hartularie afară şi zise către diacon:
“Frate, intră în biserică fără de nici o grijă, şi ia aminte la preoţii cei din ceata de-a stânga, de poţi să cunoşti pe cel cu care ai rămas neîmpăcat cu dânsul pentru neuitarea răutaţii“.
Şi intrând diaconul îngrozit, a ieşit degraba către omul lui Dumnezeu, zicând, cum ca n-a putut sa vadă într-aceia pe preotul cel ce a murit învrăjbit.
După aceea iarăsi îi zise acel pământesc înger:
“Intră şi ia aminte şi în ceata din dreapta“.
Şi mergând zise către dânsul diaconul ca a cunoscut aievea pe cel ce căuta stând acolo.
Şi-i zise fericitul acela:
“De l-ai cunoscut bine, mergi şi zi: Ieşi, că Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă“.
Deci, mergând diaconul după cum l-a învăţat, a făcut de a iesit preotul din ceata cea de-a dreapta afară către omul lui Dumnezeu, căruia îi zise cu blând şi smerit glas:
“Prezbitere, fă dragoste şi pace cu fratele, că amândoi netocmiti în greşeală aţi rămas cu grabnica mutare a ta“.
Atunci îngenunchind amândoi cu smerită sărutare dezlegară vrajba.
După aceea, preotul a intrat în biserică şi a mers la ceata sa, iar omul lui Dumnezeu a luat pe diacon, şi căzând la pragul sfintei biserici, se închiseră uşile prin putere dumnezeiască, şi mergând puţină cale, s-au oprit amândoi.
Şi aşa zise omul lui Dumnezeu către diacon:
“Frate, mântuieşte-te şi-ţi iubeşte sufletul, şi mergând către părintele care te-a trimis la mine spune-i că, curaţenia rugăciunilor tale, şi îndrăznirea cea către Dumnezeu, poate să învieze şi mort spre împăcare, nedând noi nimic ajutor pentru aceasta“.
Şi aceasta zicând s-a despărţit de la ochii diaconului.
Iar diaconul închinându-se la pământ, unde stătuseră picioarele acelui om minunat, îşi făcu cale înspăimântat către bătrânul părinte, dând lauda şi mulţumire lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Atanasie.
Sfântul noul mucenic Atanasie a mărturisit în Tesalonic, la anul 1774, şi s-a săvârşit de mâinile necredinciosilor prin sugrumare.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Serapion de la Mănăstirea Spaso-Eleazar, la Pskov.
Sfântul Serapion din Pskov s-a născut la Yuriev (acum Tartu), localitate ce se afla sub cotropire germană, care urmăreau să stârpească ortodoxia.
Părinţii lui erau enoriaşi ai bisericii ruse cu hramul Sf. Nicolae.
Sf. Serapion cunoştea foarte bine Sfânta Scriptură şi nu de puţine ori a apărat ortodoxia.
Când s-a încercat convertirea sa forţată la o credinţă păgână, sfântul s-a retras în pustia Tolvsk, nu departe de Pskov, acolo unde şi-a început lucrarea duhovnicească şi ascetul Eufrosin (prăznuit la 15 mai).
Sub îndrumarea acestuia, Sf. Serapion a dobândit înţelepciunea vieţii pustniceşti dar asta nu l-a ferit de căderea în ispite. Fără binecuvântare Serapion a vrut să-l părăsească pe mentorul său şi să se retragă în solitudine absolută.
Dar Dumnezeu l-a adus pe novicele lipsit de experienţă cu picioarele pe pământ: după ce s-a rănit serios la picior, i-a părut rău de ascultarea propriei voinţe şi nesupunere, întorcându-se la părintele său.
După ce a primit Marea Schimă, Serapion a trăit cu Sf. Eufrosin 55 de ani, păstrând cu stricteţe votul tăcerii.
Tot mai mulţi fraţi au început să se adune în jurul Sf. Eufrosin, pentru care acesta a construit un schit închinat celor Trei Ierarhi, impunând şi o rânduială monahală.
Sf. Serapion îndeplinea cu sârguinţă tot ce i se cerea, fiind un model de trăitor printre călugări.
Pentru că a trăit respectând cu mare stricteţe şi votul sărăciei, un ucenic care a scris despre viaţa lui l-a asemănat cu un “cadavru viu”.
El a suportat insultele cu deosebită smerenie, învinovăţindu-se numai pe sine, cerând iertare de la cel care-l umilea.
Călugărul credea cu tărie în puterea rugăciunii comune, spunând că “rostirea celor 12 psalmi de unul singur în chilie nu poate egala un “Doamne miluieşte” cântat în biserică.
Sf. Serapion s-a săvârşit în 8 septembrie 1480, de praznicul naşterii Preasfintei Theotokos (Nascatoarea de Dumnezeu).
Deoarece ziua morţii sfântului coincide cu una din cele 12 mari sărbători, comemorarea lui festiva se face în 7 septembrie.
Există un tropar şi un condac întocmite pentru Sf. Serapion.
Însuşi Sf. Eufrosin a îngropat trupul neînsufleţit care era numai “piele şi oase” din pricina asprelor nevoinţe.
Sf. Serapion nu a fost despărţit de părintele său spiritual nici după moarte, moaştele acestora fiind îngropate unele lîngă altele.
În slujba compusă special pentru cei doi sfinţi în 15 mai, Sf. Serapion este slăvit ca primul co-ascet, “prieten şi însoţitor” al Sf. Eufrosin.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Calendar Ortodox 7 septembrie 2025
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: www.calendar-ortodox.ro; ro.orthodoxwiki.org; www.unitischimbam.ro; basilica.ro
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 7 septembrie 2025
Înainte-prăznuirea Nașterii Maicii Domnului;
†) Sf. Cuv. Simeon și Amfilohie de la Pângărați;
Sf. Mc. Sozont;
Sf. Cuv. Casiana Imnografa
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)
Sinaxar 7 Septembrie
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)
Convorbirea lui Iisus cu Nicodim – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Textul evanghelic (Ioan 3:13-17)
Zis-a Domnul:
Nimeni nu s-a suit la Cer decât Cel ce S-a coborât din Cer, Fiul Omului, Care este în Cer.
Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului,
Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.
În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Sfântului Mucenic Sozont († 304).
Sfântul Mucenic Sozont (†304) – foto preluaat de pe basilica.ro
Acest sfânt se tragea după neam din Licaonia (Asia Mică) şi a trait în timpul împaraţiei lui Diocletian (către 304).
Înainte de a primi sfântul botez se numea Tarasie, şi era păstor de oi.
De la păstorit el a învăţat arta de a paşte oile duhovniceşti, şi a adus un mare număr de păgâni la credinţă prin propovăduirea sa.
Primind încredinţare printr-o vedenie că a venit vremea de a-şi vărsa sângele pentru Hristos, sfântul s-a dus la un templu idolesc de lânga Pompeiopolis (în Cilicia), unde păgânii adorau o statuie în aur a Artemisei, a tăiat mâna de aur a idolului, iar preţul ce a luat pe ea l-a împărţit săracilor.
Pentru care domnitorul locului făcând rău multor bănuiţi nevinovaţi, sfântul s-a vădit pe sine, spre uimirea păgânilor.
Şi îndată fost dus în faţă lui Maximian, guvernatorul Ciliciei, a fost supus la bătaie cumplită şi la alte multe chinuri, încât sfântul şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Atunci păgânii au aprins un foc mare, ca să ardă trupul sfântului mucenic.
Insă o furtună puternică s-a pornit ca din senin şi ploaia a stins focul, iar păgânii s-au împraştiat înspăimântaţi, lăsând pe creştinii pioşi să ia moaştele sfântului.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Apostoli Evod şi Onisifor.
Sfântul Evod s-a numărat între cei 70 de apostoli şi a fost în urma lui Petru episcop la Antiohia cea mare (Siria).
Succesorul său, sfântul sfinţitul mucenic Ignatie Teoforul (Purtătorul de Dumnezeu, prăznuit la 20 decembrie), ucenic al sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, îl pomeneşte în scrisoarea sa către Antiohieni cu aceste cuvinte:
“Amintiţi-vă de binecuvântatul părinte Evod, care a fost făcut de către Apostoli primul vostru păstor“.
Precum se vede din Epistolele Fericitului Pavel, săvârşind el nevoinţa mare între cei şaptezeci, s-a făcut predicator vestit al Cuvântului.
Sf. Evod a slujit ca episcop timp de 27 de ani şi a murit ca mucenic în zilele împăratului Nero (54-68). Sfântul Evod a lăsat mai multe scrieri.
În una din acestea el scrie că Prea Sfânta Fecioară Maria a născut pe Mântuitorul lumii la vârsta de 15 ani.
Alte scrieri ale sfântului nu ni s-a păstrat.
Istoricul bisericesc Nichifor Calist pomenea însă, în secolul al XIV-lea, o altă carte, numită Steaua. Sfântul Evod a primit cununa muceniciei în anul 66 după Hristos.
Iar Onisifor, este cel pe care îl pomeneşte Apostolul în Epistola a doua către Timotei:
“Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat, ci venind în Roma, cu multă osârdie m-a căutat şi m-a găsit.
Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. Şi cât de mult mi-a slujit el în Efes, tu ştii prea bine.” (II Timotei 1, 16-18).
Acesta a fost făcut episcop al Colofoniei (Asia Mica), iar mai târziu în Corint, că era vrednic şi puternic la cuvânt, şi pâna la sânge a întărit credinţa, murind muceniceşte în oraşul Pariul, nu departe de Efes, pe când propovăduia pe Hristos locuitorilor păgâni din Helespont.
Acesta în ceata propovăduitorilor împreună cu Apostolul Evod se sălăşluieşte în cereştile locaşuri.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Evpsihie, care de sabie s-a savârsit.
Sf. Mucenic Eupsihie s-a născut în Cezareea Capadociei, în unele sinaxare spunându-se că ar fi fost fiul senatorului Dionisie.
În timpul unei persecuţii a creştinilor sub împăratul Adrian, acesta a fost prins şi torturat.
După ce l-au torturat, l-au aruncat în temniţă, unde un înger i-a vindecat rănile.
Când l-au eliberat, Evpsihie şi-a împărţit toată averea săracilor ba chiar a dat o parte şi duşmanilor săi care l-au denunţat şi l-au dat pe mâna călăilor.
Sub noul guvernator, sfântul a fost arestat din nou. Păgânii l-au agăţat sus şi i-au scrijelit trupul cu gheare de fier după care i-au tăiat capul.
Martirul s-a stins din viaţă în timpul împăratului Hadrian (117-138).
Tot în aceasta zi s-a savârsit adormirea Preacuviosului Luca, cel din eparhia licaonilor, ce a fost al treilea egumen al Manastirii Mântuitorului, unde se cheama Pârâul Adânc.
Sfântul Luca din Prusa a fost al treilea sfânt egumen al Mănăstirii Mântuitorului, în Batheos Ryakos (lângă Triglia, Lykaonia). A murit în pace, la sfârşitul secolului al X-lea.
Primul sfânt egumen a fost Sf. Vasile care s-a săvârşit la începutul secolului al IX-lea, la 1 iulie după calendarul grecesc; al doilea egumen a fost Sf. Ignatie (prăznuit la 27 septembrie).
Mănăstirea era renumită pentru stricteţea vieţii ascetice a vieţuitorilor ei.
Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Macarie de la Optina (1788-1860).
Sfântul Cuvios Macarie de la Optina (1788-1860) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cel ce avea să devină Sf. Macarie, s-a născut în anul 1788 în nobila familie Ivanov, fiind botezat cu numele Mihail în cinstea Sf. Mihail din Tver (prăznuit la 22 noiembrie).
Părinţii săi aveau o proprietate în satul Shepyatino, districtul Dimitrov, provincia Orel.
Mai aveau o proprietate şi în satul Zhelezniki, aceeaşi provincie, unde şi locuiau.
Familia Ivanov s-a mutat la Moscova în 1794 pentru ca Elisabeta să poată fi tratată de tuberculoză.
Mama lui Mihail, pe care acesta a iubit-o foarte mult, a murit în 21 ianuarie 1797 şi a fost înmormântată la Mănăstirea Sf. Andronic.
Băiatul doar de nouă ani, a fost dus în satul Karachev să trăiască cu sora sa Daria şi soţul ei Simeon Peredelsky, care a primit o funcţie la Curtea Districtuală din Karachev.
Mihail a învăţat la şcoala primară din parohie.
Prin 1801, Mihail şi cei doi fraţi ai lui s-au mutat în casa mătuşii Anna M. Verevkina, unde au crescut împreună cu singurul ei fiu. In 1802, când a împlinit 14 ani Mihail şi fratele său Alexis s-au angajat ca asistenţi contabili la Trezoreria Lgov.
Cu toate că nu era un servici uşor, Mihail şi-a îndeplinit sarcinile cu precizie şi atenţie, atrăgând atenţia autorităţilor provinciei.
În 1805 Mihail a fost numit şef al Departamentului Financiar al Trezoreriei din Kursk.
În timpul liber îi plăcea să citească şi să cânte la vioară. Tatăl său s-a stins din viaţă în 17 martie 1806 după o boală grea şi a fost înmormântat la biserica parohială din Turischev.
În octombrie 1810 Mihail a vizitat Sihăstria Ploschansk, aflată la 24 de mile de proprietatea familială din Schepyatino.
De acolo le-a scris fraţilor săi că le lasă lor toată proprietatea pentru că are de gând să rămână la mănăstire.
Singura condiţie pe care le-a pus-o a fost ca ei să doneze suma de 1000 de ruble pentru a ridica o biserică de piatră la Turischev, unde a fost înmormântat tatăl lor.
Nici cei mai apropiaţi ai lui Mihail n-au ştiut dacă vizita sa la mănăstire a fost premeditată sau întâmplătoare.
Părea înclinat spre viaţa monahicească dar probabil că nu s-a putut hotărî decât după ce a experimentat pe viu acest fel de a trăi în mănăstirea Ploschansk.
Mihail a intrat în Mănăstirea Maicii Domnului de la Ploscansk la vârsta de 22 de ani.
Era o mănăstire modestă, fără chilii prea mari, deloc îmbelşugată şi izolată de zonele populate.
Poate chiar acest lucru l-a atras în primul rând pe Mihail. Vieţuitorii erau 50 la număr, conduşi de Ieromonahul Ioanichie.
La o lună de la intrare, Mihail a fost novice iar in 24 decembrie 1810 a fost tuns rasofor cu numele Melchisedec.
Nu l-au deranjat lipsurile din mănăstire şi munca grea ci faptul că la mănăstire nu erau părinţi în vârstă care să-i îndrume duhovniceşte.
Auzind de părinţii bătrâni sporiţi duhovniceşte care trăiau în pădurile din Bryansk şi în mănăstirile aparţinătoare diocezelor Orel şi Kursk, monahul Melchisedec şi-a dorit multă vreme să meargă să-i cunoască şi să înveţe din cuvântul lor, dar nu a avut ocazia.
În 1814, în pelerinajul pe care l-a făcut la Kiev, pentru a se închina la moaştele diferiţilor sfinţi, la întoarcere a cunoscut nişte părinţi îmbunătăţiţi cu care a putut conversa.
Părintele Pavel, care se trăgea dintr-o familie de comercianţi din Rostov şi care a fost tuns la Muntele Athos, a devenit stareţul mănăstirii Ploschansk în 1815. Acesta a observat râvna monahului pentru viaţa monahicească şi pentru îndeplinirea ascultărilor sale.
În 7 martie 1815, stareţul Pavel l-a tuns monah cu numele de Macarie.
La numai câteva zile, în 12 martie Episcopul Dositeu al Orel şi Sevsk l-a hirotonit ierodiacon.
Schimonahul Atanasie (Zakharov), un discipol al Sf. Paisie Velichkovsky (prăznuit în 15 noiembrie) era în vizită la Ploschansk în 1815.
El trăia la Mănăstirea Valea Albă şi la Mănăstirea Florischev din provincia Vladimir.
În timpul şederii sale la Ploschansk, părintele Atanasie a căzut de pe o bancă şi şi-a dislocat o articulaţie la picior.
În 1816 s-a dus la Mănăstirea Cholnsk unde şi-a revenit parţial dar nu a mai putut merge fără cârjă.
În 1817 s-a întors la Ploschansk şi monahul Macarie s-a mutat în chilia lui pentru a avea grijă de el.
Părintele Atanasie a influenţat în mare măsură dezvoltarea spirituală a monahului Macarie, care-l considera părintele şi învăţătorul său.
Timp de 7 ani el a trăit la Mănăstirea Neamţ, unde a fost tuns de Sf. Paisie Velicikovski.
Părintele Atanasie şi-a încheiat cursul vieţii în 17 octombrie 1825 murind în braţele monahului Macarie. Mai departe a trăit la Ploschansk timp de 10 ani, luând ca exemplu viaţa trăită de mentorul său.
Monahul Atanasie avea copii după traducerile vieţilor sfinţilor făcute de Sf. Paisie, chiar el traducând Viaţa Sf. Grigorie Sinaitul, Omiliile Catehetice ale Sf. Teodor Studitul, Omiliile Sf. Grigore Palama şi multe ale scrieri importante.
Părintele Macarie nu numai că a citit, a copiat şi şi-a însuşit înţelepciunea din acele scrieri, dar le-a şi publicat pentru folosul altora.
Monahul Macarie a primit taina sfintei preoţii din mâna Episcopului Dositei al Orel şi Sevsk în 27 mai 1817.
Când egumenul Pavel s-a retras la rezidenţa episcopală din Kaluga în 1818, l-a înlocuit Ieromonahul Serafim, un discipol al monahului Vasile (Kishkin), stareţul Mănăstirii Valea Albă.
Monahul Serafim a condus foarte bine Mănăstirea Ploschansk, călăuzind monahii în viaţa duhovnicească.
Cu binecuvântarea Monahului Serafim, Monahul Macarie a mers în pelerinaj la Kiev în anul 1819 împreună cu ierodiaconul Paladie.
Acolo l-au cunoscut pe Arhimandritul Antonie, cel care avea să devină Arhiepiscopul Voronezh şi Zadonsk.
La întoarcere, cei doi au vizitat Mănăstirea Glinsk, unde părintele Macarie l-a cunoscut ierodiaconul Samuel, care avea experienţă în rugăciunea minţii.
Deoarece Monahul Atanasie nu i-a vorbit niciodată de această practică, Macarie a fost bucuros că a găsit pe cineva să-i spună mai multe din proprie experienţă despre acest tip de rugăciune.
În 1824, Părintele Macarie a mers la Rostov să se închine la moaştele Sf. Dimitrie (prăznuit în 21 septembrie şi 28 octombrie), tot atunci vizitând şi Mănăstirea Optina cu noul schit pentru prima dată.
Într-un scurt interval de timp, doi dintre îndrumătorii duhovniceşti ai Părintelui Macarie s-au dus la Domnul: Părintele Atanasie în 1825 şi egumenul Serafim în 1826.
Ieromonahul Marcellinus a fost ales stareţ al Mănăstirii Ploschansk, în plus faţă de îndatoririle pe care le avea ca asistent al Episcopului Gabriel.
Timp de doi ani a rămas la Orel, în timp ce Mănăstirea Ploschansk era administrată de părintele Anatol, economul.
În 10 iunie 1826 Părintele Macarie a fost numit vicar al mănăstirii.
În ianuarie 1827 a fost ales duhovnic al Mănăstirii Sf. Treime din Sevsk, începând astfel drumul său duhovnicesc care a durat până la sfârşitul vieţii sale.
El nu a ales să fie duhovnic ci a acceptat ca ascultare faţă de episcop.
În 1828 Părintele Leonid (Nagolkin) a venit la Ploschansk de la Mănăstirea Sf. Alexandru de Svir, împreună cu alţi discipoli, întâmplare care a fost considerată de Părintele Macarie ca un răspuns la rugăciunile sale, deoarece Părintele Leonid era un om de mare înţelepciune duhovnicească.
Acest sfânt părinte care a dus războaie cu mulţi vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi, putea să dea sfaturi folositoare tuturor celor aflaţi în ispite.
El a înţeles din propria sa experienţă că cei care doreau să-L urmeze le Domnul trebuiau să-şi pregătească sufletul pentru ispite (I. Sirah 2:1).
Mai mult, părintele Leonid l-a primit pe părintele Macarie să-i fie discipol şi fiu duhovnicesc.
După ce Părintele Leonid s-a mutat la Optina, în 1829, Părintele Macarie a ţinut legătura cu acesta prin lungi epistole.
Părintele Macarie s-a dus în vizită la Optina la părintele său duhovnicesc în 1831, în drumul său spre Petersburg, unde episcopul Nicodim al Orel îşi exercita funcţia pe care o avea în cadrul Sf. Sinod.
Acesta l-a numit pe Părintele Macarie econom şi administrator, spre nefericirea celui din urmă.
Părintele Macarie era îngrozit de agitaţia pe care o presupunea viaţa la oraş, tânjind după liniştea lăsată în urmă la mănăstire.
Cu toate acestea nu a renunţat la funcţia sa, din ascultare faţă de episcop.
După aproape un an în Petersburg, Părintele Macarie s-a întors la Mănăstirea Ploschansk.
Pe drumul de întoarcere, l-a vizitat din nou pe părintele Leonid la Optina, exprimându-şi în scris către Părintele Moise dorinţa sa de a rămâne la Schit în Optina, cât de curând posibil.
Dar mutarea mult dorită nu a avut loc decât în 14 ianuarie 1834.
După 23 de ani trăiţi la Ploschansk, Părintele Macarie a păstrat toată viaţa sa un loc special în inima sa pentru această mănăstire.
În cele din urmă, în 5 februarie 1834 Părintele Macarie a ajuns la Optina.
La vârsta de 46 de ani, Părintele Macarie s-a lăsat complet la voia Părintelui Leonid, arătând ascultare şi smerenie totală.
La început l-a ajutat pe părinte cu corespondenţa, dar cu timpul, responsabilităţile lui au crescut.
În octombrie 1836 a fost numit duhovnic al mănăstirii.
După ce părintele Antonie a fost desemnat stareţ al Mănăstirii Sf. Nicolae din Maloyaroslavets, Părintele Macarie l-a urmat ca egumen al schitului din 1 decembrie 1839.
Această nouă poziţie a părintelui Macarie nu a schimbat cu nimic relaţia sa cu Părintele Leonid.
Primul nu făcea nici o mişcare fără binecuvântarea celui de-al doilea, punându-şi nădejdea în ajutorul şi puterea rugăciunilor sale.
Părintele Leonid a rămas la fel de smerit faţă de părintele său duhovnicesc până în clipa când acesta s-a stins din viaţă în 11 octombrie 1841.
Chiar şi după mutarea acestuia de la schit la mănăstire, Părintele Macarie îl vizita zilnic, cerându-i sfatul în diverse probleme.
Pe timpul cât a fost bolnav, Părintele Leonid şi-a îndrumat fiii duhovniceşti la Părintele Macarie pentru călăuzire spirituală.
Observând la Părintele Macarie aceleaşi calităţi duhovniceşti, pe care le avea şi Părintele Leonid, cei care l-au consultat pentru problemele de zi cu zi l-au recomandat cu încredere şi altora, astfel încât numărul fiilor duhovniceşti ai părintelui creştea din an în an.
Părintele a mai fost ales şi îndrumător al novicilor şi al celor ce urmau să fie tunşi în monahism.
Părintele Macarie era între oameni de dimineaţa până seara, rezolvând pe lângă asta şi problemele de corespondenţă destul de numeroase.
Uneori părintele era extenuat de mulţimea de oameni şi de numărul scrisorilor pe care trebuia să le scrie, dar smerenia şi dragostea sa pentru oamenii răniţi fizic şi spiritual nu-i permitea să-şi scurteze absolut deloc timpul acordat acestora.
Părintelui Macarie i-a plăcut întotdeauna să citească din scrierile sfinţilor părinţi.
La Ploschansk, el a copiat multe din traducerile Sf. Paisie Velicikovski, care erau în posesia schimonahului Atanasie.
Cunoştinţele sale şi înţelepciunea duhovnicească s-au îmbunătăţit la Optina sub îndrumarea Părintelui Leonid, un discipol al părintelui Teodor de Svir, el însuşi discipol al Sf. Paisie.
Părintele Antonie, stareţul schitului şi Părintele Moise, stareţul mănăstirii, au încurajat studiul cărţilor patristice, condiţiile pentru asta fiind foarte favorabile deoarece cele mai bune copii ale acestor scrieri se aflau la Optina.
În 1845, Ivan V. Kireyevsky, redactorul publicaţiei “Moscovitul”, l-a rugat pe Părintele Macarie să scrie o biografie a Sf. Paisie pentru revista sa.
În 1846, părintele Macarie era în vizită la familia Kireyevsky pe proprietatea lor şi discuţia s-a îndreptat spre tema lipsei de cărţi duhovniceşti atât de necesare pentru urcuşul spiritual al creştinilor.
Natalia Kireyevsky, fiică duhovnicească a părintelui din 1838, chiar avea în posesie câteva manuscrise duhovniceşti pe care era dispusă să le doneze.
La începutul anului 1847 s-a publicat biografia Sf. Paisie Velicicovski, cu extrase din scrierile sale.
De-a lungul timpului, 16 cărţi de literatură patristică s-au publicat sub coordonarea părintelui, printre care scrierile Sf. Nil de Sora, ale Sfinţilor Varsanufie şi Ioan, ale Sf. Simeon Noul Teolog şi ale Sf. Isaac Sirul.
În 1853 părintele s-a retras din funcţia de stareţ al schitului Sf. Ioan Botezătorul, fiind urmat de Părintele Pafnutie.
Aceasta s-a întâmplat în 30 noiembrie, exact 14 ani de la numirea sa în funcţie.
În 1859, una din fiicele duhovniceşti ale Părintelui Macarie a căzut grav bolnavă, fiind pe moarte.
Maria l-a rugat pe Părintele Macarie să se roage pentru ca Domnul să-i cruţe viaţa ca să-l mai poată vedea pe fiul ei.
Părintele i-a răspuns că femeia îşi va reveni dar că amândoi vor muri cam în acelaşi timp.
Bătrâna le-a spus cunoscuţilor ei despre premoniţie atrăgându-le atenţia că moartea ei este în legătură strânsă cu moartea părintelui.
Maria a murit în 23 august 1860, fiind de faţă Părinţii Macarie şi Leonid Kavelin.
În 26 august, Părintele s-a îmbolnăvit de o boală a aparatului urinar, fiind consultat şi tratat de un medic care se afla la Optina pe atunci.
Părintele Macarie s-a simţit mai rău în acea seară şi l-au dus la medicul personal al unui bogătaş.
Acel doctor nu era de găsit, deci Părintele Kavelin s-a dus la un alt doctor să-I ceară sfatul.
Însă starea generală a părintelui Macarie nu s-a îmbunătăţit şi a fost miruit şi împărtăşit cu Sfintele Taine dătătoare de viaţă ale Mântuitorului.
În 2 septembrie el a primit două daruri care l-au bucurat foarte mult.
Unul a fost o icoană din smalţ a Maicii Domnului de la Mitropolitul Filaret al Moscovei, pe care acesta a purtat-o pe piept, iar celălalt dar a fost o cruce care conţinea o bucată din Sfânta Cruce a Mântuitorului.
Părintele s-a simţit mai slăbit în 4 septembrie şi a primit Sfintele Împărtăşanie după Vecernie.
În timpul cât a fost bolnav, fraţii care l-au îndrăgit au citit zilnic pentru el pravila de rugăciune, la orele potrivite.
De asemenea, părintele îi ruga să ăi citească pasaje din sfinţii părinţi.
În 5 septembrie părintele Macarie a fost mutat din dormitorul său mic într-un loc mai încăpător şi mai aerisit.
În timpul nopţii, schimonahul Ilarion care avea 90 de ani a murit, trăgându-se clopotele bisericii de trei ori, după cum era obiceiul la mănăstire, când murea unul din fraţi.
Majoritatea au crezut că bat clopotele pentru Părintele Macarie devenind foarte neliniştiţi până când s-a anunţat că nu părintele Macarie a murit ci Ilarion.
In 6 septembrie Părintele Macarie a suferit de dispnee şi i s-a dat Sfânta Împărtăşanie, ajungând la el şi doi doctori să-l consulte dar nu s-a mai putut face nimic.
Părintele s-a simţit mai rău în acea seară, primind pentru a doua oară Sf. Împărtăşanie pe la ora 8,00.
Pe la miezul nopţii el a stat de vorbă cu duhovnicul său o jumătate de oră primind iertare şi dezlegare de păcate.
Părintele Macarie a cerut să i se citească rugăciunea celor pe moarte, pe care a ascultat-o stand pe un scaun.
S-au mai citit Canonul şi Acatistul Maicii Domnului, precum şi Canonul Mântuitorului la utrenie, timp în care durerile părintelui s-au mai uşurat.
În timpul nopţii Părintele Macarie a cerut de mai multe ori să fie mutat din pat pe scaun, fiind liniştit, împăcat şi mulţumind celor din jurul său pentru ajutorul primit.
La orele 6,00 în dimineaţa următoare a primit Sfânta Împărtăşanie pentru ultima oară.
La ora 7,00 dimineaţa în 7 septembrie 1860, Părintele Macarie a plecat la Domnul, în timp ce se citea cel de-al nouălea imn al Canonului Ieşirii Sufletului din Trup.
Cu doi ani înainte de moartea sa a fost tuns în secret în Marea Schimă, de aceea o schimă care a fost sfinţită la Mormântul Mântuitorului a fost pusă pe trupul său.
S-au citit mai multe panahide pentru sufletul său în timpul zilei.
Părintele Macarie a fost înmormântat în 10 septembrie într-un mormânt pregătit pentru el faţă în faţă cu altarul capelei sf. Nicolae din biserica mare.
El a fost înmormântat în partea dreaptă a mormântului Părintelui Leonid, prietenul şi îndrumătorul său.
Patriarhul Moscovei a autorizat prăznuirea locală a Părinţilor din Optina în 13 iunie 1996.
Dezgroparea moaştelor sfinţilor Leonid, Macarie, Ilarion, Ambrozie, Anatol I, Varsanufie şi Anatol al II-lea a început în 24iunie/7 iulie, 1998 şi s-a încheiat în următoarea zi.
Totuşi, datorită sărbătorilor hramului bisericii (Naşterea Sf. Ioan Botezătorul, etc.) asociate cu datele dezvelirii moaştelor,
Patriarhul Alexei al II-lea a fixat ziua de 27 iunie/10 iulie ca dată de comemorare a acestui eveniment.
Sfintele moaşte ale părinţilor se află acum în noua biserică a Icoanei Vladimir a Maicii Domnului.
Sfinţii părinţi din Optina au fost propuşi de către Patriarhia din Moscova pentru prăznuirea universală în 7 august 2000.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinților Cuvioși Simeon și Amfilohie de la Pângărați (Secolele XV-XVI)
Sf. Cuv. Simeon și Amfilohie de la Pângărați (Secolele XV-XVI) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Simeon s-a născut la începutul secolului al XV-lea într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul evlaviosului domnitor Alexandru cel Bun (1400-1432).
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Sfântul Cuvios Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în Ţara de Sus a Moldovei.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Cuvios Daniil Katunakiotul (1846 – 1929)
Sfântul Cuvios Daniil Katunakiotul (1846 – 1929) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cuviosul Daniil Katunakiotul (gr. Δανιήλ Κατουνακιώτης ο Σμυρναίος ; n. 1846 – d. 8 septembrie 1929) a fost monah și stareț cu viață sfântă din Muntele Athos. A fost întemeietorul Chiliei Danieleilor di pustia Katunakiei din Sfântul Munte Athos. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 septembrie.
Cuviosul Daniil Katunakiotul sau Daniel Katunakiotul (civil: Dimitrie Dimitridis – gr. Δημήτριος Δημητριάδης) s-a născut în anul 1846 în Asia Mică, la Smirna, fiind cel mai mic dintre copiii unei familii creștine numeroase.
La vârsta de 19 ani a vizitat mai multe mănăstiri din Peloponez și din câteva insule – Hydra, Tinos, Paros și Ikaria – unde a întâlnit mulți părinți îmbunătățiți și cunoscuți pentru sfințenia vieții lor. Cuviosul Arsenie din Paros i-a recomandat să meargă și să se închinovieze în obștea Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Sfântul Munte. Mai mult, Cuviosul Arsenie i-a prorocit că va avea să moară la poalele Sfântului Munte.
Făcând ascultare față de Cuviosul Arsenie, tânărul Dimitrie a mers la mănăstirea Sfântul Pantelimon, unde a fost tuns monah în 1866, la vârsta de 20 de ani. În timpul disputelor etnice la Rusikon din anii 1874-1875, părintele Daniil a fost trimis de Patriarhul Ecumenic să înnoiască viața duhovnicească a Mănăstirii Sf. Anastasia Izbăvitoarea de Farmece din Tesalonic.
Întors în Sfântul Munte, Părintele Daniil avea să rămână vreme de aproape 5 ani la Mănăstirea Vatoped, cu ascultarea de arhondar. Mai apoi, a fost trimis pentru nouă luni la Smirna pentru a se ocupa de un metoc pe care mănăstirea îl avea acolo. Revenit în Athos cu dorința de isihie și însingurare, cuviosul Daniil s-a așezat în Katunakia. Între anii 1875-1881 și-a ridicat o colibă, care a devenit baza sihăstriei de astăzi a Danieleilor.
După întemeierea chiliei de la Katunakia, părintele Daniil a întreținut corespondențe cu importante personalități duhovnicești ale timpului său, precum Sfântul Nectarie din Eghina. Viețuind în coliba mică și sărăcăcioasă, Părintele Daniil a început să fie considerat apărător al vieții și al credinței creștine. Lucrările sale având ca subiect viața monahală reprezintă esența și rezultatul experienței ascetice îndelungate.
Bătrânul Daniil a fost și un iscusit pictor de icoane, meșteșug pe care l-a transmis obștii care duce și ea mai departe arta iconografiei.
A trecut la cele veșnice în data de 8 septembrie 1929.
Pe 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a înscris oficial în calendarul Bisericii Ortodoxă pe părinții Efrem Katunakiotul, Daniil Katunakiotul și pe Sfântul Iosif Isihastul. Prăznuirea cuviosului Daniil Katunakiotul în Biserica Ortodoxă se face la 7 septembrie.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântei Cuvioase Casiana Imnografa (Secolul al IX)
Sfânta Cuvioasă Casiana Imnografa (Secolul al IX) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuvioasa Casiana s-a născut pe la anul 805 în Constantinopol, fiind fiica unui înalt dregător al Curții împăratului Teofil al Constantinopolului. Ea a fost rodul rugăciunii părinților ei către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care le-a dăruit-o după mulți ani de nerodire. La botez a fost numită Icasia (sau Casia) și a primit de mică bună învățătură, cunoscând Sfintele Scripturi și împodobindu-se cu bunătatea și cu toate virtuțile.
Când a ajuns la vârsta tinereții și era vestită atât pentru învățătură și noblețe, cât și pentru frumusețea ei, a făcut parte dintre acele tinere chemate la palatul imperial ca dintre ele să-și aleagă soție împăratul Teofil. Astfel, mergând înaintea acestor fecioare, Teofil ținea în mână un măr de aur, pentru a-l da celei care avea să fie aleasă. Teofil, uimit de istețimea Icasiei, s-a răzgândit și a dat mărul de aur altei tinere. Atunci Icasia, care era sub povața Sfântului Cuvios Teodor Studitul (†826), a înțeles că Dumnezeu a ferit-o de ispita slavei deșarte și s-a încredințat cu totul lui Hristos, Mirele ceresc al inimii ei, și a întemeiat o mănăstire de călugărițe în Constantinopol, numită a Icasiei, la locul numit Xenolofos sau Evdomon (a șaptea colină a Capitalei).
Deoarece împărații bizantini din acea vreme erau luptători împotriva cinstirii sfintelor icoane (iconomahi), Sfânta Casiana a fost neclintită în păstrarea dreptei credințe și a purtat grijă de cei prigoniți, ajungând ea însăși să rabde pătimiri pentru cinstirea icoanelor. Totodată, din inspirație dumnezeiască, a alcătuit rugăciuni și cântări bisericești, pentru care este cea mai cunoscută femeie imnograf (scriitoare de cântări) și melod (compozitoare de melodii pentru sfintele slujbe) din istoria Bizanțului.
La scurt timp după vizita împăratului Teofil, Sfânta a părăsit cetatea împărătească, împreună cu altă monahie, și a mers în Sicilia iar, de acolo, în Creta, și, în cele din urmă, în insula Casos (Kassos), unde s-a nevoit într-o peșteră, numită până azi „a Bătrânei”. În același loc a și adormit întru Domnul și a fost înmormântată în raclă de piatră în biserica Maicii Domnului de la Empurio.
Troparul, glas 5:
Pe ceea ce a trecut cu vederea înțelepțește dorul iubirii împăratului pământesc, pentru dragostea Împăratului a toate, pe vestita Casiana să o lăudăm, ca pe o pildă a virtuții și cinstită alăctuitoare de cântări, strigând: Fă-ne și pe noi părtași Împărăției lui Dumnezeu, prin rugăciunile tale”.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891)
foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891)
Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit cel de-al treilea prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat mai multe opere împreună cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica.
A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.
După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.
Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.
Tinerețea
Mihail Kogălniceanu în uniformă de iuncăr, la 18 ani – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
S-a născut la Iași, în familia boierilor moldoveni Kogălniceanu, fiind fiul Vornicului Ilie Kogălniceanu și strănepotul lui Constantin Kogălniceanu (cunoscut pentru că a semnat în anul 1749 documentul prin care a fost desființată iobăgia în Moldova, emis de Prințul Constantin Mavrocordat). Mama lui Mihail, Catinca (născută Stavilla – sau Stavillă), a fost, conform spuselor lui Kogălniceanu, „dintr-o familie românească din Basarabia”. Deși Kogălniceanu a scris, la un moment dat, cu mândrie că „familia mea nu și-a avut originile în oameni sau țări străine”, într-un discurs susținut cu ceva timp înainte de moartea sa, Kogălniceanu a afirmat că mama sa Catinca Stavilla a fost descendentă „a unei familii genoveze, stabilită de secole în colonia Genoveză a Cetății Albe (Akerman), care s-a răspândit în toată Basarabia”.
În timpul vieții lui Mihail Kogălniceanu au existat confuzii în privința datei nașterii sale, unele surse indicând anul 1806, drept an al nașterii, dar în discursul susținut în fața Academiei Române, a indicat data exactă a nașterii sale așa cum a fost notată de tatăl său în registrul familiei. Menționând, de asemenea, că nașa sa a fost Marghioala Calimach, o boieroaică provenită din familia Callimachi, care s-a măritat cu un membru al familiei Sturdza, și era mama lui Mihail Sturdza (care avea să-i fie lui Kogălniceanu protector, dar și adversar)
Kogălniceanu a fost educat la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iași, înainte de a fi de instruit de către Gherman Vida, un călugăr care aparținea Școlii Ardelene și care era asociat cu Gheorghe Șincai. A terminat școala primară din Miroslava, unde a învățat la pensionul lui Cuénim. În acea perioadă i-a întâlnit pentru prima dată pe poetul Vasile Alecsandri (ambii au studiat la Vida și Cuénim), pe Costache Negri și pe Cuza. În acea perioadă, Kogălniceanu și-a dezvoltat o pasiune pentru istorie, cercetând vechile cronici moldave.
Ajutat și de prințul Sturdza, Kogălniceanu și-a continuat studiile în străinătate, inițial în orașul francez Lunéville (unde a fost îngrijit de fostul tutore al lui Sturdza, abatele Lhommé) și mai târziu la Universitatea Humboldt din Berlin. Unul dintre colegii săi a fost și viitorul filozof Grigore Sturdza, fiul domnitorului. Șederea sa în Lunéville a fost întreruptă de intervenția oficialităților ruse, care implementaseră în Moldova Regulamentul Organic și care considerau că, deși se afla sub influența lui Lhommé (participant la Revoluția Franceză), studenții erau influențați de idei rebele. Astfel toți studenții moldoveni, inclusiv fiii lui Sturdza și ai altor nobili, au fost retrași din școlile franceze la sfârșitul anului 1835 și au fost înscriși la instituțiile de învățământ din Prusia.
Ilie Kogălniceanu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Atitudinea față de femei
Catinca Stavilla – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Kogălniceanu s-a remarcat printr-o înalt rafinată și întrucâtva emancipată atitudine față de femei, despre al căror gen avea să scrie în 1841:
“femeia, în lexiconul meu, înseamna o ființă gingașă, slabă, drăgălașă, frumoasă, făcută din flori, din armonie și din razele curcubeului, capricioasă, ră [rea] câteodată, bună mai multe ori, o ființă făcută pentru amor, menită a pune în lanțuri pe eroii cei mai neînduplecați, care pentru un zâmbet te face de-ți vinzi viața din astă lume, și partea din rai din cealaltă lume, care are un suflet ce ințălege tot ce este frumos, care pentru cel mai mic lucru cateodată plânge și altă dată îi în stare să-și jartfească viața, care îi destoinică să facă faptele cele mai mari, care când îi blândă ca o turturică, când turbată ca o leoaică, care când îi crudă, când miloasă; femeia este un amestec de grații, de bunătate, de răutate, de duh, de cochetărie de slăbiciuni și de tărie, a căreia mai toată viața se mărginește între a iubi și a fi iubită; o femeie, în sfârșit, este un ceva ce nu se poate nici descrie, nici numi, nici hotărî matematicește, un ceva ce este cel mai rar lucru din Moldova“.
Ironia elitismul kogălnician temperează subtilitatea descrierilor sale romantice, așa cum transpare din fragmentul în care scriitorul sugerează că, cel puțin în Moldova,
“găsești de ajuns mame, neveste, văduve, fete, slute, șchioape, chioare, vornicese, bănese, pitărese, negustorițe, bacalite, țâgance și alte asemena creaturi ce se nasc, cresc, se mărită, fac copii și mor. Dar femei, asta-i cam greu” .
Cu toate acestea, eseistul rămânea de opinia, relativ atipică vremurilor sale, că
“femeia este făcută pentru alta ceva mai înalt decât a poronci și a căuta numai prozaicile trebi a gospadăriei; o socot de o mișie mai nobilă în societatea europeană. De aceea, măcar ca entuziasmul meu pentru Napoleon covârșește toată comparația, totuși nu pot să-i iert nedreapta ură ce avea pentru Doamna de Staël, numai pentru că era o femeie de geniu“.
În mod similar, Kogălniceanu descria dragostea precum
“cea mai nobilă din toate patimile, care ațâță la fapte mari, care însuflețează eroismul și geniul, care dă idei de cinste și de slavă, care înviază, care farmăcă [farmecă], care aduce pre om într-o lume de visuri, unele mai aurite decât altele, cine-l cunoaște, cine-l slăvește?“.
Același idealism romantic se sparge, în cazul lui Kogălniceanu, de reciful realităților valahe:
“A iubi însemnează la noi a se lua, a se schimba, a se lepăda, a se uita, spre a se îngurlui [n.ed.: "a se însoți din dragoste"] și a se despărți iarăși, fără ca patima să lase cât de puțină întipărire în inima acelor ce zic că simțesc amorul“.
În Berlin
Universitatea Humboldt din Berlin în 1855 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În timpul perioadei petrecute la Berlin, i-a cunoscut și a fost influențat de juristul hughenot Friedrich Carl von Savigny, de Alexander von Humboldt, Eduard Gans și în special de profesorul Leopold von Ranke, ale cărui idei asupra necesității politicienilor de a fi la curent cu știința istoriei au fost rapid adoptate de Kogălniceanu.
În paginile pe care le-a dedicat influenței exercitate de Georg Wilhelm Friedrich Hegel asupra gândirii românești, Tudor Vianu a afirmat că mai multe principii legate de hegelianism au fost un atribut comun al mai multor profesori din Berlin în timpul șederii lui Kogălniceanu. Politicianul a adoptat punctul de vedere care se afla în rezonanță cu cel al lui Hegel, mai ales principiul conform căruia legile trebuiau să se adapteze spiritului individual al națiunilor.
Kogălniceanu avea să scrie mai târziu cu mândrie că a fost primul dintre studenții români ai lui Ranke și a susținut că, în conversațiile cu Humboldt, a fost prima persoană care a folosit echivalentele moderne din limba franceză a cuvintelor „român” și „România” („roumain” și „Roumanie”) înlocuind referirile la „moldovean” și „valah”, precum și variantele vechi folosite înaintea sa de intelectualul Gheorghe Asachi; istoricul Nicolae Iorga a afirmat că Kogălniceanu a jucat un rol în popularizarea acestor denumiri ca fiind cele standard.
Kogălniceanu a făcut cunoștință cu Frederica, Ducesă de Cumberland, și a devenit prieten apropiat al fiului ei George al V-lea de Hanovra, viitorul conducător al Regatului Hanovrei. Inițial găzduit de o comunitate a hughenoților din diaspora, a fost mai târziu invitatul unui pastor calvin pe nume Jonas, în a cărui locuință a fost martor la adunările activiștilor care erau în favoarea Unificării Germaniei.
În conformitate cu propriile sale amintiri, grupul său de moldoveni a fost ținut sub supravegherea atentă a lui Alexandru Sturdza, care l-a ajutat să scrie Études historiques, chrétiennes et morales (“Studii istorice, creștine și morale“). În timpul călătoriilor din vară în Pomerania, în orașul Heringsdorf, l-a întâlnit pe romancierul Willibald Alexis, cu care a devenit prieten, și care i-a ținut o prelegere despre reforma agrară a regelui prusac Frederic Wilhelm al III-lea, Mai târziu, Kogălniceanu a observat efectele reformei în vizita lui la Alt Schwerin, și a avut posibilitatea de a reproduce rezultatele sale în țara sa natală.
Familiarizându-se treptat cu subiectele sociale și istorice, Kogălniceanu și-a început munca la primele sale două volume: un studiu de pionierat despre romi și lucrarea în limba franceză Histoire de la Valachie, de la Moldavie, et des Vlaques transdanubiens („Istoria Valahiei, Moldavei, și a valahilor transdunăreni”, primul volum într-o sinteză a Istoriei române). Ambele au fost publicate pentru prima dată în 1837 în Confederația Germană. În plus, el a scris o serie de studii despre literatura română. A semnat cele trei opere cu varianta franțuzită a numelui, Michel de Kogalnitchan, care era ușor greșită (folosea cazul partitiv de două ori: odată în particula franceză “de”, și a doua oară în sufixul românesc “-an”).
După ce a trezit suspiciunile prințului Sturdza prin susținerea fățișă a tineretului intelectual reformist din acele zile și prin opoziția față de regimul Regulamentului Organic, Kogălniceanu a fost împiedicat să-și finalizeze doctoratul și a revenit la Iași în 1838, unde a primit funcția de adjutant al prințului.
Împotriva Prințului Sturdza
În următoarele decenii, el a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri și articole, prima sa ediție a Cronicilor Moldovei, precum și alte cărți și articole, înființând mai multe periodice: Alăuta Românească (1838), Foaea Sătească a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia Literară (1840), Arhiva Românească (1840), Calendar pentru Poporul Românesc (1842), Propășirea (redenumit Foaie Științifică și Literară, 1844), și multe almanahuri. Dacia Literară și Foaie Științifică, care erau redactate împreună cu Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Balș, au fost suprimate de autoritățile moldovene, care le-au considerat suspecte. Împreună cu Costache Negruzzi, a publicat toate lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar mai târziu și-a cumpărat propria tiparniță, cu care dorea să tipărească edițiile complete ale cronicilor moldave, inclusiv pe cele ale lui Miron Costin și Grigore Ureche (după mai multe întreruperi asociate cu opțiunile sale politice, proiectul a fost realizat în 1852). În acest context, Kogălniceanu și Negruzzi au încercat „occidentalizarea” publicului moldav, fiind interesați de domenii din cele mai variate, inclusiv de bucătăria românească: almanahurile publicate de ei au avut în prim-plan aforisme bazate pe obiceiuri culinare menite să educe populația rurală despre rafinamentul și bogățiile bucătăriei europene. Kogălniceanu a susținut mai târziu că, împreună cu prietenul său, a fost „pionierul artei culinare în Moldova”.
Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare. Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri din literatura occidentală; Garabet Ibrăileanu a arătat că aceasta a fost însoțită de un atac voalat îndreptat către Gheorghe Asachi și publicația sa Albina Românească.
Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu fățiș varianta de limbă română literară propusă de Asachi, bazată pe arhaisme și foneme franțuzite, și pe care o considera inconsistentă. El l-a criticat pe Asachi și pentru ceea ce considera a fi o influență excesivă a poeziei străine în opera lui. Au apărut tensiuni și între Kogălniceanu și Alecsandri, după ce primul a început să-l suspecteze pe colaboratorul său, pentru reducerea contribuțiilor sale la Foaie Științifică.
În această perioadă, Kogălniceanu a păstrat legături strânse cu fostul său coleg Costache Negri și cu sora sa Elena, devenind una din principalele figuri din cercul intelectual găzduit de familia Negri în Mânjina. El s-a apropiat și de profesorul de limba franceză și eseistul Jean Alexandre Vaillant, care era implicat și el în proiecte liberale fiind în același timp interesat și de lucrările cronicarilor moldoveni. Intelectualii din acele zile au speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu mai multe secțiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova și Valahia (La Roumanie).
În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași, după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul francez și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. Treptat, teatrul a început să fie supus cenzurii lui Sturdza.
În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și generația pașoptistă. Printre profesorii Academiei Mihăilene se numărau Ion Ghica, Eftimie Murgu și Ion Ionescu de la Brad. Conținutul discursului a fost în parte determinat de refuzul lui Sturdza de a-i da aprobarea de a publica, și a constituit un proiect revoluționar. Printre altele, el făcea referire explicit la cauza comună a tuturor românilor care trăiau în Moldova și Țara Românească, precum și a zonele aflate în Imperiul Austro-Ungar și în Imperiul Rus:
“…țara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeste românește, și istoria națională este istoria întregii Moldove și Țării Românești, și cea a fraților din Ardeal.”
Revoluția
Coperta actului Dorințele partidei naționale din Moldova – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În jurul anului 1843, Kogălniceanu era suspectat de autoritățile din Moldova din cauza entuziasmului său pentru reformă. În 1844 i s-a revocat dreptul de a ține prelegeri de istorie. În timp ce călătorea în Viena ca reprezentant secret al opoziției politice moldovene (încercând să se apropie de Metternich și să discute despre detronarea lui Sturdza) i-a fost suspendat pașaportul.
Întemnițat pentru scurt timp după revenirea la Iași, s-a implicat la scurt timp în politica din Țara Românească, ajutându-l pe prietenul său, Ion Ghica: în februarie, în timpul unei sărbători naționaliste, a călătorit la București, unde s-a întâlnit cu membrii organizației secrete Frăția și cu cei ai aripii sale politice legale, Soțietatea Literară (printre care se numărau Ghica, Nicolae Bălcescu, August Treboniu Laurian, Alexandru G. Golescu și C. A. Rosetti).
După ce și-a vândut biblioteca personală Academiei Mihăilene, Kogălniceanu a stat la Paris și în alte orașe din Europa de Vest între 1845 și 1847, aderând la Societatea Studenților Români împreună cu Ghica, Bălcescu și Rosetti, prezidată de poetul francez Alphonse de Lamartine. El a frecventat și La Bibliothèque Roumaine, aderând la Francmasonerie, mai precis la loja denumită L’Athénée des Étrangers („Ateneul Străinilor”), împreună cu majoritatea românilor reformiști din Paris. În 1846, a vizitat Spania, încercând să fie martor la nunta reginei Isabella a II-a cu ducele de Cádiz, fiind însă curios și în ce privește dezvoltarea culturii spaniole. La sfârșitul călătoriei, a scris Notes sur l’Espagne („Note despre Spania”), un volum în franceză în care combină genul memorialistic, literatura de călătorie și istoriografia.
O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea izvoarelor istorice, extinzându-și seria de cronici moldave pe care le edita și le tipărea. La acea vreme, a reluat legăturile cu Vaillant, care l-a ajutat să-și publice articolele în Revue de l’Orient. Mai târziu avea să spună: „Nu am venit la Paris doar ca să învățăm cum să vorbim franțuzește ca francezii, ci și să împrumutăm ideile și lucrurile de trebuință ale unei națiuni atât de luminate și de libere”.
După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat mai unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”. Spre sfârșitul verii, a trecut granița cu Austria în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fraților Hurmuzachi (în paralel, revoluția munteană reușise să preia puterea la București).
Kogălniceanu a devenit membru și principal ideolog al Comitetului Revoluționar Moldovenesc Central din exil. Manifestul său, Dorințele partidei naționale din Moldova (august 1848), era, practic, un proiect constituțional ce enumera țelurile revoluționarilor români. El contrasta cu cererile anterioare prezentate de revoluționari lui Sturdza, în care se cerea respectarea strictă a Regulamentului Organic și oprirea abuzurilor. În cele 10 secțiuni și 120 de articole, manifestul cerea, printre altele, autonomie internă, drepturi civile și politice, separația puterilor în stat, abolirea privilegiilor boierești, desființarea clăcii și unirea cu Țara Românească. Referindu-se la acest din urmă ideal, Kogălniceanu a scris că el reprezintă:
„cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”.
În același timp, el a publicat un proiect explicit de constituție, care dezvolta felul în care Dorințele se pot traduce în realitate. Kogălniceanu a trimis articole și revistei Bucovina, publicație a revoluționarilor români din Austria. În ianuarie 1849, o epidemie de holeră l-a obligat să plece în Franța republicană, unde și-a continuat activitățile de susținere a revoluției române.
Reformele Prințului Ghica
Ion Ghica (pe scaun) și Vasile Alecsandri, fotografiați în Istanbul (1855) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În aprilie 1849, o parte din cerințele Revoluției de la 1848 au fost îndeplinite de Tratatul de la Balta-Liman, prin care cele două puteri suzerane ale Regulamentului organic, Imperiul Otoman și Imperiul Țarist l-au numit pe Grigore Alexandru Ghica, un susținător al cauzei liberale și unioniste, ca Prinț al Moldovei (pe de altă parte, se confirmă înfrângerea puterii revoluționare din Țara Românească). Ghica a permis întoarcerea inițiatorilor evenimentelor din 1848 din exil, și i-a numit pe Kogălniceanu, Costache Negri și Alexandru Ioan Cuza în funcții administrative. Măsurile luate de prinț, împreună cu înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii, au dus la introducerea ideilor și dorințelor liberale comprimate în Dorințele partidei naționale din Moldova din 1860.
Kogălniceanu a fost numit în diverse poziții guvernamentale la nivel înalt, în același timp continuându-și contribuțiile sale culturale și a devenit figura principală a grupului Partida Națională, care a solicitat fuziunea celor două Principate Dunărene sub o singură administrație. În 1867, reflectând implicarea sa, el a declarat:
„Nu este o nici o reformă, nici un act național unic, din care numele meu ar fi absent. Toate legile importante au fost făcute și contrasemnate de mine…”
Și-a inaugurat cariera legislativă sub conducerea Prințului Ghica. Pe 22 decembrie 1855 a lucrat cu Petre Mavrogheni la legislația privind abolirea robiei romilor care a fost acceptată de Sfatul boieresc. Prințul Sturdza i-a eliberat din robie pe romii din proprietatea boierilor și a celor deținuți de stat în ianuarie 1844. Ghica a fost determinat să finalizeze procesul dezrobirii de soarta lui Dincă, un bucătar rrom cu școală care și-a ucis nevasta franțuzoaică și apoi s-a sinucis, după ce i s-a atras atenția că nu va fi eliberat de stăpâni, familia Cantacuzino.
Prințul Ghica a încercat și să îmbunătățească situația țăranilor stabilind prin lege sfârșitul împrumuturilor rapide și a reglementat faptul că țăranii nu puteau fi înlăturați de pe pământurile la care lucrau. Această măsură a dus la efecte puțin durabile; conform lui Kogălniceanu, „cauza [acesteia] ar trebui să fie căutată în măreția proprietarilor de pământ, în slăbiciunea guvernului, care, prin însăși natura sa, a fost provizoriu, și, astfel, lipsit de putere”.
Divanul ad-hoc
Divanul ad-hoc al Moldovei (7 octombrie 1857) a fost format dintr-un număr de 85 de deputați, aleși în cinci colegii: cler, mari proprietari, mici proprietari, reprezentanți ai orașelor și reprezentanți ai satelor. Componența divanului era următoarea: 8 reprezentanți ai clerului, 28 de reprezentanți ai marilor proprietari, 14 reprezentanți ai micilor proprietari, 15 reprezentanți ai populației rurale și 20 reprezentanți ai populației urbane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Întreruptă de intervențiile Rusiei și Austriei în timpul războiului Crimeii, activitatea sa ca reprezentant al Partidei Națională a fost reușită după Tratatul de la Paris din 1856, atunci când Moldova și Țara Românească au intrat sub directa supraveghere a puterilor europene (care cuprindeau, alături de Rusia și Austria, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Sardiniei, și Prusia). Conform lui, membrii Divanului a început să ia în considerare acordurile de la Paris, și în special Convenția din 1858 în ceea ce privește cele două țări, și o Constituție a României, pe loc până în 1864.
În plus, Kogălniceanu a început tipărirea revistei Steaua Dunării în Iași: un purtător de cuvânt unionist, acestă publicare a primit sprijin din partea lui Alecsandri și a sa publicație România Literară. Kogălniceanu l-a încurajat pe Nicolae Ionescu să publice revista L’Étoile de Danube în Bruxelles, ca o variantă în limba franceză a publicației Steaua Dunării care va servi la răspândirea viziunilor Partidei Naționale. În acest timp, el a corespondat cu Jean Henri Abdolonyme Ubicini, un eseist francez și călător care a jucat un rol minor în răscoala din Țara Românească, și care a susținut cauza României în țara sa natală.
Ales de către colegiul electoral al proprietarilor de terenuri din județul Dorohoi în Divanul ad-hoc, un ansamblu nou-înființat, prin prin care moldovenii au câștigat dreptul de a decide propriul viitor, a rămas în discuții cu reprezentanții Divanului din Țara Românească din Divanul lor, și și-a reluat campania în favoarea unirii și a autonomiei sporite, precum și principiile de neutralitate, guvern reprezentativ, și, după cum a spus mai târziu, aducerea la conducerea țării a unui „prinț străin”. Cu toate acestea, atât Kogălniceanu cât și Alecsandri, s-au prezentat inițial în calitate de candidați pentru titlul regent de Caimacam -Alecsandri, care era mai popular, a renunțat primul, pentru a-l susține pe Costache Negri. Candidatura lui Negri a fost respinsă de către otomani, care a preferat să-l numească pe Teodor Balș (iunie 1856).
În urma alegerilor din septembrie 1857, întreaga Partidă Națională a ales să-l sprijine pe Cuza la tronul Moldovei. Acest lucru a venit după ce Nicolae Vogoride, noul Caimaicam, a realizat o fraudă electorală anti-unionistă – scrutin anulat de către verdictul comun al lui Napoleon al III-lea și Regina Victoria (9 august 1857, pentru prima dată lumii pe 26 august).
A jucat un rol decisiv în decizia Divanului de a elimina privilegiile și rangurile boierești, anulând astfel de acte legislative impuse pentru prima dată de prințul Constantin Mavrocordat. Propunerea finală, impunerea efectivă a unei legi pentru toți, serviciul militar obligatoriu și eliminarea scutirilor de taxe după rang, a fost făcută de o comisie care în care se aflau Kogălniceanu și Vasile Mălinescu, și a fost adoptată de către Divan pe data de 29 octombrie 1857, cu 73 din 77 de voturi (restul de 4 au fost abțineri), Kogălniceanu a remarcat cu mândrie că „întreaga națiune a acceptat această mare reformă, și toată lumea, foști prinți, marii boieri, boierii de rang inferior, familiile privilegiate, au primit acest reformă egalitaristă, renunțând, chiar și fără legi speciale, la tot ceea ce deriva din vechiul regim, și chiar tot ce semăna cu vechiul regim”. El a reținut că doar doi membri ai clasei boierești au refuzat să respecte noile principii Vornicii Iordache Beldiman (în Moldova) și Ioan Manu (în Țara Românească). În noiembrie, Partida Națională a adoptat o lege care consemna sfârșitul discriminării religioase împotriva tuturor ne-ortodocșilor creștini din Moldova (în special, față de romano-catolici și armeni gregorieni). Legea a fost propusă de Negri.
Multe dintre eforturile lui Kogălniceanu au fost axate pe rezolvarea chestiunii țărănești, dar, cum a admis, electoratul boieresc l-a amenințat cu concedierea dacă îndrăznea să insiste. Prin urmare, el a semnat propunerea mai moderată a lui Dimitrie Rallet, care prevenea instituirea unor noi corvées de către boieri, lăsând alte probleme pentru a fi discutate într-un plen viitor și permanent. Proiectul a fost din prima respins de o mare majoritate a Adunării, ceea ce a dus, după părerea lui Kogălniceanu, la crearea a doi poli, unul liberal și unul conservativ, înlocuind unionismul și cauzând conflicte în fosta majoritate unionistă (care a dus la formarea partidelor Național Liberal și Conservativ).
Dejucând planurile opoziției de Vogoride și grupul său de discipoli conservator în timpul noilor alegeri pentru Divan, Kogălniceanu a fost capabil să-l promoveze Cuza în Moldova pe 17 ianuarie 1859, ceea ce a dus la alegerea lui Cuza în aceeași postură în Țara Românească (5 februarie) – unirea de facto a celor două țări ca Principatele Unite. În octombrie 1858, el a făcut o propunere clară în ceea privind unificarea, pe care, după cum a menționat, a trecut de vot cu numai cu numai două voturi împotrivă (Alecu Balș și Nectarie Hermeziu, locțiitorul de episcop de la Roman), fiind anunțat public de Ion Roata, reprezentantul țăranilor pentru județul Putna. În timpul anului 1859, Kogălniceanu a stat din nou în Divanul ad-hoc și a adunat sprijin pentru Cuza de la toate facțiunile din tabăra unionistă, promovând în același timp lui candidatura în București – prin urmare, profitând de ambiguitățile din Tratatul de la Paris.
Capitala Principatelor Unite
“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
La 24 ianuarie 1859, în urma dublei alegeri ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza se realizează de fapt unirea Principatelor.
Noul domnitor este întâmpinat cu entuziasm la 29 ianuarie 1859 de bucureșteni. În ziua în care Cuza a ajuns domnitor, Mihail Kogălniceanu l-a primit cu un discurs emoționant. La sfârșitul anului 1859, Mihail Kogălniceanu susține ideea ca București să devină capitală a Principatelor motivând prin faptul că țările europene și Turcia considerau Bucureștiul drept capitală, aici erau reședințele consulatelor străine, începuse deja transportarea arhivelor cancelariilor de la Iași către București, spunând printre altele:
Orașul Bucuresci este de seculi făcut pentru ca să fie Capitala României. Aproape de arterul principal al comerciului, al bogățiilor Principatelor Unite, Dunărea, pe drumul cel mare al Occidentului către Orient, cu o populațiune numeroasă, compactă și eminament românească, Bucurescii este apoi singurul oraș care are elementul cel mai puternic al unei țării, clasa sau starea de mijloc. Nicăierea, în nici un oraș al României nu există un centru de lumini mai mari, un popul cu aspirațiuni mai naționale și mai liberale, un spirit public mai neatârnat. Nicăieri opiniunea publică n-a putut a se dezvolta și domni mai mult decât în Bucuresci. — Mihail Kogălniceanu
Secularizarea averilor mănăstirești
Deschiderea primului parlament al României, 24 ianuarie 1862 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Din 1859 până în 1865, Kogălniceanu a fost numit de mai multe ori liderul cabinetului Principatelor Unite, fiind responsabil pentru multe din reformele asociate cu domnia lui Cuza. Cele mai importante sunt secularizarea averilor mănăstirești din 1863, un pas spre reforma agrară din 1864 (care a venit în același timp cu abolirea corvezilor).
Deși opoziția politică a împiedicat la început implementarea reformei agrare propuse de el, Mihail Kogălniceanu este văzut ca persoana responsabilă pentru modul în care a fost în cele din urmă realizată de Cuza.
După multe reforme, schimbările legislației au venit la finalul unui proces început în 1860, atunci când instituția de reglementare a proiectelor legislative pentru cele două principate, Comisia Comună din Focșani, dominată de conservatori, a refuzat să pună bazele reformei agrare. În schimb, a pus capăt corvezilor, permițând și țăranilor să aibă control asupra propriilor case de pe pământurile boierești și o parcelă de pășune. Cunoscută ca Legea Rurală, proiectul a avut parte de sprijinul premierului de atunci, Barbu Catargiu, lider al conservatorilor, ținta până atunci a unor critici vocale din partea lui Kogălniceanu. Pe 6 iunie 1862, proiectul a fost dezbătut în Parlament, ceea ce a dus la răcirea relațiilor dintre Cuza și Conservatori. Conform istoricului L. S. Stavrianos, aceștia din urmă au considerat proiectul avantajos pentru că, pe lângă conservarea moșiilor s-a creat un grup considerabil de țărani fără pământ și dependenți, care puteau constitui forță de muncă ieftină.
În aceeași lună, Catargiu a fost asasinat misterios pe Dealul Mitropoliei, în timp ce se întorcea de la Filaret, unde a participat la o festivitate de comemorare a revoluției muntenești (i-a urmat în funcție Nicolae Kretzulescu, după prim-ministrul interimar Apostol Arsachi). Pe 23 iunie, Legea Rurală a fost adoptată de către Parlament, dar Cuza nu a promulgat-o. Potrivit lui Kogălniceanu, conservatorii Arsachi și Kretzulescu erau reticenți cu privire la propunerea de lege care urma să fie revizuită de către Cuza, știind-o era sortită respingerii de către domnitor. Discuțiile s-au îndreptat apoi către chestiunea confiscării pământurilor mănăstirilor ortodoxe grecești din România (proprietățile lor mari și scutirile de impozite de care se bucurau atrăgeau controverse încă din perioada fanariotă). Spre sfârșitul lui 1862, veniturile acestora au fost preluate de stat și, în vara anului următor, călugărilor greci li s-a oferit suma de 80 de milioane de piaștri, în schimbul pământurilor tuturor mănăstirilor.
Deoarece Imperiul Otoman a propus o mediere internațională, Cuza a luat inițiativa și, la 23 octombrie 1863, a demis cabinetul Kretzulescu, nominalizând în loc propriii oameni de încredere: Kogălniceanu ca premier și ministru de interne, Dimitrie Bolintineanu în calitate de ministru al cultelor. În scopul de a preveni alte tensiuni internaționale, ei au decis să generalizeze confiscarea tuturor moșiilor Bisericilor Ortodoxe, atât cele grecești, cât și cele ale mănăstirilor ortodoxe române. Rezoluția a fost adoptată cu 97 de voturi parlamentare din 100. Mai târziu, Bisericii Grecești i s-a prezentat o ofertă de 150 de milioane de piaștri drept compensație, ofertă care a fost considerată prea mică de către clerici, inclusiv de către Patriarhul Sofronie al III-lea. În consecință, statul român a considerat chestiunea închisă. Ca o consecință directă, o treime din terenul arabil din Moldova și un sfert din cel din Țara Românească au devenit disponibile pentru o viitoare împroprietărire (între o cincime și un sfert din totalul terenurilor arabile).
Regimul personal al lui Cuza
Mihail Kogălniceanu (1817 – 1891) portret de Mișu Popp) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
În primăvara lui 1864, cabinetul a promovat un proiect de lege de reformă agrară radicală, prin care se propunea alocarea pământului pe baza statutului țăranilor: fruntașii, adică cei ce dețineau 4 sau mai mulți boi, urmau să primească 5 fălci de pământ (circa 7,5 hectare); mijlocașii, cei cu cel puțin doi boi—aproximativ 6 hectare; pălmașii, cei fără boi—circa. 3 hectare. Țăranii urmau să devină proprietari pe loturile lor după 14 ani de plată în rate a contravalorii pământului efectuate către fostul boier. Propunerea a produs mari frământări în Parlament, unde erau reprezentați 4.000 de electori, în principal boieri, iar vocile din tabăra conservatoare au etichetat proiectul drept „o nebunie”. Același partid a pregătit o moțiune de cenzură, pe baza faptului că Kogălniceanu dăduse publicității proiectul legislativ prin Monitorul Oficial, în contradicție cu cel susținut de Comisia de la Focșani, încălcând astfel litera legii—el s-a justificat mai târziu spunând: „publicarea a fost necesară pentru a liniști populația rurală, agitată de [proiectul alternativ]”. Cabinetul a demisionat, dar Cuza a refuzat să-i accepte demisia.
Tensiunile au escaladat și, la 14 mai 1864, Cuza a dat o lovitură de stat, simultan cu votul moțiunii de cenzură de către conservatori. Kogălniceanu a citit în Parlament decretul domnesc de dizolvare a legislativului, după care Cuza a introdus o noua constituție, intitulată Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris. Ea a fost supusă unui referendum, împreună cu o lege care instituia vot universal masculin, amândouă fiind adoptate cu 682.621 de voturi dintr-un total de 754.148. Noul regim a adoptat Legea Rurală în forma guvernului Kogălniceanu, impunând reforma agrară și desființând corvezile. Aceasta s-a realizat în luna august 1864, discuțiile fiind ținute în cadrul nou-înființatului Consiliu de Stat, în care legea a fost susținută, printre alții, de Kogălniceanu, Bolintineanu, George D. Vernescu, Gheorghe Apostoleanu și Alexandru Papadopol-Calimah.
Alți membri ai Consiliului, mai rezervați, au cerut un moratoriu asupra aplicării legii pe o durată de trei ani, în locul termenului-limită din aprilie 1865, iar Cuza a acceptat. Arătând că, după părerea sa, decizia a reprezentat „însăși condamnarea și zdrobirea legii”, Kogălniceanu era îngrijorat că țăranii, informați despre viitorul lor, nu vor mai putea fi convinși să-și îndeplinească corvezile. El l-a amenințat pe Cuza cu demisia, și a reușit în cele din urmă să convingă toate părțile, inclusiv pe Kretzulescu, liderul opoziției, să accepte aplicarea legii începând cu primăvara lui 1865; rezoluția a fost însoțită de proclamarea lui Cuza, Către locuitorii sătești, și a fost descrisă de Kogălniceanu ca „testamentul politic al lui Cuza”. În pofida acestor măsuri, unii factori, cum ar fi creșterea demografică, fărâmițarea loturilor prin moștenire, îndatorarea țăranilor și dependența lor de veniturile provenite din munca pe moșii, împreună cu specula practicată arendași și cu cazurile în care corupția funcționarilor a întârziat alocarea pământurilor, au făcut ca reforma să fie ineficientă pe termen lung, și a contribuit la exacerbarea unor frământări care au culminat cu răscoala din 1907.
Cu concursul lui Kogălniceanu, regimul autoritar impus de Cuza a reușit să promoveze o serie de reforme, introducând codul napoleonian, educație publică și monopoluri de stat asupra alcoolului și tutunului. În paralel, regimul a devenit instabil și contestat din toate părțile, mai ales după scandalul relației adultere a lui Cuza cu Marija Obrenović. La începutul lui 1865, domnitorul a intrat în conflict cu principalul său aliat, Kogălniceanu, pe care l-a demis la scurt timp. În lunile care au urmat, administrația a intrat în colaps financiar, ajungând să nu mai poată plăti salariile angajaților aparatului de stat, iar Cuza a ajuns să se bazeze doar pe camarilla sa.
După 1863, relațiile dintre Mihail Kogălniceanu și prietenul său Vasile Alecsandri s-au înrăutățit, ultimul declarându-se dezgustat de politică. Alecsandri s-a retras la moșia sa de la Mircești, în care a scris piese de teatru în care ironiza actorii și evenimentele vieții politice.
Anii 1870
Proclamarea Independenței de stat a României (9 mai 1877) – foto preluat de pe agerpres.ro
În cele din urmă, domnitorul Cuza a fost detronat de o coaliție de conservatori și liberali în luna februarie 1866; după o perioadă de tranziție în care s-au făcut numeroase manevre pentru a evita separarea din nou a Moldovei și Țării Românești, un Principat unit al României a obținut recunoaștere internațională, avându-l ca monarh pe Carol de Hohenzollern, și fiind guvernat după o nouă constituție. În perioada noiembrie 1868-ianuarie 1870, Kogălniceanu a fost din nou ministru de interne în guvernul lui Dimitrie Ghica; mandatul acestuia a fost confirmat de alegerile din 1869, după care a reușit să-l convingă pe Alecsandri să accepte o candidatură pentru un mandat de deputat de Roman. Poetul, care fusese nominalizat fără consimțământul său, a lăsat ostilitățile la o parte și a devenit unul dintre principalii susținători ai lui Kogălniceanu în Camera Deputaților.
Chiar și după ce Cuza a plecat din țară și s-a stabilit la Baden, relațiile lui cu Kogălniceanu au rămas la un respect distant: în vara lui 1868, când ambii vizitau Viena, s-au întâlnit întâmplător și, fără a schimba vreo vorbă, s-au salutat ridicându-și pălăriile. În ziua de 27 mai 1873, Kogălniceanu, împreună cu Alecsandri, Costache Negri, Petru Poni și alte personalități, au participat la înmormântarea ui Cuza la Ruginoasa. Ulterior, Kogălniceanu a scris: „Cuza a făcut mari greșeli, dar [proclamația Către locuitorii sătești din 1864] nu va dispărea niciodată din inimile țăranilor și nici din istoria României”.
El a continuat să fie liderul grupării politice a liberalilor reformiști moderați din România; într-o ușoară opoziție față de guvernul Partidului Conservator condus de Lascăr Catargiu (1875), a inițiat convorbiri cu facțiunea liberală radicală (din care făceau parte, printre alții, Ion Brătianu, Dimitrie Sturdza, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Brătianu și Alexandru G. Golescu), convorbiri purtate în București, la locuința lui Paşa Stephen Bartlett Lakeman. La 24 mai 1875, negocierile au avut ca rezultat înființarea Partidului Național Liberal—așa-numita Coaliție a lui Mazar Paşa. Kogălniceanu a devenit adversar politic al fostului său colaborator Nicolae Ionescu, care, ca lider al grupării liberale Fracțiunea liberă și independentă, respingea politicile PNL. Într-un discurs ținut în 1876 în fața Parlamentului, Kogălniceanu i-a atacat pe Ionescu și pe susținătorii săi pentru pozițiile lor politice și academice, fiind aprobat în demersul său de societatea literară conservatoare Junimea și de publicația antiliberală a acesteia, Timpul. Ca și alți membri ai PNL, și-a exprimat opoziția față de convenția comercială semnată de Catargiu cu Austro-Ungaria, care era avantajoasă pentru cea din urmă, susținându-i exporturile și care, susțineau ei, ducea industria românească la ruină. Un guvern național-liberal a denunțat ulterior acest acord în 1886.
În calitate de ministru de externe în guvernul Ion Brătianu (primăvara-vara 1876, și apoi din nou din aprilie 1877 până în noiembrie 1878), Kogălniceanu a fost responsabil pentru intrarea României în războiul ruso-turc din 1877-1878 de partea Rusiei, ocazie cu care țara și-a declarat independența. Împreună cu Rosetti și Brătianu, a susținut trecerea trupelor rusești prin țară și, în aprilie 1877, l-a convins pe Carol să accepte alianța cu Rusia, contrar sfatului inițial al Consiliului de Coroană. În această chestiune, el a cerut sfatul Franței care, deși aflată într-o perioadă de frământări politice, era încă una din puterile ce supervizau România; Louis, duce Decazes, ministrul de externe francez, a refuzat să-i dea un răspuns ferm și a arătat că, dacă România se alătură taberei rusești, puterile nu-i vor mai oferi protecție. Kogălniceanu a luat la cunoștință și și-a exprimat speranța că Franța îi va susține țara în momentul decisiv.
Discursul său din 9 mai 1877 din fața Parlamentului a arătat că guvernul român consideră că țara a renunțat la suzeranitatea otomană. A doua zi, Parlamentul a votat declarația de independență, pe care principele Carol a acceptat-o. În anul care a urmat, Kogălniceanu a depus eforturi pentru a obține recunoașterea independenței de către toate statele europene și a afirmat că politicile guvernului său se centrează pe „transformarea cât mai rapidă a agențiilor diplomatice și consulatelor străine din București în legații”.
„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare….Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă .”
A doua zi, 10 (sv)/22 mai (sn), Senatul a votat proclamația de independență, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I. Guvernul român a hotărât încetarea plății tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată către bugetul apărării.
Congresul de la Berlin și ultimii ani
La sfârșitul războiului, el și Brătianu s-au aflat în fruntea delegației României la congresul de la Berlin. În această calitate, ei au protestat împotriva ofertei Rusiei de a schimba Dobrogea de Nord (anterior parte a Imperiului Otoman) cu porțiunea din sudul Basarabiei primită de România prin tratatul de la Paris din 1856. Decizia finală a conferinței a fost în favoarea propunerii Rusiei, susținută de Gyula Andrássy, ministrul de externe al Austro-Ungariei și de William Henry Waddington, ministrul de externe al Franței. Presiuni suplimentare au venit și din partea lui Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German. Rezultatul a stârnit controverse în România, unde schimbul a fost considerat nedrept, unele voci cerând chiar acceptarea suzeranității otomane pentru a răsturna situația. În paralel, Rusia a cerut ca România să-i acorde drept nelimitat de trecere a armatelor prin Dobrogea de Nord, dar România și alte state europene s-au opus.
La acel moment, în urma intervenției lui Waddington, România a acceptat să rezolve și problema emancipării evreilor, și să acorde cetățenie tuturor locuitorilor țării, indiferent de religie. Rezoluția a fost și ea dezbătută în țară în anul următor, dar o astfel de măsură în ce privește evreii a fost introdusă abia în 1922-1923. În același timp, intervențiile lui Kogălniceanu au jucat un rol și în politicile etnice privind Dobrogea de Nord: el ar fi cerut, mocanilor români să renunțe la stilul lor de viață tradițional și la așezările lor din Bugeacul devenit acum rusesc, oferindu-le opțiunea de a achiziționa terenuri în Dobrogea de Nord.
Kogălniceanu și-a reprezentat apoi țara în Franța (1880), devenind primul trimis oficial român la Paris, avându-l în echipa sa și pe Alexandru Lahovary. În ianuarie 1880-1881, a supervizat primele contacte diplomatice dintre România și China dinastiei Qing, sub forma unui schimb de corespondență între ambasada română din Franța și Zeng Jize, ambasadorul Chinei în Regatul Unit.
După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine legate de istoria României. Unul din ultimele sale discursuri, ținut în fața Academiei în prezența regelui Carol I și a soției sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual și funcționar public. În august 1890, în timp ce călătorea prin regiunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristețe vestea morții la Mircești a lui Alecsandri. El i-a scris Paulinei, soția acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la înmormântare, [de aceea] îmi permiteți, doamnă, întrucât nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puțin să-i sărut mormântul!”
Mihail Kogălniceanu a murit în anul 1891 la Paris, în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol.
A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.
Recunoaștere post-mortem
Numeroase localități din România, majoritatea din regiunea Moldova, au fost numite în cinstea lui Kogălniceanu. De asemenea, numele politicianului îl poartă un aeroport în județul Constanța, un bulevard și o piață în București, cât și o stradă din centrul Chișinăului.
cititi despre Mihail Kogălniceanu si pe en.wikipedia.org
cititi si:
- Dezrobirea țiganilor