Întâia şi a doua aflare a capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro
Întâia şi a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul
Sf. Proroc Ioan Botezătorul(† 36 d.Hr) – foto preluat de pe doxologia.ro
Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns din curtea palatului său.
Nu ştia de aceasta decât Ioana, soţia lui Huza, intendentul (administratorul) lui Irod Antipa, care, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8, 3), a fost una din femeile mironosiţe.
Ioana a luat capul proorocului şi l-a îngropat în Muntele Eleonului.
După un timp, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, şi-a cumpărat un loc din Muntele Eleonului, şi-a făcut o chilie şi s-a retras în ea în chip sihăstresc.
Zidind lângă chilie o bisericuţă de piatră, a găsit capul Sfântului Ioan, însă imediat l-a îngropat la loc.
Inochentie a murit luând cu sine această taină.
După aproape 300 de ani, adică în zilele împăratului Constantin cel Mare (306-337), Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul şi să dezgroape cinstitul său cap, aceasta fiind prima aflare a lui.
Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac, s-au întâlnit cu un olar şi i-au dat acestuia să ducă sacul.
Pentru această stare de lenevire a celor doi călugări, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot.
Ajungând în propria casă, olarul a văzut că se învrednicea de multe binefaceri şi ştiind că acest lucru se datorează prezenţei capului Sfântului Ioan Botezătorul, a început să îl cinstească împreună cu familia sa.
Simţind că i se apropie sfârşitul, olarul a pus capul proorocului într-o raclă şi l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească şi să nu-l deschidă până când însuşi sfântul îi va porunci.
În acest fel, racla a ajuns din mână în mână în grija unui monah pe nume Eustatiu.
Acesta trăia într-o peşteră din apropierea oraşului Emesa din Siria.
Deşi monahul Eustatiu era arian, la peştera lui se făceau minuni, datorită sfântului cap. Eustatiu a fost izgonit din peşteră şi trimis în exil.
În peştera lui au intrat ulterior nişte monahi credincioşi, care mai târziu au zidit în apropiere o mănăstire.
În anul 452, arhimandritul Marcel, stareţul acelei mănăstiri, a aflat capul sfântului în chip minunat, văzând foc mare la peştera de lângă oraşul Emesa în timpul cântării psalmilor, aceasta fiind cea de-a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului.
În anul 850, cinstitul cap a fost aflat pentru a treia oară în chip minunat, patriarhul Ignatie ducându-l în Constantinopol.
Imnografie
Tropar la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a cinstitului cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul
Glasul al 4-lea:
Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu.
Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul.
În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):
- 23 septembrie – Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul
- 7 ianuarie – Soborul Sfântului prooroc, Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)
- 24 februarie – Întâia și a doua aflare a Capului Înaintemergătorului și Botezătorului Ioan
- 25 mai – A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
- 24 iunie – Nașterea sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică.
- 29 august – Tăierea capului Înaintemergătorului (pe care Biserica a rânduit-o ca zi de post negru)
Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului
Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului – foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe doxologia.ro
Fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurată jucătoare și l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungând cu acul limba Sfântului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea că nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup și iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns și necinstit. Despre aceasta știa numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomenește în Evanghelia lui Luca. Aceea, având jale de uciderea cea nevinovată a Sfântului Marelui prooroc Ioan și de batjocură ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, și, punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Când a auzit Irod vestea despre Iisus, a gândit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutând capul lui Ioan și negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: „Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morți și pentru aceasta se lucrează puteri prin el”.
După aceasta, trecând multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc și crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădându-se de lume, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului și, cumpărând în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie și, îmbrăcându-se în rânduiala monahicească, viețuia după Dumnezeu. Vrând să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un șanț pentru temelie. Și, după dumnezeiasca rânduială, a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme și prin dumnezeiască descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar când era să se sfârșească, văzând uriciunea pustiirii, stând la locul cel sfânt – căci în acele vremuri împărăția închinătorilor la idoli, stăpânind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli și cu urâtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfântul cap al Mergătorului înainte iarăși în sânul pământului, în același loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfârșitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod și în care era chilia și biserica cea mică, pustiindu-se după dânsul prin lungimea vremii, a căzut și s-a asemănat cu pământul și iarăși acel cinstit cap a fost neștiut de nimeni, vreme de mulți ani.
Împărățind marele împărat Constantin și luminându-se cu Sfântul Botez, iar prin maicasa, Sfânta Elena, curățind și înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfânta credință înflorind pretutindeni și strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei și de viață făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum și Mormântului Domnului și la toate sfintele locuri. Deci, ajungând la Ierusalim, se închinau și se rugau, înconjurând sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dânșii Sfântul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sânul pământului cinstitul lui cap, arătându-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deșteptându-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut și l-a făcut și pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăși s-a arătat în vedenie Sfântul Înaintemergător, la amândoi, fiecăruia deosebit, și le-a zis: „Toată necredința și lenevirea lepădând-o, faceți ceea ce v-am poruncit”.
Sculându-se amândoi, spunând unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie și, săpând, au aflat comoara cea fără de preț, adică sfântul cap al Mergătorului-Înainte, și, punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meșteșugul olar, lăsând patria sa și soția, din pricina sărăciei, se ducea în altă țară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi și, apropiindu-se de dânșii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dânșii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu știa ce este în sac. Și iată i s-a arătat Sfântul Înaintemergătorul, zicându-i: „Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânșii cu acest sac, pe care îl ai în mâini”.
Aceasta a poruncit-o sfântul de vreme ce vedea neosîrdia și lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredințară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac și să fie pricinuitor vieții celei bune și plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultând pe sfânt, s-a ascuns de monahi și a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soția sa, ducând, ca pe o comoară de mare preț, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decât toate bogățiile, pentru care Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu toată îndestularea și viețuia întru multă îmbelșugare, uitând pătimirea cea dintâi, dând și la alți săraci și scăpătați din bogățiile sale.
Știind pe Sfântul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atâtea bunătăți, cinstea capul lui precum se cădea, tămâindu-l în toate zilele, aprinzându-i lumânări și rugându-se. Astfel, cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o bine. Iar când era să moară, l-a pus într-un vas cu apă – astfel voind însuși Sfîntul-Înainte-Mergătorul, și după moarte arătând chip de sărăcie. Punând vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit și a încredințat această comoară surorii sale, spunându-i cu amănuntul cum, pentru acel sfânt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăție. Și a poruncit surorii sale să aibă acel sfânt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie și cu frică, dar să nu deschidă sicriul până ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfârșitul vieții sale, să-l încredințeze unui bărbat temător de Dumnezeu și îmbunătățit. Astfel, cinstitul și sfântul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mâini.
După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care viețuia aproape de cetatea Emesa, într-o peșteră. Acela, deși era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuși mergeau la el neputincioșii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieșea din capul Mergătorului-Înainte, cel ținut în taină de el. Monahul acela, precupețind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credințe celei ereticești, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încât pe mulți de un gând cu el îi înșela. Înștiințându-se despre reaua lui credință, toți cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul și cu voievodul și au trimis să-l izgonească din peștera aceea și din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peșteră, făgăduind că a doua zi să iasă singur. Dobândind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfântul cap, în peștera aceea, adânc în pământ, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia și iarăși, făcând prin el minuni, să-și întindă credința sa cea rea. Însă n-a câștigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieșirea din peștera aceea, îndată s-au sălășluit acolo niște binecredincioși monahi îmbunătățiți, unde nu mai era cu putință acelui eretic să intre și să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pământ. După multă vreme, adunându-se mulți frați, s-a așezat mănăstire lângă peștera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era știut de nimeni, fiind sub obroc. Trecând mulți ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lângă peștera Emesei, bărbat îmbunătățit, de care lucru singur pomenește astfel:
„Bine este cuvântat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de față, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămâna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porțile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoșat și mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăși am văzut un râu trecând prin poarta mănăstirii, și mă miram de unde iese acea mulțime de apă. Pe când gândeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai și striga: „Iată, se arată Sfântul Ioan, Botezătorul lui Hristos”.
Astfel strigând, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsând porțile și privirea râului, de frică acoperindu-mă, am alergat și m-am suit în vârful scării, pe care stând, mi se părea că văd în mănăstire două curți, una spre apus, iar altă spre miazăzi, și o biserică între dânsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică și, închinându-se, ieșea pe ușa dinspre miazăzi.
După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăși am auzit un glas, strigând: „Iată Sfântul marele Ioan Botezătorul”. Apoi, privind, l-am văzut în biserică și cu dânsul pe alți doi, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. Atunci, îndată cetele au mers la dânsul, una după alta, și luau de la dânsul binecuvântare. Și eu, în sine-mi, gândeam să mă apropii și să mă binecuvânteze. Intrând eu mai pe urmă decât toți, pe altă ușă, cu frică și cu cutremur, m-am închinat înaintea lui până la pământ și m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicându-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingându-se de barbă și de gura mea, cu sfânta sa gură, apoi, scoțând din sânul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicând: „Primește binecuvântare”. Acestea zicând, el mergea, dar mergeam și eu în urma lui și am văzut un stâlp de foc înaintea lui și înfricoșându-mă, m-am deșteptat.
După aceasta, trecând ziua, am poruncit ca seara să cânte frații obișnuita rânduiala, adică psalmii cu stihuri. Pe când cântau ei, fratele Isachie, ridicându-și ochii, a văzut foc prin ferestruie arzând în biserica sfintei peșteri, unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan, de care noi nu știam. Dar fratele, văzând focul, a strigat: „Domnul meu, iată văd foc arzând la sfânta peșteră”. Eu am zis către dânsul: „Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii și taci!”.
După cinci zile, pe la miezul nopții, pe când dormeam, o mina m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă și un glas a zis către mine: „Iată, m-am dăruit vouă. Scoală și urmează stelei ce merge înaintea ta și unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla”. Iar eu, cu frică și cu cutremur deșteptându-mă din somn, ședeam și am văzut o ceată stând înaintea ușii chiliei în care eram. Înfricoșându-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii și am ieșit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peșteră și, ducându-mă până la locul unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzând cu fața la pământ, și am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzând lumânare și tămâie și luând sapa, am început a săpa chemând pe Domnul.
Săpând eu, se auzea sunet mare și era pământul vârtos ca aramă. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoțându-le, am văzut o lespede de piatră și pe aceea, scoțând-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul și sfințitul vas, în care era cinstitul și vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzându-mă bucurie și frică, am luat o lumânare și tămâie și, îndrăznind a pipăi, m-am închinat și iarăși am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peșteră.
În ușă m-a întimpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, și, luându-mă înăuntrul peșterii, a făcut rugăciune și după aceea a început a-mi spune vedenia sa: „Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amândoi și era multă pâine de orz curată, mai luminată decât soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrând în peșteră și luă din mâinile noastre pâinile acelea, însă pâinile nu scădeau, ci mai mult se înmulțeau”.
Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înțeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuținat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus și eu cele ce am văzut și i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzând-o el, s-a bucurat foarte mult și ne-am sfătuit ce am putea face. Și ne-am învoit amândoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întâi să arătăm taina aceasta fericitului stareț, părintelui Ștefan, care era povățuitor de nevoin-țele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergând în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ștefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfințitul locaș cel dintâi.
Acela, venind și închinându-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o și i-am spus lui a noastră taină despre Sfântul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac și părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunțăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu așteptam până ce starețul Ștefan se va întoarce de la mănăstirile sale și am petrecut cinci zile. Iar sosind sâmbăta și noi vorbind, deodată am căzut și zăceam de o boală neașteptată, încât nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie și Chiriac se mirau de răul ce mi se întâmplase și au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: „Au nu ți-am spus că se cade a spune episcopului taina?”. Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzând o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slavă lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcându-se seară, după obișnuita cântare, venind la mine acei cinstiți bărbați, Ghenadie și Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurământ să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Și eu am zis către dânșii: „Bun este sfatul vostru, fraților. Deci fie ceea ce v-ați sfătuit”.
Astfel, întorcându-mă cu dânșii, îndată m-am îndreptat din boală și m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dânșii foarte de dimineață și am aflat pe episcop ieșind din biserică, de la cântarea Utreniei, și i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfântului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplându-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunând nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii și diaconii au venit în mănăstirea noastră și, săvârșind sobornicește sfânta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfântul cap. Și diaconul glăsui: „Genunchii plecați-vă și Domnului să ne rugăm”; toți ne-am închinat la pământ. Iar episcopul Uranie, rugându-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sânul pământului.
Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezând, a zis: „De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?”. Și, îndrăznind, a pus mâna sa pe vas și s-a atins de vârful cinstitului și prea lăudatului cap, și îndată, pentru necredința lui, s-a uscat mâna aceea care s-a atins și s-a lipit de vas. Toți văzând acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de față, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-și dezlipească mina de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luând sfințitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfânta biserică și l-a pus într-un loc sfințit al altarului, până ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luând sfârșit cu frumoasă podoabă; întru care, când era să se aducă acel sfințit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, și i-a poruncit ca în vremea aducerii să-și pună mâna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcând aceea, presbiterul îndată a câștigat tămăduire.
Chiar și Sfântul Simeon Metafrast, în viața Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: „În acel timp, un om, arându-și holda sa, a văzut la un loc, unde era peștera aceea în mănăstire, un foc ieșind din pământ. Și nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieșind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate – ziua aceea era Duminică, în care și Marcel cu Ghenadie și cu Chiriac au mers la episcop – și au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscând că este un lucru mare, a luat pe clericii săi și au mers la locul acela, în peștera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; și făcând rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pământul.
Aceasta făcându-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfântului Ioan Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului, cel mai scump decât toate comorile pământești. Și a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci și din toate cetățile și satele din jur. Și a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfântului Ioan. Și a izvorât din acel cinstit cap mir bine mirositor, și preoții ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor.
Deci a luat din mirul acela și Sfânta Matroana, într-un vas mic, vrând să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvântare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfânt, o îmbulzea încât ea nu putea să treacă. Alții, văzând la dânsa sfântul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoți; care lucru îl și făcea ea, fiind silită. Și s-a întâmplat acolo un orb care din nașterea să nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze și pe el cu sfântul mir. Iar ea i-a uns ochii lui și îndată a văzut bine.
După mulți ani, acel sfânt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol și s-a așezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rânduială. Dar după mulți ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane – când nu numai sfintele icoane, ci și sfintele moaște ale sfinților, unele erau arse, altele erau aruncate în mare și în râuri, iar altele călcate cu picioarele și în multe feluri batjocorite – atunci, unii creștini, fugind din împărăteasca cetate – cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului și l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfântul Ioan Gură de Aur și, ducându-l acolo, l-au ascuns iarăși în sânul pământului, în vas de argint.
Acolo a stat neștiut de nimeni, până în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil și al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credință, pe vremea împărăției căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăși s-a aflat și s-a adus în Constantinopol, de prea sfințitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
24 februarie – Dragobete; Cap de primăvară; Cap de vară întâi; Ioan Dragobete; Sânt Ion de primăvară; Drăgostitele; Logodnicul pasărilor; Dragomiru-Florea; Granguru
Hora sateasca la romani
foto preluat de pe harlauletnografie.wordpress.com
articole preluate de pe: azm.gov.ro; ro.wikipedia.org; www.facebook.com/MuzeulTaranului
Dragobete; Cap de primăvară; Cap de vară întâi; Ioan Dragobete; Sânt Ion de primăvară; Drăgostitele; Logodnicul pasărilor; Dragomiru-Florea; Granguru
Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români 24 februarie
La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții.
Dragobete era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând primele flori de primăvară.
Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare.
Dacă întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, in lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:
“Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî“.
În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau și se spălau cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete și băieți, se adunau mai mulți la o casă, pentru a-și “face de Dragobete”, fiind convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiți întregul an, până la viitorul Dragobete.
Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură.
De multe ori băieții mergeau în satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Dragobetele trebuia ținut cu orice preț: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma.
În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Dragobete – sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor
El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile.
Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor.
Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an.
Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!”
Dragobete identificat cu Năvalnicul
Dragostea curată a tinerilor, asociată de romani cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele.
El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
Etimologia cuvântului Dragobete
Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag.
O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – tap și bete – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâșiile țesute). Țapul simbolizează puterea de procreare, forța vitală, fecunditatea.
Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum “Ioan Dragobete”, “Drăgostitele”, “Sântion de primăvară”, “Cap de primăvară” sau “Cap de vară întâi”, dar și “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”.
În unele tradiții este numit fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.
Origini
Etimologie
Etimologia cuvântului „Dragobete” a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa.
Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”.
Profesorul presupune că, etimologic, cuvântul provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.
Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.
Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia.
Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.
Această explicație este dată și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774.
„E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu de la România literară.
N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris).
În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.
Alte teorii expuse de etnograful Marcel Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete:
„În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.
Reprezentări
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.
Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.
Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.
Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”.
El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.
„Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”.
Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”.
Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.
A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii.
El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.
Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară.
O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.
Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că
„despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. (…) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.
Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”.
Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.
Tradiții
Dragobetele tradițional se sărbătorește pe 24 februarie.
Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară.
Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”.
În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.
Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.
Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:
„Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.
Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții.
La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă.
Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor.
De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!.
Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.
„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce.
Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.
Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele.” scria:
„Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …”.
De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac.
Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul.
Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.
Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare.
Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul.
Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul.
Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.
În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.
În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.
Dragobete pentru băieți și fete
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu | Fete și feciori în costum de sărbătoare, stând de vorbă. Costumul fetelor este alcătuit din cămașă decorată cu motive negre specifice zonei de sud a Transilvaniei, cu broderie neagră pe pânză subțire țesută în casă. Fusta neagră, confecționată din material industrial, și sorțul sunt prinse în talie cu o centură din catifea brodată cu mărgele multicolore și paiete. Peste cămașă poartă vesta de postav. Specific portului fetelor este găteala capului cu cozile prinse în cerc. Flăcăii poartă cămăși drepte cu brățări brodate cu modele specifice zonei, același model regăsindu-se și la gulerul cămășii. Pantalonii sunt țesuti din bumbac în ițe. Mijlocul este strâns cu un chimir din piele. Specifice portului tinerilor sunt pălăria împodobită cu galon din fir metalic și canafi, alături de cârpa de gât din păr, cu canafi la capăt. (O-98) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Sărbătoarea zilei de Dragobete, ca orice fapt socio-cultural, are o istorie.
Odinioară, în anumite zone etnografice/geografice ale României Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie, în altele pe 1 martie.
Țăranul român vedea în ea o zi a unui nou început.
Ca și cum roata timpului îmbătrânit, al vechiului an, începea să scârțâie, dând semne că ar putea să se și oprească în loc și, dintr-o dată, ciclul temporal se relua cu toată bucuria și avântul unui nou început: căldura primăverii retrezea întreaga natură la viață, iar razele soarelui înflăcăra inimile oamenilor redându-le bucuria de a trăi.
De a fi împreună.
Astăzi am numi această bucurie a întâlnirii cu celălalt cu un cuvânt mai precis, mai tehnic dar și mai rece: socializare.
Încă din zorii zilei de Dragobete feciorii și fetele mari, bărbații și femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe față, se pieptănau.
Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriți sau strângeau, pentru foc, lemne uscate.
Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbații.
De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude.
Acolo le vizitau băieții de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună.
Sporovăiau, de una, de alta, și se întreceau în glume.
Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”.
Credeau că dacă vor spune glume și vor fi voioși acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleași sentimente înflăcărate.
Feciorii de însurat și fetele de măritat „se însoțeau” și „se însurățeau”: se îmbrățișau, se sărutau, își promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt și se vor ajuta la nevoie.
În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunitățile de altădată, exista însă și un revers: dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtășită, interpreta această nereușită în cheie magică: însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii.
În multe ținuturi din România, țăranii „țineau Dragobetele” ca să fie „feriți de boale”.
Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie.
Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie.
De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”.
Se credea că în ziua de Dragobete păsările își găsesc perechea și își fac cuiburi.
Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă.
Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase și drăgăstoase.
În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual: fetele nemăritate „făceau dragobete de dragoste”.
Culegeau roua de pe fragi și își spălau chipul „ca să fie plăcute și văzute când merg la jocuri”.
Gesturile le erau însoțite de un mic descântec:
Floare de fragă
Din luna lui Marț (Martie)
La toată lșumea să fiu dragă
Uraciunile să le desparți.
Dragobetele mitic
În concluzie, când spui „sărbătoarea de Dragobete”, spui dragoste.
Apoi vin întrebările secundare: cum să faci să stârnești acest sentiment divin?
Dacă ai reușit să-l provoci, ce-ar trebui întreprins ca să-l menții, cum întrețineau odinioară vestalele focul sacru al căminului?
În unele legende românești, Dragobete este fiul Babei Dochia.
Dacă Baba Dochia este întruchiparea forțelor malefice (ea uneltește în fel și chip să își ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii.
Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros.
El este „purtătorul dragostei și bunei dispoziții pe meleagurile românești”. (Ion Ghinoiu)
Text: Ciprian Voicilă, sociolog MNȚR – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Într-o lună considerată de primăvară, ziua de 24, probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau la 25 martie), păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propițiere (uneori acum se considera că iese ursul din bârlog, și nu la 2 februarie). Prin excelență o sărbătoare a fertilității, pusă sub semnul unei zeități mitice, Dragobetele, este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni.
Asemeni unui occidental Sfânt Valentin, amplasat în aceeași lună, dar puțin mai devreme (14 februarie), sărbătoarea trebuia să asigure tranziția către un an roditor, în ultimă instanță, fast („pasărea care rămâne fără soț moare“; a se vedea, în mod asemănător, groaza față de lipsa perechii în calendarul mobil – Miercurea-Numărătoarea Ouălor). În plus, tot acum acționa și magia întoarcerilor: cloștile se întorc la cuib, vitele se întorc de la iesle, copiii se întorc de la mâncare – ceea ce reprezenta într-adevăr o dovadă de spor, de economie, de viitor trai bun.
Pe lângă valențele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renașterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeițe a fecundității. Păstrată în credințele populare sub numele de Dochia (deși numele, cum se întâmplă adesea, nu oferă cea mai corectă cale de interpretare a faptului de credință, el putând fi lesne ajustat după nevoie – conform legenda lui Traian și a Dochiei/Dachiei pusă în circulație de Gheorghe Asachi), baba Marta, sau, pur și simplu, făcându-se referință la ea ca la „o femeie bătrână“, ea apare în strânsă legătură cu miticul personaj Dragobetele. Dragobetele, cunoscut și sub numele de Dragomir, pare să fie un partener – fiu (a cărui soție este tânăra oropsită de bătrâna cea rea), slujitor, soț sau iubit al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoțește în călătoria ei în munți sau, dimpotrivă, cel după care își începe urcușul bătrâna.
Nu întâmplător o serie de credințe populare, prinse în vârtejul alunecărilor produse de confuzia celor două calendare, plasează sărbătoarea Dragobetelui pe 8 sau chiar pe 13 martie. În primul caz este importantă prezența acestei sărbători în cursul aceleiași luni martie, patronată de baba Marta și, dacă Dragobetele-Sfântul Valentin nu pare să se bucure de prea mare atenție, putem să spunem că astfel găsim rădăcini străvechi ale Zilei [internaționale (sic!)] a Femeii, într-o sărbătoare cu adevărat a Femeii, cu literă mare. În ceea ce privește localizarea lui pe 13 martie, aici poate fi atât o confuzie sau, de ce nu, o identificare de substrat cu însăși sărbătoarea Dochiei!
Pe de altă parte, o serie de credințe populare sugerează, legat de Dragobete, accentul pregnant pus pe personajele feminine, și nu neapărat pe acel mitic personaj enigmatic, patron al păsărilor. În această zi bărbaților li se recomandă să își ia măsuri de siguranță, ei trebuie să intre în contact cu forțele fecunde și, mai mult, trebuie să fie atenți să nu le supere pe femei. Bărbaților li se atrage atenția să nu se certe cu soțiile sau cu alte femei, pentru că nu le va merge bine. Bărbații, și nu neapărat fetele, trebuie să-și găsească partenere (i.e. împlinire, fecunditate) pentru anul ce vine (a se vedea în acest sens și expresia „Dragobetele sărută fetele“ – fetele sunt căutate pentru a fi sărutate, pentru a permite bărbaților „contaminarea“ cu forțele faste).
Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Controverse
După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine’s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților.
Au existat însă și contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanță mai mare păstrării tradițiilor autohtone și, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia.
Unele publicații sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubește românește!”.
În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.
Matei Corvin (1443 – 1490)
foto preluat de pe clujtourism.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
Matei Corvin
Matei Corvin (1443 – 1490) portret de Andrea Mantegna – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Matia Corvin (mai des Matei Corvin, în maghiară Hunyadi Mátyás, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin; n. 23 februarie 1443, Cluj, Regatul Ungariei – d. 6 aprilie 1490, Viena, Sfântul Imperiu Roman), născut Matia de Hunedoara, cunoscut și ca Mateiaș în cronicile Moldovei sau Matei Corvin a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.
A condus Regatul Ungariei între anii 1458-1490.
A fost botezat după Sfântul Matia, apostol, nu după Matei Evanghelistul.
Originea
Matei Corvinul – ilustrație in pagina unui incunabul slovac al cărui autor este Ioannes de Thurocz, adică Thuróczy János, istoric maghiar, autor al Chronica Hungarorum – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara, în casa lui Jakab Méhffi, socrul lui Stefan Kolb.
Ioan de Hunedoara a fost un renumit conducător militar, descendentul unui cneaz valah (român), pe nume Voicu.
Într-un document de donație al posesiunii Hunedoara, datat la 18 octombrie 1409 apar nominalizați Voyk sau Woyk, filius Serbe ori Serba, cu frații săi Magas și Radul, vărul lor Radul și fiul lui Woyk, anume Iohannes.
Fiind vorba despre români, variantele în limba română ale acestor nume, trebuie să fi fost Voicu, Șerbu sau Șerban, Mogoș, Radul și Ioan sau Iuon.
Cu alte cuvinte, străbunicul regelui Matia s-a numit Șerbu (Șerban), bunicul Voicu, unchii Mogoș și Radul, iar tatăl Ioan (Iuon).
Ioan de Hunedoara a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reușite împotriva Imperiului Otoman, lăsând fiului său un regat sigur și stabil.
Mama lui Matia a fost Erzsébet Szilágyi (Elisabeta), dintr-o familie de nobil maghiar cu foarte mare influență, fiica căpitanului László Szilágyi de Horogszeg (Ladislau) al cetății de la Bradics și sora lui Mihai Szilágyi, voievod transilvănean și regent ungar.
Educația
Matei Corvin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Tutorele lui Matia a fost cărturarul Grigore de Sanok(de)[traduceți], ulterior arhiepiscop de Lemberg.
Acesta a fost un critic al scolasticii și promotor al umanismului renascentist.
Alt formator al său a fost episcopul János Vitéz, de asemenea reprezentant al umanismului.
Sub aceste auspicii viitorul rege a fost un cunoscător al culturii clasice italiene și un adept al gândirii Renașterii.
Cariera politică
“Sosirea regelui Matthias la Buda” – tablou de Henrik Weber – foto preluat de pe en.wikipedia.org
După moartea lui Ioan de Hunedoara, oligarhia maghiară a revenit la putere.
„Tânărul rege” (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal, însă adevărații conducători erau familiile maghiare Garai, Ujlaki și Cillei.
Grija lor a fost să combată influența familiei Hunyadi.
Astfel, au convins pe tânărul rege Ladislau, să ordone inculparea pentru omucidere și condamnarea la moarte (prin decapitare) a lui László (Ladislau Corvin), fiul cel mare al lui Ioan de Hunedoara.
Fiul cel mic al lui Iancu, Matei, încă un copil, a fost și el, datorită intrigilor, curând aruncat în închisoare. Apoi a început războiul civil.
Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matei cu el. Erzsébet Szilágyi, văduva lui Ioan de Hunedoara, a organizat armatele fidele soțului său și a reușit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi.
Regele Ladislau Postumul moare în condiții suspecte în Cetatea din Praga, iar mai mulți dintre cei ce-l determinaseră să-l condamne pe Ladislau de Hunedoara au fost uciși din ordinul Elisabetei sau al lui Mihai Szilágyi.
Dieta Națională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege.
În prezența armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea înghețată, a fost ales rege Matei, în vârstă de 14 ani, care trebuia să fie răscumparat și adus de la Praga.
Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei și domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei.
Aristocrația de rang înalt însă nu s-a împăcat cu prezența lui pe tronul Ungariei și a uneltit pentru a-l detrona.
Conform legendei, marii nobili ar fi reușit să-și pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soția regelui.
Medicul reginei îl trata de reumatism pe regele Matei otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matei Corvin muri încet, de saturnism, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani.
Activitatea culturală
Europe at the end of the reign of King Matthias – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Fiind format în spiritul Renașterii, regele Matia a promovat influențele culturale italiene în Ungaria.
Buda, Esztergom, Székesfehérvár și Visegrád au fost printre orașele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică și educație, precum și a unui nou sistem juridic sub domnia lui Matei Corvin.
S-a dovedit a fi un generos mecena al artiștilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) și Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa.
Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecție europeană de cronici istorice și lucrări filosofice și științifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 florini de aur.
Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg („Armata neagră”).
Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmația, iar la est din Polonia, – excluzând Moldova și Țara Românească – până în Bulgaria de astăzi).
Matei Corvin a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) și Austria Inferioară (1477/1485-1491).
Vorbea maghiara, italiana, croata, latina și mai târziu germana, ceha, slovaca, precum și alte limbi slave.
Regele Matei este amintit și astăzi, în multe istorisiri și cântece populare, ca un conducător foarte înțelept și drept.
Matei Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepeș), când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul.
Dar tot Matei l-a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Țării Românești (Valahiei) de la Laiotă Basarab.
După ce Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, iar Matei a fost rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance.
Într-o diplomă emisă în 1469, Matia Corvinul recompensa cu unele drepturi pe maramureșenii din garda “sumanelor negre”, pentru vitejia dovedită în salvarea de la moarte a regelui în Bătălia de la Baia.
Diploma menționa pe Coroi din Oncești (Maramureș), pe fiul acestuia Ioan, precum și pe frații de arme ai acestora: Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă din Valea Lupului, Ioan Miclea din Șugatag, Petru de Berbești, Simion fiul lui Pop de Uglea, Lupșa de Berbești, Steț de Biserica Albă și George Avram de Oncești.
Un posibil arbore genealogic al familiei Huniade
Un posibil arbore genealogic al familiei Huniade, bazat exclusiv pe teorii speculative și nu pe documente in primele segmente.
Mengu-Timur
│
Thocomerius
│
Basarab I
│
Cneaz cuman ∞ ... Basarab
│ │
|─────────┐──────|
│
Both
│
┌───────────┴──────────┐
Csorba/Sorb(∞Édua) Rados
│
┌──────────────┬────────────────────|─────────────────────────────────┐
Rados Magos Vajk/Voicu(∞Erzsébet Morzsinai) Candachia
│
┌───────────|─────——────────────────┐─────────┐──────——──┐─────——──┐─────——──┐
János Iancu de Hunedoara (∞Erzsébet Szilágyi)Iván Vajk Erzsébet Klára Mária
1395-1400 1400-1456
┌───────────┴─────────┐
László Matei Corvin (Matia Corvin) (o-o Borbála Edelpeck)
1431-1457 1443-1490
++ │
Ion Corvin (Corvin János) (∞ Beatrice de Frangepan / Frangepán Beatrix)
1473-1504
│
┌───────────┴─────────┐
Erzsébet Corvin Kristóf Corvin
1496-1508 1499-1504
++ ++
Numele
Însemnele heraldice ale lui Matia Corvin prezentate în manuscrisul german al cronicarului ungur Ioannes de Thurocz (Thuróczy János), datat 1490 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
A fost botezat în Biserica Sfântul Mihail din Cluj, primind numele de Matia ca născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemora pe Sfântul Matia (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august).
Din cauza frecvenței reduse a numelui Matia în spațiul românesc transilvănean, prenumele regelui a fost și este pronunțat de români, Matei sau Mateiaș.
Aceasta poate fi și o urmare a asemănării numelui apostolului Matia cu cel al evanghelistului Matei (sărbătorit la 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv la 16 noiembrie în cel creștin ortodox).
Mai mult, în Moldova s-a încetățenit numele Mateiaș, de la numele maghiar al regelui, Mátyas (Mattia).
De aici, istoricii din Muntenia l-au preluat ca Matei, considerând numele Mateiaș ca fiind un hipocoristic.
Însă numele corect, care rezultă din documente, este Matia/Mattia/Mathias.
Epitetul Corvinus provine de la stema familiei, ce conținea un corb (corvus în latină).
cititi despre Matei Corvin si pe: historia.ro; www.bjc.ro; en.wikipedia.org