test

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință († 303)

---

 

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (+ 303), supranumit „purtătorul de biruință” (grec. tropeophoros), prăznuit în fiecare an la 23 aprilie, este unul dintre cei mai cunoscuți și venerați apărători ai creștinismului, numeroase biserici având hramul său, iar numele său fiind îmbrățișat de mulți creștini.

Minunatul acesta, vestitul și marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Dioclețian, s-a născut în Capadocia, fiu al unor părinți creștini de origine greacă și învățat, din tinerețe, în dreapta credință.

Rămas fără de tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadocia în Palestina, fiind cu neamul de acolo și având acolo multe averi și moșteniri.

Ajuns la vârsta desăvârșită și fiind frumos la chip și viteaz în luptă, prin osteneala, pricepere și destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut prețuit și, îmbrățișând slujba armelor, în scurta vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, până și dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului.

Se știe că, deși era păgân, împăratul Dioclețian, până la anul 303 nu a luat nici o măsură împotriva creștinilor. Aceasta stare de lucruri a îngăduit creștinilor vrednici, să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăție.

În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Dioclețian l-a luat ca însoțitor la domnie (tetrarh), a aprins prigoana împotriva creștinilor.

Istoria creștinătății stă martoră că, din anul 303 și până la 313 (anul Edictului de la Milan, prin care Sfântul împărat Constantin cel Mare a dat pace creștinilor), Biserica a trecut printr-o cutremurătoare încercare și o sângeroasă probă: creștinii au fost siliți să aleagă, cu prețul vieții lor, între zeii păgâni și Iisus Hristos.

Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creștinilor, îndată Gheorghe s-a înfățișat singur înaintea împăratului Dioclețian și, înaintea întregii curți împărățești, a mărturisit deschis că este creștin și ca înțelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos.

Uimit de această mărturisire și îndemnat de Galeriu, Dioclețian a dat porunca să fie dus în temniță și pus la chinuri, ca să se lepede de credință.

Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliță, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapă cu var, încălțăminte cu cuie, băutură otrăvită, bătaia cu vine de bou ș.a.

Toate acestea și altele asemenea, Sfântul Gheorghe le-a îndurat cu bărbăție stând tare în credință.

Pentru cei credincioși, Mucenicii sunt creștini aleși, luminați de Dumnezeu, pentru a duce lupta împotriva păgânătății și a diavolului.

Drept aceea, în toiul prigonirilor și în clipele când sunt puși la încercările cele mai sângeroase, Mântuitorul îi luminează cu puteri dumnezeiești, care le ocrotesc trupul împotriva suferințelor.

Deci, cei de față, văzând chinurile de moarte, prin care trecea Sfântul Gheorghe și că rămâne viu și nevătămat, mulți dintre ei s-au lepădat de idoli și au venit la credința în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creștinilor.

Mai mult, în vremea ținerii lui în temniță, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat.

Însăși împărăteasa Alexandra, soția lui Dioclețian, văzând acestea, a mărturisit credința ei în Hristos.

În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri și cu făgăduințe, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos.

În fața acestei mărturisiri și, văzând că toate încercările lui sunt zădarnice, Dioclețian a dat porunca să li se taie capetele, și Mucenicului și împărătesei Alexandra.

Deși, ostașii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, și-a dat duhul.

Iar, când au ajuns la locul hotărât, Sfântul și-a ridicat glasul și s-a rugat cu căldură, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite.

Astfel, rugându-se, cu bucurie și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt credința fără prihană și luând cununa cea neveștejită din mâna lui Hristos, Domnul său.

 

Cinstirea Sfântului Mucenic Gheorghe

---

 

Dintre toți Sfinții sărbătoriți în lumea creștină, puțini au ajuns la faima de care s-a bucurat, și se bucură, Sfântul Gheorghe, la poporul nostru.

În satele și orașele țării noastre, foarte multe biserici sunt ridicate în cinstea lui.

Mulți oameni, bărbați si femei, îi poartă numele.

De asemenea, și multe orașe din țară.

Al treilea braț al Dunării, în Deltă, se numește Brațul Sfântului Gheorghe.

Se știe, apoi, că multă vreme ocrotitorul oștirii române a fost Sfântul Gheorghe.

De asemenea, steagul Moldovei, trimis de Ștefan cel Mare la mănăstirea Zografu, din Muntele Athos, are chipul Sfântului Gheorghe, doborând balaurul.

Iar acest chip al Sfântului, doborând balaurul, a fost la noi ca un răsunet și ca o chemare a poporului la lupta creștinilor împotrivă balaurului vremii, adică a păgânilor otomani și împotrivă diavolului.

O dovadă este și rugăciunea lui Ștefan cel Mare, scrisă pe steagul său:

“O, luptătorule și biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi și în nenorociri grabnic ajutător și cald sprijinitor, iar celor întristați, bucurie nespusă, primește de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Țării Moldovei. Păzește-l pe el neatins în lumea această și în cea de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca să Te preamărim în veci. Amin. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008 (1500), în al 43-lea an al Domniei Sale“.

Și în prezent Sf. Gheorghe este considerat ca fiind ocrotitorul („patronul”) Forțelor Terestre Române. [1]

Peste 900.000 de români, majoritatea bărbați, își serbează onomastica pe 23 aprilie.

Mai exact, 910.507 de cetățeni români, dintre care 727.351 bărbați și 183.156 femei, poartă numele Sfântului Gheorghe, conform statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Administrației și Internelor (MAI). [2]

 

Imnografie

---

 

Troparul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, glasul al 4-lea:

Ca un izbăvitor al celor robiți și celor săraci folositor, neputincioșilor doctor, conducătorilor ajutător; purtătorule de biruință, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, glasul al 4-lea:

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Lucrat fiind de Dumnezeu, te-ai arătat lucrător preacinstit al dreptei credinţe, spicele virtuţilor adunându-ţi. Că semănând cu lacrimi, cu veselie seceri şi luptând cu sânge pe Hristos ai luat. Şi cu rugăciunile tale sfinte, dai tuturor iertare de greşeli.

 

Iconografie

---

 

Dionisie din Furna arată că Sf. Mare Mucenic Gheorghe se zugrăvește ca un tânăr înalt, fără barbă, cu părul cârlionțat, lung până la urechi.

Poartă în mână o cruce, semnul muceniciei sale [3].

Dionisie mai arată cum se zugrăvesc viața și minunile Sf. Gheorghe [4].

Întrucât s-a săvârșit de sabie, în unele icoane ale sfântului acesta își poartă în mână, pe o tipsie, capul tăiat.

De obicei Sf. Gheorghe este reprezentat în veșminte militare.

O reprezentare târzie, dar foarte răspândită îl înfățișează pe Sf. Gheorghe călare pe un cal alb, omorât un balaur de lângă cetatea Beirut și salvând astfel o domniță.

 

Moaștele

---

 

În timpul împăratului Constantin cel Mare (+337, prăznuit la 21 mai), după ce acesta acordă libertate cultului creștin prin Edictul de la Milano (313), în Lida (gr. Lydda, azi Lod în Palestina, în vechime Diospolis), cetatea unde a crescut sfântul Gheorghe împreună cu mama sa, a fost construită o biserică închinată sfântului mucenic Gheorghe în care au fost depuse moaștele lui.

Prăznuirea sfințirii acestei biserici și a depunerii moaștelor Sf. Gheorghe se face la 3 noiembrie în sinaxarele Bisericii Ortodoxe.

O parte din moaștele Sf. Mare Mucenic Gheorghe au fost aduse recent în România [5].

IPS Teodosie Arhiepiscopul Tomisului a adus spre cinstire la Biserica „Sfântul Gheorghe” din Constanța o raclă cu moaște ale Sfântului Mare Mucenic Gheorghe.

Racla cu odoarele duhovnicești a fost donată de către cardinalul Dionisie Tettamanzi, în prezent Arhiepiscop emerit de Milano (Italia), și va rămâne definitiv în acest lăcaș de cult constănțean, renumit printre altele și datorită faptului că pictura este realizată de Nicolae Tonitza. [6]

 

Note

---

 

1 – Forțele Terestre Române – Tradiții: Ziua Forțelor Terestre

2 – Evenimentul zilei, Petrișor Cană: Avem aproape un milion de Gheorghe și Gheorghițe, accesat 23 aprilie 2013

3 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 144, 154, 214, 220, 236.

4 – Loc.cit., pp. 176-178

5 – Agenția de știri BASILICA: Hramul Bisericii Sfântul Gheorghe din Constanța, 24 aprilie 2014

6 – Adrian Boioglu: Moaștele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe și-au găsit casă în lăcașul pictat de Tonitza, Ziarul Adevărul, 23 aprilie 2014

 

cititi mai mult despre Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință

---

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Sceptrul împărăției Romei luându-l cu nevrednicie păgânul Dioclețian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întâi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca și cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecând în acel idol neînsuflețit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deși niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebând Dioclețian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns că acesta: „Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ți spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepți pe pământ și pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capiști; pentru că drepții sleiesc a noastră putere”.

Deci, a întrebat Dioclețian pe slujitori: „Cine sunt drepții aceia de pe pământ, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?”. Iar slujitorii i-au răspuns: „Creștinii de sub cer sunt drepții aceia”. Aceasta auzind-o Dioclețian, s-a umplut de mânie și de iuțime asupra creștinilor și prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăși. Și îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepți, nevinovați și fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părțile stăpânirii sale.

Și puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tâlharilor și ale făcătorilor de rușine deșarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obișnuite, lepădându-se ca simple, iar altele noi și mai cumplite aflându-se, prin care în toate zilele mulțimea creștinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părțile și mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creștinilor, care îl înștiințau că cei ce nu țin porunca lui întru nimic, și care se numesc creștini, numărul acelora este fără de sfârșit; pentru că atâta s-au înmulțit, încât este de trebuință, că ori să-i lase să petreacă în credință, ori cu război să se ridice asupra lor.

Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipați și pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri și pe tot senatul său adunându-l; le-a descoperit mânia să asupra creștinilor și poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulți grăind multe, la sfârșit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit și mai de bună trebuință decât să se cinstească zeii cei vechi părintești. Și toți învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăși: „Dacă astfel toți socotiți și pe aceasta cu osârdie doriți să o faceți și a mea dragoste mult se cinstește de voi, apoi sârguiți-vă cu totul să pierdeți credința creștinească cea potrivnică zeilor noștri, din toată împărăția noastră. Și ca să puteți mai cu înlesnire a săvîrși această, eu cu toate puterile voi ajuta vouă”. Deci, toți au primit și au lăudat acel cuvânt împărătesc. Însă Dioclețian și senatul au voit, ca și al doilea și al treilea rând să se adune la același sfat și au înștiințat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaș al lui Hristos, Sfântul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinți creștini vestiți, din tinerețe învățând bună credință. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfârșindu-se tatăl său prin mucenicească nevoință pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul și avea acolo multe averi și moșteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vârsta desăvârșită, fiind și frumos la față, s-a arătat și foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rânduit în oaste și s-a pus tribun peste ostașii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce și-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit și de voievod de către împăratul Dioclețian, mai înainte de a ști că este creștin, la douăzeci de ani ai vârstei sale, după ce maica lui se sfârșise întru Domnul.

Și când acel sfat tirănesc se săvârșea spre pierderea creștinilor, Sfântul Gheorghe era lângă împăratul. Deci, în ziua dintii, văzând atâta pornire a păgânilor asupra creștinilor și că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mântuirii. Și îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul și hainele le-a împărțit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat și celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Și în a treia zi, în care sfatul cel sângeros al păgânului împărat și al domnilor lui celor necurați, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaților creștini, era să se întărească, Sfântul Gheorghe, viteazul ostaș al lui Hristos, lepădând toată frica omenească și întărindu-se întru Unul Dumnezeu, având numai frică Lui în sine, a stat cu fața luminată și cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgânești și fără de lege și unele ca acestea a început a le zice:

„Până când, o, împărate și voi domni și sfetnici, care, fiind rânduiți pentru îndreptarea legilor bune și a judecăților celor drepte, porniți mânia voastră asupra creștinilor și înmulțiți nebunia voastră, întărind hotărârile cele fărădelege și judecățile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovați, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce îi prigoniți și chinuiți pe creștini prin a voastră păgânătate silind pe aceia, care au învățat a ține bine sfânta credință? Pentru că idolii voștri nu sunt dumnezei. Deci, nu vă amăgiți cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu și Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El și cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoașteți adevărul și să învățați dreapta credință, ori pe cei ce țin de adevăr și de dreapta credință, nu-i tulburați cu nebunia voastră!”.

De niște cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe și de îndrăzneala lui cea neașteptată minunându-se toți, și-au întors ochii către împărat vrând să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieșit din minți sau ca un asurzit de tunet, ședea tăcând, înăbușind în sine pornirea de mânie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce ședeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenție, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenție, chemând la sine mai aproape pe sfânt, i-a zis: „Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală și grăire?”. Răspuns-a sfântul: „Adevărul!”. Magnenție i-a zis: „Care este adevărul acela?”. Răspuns-a Gheorghe: „Adevărul este Însuși Hristos, Cel prigonit de voi”. Zis-a Magnenție: „Dar și tu ești creștin?”. A răspuns Sfântul Gheorghe: „Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, și spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr”.

Cu aceste cuvinte ale sfântului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicând unele și alții altele, apoi se auzea un glas și o strigare fără de rânduiala, precum se obișnuiește a se face într-o mulțime de popor păgân. Atunci Dioclețian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, și-a întors ochii spre sfânt și, cunoscându-l, i-a zis astfel: „Eu și mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău și vitejia judecând-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deși nu grăiești spre folosul tău, însă eu iubind înțelepciunea și bărbăția care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată și te îndemn să nu te lipsești de slava ostășească și de cinstea dregătoriei tale și să nu-ți dai floarea tinereților tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi”.

Iar Sfântul Gheorghe a răspuns: „O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu și I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăției celei mai bune și fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulcești este o împărăție nestatornică, deșartă și degrab pieritoare. De aceea și cele dintr-însa sunt vremelnice și nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credință către Dumnezeul meu și nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea”.

Acestea zicând sfântul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mânie și nelăsându-l să-și sfârșească cuvintele, a poruncit celor înarmați, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu sulițele pe Gheorghe și să-l arunce în temniță. Iar ostașii, săvârșind degrabă porunca lui, o suliță atingându-se de trupul sfântului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducând ostașii pe mucenic în temniță, l-au întins la pământ cu fața în sus, bătându-l peste tălpile picioarelor, punându-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfântul răbdând, neîncetat înălța mulțumire lui Dumnezeu, până în ziua următoare.

Sosind ziua, împăratul iarăși a chemat la cercetare pe mucenic și văzându-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicând: „Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?”. Iar sfântul, având pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască și i-a zis: „Dar oare într-atâta slăbănogire, o, împărate, mă socotești că am ajuns, ca pentru atât de mică suferință să-mi lepăd credința? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit”. Atunci Dioclețian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau așternute scânduri, pline de fiare ascuțite și înfipte în ele, asemenea unor săbii, țepușe și cuțite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strâmbe, după asemănarea undițelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic și, întorcând roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuțite, ce erau înfipte în acele scânduri sub roată. Așa, fiind sfântul muncit și în bucăți tăiat și ca o trestie sfărâmându-se, răbda cu vitejie; și mai întâi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoțând nici un suspin; ci ca unul ce doarme și nu simte, astfel răbda.

Iar împăratului, părându-i-se că mucenicul este mort, bucurându-se a lăudat pe zeii săi și a strigat, zicând: „Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de niște munci ca acestea?”. Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiștea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoșat și mulți au auzit un glas de sus, zicând: „Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!”. Apoi după puțin s-a făcut o strălucire mare și neobișnuită și s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă roată ca purtător de lumină, strălucind cu fața și, punând mâna pe mucenic, i-a zis: „Bucură-te!”. Și nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată și de mucenic cât timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu și tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulțumind lui Dumnezeu și chemând pe Domnul.

Ostașii, văzând aceasta, au fost cuprinși de spaimă mare și nedumerire și, alergând, au spus împăratului, care era încă în capiște la săvârșirea necuratei jertfe idolești, urmând după ostași și Sfântul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capiște. Văzându-l împăratul, întâi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutând cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, și încă și mucenicul singur a strigat cu mare glas: „Eu sunt Gheorghe”. Și toți s-au spăimântat și, nepricepând, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbați care erau acolo, cinstiți cu dregătoria curții, Anatolie și Protoleon, fiind mai înainte învățați în credința creștină, văzând acea minune străină, s-au întărit desăvârșit în credința lui Hristos și au strigat, zicând: „Unul este Dumnezeu mare și adevărat! Dumnezeul creștinilor”. Și îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă și fără de nicio cercetare să-i scoată afară din cetate și să fie tăiați cu sabia. Și mulți au crezut atunci în Hristos, dar își tăinuiau credința, neîndrăznind să o mărturisească de frică.

Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capiște și văzând acolo pe mucenic tămăduit prin minune și auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul și voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul și mai înainte de a ști împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Dioclețian, neputând să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfântul Gheorghe într-o groapă cu var nestins și să-l lase acolo până a treia zi. Sfântul, ducându-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicând: „Mântuitorul celor necăjiți, scăparea celor izgoniți, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău și caută spre mine și mă miluiește. Izbăvește-mă de meșteșugirile potrivnicului, și-mi dă putere, ca până la sfârșit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfânt. Nu mă lăsa, Stăpâne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmașii mei: „Unde este Dumnezeul lui?”. Arată puterea Ta și preamărește numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului și pe sfinții Tăi tineri i-ai păzit nevătămați, Doamne, că bine ești cuvântat în veci. Amin”.

Așa rugându-se și îngrădindu-și tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorât în groapă, bucurându-se și preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundându-l legat, după poruncă, în vărul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezând că a ars în var. Și, ducându-se slujitorii, au săpat varul și au găsit pe sfânt întreg, mai presus de nădejde, viu și sănătos, stând dezlegat, cu fața luminată, cu mâinile întinse în sus și mulțumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii și poporul care erau lângă el, se uimeau de spaimă și de mirare și într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe și-L numeau mare!

Aflând despre aceasta Dioclețian, a poruncit să aducă îndată pe sfânt înaintea lui și, preamult minunându-se, a zis: „De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta și cu ce fel de vrăji meșteșugești? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meșteșugului vrăjitoresc prefaci credința Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcând pe toți să se minuneze de vrăjile tale, să te arăți că ești mare”. Sfântul răspunse: „Eu așteptam, o, împărate, ca tu să nu poți nici a-ți deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putință și cu minuni izbăvește din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înșelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire și o pierzare atât de adâncă, încât numești vrăji și farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noștri; deci plâng de orbirea voastră, vă numesc ticăloși și vă judec nevrednici de răspunsul meu!”.

Atunci Dioclețian a poruncit să aducă niște încălțăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi și arzându-le, să-i încalțe amândouă picioarele mucenicului, apoi bătându-l, să-l fugărească până la temniță. Într-o încălțăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul își bătea joc, zicând: „Cât de grabnic ești, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!”. Iar mucenicul fiind târât așa de greu și bătut cumplit, zicea către el: „Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi așa ca și cum n-ai ști”. După aceea, chemând pe Dumnezeu, grăia: „Caută din cer, Doamne, și vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulțit vrăjmașii mei și cu urâciune nedreaptă m-au urât, pentru numele Tău cel Sfânt. Deci Tu Însuți mă vindecă, Stăpâne, că s-au tulburat oasele mele și-mi dă răbdare până la sfârșit ca să nu zică vreodată vrăjmașul meu: «M-am întărit asupra lui»”.

Așa se ruga Sfântul Gheorghe, mergând la temniță, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, având picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea și toată noaptea nu înceta a înălța mulțumiri și rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte și s-a făcut sănătos la picioare, precum și la tot trupul.

A doua zi l-au adus iarăși în fața împăratului, la locul de priveliște, unde era împreună cu împăratul toată suită. Văzând împăratul că mucenicul merge bine, neșchiopătînd cu picioarele, ca și cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dânsul: „Ce este, Gheorghe, ți-au plăcut încălțămintele?”. Sfântul răspunse: „Cu adevărat mi-au fost plăcute!”. Împăratul zise: „Leapădă-ți îndrăzneala și fii blând și supus. Apoi, lepădând meșteșugul vrăjitoresc, apropie-te și jertfește milostivilor zei, ca să nu te lipsești de viața aceasta dulce, prin chinurile cele grele”. Sfântul Gheorghe răspunse: „Cât sunteți de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiți farmece și vă mândriți cu înșelăciunea diavolească cea fără de rușine”. Deci Dioclețian, căutând cu ochi mânioși și răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului și a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfânt, ca să se învețe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou până ce trupul lui se va vedea plin de sânge.

Astfel, Sfântul și Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu și-a schimbat lumina feții sale; lucru pentru care împăratul, mâniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: „Cu adevărat, aceasta nu este putere și bărbăție în Gheorghe, ci un lucru de meșteșugire și vrăjitoresc”. După aceea Magnenție a zis către împărat: „Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale”. Și îndată, chemând pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului și a zis către dânsul Dioclețian: „Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de față și cum le-a făcut acelea, știți numai voi cei iscusiți în acel meșteșug; deci, sau să-l biruiești și să-i strici vrăjitoriile lui și nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viața aceasta; ca astfel, din meșteșugul care s-a învățat, din același meșteșug să-și ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască până acum”. Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrși tot ce i s-a cerut să facă.

Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniță pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfântul, intrând în temniță, chema pe Dumnezeu, zicând: „Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează pașii mei spre mărturisirea Ta și săvârșește alergarea mea întru credința Ta; că întru toți să se preamărească numele Tău cel Preasfânt!”. A doua zi iarăși a șezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Și a mers și Atanasie vrăjitorul, mândrindu-se întru a sa înțelepciune, ducând împăratului și tuturor celor ce stăteau de față oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Și a zis către împărat: „Să se aducă acum aici osânditul acela și va vedea toată lucrarea zeilor noștri și puterea farmecelor mele”. Și luând un vas a zis: „De voiești, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta”. Apoi iarăși alt vas luând, a zis: „Iar de voiești împărăția ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea”. Și îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfântul Gheorghe înaintea lui la judecată. Și a zis către dânsul, Dioclețian: „Acum se vor strica și vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!”. Și a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfântul bând-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurându-se și batjocorind acea înșelăciune idolească și diavolească.

Împăratul, înnebunind de mânie, a poruncit, ca și cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfântul neașteptând ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie și a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Și s-a minunat împăratul cu toată suită; asemenea și vrăjitorul Atanasie stătea ca ieșit din minți, minunându-se și nepricepându-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: „Până când, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Până când ne amăgești și nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meșteșugiri vrăjitorești nu bagi seamă de muncile ce-ți aducem asupra ta, încât nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blândețe”. Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: „Să nu socotești, împărate, că noi cu scorniri omenești răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos și cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dânsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învățătură”. Zis-a Dioclețian: „Care este tainică învățătură a Hristosului Tău?”. Sfântul Gheorghe a răspuns: „Știind, de mai înainte, că a voastră răutate sporește spre mai rău, a învățat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veți bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Și acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduința cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ție: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac și acela le va face”.

Zis-a Dioclețian: „Și care lucruri ziceți voi, că sunt ale Lui?”. Răspuns-a sfântul: „Pe orbi a-i lumina, pe cei stricați a-i curăți, șchiopilor a le da umblare și surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morți a-i învia și altele asemenea acestora. Acestea sunt lucrurile lui Hristos”. Împăratul, întorcându-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: „Tu ce zici de acestea?”. „Mă minunez cum, batjocorind blândețea ta, acesta grăiește minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mâini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort și ținându-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturisește fără rușine, că Acela este făcător de lucruri mari. Și deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de niște minuni ca acestea și că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduință, ca aceleași lucruri să le facă, pe care și Acela le făcea, deci să învieze și acesta un mort înaintea ta, împărate, și înaintea noastră a tuturor și atunci și noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormânt, în care cu puține zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl știu de când era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!”

Și s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormânt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliștea ce era lângă porțile cetății și se vedea mormântul acela din cetate. Că elinii aveau obicei că nu în cetate, ci afară din cetate să-și îngroape morții lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenție antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Și fiind dezlegat, Magnențiu a zis către dânsul: „Acum, Gheorghe, arată-ți lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău și pe toți ne vei aduce la credința Lui”. A zis către el sfântul: „Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecați la minte de înșelăciune, nu puteți să cunoașteți adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereți; însă să nu socotiți că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-ați pus de față, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cândva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur și în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu”.

Aceasta zicând, și-a plecat genunchii și mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculându-se, cu glas mare iarăși s-a rugat, zicând: „Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor și Atotputernice, Cel ce nu rușinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinții Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile și semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut și înviază mortul, care zace în mormânt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine și spre slava Ta și a Tatălui Tău și a Preasfântului Duh. Astfel, Stăpâne, arată celor ce stau înainte, că Tu ești Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic și cum că toate se supun voinței Tale și a Ta este slava în veci. Amin!”.

Iar când a zis „Amin”, îndată s-a făcut vuiet mare și cutremur, încât toți s-au spăimântat foarte. Atunci acoperământul mormîn-tului a căzut la pământ și mormântul deschizându-se, mortul s-a sculat viu și a ieșit dinăuntru, privindu-l toți, fiind îngroziți de frică. Și îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulți se bucurau și pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.

Iar împăratul și cei împreună cu dânsul, umplându-se de spaimă și de necredință, mai întâi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare și o nălucă a sculat din mormânt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscând că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morți, care chemă numele lui Hristos, alerga la Gheorghe și de el se lipea, toți erau întru nepricepere mare ca niște ieșiți din minte și cu totul neștiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergând, a căzut la picioarele Sfântului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic și rugând pe mucenic ca să-i ierte greșelile cele făcute din neștiință. Iar după câtăva vreme, Dioclețian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: „Oare vedeți amăgire, o, bărbaților? Oare vedeți răutatea și vicleșugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutând vrăjitorului celui de un obicei cu dânsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci niște farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră și pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noștri, ca și cum din morți l-ar fi înviat”.

Aceasta zicând, a poruncit ca lui Atanasie și omului celui înviat din morți, fără întrebare să le tăie capetele, iar pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l țină în temniță și în legături, până ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfântul Gheorghe, intrând în temniță, se bucură cu duhul și mulțumea lui Dumnezeu, zicând: „Slavă Ție, Stăpâne, că nu rușinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulțumesc Ție, că-mi ajuți în toate și-mi arăți mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobești. Învrednicește-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, rușinând pe diavol până în sfârșit!”.

Șezând Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în temniță, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dânsul, mergeau la el, dând aur străjerilor și căzând la picioarele lui, erau povățuiți de dânsul la sfânta credință. Iar citi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos și prin însemnarea Crucii, de aceea, mulți mergeau la dânsul în temniță. Între unii ca aceia era și un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întâmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale și i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfânt, a alergat la dânsul, plângând după boul lui. Iar Sfântul Gheorghe, zâmbind, a zis către dânsul: „Mergi, frate, și bucură-te, căci Hristos al meu ți-a înviat boul tău!”. Iar el, crezând cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus și și-a aflat boul viu, după spusele sfântului.

Deci, îndată s-a întors la mucenic și în mijlocul cetății alergând, cu mare glas striga: „Mare este cu adevărat Dumnezeul creștinilor!”. Deci, prinzându-l pe acela ostașii ce se întâmplaseră acolo, l-au înștiințat pe împărat. Iar Dioclețian, umplându-se de mânie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurându-se, ca un chemat la ospăț, alerga la moarte pentru Hristos, întrecând pe ostași și cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugându-L, ca vărsarea sângelui să o socotească lui în loc de Botez; și astfel s-a sfârșit.

Atunci unul din dregători a înștiințat pe împărat, că Gheorghe, șezând în temniță, tulbură poporul; pentru că pe mulți întorcându-i de la zei, îi duce la Cel răstignit și prin farmece face minuni și toți aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăși să-l scoată la cercetare, și de nu se va pocăi și la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osândească degrabă. Iar împăratul, chemând pe Magnenție antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lingă capiștea lui Apolon ca de față cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugându-se Sfântul Gheorghe în temniță, a adormit puțin și a văzut pe Domnul arătându-i-se în vis, Care cu a Sa mână îl sprijinea și, cuprinzându-l, îl săruta și-i punea o cunună pe cap, zicându-i: „Nu te teme, ci îndrăznește! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăți. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ție le vei primi!”. Iar Sfântul Gheorghe, deșteptându-se și lui Dumnezeu cu bucurie mulțumind, a chemat la sine pe străjerul temniței și l-a rugat, zicând: „Un dar cer de la tine, frate. Poruncește să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva”. Și, poruncindu-i străjerul, a intrat slugă la el, pentru că stătea afară aproape de temniță și scria faptele sfântului și cuvintele lui, cu toată luarea aminte.

Intrând slugă, s-a închinat până la pământ stăpânului său care ședea în legături și, căzând la pământ lângă picioarele lui, plângea. Iar sfântul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul și i-a spus vedenia sa, zicându-i: „Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viața aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoința mea și să-l duci, ajutându-ți Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Și toate cele hotărâte de mine să le împlinești și să ai frică lui Dumnezeu și credință neîndoită în Hristos”. El făgăduind că va împlini toate cele poruncite și mult plângând, sfântul l-a cuprins cu dragoste și, dându-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace.

A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată și, punând înainte pe sfântul mucenic, a început a vorbi către dânsul cu blândețe și, oprindu-și mânia în sine, îi zicea: „Nu socotești, o, Gheorghe, că sunt plin de iubire de oameni și de milă, răbdând până la îndurare? Martori îmi sunt toți zeii că îți cruț tinerețile tale, pentru frumusețea ce înflorește în tine, pentru cunoștința și pentru bărbăția ta. Aș fi voit să te am părtaș al împărăției mele și să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gândești despre aceasta?”. Sfântul Gheorghe răspunse: „Se cădea, o, împărate, că mila ta cea atât de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticești atât de mult asupra mea”. Împăratul ascultând cu plăcere niște cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: „De voiești să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ți le voi răsplăti cu multe cinstiri”.

Grăit-a Sfântul Gheorghe: „De voiești, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiștei, să vedem pe zeii cei cinstiți de voi”. Împăratul sculându-se cu osârdie și cu bucurie, a mers în capiștea lui Apolon cu tot poporul, ducând cu cinste și pe Sfântul Gheorghe împreună cu dânșii, iar poporul strigă lăudând pe împăratul, socotind puterea și biruința zeilor lor. Apoi, intrând și făcându-se tăcere mare și pregătind jertfă, toți priveau spre mucenic, așteptând fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfântul, apropiindu-se de zeul Apolon și întinzând mâna către el, a întrebat pe cel neînsuflețit, ca pe un viu, zicând: „Tu voiești să primești jertfă de la mine ca un Dumnezeu?”. Sfântul, zicând aceasta, și-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns niște cuvinte ca acestea: „Nu sunt Dumnezeu; și nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduiești! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui și înșelăm pe oamenii cei stăpâniți de zavistie”. Atunci sfântul a zis către el: „Dar cum îndrăzniți voi să stați aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?”. Zicând sfântul acestea, un sunet și glas de plângere ieșea de la idoli, apoi deodată cazând toți la pământ s-au sfărâmat.

Atunci slujitorii și mulți din popor s-au pornit ca niște turbați, cu multă mânie asupra sfântului, bătându-l și legându-l. Apoi strigau asupra împăratului: „Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!”. Făcându-se o strigare și o tulburare ca aceasta și străbătând vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care până atunci avea ascunsă în sine credința în Hristos, neputând s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, și văzând gâlceava poporului și pe mucenic legat, privindu-l de departe și neputând să se apropie de dânsul din cauza mulțimii, a început a striga cu mare glas, zicând: „Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu ești Dumnezeul Cel Atotputernic!”.

După ce s-a liniștit puțin gâlceava poporului, Dioclețian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic și fiind ca îndrăcit de mânia cea cumplită, a zis către sfântul: „Oare astfel de mulțumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare așa te-ai obișnuit a jertfi zeilor?”. Sfântul Gheorghe răspunse: „Așa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Rușinează-te dar de acum, de a-ți pune nădejdea ta spre niște zei ca aceștia, care nu pot să-și ajute nici lor și care nu rabdă nici venirea de față a robilor lui Hristos”.

Zicând acestea sfântul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzând la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărind pe zei și blestemând pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzând pe soția sa cu o îndrăzneală atât de mare slăvind pe Hristos, defăimând pe idoli și căzând la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dânsa: „Ce-ți este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul și fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atâta nerușinare?”. Ea s-a întors de la dânsul, nedându-i nici un răspuns. Atunci Dioclețian, umplându-se de mai multă mânie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărât pedeapsă de moarte pentru amândoi, într-acest chip: „Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean și a hulit mult asupra zeilor și asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui și cu asemenea nebunie a ocărât pe zei, poruncesc să fie tăiați cu sabia”.

Atunci ostașii cei rânduiți pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, târând împreună cu dânsul și pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmând cu osârdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mișcându-și buzele și privind adeseori spre cer. Apoi, ajungând la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile și a cerut să șadă puțin. După aceea și-a întors capul spre zid și și-a dat duhul în mâinile Domnului. Văzând aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu și mergea cu mare bucurie, rugându-se Domnului, ca și alergarea lui să se săvârșească cu bine. Apoi, când s-a apropiat de locul cel hotărât, unde era să fie tăiat și-a ridicat glasul și se ruga în acest chip:

„Bine ești cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmașii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursă vânătorilor! Auzi-mă și acum, Stăpâne, și stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfârșit și izbăvește sufletul meu de meșteșugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmașului celui mare și de duhurile cele necurate. Și să nu le socotești păcatul celor ce au greșit înaintea mea, în neputința lor, ci iertare și dragoste arată-le lor, ca și aceia, cunoscându-Te, să câștige parte din Împărăția Ta, împreună cu aleșii Tăi. Primește și sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ți-au plăcut în veac, trecând cu vederea toate greșelile mele cele cu știință și cu neștiință. Adu-ți aminte, Stăpâne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviință, că binecuvântat și preamărit ești în veci. Amin”.

Astfel rugându-se cu bucurie și-a plecat capul sub sabie. Și a fost tăiat în ziua de douăzeci și trei a lunii Aprilie, săvârșindu-și bine mărturisirea, împlinindu-și alergarea și păzind credința fără de prihană, pentru care a și luat cununa dreptății cea pregătită lui. Unele ca acestea sunt nevoințele cele mari ale viteazului ostaș Gheorghe. Unele ca acestea sunt biruințele lui asupra vrăjmașilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase și veșnice. Cu ale cărui rugăciuni și noi să ne învrednicim în partea drepților și să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea în vecii vecilor.

Amin.