Sfântul și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu (Secolul I)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ziarullumina.ro; doxologia.ro
Sfântul și Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu
Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu (numit uneori „purtătorul de Dumnezeu”) a fost prezent când pruncul Iisus a fost adus în templul din Ierusalim la patruzeci de zile după naștere (eveniment prăznuit la sărbătoarea Întâmpinarea Domnului – 2 februarie).
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 3 februarie, împreună cu sfânta Ana proorocița.
Întâmpinarea Domnului - foto preluat de pe doxologia.ro
Dreptul Simeon și Septuaginta
Vieţile Sfinţilor, din ziua cinstirii Sfântului şi Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu, ne relatează că el a fost unul din cei 70 de înţelepţi evrei care, la porunca lui Ptolemeu, faraonul Egiptului, au venit la Alexandria pentru a traduce Sfânta Scriptură din limba ebraică în limba greacă, lucrare care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Septuaginta (versiunea Vechiului Testament folosită în Biserica Ortodoxă).
Acest moment s-a petrecut cu trei secole înainte de Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos:
Sfântul Simeon traducea o carte a Proorocului Isaia și citind cuvintele: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), a crezut că textul conținea o inadvertență, drept care a tradus în loc de „Fecioară” – „femeie tânără”.
Vrând să scrie „femeie tânără”, un înger i s-a arătat și i-a spus: „Vei vedea acest cuvânt împlinit. N-ai să vezi moartea până ce Hristos Domnul se va fi născut dintr-o Fecioară curată și neîntinată”.
Potrivit tradiției, Sfântul Simeon a murit la o vârstă foarte înaintată, la 360 de ani.
„„Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul și, ajungând la cuvintele: Iată fecioară în pântece va zămisli și va naște fiu, s-a îndoit, zicând că nu este cu putință ca o fecioară, neștiind de bărbat, să poată naște și, luând cuțitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat și i-a ținut mâna, zicând: «Nu fi necredincios față de cele scrise și a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul»”. Bunul Dumnezeu a îngăduit ca el să trăiască pentru a fi martor al realităţii că o fecioară L-a născut pe Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Şi, după ce L-a văzut pe Mesia, „mulțumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adânci bătrâneți, pentru că se scrie despre dânsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viața – ca să ajungă vremea cea din toți vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfânta Fecioară…”
Rugăciunea Dreptului Simeon este un exemplu privind modul cum să-I mulţumim lui Dumnezeu şi mai ales cum să ridicăm cereri de folos pentru mântuirea noastră.
Rugăciunea sfântului Simeon
Sfântul Simeon este descris în Sfânta Scriptură (Luca 2, 29-32) ca un drept care aștepta venirea lui Hristos înainte de moartea sa.
Ținându-L în brațe pe pruncul Iisus, a rostit această rugăciune de laudă, cunoscută sub numele de “Rugăciunea Sfântului Simeon” sau “Acum slobozește” (lat. Nunc dimittis):
“Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvânntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai vădit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.”
Rugăciunea Sfântului Simeon este inclusă în mai multe slujbe ale Bisericii Ortodoxe.
cititi mai mult pe ziarullumina.ro
“Simeon, primitorul de Dumnezeu” de Alexei Yegorov, anii 1830–40 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea):
Astăzi bătrânul Simeon se umple de bucurie, primind în brațe în chip de prunc pe Dumnezeu cel Veșnic. Și cerând să fie slobozit din legăturile cărnii, strigă: “Văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.”
Condac, glasul al 4-lea:
Pe Ziditorul tuturor și Domnul, luându-L Simeon bătrânul pre mâinile sale, s-a rugat a se dezlega de legăturile vieții acesteia stricăcioase, și slobozindu-se, s-a mutat la viața veșnică.
cititi mai mult despre Sfântul şi Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu si pe: basilica.ro; doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org
“Simeon în templu”, de Rembrandt van Rijn, 1631 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Viața Sfântului și Dreptului Simeon
Sfântul şi Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu (Secolul I) - foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut știre de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Și i s-a făcut știre, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:
Când, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise și toate prorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleși oameni înțelepți din Israel, șaptezeci la număr. Între aceștia era și Sfântul Simeon, ca un înțelept și iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul și, ajungând la cuvintele: Iată fecioară în pântece va zămisli și va naște fiu, s-a îndoit, zicând că nu este cu putință ca o fecioară, neștiind de bărbat, să poată naște și, luând cuțitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat și i-a ținut mâna, zicând: „Nu fi necredincios față de cele scrise, și a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.
Deci el, crezând cuvintele îngerești și prorocești, aștepta cu dor venirea lui Hristos în lume. Și era drept cu viața și fără prihană, ferindu-se de tot răul, șezând lângă biserică și rugându-se lui Dumnezeu să miluiască lumea Să și să izbăvească pe oameni de diavolul cel viclean.
Născându-se Domnul nostru Iisus Hristos și împlinindu-se patruzeci de zile, iar după obiceiul legii fiind adus în biserică de mâinile Preacuratei Sale Maici, atunci și Sfântul Simeon îndemnat de Duhul a venit în biserică și, căutând spre Pruncul cel mai înainte de veci cum și la Fecioara cea fără de prihană care Îl născuse, L-a cunoscut că Acela este Mesia cel făgăduit și că aceea este Fecioară prin care avea să se împlinească prorocia lui Isaia. De aceea, i s-a închinat, văzând-o înconjurată de lumină cerească și fiind strălucită cu dumnezeieștile raze.
Deci, cu frică și cu bucurie apropiindu-se de dânsa, a luat în mâinile sale pe Domnul și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta. El a prorocit despre patima lui Hristos și despre răstignirea Lui, spunând că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mâhnirii și a necazului, când va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Și așa, mulțumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adânci bătrâneți, pentru că se scrie despre dânsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viața – ca să ajungă vremea cea din toți vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfânta Fecioară, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Despre acest Sfânt Simeon, care a primit în mâinile sale pe pruncul Iisus, cel dus în biserică și care a binecuvântat pe Născătoarea de Dumnezeu, Maria și pe Iosif, mulți înțeleg că a fost preot, precum era preot și Zaharia, cel ce a primit mai înainte pe Maria, fiind dusă atunci pruncă în biserică și care avea să fie maica lui Iisus. Între cei ce înțeleg astfel, este Sfântul Atanasie cel Mare, în cartea sa „Despre aceeași fire a Tatălui și a Fiului”, apoi Sfântul Chiril din Ierusalim, în „Cuvântul de la Întâmpinarea Domnului”, și Sfântul Epifanie, în „Învățătura despre părinții Legii Vechi și ceilalți”. Dar de vreme ce sunt unii care nu se unesc – căci nu se pomenește despre aceasta în Evanghelie –, de aceea nu s-a scris nici în cuvântul acesta.
Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei (2 februarie 1813)
Tarile Romane după “Tratatul de la București (1812)” – 1812 – 1829
foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei (2 februarie 1813)
La data de 2 februarie 1813, este instituit prin lege, organul executiv al Basarabiei ţariste, alcatuit din două departamente (ministere) Legea din 2 februarie 1813, intitulată „Pravilele guvernării vremelnice a Basarabiei”, se încadra în șirul de măsuri de organizare administrativă a noii provincii achiziționate de Imperiul Rus în urma războiului ruso-turc 1806-1812, destinate conservării caracterului ei naţional românesc.
Stemă Basarabiei ţariste autonome, 1826-1878 – foto preluat de pe www.istoria.md
Anterior, la 2 august 1812, ţarul Alexandru I acorda Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) un regim autonom.
Provincia avea în frunte un guvernator român, limba română era folosită în instituţiile de stat şi vechile legi moldoveneşti erau respectate pe teritoriul Basarabiei țariste.
Trebuie menționat că prin ukazul (decretul) din 23 iulie 1812, ţarul crea guvernămîntul provizoriu al provinciei, iar prin ukazul din 2 februarie 1813 venea ca o completare la primul și atribuia acestui guvernămînt două departamente (ministere).
Primul decret decidea „a lăsa locuitorilor Basarabiei organizarea lor legislativă”; al doilea repeta acest lucru şi adăuga:
„Chestiunile judiciare trebuiesc judecate după legile şi obiceiurile ţării.”
Iar un decret ulterior (13 mai 1813) ordona „de a nu se face nicio schimbare în administrarea Basarabiei.”
Tendinţa de păstrare a statu-quo-ului era afirmată şi în decretul din 21 august 1813, intitulat
„Despre organizarea arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului”,
prin care se prevedea „aplicarea obiceiurilor locale, care nu se opun legislaţiilor fundamentale ruseşti, civile şi ecleziastice…, de aceea a lăsat poporului Basarabiei vechile drepturi moldoveneşti.”
Scopul acestui regim era lămurit în instrucţiunile ţarului, adresate chiar în 1812 autorităţilor provinciei:
„Administrînd Basarabia, trebuie să ne gîndim că se aşează fundamentele unui edificiu mai întins. Poporul acestei provincii trebuie să primească binefacerile unei administraţii părinteşti şi liberale, ca astfel să fie atrasă cu dibăcie atenţia popoarelor limitrofe asupra fericirii ei. Bulgarii, moldovenii, muntenii, sîrbii caută o patrie. Să le uşurăm calea ca să o afle. Trebuie să exaltăm prin toate mijloacele aceste populaţii spre a le aduce la ţelul ce ne propunem. Să le promitem independenţă, întemeierea unui regat slav, recompense pecuniare bărbaţilor celor mai influenţi, decoraţii şi titluri convenabile pentru şefi şi pentru ceilalţi.”
Acesta era în realitate scopul politicii ruseşti. De aceea, pentru autorităţile ţariste ocuparea Basarabiei reprezenta un veritabil succes, în vederea continuării ofensivei spre Constantinopol.
Prin aceste legi, şi inclusiv cea din 2 februarie 1813, țarul Alexandru I încredinţa conducerea regiunii unor funcţionari ţarişti: comandantul armatei şi guvernatorul civil, ajutaţi de boierii autohtoni.
Toate treburile administraţiei interne a Basarabiei (de facto a Moldovei Transprutiene) se aflau în grija guvernatorului civil. Acesta era totodată şi preşedintele guvernămîntului regional.
El conducea pe baza vechilor „obiceiuri nescrise ale pămîntului” şi a unor articole de drept penal care erau valabile din timpul Principatului al Moldovei.
Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686)
foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com
articole preluate de pe: sfintisiicoane.wordpress.com; sfantulantoniecelmare.wordpress.com
Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686)
Sfântul Nou Mucenic Ilie Ardunul sau Bărbierul din Kalamata, Peloponez, Grecia
Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) – foto preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com
articol preluat de pe sfintisiicoane.wordpress.com
Acesta se născu în Kalamata, Grecia, şi era bărbier în oraşul său unde era mult preţuit ca un om înţelept şi drept.
Însă Ilie avea adesea neînţelegeri cu căpeteniile târgului pentru felul cum se purtau cu fraţii lor ortodocşi, care încă sufereau sub povara grelelor biruri puse asupra lor de către stăpânitorii turci.
Ilie credea că atâta vreme cât nu se vor uşura birurile împovărătoare, mulţi creştini ortodocşi aveau să se convertească la credinţa musulmană, ca să scape de greaua povară.
Însă bătrânii târgului nu-l credeau.
Ca să-şi dovedească spusele, la o întâlnire cu aceştia, Ilie spusă că dacă cineva i-ar da un fes de musulman, el însuşi s-ar converti.
Unul dintre bătrâni se duse şi îi aduse un asemenea fes.
Ilie şi-l puse pe cap şi se dusa înaintea cadiului târgului, mărturisind că este musulman.
Mai târziu, venindu-şi în sine, se căi de fapta sa nechibzuită.
Plecă din Kalamata si se duse cu corabia la Sfântul Munte Athos unde îşi mărturisi apostazia, i se săvârşi Mirungerea şi rămase acolo îmbrăcând haina monahală.
De-a lungul a 8 ani în liniştea mănăstirii, Ilie pururea se aşeza dinaintea lui Dumnezeu cu adâncă umilinţă, vărsând belşug de lacrimi pentru fapta sa.
Însă inima sa neavând pace, hotărî să se întoarcă în Kalamata pentru a-L propovădui pe Hristos.
Părintele său duhovnicesc îl întări în hotărârea sa binecuvântându-i plecarea.
Cei din Kalamata, aflând gândul lui, încercară să îl facă să renunţe, temându-se că va slăbi în chinuri şi nu îşi va duce până la capăt mucenicia.
Însă Ilie era neclintit.
După mult post şi rugăciune, primi Sfânta Împărtăşanie şi îndată merse în cafenelele din împrejurimi, unde fu recunoscut îndată de musulmani care îl strigară pe numele primit cât devenise musulman, Mustafa.
Ilie răspunse:
– Nu mai sunt Mustafa, ci Ilie. Sunt creştin ortodox.
Apoi Ilie începu a ocârî rătăcirea musulmanilor.
Cei de faţă se năpustiră cu sălbăticie asupra lui şi îl ătură rău, apoi îl duseră la cadiu.
Înaintea dinvanului, Ilie fu învinuit că primise islamul de bunăvoie, iar apoi săvârşi apostazie.
În toate cele trei interogatorii, în ciuda bătăilor şi chinuirilor, rămase neclintit în mărturisirea credinţei celei adevărate spunând:
– Chiar de mă veţi supune la zeci de mii de chinuri nu mă veţi putea face să mă lepăd de Domnul Iisus Hristos. Deci faceţi cu mine ce voiţi.
În timpul chinurilor rămase liniştit, cântând psalmi.
În cele din urmă, fu osândit la moarte prin aruncare în foc, primind astfel cununa cea cu bună mireasmă a muceniciei, la 31 ianuarie 1686.
După moartea sa, creştinii putură să îi cumpere trupul de la musulmani şi îl îngropară în biserică.
Cinstitele sale moaşte se arătară izvor ce picură mângâiere, tămăduire şi izbăvire tuturor celor ce se apropiau de ele.
Mai târziu, capul său fu luat şi păstrat în Mănăstirea Vulkanu de lângă Kalamata, unde se află până astăzi, luminând cu razele minunilor Peloponezul şi întreaga lume.
Noul Mucenic ILIE ARDUNUL din Kalamata, Peloponez, Grecia († 31 ianuarie)– UN SFANT FRIZER
Sfântul nou Mucenic Ilie Ardunul († 1686) – foto preluat de pe sfantulantoniecelmare.wordpress.com
articol preluat de pe sfantulantoniecelmare.wordpress.com
Predica Mitropolitului Augustin de Florina la pomenirea Sfântului Noului Mucenic Ilie
Ilie s-a născut în Kalamata.
Meseria lui era frizeria.
Datorită meseriei se întreţinea cu mulţi oameni şi dobândise o suficientă experienţă socială, încât putea să vorbească despre multe teme sociale.
Discutând într-o zi cu nişte fruntaşi, cu multă durere şi cu mare necaz le-a vorbit despre chinurile pe care le sufereau creştinii de la turci şi îi rugă pe fruntaşi să-i uşureze de dările grele.
Dar fruntaşii susţineau că creştinii nu sunt în primejdia de a se lepăda de credinţa lor, aşa cum spunea Ilie.
Şi Ilie le-a răspuns că n-au idee de cât de mult e chinuit poporul sărac.
– Mie – a spus, dacă cineva îmi dă un fes, îmi schimb credinţa…
N-a spus asta pentru că aşa voia să şi facă, ci pentru a prezenta starea jalnică a creştinilor.
Un fruntaş, ca să glumească, s-a dus şi a cumpărat un fes şi i l-a dat lui Ilie.
Şi Ilie, din încăpăţânare în ceea ce spusese, s-a mâniat şi s-a dus de şi-a schimbat credinţa.
Vedeţi, iubiţilor, unde duc câteodată glumele şi tachinările?
Pot să facă cele mai mari crime.
Şi există o crimă mai mare decât ca un creştin să-şi schimbe credinţa?
Creştinii, care au aflat acest lucru dureros, s-au întristat mult.
Dar frizerul Ilie n-a purtat multă vreme fesul.
A înţeles ce făcuse, a plâns mult şi nesuferind să-i vadă pe creştini privindu-l cu dispreţ, s-a ridicat şi s-a dus în Sfântul Munte.
Acolo şi-a mărturisit păcatele sale, a fost miruit şi a devenit călugăr şi a trăit o viaţă monahală timp de opt ani întregi.
Dar Ilie nu se odihnea.
Conştiinţa continua să-l mustre pentru ceea ce făcuse.
În gând îi veneau înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos:
“De cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Părintelui Meu ceresc”.
Această nelinişte i-a destăinuit-o duhovnicului său, iar acela, om cu frică de Dumnezeu, i-a spus să se ducă înapoi în Kalamata şi acolo să-şi mărturisească credinţa în Hristos.
În Kalamata, creştinii, cărora le spusese secretul său, încercau să-l facă să se răzgândească în ceea ce priveşte demersul său curajos, pentru că se temeau ca nu cumva să se clatine.
Dar Ilie era statornic în hotărârea lui ca diamantul şi nu lua în calcul nicio teamă. După ce s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, s-a înfăţişat în piaţă şi se plimba pe drumurile cetăţii.
La început, turcii nu-l cunoşteau, însă mai pe urmă, după puţin, l-au recunoscut şi i-au spus:
– Tu nu eşti Mustafa Ardunis?… (Aşa îl numiră când se făcuse turc).
– Eu sunt, răspunse Ilie, dar nu mai sunt Mustafa, sunt Ilie; sunt creştin ortodox…
Şi imediat a început să acuze religia turcilor, că este mincinoasă şi să propovăduiască cu multă putere pe Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu.
Turcii, cum l-au auzit, s-au mâniat. L-au prins, l-au bătut şi l-au dus la judecător, spunându-i:
– Acesta, aici, de unul singur a cerut şi a primit credinţa noastră şi acum se leapădă de ea.
Anchetatorul l-a întrebat dacă cele pe care i le aduc ca pâră sunt adevărate, iar Ilie a mărturisit din nou.
Atunci l-au aruncat în temniţă, ca să se gândească ce să-i facă.
În temniţă l-au chinuit mult, ca să se facă turc din nou, dar niciun chin nu l-a clătinat.
După puţine zile, l-au scos din temniţă şi l-au dus la tribunal pentru o nouă anchetă. Judecătorul l-a întrebat:
– Ce-ai hotărât?
Şi Ilie a răspuns:
– Ce mă mai întrebi? Oricât m-aţi pedepsi, nu mă voi lepăda de Domnul meu Iisus Hristos. Fă cu mine ce vrei.
Judecătorul a emis hotărârea să-l ardă cu lemne verzi.
Călăii l-au apucat şi l-au dus la locul muceniciei.
În timp ce mergea spre mucenicie, unul din călăi i-a dat o lovitură puternică cu sabia şi i-a tăiat spatele.
Dar mucenicul, cu toată durerea, continua să-L mărturisească pe Hristos şi să cânte psalmii lui David.
Au ajuns la locul execuţiei.
Acolo au aprins un foc, ca să-l ardă.
Însă aşa cum mărturiseau creştinii care fuseseră de faţă, focul nu i-a ars nici hainele, nici barba, nici părul.
Dar sufletul său a zburat din trup şi a plecat curat şi neîntinat în cer.
Sfântul lui trup strălucea de o lumină dumnezeiască.
Creştinii l-au luat cu evlavie şi l-au îngropat.
L-au îngropat într-un loc, unde mai târziu au construit o biserică în cinstea mucenicului, dar de teama agarenilor au numit-o a Sfinţilor 40 de Mucenici.
Sfântul lui cap se află acum la Mănăstirea Vulcanu, iar la sărbătoarea sfântului, pe 31 ianuarie, se adună multă lume.
***
Iubiţii mei! Mucenicul Ilie din Kalamata este lauda tuturor, dar în mod desebit este lauda frizerilor.
A demonstrat prin pilda lui că şi un frizer poate să se sfinţească, să mărturisească şi să devină mucenic pentru Hristos.
Meseria nu-l împiedică pe om de la îndatoririle lui creştine.“